COSTEL STANCU

OCHIUL DIN PALMĂ

Antologie 1995 - 2015

Editura MIRADOR, Arad, 2017

COSTEL STANCU

Născut la 02.05.1970, Vînju-Mare, judeţul Mehedinţi.

Locuieşte în Reşiţa, judeţul Caraş-Severin.
Membru al Cenaclului Literar Semenicul din Reşiţa.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara.

A publicat volumele de poezie:

- Terapia căderii în gol, Editura Hestia, Timişoara, 1995.

- Dominic sau despre imitaţia umbrei, Editura Hestia, Timişoara, 1995.
- Măştile solitudinii, Editura Marineasa, Timişoara, 1997.
- Golurile din pîine, Editura Marineasa, Timişoara, 1998.
- Fluturele cu o singură aripă, Editura Timpul, Reşiţa, 2000.
- Arta imaginaţiei, antologie, Editura Vinea, Bucureşti, 2001.
- Cîntarul de apă, Editura Marineasa, Timişoara, 2002.
- Vînătoarea promisă, Editura Marineasa, Timişoara, 2003.
- Ieşirea din peşteră, Editura Marineasa, Timişoara, 2005.
- Înghiţitorul de creioane, Editura Tim, Reşiţa, 2009.
- Evoluţi@ umană, epigrame, Editura Tim, Reşiţa, 2009.
- Risipitorul de hîrtie, Editura Tim, Reşiţa, 2015.

În volume colective :

- Oraşul cu poeţi, Editura Timpul, Reşiţa, 1994.

- Casa faunului, Editura Hestia, Timişoara, 1995.
- Antologie tabăra Oraviţa, Editura Mirador, Arad, 2004.
- Drumul către Piatra Scrisă, Editura Marineasa, Timişoara, 2006.
- Iz novije rumunske poezije, Editura FondEuropa, Novi Sad, 2009.
- Cînd pleca odată, la război, un om...(antologie de epigrame), Editura Măiastra, Tg. Jiu, 2010.
- Antologia de catrene şi epigrame editată de site-ul agonia.ro, Editura Edo, Bucureşti, 2009.
- 20 rEvoluţie, Editura Brumar, Timişoara, 2010.
- Bijuterii din Piaţa Abundenţei, Editura Brumar, Timişoara, 2011.
- Mai am un singur doors, Editura Bluementhal, Bucureşti, 2011.
- Oraşul cu poeţi 2, Editura Tim, Reşiţa, 2011.
- Antologia Convorbiri literare, Iaşi, 2011.
- Poeţi din Banat, editura Brumar, Timişoara, 2011.
- “20+1”, antologie, editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011.
TERAPIA CĂDERII ÎN GOL

(Editura HESTIA, Timişoara, 1995)

***

costel stancu intră liniştit în oraş convins că omul

e ceva mai mult decît o găselniţă a lui dumnezeu
ar dori să uite tot însă memoria lui seamănă cu
o groapă ce se adînceşte pe măsură ce vrei să ieşi din ea
şi astfel nu poate fi fericit degeaba îl iubiţi îl urîţi
voi o sută de femei alungate cu pietre
zadarnic căutaţi la picioarele sale iertarea el trece mai departe
găsind în dreptul fotografului acelaşi ins fără
o faţă anume (îşi va aminti
tîrziu mişcările lui prevestitoare de rău)
el se deosebeşte de ceilalţi tocmai fiindcă nu-i poate imita
ştie că nu există sfîrşit şi trebuie mimat unul
trebuie găsit un joc dacă joc poate fi acesta unde
moartea e trişorul pe care îl prinzi
dar de fiecare dată el îţi arată mîinile goale.
***

rămîi aici
să-ţi legene vîntul clopotnița inimii
cine eşti tu?
o linie împrejurul căreia se înfăşoară
din ce în ce mai strîns păianjenul cărnii?
ce altceva poţi face decît să urmăreşti
neputincios cu degetul
traiectoria celui ce se aruncă din turn?
o contemplaţie unică dureroasă surdă
ai putea să muţi pasărea în locul grinzii
atunci totul ţi-ar părea că pluteşte în aer ei da
omul rămîne animalul cu cea mai
bună părere despre sine însuşi
îţi spui şi rîzi priveşti pe fereastră
o formă nesigură pe plajă un nud de nisip orbitor
o femeie ce se dezbracă şi toţi îi laudă desenul de pe spate
se apropie de tine vă priviţi o blîndă disperare apasă
e-atîta linişte parcă faţa lunii ar fi fost
scăldată în şapte ape deodată
tu taci ea tace un foc de sînge şi trestii începe-n apus
şi dintr-odată sunteţi faţă în faţă între voi masa -
o linie trasă cu var atent să nu vă atingă trupurile -
femeia speră în ochiul ce pîndeşte-n tufiş
tu în graba sîngelui de a se face metal
ce-i fericirea
dacă nu întîlnirea sinelui cu un greier?
***

între cruce şi cel ce o poartă nu mai e loc pentru altceva

ce să aleg cînd luna şi soarele
se nasc una din alta ca apoi să se caute?
poate dorinţa ta de a trece neobservat prin lume cu
părul frînt peste măslinul care ne va prăda mîinile dimineaţa
e-atîta linişte că fiinţa tresare amintindu-şi de nefiinţă
doar eu plîng peste crucea desfăcută în iarbă
şi nu-mi amintesc nici cuie nici mîini
te-am aşteptat pînă cînd timpul şi-a devenit sieşi inegalabil pe
urmă luminile s-au făcut umbre întinzîndu-se pe fereastră o
jale mare a cuprins clopotele îngropate sub casă fără
să ştie ochiul e hrana păsării faţa vîrtej în care
pana a stat nemişcată o clipă dacă vine
ploaia şi spală drumul golgotei mă ierţi?
***

o mînă se apropie de tine pe nesimţite şi tresari

tu ai iubit lucrurile palpabile altele te-ar fi speriat
acum ce fericire să arunci un pumn de cuie între
umerii crucii şi totul să-ţi pară schimbat
cînd eu plîng tu plîngi el plînge
ce motivaţie mai are victoria?
şi împotriva cui cîntă greierii? uneori
îţi aminteşti eroarea - şarpele casei viclenia celui
ce ştie că se va naşte rege apoi vine noaptea şi luna
se tulbură ca vinul îndoit cu apă un vis cu fluturi aşezaţi pe rîu
sau o vrajă neînţeleasă a minţii e totul şi iarăşi
degetele alcătuiesc o formă ciudată un gol perceptibil
deasupra ta într-o sublimă disperare
ochii păsării
simulează
înecul
***

aşa cum stau mîna mea nu ridică obiectele ci le năruie

un joc princiar cu moartea
frica eului conştient de sine o simt
resemnarea de a trăi legat de umbră
ca un sclav de durerea lumii
ce trist cînd descoperi că
tocmai omul îşi lipseşte sieşi pentru a fi desăvîrşit
o nemişcare ciudată
s-a liniştit marea parcă deasupra ei s-ar pieptăna o femeie
sîngele şi un ochi de peşte în crucea vîntului
atît îmi mai amintesc
***

să fie poezia o defulare a spiritului înaintea morţii?

scriu o pasăre doarme pe grindă îi simt umbra grea pe faţă
ce nevoie are ea de visele mele? sînt singur chiar înainte de a
mă naşte am văzut o cîrtiţă fugind dintre foile albe -
memoria celui care pleacă uitînd
să închidă fereastra dinspre rîu
rîsul în oglindă umila terapie ce-mi mai rămîne
cînd tu mă părăseşti ca pe un sînge străin
dintre toate pedepsele am ales să te uit
ceva modern şi fără vărsare de sînge caut
şi plîng ca un rege umilit
după o aspră victorie
în cîmpul de mure
***

cît de nebun trebuie să fii să îţi aştepţi moartea

şi cît de fericit să o primeşti
avînd în faţă hîrtia albă
plaja pe care lunecă oasele lungi ale femeilor
cineva şopteşte întruna
a fi a fi a fi a fi a fi a fi a fi
asemenea unor baloane de săpun
tu degeaba încerci să–l convingi că în
spatele crucii se ţine un bal
că vine sfîrşitul şi nimeni nu îşi descoperă faţa

se face linişte deschizi fereastra

- o gură de aer în vidul acesta
ca un copil rătăcit într-o gară -
arunci cîţiva bănuţi în căruciorul paraliticului
el e împins din spate însă tot speră că
va cuceri odată lumea cu propriile-i mîini
şi o va strînge la piept priveşti peste ape
o pereche de cîini înghesuie luna
te sperii închizi fereastra
doamne cît de nebun trebuie să fii…
***

construieşti un castel din hîrtie apoi îi dai foc singur

eşti un mic dumnezeu ruşinat de creaţia sa
fericit pierzi măsura timpului respiri tot mai rar
a doua zi
găseşti un iepure alb în locul mulţimii îndoliate
tu nu eşti vinovat
tu nu ţii oglinzi în casă tu te iubeşti pe ascuns apoi
umbli hipnotizat cu mîinile înainte
soarele e împins într-o parte
în trei zile cerul e vindecat
aşa cum treci pe străzi aplecat în
faţă ca un lăutar peste vioara lui obosit
ireal pare totul în imaginaţia ta monstrul
e ucis a nu ştiu cîta oară de copilul cu o nuia în mînă
absurd strigi spaima te trage afară din somn
haosul poate fi pur şi simplu o convenţie oarecare o
încăpere cu toate uşile şi ferestrele deschise
în care nu intră nimeni pînă la sfîrşit
***

stau singur într-o încăpere

uşile rînjesc siguranţele fumegă
îmi îngrop mîinile şi tot eu sînt
acela ce le caută înnebunit şi vă acuză
de ce daţi numele meu
lucrurilor poemelor care nu-mi seamănă?
trupul - o avalanşă de
carne şi oase mi se prăbuşeşte la picioare
e linişte
pe clanţa uşii găsesc monedele urmelor tale reci
privesc pe fereastră tu te apropii liniştită şi atunci în mine
creşte nădejdea cît un cap de berbec după care
alerg de la un capăt la altul al fiinţei fără să îl prind
stăm faţă în faţă între noi aerul se lichefiază
începem un joc: tu pui o mînă peste cealaltă şi
astfel crucea mi-o aşezi pe ochi
eu te învinui te alung
***

cu sfială alungi focul dintre palmele femeii venite lîngă tine

să te vegheze ori să te ucidă cum poţi ştii?
mişcările ei nu prevestesc nimic lupta s-a sfîrşit
învingătorii adună măştile şi le ard
- se spune că ele au fost create anume
pentru a-i linişti pe cei vinovaţi -
e noapte visezi să treci o apă cu somnul algelor pe ochi
începi să dansezi disperat ca şi cînd ai vrea să atragi
obiectele înlăuntrul tău iar ele nu s-ar supune
pe grindă bufniţa… a orbit aşteptîndu-te… îţi aminteşti
tu ai venit mi-ai lipit un bănuţ rece pe frunte
plata pentru a fi iertat are gustul sîngelui mi-ai spus
eu am plîns pe cearceaful alb furnicile se roteau a spaimă
am vrut să fug
se mai văd şi acum umerii ieşiţi din fotografie
***

îţi imaginezi uitarea coborînd într-o groapă cu maci

intri în cameră obosit şi neutru faţa ta
are miros de lumînări arse nu te mai interesează nimic
nici măcar indiferenţa cu care urmele tale de altădată
se răcesc pe ziduri printre icoane o stranie împotrivire:
jos sub fereastră fiul durerii e plătit cu arginţi
- o să vină bijutierul cu mîinile lui false şi
va lua înapoi totul încerc eu să te neliniştesc
tu aştepţi - într-o magnifică nepăsare
calciul lunii se topeşte sub ape -
o profeţie în urma căreia plîngi
scrisul poate începe chiar în colţul acestei pagini
îţi şoptesc eu cu sfială priveşti în zare
pasărea a înghiţit plumbul şi zborul ei atîrnă
greu peste case ca ugerul vacii atinge pămîntul
o amintire magia visul amar al copilului nenăscut
pe care îl aşteaptă o scrisoare pe prag tîrziu adormi
înnodînd în colţul cearceafului voluptatea femeii
o lebădă în mijlocul patului şi uscăciunea
pe căni pe zaruri pe mîini frica de a nu fi prins
încercînd să te supui acestora totul nesigur
doar timpul trece lăsînd o zgîrietură fină pe lac.
***

s-a aprins focul tu ştiai că mîinile noastre

se vor întîlni deasupra lui într-o închinare?
în curtea veche cineva răscumpără cu aur o cină săracă
timpul trece atît de rar că simt cum
creşte iarba şi îmi acoperă vederea
aud o cheie răsucindu-se în vîrtejul uşii
o orchestră în casa pustie sau vîntul ce
mişcă perdelele lăsînd să se vadă
oasele lungi ale ceasului încrucişate-n perete?
e ora cînd o mie de înţelepţi
gîndesc la ciobul smintit al lunii
cînd gol pe gol se înghit şi rămîne piatră
deasupra tuturor acest păianjen
ochind şi lovind cu uimitoare precizie ţeasta
părul meu linie mută şi oarbă bîjbîie în căutarea celuilalt
văzut de aici focul seamănă a om
cu capul tăiat ce încearcă să se ridice la cer
umbra fiului e dusă pe ape şi totul
îmi pare o ciudată trecere-n somn
fără cruce fără mîini fără domn
***

te naşti ca şi cînd ai
face o rugăciune cu mîinile goale
mese şi scaune îţi calcă pe suflet
începi să imiţi umbra să încerci sîngele cu degetul
găseşti o cruce fără cap în mijlocul încăperii
bărbatul acesta cu braţele întinse
aşteptînd lumina să se întoarcă în ea însăși
părul femeii la picioarele tale
proteza miros de plumb topit sub piele
aerul rece găurindu-ţi burta tîrziu
un nod de întuneric
se pune în gîtlejul lămpii
te desprinzi de propria-ţi umbră
cum crucea de iisus şi cade
între
început şi sfîrşit
altă naştere
***

îţi aranjezi tacticos hainele lîngă pat în stînga o

lumînare fumul ei se tîrăşte pe podea ca
o dansatoare împuşcată
-n picior oare ai putea fi fericit te întrebi
şi te întinzi alături corpul gol al femeii
la fel de absurd la fel de vinovat
e frumoasă îţi spui şi rîzi şi rîzi
ea se apropie sunteţi singuri pe cearceaful
alb şi curat ca un cimitir
totul îţi pare ciudat ceva ce nu-i
al ochiului vă apropie vă îndepărtează
parcă ai fi o uşă smulsă din ţîţîni şi aruncată în spaţiu
fără legi fără dorinţe şi tu care nici nu-ţi
închipuiai că vei sfîrşi săptămîna atît de
fericit atît de fericit atît de fe

cineva bate la fereastră.

***

mai ţii minte cum ne iubeam pe rîul cu focuri joase?

ieşise luna mîinile noastre
se odihneau undeva între cer şi pămînt
erai tristă şi răsuflarea ta îngreuna barca
pluteam între cele două maluri
doamne ce frumos era
părul tău tîrîndu-se pe fundul apei ca o ancoră

îl muşcau peştii şi rămîneau încremeniţi!

***

să fie viaţa şirul de păsări pe care îl uiţi?

chemarea lor tristă spre nicăieri?
vine noaptea
şi te găseşte înspăimîntat fără a înţelege
umilinţa cărnii păşeşti pe plaja subţire
în fiecare urmă a ta se îngroapă o floare
- iertarea îţi spui şi continui să crezi
că vei trece neobservat -
visezi fuga eului printr-un cîmp de scaieţi
încăpăţînarea de a fi tu însuţi priveşti împrejur
o sută de melci pe braţul femeii adormite în ploaie
care dintre ei îi va fi podoabă? (tandreţea
cu care îi va îndepărta pe ceilalţi
o va face şi mai frumoasă) gîndeşti tu şi ascunzi taina
în părul ei magnific înălţat ca un rug
unde să-ţi arzi mîinile şi să rîzi fericit apoi să pleci
mai departe convins că pînă la urmă tot
vei descoperi magia naşterii şi a morţii
oarba încredere e linişte
aştepţi cu neputinţa orbului de a-şi plînge înfăţişarea
***

intră lupul tiptil în oraş o sută de bărbaţi aprind focul

apoi îşi fac cruce - ajută-ne doamne! - vestea
s-a întins de la unul la altul a trecut cîtva timp
nimeni nu l-a mai văzut dar toți aud urlete o
femeie povesteşte întruna că a văzut cerul la asfinţit
semănînd cu o gură de lup vînătă pe dinăuntru
doamne urît mai e
trebuie împuşcat trebuie prins şi împuşcat
au zis unii şi au plecat să îl caute
cu puşti încărcate securi s-au întors seara goi şi tăcuţi
au închis uşile aşteptînd tîrziu un urlet a spart ferestrele
au alergat toţi şi l-au găsit lungit pe pămînt
lîngă el urechea nopţii încă mai sîngera
atunci o sută de bărbaţi s-au repezit să stingă focul
femeile plîngeau doamne ce nebunie să urăşti
atîta un biet lup venit în oraş să moară
 DOMINIC
SAU DESPRE IMITAŢIA
UMBREI

(Editura HESTIA, Timişoara, 1995)

***

aştept ignorînd tot ce ar putea să mă cuprindă

cît o să mai aibă nevoie poemul de falsa mea umilinţă?
privesc cerul crucea e forma perfectă a raţiunii
ei nu i se poate lua nici adăuga nimic
respir lent pîndesc moartea ireproşabilă
o închipuire ia locul altei închipuiri
se mută pasărea de pe o mînă pe cealaltă
la urma urmei poezia e ca şi cum aş cuceri o cetate
şi tot eu aş fi acela care ar părăsi-o primul
s-a mişcat ceva în oglindă
cui să-i imput
teama de a nu fi singur?
scriu caut zadarnic
un reper în albul hîrtiei
***

degeaba încerci să fugi de emoţie precis ţi-ai pierde cămaşa

pe cîmp e alb de cruci parcă a nins dar
nimeni nu mai ştie cînd cu flori în mîini alergi
prin tot oraşul ochii mici fosforescenţi
ai cîinilor se deschid în urma ta s-au adunat mulţi
lîngă zid taraful hîrîie ca un plămîn bolnav
natură moartă şi totuşi fericită această întoarcere a ta
în locul unde nu poţi trăi decît dînd vina pe dumnezeu
pentru tine imaginaţia
e peretele pe care desenezi întruna
şi formele trec una într-alta pînă dispar
pui un lemn pe foc şi aştepţi firişoare de vînt
unghii mari dezbracă pielea şarpelui în aşternut
se face frig tîrziu vine ea şi
plîngeţi amîndoi peste vioara spartă a nunţii
***

e doar o senzaţie ciudată

parcă mi-aş fi făcut o zgîrietură cu unghia pe creier
o metafizică a uitării ar spune filozoful dominic
mă zbat ca un microb sinucigaş în paharul cu apă
tu te apropii femeie – superbă confuzie
între a fi şi a nu fi -
în preajma ta
creierul meu devine un muşuroi părăsit
viaţă sau moarte?
de cîte ori voi mai plăti preţul îndoielii?
***

dimineaţa cu obişnuita-i hipnoză adorm

tu îmi arunci pietricele în ureche să mă trezeşti
ne vopsim feţele într-o nouă culoare
ne iubim ca şi cînd am fi alţii
peste gard copilul dominic strigă vecinilor
- ei nu fac dragoste ei aranjează discret interiorul unui ou!
draga mea jos pe covor o lumină dezgheaţă creierul cîinelui
o desfătare bolnavă în suflet în apa care îmi leagănă ochii
şi-i ameţeşte pînă tîrziu
cînd mari corăbii vor aţipi în exil
cu un magnet copilul mişcă păsările pe cer
şi plînge de se întîmplă să-i mai cadă vreuna în rîu
***

acestei eprubete îi spun “mamă”,

îi plîng la piept mă tîrăşte după ea
în grabă lovesc cu creştetul păpuşa
spînzurată deasupra uşii are chipul tău
are chipul tău! strigă cineva în zadar
umblu pe străzi unde manechinele
au trecut dincolo de vitrină
mă prind mă îmbracă în hainele lor
apoi rîd arătîndu-mă cu degetul privesc
umbra manechinului seamănă leit cu a mea
pun cîte un bănuţ în palma fiecăruia şi fug
totul pare normal ochitorii exersează pe aceeaşi
inşi spălăciţi cu cartoane legate de gît
mai tîrziu cumpăr flori fiindcă (ştiu!)
din mama nu va rămîne decît
un os atîrnat undeva în afara lumii
eu voi veni zilnic şi îl voi clătina
apoi întorcîndu-mă acasă am să lovesc
cu creştetul păpuşa spînzurată deasupra uşii
are chipul tău are chipul tău!
o să strige cineva în zadar.
***

eu am pictat găoacea cerului cu păsări de pradă

va veni un tîlhar şi se va aşeza
în mijlocul crucii pe care o fac
cuiele păstrează urma durerii sau a dezmăţului?
nimeni nu ştie
zarul cu feţe nevăzute
e rostogolit pe masa regelui pînă îl înnebuneşte
falsa profeţie momeala torţele împing lumina
spre fundul încăperii unde aştept
cel ce te iubeşte o să te vîndă cîndva spui tu
alerg şi înapoia mea încremeneşte mişcarea
urma piciorului gol sub vîrtejul de frunze
scriu: părul femeii iarbă uscată uitarea o
limită pur întîmplătoare a fiinţei
ce vei împărţi doamne celor ce
îţi cer să li te arăţi ?
***

cu o ultimă sforţare împing viaţa şi moartea

înapoi în pîntec
întind mîinile ele se fac găuri negre în cer
disperat trag aer în piept şi
pieptul meu nu e altceva
decît un sac găurit unde se zbate petecul inimii
această nouă înfăţişare cine mi-o arată cine mi-o ascunde
atît de repede încît nu o pot lua
tu te apropii înapoia ta
cerul e un lighean răsturnat peste păsări
***

în timp ce scrii poemul ai un sentiment ciudat

parcă cineva ţi-ar fotografia mîinile
un surghiun al minţii ce abia a început să distingă formele
golul imperfect împărţit şi dintr-odată se face linişte
marea poartă cu durere în ea
copilul mort al pămîntului
vine femeia cu un cîntar pe creştet îţi cere
să o dezlegi de uitare felul ei unic
de a evita necunoaşterea te incită cine eşti tu
şi ce leagă scrisul de lucruri?
cu frică priveşti spre locul de unde ies formele
mişcîndu-se neclar ca nişte pete de grăsime pe lentilă
apoi fugi… e prea mult pentru cel ce a văzut pînă acum
doar fariseii plimbînd umbra norului pe palme
inscripţia laconică: înainte de a fi pasăre, oul a fost perfect
aştepţi cu îngăduinţă gîndeşti scrisul pe propriile-ţi mîini
întregul dezbinat de furnici
totuşi undeva departe omul devine raţional:
în mintea lui punctul a înghiţit carnea.
***

e noapte trimite un copil să-ţi aducă luna

şi el se va bucura mă îndeamnă dominic cu sfială
eu privesc masa întinsă între
martorii muţi ai spiritului yin şi yang
o balanţă îmi substituie umerii privesc spre cer cu frică
parcă acolo s-ar roti continuu un trapezist
o iluzie e totul
o mişcare subtilă în favoarea memoriei
aştept triste degetele mele în neputinţa lor
de a se ascunde unele de altele
sunt singur şi îmi constrîng creierul să accepte asta
un spaţiu obtuz pînza albă pe care trec
din cînd în cînd cu chibritul aprins în mînă
şi nu mă mai recunosc
***

…şi visul de n-ar fi o profanare umilă a realităţii

totul nemişcat
doar tu gîndeşti cu frică la forma schimbătoare a oului
grea despărţirea de lucrurile oarbe un ritual al pocăinţei
şi tu eşti sînge tu eşti îndoială tu eşti nimic
pierderea fiinţei într-o altă materie dureroasă strînsă haotic
în jurul buricului o încordare divină între coarnele melcului
în afara acestui poem e doar umilinţa trupului şi nebunia
- o încăpere în care intri şi cineva te prinde brusc de mîini
te duce în faţa oglinzii nu judeca lucrurile după ceea ce nu
pot face ele sînt oarbe aşteaptă să le supui
e frig lacrimile lasă urme prelungi de ceară
cumpăna fîntînii dezgroapă luna din ape
va veni dumnezeu şi va cere şapte zile
pentru desfacerea lumii spui tu
doar credinţa poate ţine oameni şi măşti laolaltă spun eu
cuvîntul are în el înţelepciunea greşelii
***

e linişte ca pe lună lîngă tine femeia

amîndoi scoateţi imagini din golul paharului
urechea la care îi şopteşti
creşte creşte
se face aşa de largă că intri în ea şi te rătăceşti
ce nefiresc te simţi acolo
îţi pipăi faţa încerci să o desenezi
niciodată ceva care să-ţi semene strigi
te trezeşti dintr-odată străin
scrii
trece timpul
umbra ta fuge înainte şi înapoi
ca acul unui cîntar
contempli haosul aştepţi o profeţie
a păsării fără oase
dintr-odată ferestrele măresc realitatea
o apropie de înţelesul copilului
care pune pe apă scrisori
***

stau şi privesc în gol

soarele nu are greutate
altfel ar fi căzut demult
tu îmi aşezi frumos o linie peste gît
- e nevoie şi de călăi cu simţ estetic!

