Facultatea de Științe Politice Litere si Comunicare

Specializarea: Master-Jurnalism și studii cultural europene

Referat

Student anul I:
Rusenescu Alin-Marian

Conceptul de „identitate națională’’ nu se suprapune aceluia de „suveranitate de

stat”. Identitatea este definită ca fiind faptul de a fi identic cu sine insuși. Tratatul
Costitutional European vorbea de identitatea naționala în art.1-5, care
examinează relațiile între Uniune și statele membre. Acest articol prevedea la
pct.1 ca Unuinea va respecta egalitatea statelor membre în fața Consituției
europene, precum și „identitatea lor națională inerentă structurilor lor
fundamentale politice și constituționale, inclusiv în ceea ce privește autonomia
locală și regională”. Același text menționa că Uniunea Europeana respectă
funcțiile esențiale ale statului, în special acelea care au ca obiect asigurarea
integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și apărarea securității
naționale. Identitatea națională apare astfel ca un concept ce nu este transferat ci,
dimpotriva, este, menținut și respectat, ea fiind de fapt o consecință a
suveranității naționale care este, prin excelență, netransferabilă și care își găsește
locul în puterea suverană a poporului respectiv.

Un popor se manifestă și se diferențiază de alte popoare prin valorile pe care le

promovează, le păstrează în filele istoriei sale, prin cultura sa, bogația și
diversitatea culturală și lingvistică.
De-a lungul istoriei, pentru multe popoare ce aveau în componența lor diverse
etnii, apărea problema coeziunii sociale, culturale, fiecare etnie având în acest
sens propriul “ego” și un anumit grad de restricționism și apatie. Fiecare parte se
socotea în drept să-și respecte și să transmită din generații propriile valori și
tradiții. Dar când apărea un pericol comun ce amenința întreaga comunitate, toate
categoriile etnice ce formau poporul se uneau în luptă pentru o idee comună:
eliberare de sub jugul dușmanilor, revoluție, sau chiar război de independență.

Însă, cu timpul, ideea de unitate de neam s-a pierdut la unele popoare, cauzele
fiind diverse: guvernarea politică, diversele schimbări sociale, de tipul șomajului
sau divergențelor sociale, rasiale, religioase.
Când vorbim de identitate naţională vorbim de Europa, Europa de ieri şi de azi.
Europa de ieri în care sau format naţiunile, o perioadă a tradiţiei naţionale şi cea
de azi, a modernităţii şi a postmodernităţii în care identitatea naţională prinde noi
contururi.

Identitatea naţională ca formă de manifestare în cadrul socialului poate fi

corelată cu limba, istoria şi formele de manifestare religioasă ale unei naţiuni. Ea
poate fi înţeleasă ca un proces continuu de aderare la anumite valori istorice,
religioase şi lingvistice, toate acestea integrate într-o sferă naţională. Identitatea
naţională suportă interpretări şi reinterpretări care provin din cele trei sfere:
istorică, religioasă şi lingvistică.

Nu se poate spune că există societate fără tradiţie. Chiar societăţile moderne au

tradiţia lor dar de cele mai multe ori ea nu este observată pentru că pare evidentă.
În societăţile moderne de tip european, educaţia se desfăşoară în cadrul celor trei
instutuţii consacrate: Familia, Şcoala şi de cele mai multe ori Biserica. Toate
acestea contribuie la formarea unei identităţi personale care se formează în
paralel cu identitatea naţională.

Identitatea naţională se poate defini practic începând cu limba pe care o

vorbim, cu spaţiul în care locuim, cu hainele pe care le purtăm, cu hrana pe care
o consumăm şi nu în ultimul rând cu religia pe care o practicăm.
Conceptul de naţiune era strâns legat de existenţa anumitor graniţe, frontiere
care acum încep să dispară. Migraţiile transfrontaliere sunt libere în spaţiul
european, un spaţiu multicultural, un spaţiu cu identităţi naţionale foarte puternic
conturate de-a lungul istoriei.
Suntem într-o Europă unită, suntem ca într-un creuzet în care mojarul istoriei
doreşte o uniformizare a identităţilor, dar acestea cu încăpăţânare nu vor în mici
un chip să se neutralizeze, ci mai mult, se individualizează.
Ca un reflex, atunci când vrem să ne apărăm identitatea naţională, ne apărăm
istoria, limba şi tradiţiile. Cu toţii suntem martorii transformărilor după 1990. Nu
puţine au fost reacţiile celor care protestau pentru că limba, istoria sau tradiţiile
noastre erau ameninţate.

Să luăm de exemplu apariţia tiparului şi răspândirea lui în spaţiul european. El

a produs transformări profunde în societate. Tiparul era privit la început ca un
element străin spaţiului spiritual şi cu toate acestea în foarte scurt timp a fost
foarte bine asimilat de Biserică. Astăzi fără tipar nu se poate concepe viaţa
religioasă.
Cred că acelaşi lucru se petrece cu marea majoritate a lucrurilor care apare în
cadrul unei societăţi şi care pe moment lasă impresia că pot să ducă la dispariţia
identităţii. Dar toate aceste elemente ale modernităţii, cred că dacă sunt asimilate
cu înţelepciune, conduc la întărirea şi nu la o dispariţia identităţii.
Bibliografie:
Identitatea naţională între tradiţie şi modernitate - Ovidiu SOARE