Protecția funcționarului public prin

incriminarea ultrajului

În cadrul infracțiunilor privind autoritatea și frontiera de stat a noului Cod

Penal, în Titlu III capitolul I, numit „Infracțini contra autorității”, găsim art.257 ce
definește și explică ultrajul ca fiind:

(1) Ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă,

lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare
de moarte ori omorul săvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte
o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exercitarea atribuţiilor de
serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se
majorează cu o treime.

(2) Săvârşirea unei infracţiuni împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat ori asupra bunurilor acestuia, în
scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de
serviciu, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune,
ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.

(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele comise în condiţiile alin. (2), dacă
privesc un membru de familie al funcţionarului public.

(4) Faptele prevăzute în alin. (l)-(3), comise asupra unui poliţist sau jandarm, aflat
în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor
atribuţii, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune,
ale cărei limite se majorează cu jumătate.

Infracţiunea de ultraj este reglementată de noul Cod penal într-o variantă

simplă şi trei variante agravate. Varianta simplă a infracţiunii reia condiţiile de
incriminare din vechea reglementare [art. 239 alin. (l)-(4) CP 1969] şi adaugă la
acestea şi faptele de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte şi omor săvârşite
împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul
autorităţii de stat, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu
exercitarea acestor atribuţii. Varianta prevăzută în alin. (2) priveşte o incriminare
nouâ, care vizează orice infracţiune comisă împotriva un ji funcţionar public care
îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat ori asupra bunurilor
acestuia. Ceea ce agravează în această situaţie infracţiunea este scopul special
urmărit de făptuitor, acela de a intimida victima sau de a se răzbuna pe aceasta,
iar fapta sa trebuie să aibă legătură cu felul în care funcţionarul îşi exercită
atribuţiile de serviciu.

în alin. (3) este incriminată fapta prevăzută în alin. (2), dar care are un
subiect pasiv determinat prin calitatea de membru de familie al funcţionarului
public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat. în cazul
în care subiectul pasiv este dublu circumstanţiat şi, pe lângă calitatea de
funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de
stat, este un poliţist sau jandarm, faptele prevăzute în alin. (l)-(3) se pedepsesc
mai grav, cu o pedeapsă ale cărei limite sunt majorate cu jumătate. Legea penala
mai favorabila. în privinţa condiţiilor de incriminare, noul Cod penal extinde
incriminarea şi asupra unor situaţii care nu erau reglementate în Codul penal din
1969, conţinând, din acest punct de vedere, dispoziţii mai severe. în ceea ce
priveşte regimul sarcţionator, infracţiunea de ultraj nu mai este pedepsită cu o
sancţiune distinctă, ca în vechea reglementare, ci cu o sancţiune care se
raportează la limitele pedepsei prevăzute pentru infracţiunea săvârşită împotriva
funcţionarului public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de
stat sau împotriva membrului de familie a acestuia, limite care vor fi majorate
corespunzător.

Alte infracțiuni ce privesc funcționarii publici sunt cele prevăzute in Titlul V

„Infracțiuni de de corupție și de serviciu”, începând cu primul capitol, infracțiuni
de corupție, art. 289:

Luarea de mită.
(1) Fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru
altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă
promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea,
urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de
serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 Ia 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului
de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în
executarea căreia a săvârşit fapta.

(2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de una dintre persoanele prevăzute în
art. 175 alin. (2), constituie infracţiune numai când este comisă în legătură cu
neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale
sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.

(3) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când
acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