tîrziu în locul acelor

pe ceas
găsesc picioare de pasăre

prefă-te
fă jucăria să rîdă
îmi strigi

eu

sunt convins că moartea

e exerciţiul zilnic
al înţelepţilor
***

în spatele fiecărui obiect ar putea fi o ieşire

necăutată dar esenţială gîndeşti tu
speriat că în locul de unde ai muşcat
au crescut brusc nişte dinţi o durere lascivă
divinul şi ipocrizia - furnicile îngrozite sub lupă
dormi cu capul pe o pernă
în care ţi-ai pus toate organele
pînă dimineaţa tot scoţi din ea cîte o părticică
mereu alta decît cea care îţi
trebuie să începi construcţia
pînă la urmă vine pasărea se aşază
peste propriu-i ochi
îl cloceşte cu un
exagerat simţ al maternităţii
orice va ieşi de acolo o să zboare spui tu
sătul de logica imediată
mica ta nebunie e să arunci cu creionul în zid
zgomotul acela te intrigă
ai vrea să fugi dintr-odată te afli în spatele
fiecărui obiect - jucăria cu o mie de feţe identice
care vai nu poate dansa!
***

găsesc o cruce în ovalul fără ieşire al mîinii

simt mişcîndu-mi-se osul un fel de a fi al liniei
împrejur pasărea vede întunericul şi se teme de el
a fost adus un manechin în locul celui ce trebuia să moară
(cînd moare manechinul cade vreo stea?)
umblu pe străzi
tîrăsc după mine taraful ca pe un bandaj desfăcut
hainele au început să îmi semene cu nişte hărţi
pe care desenez odiseele cărnii ale singurătăţii
uneori mă gîndesc la moarte:
ea îmi pare un spectacol la sfîrşitul căruia
îmi ard masca şi continui să joc
ascuns în fumul ei
***

există întotdeauna un întreg mai mare pe care îl părăseşti

şi cauţi alinare stingher ca vinul în casele vechi
capul cocoşului ieşind de sub zid încă un triumf
al durerii pe care nu o înţelegi dar o laşi să te mistuie
glasul acela şoptind moale: nu-ţi fie teamă,
te vor păzi cîinii apelor
în mijlocul încăperii păianjenul şi
roza ce nu o poţi ascunde vederii sale
lumînarea abia strînge în jurul ei cîteva făpturi speriate
adormi lîngă tine bărbatul
aproape ţeapăn căci sîngele lui a rămas în cămaşa furată
e seară în aer pluteşte neliniştea lucrurilor fără început
copilul cu faţa arsă de fosforul lunii îşi cere
iertare de la un iluzoriu zeu al căinţei tîrziu te întorci
o tristeţe amară apasă locul
oameni şi animale fug spre ieşire
cînd toate-s otrăvite şi rele cum să nu-l ierţi
pe cel ce-ţi bea vinul ori îţi iubeşte femeia?
***

moartea un dans cerebral un greier

în osuarul liniştit al memoriei
presimt
ne-sfîr-şi-rea
acest ochi mărindu-se pe măsură ce mă îndepărtez de el
mă simt o piatră legată de gîtul foetusului
şi tot mai lung e timpul
măsurat
în sens invers
curgerii sale
îţi aminteşti cum cele două feţe ale măştii
una celeilalte au încercat să te vîndă?
(întreabă dominic fericit că s-a arătat luna)

arta? o floare în fereastra sinucigaşului

***

la început eşti plăcut surprins de gratuitatea oului

naşterea din naştere gîndeşti fericit
cu o totală indiferenţă cei făcuţi îi vor înghiţi pe cei născuţi
o logică bolnavă a echilibrului un har pervers de a crea
mereu în favoarea celui puternic dar ce
poţi face tu cel aflat în dizgraţie? zadarnic urli zadarnic
puii vii ai clemenţei sînt hrăniţi cu lapte dulce de capră
vine o vreme cînd totul devine de neînţeles
cînd nimeni îl ucide pe nimeni
şi dimineaţa găseşti o baltă de sînge în faţa ferestrei
- învingătorul crede orice căci de atîta bucurie
ochii lui nu văd nimic
***

pe caldarîm o căţea
gîfîie născînd ziua şi noaptea deodată
n-a mai căzut zburătoarea ochită pe cerul gării
picătura de sînge din vîrful acului
rîsul prostesc în sala de arme
nu moare nimeni -
lupii s-au scămoşat în vitrine

eu bine ascuns îndărătul mîinii

aproape copiindu-i mişcarea pe lucruri

chiar acum
profetul vorbeşte mulţimii
şi din gură îi cad coji de ouă

un tren trece repede repede

ca o furnicătură pe şira spinării
apoi vii tu şi spui
trebuie ferită luna de colţul mesei trebuie ferită!
 MĂŞTILE SOLITUDINII

(Editura MARINEASA, Timişoara, 1997)

***

se mişcă pe uşă punctul mare şi alb de var

ce pierzi cînd te naşti?
poate ultimul vis de nenăscut
căruia îi sare muzica din urechi

o scară coboară din cer

între treptele ei se deschid ferestre
prin toate deodată scoţi capul şi strigi:
libertatea e o ureche smulsă celuilalt!

eşti singur şi speriat sufletul tău

se maimuţăreşte la geam
(aplauze) şi
se aud cum plescăie pe apă
picioarele de lebădă ale morţii.
atît.
***

ne iubim pînă ni se desfac buricele

tineri şi nedespărţiţi de timp sîntem
liberi să ne alegem organele

limba mea pe limba ta desenează cercuri

şi ele se ridică la cer
unul la altul visăm
păsări străine îşi caută laptele
pe rîu în jos se face seară
apa urcă pe ţărm să doarmă

doar noi ne putem închipui

perfecta alcătuire a haosului
lumea creată cu foarfeca de un copil mofturos
întregul din care fugim
spre a-i desăvîrşi înţelegerea

cînd ne iubim e altcumva

organele plutesc între noi fără să se atingă
ori se înghit reciproc

totul e normal pînă cînd

catargul iese prin pînza ecranului
şi lumea fuge înnebunită
***

tăcerea aşezase între noi un pahar gol

văzusem din toate cîte ceva
dar nu era deajuns
atunci am adăugat cuvintelor goliciunea
ai plîns femeie şi te-a auzit luna
- urechea cu care asculţi
cum bate inima pămîntului noaptea
mi-ai spus
nu-ţi fie teamă tot ce e al tău
se va întoarce cîndva
apa nu păstrează pentru sine imaginea
ţi-o dă înapoi înzecită
priveam amîndoi un perete alb
ne înfometam imaginaţia
ne căutam printre cuvinte îţi aminteşti
fugea noaptea cu degetul tăiat
ne picurau stropi în gură
- e dulce întunericul ai spus tu
din cer cădeau alte imagini
peste goliciunea noastră
în spatele lunii
deodată sufletele ni s-au ridicat
deasupra celor o mie de lucruri
***

după ce termini poemul îl citeşti

păpuşii tale întinsă pe spate
ea ridică frumos un picior
şi ţi-l dă să îl săruţi
mintea ta închipuie o vitrină în care
dansezi pînă dimineaţa
un ritual o magie sau arta
de a gîndi împotriva uzanţelor?
eşti bun eşti rău de cum intri în casă
obiectele se retrag într-un colţ
li se usucă limbile de frică
mai tîrziu poezia ta stîrneşte furnicile
şi le face să umble nebune prin colţul de pîine
a fugit copilul acela ce te pîndea cu evlavie
şi pe geamul de care stătuse lipit odinioară
a rămas desenată în abur o inimă
într-un tîrziu vine femeia
îşi înmoaie degetul în paharul cu apă şi pleacă
nici foşnet de rochie nici parfum
doar imaginea ei ieşind din spaţiu
pe o fereastră imaginară
e liniştită apa ca un somn cu faţa spre răsărit
scrii şi visezi visezi şi scrii
ce altceva mai neîndurător poţi face?
e noapte cocoşul calcă pe şipcile gardului
cu graţia unui orator beat
o indiferenţă nobilă
în ochii tăi tîrziu cînd termini poemul
şi toţi caută înnebuniţi
creionul cu care l-ai scris
***

înţelegi tu deznădejdea
celui ce se are doar pe sine?
- o mînă cu un singur deget
încercînd să apuce sfera -
zadarnic vii femeie cu coapsa ca o vioară
pe care cînt cu părul meu despletit
eu nu te mai pot iubi deschide fereastra
trebuie să fie cineva şi pe celălalt mal
altfel cine ar mişca lumea cînd dorm?
 ***

aşa cum stai aplecat peste pod

proprii-ți ochi te pîndesc lacomi din apă
ca pe o pradă abandonată cîndva în tinereţe

mici bule de aer se ridică la suprafaţă

- apa vorbeşte cu morţii
o auzi pescarule?

lîngă tine femeia înlăuntrul ei

copilul vostru bate cu picioarele în tobă
şi îl strigă pe dumnezeu

aştepţi să se nască hrăneşti peştii

e luni
ochiul din cer priveşte complice
la ochiul de sub pămînt
***

te voi iubi te voi iubi te voi iubi

atîta timp cît pasărea va aţîţa
cu aripa ei albă focul
înăuntru şi înafară împrăştiind duh
tu eşti visul ce fură
puţin cîte puţin din realitate
o luptă
la sfîrşitul căreia
aştept
ca din gura şarpelui
să iasă victorioasă o broască
cine se îndoieşte de tine?
cine îţi împinge
pînă sub bărbie zarea?
te voi iubi te voi iubi te voi iubi
pînă cînd numele tău se va întoarce în cer
pe o cale numai de el ştiută
va fi pretutindeni
ca literele unei scrisori netrimise
cine să te învinuie? cine să-ţi ceară să minţi
cînd rugîndu-te îl auzi
pe cel ce se roagă sub tine în pămînt?
***

iată-te astăzi mai singur decît ’’Tatăl Nostru’’

în mintea copilului adus la oraş
într-o căruţă împreună cu pepenii

pentru tine timpul e bun doar la învechit vinuri

eşti tînăr şi neutru asemenea cîrtiţei
ce nu ştie nimic despre felul de a
fi al pămîntului cu sine însuşi

intrarea ta n-a fost vestită de clopote

n-a venit nimeni să îţi pipăie faţa
şi să plece fericit te miri:
în ultima fotografie
eşti întotdeauna frumos îmbrăcat
deşi nu aştepţi pe nimeni
***

după mulţi ani te opreşti în faţa autoportretului

bănuind că din spatele lui te privesc
ochii altcuiva
ah teama de a te abandona
pur şi simplu necunoscutului
după ce toată viaţa te-ai străduit
să rămîi fidel imaginii din oglindă
(e falsă e falsă dragul meu privitor)
autoportretele nu îmbătrînesc niciodată
doar lăcrimează uneori
cînd uităm să le strecurăm
cîte o monedă de aur între dinţi
în rest: orele trec – morţi exacte şi norocoase
ne amintim de noi abia seara
adunaţi să păzim duhul zilei ce-a fost
***

răstorni cana și în locul zarurilor

golul din ea cade peste tine
te striveşte
(acest final intrigă chibiţii)
treci podul apele cresc ceva straniu
ca şi cum dinţii ar pluti nefolositori
undeva în afara muşcăturii

intri brusc pendulul te loveşte în cap

e ora cînd oameni şi animale
se iubesc în dezordine
pe pat o femeie – în haos
desfăşori spirala ei otrăvită
apasă pe degete fiecare lucru atins
parcă ar vrea să-şi ia înapoi sufletul

tu aştepţi într-un colţ iertarea

 ***

după ce ard frunzele cine-şi mai aminteşte de mine?

mă vor ocoli toţi ca pe un loc blestemat
unde morţii sunt îngropaţi cu un deget afară
să sprijine luna. tu mă întrebi ceva
da dragul meu prieten
şi poezia a făcut victime
fără durere cum aş putea înţelege
îndoiala de sine a minţii
o neputinţă ciudată gîndesc:
‚‚el a trăit o sută de ani şi hîrtia
a rămas tot albă, oare să fi fost
chiar atît de liniştit?’’.
eu scriu părul femeii
sparge fereastra aştept o viaţă nu se întîmplă nimic
după ce ard frunzele cine-şi va mai
aduce aminte de mine? tresare fiinţa
o forţă o smulge şi o aruncă
dincolo de linia trasă cu degetul pe nisip
pe zid fotografia mişcării focul rece perfect
o agonie blîndă poezia.
***

te joci
pui un fir de păr în plic şi îl trimiţi morţii
nu te grăbeşti nu aştepţi răspuns
moartea e singura amintire de familie
ce nu poate fi înstrăinată îţi spun
tu rîzi dansezi plîngi şi iar rîzi dansezi plîngi
cercul plimbat în jurul bisericii - prima ta rugăciune
e atîta linişte că auzim cum se subţiază sunetul între noi
de ce îmi arăţi mie
ceea ce sinelui tău îi ascunzi?
prin goliciunea ta se vede ca printr-o firidă
ce e dincolo? o naştere sau
un sacrilegiu de hîrtii albe?
încă nu știi hai joacă-te hai joacă-te
jocul tău a uimit o cascadă nu te opri
i-ai înnebunit pe toţi ai dereglat busolele
ţi-e frică ştiu dar joacă-te joacă-te joacă-te
jocul tău face să se repete
soarele după lună cuvîntul după cuvînt
un fel de a te apropia de tine însuţi
prin toate deodată
de a sta ascuns mai în adînc
decît cele nevăzute la sfîrşitul jocului
cînd tu, copil, te vei trezi întrebînd:
tată, ce foc uriaş a stins, cu apa ei, marea?
***

te-ai dus… de pe mal

copilul suflă deznădăjduit spre corăbii
o singură dată te-ai răsucit cu tot
cu valul ce-ţi apăsa pe timpan
acum eşti mai grea decît mi s-a părut luna
trecînd pe deasupra apei
e pîclă de pereţi se agaţă
paznicii nopţii otrăviţi cu ierburi
este sfîrşitul oare?
sau doar se arată la geam
un os desprins din icoană?
timpul trece copilul se miră
că totu-n ochiul lui stă mic şi răsturnat
o îngrămădire de spaţii şi semne ciudate
cînd să înţeleagă cînd să se bucure
dacă ai plecat? pe apa liniştită
se vede doar un sfîrc împingînd în sus
lenjeria uşoară a nopţii
***

s-a spart ugerul nopţii

în gura mea

întunericul e subţiat
pînă la platitudine

greu cîntă cocoşii –

pietre peste casă

îmi aud paşii

lîngă cîntarul cerului
încet încet

am ajuns la capăt

un animal se întoarce
în desenul din peşteră
după ce a fost hăituit îndelung
***

a trecut timpul, au trecut turmele

ca un vînător de recompense, vîntul
le-a adus înapoi urmele. sînt peste tot
pe unde nu te aştepţi. ai auzit, moartea-i un joc
pentru cei înţelepţi? cum să te-ascunzi,
cum să nu-ţi pese,
cînd toate cele vii
sunt de cele moarte alese? şi trimise aici
să sporească misterul. ţi-e teamă
că prea tîrziu pămîntul de sub picioarele tale
va întîlni cerul. s-or recunoaşte oare,
vor fi ca la-nceput, cînd din acelaşi
semn s-au desfăcut? şi au pornit să îşi caute
fiecare un rost:
cele ce sunt pe urma
celor ce-au fost. ca două animale
hrănite de acelaşi stăpîn,
viaţa şi moartea
împreună rămîn. chiar dacă timpul
simte o plăcere ciudată de-a nu mai fi
- un an ce are doar
o singură zi. şi aceea prea scurtă
pentru cîte sunt de trăit.
tu eşti orbul ce nimereşte în mare
şi dintr-odată e fericit.
***

ţi s-a deschis ochiul, Doamne, ce să-i arăt

cînd toate se duc din mine pe o apă?
pene de gîscă în noapte – sufletele oamenilor,
înşirate pe o aţă la gîtul tău.

o linişte de-nceput. timpul înlemneşte

ca o orchestră atentă la mîinile celui ce se îneacă,
doar eu aud în vis clipocitul apei
peste icoana la care mă rog.

soarele iese din mare, cercul se închide

- şarpe ce muşcă, pe furiş, din propria-i coadă -
tu nu te arăţi, dar întorcînd pietrele
de pe faţa ascunsă a fiecăreia îmi vorbeşte un înger.

noi doi pe cer dintr-o dată imenşi

- om şi sfînt alergînd unul înspre celălalt -
închizîndu-ne perfect ca subsuoara
celui coborît de pe cruce.
***

iată Creaţia. omul se pleacă

în faţa ei, smerit, o cheamă.
ea îi este, deopotrivă,
tată şi mamă. un cer fără mijloc e.
şi fără vedere. un gol
în care cîntă pasărea cu durere.
decît înăluntru-i
cuvîntul îşi caută rost.
toate cele ce sînt vor mai fi,
au mai fost. nimic nu e nou,
fraza e veche, ca un greier
pe care îl auzi de mii de ani
în ureche.

iată Creaţia. omul se pleacă

în faţa ei smerit. o cheamă.
în sine nu mai e singur, mereu pentru celălalt
îi e teamă. creşte imens omul
fărîmă din fărîmă. ca un pod
pe care treci apa deşi înaintea ta
îl vezi cum se dărîmă. numele lui
e ca un cîntec întins de îngeri
pe-o vioară. un drum la capătul
căruia orbul vede
întîia oară. dintr-odată
pe fiecare lucru ascuns apasă lumina,
un foc cu chip omenesc
luminează grădina.

iată Creaţia. omul se teme,

îşi mişcă înlăuntrul său sprînceana
el – cît o unghie de mic –
simte cum creşte, uriaşă, taina.
pluteşte o formă schimbătoare pe ape,
naştere grea, fără lege,
(o simţi aproape de tine,
dar nu o poţi înţelege).

iată Creaţia, omul îi ascultă cuvîntul

se face linişte, la celălalt capăt al nopţii
soarele atinge pămîntul. e prima zi,
omul se teme. în mintea lui
pentru aceasta e încă
devreme. se miră, suflă în flacără,
flacăra creşte. arcul ei de lumină
acoperă cerul. sufletul lumii sporeşte.

***

sînt trist. luna sună a gol,

mintea mea a dat încă o dată
morţii ocol. acum abia
de văd sub piatră răsăritul,
sufletul aleargă întruna
negăsindu-şi în mine sfîrşitul.
zadarnic îl rog să rămînă,
sufletul meu va mai sta
o clipă aici apoi va coborî
în fîntînă. prin ea va trece-n altă lume
ce nu-i materie, nici vid –
un vis pe care apele
îl deschid. urlă un cîine, trezeşte
morţii şi viii deodată, privirile lor unesc
această lume cu cealaltă.
fără cuvinte e totul, plin de mister:
un greier cîntă
apropiind pămîntul de cer.
***

ce vrei să ştii? mereu travestit pe dinăuntru

parcă de tine însuţi ai vrea să ascunzi ceva
un clovn cu lacrima sclipindu-i sub piele,
ca o bijuterie, eşti. puţin nebun,
umbli pe străzi reconstruind
în minte scheletul unei păsări uriaşe
care a căzut în mare şi s-a făcut peşte
arcul ceasului se întinde spre răsărit
o mînă de copil îţi iese prin buric
apucă jucăria şi îi rupe capul
fără a înţelege cui foloseşte această mică tortură
dar cine să te creadă cine să îţi simtă deznădejdea?
ai iubit ai uitat acum doar tristeţea ca o
muzică stranie se aude în urma ta
nebunul aleargă pe plajă
trage după el burduful unui acordeon
- înainte şi înapoi îţi vezi viaţa.
***

tăcerea ta a încremenit o balanţă

păsările nu s-au mai ouat un timp, femeie,
se văd suflete rătăcite – timpul îşi pierde însuşirile,
la celălalt capăt dimineaţa e o oglindă
pe spatele celui ce pleacă
păşesc cu grijă spre moarte
parcă pe mine însumi m-aş simţi sub picior
tot mai sus tot mai sus
pînă ajung să îmi fiu măr pe creştet
şi propriul arcaş. îţi aminteşti cît te-am iubit?
s-a făcut lemn uscat plînsul meu de bărbat singur
te va trezi îţi va sparge ferestrele
înainte de cîntători cînd iuda
îşi numără arginţii din coada păunului.
***

Nu eşti acasă şi îţi sărut uşa

ca pe o icoană din care tu lipseşti
sînt tot mai rare clipele cînd te văd
peste privirea mea a început
să crească transparenţa unei pleoape
exişti mereu în afară
ca şi cum aş bea exteriorul unui ou
strig ca nebunul
sînt tot mai rare clipele cînd te văd
se face că stăm pe malul unei bălţi
cu picioarele-n apă, vin peşti mici şi adorm
cu degetele noastre în gură
- pînă mîine va curge lapte, spui
eu tac visul e întrerupt
de o legătură de chei dar nu eşti tu
nu eşti tu nu eşti tu
cu o cruce legată în urma lor
ară pămîntul două păsări de noapte
şi luna scapă pe furiş cîte o lacrimă
în fiecare crăpătură
mă atinge dimineaţa şi fuge
sînt tot mai rare clipele cînd te văd
îţi simt mirosul în palmă
cu gheara cocoşului ce a cîntat a treia oară
îţi scriu, iubita mea de departe,
nu te bucura, nu fi tristă, moartea-i
o trecere din singurătatea de aici
într-o şi mai mare singurătate.
***

tu şi pasărea nu v-aţi văzut niciodată

totuşi ceva din ea recunosc
în felul tău de a mă părăsi
după ce speli cămaşa şi îţi rămîne
şira spinării mele între degete,
ce să faci tu cu acest colier de oase?
pune-l la gît sau
fă-l să nu mai fie dacă poţi
risipeşte-mă hai risipeşte-mă femeie
cum arunci sare în ochii privighetorii
ce cîntă sub pălărie, năucă, fără hotar,
din altă lume. eu rămîn aici
leg o aţă de dintele celui din oglindă
şi e cît pe ce să fiu tras înăuntru
iubito, tu şi pasărea nu v-aţi atins niciodată
totuşi eu mă trezesc dimineaţa
cu urme de gheare pe piept –
o scriere nesfîrşită a visului
ori neputinţa de a-mi păzi trupul cînd dorm?
***

ce frumoasă eşti aşa cu părul tău negru

şi primejdios ca un cartier de ţigani
păşeşti pe vîrfuri în urma ta vine
şarpele hipnotizat de mirosul laptelui din lună
ce nebună eşti - într-o zi
nebunia ta a colorat o fereastră –
prea aproape de piele bate ora primejdiei
cînd ne privim ceva sare dintr-un ochi în altul
pe furiş se schimbă suflete între lumi
eşti fericită cine te ajută să trăieşti
cu această iluzie ca un lanţ pe glezna păpuşii?
un demon pe care nu ştii cu ce să-l hrăneşti
începe să muşte din tine
la început cu milă apoi din obişnuinţă
te va termina te va termina strig
din cer iese o balanţă cu gîtul rupt
se mişcă un deget în spatele crucii
arătîndu-mi-te. ce eşti tu?
o linie trecînd dincolo de ea însăşi?
rîs umilitor într-un castel de nisip?
toate acestea şi totuşi de nenumit
ca spaţiul dintre pămînt şi tălpile spînzuratului.
ce frumoasă eşti. în faţa ta eu, privitorul,
mă simt un semn obscen
pe nisipul plajei.
***

dansezi
jumătate în lumină jumătate în întuneric
doar din cînd în cînd te roteşti să ţi se vadă
celălalt braţ de care ai agăţat un cîntar
pe cîntar o pasăre şi în ghearele ei un bănuţ
de aur care nu cade niciodată. nici
nu ştii că ne vom atinge că la sfîrşitul dansului
vei avea altă înfăţişare, necunoscută mie
în timp ce te priveşti în oglindă cu acea
cochetărie ieftină de dinaintea morţii
pasărea se întinde şi îţi apucă în cioc
imaginea, o trage după ea pînă în locul unde
mari spaţii se deschid lăsînd să se vadă crucea
- tîrziu fiecare se întoarce la sine însuşi cîntînd.
***

sînt aici – un dansator

pe gheaţa subţire dintre realitate şi vis
făcînd cercuri. privesc uimit
tot mai multe sînt măştile solitudinii,
pe care să o pun acum
cînd dorinţa de pe urmă
a oricărei femei este să fie
alungată cu pietre din oraş?
sînt aici - o aşteptare neutră
între a fi şi a nu fi
uneori mi-e frică, simt moartea în locul păpuşilor.
cine îmi fură hainele, cine-mi arată
un cer de pene deasupra unui cer de păsări goale
ca o rupere a fiinţei de neant?
***

