Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
În cursul anului 1918, anul de naştere al României Mari, Ferdinand s-a întors triumfal la Bucureşti, în fruntea
armatei sale eroice, trecând pe sub Arcul de Triumf, întâmpinat fiind de populaţia entuziastă.
În anul 1922, pe data de 15 octombrie, printr-o ceremonie spectaculoasă, Ferdinand este încoronat rege al
României Mari la Alba Iulia, oraşul care avea să trăiască a doua Mare Unire. Ferdinand I a fost martorul realizării
României Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania şi Bucovina de Nord.
El a fost cu adevarat un "bun român" aşa cum a jurat în momentul încoronării sale. Unii istorici insistă că ar fi fost
de fapt cel mai strălucit rege al Romaniei, în ciuda faptului că era o persoană relativ timidă şi introvertită.
După război, în ciuda gravei crize economice şi a instabilităţii politice, a condus ţara pe drumul reconstrucţiei şi al
armonizarii administrative. A realizat reforma agrară împărţind pământ ţăranilor, prioritate având veteranii de
război şi familiile celor căzuţi în războiul pentru reintregirea ţării şi a promulgat Constituţia din 1923. În urma
acestor măsuri, Ferdinand îşi adaugă pe lângă renumele de "Lealul" şi "Întregitorul" şi pe cel de "Rege al
Ţăranilor".
Ion I.C. Brătianu, cunoscut şi ca Ionel Brătianu (n. 20 august 1864, Florica,
azi Ştefăneşti, Argeş - d. 24 noiembrie 1927, Bucureşti) a fost inginer, om
politic, preşedinte al Partidului Naţional Liberal, membru de onoare al
Academiei Române din 1923. Devine membru al Partidului Naţional Liberal
încă din 1895.
Ion I.C. Brătianu a dominat viaţa politică din România cu autoritate. Dintre cei care au încercat să-şi explice
cauzele acestei dominaţii, toţi au căzut de acord că avea o vocaţie nativă de conducător.
Cel mai adesea era văzut cu o carte în mână, de regulă o carte de istorie. Dominând cu autoritate viaţa politică a
României timp de două decenii, Ion I.C. Brătianu a fost una dintre cele mai complexe şi controversate
personalităţi ale istoriei naţionale.
El aprecia că nu există pentru oamenii politici îndatorire mai mare decât apărarea intereselor şi a demnităţii
poporului român.
Deputat în Parlamentul României din anul 1919, ministru secretar de stat al Transilvaniei, preşedinte al
Consiliului de Miniştri şi ministru al afacerilor străine, guvernul său semnează tratatul de pace cu Austria şi
răspunde pozitiv la propunerea URSS de semnare a tratatului dintre cele două ţări.
La 30 martie 1938 este numit consilier regal, şi a participat la consiliile de coroană. În timp ce deţinea aceste
funcţii importante în stat, el a militat întotdeauna pentru păstrarea patriotismului românesc.
Redactează împreună cu Emanoil Ungureanu şi Ioan Mihu un memoriu pe care acesta din urmă îl înaitează
guvernului la 13 septembrie 1910 din partea Partidului Naţional Român ca răspuns la propunerile de tratative ale
acestuia.
Diferenţele de opinii faţă de tratativele cu guvernul maghiar crează în jurul anilor 1910-1911 grave disensiuni în
cadrul Partidului Naţional Român având ca rezultat conturarea a două orientări diferite în problema formelor pe
care este necesar să le îmbrace lupta de emancipare naţională: orientarea radicală susţinută în general de
membrii tineri ai partidului grupaţi în jurul ziarului Tribuna, în frunte cu Octavian Goga, Ilarie Chendi, Onisifor
Ghibu, Sever Bocu etc. şi cea moderată reprezentată de membrii mai vârstnici ai partidului.
Vasile Goldiş face parte, mai întâi, din grupul intransigenţilor, apoi dându-şi seama că un conflict ar putea avea
consecinţe ireparabile asupra activităţii partidului, adoptă o atitudine de compromis între cele două orientări
încercând alături de Aurel Lazăr, Ioan Suciu, Vasile Lucaciu şi Ştefan Cicio-Pop să menţină unitatea de acţiune a
românilor ardeleni.
