OCTAVIAN PALER

1926 -2007
 BIOGRAFIE
Fiul lui Alexandru și al Anei, Paler a urmat școala primară în satul natal, în anul 1937, după
care a fost admis bursier la Colegiul Spiru Haret din București. În vara anului 1944, cu o
saptămână înaintea încheierii cursurilor clasei a VII-a de liceu, a avut o altercație cu George
Șerban, directorul școlii, care era chiar unchiul său (fratele mamei), și a fost obligat să
părăsească școala, mutându-se la Liceul Radu Negru din Făgăraș pentru a urma, în anul
școlar 1944-1945, ultima clasă de liceu, clasa a VIII-a, secția literară. Aici s-a remarcat, mai
ales la obiectele filosofie, latină, elină.
În anul 1945, la terminarea ultimei clase de liceu, o clasă cu 44 elevi, a fost
declarat Promovat cu laudă. În același an, a susținut examenul de bacalaureat la Sibiu. În
continuare, urmează cursurile Facultății de Litere și Filosofieși simultan și pe cele
ale Facultății de Drept din București.
Între 1949 și 1961 a fost redactor de programe culturale la Radiodifuziunea Română. În 1964
a fost timp de trei luni corespondent Agerpres la Roma.
Căsătorit în anul 1951, are un fiu, care a absolvit cursurile universitare (ASE- Facultatea de
Comerț Exterior) în anul 1979.A încetat din viață la vârsta de 80 de ani, în urma unui stop
cardio-respirator. A fost înmormântat, cu onoruri militare, în Cimitirul Sfânta Vineri.
După evenimentele din decembrie '89, fondează împreună cu Ana Blandiana, Gabriel
Liiceanu ș.a. Grupul de Dialog Social, care se evidențiază prin pozițiile sale anti-comuniste.
Devine, pe rând, director onorific și editorialist al ziarului România liberă, apoi editorialist
la Cotidianul și Ziua. Rămâne un jurnalist și comentator apreciat. Participă la talk-show-ri,
pe teme de politică, de moralitate etc, la diferite posturi de televiziune. În ultimii ani de viață,
devine un critic acerb al clasei politice românești.A realizat un film de televiziune dedicat
satului natal, Lisa.
 Premiul Uniuniii Scriitorilor din România (1972) pentru Drumuri prin memorie. Egipt.
Grecia
 Premiul Uniuniii Scriitorilor din România (1980) pentru Caminante
 Premiul Academiei Române pentru Apărarea lui Galilei, 1978
 Opera Omnia a Uniunii Scriitorilor din România, 2005
 Steaua României”, în grad de cavaler, 2003
 OPERA
 Umbra cuvintelor (1970)
 Drumuri prin memorie I (Egipt, Grecia) (1972)
 Drumuri prin memorie II (Italia) (1974)
 Mitologii subiective (1975) ed. II, 1976
 Apărarea lui Galilei (1978) versiune noua, 1997
 Scrisori imaginare (1979) ed. II, 1992; ed. III, 1998
 Caminante (1980)
 Viața pe un peron (1981) ed. II, 1991
 Polemici cordiale (1983)
 Un om norocos (1984)
 Un muzeu în labirint. Istorie subiectiva a autoportretului (1986)
ed. Cartea Romaneasca
 Viața ca o coridă (1987)
 Don Quijote în est (1993)
 Rugați-vă să nu vă crească aripi (1994)
 Vremea intrebărilor (1995)
 Aventuri solitare (1996)
 Deșertul pentru totdeauna (2001)
 Autoportret într-o oglindă spartă (2004)
 Eul detestabil: o istorie subiectivă a autoportretului, (intitulat
initial Un muzeu in labirint) (2005) editura Albatros
 Caminante. Jurnal și contrajurnal Mexican (2005) ediția a doua,
adăugită, editura Albatros
 Calomnii mitologice (2007) editura Historia
 Convorbiri cu Octavian Paler (conlocutor fiind Daniel Cristea-
Enache) (2007) editura Corint
 Poeme (2008) ed. Semne-Artemis
 Rugați-vă să nu vă crească aripi (2010)
 VIAȚA PE UN PERON
O carte plină de înţelesuri pentru cine ştie să înţeleagă... Interpretată astăzi în diferite feluri,
după ce comunismul îi cenzurase orice comentariu, Viaţa pe un peron este, înainte de toate,
un spectacol al ideilor, o ţesătură de cugetări filozofice pe care e imposibil să le treci cu
vederea. Mesajul central este că omul trăieşte într-o continuă aşteptare pe "peronul vieţii
sale"..., zbătându-se să ocupe un loc cât mai bun într-un tren, ignorând că destinaţia finală a
tuturor trenurilor este pustiul, adică moartea. Învăţând să aştepţi şi să te bucuri în aşteptare,
înveţi de fapt să trăieşti şi să-ţi accepţi destinul! Iată îndemnul pe care eseistul îl transpune în
metaforele sale.

 Omul, dacă nu vorbeşte uneori, moare.

 Orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
 Nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
 Poate că omul s-a obişnuit să i se poruncească. El îşi permite să fie surd la rugăminţi,
dar devine atent când i se porunceşte.
 Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se cântă niciodată de la sfârşit
spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în
timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi,
oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu
reînvie ceea ce a murit din muzică între timp.
 Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se cântă niciodată de la sfârşit
spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în
timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi,
oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu
reînvie ceea ce a murit din muzică între timp.
 Am învăţat o nouă meserie, aceea de a aştepta. Foarte grea meserie, domnilor. Mult
mai grea decât aceea de a călători, de a alerga, de a te îmbulzi. Pentru că atunci când
alergi, îţi foloseşti picioarele. Când te îmbulzeşti, îţi foloseşti braţele. Dar când
aştepţi, nu-ţi foloseşti decât puterea de a spera. Şi aici e greutatea. Căci această
putere se uzează şi ea, domnilor, ca orice lucru. Şi, în clipa în care puterea de a spera
s-a uzat, eşti pierdut.
 Uneori a aştepta poate fi, la urma urmei, un mod de a pleca şi de a sosi. Câtă vreme
aştepţi, totdeauna mai există un tren care va veni sau va pleca. Chiar dacă nu ştii cât
trebuie să aştepţi
 Trebuie să alegi. Îţi trăieşti viaţa sau o înţelegi? Nu poţi, se pare, să le ai pe
amândouă în acelaşi timp.
 Câtă vreme omul se simte vinovat e încă om. Abia când începe să devină fiară pierde
orice urmă de regret şi de vinovăţie.
 Câtă vreme omul se simte vinovat e încă om. Abia când începe să devină fiară pierde
orice urmă de regret şi de vinovăţie.
 Greşeala oamenilor a fost că niciodată nu s-au priceput să se uite lângă ei. Li s-a
părut că dacă fericiea există, ea trebuie să fie inaccesibilă sau, oricum, foarte greu de
atins. Dincolo de orizontul lor...
 Totdeauna m-am reîntors pe peronul meu să reîncep să aștept și apoi să mă apuc de
altceva.
 Moartea nu-I vine din afară, ci dinăuntru. Golul din jur nu e vinovat, decît că a rupt
echilibrul.