îmi face semne, privesc într-acolo

şi plînge aplecată peste mine crucea
ca o femeie cu părul tăiat

găsesc nişte resturi pe masă. daţi-mi partea

ce mi se cuvine din berbecul fript

aştept. se face seară

feştila lunii e stinsă dintr-o suflare
tîrziu se apropie iubita
- o cunosc după piaptănul înfipt în întuneric.
vorbim despre dragoste
***

mor pipăindu-mi conturul

interiorul mă respinge
cum aruncă marea pe ţărm înecaţii
desenînd în palma fiecăruia
ochi nas gură

mor în afara ta moarte

în timp ce înlăuntrul tău mă nasc
şi nu mi-e uşor să înţeleg graba aceasta!
***

femeie minune ioană pe rug îngheţat

mă rog la tine te privesc
seara din haine iese întotdeauna
un trup vinovat că a minţit
că a făcut dragoste. cine eşti tu?
un christ cu mîinile la ochi
o energie nedescoperită încă?
uneori am sentimentul că nici nu exişti
eşti doar o imagine tristă între palmele mele
mă joc cu tine te aşez mereu în alt loc
dispari iar eu te caut înnebunit
toată noaptea
un greier îşi cîntă durerea pînă se face alb

dimineaţa te regăsesc pe malul apei

plîngînd cu părul
răsucit după cap ca o virgulă
priveşti cerul:
sufletul lucrurilor mari
se cuibăreşte în sufletul lucrurilor mici

hai să ne închipuim că lumea e mică,

atît de mică încît o putem ascunde în ureche
auzi? – un ţipăt de om e în ceas.
***

văd ceea ce nu există

ci doar înlăuntrul meu
se sprijină
pe un mal de nisip
mișcător

nimic nu e adevărat
- profeţii îşi tot schimbă
între ei
pălăriile
 GOLURILE DIN PÎINE

(Editura MARINEASA, Timişoara, 1998)

***

o pasăre traversează rîul înainte şi înapoi

duce veşti între lumi
imaginează-ţi zborul ei
refăcut din cioburi colorate şi
întreg cerul îţi va părea un vitraliu
ale cărui culori nu se ating niciodată
o să fiu blind cu tine, moarte,
ca un copil ce se joacă de-a baba-oarba
printre paharele de cristal. Ce fericit
e cel ce nu se are pe sine,
ci doar o muzică ascunsă-n ureche!
***

eu nu sînt, tu nu eşti-
gîndul acesta ne face să existăm.
un ritual al propriei sale absenţe e omul!
Un nebun
aruncă var peste văduvele oraşului,
fie noapte ori zi,
arde hîrtia somnului,
apa trage după sine uscatul.
Se roteşte corabia
ca scrisul meu despre tine.
Pe ararat am fost împreună, mai ştii?
Trec orele prea repede ca să le pot
însemna pe spatele tău;
picioarele lor rămîn în abis.
Niciodată, pînă acum, n-am putut scrie în vis.
Ne naştem goi şi cuminţi,
se răreşte nisipul vederii,
se topeşte oglinda de zahăr
ascunsă în gură cîndva
o să te dezamăgesc întorcînd punctul pe partea cealaltă,
vei vedea că eu nu sunt, tu nu eşti.
doar închipuirea ne face să fim.
Cuţite înfipte în apă.
***

îţi pui inima în praştie

şi tragi cu ea peste rîu.
te nimereşti pe tine, cel de dincolo,
în piept
- o rază de soare trezeşte mijlocul pietrei
şi el migrează în altă lume -
viaţa de aici e doar coaja
vieţii de dincolo, îţi spun.
tu taci. Cuvintele tale
se tem de propriul lor conţinut
cum toboşarul de liniştea
dinlăuntrul tobei sale.
***

Ploaia ţi-a umplut golul buricului.

Dansezi întruna dar nici un strop nu se varsă,
vin păsări să bea apa în care
te pieptănai înainte de a te naşte.
Deodată
simt o poftă infidelă de a muri.
Tu știi
cît de adîncă se face mîna ta atingîndu-mă?
Mi-e teamă parcă aş sări pe o fereastră
deschisă în pămînt – fără margini,
amintind de ochii tăi deasupra cărora
ploile au împrăştiat o fanfară.
Dansezi dansezi dansezi. Eu încă mai aştept
să-ţi pierzi sandalele şi să uiţi totul.
Femeie, eşti atît de misterioasă că o mie
de înţelepţi caută ceea ce tu
nu ai ascuns
niciodată!
***

Dimineaţa găsim urme de dinţi în măr

- oricare dintre noi ar putea fi vinovatul -
pîndindu-ne reciproc nici nu vedem
cum şarpele se strecoară în lacăt
şi ne încuie pe dinafară.
Mărul se rostogoleşte împrejurul nostru şi ţipă
îşi vrea înapoi muşcătura.
Ce să-i adăugăm, Doamne, cînd noi înşine
nu suntem întregi, ci doar părţi ale poftei tale
de a avea pe cine pedepsi?
Ceea ce odată ni se arăta acum trebuie căutat
şi ne e frică
strigătul nostru e atît de slab
că abia îţi atinge genunchii,
dar ştim că-l auzi ştim că-l auzi,
de aceea ne închinăm în fiecare a şaptea zi
odihnei tale.
***

un păianjen îţi ţese coapsa în vis

ce gînd ascunzi de mi se face sete
la miezul nopţii mama strigă la mine
să nu beau apa morţii

mireasma ta îşi începe dansul barbar pe mese

auzi?
în ceas se desface perechea
tic-tac tic-tac tic-tac

timpul se opreşte
rămîne mereu ceva neînţeles:
şapte zile şi doar şase feţe ale zarului.
***

Cele mai frumoase lucruri le văd

cînd îmi acopăr ochii,
nu mă întreba nimic, nu te aştepta la prea multe,
sînt neputincios ca un paznic la carele cu sare
cînd plouă.
somnul de zi apasă pe somnul de noapte
întreg spaţiul trece prin urechile acului
pînă devine linie
eu caut continuu cu degetele în ochi
scene din viaţa mea sunt desenate
pe ciocul păsării ce mă însoţeşte
parcă sînt în altă lume pe cer
umbra creşte atît de mare
încît omul e doar un accesoriu al ei
cu degetele pe ochi mă ascund de mine însumi
ziua bate tam-tam-ul în burta noului născut
sau poate e noapte iar eu îmi frec
greierii de buze ca pe nişte muzicuţe
şi cînt şi cînt fug zaruri pe sub pămînt
cineva strigă:
- adună-ţi jucăriile şi vino să mori
nu îl ascult ei da trei zile
am vînat cu tata animale amnezice
am întins capcane florilor carnivore
apoi am venit acasă
de cum ne-a văzut mama a întors mărul din fereastră
cu partea nemuşcată înspre Dumnezeu
acum mă mir - cuvîntul e un circusant pe limbă
piatra mă priveşte cu ochi de eunuc
o suflare caldă împrăştie stolul de vrăbii
dimineaţa ori seara cînd
cu mîinile pe ochi mă întreb:
cărui sfîrşit m-ai promis, Doamne?
***

Prin faţa ferestrelor larg deschise

trece groparul satului.
Îşi simte sufletul împăcat:
nici azi n-a îngropat pe nimeni
mai adînc decît s-ar fi
îngropat pe sine însuşi.
Nu foloseşte unelte,
într-o mută sfinţenie
sapă gropile cu mîna.
Crede că metalul s-ar îndîrji prea mult
împotriva celui de sub pămînt
şi asta l-ar supăra pe Dumnezeu.
Unii vor să-l alunge, pentru ei
tot mai puţine sunt golurile
din pîinea cinei.
Dar în cer nu sunt găuri?
Îi pedepseşte cineva pe cei ce le-au făcut?
Degeaba l-au ameninţat cu moartea.
Ochii morţii sunt pentru el
două cireşe care-l urmăresc
speriate din frunziş
nădăjduind că vor scăpa neculese.
***

poetul avea prostul obicei

de a roade capătul creionului
cu care scria

aşa azi, aşa mîine

au hotărît să-l dezveţe

i-au pus la capătul creionului

bustul regelui
făcut din ceară

- nu va mai avea curajul

să-l roadă, au crezut ei

dar s-au înşelat

a urmat bustul bufonului

al reginei, al prinţului moştenitor

în zadar. toate au avut aceeaşi soartă.

- puneţi-i la capătul creionului

propriul său bust
din ceară, a fost de părere
nebunul împărăţiei

a doua zi minune:
creionul era întreg.
***

Te dezbrăcam cu mişcări încete

O noapte şi o zi ţi-am vegheat trupul gol,
ţi-am înfipt o floare în muşuroiul buricului.
Ne mîntuia durerea,
tu aveai un anume fel de a rămîne întreagă.
Era devreme. Îngerul plecase, dar palmele lui
tot mai ocroteau flacăra dintre noi.
Îţi aminteşti? Ne întîlneam pe furiş
sub o frunză din care picura mir.
Stăteam faţă în faţă, fiecare îşi lipise
pe frunte o oglindă: vedeam chipuri avute
cu mult înainte de a ne naşte.
Tăceam în afara timpului,
punctul clipea ca un ochi orb,
îl puteam aşeza oriunde. Era linişte
parcă toate cuvintele ar fi fost spuse deodată.
***

Uneori pielea visului devine prea strîmtă.

Dincolo de ea eşti tu,
cu bucăţi din tine momeşti realitatea
să se îndepărteze.
Eşti singur –
singurătatea nu-ţi mai ajunge.
Cuvîntul împrospătează hîrtia,
florile tale nu fac rău nimănui,
realitatea se umflă pînă plesneşte,
insuficientă sieşi ca o pălărie cu iepuri,
ca un gol căruia îi cresc pene.
În tine se văd începutul şi sfîrşitul.
Ei da, cînd mori o iei de la capăt,
eşti îngropat cu oglinda în mînă
să vezi cît eşti de singur.
***

În grădină e un cuib părăsit

unde îşi duce şarpele iubita pe furiş.
Sîntem copii, pîndim zile întregi din tufişuri,
prea miraţi să înţelegem ceva
- un înger ne şterge din minte propoziţia dezmăţului -
Tu încă nu simţi plăcerea ce ţi-o dă
un strop de apă picurîndu-ţi,
la nesfîrşit, pe creştet.
Eu abia deosebesc jocul de haos.
Privim într-acolo cu pofta cu care
animalul miroase piatra
şi aceasta îi dă de gîndit.
Tu calci pe o creangă uscată, mă sperii.
Dacă a auzit şarpele şi-o să fugă,
martorii cărei fericiri mai sîntem noi?
Trece copilăria, aflu
că tu şi şarpele erați complici.
Doamne, cîtă ipocrizie!
- uneori răzbunarea are gust de apă stătută,
îţi spun. Tu plîngi, femeie. Şarpele e mort,
în cuib ciripesc puii unei păsări străine nouă.
***

eu pe un mal, tu pe celălalt
- jucăm zaruri pe rîul întins între noi -
norocul e luat de valuri şi dus
la vale
unde ne aşteaptă aceeaşi deşertăciune
fuge timpul,
se limpezesc feţele zarului
orice realitate ascunde un vis
aşa cum ai avea întotdeauna,
cusut pe gulerul cămăşii,
gramul de şoricioaică.
***

Ţi-am scris dar în drum spre tine

porumbeii mei au fost momiţi
cu grăunţe de aur şi prinşi,
cu penele lor au fost scrise alte scrisori
şi trimise nicăieri.
Nu plînge. Scrisorile neprimite
sunt curate ca palmele
copilului,
în ele poţi citi fără să te înşeli.
Nimic nu e nou,
doar amintirea ta mişcă, din cînd în cînd,
valurile unei mări îngheţate.
Toate sunt la locul lor aşteptînd să se nască.
Eu găsesc pe prag dimineaţa
ochii nopţii şi mă întreb:
ce a luat cu ea atît de preţios noaptea
de a trebuit să îşi lase în schimb ochii?
***

În fiecare dimineaţă îmi scriu testamentul

cu degetul pe un geam aburit
- ce îţi las e nefiresc de egal cu ce îţi iau -
plec în altă lume călare
pe un cal potcovit cu felii de măr
încet-încet să nu mă auzi
sărutul meu de despărţire
îţi lasă pe frunte o urmă de potcoavă
privesc uimit
fuga ta dintre lucrurile oarbe
cînd bufonul a aţipit iar regele
încă mai crede în deşertăciune
eu chiar pot plictisi o piatră
sunt viu ori mort? cine înlesneşte confuzia?
Ai grijă, floarea peste care plîngi acum
va creşte de două ori mai înaltă,
va atinge pragul de sus şi îl va sfinţi, îmi spui.
eu tac. Tăcerea mea pare a nimănui.
***

scriu scriu scriu

golul creşte în urma mea
se îngreunează tot mai mult
ca bila ocnaşului
pe măsură ce trece timpul
văd altă lume
a fi liber înseamnă
a-ţi imagina o fereastră
exact în locul unde ceilalţi
au bătut deja
cuiul spînzurătorii.
***

Dumnezeul meu Dumnezeul meu

pentru ce m-ai pedepsit
să duc pe umeri la nesfîrşit
o cruce cu vîrf de creion?
***

văd sîngele tău

căţărîndu-se într-un pom
şi îi strig să coboare
- el îmi aruncă o cireaşă amară.

scriu
Dumnezeu mişcă indigoul de sub cuvînt
***

sînt al vieţii şi al morţii deopotrivă

ce-mi ia una, cealaltă îmi adaugă

de ce mă recunosc, Doamne,
mereu în cioburile oglinzii,
dar niciodată în oglinda întreagă?
***

hai la marginea oraşului să înălţăm zmeul

fără sfoară, doar cu ochii
să îl plimbăm pe cer

apoi cînd se va face noapte

şi nu-l mai vedem
el să rămînă deasupra noastră
- stea ocrotitoare

de ce te miri?

realitatea e mereu alta

cum tu eşti ceea ce rămîne
după ce te-ai suprapus perfect
peste propria-ţi imagine din oglindă.
***

Scrii.
Între manuscrise îşi face loc o mare moartă,
o apă fără degete încercînd să atingă uscatul,
un organ izolat de celelalte organe,
existent doar în memorie,
o amintire a fostei tale alcătuiri.
Steaua ce urmează vîrful catargului
îţi ia cu ea viaţa.
Cîtă tristeţe în scrisul tău!
Un punct ispăşeşte pedeapsa pietrei.
O repetare veşnică a aceleiaşi greşeli
e omul. În vreme ce braţele crucii
arată mereu aceleaşi ore.
Eşti fericit.
Fericirea ta seamănă cu paroxismul fluturilor
cînd se aprinde o lampă,
cu saltul iezilor peste groapa comună
a timpului. Scrii. Scrisul tău se risipeşte
fără să-l poţi opri.
***

Dorm sub un măr. Tu îl scuturi

tocmai cînd visez că peste mine
cad mere. Nu mă trezesc –
e prima oră a dimineţii
cînd fiece cuvînt ia forma
lucrului pe care îl numeşte.
Va fi o zi blîndă
ca răsuflarea boului
lîngă un fir de păpădie.
Împrejurul meu obiectele sunt
în aşa fel aşezate
parcă Dumnezeu ar fi alcătuit
cu ele o propoziţie.
De unul singur,
joc zaruri, cîştig mereu
căci feţele zarului nu ştiu
unele de celelalte.
Le arunc pe pîntecul unei femei
el vibrează ca şi cum l-aş săruta,
gata să pleznească. Joc pînă tîrziu
apoi zarurile sar în cer,
merele se prind înapoi de crengi,
eu însumi sînt ecoul
unui cuvînt nerostit.
***

Cuvintele fac gaură-n cer şi te scapă.

Bat clopotele – astăzi duci la groapă
un mort cu cireşe la urechi,
mîine îl vei învia
cu un strop de apă.
Te joci. Ce-i viaţa? Ce-i moartea?
Jumătăţi ale aceleiaşi perechi
pe care nu pot s-o încapă.
Te regăseşti: ai chip, ai nume
şi tot mai clar vezi vîntul de aici
cum mişcă morile de pe cealaltă lume.
E soare-n chihlimbarul ce mi-l arăţi acum
ca şi în alte dăţi te pierzi
în balta cu ochi verzi.
Eşti tu ori altul? Aceasta-i întrebarea,
altele nu-s.
Împăratul desenează o cruce din lemn
pe spatele fiecărui supus.
Pentru el răzbunarea e singurul elixir,
acolo unde sîngele atinge apa
creşte un trandafir. Roşu.
Ca vinul curs la agapă,
cînd cuvintele fac gaură-n cer
şi te scapă.
***

De ce-mi dai, Doamne, atîtea cînd eu nimic nu-ţi cer?

Şi-s peste glasu-ţi sfânt o umbră, o otravă.
Îmi pare gol chiar cerul unde te ascunzi
- un uriaş ovar de evă stearpă.
Îmi amintesc o zi în care am aşteptat zadarnic
din gura şarpelui să curgă lapte
şi alta-n care te-am vîndut
meşteşugit pe un sărut
şi am primit în schimb treizeci de şoapte,
ce-mi sună-n cap de atunci fără încetare.
Acesta-i preţul dulce-al învoielii
ce am făcut-o fără să gîndesc,
fără să ştiu că taina-ţi nu se pierde
căci e cu mult peste ce-i pămîntesc?
Abia acum văd limpede că nu-i
hotar care să îţi oprească pasul,
deşi te simt în fiecare clipă
timpul tău nu e măsurat cu ceasul,
cu minutul ori secunda.
Eşti ca suflarea ce n-o pot vedea
dar peste tot îi simt, ocrotitoare, unda.
Şi-n blînda-mi ignoranţă, eu mă ridic şi strig:
de ce-mi dai, Doamne, atîtea
cînd eu nu-ţi cer nimic?
***

Trec anii. Realitatea

se usucă în mine ca strugurii iarna.
Strig în vis – mă muşcă un peşte.
Cine sînt? Şi ce pot adăuga eu morţii?
O tăcere lungă cît un joc cu cărţile albe;
nu ştiu ce dau, ce primesc.
Sînt mai singur decît sînt!
Degeaba mint că nu am plîns,
se văd lacrimi pe tălpi.
Vine o vreme cînd a fi şi a nu fi
sînt cele două jumătăţi ale mărului
furînd una din alta
spre a rămîne mereu egale.
Spune-mi tu hai spune-mi
în cuvînt cine tace şi cine vorbeşte?
Stăm faţă în faţă – între noi zboară păsări albe.
Doar tu le zăreşti,
eu sunt orb.
***

Fugi fugi fugi

numai astfel te vei apropia de tine însuţi
cum piatra de mîna ce o aruncă.
Nu ştii încotro te îndrepţi,
toate stau nemişcate,
doar aerul ţi se zbate în gît ca un peşte
dornic să iasă şi să înghită corabia.
Tu eşti deasupra tuturor visînd
cu capul pe braţele unei femei din altă lume.
Nu te opri nu te opri nu te opri nu privi înapoi
fiecare stă ascuns în propriu-i vîrtej
gata să-şi muşte călcîiul şi să se trezească,
deodată cînţi
de emoţie se umezeşte limba statuilor,
se agaţă de tine imagini necunoscute
aşteptînd să le scufunzi.
În lucruri găseşti aceeaşi disperare a formei,
aceeaşi încetineală a morţii –
tobele bătute sub apă
de unul singur, pînă la absenţă.
Vezi spaţiul şi timpul
alergîndu-se pe sub pămînt.
Fugi fugi fugi doar astfel
te vei desprinde de propria-ţi coajă,
vei fi nepreţuit ca moneda din aur
ascunsă la subsuoara crucii
de unul dintre tîlhari.
***

Ce mai pot face eu cînd frînghia s-a strîns

pînă şi pe gîtul iluziei? Zadarnic mă caut
ca şi cum sub punct nu l-aş regăsi pe „i”,
ci altceva, străin propriului său acoperiş.
Rege disperat căruia nu i se potriveşte
coroana lui „a fi” - păşesc în altă lume,
acolo păsările sunt atît de înalte
încît nu au nevoie de zbor.
De unde vin? Cu uitarea nu poţi cumpăra un răspuns,
cuvintele au propriile lor legi nescrise,
doar Dumnezeu ştie să le dezlege
la ceas de taină
cînd icoanele plîng – ochii mei ochii mei
se topesc sub întîia zăpadă. Din alt timp
sînt pedepsit
fiindcă am auzit cum cădea o piatră
cu mult înainte de a mă naşte.
La răscruce de drumuri, cel ce vine
pe cel ce pleacă nu îl mai recunoaşte.
***

Beau paharul pînă la fund.

Voi îmi spuneţi că a fost tot timpul gol,
conţinutul lui exista în mine
precum lumina în cel ce nu o vede.
Dintr-odată răsăritul îşi pierde cadenţa,
devine imprevizibil ca un copil
în magazinul cu porţelanuri.
Unde şi cînd să îl aştept?
Voi nu spuneţi nimic,
doar inimile vi se fac tot mai mari
asemenea pietrelor scoase din apă
de căutătorul de aur. E linişte,
încă îmi amintesc clipa
cînd m-a prins de mîini Dumnezeu,
m-a privit în ochi şi a tăcut.
Uneori tăcerea e o podoabă
pe care nu o poartă nimeni.
***

Să nu-ţi pierzi bucuria, mi-a spus.

Bucuria de a decoji un măr, seara,
după ce toţi ai casei au adormit.
Să mîngîi fiecare spirală pînă simţi
cum bate în ea inima unui om,
dragostea lui întreagă ca luna de primăvară.
Apoi, dacă vei mai avea timp,
să te gîndeşti şi la mine.

Să rîzi, mi-a spus.

Să rîzi chiar dacă în locul aurei
vei fi silit să porţi un cerc de jongler,
să te arăţi fericit de parcă
nimic altceva nu ţi s-ar potrivi mai bine,
vei vedea cum în cercul acela
clipeşte un ochi de lumină.
Şi dacă mai ai timp, gîndeşte-te şi la mine.

Fii bun, mi-a spus.

Fii bun, oricine te-ar lovi
cu piatra ori cuvîntul – rana ta să fie
adăpost pentru îngeri
dar şi pentru muştele rătăcite.
Nu-ţi fie teamă de moarte. Aşteapt-o.
Şi de va rămîne timp,
să te gîndeşti şi la mine.
FLUTURELE CU O SINGURĂ
ARIPĂ

(Editura TIMPUL, Reşiţa, 2000)

***

eşti stolul de păsări ce se sprijină

pe un picior nevăzut
în locul crucii îţi pun la cap
o moară de vînt
să auzi cum
se macină în ea glasurile îngerilor
sufletul meu îţi dă tîrcoale
ca lupii focului de hîrtie
flămîndă e noaptea
- în gura ei am găsit
inima uscată a lunii -
ce-i viaţa? ce-i moartea?
căderi repetate în golul din tine însuţi
în timp ce sufletul ţi-l adaugi
preaplinului din afară.
***

de azi vei cîntări doar partea nevăzută

acel clipocit pe care îl auzi
după ce apele au secat
totul va fi fără margini
o peşteră
locuită de strigătul tău
de azi vei atinge lucrurile ce nu pot fi atinse
ca într-un joc te roteşti, te roteşti
pămîntul îţi preia mişcarea
şi o scoate în afara timpului
tu unde eşti? aici sau dincolo?
pe a cui spirală, invizibilă, luneci în vis?
oare răspunsul, ca un sîmbure, nu e
tocmai în întrebare cuprins?
***

să vină încet, să se strecoare în sufletul meu

neauzită de nimeni, ca o melodie
sub capacul ceasului de buzunar, spuneam şi
fericit am deschis fereastra.
Nicăieri atîta linişte. O linişte
de teatru antic în ruine, o linişte pe care
pînă şi tăcerea peştilor ar fi tulburat-o.
Era vis ori realitate? Nu ştiam.
Mă simţeam doar nefiresc de uşor,
golul din mine echilibra o
balanţă în cer. Abia atunci am devenit întreg:
deasupra mea zbura un stol de păsări
şi numai una dădea din aripi
pentru toate.
***

Unde eşti tu cel ce nu eşti şi ce poţi

adăuga destrămării mele?
de ce tot întorci clepsidra
n-ai văzut că e goală?

arunc o piatră în cer –

de acolo cad firimituri de pîine
semn că nu m-ai uitat

clipa e nesigură
ca zborul învăţat în captivitate

sînt pedepsit să scriu

cu care cuvînt îmi vei dezlega mîinile,
Doamne?
***

Ce fericire să nu ştii
în al cărui călcîi se ascunde golul
în a cui gură preaplinul

ce fericire de cel ce simte

gustul pietrei care l-a lovit

şi mai ales cîtă linişte

cînd se aruncă zarurile

ele se rostogolesc…se rostogolesc…

ca rîsul bufonului
printre paharele goale.
***

de ce m-am născut, Doamne, desperecheat?

simt şi acum pe piele răsuflarea celuilalt,
mai fină decît mătasea. Un fluture
cu o singură aripă încercînd
să ajungă de unde a plecat
e sufletul lui. Doamne,
de ce ai îngăduit asta?
dacă iuda te-ar fi vîndut doar pe
cincisprezece arginţi
iar cu restul ţi-ar fi răscumpărat învierea,
n-ar fi fost suferinţa ta dulce ca mierea?
nu s-ar fi auzit cuvîntul tău în zadar
din înalt? Fă-mă, Doamne, să înţeleg:
dacă sînt unul singur, de ce mă pedepseşti
şi pentru greşelile celuilalt?
***

eu nu sînt eu
ci un lung şir de vieţi pierdute
- aud cum se destramă nimicul
undeva între vis şi realitate
sînt un măr părăsit de vierme
ocolit de săgeată
aşezat mereu pe capul
celui ce pierde

cine sînt?

timpul trece degeaba

ca o femeie cu care
nu ai copii

deodată vii tu
– se opreşte pe muchie
zarul cîştigător -
te simt, Doamne,
parcă aş cînta
pe corzile unei viori
din cer

mă apropii de tine. Copil.

