Dreptatea

Am ales să vorbesc despre dreptate deoarece aceasta este una din complexele
problemele ale tuturor societăților. Astfel că pentru buna funcționare a oricărei societăți,
aceasta este necesară deoarece fără ea dezvoltarea corectă și armonioasă nu ar fi posibilă.
De asemenea, dreptatea și virtutea unui om de a fi drept este foarte importantă în
definirea acestuia atât ca parte a societății cât și ca întreg, ca ființă.

Dreptatea a luat naștere din dorința societății de a trasa niste legi și fundamente pe
baza cărora societatea respectivă să funcționeze armonios. Circumstanțele în care apare
conceptul de dreptate sunt atât naturale apărute prin existența unor bunuri ale naturii în
cantități limitate, cât și provocate de oameni, prin dorința înverșunată a acestora de a avea
mai mult decât alții și lipsa bunăvoinței față de semeni.

John Rawls, cel mai important gânditor politic al secolului XX, a construit
o celebră teorie a dreptăţii ca fairness (corectitudine morală). Majoritatea
oamenilor vor accepta ideea că societatea trebuie să fie dreaptă, dar prea puţini
dintre ei vor cădea de acord asupra a ce anume înseamnă «dreptatea». În
societate, problema care se pune este de aceea de găsi o metodă pentru
identificarea obiectivă a cerințelor dreptăţii sociale, în ciuda diversităţii şi a
opoziţiilor de păreri pe această temă. Spre deosebire de majoritatea celor care au
contribuit anterior la această temă, Rawls recurge la o metodă constructivistă de
identificare a dreptăţii; determinarea principiilor dreptăţii se face pe baza unei
construcţii ale cărei stringenţe pot asigura concluzia relevantă corectă. Aşa cum
spune Rawls într-o carte mai târzie, construcţia ne va permite să deducem ce
înseamnă «dreptatea» ca fairness pentru membrii unei comunităţi.

Înainte de a vedea ce înseamnă exact «condiții rezonabile» şi

«poziția originară», trebuie clarificat la ce raporturi anume dintre oameni
se referă Rawls şi de ce ar fi necesar ca aceştia să fie plasaţi într-
o poziţie originară pentru garantarea corectitudinii acestor raporturi. Nu
este vorba aici de cazurile familiare în care unele persoane încalcă
drepturile altora, astfel că este necesară «restabilirea dreptăţii» prin acte
ale instituţiilor publice ale justiţiei. Este vorba despre o idee de
dreptate ce vizează raporturile normale stabilite în viaţa socială
obişnuită. Cum viaţa fiecăruia depinde de cooperarea cu ceilalţi, toţi
participanţii la cooperare trebuie să admită că aceasta necesită reguli
morale. Întreprinderea socială fiind una de grup, tot grupul ar trebuie
să decidă cum trebuie organizată ea şi ce înseamnă o organizare bună
sau corectă a ei.

Ideea de pornire este următoarea: suntem, într-un fel sau altul,

«condamnaţi» să cooperăm; trebuie deci să ne asumăm această
cooperare, să fixăm termenii ei, să precizăm ce pretenţii avem unii
faţă de ceilalţi, dar şi faţă de rezultatele cooperării. Ca fiinţe
raţionale, nu trăim la întâmplare: pe plan individual, ne alegem
scopurile şi stabilim astfel ce dorim. Acelaşi lucru trebuie să se
întîmple şi pe plan comunitar: membrii societăţii, cei ce cooperează
între ei, trebuie să ştie precis ce anume doresc, la ce se aşteaptă
(în urma cooperării), ce va fi considerat just sau nejust în cadrul
acestei cooperări. Aici apar deja dificultăţile. Este evident că oamenii nu
se pot aşeza la o masă rotundă pentru a decide împreună cum vor
să coopereze, adică să trăiască împreună, ce reguli să adopte, cum să
definească dreptatea etc. Timpul şi preocupările lor, priorităţile pe care
le au îi împiedică să facă acest lucru. Pe de altă parte, chiar dacă
o discuţie fondatoare s-ar putea organiza, este cert că ea n-ar
conduce la nici un fel de rezultate acceptabile într-un interval de
timp finit şi rezonabil ca dimensiuni.