Cu câteva deosebiri, infracţiunea de luare de mită, prevăzută în art. 289 NCP,

are corespondent în incriminarea cu aceeaşi denumire marginală prevăzută la
art. 254 CP 1969. în noua reglementare, infracţiunea de luare de mită este
prevăzută în doua variante, varianta tip [cea de la alin. (1) al art. 289] şi
varianta asimilată (cea de la alin. (2) al art. 289). Conţinutul normativ al
infracţiunii din noul Cod penal a preluat, în mare parte, textul de incriminare
din Codul penal din 1969, însă analiza comparativă a celor două texte de
incriminare permite remarcarea unor modificări ce au fost aduse, în principal,
asupra laturii obiective şi a laturii subiective a infracţiunii examinate. Astfel,
dintre cele patru modalităţi alternative de realizare a elementului material al
laturii obiective prevăzute în reglementarea anterioară, au fost preluate doar
trei (pretinderea, primirea şi acceptarea promisiunii), renjnţându-se la
modalitatea nerespingerii promisiunii. Deşi, aparent, s-ar putea crede că prin
această renunţare a fost restrânsă aria de incriminare, în realitate nu este aşa,
întrucât acceptarea tacită echivalează cu nerespingerea promisiunii primite de
către făptuitor. Obiectul acţiunii de pretindere, primire ori acceptare a rămas
neschimbat, putând fi format din bani sau alte foloase, această din urmă
noţiune având un sens larg, incluzând orice avantaj sau beneficiu de natură
patrimonială ori nepatrimonială. O altâ modificare adusă constă în aceea că
pretinderea, primirea ori acceptarea de bani sau alte foloase se poate face şi în
beneficiul unei alte persoane, nu doar în interesul propriu al făptuitorului. O
astfel de posibilitate nu era expres prevăzută în norma corespondentă din
Codul penal din 1969, însă în noua reglementare legiuitorul a ţinut să o
menţioneze explicit, folosind expresia „pentru sine sau pentru altul". O
modificare esenţiala a intervenit în privinţa legăturii dintre acţiunea
făptuitorului dc pretindere, primire ori acceptare a promisiunii şi actul ce
reprezintă contraprestaţia pe care acesta se angajează să o aibă. Astfel, dacă în
reglementarea anterioară era utilizată expresia „în scopul..." în noul Cod penal
aceasta a fost înlocuită cu sintagma „în legătură cu...

Deşi aparent nesemnificativă, această înlocuire are două consecinţe

importante, respectiv: a) nemaifiind prevăzut un scop determinat, latura
subiectivă a infracţiunii analizate include, alături de intenţia directă, şi intenţia
indirectă, ca formă a vinovăţiei (în reglementarea anterioară, luarea de mită se
comitea doar cu intenţie directă); b) în condiţiile în care scopul săvârşirii faptei
trebuia să existe în momentul comiterii acesteia, în absenţa din norma de
incriminare a unui scop, rezultă că pretinderea, primirea sau acceptarea de
bani sau alte foloase poate avea loc şi ulterior momentului îndeplinirii,
neîndeplinirii, urgentării, întârzierii îndeplinirii ori îndeplinirii contrare a unui
act ce intră în îndatoririle de serviciu ale făptuitorului. Consecinţa acestei
modificări constă în aceea că, în toate situaţiile în care un funcţionar public ia
mită în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea, întârzierea
îndeplinirii ori îndeplinirea contrară a unui act ce intră în îndatoririle sale de
serviciu, fapta sa va fi calificată ca luare de mită, nemaipunându-se problema
distincţiei dintre luarea de mită şi primirea de foloase necuvenite (infracţiune
prevăzută în art. 256 CP 1969). Credem că aceasta este şi raţijnea pentru care
în noul Cod penal nu a mai fost incriminată distinct fapta de primire de foloase
necuvenite. Referitor la contraprestaţia funcţionarului public, se remarcă
adăugarea unei noi conduite, aceea a urgentării îndeplinirii actului care intră în
sfera atribuţiilor de serviciu ale făptuitorului, conduită pe care nu o regăsim în
norma de incriminare anterioară.

Dacă în Codul penal din 1969 infracţiunea de luare de mită era prevăzută
într-o formă simplă şi una agravată, în noua reglementare s-a renunţat la
forma agravată şi, ca element de noutate, a fost prevăzută o variantă
asimilată, ce presupune săvârşirea luării de mită de către o persoană care
exercită o profesie de interes public [art. 175 alin. (2) NCP], dar numai în
ipoteza în care fapta este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea
îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu
efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri. Prin introducerea acestei forme
asimilate a fost rezolvată controversa existentă sub Codul penal din 1969 dacă
notarul public, executorul judecătoresc sau alte persoane care exercită o
funcţie de interes public, pentru care este necesară o abilitare specială din
partea autorităţilor publice, poate fi sau nu autor al luării de mită. De
asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 308 NCP, subiect activ al infracţiunii de
luare de mită poate fi şi persoana care exercită, permanent ori temporar, cu
sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane
fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) NCP ori în cadrul oricărei
persoane juridice. 0 altă modificare adusă de noua reglementare constă în
prevederea ca pedeapsă complementară a interzicerii exercitării dreptului de a
ocupa o funcţie publică [ceea ce atrage şi interzicerea exercitării dreptului de a
fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a
ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, conform art. 66 alin.
(2) NCP] ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a fost
săvârşită fapta. Prin introducerea acestei sancţiuni penale s-a urmărit
îmbunătăţirea prevenţiei generale. Se remarcă faptul că în noua reglementare
a fost menţinută dispoziţia referitoare la confiscarea specială care, la fel ca şi în
reglementarea anterioară, are ca obiect banii, valorile sau alte bunuri ce au
fost primite ori echivalentul acestora, atunci când ele nu se mai găsesc. în
privinţa pedepsei principale prevăzute de lege, se constată o reducere a limitei
maxime a închisorii de la 12 la 10 ani, în timp ce limita minimă a fost
menţinută la 3 ani. Legea penală mai favorabilă. Prin regimul de sancţionare,
legea nouă este mai favorabilă, întrucât limita maximă a pedepsei închisorii
este redusă comparativ cu cea din legea veche.