Mirat că lumea încape în cercul
pe care îl rostogolesc
fericit
***

stau pe marginea ferestrei

ca un sinucigaş nehotărît

mulţimea care mă priveşte de jos

s-a transformat într-o uriaşă oglindă

dacă m-aş arunca aş fărîmiţa-o

şi fiecare înger
s-ar întoarce la Dumnezeu
trist
cu imaginea mea în palmă
***

e duminică
torn apă în palma cerşetorului orb

el o duce la gură şi o sărută

ca pe legătura de chei
de la comoara
numai de el ştiută
***

1.

e dimineaţă

scriu ca şi cum
aş înălţa un zmeu de piatră.

2.

scriu
fără să tulbur albul hîrtiei
- paşi de dans pe o apă curgătoare
sînt cuvintele -
viaţa şi moartea
se luptă în zadar
ca un berbec cu propria-i
imagine din oglindă.

3.

calea e dinainte desenată

pe talpa celui ce pleacă
sînt ecoul propriei mele tăceri
într-o vale necunoscută
un condamnat la moarte care se teme
mai mult de inocenţa călăului său
decît de tăişul securii.

4.

Doamne,
sînt înlăuntrul meu şi nu mă pot atinge
cum limba nu loveşte marginile clopotului
decît după ce sunetul lui
s-a făcut pe deplin înţeles.

5.

cuvîntul Lui
a dezlegat nodul apelor

roagă-te !

credinţa e uiumul
pe care Dumnezeu
îl ia celor care macină
la moara din cer.
***

doi copii se întîlnesc, întîmplător,

pe plajă
schimbă între ei luna şi soarele
fără a le fi avut vreodată

tu îi chemi
scuturînd în locul clopoţelului
un strugure alb

e întîia dimineaţă a lumii.

***

dansai. Cercelul din ureche ţi se făcuse vîrtej

şi
măsura orele în ambele sensuri cu aceeaşi
inexactitate
- timpul naşterii putea fi, la fel de uşor,
timpul morţii -
dansai pe tăcute într-un clopot cu marginile de
plută
dansul tău nu semăna cu nimic, el preceda
mişcarea
o rotire de limbi de ceas invizibile
o sferă cu mîinile şi picioarele crescute în
interior
erai. În vreme ce eu strigam să se facă lumină
o şopîrlă uriaşă îşi lepădase coada în cer.
Tu dansai, dansai. Vis ori deşertăciune
e dansul celui ce nu atinge pămîntul?
 CÎNTARUL DE APĂ

(Editura MARINEASA, Timişoara, 2002)

1.

Vreau să m-apropii azi de tine, Doamne,

fără ca-n fariseu să mă prefac –
asemeni păsărilor ciuguli-voi grîul
numai din palma-ntinsă de sărac.

Tu judecă-mă aspru, iar de-s bun

tălpile să-ţi sărut, aruncă-mi scara,
pentru ce am greşit fă-mă să plîng
cum viţele de vie primăvara.
2.

Mă rog. Aştept. Aştept şi iar mă rog,

străină minţii mele e clipa desfătării.
Cum peştele bucăţi din mal nu rupe
să le arunce, jos, pe fundul mării

aşa nici eu n-am îndoieli acum

că la sfîrşit, cînd regăsi-ne-vom,
voi fi copil visînd să dau de-a dura
cercuri prin trunchiul unui pom.

Dar drumul către tine e, Doamne, o frînghie

cu noduri multe. Fă-mă să-nţeleg:
de ce cu cît m-apropii de-al ei capăt,
cu-atît mai anevoie le dezleg?
3.

Stau pe o margine, gata să cad

de n-aş simţi, în nări, a ta suflare.
Ce sînt eu, omul, dacă nu cuvîntul
rostit de alt cuvînt, cu mult mai mare?

Mă scrie-o mînă pe nisip, cealaltă

vine în urmă-i, repede mă şterge.
În judecata-ţi, Doamne, e prea mult
puţinul care vreau a-l înţelege.

Şi doar îndepărtîndu-mă de gîndul

de a te pipăi pot să m-apropii,
precum un măr florile timpurii,
peste vederea ta să-mi scutur ochii.
4.

Unde e susul? Josul unde este?

Dezleagă-mi, Doamne, tu, acest mister.
Iar, dacă poţi, spune-mi cum de azi-noapte
caii-au pierdut potcoavele în cer?

Am obosit, ce-i drept, păzindu-i

şi n-aş fi vrut s-adorm, însă nimic
nu-i mai odihnitor decît să simţi
cum trece axa lumii prin buric.

Urc şi cobor întruna pînă cînd

cel ce-a plecat e-acelaşi cu întorsul.
Şi ca o spiţă-n roata fără margini
nu ştiu unde e susul, unde-i josul.
5.

Cinez nimicul ca pe un berbec

pe care altădată-l călăream.
Poate-s nebun, dar ochi de fiară,
prin întuneric, mă pîndesc la geam.

În aşternuturi proaspete de piatră,

adorm apoi visînd întruna
că sîngele femeii, noaptea,
se întîlneşte pe furiş cu luna.

Îşi varsă-n mine lapţii îndoiala,

şi-s singur, fără glas şi trecător,
cum trecătoare-i apa peste pietre
şi firul ierbii prin picior.

Atunci tresar, gîndesc şi caut

comori în focul ce s-a stins
- pescar al sinelui e omul,
nemulţumit mereu de ce a prins.
6.

Am obosit, dar semnul tot aştept.

Sînt pregătit a-l recunoaşte?
Căci simte, oare, mielul, gustul morţii
în frăgezimea ierbii ce o paşte?

Ori pasărea vînată sus, în umbra-i

de pe pămînt ştie că-şi duce zborul?
Cîntar de apă, Doamne, dă-mi acum
cu el să caut, însetat, izvorul.

Să sorb pe brînci rîvnita-nghiţitură,

cînd mă vor ispiti iar fariseii,
credinţa tu-nmulţeşte-mi-o cum vinul
băut la nuntă-n Caana Galileii.
7.

Stă inima în mine ca zarul, mut, în iarbă

şi nici nu ştiu de-s mort ori de trăiesc,
“a fi sau a nu fi” – e întrebarea
din care tocmai eu lipsesc.

Căci împăcat cu toate-aş vrea să mor

pentru a pune capăt căutării,
uitînd că moartea nu e un răspuns,
ci adîncirea-n sine-a întrebării.
8.

Fac cruce pîinii, ea se rupe

în patru părţi, deloc egale,
căci fiecăruia altcumva i-a fost dat
să guste clipa răstignirii tale.

Cei ce cu fapta ori cu gîndul,

cuiul în palmă ţi l-am răsucit,
pietre de moară sîntem, azi, în apa
pe care tu, Hristoase, ai păşit.

Şi-nţelegînd, prin vina ce ne-apasă,

că nu-i decît o cale: a luminii,
vedem cum firului de grîu
îi creşte-o cruce-n locul rădăcinii.
9.

Culcuş îţi fac în mine ca lămpii în firidă,

clipa se alungeşte-ntr-atîta că mi-e greu
să o cuprind şi demn, nici pe departe,
de a-ţi lega sandaua nu sînt eu.

Tu îţi întinzi piciorul, mă aplec

să desluşesc în ape-al urmei rit.
Pentru-a închide cercul le ajung
cele ce vin pe cele ce-au pierit.

Şi se dilată timpul ca sabia în teacă,

prin frunte-mi trece-un corn de inorog.
Ca un pescar ce şi-a pierdut norocul
ajung pe malul mării şi mă rog.
10.

Din tine pleacă oile răzleţe

şi tot în tine, Doamne, se adună
cum apele s-au despărţit în două
spre a rămîne, veşnic, împreună.

Cîntarul tău egal împarte totul

- unii cu faima, alţii cu durerea -
căci nu e nod să se dezlege singur
şi nici stupar să risipească mierea.

Eu, încă rob al simţurilor crude,

te rog, cu harul tău de necuprins,
alungă-mi, Doamne Sfinte, îndoiala
de ceea ce nu poate fi atins.
11.

Lovind mulţimea cum o vîslă apa

cuvîntul tău - cumva-n afara lui –
încă-l aud. Şi-n veci n-o să se-nchege
un strop de sînge-n vîrful cuiului

ce te-a ţinut pe loc, între tîlhari,

de la trei ceasuri pînă seara
cînd sufletul, ieşind din trup, s-a dus
la întîlnirea aripii cu gheara

să le oprească pentru totdeauna

din lupta lor de-a stăpîni pustiul.
Ce altceva-n afara mîntuirii
pot împărţi, acum, mortul şi viul?
12.

Mă ispiteşte-un ceas cu oase moi

să-ncurc timpul ce-i scurs cu cel ce vine,
oricît încerc mînia să-mi înmoi
pe gură-mi iese şarpele: “Străine! “,
îţi strigă el în locul meu, hainul,
nemaiputînd pedeapsa să-şi îndure.
Eu scriu. Deodată golul şi preaplinul
unul din celălalt încep să fure.
Mă ţine-n viaţă scrisul cum focul lumînarea,
deşi-i topeşte-ntruna trupul crud.
Fă, Doamne, grea să-mi pară desfătarea
cînd paşii tăi în mine nu-i aud.
13.

Domnul aşază totul pe-un cîntar

căruia tu măsura nu i-o ştii,
de-aceea pedepseşte cînd tu ierţi
şi iartă tot ce tu ai pedepsi.

Nu ai greşit, însă păcatul

îl porţi de şapte ori pe-atît
cît de nevinovat te simţi
la răsucirea mărului în gît.

De-o coborî mînia lui asupră-ţi

nu te feri – e de prisos,
căci de la naştere tu porţi,
copile, giulgiul lui Hristos.
14.

Scutur întruna cireşul

dintre ramuri cad eu:
copil ce fură cireşe
sub ochii lui Dumnezeu.
Mă recunosc. Fără ceas
măsor timpul întîia oară,
urc şi cobor – salt de greier
pe o uriaşă vioară.
Pofta de a fi se adună
în sîmburi mari, sub pămînt.
Copil mă ascund în cireş
ca litera în cuvînt.
15.

Stăm faţă-n faţă, între noi un cuib

cu copac cu tot se roteşte.
Puii din el ne ciugulesc marginile,
fiecare, în sine, descreşte.

Şi cade pradă propriului său ochi,

prea lacom să mai fie săturat.
Mărul din rai rămîne gol chiar dacă
numai în gînd l-am scuturat.

Şi-n veci lipiţi de poartă aştepta-vom

- zălog păcatelor demult făcute -
ca două lacăte visînd
la răsucirea cheilor pierdute.
16.

Să ispăşim păcatul vechi, ispita,

trează rămîi, femeie, lîngă mine
şi toată noaptea ne rugăm ca două
grăunţe-n guşa păsării divine.

Ca două pietre reci pe fundul mării,

încremeniţi vom sta în adorare
pînă cînd muşcătura întregi-va mărul
iar şarpelui i-or creşte iar picioare.
17.

Întotdeauna mi-a fost teamă,

Doamne, că îmi ascunzi ceva,
şi-mi vine să alerg sub păsări
ca să le prind în braţe de-or cădea

Trimite astăzi Duhul să-mi ajute

a înţelege că din tine sînt,
cum, spre-a o mîntui, mîna-i întinde
partea din cer, părţii de sub pămînt.
18.

Ca prin vis s-aude tropot,

har marie măgdălină,
rece-i dunga de la clopot,
neatinsă de lumină.
Vin călări pe înserate,
har marie măgdălină,
celui împăcat cu toate
calea vieţii să-i aţină.
El le-arată-n ceruri Steaua,
har marie măgdălină,
caii îşi înghit zăbaua
şi întîi i se închină.
Apoi călăreţii lor,
har marie măgdălină,
de pe şei, lin, se cobor
şi-ngenunche în ţărînă.
Iar în loc să îl omoare,
har marie măgdălină,
îi aruncă la picioare
aur, tămîie şi smirnă.
Dimineaţa-i fără tropot,
har marie măgdălină,
cîntă dunga de la clopot
şi se umple de lumină.
19.

Îşi cheamă rana cuiul înapoi

s-o întregească iar. Marota
minciunii ridicată e la cer,
o cruce urcă singură golgota.

El nu se-arată ochiului, ci minţii

ce cu lumină vrea să se-mpresoare.
La fiecare poticnire-a lui
începe-un prunc să umble în picioare.

Că cina de pe urmă-i e priveghiul,

el a ştiut neîndoielnic, dară,
de-ar fi fugit de moarte rămîneam
cu toţii-n întunericul de-afară.

Şi ce-a luat cu sine-n ceruri fiul

celui ce e în toate, nu se vede?
- păcatul vechi, al cărui înţeles
în rotunjimea mărului se pierde.
20.

Mor.
Tu mă speli cu pămînt,
se mişcă imaginare lumi în cuvînt.
Mîinile celui trimis
să mă salveze îmi par uneori prea aproape,
viaţa mi se risipeşte, în cercuri,
pe ape.
Ating în joacă marea –
ca gongul pielea-i sună,
vom trece-n
altă lume împreună.
Firimiturile reîntregi-vor pîinea
pe masa celui lacom, vreodată?
Încremenite-s toate, doar distanţa
dintre moarte şi înţelesul ei e schimbată
din clipă-n clipă. Doamne, nu mai înţeleg:
cît din sine însuşi poate pierde omul
pentru a rămîne întreg?
21.

Zboară cocoşul, rece-i faţa monedei

pe care a fost încrustat,
oare îmi voi regăsi sufletul
după al treilea cîntat?
Frică mi-e, Doamne, mă lepăd
de tine în viaţa aceasta.
Voi simţi, după, moarte,
cum îi picură creasta?
Sînge de pasăre mută
o să găsesc în cuvînt,
mi se sparge cocoşul în palmă
parcă ar fi de pămînt.
Îi adun ţărîna şi suflu
în ea, pe loc, s-o înviu,
în alt cocoş s-o prefac
pînă nu-i prea tîrziu.
22.

în grădina Ghetsimani
unde plînge Domnul
şi fără de tihnă-şi dorm
ucenicii somnul,
înger sfînt trimite Tatăl
fiului său semn
- la vederea-i înfloresc
mugurii pe lemn -
eu sub poala-i mă strecor
ca să pot vedea
de se îndoieşte Domnul
de puterea sa.
El mă vede şi mă mustră
să îmi dau silinţa
spre a nu-mi lăsa ispitei
de-a ştii totul, fiinţa.
Căci cu cît ştiu mai puţine
despre el, Alesul,
cu atît se-arată-n fapta-i,
mai clar, înţelesul.
23.

Îţi ciugulesc din palmă cuiele ca puii

abia ieşiţi de sub găoace
iar şarpele, scîrbit de-atîta lapte,
să-şi muşte coada se întoarce.

Lumina aşezată la fereastră

o ocroteşte-un înger. Oare nu e
prea timpuriu să văd ziua şi noaptea
-mpărţind, în mare taină, o gutuie?

Şi vrînd să te cunosc pe de-a întregul

întreb, o, Doamne, cu sfială:
locul în care am îngenunchiat
va fi mijloc de cerc ori de spirală?
24.

Păsările dau din cioc în cioc lacrima ta

pînă ajunge la mine. N-am ştiut că plîngi,
că plînsul dezleagă morile şi ele cîntă
pe corzile apei, cu degete lungi.

De ce tot umblu să-l zăresc pe Tatăl

care ţi-a dat puterile divine?
Nu văd că deşi falnic mi te-arăţi
tu însuţi stai îngenunchiat în tine?
25.

Stă pasărea în cuib, nici nu visează

că oul, eu, demult, i l-am băut,
pe-ascuns, dar nu din lăcomie
ori fiindcă sete mi s-ar fi făcut,

ci am crezut, zadarnic, că sămînţa-i

sfinţită-n zbor de o voi înghiţi,
la cer, în căutarea altei vieţi,
să mă înalţ mult mai uşor mi-ar fi.

Şi de atunci, în liniştea de moarte

care în golul sinelui se lasă,
nu ştiu ce-aud: un clopot sau un pui
bătînd cu ciocu-n mine ca să iasă?
26.

Împarte vînătorul pasărea în două,

de jos, cu ochii: jumătate lui,
cealaltă jumătate el o lasă,
spre-a fi reîntregită, cerului.

În cer să laşi mereu atît cît iei

- mai multe nu, nici mai puţine -
pe o balanţă cel ce moare,
pe cel născut de mînă-l ţine.
27.

Te prind de mîini întîia oară,

balanţa urcă sau coboară?
Adaugă sau ia din noi,
ne-mpovărează ori ne lasă goi?
Tu ţi-ai închipuit vreodată cum e
să pleci neîmpăcat din lume
cînd, jos, sub cruce, eu, avarul,
la sorţi voi trage însuşi Zarul
cel cu mai mult de şase feţe?
Şi-l voi sili, -n ascuns să-nveţe
a mi se arăta cum îl aştept
-zălog cămăşii de pe piept.
28.

Aripă-n zbor şi fir cu plumb sînt eu,

tunel între adînc şi Ararat,
şa părăsind singură locul
în care calul a îngenunchiat.

Sub piatră mă ascund, apoi în cer.

Mi-e-ngăduit ca astfel să mă joc?
Tu nu-mi răspunzi dar ochii tăi acum
rostogolesc un cerc prin foc.

Mă nasc şi rob şi împărat, o, Doamne,

în mine-i sîmburele, dar şi glodul -
ca două maluri gemene pe care
le leagă pasul tău, nu podul.
29.

El însuşi, fiul Domnului, păstor

al turmei, mie – un biet miel,
picioarele îmi spală să mă-nveţe
cum altora şi eu să fac la fel.

Nu doar mi-arată, ci cu mîna-i

mă curăţă din tălpi pîn’ la genunchi,
căci scris e: “piatra lepădată de zidari
pusă va fi în capul unui unghi”.
30.

Arunc pămînt peste cel care scrie.

Mi-e teamă,
coboară din cer o frînghie.
Pasărea al cărei cîntec acum îl ascult
e urna cu cenuşă
a păsării de demult.
Pietre în apă, stele pe cer
se mişcă după aceeaşi lege
între adînc şi suprafaţă,
nu mai pot înţelege.
Şi, Doamne, înspre tine
întind mîinile:
păcatele s-au înmulţit
mai repede ca pîinile.
31.

S-au coclit întîi metalele rare,

a făcut floare vinul. Amară era
mierea minciunii pe degete,
şerpii şi-au vîndut
veninul
fără să pregete.

Auziseră oamenii că o să intre

răul în lume. Au sfinţit apa,
aerul, cerul, pămîntul.
Copiilor schimbaţi pe fereastră
le-au dat alte nume,
să poată trece urîtul.

La marginea cîmpului au ieşit

cu o cruce. Bărbaţii urmau
preoţii în tăcere,
femeile rămase acasă
aprindeau lumînări la răscruce
ca în noaptea de Înviere.
32.

Mîinile mele sînt vii,

zadarnic le îngropaţi sub pămînt
- soarele se rostogoleşte întruna
ca oul de Paşti pe mormînt -

Duc pumnul cu zaruri la gură,

le-nghit, pe ce faţă-or cădea?
Mă ascund în clopotniţă, seara,
cum vinul în cel ce îl bea.
33.

Rupeţi pîinea, rupeţi pîinea,

mie nu mi-a fost să fiu
împărţit în două, -n patru,
înainte de-a fi viu.
Cruce mie, cruce ţie,
osîndiţi. Şi ce mister:
trăsnetul loveşte piatra
şi se-ntoarce iar în cer,
pe-altă cale, pe-altă cale
decît cea de el ştiută.
Rupeţi pîinea, rupeţi pîinea
să rămînă ne-ncepută.
 VÎNĂTOAREA PROMISĂ

(Editura MARINEASA, Timişoara, 2003)

***

Eşti atît de frumoasă încît

fiinţei mele i se face urît
de ea însăşi, pe cer, mereu alta.
Sub luna, desăvîrşita, înalta.
În liniştea de început a luminii,
trăiesc - a cîta oară? - taina grădinii.
Ca şarpele care-a muşcat din călcîi fără rost
nu-mi mai găsesc, în pămînt, adăpost.
***

Mă nasc sau mor? Nu ştiu la care capăt

al tunelului să mă caut. Umblu buimac
- plînsul meu scutură cămăşile de pe sfinţi.
E dimineaţă şi inima îmi tremură în piept
- animal prea speriat să iasă din peşteră.
Unde eşti, Doamne? Vino acum, chiar dacă
ar fi să laşi necîntărită toată sarea pămîntului!
***

Sînt pedepsit să scriu.

Cuvintele mele, complicate mecanisme ale răbdării,
locuiesc într-un un ceas elveţian
- sufletul e pasărea care zboară
mereu din el,
zboară şi se întoarce.
Nu ştiu de unde,
căci eu n-am părăsit niciodată
golul timpului -
Cîştig sau pierd?
La sfîrşitul luptei,
mănuşa nu mai încape
pe mîna celui care a aruncat-o.
***

îmi părăsesc trupul şi fug

departe, în vîrtejuri înalte

cu de la sine putere, sufletul omului

ia naştere din nimic.

mă regăsesc pe mine, celălalt,

dincolo de orice formă concretă.

- tainic şi deplin
ca aburul ceaiului.
***

Mi-e dor de tine, îţi scriu numele.

Te vei regăsi în albul hîrtiei,
mai vulnerabilă decît în faţa oglinzii.
Femeie, mi-e dor de tine.
Cade o stea, se părăseşte o fîntînă.
E prima şi ultima zi,
omul trăieşte pentru a-şi desăvîrşi moartea.
***

e noapte. A răsărit o jumătate de lună,

semn că viaţa şi moartea
sînt, din nou, împreună. Aprinde lampa.
Să văd cum fuge, sub pămînt, şarpele orb.
Cum bărbatul şi femeia
din aceeaşi apă se sorb
unul pe altul. Eu ştiu că partea nevăzută
a lunii luminează înaltul.
Tresare fiinţa, oare-i de ajuns?
În înţelesu-ţi, Doamne, iar se schimbă
ce-i la vedere cu ce e ascuns.
***

Răstorn clepsidra să îmi liniştesc sufletul.

Femeie, mirarea ta a oprit vîntul în sălcii!
Acum, orice cuib, cît de mic,
ia locul unei ore pierdute.
Toate se schimbă, doar eu rămîn acelaşi
fruct ce mi se usucă în palmă.
Doamne, seminţele au fost stele
pe cerul dintîi!
Strig. Tu taci din priviri
asemeni primilor oameni.
Ne iubim ca şi cînd ne-am rătăci
unul în înţelesul celuilalt.
***

Scriu ca şi cum aş respira sub apă.

Cuvintele mele se agaţă de orice fir de nisip,
de orice întîmplare ce ar putea să le fie conţinut.
Mi-e dor de mine, celălalt,
chiar dacă nu ne-am întîlnit.
E linişte parcă s-ar suprapune perfect
două stele care nu au fost niciodată perechi.
Scriu. Pe dosul hîrtiei,
celălalt îmi copiază mişcările,
mi-o ia înainte.
***

Stele închipuite pe cer. Lumina lor are

indiferenţa nobilă a băutorilor de absint,
dimineaţa. Întuneric de cinema, de groapă fără mort,
de timp trecut, pe furiş, în celălalt.
Linişte, cuvîntul e în afara mea:
eu nici nu ating mîna cu care scriu.
O limbă loveşte exteriorul clopotului,
voluptuos,
se pierde bărbatul în femeie
ca apa în pămînt după o secetă lungă.
***

Zburăm amîndoi în interiorul unei păsări

ale cărei margini nu le vom atinge
niciodată.
Tu eşti partea nevăzută a naşterii mele,
mai curată
decît oglinda aşezată pe nările mortului.
Dintr-odată,
timpul în sine se întoarce
- două aripi încremenite în dreptul aceleiaşi ore
sunt ale ceasului ace.
Vine o vreme cînd toate-s deşarte.
Se aude doar cîntecul păsării.
După moarte.
***

Scuturăm amîndoi pomul din mijlocul grădinii:

în partea ta cad mere, într-a mea numai frunze.
Sîntem singuri, pîndiţi de ochiul interior,
îi simţim diferit dulcea complicitate.
E linişte. Tu îmi întinzi un măr, eu presimt
descolăcirea firului de apă sub pămînt.
Muşc fructul - se fac două găuri în cer.
Tragem împreună de funia unui clopot:
deasupra ta se înalţă muzici,
peste mine se prăbuşesc sunete goale.
Dumnezeu strecoară o foaie de hîrtie
sub întîiul cuvînt.
***

Întîia pasăre
căreia eu i-am tăiat capul,
demult, în copilărie,
se zbate şi astăzi.