Părerile şi preferinţele oamenilor sunt foarte diferite, situaţiile lor

diferă mult, unii profită de avantajele pe care le au pentru a-i presa
pe alţii, şi este probabil că dezbaterea respectivă s-ar concretiza într-un
haos, produs atât de diversitatea de opinii şi preferinţe, cât şi de
încercările tuturor de a-şi promova propriile interese. Rawls este primul
care recunoaşte acest lucru: "nicio societate nu poate fi o schemă de
cooperare în care oamenii intră voluntar, în sensul literal al cuvântului;
fiecare persoană se regăseşte plasată la naştere într-o poziţie anume,
într-o societate anume, iar caracteristicile poziţiei respective îi vor afecta
substanţial perspectivele în viaţă".

Optimismul rawlsian se sprijină pe trei argumente. În primul

rând, Rawls crede că plasarea oamenilor în spatele vălului de ignoranţă
permite eliminarea influenţei negative exercitate de diversitatea concepţiilor
lor despre bine. Chiar membrii aceleiaşi comunităţi au vederi diferite
despre binele individual şi social, căci unii sunt religioşi pe când alţii
sunt atei sau agnostici, unii sunt individualişti, alţii înclinaţi spre forme
de comunitarianism, etc. Puşi în situaţia originară, ei nu se mai
cramponează de aceste convingeri personale despre bine, ci caută
numai soluţia corectă la problema aranjamentelor sociale fundamentale.
Prin plasarea în spatele văl ului de ignoranţă, se poate realiza o
deliberare raţională în care teoria lui Rawls se bazează pe prioritatea
Corectitudinii faţă de Bine. Acest principiu este considerat tipic şi util
pentru societăţile contemporane, în care există o mare diversitate de
concepţii despre Bine, iar oamenii sunt obligaţi să facă abstracție de
ele pentru a putea găsi o soluţie corectă de convieţuire. Este vorba de
căutarea unui mod de convieţuire care să îndeplinească anumite cerinţe morale,
chiar dacă el înglobează persoane cu vederi filosofice, religioase, morale şi
politice foarte diferite.

În al doilea rând, Rawls crede că existe metode eficiente de căutare a

principiilor morale adecvate, şi propune în acest sens, metoda echilibrului
reflexiv". Această metodă constă în compararea şi ajustarea reciprocă repetată a
judecăţilor morale cumpănite şi a principiilor morale generale care s-ar potrivi cu
aceste judecăţi. Judecăţile sunt comparate cu principiile posibile, de unde poate
rezulta necesitatea unor revizuiri, apoi principiile ajustate sunt din nou comparate
cu judecăţile, ceea ce poate conduce la noi revizuiri.

Rawls crede că aceste componente ale moralităţii - experienţa morală cu

faptele ei semnificative, judecăţile morale cumpănite, principiile morale care se
acordă cu acestea, eventual şi unele teorii morale - ar permite subiectivizarea
poziţiilor şi ar facilita consensul cu privire la principiile morale.

În al treilea rând, Rawls crede că membrii aceleiaşi societăţi pot ajunge

uneori la un consens prin suprapunere, deoarece există şi puncte locale de
suprapunere în care părerile coincid. Astfel, oameni cu vederi de ansamblu, foarte
diferite pot totuşi să cadă de acord asupra unui principiu moral. Aceşti oameni au
viziuni diferite despre Bine, au concepţii foarte diferite despre lume şi despre cum
trebuie trăită viaţa, în multe chestiuni au opinii diametral opuse - dar sferele
vederilor lor se şi suprapun, totuşi, în acest punct: opoziţia faţă de violenţă. Ele
se vor suprapune, probabil, şi în alte puncte. Existenţa unor cazuri de consens
prin suprapunere contribuie şi ea la reducerea riscurilor unei diversităţi haotice,
dizolvante pentru dreptatea socială.
 Toate aceste elemente îl încurajează pe Rawls să creadă că membrii unei
societăţi pot ajunge la un consens asupra principiilor dreptăţii sociale. Și chiar dacă
teoria lui a fost criticată de multe alte personaje, consider că raționamentul său este unul
dintre cele mai puternice.