În aceste condiţii primeşte să conducă ziarul "Românul" fondat la Arad de la 1 ianuarie 1911, care după
încetarea apariţiei în martie 1912 a ziarului "Tribuna" a devenit cartierul general al luptei politice româneşti,
pregătind Unirea cea mare, anunţând pe orice cale prăbuşirea iminentă a Imperiului Austro-ungar.
În calitate de director al ziarului, Vasile Goldiş refuză semnarea declaraţiei de fidelitate faţă de guvernul contelui
Tisza în condiţiile intrării României în război împotriva Austro-Ungariei. Acest act de curaj, calificat de autorităţile
maghiare drept atitudine duplicitată şi lipsită de patriotism a determinat suspendarea, în martie 1916, a ziarului
"Românul" care va reapărea abia în preajma evenimentelor de la Alba Iulia.
La 1 decembrie 1918, Vasile Goldiş rosteşte la Marea Adunare de la Alba Iulia celebrul său discurs în care relevă
asuprirea naţională şi socială exercitată de-a lungul veacurilor asupra românilor din Transilvania şi Banat,
subliniind perenitatea acestora în condiţii vitrege, inevitabilitatea dezmembrării monarhiei austro-ungare, a
eliberării popoarelor asuprite şi a constituirii pe ruinele acesteie a unor noi state naţionale.
După Unire, Vasile Goldiş a făcut parte din guvernele de la Bucureşti conduse de I.C. Brătianu (1918-1919), A.
Văitoianu (1919-1920), A. Averescu (1920-1926), a fost ales deputat al Partidului Naţional Român în
circumscripţiile Radna (1919), Pecica şi Ineu (1922).
Casa lui din Arad a devenit în acea lună de noiembrie un loc de pelerinaj
pentru românii din Câmpia de Vest şi, aşa cum menţionau ziarele vremii,
"strada era plină de căruţe venite de departe, iar în apropierea casei se
vedeau ţăranii români cu şubele lor, cu căciulile miţoase, soldaţi veniţi de pe
front, domni îmbrăcaţi cu paltoane".
După Unire a fost ales deputat, în 1919, în primul parlament al României Mari, ocupând şi funcţia de preşedinte
al Consiliului de Miniştri atunci când titularul, Alexandru Vaida-Voevod a fost plecat la Conferinţa de Pace de la
Paris.
Pe 1 decembrie 1918, Ştefan Cicio Pop a avut onoarea de a deschide lucrările, iar apoi activează în Consiliul
Dirigent pentru a pregăti unirea administrativă cu Vechiul Regat.
Rolul lui Ştefan Cicio Pop a fost unul covârşitor, el a ocupat funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional Român
Central, în timpul lunilor de graţie octombrie-noiembrie 1918, un adevărat guvern al românilor, cu sediul la Arad,
înzestrat cu autoritatea necesară protejării, îndrumării, organizării naţiunii pentru Unirea cea Mare.
La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, din încredinţarea Marelui Sfat al Naţiunii, noul episcop de Gherla, Iuliu Hossu,
a vestit lumii Unirea tuturor românilor, prin citirea Declaraţiei de Unire.
"Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită, rostind fericiţi toţi românii de
pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Ţara-Mamă, România. A biruit Dreptatea. Acesta-i ceasul dreptăţii lui
Dumnezeu şi al răsplătirii Lui pentru suferinţele veacurilor purtate de un neam, cu credinţă în Dumnezeu şi cu
nădejdea în dreptatea Lui", a spus Iuliu Cardinal Hossu.
"Pe cum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români", a spus Iuliu Hossu
după citirea declaraţiei.
În ziua următoare este ales în delegaţia celor patru membri, doi uniţi (Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voevod) şi
doi ortodocşi (Miron Cristea, Vasile Goldiş) pentru a prezenta la Bucureşti, Regelui Ferdinand, hotărârile Adunării
Naţionale. În calitate de senator de drept al României întregite, activitatea sa parlamentară a vizat probleme
vitale ale ţării precum întărirea unităţii naţionale, apărarea integrităţii teritoriale, apărarea drepturilor şi libertăţilor
Bisericii..dpuf