Doamne, nu mai pot îndura!

O picătură de sînge
încremenită
între cioc şi aripă
e viaţa mea.
***

Cerul cu stelele şi omul cu inima-n piept

departe...departe...
moartea
fuge înainte lepădîndu-şi
nenumăratele-i cozi de şopîrlă.
În singurătate,
omul
bate tobele, bate tobele,
numai astfel le poate dovedi nevinovăţia.
Apoi se ascunde - victorios -
în spatele unei batiste albe.
Dintr-odată, întregul se rupe
în două jumătăţi ce urmează
mişcarea perfect descompusă a timpului.
E noapte, e noapte.
Omul adoarme cu ochii deschişi.
Îi e teamă că de îi va închide
or să dispară - pentru totdeauna -
stelele de pe cer, inima lui din piept.
***

Stau şi privesc în gol

ca un ceasornicar bătrîn
care ştie cum, însă nu înţelege de ce
trece timpul - încet, încet
vine dimineaţa, mai uşoară decît mîna lui,
mai sigură decît moartea.
Mi-e teamă, am fost născut să îmi fie teamă.
Mă ascund mereu,
hăituit de propria-mi imagine din oglindă
- aceea pe care n-am recunoscut-o nicicînd
ca fiind a mea. Ce dacă ne asemănăm?
Oare pămîntul nu se oglindeşte în cer?
focul în apă? golul în plin?
Nu te poţi împotrivi morţii
decît dăruindu-i-te, îmi spui.
Eu tac. Privesc în gol
pînă cînd acesta se umple
cu lumina ochilor mei.
***

se prelungeşte
şira spinării tale
ca scara lui Iacov
te leagă de cer
pe mine de cuiul spînzurătorii
iubito, moartea devine aproximativă
ca un citat din memorie
acele ceasului aleargă
unul în sens invers celuilalt
– motociclişti rivali pe zidul morţii.
***

Tai lemne şi le arunc la picioarele tale.

Tu le duci la gură şi le săruţi,
parcă în ele s-ar arăta,
pentru o clipă, chipul Mîntuitorului.
Aprinde focul, femeie,
nu vezi că soarele e gol
ca osul de pasăre?
Tu taci, arunci scîntei cu ochii
pe faţa nevăzută a apei -
zi noapte zi noapte zi noapte,
mărgele albe şi negre
înşirate pe o aţă nesfîrşită,
o rupi o înnozi.
Eu
tai lemne şi le arunc la picioarele tale.
Deasupra capului,
o secure gata să cadă
de m-aş opri.
***

amintiri. sunetul ploii pe lac

ne vedem în oglinzi,
niciodată faţă în faţă
- direct nemilos animalic -
unul în mirosul celuilalt
ne ascundem
trece timpul, adunăm fotografii,
măsurăm şi cîntărim totul, nimicul,
înfigem aşchii
sub unghiile arlechinului.
altcineva plînge altcineva rîde
altcineva visează mereu altcineva
joacă în locul nostru
scena absenţei
noi aici, noi dincolo
noi da, noi nu.
aruncăm păsări de hîrtie
în focul sacru
iubim
complicata chinezărie a vieţii,
simplitatea morţii.
vorbe...
închişi în sicrie
ca-n nişte păstăi
pe un vrej uriaş
sfidăm anotimpul culesului.
nici sus, nici jos:
două insule pe jumătate scufundate
în ele însele - vieţile noastre.
***

Din cînd în cînd trebuie să strici ordinea

- numai după ce ai uitat regulile,
jocul poate continua.
Departe desenele zodiilor se amestecă
într-o logică neînţeleasă de om.
Eşti tu cel ce poartă în el memoria lumii,
hartă nedescifrată?
Cel ce-şi potriveşte ceasul
după un soare apus?
Cel ce aşteaptă rotunjirea deplină a oului?
Trebuie să strici mereu ordinea,
să reconstruieşti perfecţiunea
de la început a haosului.
Doar astfel vei dezlega semnele,
vei intra în armonia copacului universal.
***

O broască vie
în gura şarpelui mort
- dragostea mea.
Momeşte-o tu să iasă dacă poţi,
arunc-o înapoi în baltă
şi vei vedea cum,
de atîta fericire, ea îţi va scrie numele,
cu valuri albe, pe întinderea apei.
Femeie, întreaga noapte am căutat
o literă în părul tău
şi el mi s-a fărîmiţat între degete -
pămînt uscat.
Acum e linişte. Aprindem focuri la miazăzi,
jocul infidel al umbrelor te înspăimîntă.
Vrei să te ascunzi. Nu-ţi fie teamă.
Dumnezeu se va preface
că uită în urma lui
o fereastră deschisă.
***

între mine şi Dumnezeu -

albul primejdios al hîrtiei,
martorul care a jurat strîmb

gîndul morţii -
mai neliniştitor
decît un pian transparent

scriu
ouăle se răcesc în păsări.
***

Atîrn de o creangă.
Dacă mă iubeşti
vei aştepta să cad -
fruct putred în albul
rochiei tale de mireasă.

Masa e întinsă.
Lăutarii ciupesc, pe furiş,
rămăşiţele unei viori.

Cuţitul sclipeşte
în mîna celuilalt.

Mama îmi spală

cămaşa de mire
şi plînge.

Nuntaşii
se îmbată, se trezesc,
se îmbată şi iar se trezesc.
Pînă la urmă
capătă rigiditatea pieselor
de pe tabla de şah.

O remiză înşelătoare
cu mine însumi
e moartea.
***

Eu sînt păpuşarul
care îşi pierde brusc îndemînarea
cînd e pus să joace
spectacolul propriei sale vieţi.
Nu ştiu nimic despre mine
decît că pot face păpuşile
să pară vii. Atît de vii încît,
uneori, aud cum le bat inimile.
Atunci, rămîn cu ele
zile şi nopţi hipnotizat
ca un sălbatic în magazinul de ceasuri.
Stingeţi lumina, stingeţi lumina,
plecaţi, nu mă întrebaţi nimic,
vă rog. Cuvintele au pentru mine
fragilitatea baloanelor de săpun.
Sînt păpuşarul fără chip,
nu mă căutaţi în culise.
În loc de flori, trimiteţi-mi
păpuşile cu care voi
aţi uitat să vă jucaţi.
***

Sînt aici. Strîng în braţe - a cîta oară? -

carnea albă şi dulce a singurătăţii.
Puţin nebun, puţin fericit, aştept să nu vii,
femeie, amestec ciudat de iubire şi neputinţă.
Cine mi-a pus pe masă o lumînare
şi-n loc de flacără părul tău despletit în sus?
Îţi aminteşti? Eram singuri, ochii tăi
căutau înţeles în întunericul altei oglinzi.
Am spart-o.
Acum iei fiecare ciob în parte, te priveşti în el
şi rîzi şi rîzi şi rîzi - rîsul te dă de gol
precum ticăitul un ceas furat.
Eu sînt aici. Zilele mele sclipesc în soare,
scurt, ca ferestrele unui tren ce înconjoară,
în mare viteză, pămîntul.
Într-o zi am să mor.
De durere, mama o să îşi uite numele de fată.
***

Doarme toboşarul.
Te apleci şi atingi uşor,
cu buzele, faţa tobei

- ea tresare
ca mărunţişul
în palma cerşetorului -

Eu, cel din lăuntru,

bat cu mîinile şi picioarele,
scos din minţi de atîta linişte
dar nu mă aude nimeni.

Unde pleci?

Rupe o creangă
şi loveşte toba
- hai, loveşte-o!
Să se rătăcească
sunetul în aer
ca un cuţit.
***

Vine o mînă străină şi mă ia de aici.

Odată cu mine soarele se face nevăzut,
pe cer. Cine să-mi dezlege, Doamne,
la ceasul facerii, chipul şi asemănarea
celor ce pier?
Se-nvîrte fusul mamei ca pămîntul de repede
răsucind firul vieţii şi-al morţii
- mpreună. Mi-e teamă, seacă apele, aud
roata morii, peste timp, ca un clopot
cum sună.

Inima-mi bate la porţi fără lacăte,

pe care le descuie, în dansul lui,
numai vîntul. Doar cel ce aşază
stele pe cer, simte deschizîndu-se
înlăuntru-i Cuvîntul.
***

Să pierzi ceea ce nu a fost niciodată al tău,

ca morile vîntul - deplina înţelegere a morţii.
Sufletul pleacă şi nu se mai întoarce
asemeni păsării căreia copiii i-au stricat cuibul
într-un joc vinovat de propria-i puritate.
Tu mori ca să înţelegi. Cum soarele răsare
pentru a acoperi ochiul orb
din spatele său. O amintire îţi pare viaţa,
un vis trăit înainte de a-l visa,
totuşi necunoscut.
Cîtă armonie între aici şi dincolo!
Ca între palmele lui Dumnezeu.
***

E dimineaţă,
se mişcă soarele în fereastră
şi gălbenuşul în ou.
Cu propria-ţi piele îmbraci oglinda,
femeie, urăsc falsa ta pudoare
- e ca şi cum ziua şi-ar acoperi
cu o frunză transparentă goliciunea.
Taci. Tăcerea ta îmi umple oasele cu nisip,
ori de cîte ori mă apropii
să pipăi, pe furiş, marginea orizontului.
E dimineaţă şi eu
n-am să ştiu niciodată sfîrşitul visului.
Suflu şi împrăştii
coroana imaginară a unei păpădii.
Sunt singur, te strig, tu îmi arăţi soarele -
degetul ţi se prelungeşte pînă îl atinge.
Mi-e teamă, îmi găsesc
liniile din palmă altcumva aşezate -
asemenea norilor pe un cer împietrit,
îţi spun. Tu taci. E dimineaţă.
Lumile se schimbă mai des
decît se nasc.
***

Stau în mormînt
ca floarea-n fereastră.
Mi-e sete, urlu, mi-e sete!
Găleţile ies din fîntînă
goale dar fericite,
căci tot mai aproape se aud
luptele de berbeci ale norilor.
- cei învinşi se vor preface în stropi de ploaie,
îţi spun. Zilele mele sînt schimbătoare
ca palmele unui cerşetor mincinos.
Tîrziu vine femeia şi plînge,
din ochii ei cad lacrimi,
le înghit păsările şi nu mai pot zbura.
Mă răsucesc în mine, pierd şirul vieţilor.
Trăiesc şi mor
cu uşurinţa cu care un copil
îşi duce la gură piciorul.
***

O pasăre îţi face gaură în lobul urechii,

alta îţi prinde cercelul
- rîsul şi plînsul se amestecă
în acelaşi cuvînt
ca două otrăvuri care cu timpul
îşi devin una celeilalte antidot.
Unde să te ascunzi? Nu vezi
că ochiul trece prin pleoapă
şi se împarte în mii de ochi?
***

Ei taie capul soarelui

şi îl aruncă într-o fîntînă.
Eu îl scot şi îl pun înapoi.
Primesc o sută de bice pedeapsă.
Deodată,
o sută de femei îşi dau jos cămăşile
şi aşteaptă să fie biciuite
în locul meu.
Se face linişte. Rîul
nu mai e acelaşi,
acum are ceva din încordarea
vînei de bou
cu care sunt lovit.
Bate vîntul. Copacii se clatină
ca literele unei scrisori
de graţiere.
***

Să nu te sperie moartea mea, plînsul să-ţi fie

adînc şi liniştit ca apa fîntînilor,
ca o dimineaţă căreia i-ai băut roua
şi te-ai trezit.
Doamne, am obosit să îmi tot repet greşala,
să îmi tot uit numele.
Vreau să fiu
în a treia aripă a păsării.
În ochiul din palmă.
***

Stă moartea în om
ca o pasăre cu capul sub aripă,
prefăcîndu-se adormită.
Doamne,
e împotriva firii mele să mor,
să mă întorc
în locul gol al mării de la început
unde se mişcă nisipurile, încet şi înşelător,
aidoma unor femei tinere noaptea.
Mai lasă-mi, Doamne, clipa,
nu mi-o lua. N-am ce îţi da în schimb.
Eu sunt nimic. În afara mea e totul.
***

Aburi pe rîu, dimineaţa.

Eu, hipnotizat, ascult
o melodie mai veche decît gaura şarpelui.
Poate nici nu trăiesc. Viaţa mea,
asemeni şoimului de pe braţ,
tot ciuguleşte din mine aşteptînd
vînătoarea promisă. Cad pene colorate,
corabia s-a scufundat în pămînt,
i-a rămas afară doar vîrful catargului
să atingă steaua - aici şi dincolo -
tu plîngi, eu adorm cu capul
pe rădăcina uscată a unui vis.
Mi-e teamă, Doamne,
limpezeşte-mi ochiul. Fă-mă să înţeleg
că lumea nu se va sfîrşi
atîta timp cît din sînul Fecioarei
picură lapte.
 IEŞIREA DIN PEŞTERĂ
(Editura MARINEASA, Timişoara, 2005)
***

O imagine proiectată la nesfîrşit

pe pînza unui cinematograf
care se scufundă e soarele -
unul din ochii lui Argus,
un martor incomod, solitar.
Zadarnic te ascunzi,
vei fi găsit chiar şi în femeia stearpă,
acolo unde nu s-ar fi gîndit nimeni să caute.
Răsare soarele. Aduce fior în lume.
Cineva îi taie rădăcinile
şi el se ridică din mare,
pluteşte pe cer - o vietate
abia scăpată din ghearele
unui prădător melancolic,
omul.
***

Vin înspre tine, Doamne, cu speranţă

asemeni săracului la moara din sat
să-şi macine sufletul - bob uriaș
de grîu.
Nu mă respinge,
chiar dacă, în loc de lacrimi, plîng cu pietre.
Ce vină am eu că materia
îşi strigă, pînă la descompunere, numele?
Că stelele se sting încet-încet
ca nişte femei părăsite?
Hai, calcă-mă pe creştet, Doamne. Lin.
Mi-e dor de mine, Celălalt.
Şi-mi pare că îmi trăiesc viaţa
pe măsură ce o uit.
***

Oricît voi scutura

pomul din mijlocul grădinii
tot va rămîne între crengile lui
un cuib neştiut de nimeni -
taina din inima mea.
Cum în fiecare casă părăsită susură un izvor
păzit de îngeri. Altfel cine ar şterge,
dimineaţa, cu aripile lor, fereastra,
pînă se zăreşte lumea de dincolo?
O să mă prefac mort,
să simt înlăuntru-mi vieţile voastre.
Ouă străine, de cuci.
***

Bate copilul cu degetul

în pămînt şi cere
un pahar cu apă.

Îl bea pe nerăsuflate
- ziua e în el, tremurătoare -

Se joacă,
ceasul sună
a plin.

Timpul
e un iepure
pe care toţi se laudă
că l-au prins.
***

Unul de coaja celuilalt

ne lepădăm. Orbi, suflete.

Ori de cîte ori

înlăuntrul meu
se prăbuşeşte un mal de nisip,
în tine seacă o mare.
***

e dimineaţă şi carnea ta
încă nu mi-a dezvăluit nici o taină,
femeie - scăldătoare din care nu ies
niciodată pe de-a-ntregul curat
din ape se ridică o piatră şi se aşază
în locul gol al stelei de pe cer
cine să-ţi vadă ochii prea limpezi,
cine să te înţeleagă? e linişte.
Ca într-un tablou neterminat.
***

Te ascunzi în inimă, ca într-o peşteră, să mori.

Dar nu mori şi atunci îţi desenezi pe pereţii ei moartea.
Moartea ta - animal rănit care se luptă cu norii.
Afară creşte soarele. E aproape întreg. Halucinant.
Îi simţi strălucirea de metal indiferent.
Trupul îţi e
din ce în ce mai puţin – o pojghiţă
de gheaţă sub care pîlpîie
lumina plină de îndoială a sinelui.
Spargi oglinda în cer. În spaţiul
dintre zi şi noapte. Tresari,
te miri că între început şi sfîrşit
nu e timp deloc: cît ai clipi te naşti
şi mori de cîteva ori fără să simţi altceva
decît o durere uşoară, o tulburare a orei
ca de mireasă tînără, dimineaţa.
Se apropie de tine, aidoma unor apostoli,
focul, apa, aerul, pămîntul – fiecare vorbeşte
pe limba lui şi limbile lor se amestecă,
formează o sferă colorată ce se
rostogolește fără oprire.
Urcă sîngele în inimă, vrea să ţîşnească afară.
Cerul e viu şi adînc, gata să se deschidă..
Începi să înţelegi: Peştele îţi pregăteşte,
pas cu pas, ieşirea din peşteră.
***

Se întoarce omul în sine

şi nu se mai regăseşte,
ca într-o galerie cu oglinzile sparte.
Îşi pune repede o mască
pentru ca apoi să deplîngă,
în singurătate, smulgerea ei.

O construcţie neterminată - omul.

Cu pietre care tremură.
Se mai văd şi acum schelele
abandonate
aşa cum le-a lăsat Ziditorul.

Timpul trece. Cu ochi mari, de hoţ.

***

Viaţa mea e frumoasă

ca o fereastră bătută în cuie de aur.
Toţi se închină la crucea ei, pun flori.
Nimeni nu încearcă să o deschidă.
Doar un copil vine, pe furiş, dimineaţa,
bate cu degetul lui mic şi fuge.
- sînt eu, strig, sînt eu !
Încordare.
Ce să îi dau adîncului cînd el îmi cere
locul gol al stelei căzute?
Ce, cînd eu însumi nu sînt decît
un cuvînt ce ezită
între multele-i înţelesuri?
***

Cît timp mai e?

Ochi mari te privesc, rotunzi ca nimicul.
Mîinile copilului frămîntă o pasăre
de lut moale. Încă nu s-a hotărît
cîte aripi să-i facă. O va pierde, ştie bine.
Moartea apropie marginile de centru
cum îşi adună o cloşcă,
în jurul, ei puii…Copilul tremură.
Vrea să ştie, să înţeleagă. Zadarnic îi spui
că a descrie o pasăre
e ca şi cum
ai doborî-o cu piatra.
***

Ea mă iubeşte. Îşi mişcă ochii:

unul în susul, celălalt în josul rîului.
Ochii ei sînt doi pescari norocoşi
cărora, de obicei, nu le scapă nimic.
Însă acum prada se lasă aşteptată
asemeni ploii într-o după-amiază
tîrzie de vară. Valurile trec indiferente
ca timpul dintre vii şi morţi.
Ea mă iubeşte
- de emoţie, un copac scoate din rădăcini vîntul!
Mi-e teamă.
Deasupra s-au adunat,
ca nişte peţitori,
norii...
***

Scriu.
S-a terminat demult creionul.
Mă folosesc de mîini, de picioare, de restul trupului
pînă se tocesc şi acestea.
Apoi, Celălalt îmi copiază bătăile inimii
încet, tot mai încet. Cu timpul redevin
forma abstractă de dinainte de a mă naşte.
Cea cu nenumărate mîini şi picioare
dar cu o singură, asurzitoare, bătaie de inimă.
***

Stă inima în om ca o cheie pierdută.

Au renunţat să o mai caute. Mai degrabă
au înlocuit broasca uşii, uşa, casa cu totul,
pînă şi petecul de cer de deasupra
unde răsărea, uneori, un astru misterios.
Acum e linişte. O linişte rece
ca interiorul unei măşti mortuare,
de unde simţi că te pîndesc ochii vii,
dispreţuitori, ai Celuilalt. Se mişcă,
pe cer, un semn uriaş, bicefal.
***

De care parte a foii de hîrtie

te afli cînd scrii
de simţi apăsarea propriei tale mîini,
cînd binecuvîntare, cînd blestem?
Viaţa e schimbătoare. Nimeni
nu poate fi închis în cămaşa
unei stări perfecte. Peisajul
se continuă şi în afara tabloului,
muzica se aude încă mult timp
după destrămarea orchestrei.
Mîna ta iese din autoportret,
apucă pensula şi face
ultimele retuşuri.
***

Răsăritul, apusul, miazăziua şi miazănoaptea

vor să îmi fie ciocli, să mă legene,
aşa cum au făcut-o atunci cînd m-au adus pe lume.
Femeia care mă iubeşte desface noaptea,
metru cu metru, dintr-un balot de pînză neagră.
Măsoară, taie, împarte. Fiecăruia după inima sa.
Mă cheamă pe nume şi plînge. Ea nu ştie că,
în timp ce scriu, eu mă apropii şi mă îndepărtez,
de nenumărate ori, de moarte.
Ca valurile de mal.
***

Trăiesc în tine precum lumea

în nălucirea ochiului de apă.
O linişte diafană -
în spatele norului, luna şi soarele
se întîlnesc, în mare taină, să-şi ascundă de noi
divina împreunare. Ce-i dragostea?
O rostogolire a sîngelui prin jgheaburile de aur
ale fiinţei? O aşteptare cutremurată de gîndul
că ne conţinem reciproc pînă la absenţă?
Îţi scriu. De emoţie, prin foaia de hîrtie încep
să înoate peştişori străvezii, în valuri inegale,
desenate parcă de un orb. Deodată
mă aflu într-un acvariu imens,
unde toate vietăţile se mănîncă între ele
asemeni literelor dintr-un alfabet de carne.
Cine eşti tu? O stea speriată
de propria-i strălucire ca de o boală?
O întîmplare reconstituită din memorie
de cel ce n-a trăit-o nicicînd?
Nu ştiu. Iese soarele şi se varsă în mare,
umple o fereastră, dezgheaţă un cerc.
Sunt fericit.
Cînd iubesc, puterea mea trece în Celălalt
ca lumina în frunză.
***

Ţi-au desenat pe piept

o ţintă
şi acum se chinuie
să nu o lovească

e din ce în ce mai greu,

aproape imposibil

săgeata
ca un cal cu călăreţul mort în şa
ştie singură drumul.
ÎNGHIŢITORUL DE CREIOANE

(Editura TIM, Reşiţa, 2009)

***

Scriu să eliberez pasărea dinlăuntru.

Ea se opreşte pe o creangă şi cîntă.
De viaţă, de moarte, de împăcare cu mine însumi,
cu Dumnezeu. Cîntecul ei face mai uşoară
piatra aruncată în celălalt. Ascultîndu-l, simt
că nu sînt decît un pumn de icre peste care,
în curînd, îşi va slobozi lapţii uitarea.
Scriu, nimic nu mă poate opri.
Degeaba îmi legaţi mîinile, picioarele, îmi
presăraţi pămînt peste răni. Cînd scriu,
devin hăitaşul fără noroc al sufletului meu
ce se preschimbă mereu
în alt animal fabulos.
***

Doamne, tot la tine ajung!

Asemeni ocnaşului care
a greşit drumul şi s-a întors,
prin tunelul săpat cu unghiile,
ani şi ani,
în aceeaşi celulă.

Fii bun cu mine, ocnaşul!

Chiar dacă voi mai încerca,
de nenumărate ori,
să evadez.
***

Neaplaudat de nimeni, înghiţitorul de creioane

îşi făcea numărul. Era tot mai trist, mai flămînd.
Dar cine ar fi crezut asta? Rămăsese singur,
cel din oglindă s-a sufocat demult, la o repetiţie.
El continua să spere. I s-a propus, în schimbul
a mulţi bani, să înghită şi altceva. A rîs, apoi a plîns:
în arta sa nu face compromisuri!
L-am vizitat cu cîteva zile înainte de a muri.
Îşi ascuţea creioanele
cu o delicateţe întîlnită numai la animale
cînd îşi ling puii abia fătaţi. Ştiam
că le iubea şi le ura în aceeaşi măsură.
Mi-a mărturisit că într-o noapte s-a visat
strîns de gît de acestea. Îi era teamă să le mai lase
să umble libere prin casă, le închidea
într-un dulap, scoţîndu-le de acolo numai cînd
avea o reprezentaţie ori i se făcea dor să le mîngâie.
Adică din ce în ce mai rar. Într-o zi or să se răzbune,
mi-a spus împăcat. E dreptul lor să-şi caute alt înghiţitor,
mai norocos, să le ducă prin lume, departe.
Apoi a lăcrimat discret,
ca lemnul pe care îl cioplise de atîtea ori.
***

Deschizi, ceremonios, uşa cuştii.