În cel de-al doilea capitol se tratează infracțiunile de serviciu, după cum

urmează:

Art. 295. Delapidarea.

(1) însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în

interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le
gestionează sau le administrează se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani
şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

(2) Tentativa se pedepseşte.

Infracţiunea de delapidare înscrisă în art. 295 NCP are corespondent în

incriminarea cu aceeaşi denumire marginală prevăzută la art. 2151 CP 1969.
De asemenea, în legislaţia anterioară delapidarea era incriminată şi într-o
variantă de specie, în art. 145 din Legea nr. 85/2006 privind procedura
insolvenţei. O primă remarcă priveşte poziţionarea infracţiunii de delapidare în
noul Cod penal. Astfel, dacă în Codul penal din 1969 delapidarea era aşezată în
grupul infracţiunilor contra patrimoniului, în noua reglementare a avut loc o
repoziţionare a acesteia, fiind inclusă în categoria infracţiunilor de serviciu.
Prin această reaşezare s-a produs o modificare şi în privinţa obiectului juridic al
infracţiunii de delapidare, în sensul că obiectul juridic principal este format din
relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a raporturilor de serviciu, iar
obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale cu caracter patrimonial. Ca
şi în reglementarea anterioară, infracţiunea analizată este prevăzută într-o
variantă tip [art. 295 alin. (1) NCP] şi o varianta agravată (art. 309 NCP).

Conţinutul constitutiv al infracţiunii de delapidare este identic cu cel din

reglementarea anterioară, modificarea semnificativă intervenită privind
regimul sancţionator. Obiectul material al infracţiunii constă în bani, valori sau
alte bunuri ce se află în gestiunea sau administrarea făptuitorului. Elementul
material al laturii obiective, ca şi în reglementarea anterioara, se realizează
prin comiterea uneia dintre următoarele acţiuni: însuşirea (trecerea în
stăpânirea efectivă a făptuitorului a banilor, valorilor sau bunurilor aflate în
gestiunea sau administrarea sa), folosirea (utilizarea temporară a banilor,
valorilor sau bunurilor aflate în gestiune sau administrare) sau traficarea
(exploatarea, specularea banilor, valorilor sau bunurilor aflate în gestiune sau
administrare). Subiectul activ al delapidării rămâne calificat prin dubla calitate
de funcţionar public şi de gestionar sau administrator al unor bunuri
aparţinând unei persoane juridice. Pornind dc la definiţia dată noţiunii de
„funcţionar public" în noul Cod penal (art. 175), se poate reţine că în privinţa
subiectului activ al incriminării examinate au intervenit deosebiri faţă de
reglementarea anterioară. Varianta agravată a infracţiunii se referă la urmarea
imediată a faptei, ce presupune producerea de consecinţe deosebit de grave,
care, în accepţiunea dispoziţiilor art. 183 NCP, înseamnă o pagubă materială
mai mare de 2.000.000 lei. în noua reglementare se prevede aplicarea
obligatorie a pedepsei complementare constând în interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa o funcţie publică, ceea ce atrage şi interzicerea exercitării
dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a
dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat,
conform art. 66 alin. (2) NCP. Aceasta pedeapsă nu o regăsim în norma de
incriminare din Codul penal din 1969. în condiţiile în care conţinutul normativ
al infracţiunii de delapidare a fost păstrat, expunerile teoretice şi practica
judiciară referitoare la această infracţiune îşi vor păstra valabilitatea şi sub
noul Cod penal. Legea penalâ mai favorabilă. Prin regimul sancţionator, legea
nouă este mai favorabilă, întrucât prevede o limită maximă a pedepsei
închisorii mai redusă (de la 15 la 7 ani) faţă de cea din legea veche.