În şiretenia ta, ai hrănit animalul dinăuntru
pînă s-a făcut prea mare
să mai poată ieşi.
A trecut vremea cînd ridicai, sigur pe tine,
din mijlocul leilor, mănuşa iubitei.
Azi nu rişti nimic. Totuşi
simţi moartea mai aproape decît atunci.
Iluzia libertăţii îi dă fiarei
o hipnotică putere asupra ta.
Şi, iată-te, intrînd, de bună voie, în cuşcă!
***

Nu ştiu nimic despre mine. Dacă aş afla

mi-ar fi mult mai greu. M-aş prăbuşi
ca un turn plin cu vizitatori anonimi
ce vor să-mi vadă viaţa, fără ca eu
să mă pot împotrivi. Încerc să rămîn aşa,
fericit în propria-mi necunoaştere.
Dar, într-o zi, apari tu, femeie
- momeală prinsă de însuşi Dumnezeu
în cîrligul de aur al slăbiciunii mele.
O vreme îţi dau ocol.
Degeaba, căci sortit mi-e să muşc!
Te apropii, deschizi ferestre şi uşi
pe care le credeam, pentru totdeauna, bătute în cuie.
Mă iubeşti? În limpezimea ochilor tăi
joacă semnele morţii. Taci. Întinzi,
prin toată curtea, cearceafuri albe şi plîngi.
Plîngi ca după o nuntă unde ai fost,
fără voia ta, mireasă.
***

Imaginează-ţi un prizonier care,

în loc să sape nesfîrşite tuneluri,
modelează din raţia-i zilnică de pîine
cîte o pasăre şi o aruncă pe fereastra celulei,
cu sentimentul deplin că, în orice clipă,
o parte din el cutreieră nestingherită lumea.
E nebun, strigi. Acele vietăţi
vor fi doborîte, cîndva, în joaca lui cu praştia
de un copil. Ai dreptate, însă prizonierul
nu va afla niciodată aceste nefericite
întîmplări. El va continua să facă
alte şi alte păsări sperînd că
una din ele se va întoarce - chiar dacă prea tîrziu -
cu o uriaşă cheie de aur în cioc.
***

Se băteau oameni şi păsări

să împartă puţinul rămas
după datul uiumului. Morăreasă tînără,
moartea sta pe o piatră
în mijlocul drumului.
„N-ai să treci, striga,
vreau tot să-mi rămîie!
Steaua ce cade se agaţă
de cea care suie”.
Aveam pe atunci cai năzdrăvani
ca norii de ploaie.
Totuşi, sub cerul liber am înnoptat.
Doamne, mi-eşti martor:
cu sacii plini am venit,
cu palmele goale-am plecat!
***

Sfielnic ceasul. Parc-al lui schelet

cu sînge de fecioară a fost uns,
mă pierd în mine precum roua
în uscăciunea ierbii s-a ascuns.

Piatră de moară, timpu-ncet mă roade,

în măcinarea lui sunt doar un bob –
uiumul dat păsărilor în ceruri,
unde la împărat se-nchină rob.

Inima-mi grea, vîrtej ascuns în carne,

s-a risipit asemeni unui nor,
ceasul a stat, în locul lui se-aude
al sufletului ticăit uşor.

Secunda morţii-i fără conţinut

- şarpe stors aprig de venin –
totuşi la ea ne repezim cu toţii
ca băutorii la un vas cu vin.
***

Se-aşază robu-alături de stăpînă

- ca pe-un inel de aur două chei.
Pentru o clipă, lanţul lui atinge
brăţara fină de pe glezna ei.

Mînă în mână, ochi în ochi, îi pare

că fac al lumii tainic înconjur.
Şi, moale, în pământ, se scurge timpul
prin trupurile lor fără contur.

Dansează lin, gustă licoarea

ce nefiresc i-a-mpreunat.
În schimbul îndrăznelii, robul
va fi, în zori, decapitat.

Ce-i pasă, mîinele-i departe!

Moartea? Mai mult o arătare.
O insulă spre care tot vîsleşti,
iar cînd ajungi aproape, ea dispare.

E ora dansului, cîntaţi viori!

Să se prefire viaţa-ntr-un suspin.
Acum, pînă şi regele îl iartă
pe cel ce i-a turnat otrava-n vin.
***

Trăiesc clipe lungi, neutre,

aidoma îmbrăţişărilor unei femei de sticlă.
Aplecată peste marginea lumii,
îţi tai părul. Aud sîsîitul fiecărui fir,
ieşirea lui din pămînt în chip de izvor fermecat,
să bea călătorii şi să uite încotro au pornit.
Mi-e teamă. Te învinui. Te alung.
Din gînd. Din suflet. Din lucruri.
Ştiu!
În locul de unde ridic piatra
să o arunc în obrazul celuilalt,
rămîne o groapă care îmi va fi,
în cele din urmă, mormînt.
***

De multă vreme duc în spate un mort

pe care pămîntul nu vrea să-l primească.
Încet-încet devin una cu el, nu-i mai simt povara.
Parcă, la rîndu-mi, aş fi purtat pe umeri de altcineva.
Şi tot aşa. Formăm împreună un şir de trepte
spre nicăieri. Omul
e jucăria preferată a morţii, îmi spui. Se răzbună
pe ea ori de cîte ori pierde lupta cu îngerii.
O îngroapă, o dezgroapă continuu, se teme
de sufletul ei. Eu tac. Ascult. Întind moneda:
cu o faţă plătesc trecerea, cu cealaltă drumul înapoi.
Nu mi-e dat să am odihnă pînă cînd,
la capătul scării, nu va clipi, îngăduitor,
ochiul lui Dumnezeu.
***

S-a aruncat o pasăre pe geam.

A căzut pană cu pană, rar.
Am aşteptat-o, jos, cu palmele-ntinse,
dar a fost în zadar.

Mi s-a scurs trupul ei printre degete

- fin ca nisipurile, sclipind ca amnarul -
De ce n-am prins-o, nu înţeleg,
doar eu eram păsărarul.

Să-mi cînte voiam, pregătisem grăunţe

şi boabe de struguri cu sînge de taur.
De unde să ştiu că dorinţa-mi era,
pentru ea, colivie de aur?

A lăsat în urma ei, la pervaz, o scrisoare

tristă ca a oricărui sinucigaş:
atîrnat într-o doară de colţul ferestrei,
un cuib cu puii golaşi.

De azi nu mai sînt păsărar! am urlat

înlăuntru-mi ca în pustie.
După ce mor, legănaţi-mi pe mîini
un trup de pasăre. Liturghie.
***

Bărbatul şi femeia cern,

pînă la transparenţă, nisip. O furnică
mută dealul să poată răsări, întreg,
soarele. Se trăieşte-n deşertăciune,
nici să mori liniştit nu e
chip; te pîndesc, de sub pietrele
fierbinţi ale somnului, rozătoarele.
Ca o sabie de sticlă pe creştet
se frînge ora acum. O mînă
împarte viilor şi morţilor albe pîini
de pămînt. Mă opresc, descumpănit,
la mijloc de drum. Nu mai ştiu încotro
s-o apuc şi nici dacă
am fost cândva sau mai sînt.
***

La sfîrşitul jocului,
rămîne întotdeauna o piesă în plus
(ca un dinte de lapte în palma copilului!)
Astfel, nu te poţi lăsa niciodată
definitiv învins. Eşti silit
să o iei mereu de la capăt,
cum soarele răsare în fiecare dimineaţă,
pentru a ascunde păcatele nopţii.
E linişte. Doar moartea
chibiţează pe margine,
dornică să intre şi ea. O ignori.
De cîte ori i-ai cedat locul, s-a dovedit
un adversar previzibil. Transparent.
Muţi haotic. Încalci regulile. Degeaba!
Jocul continuă şi în afara ta,
hrănindu-se din propria-i voluptate.
Stai pe tuşă. Uitat.
Pînă la sfârşit, cînd vei simţi în palmă
piesa cu care trebuie, iar,
să începi.
***

Stai în faţa oglinzii

- în goliciunea ei, oglinda se închipuie perfectă,
mimează preaplinul. Însă, niciodată, nu ar renunţa
la visul de a fi spartă de o femeie
sătulă de propria-i frumuseţe.
Eşti nehotărâtă, schimbi mască după mască,
le arzi pe rînd, convinsă că astfel
te vei îndepărta de orice înfăţişare.
Bat uşor la fereastră, îţi arăt cum cad stelele.
Altădată veneai să le numărăm împreună.
Nu-mi răspunzi. O mască îmi face complice cu ochiul.
Nu înţeleg nimic. Aştept. Ce e iubirea
dacă nu o apă liniştită pe luciul căreia
poate sta nemişcată, la nesfîrşit,
o frunză?
***

Înaintea fiecărui spectacol

şarpele deschidea gura
şi îşi elibera
îmblînzitorul.

I se supunea apoi
întrutotul.

Ştia că dacă reprezentaţia iese bine,

după ultimele aplauze,
acesta îl va lăsa,
iarăşi,
să îl înghită.

Era o înţelegere veche între ei,

nici unul nu o încălca.

Aşa azi, aşa mâine.

Într-o zi, îmblînzitorul

a murit.
Îndurerat,
şarpele s-a făcut de piatră.
***

Moartea e în om
ca muşcătura în mărul întreg,
îţi spun. Tu taci. Timpul trece,
E linişte. Aspră. Ţiuitoare.
Nările ni se dilată, trăim încordaţi -
temnicieri ai propriei noastre absenţe,
risipitori ai preaplinului.
Uitaţi.
Doar luna ne priveşte
cu resemnarea unei femei sterpe.
Să o pedepsim, să-i umplem burta cu pămînt!
îmi strigi. Eu tac. Te-am iubit
pînă la însingurarea de sine a lunii!
Pînă am regăsit, înlăuntru-mi, moartea
- urmă a pasului de şarpe.
***

După ce ne iubim, deschizi ferestrele

să intre aerul proaspăt al deşertăciunii.
Nu pot fugi. Urlu. Zgîrii pereţii
pînă ajung la coastele altor bărbaţi.
Ei mă imploră să îi salvez. Sunt neputincios
ca o sperietoare în mijlocul grădinii incendiate.
Tu rîzi, devi nemiloasă. Îmi spui
că dragostea e mai încăpătoare
decît memoria unui orb.
De mîine,
va trebui să mă mulţumesc
cu puţinul scăpat dintre ghearele păsărilor.
Fiece clipă trăită
e un bănuţ de aur
risipit de Dumnezeu
pentru mine.
***

Joc ruleta rusească.

De unul singur.
Înving mereu.
Sînt aplaudat.
Prietenii rîd, chibiţează, fac pariuri.
Foc după foc,
îşi umplu ori golesc buzunarele.
Sînt nevoit să joc pînă la capăt.
Dacă mă opresc, pierd onoarea.
Dacă nu, viaţa.
Aşadar, foc!
Prietenii exultă. Astă seară,
unii se vor întoarce acasă bogaţi.
Încă o dată!Încă o dată!
(Moartea? E aici, ca întotdeauna.
Îi simt asprimea prefăcută,
de mamă ce nu vrea să-şi vadă
copilul prea răsfăţat.).
Eu nu iau nimic.
Joc din pură plăcere.
La sfîrşit, voi fi atît de sărac
încît nu-mi va mai rămîne
decît să visez.
***

un pîlc de sălcii trece rîul,

se aşază deasupra
perechii de îndrăgostiţi

cip-cirip

sîntem alţii?

tu taci. eu scriu
pe nisipul unei frunze:

femeia e singura clipă

de răgaz a lui Dumnezeu.

apa curge.

dacă păsările nu s-ar fi oprit

să se sărute în zbor,
le-ar mai fi doborît,
cu puşca lui,
vînătorul?
 ***

Te duc la groapă îmbrăcată-n mireasă,

pe un pat minuscul cu rotiţe
de chihlimbar. Eu tac, tu îţi tîrîi prin ţărînă
părul negru, lătrat de cîini
- convoi mortuar. Se cîntă întruna,
din orchestră ies aburi ca dintr-o
cană cu ceai. Ne regăsim, copii,
la fiecare răscruce, adunînd bănuţi
pentru intrarea în rai. Drumul e lung,
opririle dese. În creştetul boilor scapătă,
încet-încet, sorii. E-atîta linişte că aud
cum se macină între ele, pe cealaltă lume,
pietrele morii.
 ***

Cu timpul, moartea devine ceva obişnuit.

Un pahar cu vin roşu

băut la temperatura camerei,
seara,
cînd plînsul preface ochii femeii
în heleştee
cu peşti străvezii.

Acoperişul de tablă ce lunecă

de sub ghearele pisicii,
în goana ei nesfîrşită
după şoarecele asimetric al nimicului.

Pasărea tocmită să aibă grijă de inima ta

o ciuguleşte, puţin cîte puţin,
şi o duce puilor ei care, la rîndul lor,
vor fi aleşi să păzească alte inimi.

Alteori, moartea trece neobservată.

Ca ruperea unei crengi sub întîia ninsoare.

.
***

Mă nasc. Ţipătul meu

sparge timpanele cerului. De mîine
voi cere îndurare unui cer surd.
Tăcere adîncă. Uneori cuvintele
sînt mai nepotrivite decît o scrisoare parfumată
ce-ţi vesteşte moartea cuiva apropiat.
Întind mîinile. Tot ce ating se prăbuşeşte.
Voi rîdeţi. Vă sperie, totuşi, lăcomia
cu care încerc să iau în stăpînire
nimicul acestei lumi, pofta cu care
rup bucăţi din sînul de piatră
al femeii şi le arunc pe fereastră.
Îndepărtaţi păpuşile, mă voi juca singur!
M-am plictisit să tot fiu spectator la
clipa de nesiguranţă a echilibristului.
Vreau să o simt eu însumi, acolo sus
unde fiecare îşi retrăieşte viaţa
altfel de cum a fost.
 ***

Desfaci scrisorile. Va fi război, îmi spui.

Tac. Ud o floare, măcar ea
să-şi amintească, fericită, clipa aceasta.
Plîng.
Ca în copilărie după plecarea circului.
Scot toba cu romburi colorate, o bat înnebunit.
Tu îţi acoperi urechile, te ascunzi. Ei da,
la o reprezentaţie, de teamă, am văzut
cum trapezistului îi cresc aripi.
Toţi au rîs cînd le-am spus.
Eu şi astăzi mai cred
că imaginaţia mea l-a salvat.
Acum, nerăbdător, pornesc la drum.
„Lasă ceva din tine aici! ”, strigă şarpele casei.
Îl ignor, n-am timp de nimicuri,
plec în căutarea Marelui Circ.
Zadarnic îmi întinzi pîinea şi vinul, femeie.
Sînt departe,
fericit că mă pot dărui morţii întreg.
***

Cînd scrii, treci din albul pietrificat al hîrtiei

în fiinţa ei curgătoare. E ca şi cum ai părăsi
această lume curat, aidoma unei
păsări cu guşa goală.
Cauţi Cuvîntul. Sferă ale cărei margini,
deşi şterse, cuprind totul. Te transformi,
pe nesimţite, într-un războinic resemnat
care îşi frînge săgeţile de genunchi şi
începe să rostogolească, spre cer, o
firimitură de pîine. Îngerul căzut
îşi înghite scara şi te îndeamnă
să îl urmezi. Dar tu nu te încrezi decît
în transparenţa nisipului din clepsidră,
în înţelepciunea ochiului de a se
lăsa înşelat. Te-ai săturat să trăieşti
cu tine însuţi ca o fiară ce alăptează,
pe furiş, puiul prăzii sale. Scrii şi te rogi.
Pentru a te pune la încercare, Dumnezeu
balansează podul dintre aici şi dincolo.
Ce aproape e totul! Trebuie doar să păşeşti.
***

Nu-ţi fie teamă. Nicăieri n-ai să întâlneşti

o aşa mare strădanie ca în grija călăului
de a-ţi face moartea uşoară. Mîna mamei
a răsturnat poate, din greşală, leagănul,
tata s-a mai întors şi gol de la vînătoare,
dar el, călăul, îşi stăpîneşte cu desăvîrşire arta.
Nu ratează niciodată. Dacă moarte nu e,
nimic nu e, par a spune ochii săi ageri,
ca ai căutătorilor în ceruri. Tu vei fi
a o suta stea căzută. Va transforma ziua de azi
într-o sărbătoare. Plata cuvenită o s-o împartă,
la sfîrşit, milogilor – să fie de sufletul mortului.
Vezi, atîta mărinimie nici regii nu au!
RISIPITORUL DE HÎRTIE

(Editura Tim, Reşiţa, 2015)

***

Nu fii trist, copile!

De fiecare dată cînd
dobori, cu praştia, o pasăre,
Dumnezeu îi prinde,
între palme, sufletul,
dăruindu-i-l alteia.

Nu sînt pietre cîte păsări în cer;

nici greşeli cîte poate El ierta!
***

Te vor căuta fără oprire. Au găsit ei

apa în vin, perla în scoică;
or să scormonească pretutindeni:
în norii destrămaţi, în laptele nesupt,
în caii de nisip alergaţi, prin lume, de vînt,
pe faţa şi dosul oglinzii, pe talpă şi creştet,
între literele numelui de botez.
Nici aerul de sub aripile păsărilor
nu o să scape necercetat.
Oriunde eşti
îţi vor auzi bătăile inimii.
Căci tu eşti viu, ei sînt morţi
şi au nevoie să se reîntregească din tine.
Ca lupii din lună,
ca iarba uscată din foc.
Dar nu-ţi fie teamă,
n-au să te găsească nicicînd!
Ori de cîte ori vor fi aproape,
Dumnezeu îţi va lua inima
şi o va adăposti în pieptul său
pînă trece primejdia.
***

O vînătoare la sfîrşitul căreia inelul de pe piciorul păsării

străluceşte pe degetul meu. Firida unde Ana lui Manole
naşte un copil cu aripi şi îl închină lui Dumnezeu.
O întoarcere a privirii, ca a orbului, dinspre nimic
înspre tot. Vîntul ce împrăştie, în lume, pentru
luare aminte, sarea femeii lui Lot.
Pasul pe sîrmă al echilibristului, cînd tobele
- tam-tam - îi vestesc, maiestuoase, căderea.
Un cuvînt pe nisipul mişcător al hîrtiei
cum pe labele ursului mierea.
Tăcerea strecurată în suflet, timpul inexact
dintre stele. O apă curgînd
peste piatra greu de înduplecat a inimii mele.
***

Îmi ridic, singur, cărămidă

cu cărămidă, gol cu gol zidul la care
voi fi pus şi împuşcat. Oamenii îşi dau coate
neîncrezători. Nu va apuca să îl termine la timp,
spun ei. Mă invidiază, e minunat
să cazi doborît de gloanţe lîngă zidul
construit cu propria-ţi trudă. Să mori avînd
în buzunarul de la piept, în loc de trandafir,
firul cu plumb. Înainte de primul
pocnet al puştii, să vină un copil
şi să-ţi încercuiască, în joacă,
cu cretă albă, conturul inimii.
Un singur lucru îţi cer, Doamne: fă-te
că nu vezi cînd uit, în zid, o fereastră deschisă,
prin care să pot privi aici cînd o să îmi fie dor.
Apoi: ”Foooc!!!”
***

Ea poartă în loc de inimă

un săculeţ din care curge nisip.
Eu îl adun în pumni şi, fir cu fir,
îl torn înapoi, să nu se piardă nimic.
Scurt va fi ceasul desenat pe apă al
vieţilor noastre! Ori, dimpotrivă, prea lung!
Niciodată egal. Simt că, din clipă în clipă,
aş putea obosi şi atunci totul o să se
risipească, or să se repeadă ceilalţi cu palmele
lor hulpave să ia totul. Ea poartă
în locul inimii un săculeţ din care curge nisip.
Eu i l-am găurit eu i l-am găurit,
îmi vine să strig la orice adiere de vînt,
la orice răsuflare. Mă tîrîi în urma ei, sfios
ca raza de lună ce atinge cornul melcului
şi se retrage grăbită în sine.
Ea mă alungă, eu o urmez, aproape nevăzut.
Am grijă ca săculeţul inimii ei
să nu rămînă niciodată gol.
***

Cînd am văzut întîia ninsoare m-am speriat.

O zi întreagă am plîns, credeam că s-au spart
ţîţele pline cu lapte ale mamei!
De atunci, cînd ninge, rămîn indiferent.
Iernile îmi par pufoase şi inutile
ca nişte mătuşi din provincie.
Aş vrea, măcar o dată, să trăiesc şi eu
fericirea orbului pe o pîrtie;
slalomul său perfect, minuţios desenat
asemenea caligramelor pe bobul de orez.
Ori desprinderea patinatoarei,
zborul ei total, în aplauzele publicului,
peste pojghiţa mereu, mereu prea subţire.
Cîtă voluptate a vieţii şi a morţii deopotrivă,
în timp ce eu stau la fereastră şi privesc uimit
cum un copil îşi face, din zăpadă, o luntre!
***

-cîntec de femeie-

Fereşte-te de dragostea mea, îţi spun.

Alege, mai degrabă, războiul.
Acolo poţi spera la mila învingătorului.
Aici, la nimic. Priveşte:
casele tale au ajuns cuiburi de şerpi
fîntînile tale sunt gata să sece
turmele tale pasc răzleţite
albinele tale stau să roiască
femeile tale au fugit în braţele altor bărbaţi
copii tăi se ucid între ei
pentru întîietatea de a-ţi purta numele
pînă şi sclavii tăi au ridicat capul din pămînt.
Iar tu stai la picioarele mele,
cînţi din lyră şi plîngi.
- O să vină vremea cînd lămpile vor umbla
înnebunite după fluturii de noapte
ale căror aripi le-au ars cîndva, îmi spui.
Eu rîd. Fereşte-te de dragostea mea, îţi spun.
Alege, mai bine, războiul.
Acolo poţi nădăjdui la o moarte eroică.
Aici, nu. Uite:
duşmanii sunt la porţi
îţi vor arde casele
se vor înfrupta din hambarele tale
îţi vor tăvăli în picioare fagurii de miere
îţi vor spurca fîntînile
îţi vor înjunghia vitele
îţi vor necinsti fetele
îţi vor lua toţi sclavii.
Ia-ţi arcul şi întîmpină-i, luptă-te, apără ce-i al tău!
Eu nu îţi aparţin. Sînt mai mult a vîntului
care vine şi pleacă decît a unui bărbat.
Însă tu stai la picioarele mele,
cînţi din lyră şi plîngi.
- O să vină vremea cînd copacul va tînji
după trăsnetul care l-a despicat în două,
eliberîndu-i astfel, pentru totdeauna, sufletul,
îmi spui. Eu rîd. Alege războiul, dragul meu.
Acolo, între viaţă şi moarte, mai poţi găsi tihnă.
În dragostea mea, nu!
***

A doua zi după moartea mea,

soarele răsare în acelaşi loc. Femeile
îşi alungă, pe ferestre, amanţii,
biciuindu-şi apoi trupurile cu mănunchiuri de
urzici, să le frăgezească pentru un nou păcat.
Bărbaţii continuă războaiele începute
cîndva ori pornesc altele, mai absurde.
Cerşetorii ies, iarăşi, pe pod,
lacomi precum apa ce-i oglindeşte.
Păsările scurmă, în cer, după
mărgeaua de sticlă limpede a dimineţii.
Ziua trece repede. Conştientă de propria-i
zădărnicie, nu-şi face cuib aici.
Viaţa a rămas la fel. Oare,
moartea mea nu a schimbat nimic?
Nu văd, dintr-odată, orbii? Nu se aud
cuvinte din gura mutului ? Nu s-au înfrăţit
filozofii cu proştii? Sămînţa cu vidul?
Şarpele cu călcîiul? Nu se opreşte, o clipă,
timpul, să-şi contemple măreaţa-i trecere?
Mai tîrziu, pe boltă, tremură aceeaşi lună
cu sunetul ei de, singură, clapă albă
în pianul întunecat al nopţii.
Femeile îşi primesc înapoi, pe ferestre, amanţii.
Bărbaţii beau pentru victorie sau înfrîngere.
Cerşetorii adorm obosiţi. Păsările se închid
sub găoace, aşteptînd să fie ouate.
Totul, firesc. Îmi pare că nici n-am murit.
***

Gongul a sunat de trei ori, spectacolul poate începe.

Aplaudăm. Regizorul aduce pe scenă oglinda,
o îndreaptă cu faţa înspre noi, se înclină şi pleacă.
Nici urmă de actori. Înlemnim. Ticăie un ceas nevăzut.
Sufleurul se întoarce către sală, ne face semn
că totul e pregătit. Îl privim uimiţi şi, cu toate că stăm
ţepeni şi muţi, imaginile noastre din oglindă
încep să se mişte, dîndu-ne de gol adevăratele intenţii.
Iată:
tînăra frumoasă din rîndul 3, îl aşteaptă, pe furiş,
seara, în balcon, pe tînărul chipeş din rîndul 7.
Familiile lor se urăsc de moarte, a curs mult sînge….
Domnul cu figură de drac din rîndul 2 mototoleşte
o batistă cu gîndul de a o face pierdută în iatacul
doamnei din rîndul 5. Şi va fi cît pe ce ca intriga
să fie perfectă! Pajul de la balcon o iubeşte, în taină,
pe regina din lojă, şi-ar da viaţa pentru o
privire de-a ei. Et caetera…
Cu timpul, oglinda se împarte în mii de părţi,
Ne regăsim în ele cu toţii. Sufleurul e copleşit,
iese din cuşcă şi dispare, la rîndu-i,
într-o imagine. Eu unde sunt? mă întreb.
Un figurant îmi duce, dintr-un act în altul, pe tavă,
capul tăiat. Am murit în numele artei,
ferice de mine! strig. Cîţiva spectatori mă
ridiculizează din priviri. Mă strîmb la ei,
scot un pantof şi îl arunc în oglindă. Zdrang!
Cioburile se risipesc, scenele se amestecă.
Fiecare se repede să-şi culeagă de jos bucăţica lui
de viaţă închipuită, dar aceasta îi scapă printre degete.
Final. Regizorul e fluierat. Plecăm acasă dezamăgiţi.
În urma noastră ticăie un ceas nevăzut.
Unica realitate a zilei.
***

o plajă dimineaţa fragmentarium de scoici

un înotător cu cască roşiatică –
soarele iese din mare alge somnambule
pe obrazul vagabondului ce doarme
păzit de un norişor alb ţipete scurte
primii pescăruşi pictori orbi dar
fericiţi desenează şterg desenează şi iar
şterg imposibil de surprins dintr-o singură
tuşe linia mişcătoare a orizontului e cînd aici
cînd dincolo se plîng ei vor veni şi mîine
bătrînul paznic de far surîde e obişnuit cu astfel
de întîmplări ascultă vocile celor inecaţi
peste noapte în depărtări culege sticle
cu mesaje din veacul trecut are
o colecţie impresionantă în podul
cămăruţei cineva trage brusc de clopoţelul
din mintea mea mă trezesc va fi o zi
liniştită pentru vii şi morţi gîndesc
sunt fericit eu încă mai cred că la început
marea a fost o călimară cu cerneală doborîtă
de pe colţul lunii de un copil neastîmpărat
într-un tîrziu vine femeia o iubesc
îi ridic un turn din perle ea se
preface că nu aude şi trage scara
cu tot cu peisajul acesta de a cărui
margine rămîn agăţat.ancoră din hîrtie.
***

Aprind foc la vizuina inimii mele.

O aştept cu puşca la ochi.
Inima şovăie să mă înfrunte, caută alte ieşiri.
Eu, înainte, i le-am astupat.
Linişte de piatră, semn că ştim unul de celălalt.
Inima mea e însfîrşit încolţită.
Am hăituit-o îndelung, m-a tot amăgit:
stătea în cătarea puştii, cuminte,
cînd apăsam trăgaciul se făcea nevăzută.
Acum nu mai are încotro, trebuie să mi se predea
ori să lupte. Aştept. Se înnoptează, un nor
îmi picură, în creştet, ţinîndu-mă treaz.
Aud o bubuitură în cer:
inima mea s-a hotărăt să mă înfrunte!
Închid ochii şi trag. Glontele
se rătăceşte în neliniştea firii. Am sînge
pe piept sau visez? Cine a făcut acest tunel
alb în noapte, pe unde sufletul îşi găseşte scăparea?
Adînc de tăcere, nici un cuvînt nu mişcă frunzişul,
focul îşi întinde oasele şi adoarme. Vreau să plec
şi nu pot. În piept, o bătaie firavă,
un schelălăit subţire:
de azi încolo voi fi
puiul neînţărcat al inimii mele!
***

Seara, după ce se aşază oftatul în piept

şi ochii pisicilor se fac mari, începe să-mi fie
dor de mine, Celălalt, ca de un străin
asupra căruia – vai! – ori de cîte ori
se apropie, asmut cîinii. Nu mai înţeleg nimic.
Viaţa – o plimbare
pe picioroange inegale? Nu, n-am înnebunit.
Uneori, trăiesc în trecut, aidoma
unui bătrîn lup de mare ce pluteşte, resemnat,
pe amintirea, din ce în ce mai palpabilă,
a fostei sale corăbii. Totul mă nelinişteşte.
Doar moartea mi-e soră de lapte!
Îi îmblînzim împreună furia.
Apoi ne despărţim un timp,
eu rămîn singur – o realitate
strecurată, brutal, în apele visului.
Se apropie dimineaţa,
cîntecul zornăie în cocoşi.
Mor. Mă regăsesc pe mine, Celălalt.
 ***

„Să nu ne temem! striga nebunul

(înţeleptul?) oraşului. Ieşiţi din case!
Nu lăsaţi sufletele să tremure în voi
ca monedele false în cutia milei.”
Bărbatul sta în mijlocul pieţei,
semăna cu o imensă catapultă
ce azvîrle firimituri de pîine
în zidurile închisorii.
„Deschideţi măcar ferestrele!
Nu auziţi? În ou e ora de muzică.
Urmează ora de zbor, ora de vînătoare a pisicilor!”
Nici un răspuns. În tăcerea oamenilor se
amesteca ştiutul cu neştiutul. Au hotărît
să aştepte, să fie siguri de rotunjimea zilei.
Tîrziu, a răsărit un soare amnezic.
Lumea s-a repezit în piaţă.
Hărmălaie, mirosuri,
oratori…
Nebunul (înţeleptul?) oraşului şi-a pus
în buzunar, cu grijă, oul şi s-a făcut nevăzut.
Venise ora de vînătoare a pisicilor…
***

Demult, credeam că stelele căzătoare sînt

stropi de lapte picuraţi de pe boturile
puilor de lup. Mi-ar fi fost teamă să-i întîlnesc,
dar seara, în aşternuturi calde,
mă jucam cu ei, în gînd, pînă adormeam,
sperînd să-i regăsesc dimineaţa
prinşi în capcanele moi ale visului.

Am crescut, a venit vremea primei vînători.

Tata m-a silit să imit urletul lupilor
cum numai eu ştiam să o fac,
să-i scot în bătaia puştii.

Auuu! Auuu! am strigat.

Noaptea s-a clătinat şi a curs peste margini.

Mă rugam să nu cadă tocmai atunci vreo stea,

să le dea de gol ascunzişul.

Auuu! mi-a răspuns din depărtări

un urlet ce semăna, dureros,
cu glasul meu de copil.
***

Am găsit, printre straturi, cheile de la iatacul prinţesei.

Cu ce am greşit, Doamne? Sînt un biet grădinar.
Nu am cal, armură, coif, nu vin de departe.
Lampa din fereastră nu mi-a făcut niciodată semn.
A cui vină o plătesc? mă întreb şi
descui uşa parcă aş împlini o poruncă.
Păşesc peste prag, speriat că dincolo de el
mă aşteaptă călăul cu o floare între dinţi.
- Apropie-te, mă îndeamnă prinţesa, plictisită
de mirosul cavalerilor prea stăruitori.
Eşti pregătit să trăieşti?
***

Am dreptul de a nu scrie nimic!

Tot ce scriu va fi folosit împotriva mea.
Nu mă pot opri nu mă pot opri
deşi ştiu că pînă la sfîrşit cuvintele -
nemulţumite că nu le-am găsit,
pe deplin, înţelesul - se vor dovedi
martori mincinoşi.

Scriu fiindcă nu pot să mă mint!

Aşadar, te voi minţi pe tine, cititorule,
chiar dacă tu, la rîndu-ţi, doar
o să te prefaci că mă crezi.
Şi uite aşa, vom supravieţui amîndoi
în cuvînt. Ca două animale de luptă
care - în loc să se sfîşie - încep să valseze.
Spre nemulţumirea publicului plătitor,
însetat de sînge.
 ***

E linişte pe ţărm,
privesc norii,
sunt fericit

Apoi vii tu, femeie.

Mi-e teamă,
nu mă pot împotrivi,
ne iubim pînă ce
nisipul ticăie în clepsidră

Dumnezeu se joacă
cu ancora inimii mele:
o scufundă,
o ridică,
o scufundă,
iar o ridică
şi tot aşa
pînă într-o zi
cînd, sătul de atîta joacă,
o va abandona
pe fundul
mării.
***

au venit străinii au răscolit satul

ne-au strîns pe toţi la un loc unde sînt comorile voastre
cele pe care se spune că joacă focuri au vrut să ştie
aici! au răspuns bătrînii înţelepţi aşezîndu-şi mîinile pe piept
străinii le-au scos inimile şi le-au azvîrlit la cîini aceştia
au fugit cu ele le-au îngropat în loc ascuns mai marele
haitei s-a întins peste mormînt şi acum după
atîţia ani încă îl mai păzeşte unde sunt comorile voastre
au răcnit iarăşi noii veniţi nimeni n-a răspuns nu s-a clintit
nici o frunză prin întuneric îi înconjura ameninţătoare
tăcerea noastră au legat la ochi toţi bărbaţii
noi copiii credeam că o să joace baba-oarba
dar n-a fost să fie aşa erau turbaţi
călăii noştri cu fiecare cap tăiat simţeau cum
se îndepărtează şi mai mult de răspuns a venit rîndul
femeilor ce se rugau în genunchi cînd le-au atins
din ţîţele lor a ţîşnit lapte amestecat
cu sînge străinii au rămas descumpăniţi parcă
fiecare şi-ar fi văzut propria mamă dinaintea ochilor
ca prin minune au încălecat şi s-au dus
în urma lor a cîntat puiul păsării fără glas
nefericiţii străini poate mai caută şi acum!
***

Vine o vreme
cînd
fiecare îşi încuie,
pe dinafară,
mormîntul.

Înghite cheia
şi pleacă
în prima lui călătorie
adevărată.
***

prizonieri pe o corabie în largul mării

el cîntă la ghitară ea dansează
mişcările ei ard ochii ca sarea
mateloţii rîd aplaudă se închină
la buricul femeii cum la Steaua Polară
curge romul poate şi sîngele cui îi
pasă se joacă barbut zarurile sar mai
sus decît peştii marea îşi împinge ecoul
înspre margini pînă şi cei pedepsiţi
simt lanţurile uşoare se spun
poveşti cu sirene corsari balene albe
muzica roteşte cuţite în inimă
sclipeşte dintele de aur
al vicleniei se apropie dimineaţa
pe neaşteptate dansatoarea se opreşte
simte degetele ghitaristului reci pe şira spinării
„la posturi! la posturi!” răcneşte căpitanul

o notă falsă a schimbat direcţia vîntului.

***

curge vinul, punem viţelul cel gras

la proţap. nimeni nu îşi mai toarnă
cenuşă în cap. ne iubim fără noimă
apocaliptic şi laş. soarele şi luna răsar
împreună peste oraş. zadarnic
cel plecat în ceruri vrea să-l ocrotească
pe cel rămas. e ca şi cum în buzunarul
surdului ar ticăi un ceas. timpul
sieşi răbdarea nu-şi mai îndură.
clipa plesneşte – inimă de cal
alergat peste măsură. se rupe
osia lumii. mîna se desprinde
din cui. uneori, omul se naşte al tuturor
şi moare al nimănui.
 ***

Stăm la masă cu creioane în mîini.

Dumnezeu aşază între noi o foaie
de hîrtie. Sîntem mai nedumeriţi
decît după alungarea din Rai.
Nu ştim dacă e dar ori pedeapsă.
Albul e rece, neutru. Tu priveşti în el
ca într-o oglindă, eu ca într-un mormînt.
Aşteptăm. Încordarea creşte.
Tu spargi oglinda, eu deschid mormîntul.
Dumnezeu întoarce foaia de hîrtie
pe cealaltă parte.
 ***

E dimineaţă. Mă ascund într-un pepene verde.

Prevăzător, am rezemat o scară de cer.
Adie vîntul, pisica îşi trăieşte a noua viaţă,
clopotul trenului răsună pe viaduct. Un bărbat
crapă lemne, altul ascultă muzică. Demult,
ei au stors lapte din ţîţele de piatră ale lupoaicei.
E dimineaţă. Mă ascund într-un pepene verde.
El începe să crească. Devine uriaş.
Da! Îmi va fi sicriu. Pe coaja lui, cu
briceagul primit de la tata,
în copilărie, numele îmi scriu.
***

Cînd ai plecat

ai stricat cuibul rîndunicii,

ai strivit şarpele casei,
ai înţepenit roata fîntînii,
ai atîrnat pisica de clopot

de durere, mamei i s-a încurcat firul pe fus;

de supărare, tatălui i s-a descărcat
puşca înspre Dumnezeu.

Acum te întorci - altul? -

să construieşti un cuib nou;

să alăptezi puiul de şarpe,
să dai cep fîntînii
să pui clopoţei pisicii

mama te iartă,
dar
ai să îmbătrîneşti curăţînd
puşca de vînătoare a tatălui.
***

miezul verii un cîine aleargă după maşina

cu gheaţă oamenii împing de la unul
la altul aerul fierbinte al zilei - un mort
străin pe care nu vrea să îl îngroape nimeni -
o capră linge oglinzile de sare un greier
adoarme în cutia viorii şi îl visează pe
mozart copil ce minune să dansezi în ploaie
exclamă fosta balerină miroase a praf şi a sînge
iar au scăpat taurii în oraş? ehei,
primăvara o să vină atunci cînd din
amestecul sufletului cu gîndul va înflori
un cireş spune poetul lumea rîde cîinele
a obosit alergînd după maşina cu gheaţă
se apropie seara în curînd vom vedea
urme de dinţi în moneda strălucitoare
a lunii. aceeaşi zi mereu aceeaşi zi!
***

Joc şah împotriva mea, Celălalt.

Pătratele albe sînt leagăne,
pătratele negre, morminte.
Piesele au îmbrăcat haine de gală,
ceasul măsoară distanţe, nu timp.
Uneori fac mutări pe care nici eu
nu le înţeleg, însă nu mă pot împotrivi:
mîna pare a fi mişcată de un păpuşar
nevăzut. Celălalt
îmi imită greşelile. Parcă joc şah
în oglindă! Înnebunesc îmi vine să
răstorn tabla. Pe margine,
Dumnezeu se preface chibiţ.
El ştie pînă şi ce gîndeşte regele
atunci cînd regina se lasă
prea uşor capturată.
Partida continuă,continuă...
Remiză! strigă cineva
Fericiţi schimbăm între noi
- a cîta oară?- coroanele.
Jocul e luat de la capăt.
***

Mă ademeneşti în
iatacul tău. Cînd intru,
gaura cheii sîngerează ca o
virgină. Stau nemişcat
între pragul de sus şi pragul
de jos cum într-o
ghilotină.
Să păşesc înlăuntru
ori în afară, nu mai am,
Doamnă, nici o
putere. Tu mă prinzi de mîini,
mă săruţi, viclean, şi nu ştiu:
e sărutul morţii
ori sărutul de graţiere?
***

Ce sînt eu pentru tine?

Un don quijote ce caută zadarnic
punctul de sprijin al vîntului,
o beţie în magazinul cu animale exotice,
ciripitul şarpelui cu pene,
scheunatul de căţea a nopţii
pe care nu o ajută nimeni
să nască ziua de mîine?
laptele înăcrit în rai,
mierea de pe tălpile îngerilor?
Tot şi nimic, deopotrivă!
Eşti tristă, ştiu.
Rătăcesc prin lume, scriu poezii, cînt,
uneori ascund în mine perla altei femei.
Tu mă aştepţi (iubitoare şi neatinsă?).
Ca praful de pe sticlele cu vin vechi.
***

Ce eşti tu pentru mine?

Cuiul sărit din palmă,
firul de apă din visul fîntînarului,
o maşinărie de scurtat infinitul,
un exerciţiu de trăit în afara memoriei,
diapazonul prin care ultima mea suflare
se va preface în muzica îngerilor?
Nimic din toate acestea? Mă aplec,
în locul şarpelui, îţi sărut călcîiul.
Luna e plină ochi,
nisipurile ei freamătă, neliniştite, sub vise.
Ne iubim izbindu-ne unul de celălalt
ca valurile de stînci, lacrimile noastre
sînt resturi de corăbii.
Dar tu nu eşti cu gîndul aici,
te ating şi tresari
ca aerul din toarta
unei ceşti
la ora ceaiului.
***

Ce eşti tu? Un exponat atins,

pe furiş, de vizitatori
în muzeul deznădejdii de a fi?
O colecţie de cioburi de cristal
din paharele sparte la marile ospeţe
ale nimicului? Fusul ce încă sfîrîie între
degete deşi firul i s-a rupt demult?
O pasăre speriată de furtună,
ale cărei gheare au devenit
rădăcinile copacului unde şi-a făcut cuib?
Corabia din lemn trăznit?
Umbra albă a omului negru?
Altădată, ochii tăi erau
o pereche de tauri
scăpaţi, duminica, în oraş:
nimic nu le sta în cale.
Ca praful se împrăştiau zidurile.
Unde e privirea ce desfereca
uşile regelui, sufletul reginei, rîsul
jalnic al bufonului? Unde e
rostogolirea de apă aer foc şi pămînt,
amestecate în cercul cu care te jucai
deşi nimic din ce-i în lume,
atunci, nu ştiai?
***

O rană mişcătoare, poetul.

O închizi aici, se deschide dincolo.
Degustător de apă vie, de apă moartă.
Privirea lui este cînd transparentă,
cînd mai opacă decît perdelele Vaticanului.
Uneori indiferent, alteori sîngerează
în fotografiile vechi. Tăcut sau, dimpotrivă,
mai zgomotos decît copiii ce fugăresc pisica
de coada căreia au legat, în joacă, un zmeu din tablă.
Nu-l întrebaţi despre adevărul cuvintelor sale
- infirmiere bătrîne cu braţe albe,
străduindu-se zadarnic să-i aline durerea.
El va muşca din urechea creionului.
Îşi va striga pe nume îngerul.
 ***

Iubeşte-o. Nu vezi că eşti prea slab

să o iei în robie? Că inima ta
aleargă, pînă la sîngerare, un cal
pe care mintea nu-l ştie?
Iubeşte-o umil. Nu simţi?
Cînd ea de mînă te ţine,
pînă şi ultimul sclav e mai mare
ca tine. Iubeşte-o.
Să nu ajungă ochii ei
semilune întunecate, sprîncenele
acoperişuri luate de vînt.
Literele - maluri surpate
în albia unui cuvînt. Iubeşte-o
să nu-i fie fereastra însingurată,
oglinda să nu o mintă
că e cea mai frumoasă. Iubeşte-o.
Moartea-i aproape!
Şi urme nu lasă.
 ***

Scriu pentru creionul meu,

el, neştiutorul (?), mă crede
un mic dumnezeu. Se mistuie,
în cuvînt, fără vreo vină,
în vreme ce eu mă pierd
în măduva lui de lumină
Îl ascut cu securea unui
paşnic război din care,
de multe ori, ieşim învinşi
amîndoi. Cioplesc în carnea lui
o luntre minusculă cît pentru furnici,
sperînd că odată vom fugi, împreună,
de-aici. Departe, peste apa din vis,
unde toate cuvintele
s-au scris. Nodul creionului
l-a dezlegat cu sabia lui,
Machidon.

Cînd o să mor,
să-mi aprindeţi, la cap,
un vîrf
de creion!
***

Copii, ne ascundeam în casa din copac.

Mama se prefăcea că ne caută,
întorcînd pămîntul pe toate feţele.
Stam ascunşi, nici nu respiram,
ca puii unui animal plecat la vînătoare
în locuri îndepărtate. Abia seara, coboram
cu soarele roşu pe feţe. Mama părea
mai bucuroasă decît atunci cînd ne născuse.
Ani întregi, jocul acesta ne-a ocrotit.
Într-o zi, am descoperit şiretlicul
mamei. Atunci s-a sfîrşit copilăria.
Nu peste mult timp, ne-am mutat în oraş.
Noii proprietari au tăiat copacul.
Umbra lui a rămas în picioare.
E şi acum acolo,
legănîndu-se în bătaia vîntului.
***

Stau singur într-o cameră,

ascult ticăitul ceasului.

Ora e rotundă,
nu pot ieşi din ea.

Cine sînt?
Privesc liniștit cum îi plouă
pe oamenii din hîrtie.
Ei sunt veseli,
dansează, dansează.

Unde e bine,
dacă nu sub talpa lui Dumnezeu?

Uşa scîrţie.
Cine e dincolo?

Intră un copil,
îmi aduce jucăriile sale.
„Joacă-te, mă îndeamnă, poate aşa
îţi vei aminti cine eşti!”
***

Stau
într-o cîrciumă
şi beau cu ceasul
din perete.

El tic, eu tac.

Cucul din ceas mă urmăreşte

cu viclenia lui de abstinent.

Se face noapte.
Unde sunt lăutarii,
i-am dat pe greieri?

Timpul goneşte. Ca o herghelie

pe care s-a aşezat musca.

Prinde-l tu dacă poţi!

Eu beau cu ceasul din perete.

Cucul se preface indiferent.

Pîndeşte clipa de graţie
cînd o să iasă din ceas
şi o să-mi strecoare,
(a cîta oară?),
în buzunar,
oul său.
***

Intri în grădină, întinzi mîna după o poamă.

Pe cer, stelele stau neatinse ca boabele
în păstăi. Nu eşti tu culegătorul,
îţi strigă paznicul, asmuţind asupră-ţi
negri-i dulăi. Tu doar ai pus în pămînt,
ai udat. Rodul e al celui ce va veni de
departe, să-l fure. Tîrziu, cînd întunericul
e un obraz de copil, mînjit, vara,
cu mure. Pîndeşti străinul spre a-l întoarce
din drum. Calul său să-şi piardă potcoavele-n
altă parte. De ce doar prin grădina ta
poate trece în goana-i, neîndurătoare, dinspre
viaţă-nspre moarte? Uite-l, se-apropie,
îl ai în cătare, un glonte i-ar face strădania
de prisos. Dar, stai! Duşmanul tău
nu poartă arme, e neînsoţit şi merge
pe jos. Îl priveşti cu teamă, parcă ai fi vărsat
sarea pe masă. Noul venit păşeşte,
liniştit, în grădină. Paznicii îngenunchiază,
dulăii încremenesc. Şi dintr-odată
se face lumină!
***

o
mi-e sufletul mai gol
decît buzunarul
unui rege
nici să sufăr nu pot
vino tu vino tu
cu ochii tăi în care
înoată peşti transparenţi
şi trezeşte-mă urneşte odată
bietele-mi simţuri adormite
ca morile un rîu
cu apa leneşă
numai tu
cea atît de firavă
ca o notă muzicală
în plin război
ca un ou abia ieşit
din tîrtiţa găinii
numai tu mă poţi salva
îţi dau tot ce îmi ceri:
aur palate herghelii
colierul de la gîtul rivalei
un poet numai al tău
să îţi cînte de trei ori pe zi
frumuseţea călătorii pe
lună cum nu au mai fost
altele o fermecată oglindă
însă te implor
fă-mă să sufăr
***

Moartea e un cuc, mi-ai spus într-o zi.

Nu-şi face cuib, nu-i poţi găsi puii,
să le răsuceşti gîtul ori să-i arunci
pisicii să îi înveţe să zboare.

Am ridicat din umeri,

am plecat la joacă. Pe atunci
purtam praştie şi nu îmi era frică
de nimic.

Anii au trecut.

Iată-mă acum
tremurînd cu puşca la ochi
în faţa acestui animal închipuit
- viaţa

De teamă, fug prin tufişuri.

Cu-cu! Cu-cu! Cu-cu!

se aude în urma mea
aproape tot mai aproape.
***

Te caut
printr-un oraş cu oameni necunoscuţi,
străzi fără nume, tablouri
în care semnăturile pictorilor
înnebunesc de singurătate.

Nu am hartă, nici busolă.

Doar un orb.

Îl urmez, nu-mi pasă

în ce prăpastie mă duce
(dacă sfîrşit nu e, nimic nu e!)

El mă trece rîul -
un bou blînd pe spinarea căruia
trăiesc multe păsări-

Aud timpul,
firele de iarbă
sunt minutare grăbite
pe cadranul soarelui.

La sfîrşit,
orbul se reîntîlneşte
cu alt orb.

Eu cu Celălalt.
***

cînd eram copil credeam

că fiecare pasăre
are în buzunar un ou
pe care îl va arunca înspre mine
în schimbul pietrei
cu care îi voi doborî cuibul
o să strîng o grămadă de ouă
gîndeam fericit
era primăvară şi îmi închipuim
că şarpele e lanţul
de la bicicleta cu care Dumnezeu
se plimba nestingherit printre noi
***

Nu mi-e teamă de moarte.

Cinez liniştit - a cîta oară?-
în bătaia puştii,
cu ferestrele larg deschise.

Din cînd în cînd,

ridic paharul cu vin
în cinstea
nefericitului meu
lunetist
***

orchestra face repetiţie în urechea

tăiată a lui van gogh
cît mai e pînă la marele concert?
te întreb tu taci de emoţie păsările călătoare
au hotărît să plece mai devreme
să-şi clocească ouăle în zbor
se vor întoarce se vor întoarce poate
mint ochii tăi mă privesc umezi ca
două orezării vecine despărţite de un pod
de ceaţă trecut de îngerii
ce şi-au pierdut aripile
cînd ne iubim zidurile ierihonului
se surpă la primul suspin îmi spui
eu tac simt cum se întinde
la nesfîrşit arcul de jucărie al inimii
se va rupe se va rupe strig
ziua îşi adună instrumentele
se retrage cu degete obosite cît
mai e pînă la marele concert? te întreb
tăcem amîndoi piticul plînge cu lacrimi
de uriaş o Doamne
prea des ne vine rîndul să murim!
***

Răsare soarele. Inima mea e o sclavă

căreia îi redau în fiecare dimineaţă libertatea,
dar ea o refuză cu îndîrjire.
Rămîi în piept inimă! Pe mine mie reîntregeşte-mă!
E o dimineaţă însorită. Femeile îşi caută
frumuseţea pierdută într-un ochi de fîntînă.
Soarele nu mă recunoaşte. Oare nu eu
am retezat, cu dinţii, vrejul încă verde al lunii
şi am împins-o în mare?
Aşa e viaţa, îmi spun. Descumpănită. Ca o
mireasă furată şi dusă pe linia frontului
- albul rochiei sale va fi semn de şi mai aprig război.
Oraşul se dezmorţeşte. Răsare soarele, mi-e teamă.
Departe, în grajduri de mărgean,
bat din copite iepele sure ale norilor.
Sînt singur. Fără tine, inima mea e un castel din nisip
împietrit în al cărui turn sînt pus- ah! - pe vecie
în lanţuri de iarbă. Dar despre asta se tace.
Ei da, cel mai bine plătit e martorul mut.
Răsare soarele -
un negustor viclean ce vinde coroane
din aur fals regilor închipuiţi, clovnilor de o zi,
poeţilor de o noapte. Răsare soarele. Galben.
Dumnezeu se preschimbă în cerşetor.
***

Mă agăţ de tine, viaţă, ca întunericul

de felinar. Ca iarba de botul mielului
sacrificat, uneori, în zadar. Ca umbra
de talpa celui ce-o calcă,
rupîndu-i şira spinării.
Ca mărul de creanga arsă de trăsnet
ori naufragiatul de ceaţa mării.
Mă agăţ de tine, viaţă,
ca eşarfa de spiţele unei roţi,
cu disperarea copilului prins la furat pepeni
şi pus să-i mănînce, pînă dimineaţa, pe toţi.
Cu inocenţa celui ce mă vinde
pe sîmburi de nucă, nu bani.
Mă agăţ de tine viaţă, încrezător ca
timbrul lipit pe scrisoarea ce-a
rătăcit prin lume o sută de ani.
Iată, se apropie moartea
cu pas de pisică, latent. Sufletul meu,
în acvariul nopţii, e un biet peşte
fosforescent. Mă agăţ de tine,
pentru ultima oară, viaţă.
Pisica vede peştele, se joacă,
o vreme, cu el. Apoi îl înhaţă.
***

stai pe plaja unei insule necunoscute cu

capul în poala femeii de nisip e noapte
vîntul îşi arată gingiile vinete mîrîie gata
să muşte focul arde alături trosneşte
fantoma fostei corăbii a răsărit o lună nefiresc
de albă amintindu-ţi de un strop de lapte pe
sînul din zahăr ars al doicii tale ţigănci
valurile duc şi aduc umbre îndepărtate cîntece
de sirenă cine să-şi amintească
de tine cine să te caute în ţara ta ai fost uitat
frumoasa-ţi mireasă a fost dată duşmanului
o furtună ar fi binevenită te-ar mai dezmorţi
poate chiar ar aduce la ţărm resturile unui
naufragiu pipe sticle cu rom journalul de bord
al căpitanului un cufăr cu panglici multicolore
ehei ce bal ai putea improviza aici nu n-ai
înnebunit te joci doar cu ce găseşti în minte
să nu adormi să se stingă focul unica speranţă
şi dintr-odată o lumină părelnică la orizont
arunci încrezător lemne în foc scînteile
sar iezi sălbatici de pe o stîncă pe alta
dar nimeni nu vede nimeni nu aude
zadarnic strigi cuvintele se întorc şi te lovesc
în piept moi bumeranguri din cîrpă.
***

Plouă întruna, mi-e milă de paparude.

De singurătate, omul vorbeşte cu inima sa
- pasăre al cărei cîntec se desăvîrşeşte
pe măsură ce îi strici cuibul. Tu reciteşti – a cîta oară? –
o scrisoare albă ce n-a apucat să fie mireasă.
Eu stau la fereastră şi văd cum toamna îşi pierde minţile
după o frunză uscată. Şi plouă. Şi nu se întîmplă nimic,
parcă timpul ar fi măsurat cu un ceas aşteptător.
În curînd ai să miroşi, legat la ochi, floarea amărăciunii,
îmi spui. Eu tac. Deasupra noastră, un nor trist
ca un copil fără bomboane.
***
(gară pentru unu)

te aştept femeie – noapte albă la capătul căreia

voi afla numele singurătăţii - e frig în gară
vagoanele au misterul cutiuţelor
din carton frumos colorate dar goale
ţi-am trimis sufletul meu păstrează-l
neatins între florile de ceaţă ale uitării
iubeşte-mă cum luminează un licurici
o să mor în piept am o inimă de var nestins
oamenii îmi par înalţi umbrele lor
lovesc norii şi plouă vin veşti numai tu
întîrzi batista colţul de rai nodul din gît
emoţia de a nu te reîntîlni vino
cîinele încă îşi aşteaptă stăpînul sub felinar
fluierături speranţa mea trupul eviscerat
al unei picături de apă gîndul la tine
ferestruica prin care se strecoară
iubita acarului tic-tac tic-tac
miezul nopţii umed ca sîmburele de
piersică scrîşnetul roţilor karenina
invoc eleganţa sfîrşitului
tresar un tren voci zadarnic miros
parfumul altor femei tu nu cobori
***

ai pierdut şi ultima luptă caii tăi nu mai

aleargă liberi pe cîmpuri sînt încălecaţi la
turnirul învingătorilor din flamurile tale
s-au făcut cîrpe cîinii-ţi de vînătoare se gudură
pe lîngă călcîie străine cetăţile se clatină fără
vînt cerul stă neclintit ca un ţest uriaş peste o
pîine răscoaptă priveşte noii tăi stăpîni
beau numai vinuri albe aduse din ţara lor
dar nu se sfiesc să iubească femeile locului
a venit vremea bastarzilor a uriaşilor cu
cap de muscă a vitejilor din saloanele de dans
a femeilor mai frumoase cînd înşală
decît atunci cînd alăptează nimic nu mai e
aşa cum a fost de ce învinsule vrei
să înghiţi totul odată cu gura de aer
de dinaintea morţii să iei cu tine întreaga
lume şi să o pui la picioarele unui rege copil
nerăbdător să se joace de-a războiul?
***

În fiecare dimineaţă ies din găoacea visului.

Ea se închide în urma mea,
să fie întreagă mîine cînd o voi sparge iar.
Umblu prin oraş, mă opresc
în pieţele publice, ţin discursuri împotriva tuturor,
fie rege, fie bufon.
O, Doamne, de ce cuvintele mele nu reuşesc
să înmoaie cleiul din urechea mulţimii?
Ar trebui să mi se taie limba, să fiu pus la zid,
arătat cu degetul, plimbat în cuştile ruşinii,
să-mi arunce fiecare în obraz
cîte o bucată din inima lui de piatră ori de pîine.
Nu se întîmplă nimic, nu se întîmplă nimic!
Sînt lăsat să spun orice, nebăgat în seamă
ca un lunetist care se uită în cruciş.
La asfinţit, mă întorc, neîmplinit, în acelaşi vis.
Mîine va fi la fel. Nu pot să mor !
Mama mi-a strecurat în buzunar
un ceas care ticăie înapoi.
***

Trăiesc?
Sau mi s-a făcut o înscenare a vieţii?
Nu sînt decît un vîrtej de frunze
într-o gară pustie? Un dans
între şinele de cale ferată
care se încurcă, pentru totdeauna,
în mintea acarului?
Undeva, în colţ,
un copil aşteaptă, aşteaptă…
El e singurul care mai are amintiri
- ace înfipte cu voluptate
în păpuşa de cîrpă a creierului.
Trăiesc? Sufletul meu s-a stins
sau încă pîlpîie în fereastră?
Nu-mi răspunde nimeni.
Copilul aşteaptă, aşteaptă…
El poartă, la gît,
cheiţa de aur a tainei.
Cîntă:
„Într-o dimineaţă aici va opri
un tren plin cu jucării…”

Nimeni nu se îndoieşte de asta.

 REFERINȚE CRITICE

Doar faptul că nu am avut cum să citesc absolut toate cărţile de debut în poezie apărute în 1995, mă
împiedică să declar sus şi tare Terapia căderii în gol, (Editura Hestia, Timişoara), ca fiind cea mai reuşită
ieşire la rampă a anului trecut. Afirm doar sus: Costel Stancu, autorul volumului, este unul dintre cei mai
buni poeţi de care se bucură literatura română a acestui sfîrşit de secol. Sună hard, dar asta e….Seducător şi
acaparant prin rafinamentul scriiturii şi prin imaginile/parabole care îi reuşesc fără nici un efort, Costel
Stancu, la numai 25 de ani, este un talent uluitor.

Robert Şerban, Orizont, nr. 1, 24 ianuarie 1996

De fapt, întreaga carte este o febrilă căutare de sine, atît în propria fiinţă cît şi în fiinţa iubită. Eşecul
iubirii aproapelui, cum şi golul existenţial sunt de fapt motivele care îl conduc pe poet înspre căutarea
Divinităţii ca posibilitate de echilibru şi împlinire a fiinţei. El spune: „ materia e rece, vîrtejul aduce
aproape/ duhul sfînt – un cuib de pasăre rară călătorind peste ape”. Imaterialitatea Divinităţii nu îl mai
sperie: „ nu te arăţi, dar întorcînd pietrele/ de pe faţa ascunsă a fiecăruia îmi vorbeşte un înger”. Fără a fi un
poet mistic cu deschideri vizionare, fără o tensiune a devoţiunii, Costel Stancu îşi defineşte liric ipostaza
actuală: ” noi doi pe cer, dintr-odată imenşi/ - om şi sfînt alergînd unul spre celălalt”
Dominat de inteligenţă, cu un extrem de fin simţ al cuvîntului, cu un ton mai degrabă subtil decît
declamativ, poetul reşiţean Costel Stancu se doreşte- şi este- un poet original: „ el se deosebeşte de ceilalţi
tocmai fiindcă nu-i poate imita”.

Ion Chichere, Poesis, nr. 100, 1998

Un poet care îşi controlează atent gesturile, punîndu-şi în scenă fragmentele de viaţă cu o ştiinţă şi o
conştiinţă a textului bine asimilate este Costel Stancu, poet aflat la a patra carte, pare-mi-se, însă într-o
ascensiune sigură, demnă de urmărit. Poetul reuşeşte să transmită o mulţime de stări, contrare uneori, în
acelaşi text printr-o structurare fragmentară a poemului, care, ca şi viaţa, este incongruent dar memorabil… .
Mai apropiat de moderni decît de postmoderni, dornic să spună şi nu cum să spună, Costel Stancu e un poet
care trăieşte cu voluptate textul şi implicit viaţa. Cu o formulă lirică în construcţie în care îmbină colajul cu
fragmente din realitate şi aluziile livreşti bine asimilate, Costel Stancu incită la lectură şi covinge.

Adrian Alui Gheorghe, Convorbiri Literare, nr. 9 (45), septembrie 1999

Antenele sensibile ale acestei poezii prind, de fapt, veşti şi eufonii din eter. Transcendentul constituie o
obsesie aproape permanentă a lui Costel Stancu. Vecinătatea primejdioasă a realităţii noastre cu un dincolo,
care respiră tocmai prin inserţiile ei, provoacă la el un fel de „febră cerească”, dacă pot spune aşa: „ Un
greier cîntă apropiind pămîntul de cer”. Autorul se numără printre tinerii noştri scriitori care confirmă poezia
ca frontieră spirituală între aceste două lumi: le desparte/micşorează distanţa dintre ele? Îmbujorate,
ruşinîndu-se parcă de cutezanţa lor, cuvintele poetului liric se izbesc de propria lor prezumţie de a sluji cu
aceeaşi fidelitate realul şi imaginarul. Există oare o altă formulă a sentimentului sacru în poezie? Nu mă
îndoiesc că da. În orice caz, aceasta pe care o practică tînărul Costel Stancu mi se pare memorabilă. Oriunde
mi-aş opri privirea de cititor, criticul din mine simte nevoia să citeze copios, şi trebuie să fac un real efort ca
să mă pot opri la un anumit text.

Ştefan Augustin Doinaş, Cronica Română, 28 februarie 2000

Cred că reşiţeanul Costel Stancu face notă aparte în peisajul liric al generaţiei de care aparţine. Noul
volum care reuneşte, după precizarea autorului, texte din perioada 1990 – 2000, constituie un argument în
acest sens şi o primă încercare a sa de a-şi defini singularitatea. Cineva îl plasa în ceea ce numea aripa
„romantică” a postmodernismului şi se pare că nu greşea, pentru că C. Stancu nu se lasă dus de val şi îşi
construieşte cu grijă, şi exigenţă discursul în care tonalităţile grave formează structura esenţială a acestuia.
Poetul îşi disecă obsesiile fără menajamente (şi fără a eşua în umor gratuit) şi aplică acelaşi procedeu şi
realului.
Prin acest volum, Arta imaginaţiei, apărut la Editura Vinea, unitar şi echilibrat, Costel Stancu
convinge şi mai mult că numele său trebuie luat în calcul fără prejudecăţi atunci cînd vine vorba de evaluări
critice şi de alcătuirea unor clasamente de promoţie.

Ion Beldeanu, Bucovina Literară, nr. 6(136), iunie 2002

Arta imaginaţiei este nu numai creativitatea ludică a copilului cu toată mitologia şi angelismul
aferent, ci şi interiorizarea unor lumi paralele în care poetul aspiră să se autocunoască prin autonaraţie şi
culegere de mesaje apte să refacă circuitele comunicării. Costel Stancu improvizează, scrie şi rescrie ca şi
cum ar respira, prozopoemele ieşirii din impas, din fundătura florilor singurătăţii, al căror enunţ îl denunţă
energic în calitate de personaj al năzuitei tranzitivităţi: „ scriu nesăţios a crea = a distruge/în acest joc eu nu
sunt decît un simplu personaj ce caută/o ieşire din sine prin chiar propria-i înţelegere”… Un perpetuum-
mobile al imaginarului, în contra realului părăsit de Dumnezeu şi de îngerii copilăriei, invadat de eroare, gol
şi spirala morţii, scrie Costel Stancu, chiar cu riscul vieţii, ca orice poet autentic pentru care instinctul de
conservare este cea din urmă grijă.

Geo Vasile, Contemporanul, nr. 28(597), 11 iulie 2002

Cert este că Stancu şi-a văzut de scris şi a publicat de atunci încoace încă şase-şapte cărţi de
versuri, făcîndu-l pe exigentul Ştefan Aug. Doinaş să remarce că „ autorul se numără printre tinerii noştri
scriitori care confirmă poezia ca frontieră spirituală între două lumi”. Într-adevăr, Costel Stancu este în tot
ceea ce scrie şi publică poetul transcendenţei, refuzînd cu premeditare şi „sistemă”, împresurarea
imanentului calp. Avînd una dintre cele mai vătuite şi pure voci din poezia românească, Costel Stancu nu
intră, deocamdată, în graţiile criticii profesioniste de la noi, preocupată cum este să înregistreze zgomotul şi
furia noilor serii poetice şi să omologheze scandalul generaţionist, normal pînă la un punct. Anonimizat de
propriul său discurs, unul calm, dar nu mai puţin persuasiv, însă seducător tocmai prin gravitatea ce-l
căptuşeşte, Costel Stancu a publicat încă o plachetă de versuri. Vînătoarea promisă este o suită de flash-
uri adamice, iscate din motivul recurent al cuplului primordial aşezat în eternitate la umbra copacului
universal.

Nicolae Coande, Cuvântul Libertăţii, Craiova, 2004

 Poezia lui Costel Stancu a impresionat şi a intrigat, în egală măsură, încă de la debutul autorului.
În plin post-modernism, în toiul campaniei de aruncare peste bord a prozodiilor şi a regulilor „clasice”,
Costel Stancu nu se sfia să se reîntoarcă la funcţia esenţială a poeziei – aceea de a exprima resorturile
intime ale fiinţei.(…).
Dacă ar fi să caracterizăm în puţine cuvinte acest tip („nou”?) de limbaj poetic, am putea spune că
autorul, prea puţin preocupat de „moduri şi mode”, nu ezită să folosească (o parte din) arsenalului post
modernismului poetic, (mai cu seamă în ceea ce priveşte tematica dar şi, pe ici, pe acolo, în lexic), fără
însă să adere la „deconstrucţia” specifică.
În plus( şi, am spune, mai ales), Costel Stancu are substanţă. Departe de şicanările colegilor de
generaţie, de hohotelile şi de batjocorelile încetăţenite, autorul abordează, cu o gravitate nefirească
pentru generaţia din care face parte, lucruri esenţiale ale existenţei.

Gheorghe Secheşan, Limbaje literare (Jurnalism cultural),

Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2006

Starea în care scrie este una de durere intensă şi, fiindcă şi-a alungat frica de moarte, durerea lui
sufletească este absconsă, gonind în plin absurd cu toate simptomele ei: „Durerea – rădăcină de nuc bătrân/
deasupra căreia norii se rup/ şi începe ploaia. Viaţa mea/ se apleacă la pământ/ – un fir de iarbă/ pe care s-a
suit un gândac uriaş/ să vadă curcubeul/ mai aproape tot mai aproape.“ (Ploaia).
Odată cu anularea fricii de moarte, şi-a distrus şi percepţia firească asupra realului şi de aceea i-a dispărut
şi sentimentul vieţii: „Trăiesc clipe lungi, neutre,/ aidoma îmbrăţişărilor unei femei de sticlă/ a cărei
transparenţă ascunde/ semnele morţii.“ (Greşeala) Costel Stancu crede în pedeapsa divină: „În locul de
unde ridic piatra/ să o arunc în obrazul celuilalt, /rămâne o groapă care îmi va fi,/ în cele din urmă,
mormânt.“ (Greşeala).(…)
Ceea ce rămâne din Costel Stancu după asemenea stări nu-i de invidiat: un autoportret real şi un
autoportret virtual, care se contrapun. Autoportretul real: „Am sângerat cât un apus întreg. Acum/ stau gol în
mijlocul încăperii/ – o vază rară în care nimeni/ nu pune flori de teamă să nu-i/ scadă valoarea.“
(Renaşterea). Autoportretul virtual: „Aştept să se nască un copil/ şi să mă spargă, luându-mă la ţintă/ cum
iei vrabia de pe gard. Atunci/ m-aş simţi iarăşi viu. Din fiecare ciob/ i-aş face câte un zmeu colorat,/ să aibă
ce înălţa în cer.“ Renaşterea).

Aurelian Titu Dumitrescu, Pentru Patrie, decembrie 2009.

Poezia şi viaţa, dragostea şi moartea sunt un singur tot, iar textul le dezvăluie personalizat,prin şiruri
de dublete care sunt totodată repere ale unei meditaţii filozofice, Cerul şi pămîntul, sus şi jos, aici şi dincolo,
golul şi plinul sunt cîteva perechi de contrarii cărora li se caută un pod, un echilibru, o identificare în genul
graficii lui Escher, unde păsările şi peştii trec dintr-un gen în altul. Prin aceste permanente dedublări, Costel
Stancu înscrie o formulă şi un spaţiu privilegiat în poezia românească.
Elementele citate dau la iveală cîteva obsesii, din ce în ce mai apăsate, de la o carte la alta, între care
aceea a morţii ocupă prim-planul.

Gheorghe Jurma, fragment din postfaţa cărţii

Înghiţitorul de creioane, 2009.
 Cea mai recentă carte a lui Costel Stancu, Risipitorul de hîrtie, (2015), ea singură poate da seama de
calitatea şi specificul poeziei lui. Volumul se deschide cu o Ars poetica ce privilegiază percepţia deja
cunoscută asupra literaturii înseşi, cea cumva textualistă: poezia e un corp textual confruntat
cu oglinda (pagina albă) sau cu, prin simetrie, mormîntul (gol, alb). Nu viaţa trăită a poetului e substanţa
lirică, ci însuşi actul scrierii unui text: „Stăm la masă cu creieoane în mîini./ Dumnezeu aşază între noi o
foaie/ de hîrtie. Sîntem mai nedumeriţi/ decît după alungarea din Rai./ Nu ştim dacă e dar ori pedeapsă./
Albul e rece, neutru. Tu priveşti în el/ ca într-o oglindă, eu ca într-un mormînt./ Aşteptăm. Încordarea
creşte. Deodată,/ tu spargi oglinda, eu deschid mormîntul./ Dumnezeu întoarce foaia de hîrtie/ pe cealaltă
parte.” (p. 6). Viaţa fiecăruia e, pe cale de consecinţă, un text („trăieşti ce ţi-e scris”, se şi spune) scris de
însuşi Dumnezeu. „Cuvîntul” e o daltă în mîna Lui, iar viaţa poetului o piatră ce va fi dăltuită. Se înlătură
din ea, prin actul creaţiei divine, ceea ce e inutil, iar ceea ce rămîne e... moartea: „Umblu prin lume.
Năucit ca/ primul om cînd şi-a văzut umbra.// Unde să mă caut? Cuvîntul e/ unealta cu care Dumnezeu/
ciopleşte în mine să înlăture/ partea necunoscută.// Ce îmi rămîne/ e moartea.// Moartea mea/ mai harnică/
decît un muşuroi de furnici!” (p. 9).

Vasile Dan, Arca, nr. 7-8-9/2016

Vocaţia autoscopiei, retragerea în contururile conştiinţei e un topos dominant în poemele lui Costel Stancu,
presimţirea destinului desenînd versuri cu arhitectură suplă, adevărate metafore ale evaziunii refuzate: „ mor
pipăindu-mi conturul/ interiorul mă respinge/ cum aruncă marea pe ţărm înecaţii/ desenînd în palma
fiecăruia/ ochi nas gură// mor în afara ta moarte/ în timp ce înlăuntrul tău mă nasc// şi nu mi-e uşor să
înţeleg graba aceasta…”
Luciditatea e sursa expresivităţii acestor versuri, alimentînd tensiunea ce revalorizează echilibrul dintre
afectivitatea memoriei şi norma stringentă a referenţialităţii.

Iulian Boldea, Vatra, nr. 3, 1998

Ajuns el însuşi un „reper al singurătăţii”, poetul reproduce în vis o realitate ascunsă, sugerînd
perspectiva imposibilei reveniri: „ cel ce se visează pe sine/ nu se va trezi niciodată”. E un univers al
amneziei („ ne amintim de noi abia seara/ adunaţi să păzim duhul zilei ce-a fost”), al ameninţării nebuniei
iar poemul e un interval între două vise întrerupte. Percepută ca „ o trecere din singurătatea de aici/ într-o şi
mai mare singurătate”, moartea e văzută ca un element al explorării existenţei şi limitelor. Perspectiva
încremenirii ( „timpul nu poate fi măsurat”; „a încremenit mişcarea”), a trecerii pe celălalt tărîm devine o
constantă a acestei metamorfoze în care de strecoară sugestive elemente de mit, simboluri ale orfismului
(şarpele, luna, orbii).

Gheorghe Mocuţa, Arca, 1998

Destinul omului religios în răzvrătire este obsesia cărţii Ieşirea din peşteră; gravitatea interogaţiei
fiind, în fond, superioară prin sine, prin zona în care Stancu explorează, evitînd temele minore.(…).
Explicitarea propriei scrieri, abordată variabil, cu o metaforă ce se naşte din mers, recompusă şi afluată în
discursul crepuscular, de adio estompat în netimp, este leit-motivul acestei ieşiri din peşteră; de fapt
revelaţia bolţii sublunare ca o peşteră mai mare pe care sclipesc stelele? (…).
Astfel definită, prin invocaţie laică, („blîndeţe dar şi mînie”), arta poetică a lui Costel Stancu îşi arde o
etapă ce prefigurează trecerea….Spre unde, este greu de prevăzut. Poemele de largă respiraţie, variaţiuni
pe temă dată, (asumată), în mod paradoxal, conturează un fel de altar în care, la gura peşterii, poetul
oficiază un ritual singuratic, dialogînd cu sinele.

Eugen Evu, Reflex, nr. 7 – 12, 2005