Roman obiectiv, realist-balzacian, tradițional, interbelic

ENIGMA OTILIEI de George Călinescu

Enigma Otiliei de George Călinescu este un roman interbelic, realist, balzacian, publicat în 1938, într-un
moment în care, pe fondul unor controverse în ceea ce priveşte proza românească, scriitorul George Călinescu
era convins că cea mai potrivită formulă este „deocamdată” aceea realistă, balzaciană: „Noi nu vom putea da
multă vreme decât Ioni”. Prin urmare, „Enigma Otiliei” prezintă, în cea mai mare parte, trăsăturile prozei
realiste: inspiraţia din realitate, reprezentarea veridică a lumii ficţionale, descrierea mediului în care
trăiesc personajele cu rolul de a dezvălui condiţia lor socială şi caracterul (determinism social), interesul
pentru studiul mediilor sociale, atitudine critică, perspectivă obiectivă şi naraţiune la persoana a III-a,
tehnica detaliului semnificativ (naratorul auctorial descrie cu lux de amănunte arhitectura, vestimentația și
mobilierul, folosind un limbaj specializat), descriere concentrică, prin restrângerea treptată a cadrului: strada,
fațada casei și apoi interiorul, unde sunt convocate personajele, sub pretextul jocului de cărți.
Titlul inițial, Părinții Otiliei, reflectă ideea balzaciană a paternității, pentru că fiecare dintre
personaje determină cumva soarta orfanei Otilia, ca niște ”părinți”. Ulterior a fost schimbat din motive
editoriale și pentru a accentua o trăsătură definitorie a eroinei. Personalitatea Otiliei este ”enigmatică”, fiind
interpretată în mod diferit de fiecare dintre personajele romanului, ceea ce constituie o notă de modernitate a
scrierii, anume relativizarea perspectivei narative.
Incipitul romanului este balzacian. Acţiunea este plasată cu precizie în timp şi spaţiu: într-o seară
din iulie 1909, în cartierul Antim din Bucureşti, este prezentat tânărul Felix Sima tocmai sosit de la Liceul
Internat din Iaşi, cu intenţia de a studia medicina. Acesta urmează să locuiască până la majorat la unchiul şi
tutorele său Costache Giurgiuveanu. Felix este cel care caută prin întuneric numerele caselor, pentru a găsi o
adresă. El vede arhitectura străzii Antim. Scriitorul foloseşte o tehnică balzaciană, aceea a descrierii mediului
cu funcţia de a dezvălui statutul social şi caracterul personajelor. Pe strada Antim locuieşte burghezie recent
îmbogăţită, lipsită de gust şi de cultură. Cadrul este descris din exterior către interior şi pe măsură ce Felix
Sima avansează în universul ficţional. Sunt prezentate mai întâi casele a căror arhitectură manifestă „varietatea
cea mai neprevăzută” a stilurilor. Sunt opera zidarilor italieni, executată însă la comanda unor clienţi lipsiţi de
gust şi zgârciţi. Elementele de stil clasic sunt realizate din materiale ieftine: var şi lemn vopsit. Ferestrele sunt
foarte mari în raport cu forma scundă a clădirilor. Faţadele sunt afectate de ploi şi de uscăciune, necesită
reparaţii care nu se fac din cauza zgârceniei, aşa încât strada bucureşteană părea o „caricatură în moloz a unei
străzi italice”.
Este prezentată pe baza aceluiaşi principiu casa lui moş Costache atunci când Felix ajunge în faţa
acesteia. Are o poartă cu două aripi legate cu un lanţ. Prin crăpăturile dintre faţadă şi trotuar ies buruienile. În
grădină este multă vegetaţie, dând trecătorului impresia de „pădure fără fund”. Ferestrele sunt de o „înălţime
absurdă”. Cele de la parter sunt acoperite cu hârtie translucidă imitând vitraliul de catedrală. Au în vârf rozete
gotice. Totul este construit în cel mai antic stil, dar frontoanele, casetoanele şi consolele sunt vopsite în ulei
cafeniu. Treptele scării sunt tocite, uşa de stejar este enormă şi are forma unei ferestre gotice, lemnul acesteia
este umflat şi descleiat, „bubos” de vopsea cafenie. Ajuns în anticameră, Felix vede o scară cu două suişuri
laterale, formând o piramidă, în vârful căreia se află un Hermes de ipsos vopsit „detestabil”cu aceeaşi vopsea
cafenie. Prezenţa lui Hermes nu este întâmplătoare, ci dezvăluie spiritul mercantil al lui moş Costache. În
aceeaşi anticameră, Felix este surprins de lipsa de coeziune a planurilor şi de materialele ieftine: „Ceea ce ar fi
surprins aici ochiul unui estet era intenţia de a executa grandiosul clasic în materiale atât de nepotrivite”-
apreciază naratorul care, aşa cum reiese din text, priveşte mediul cu „ochiul unui estet”.
Perspectiva narativă este atribuită pe tot parcursul cărţii lui Felix Sima care are statut de personaj
martor. Relatarea se face la persoana a III-a de către naratorul omniprezent, omniscient şi, în mare parte,
obiectiv. Identitatea acestuia nu este dezvăluită cititorului, el rămânând în spatele scenei. Mediul, oamenii şi
atitudinile lor, întâmplările sunt prezentate din punctul de vedere al lui Felix. Perspectiva îi este atribuită
constant prin structuri de tipul: „i se păru”, „nu putu să-şi dea seama”, „auzi fără atenţie voită”. Felix trece prin
lumea romanului, fără a fi implicat în conflictul principal generat de moştenire.
1
 Romanul este alcătuit din douăzeci de capitole, având mai multe planuri narative: un plan urmărește
lupta dusă de clanul Tulea pentru obținerea moștenirii lui Costache Giurgiuveanu și înlăturarea Otiliei
Mărculescu; al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix Sima care, rămas orfan, vine la București pentru a
studia medicina și locuiește la tutorele lui, unde trăiește iubirea adolescentină pentru Otilia. Autorul acordă
interes și planurilor secundare, pentru susținerea imaginii ample a societății citadine. Secvențele narative sunt
construite pe baza înlănțuirii, naratorul respectând principiul cronologic al înlănțuirii faptelor.
În ce privește construcţia subiectului, acţiunea începe într-o seară din iulie 1909, cu venirea lui Felix
la Bucureşti pentru a studia medicina. Pe parcursul verii, Felix şi Otilia îi fac o vizită lui Pascalopol în casa
acestuia de pe Calea Victoriei, apoi o altă vizită la moşia din Bărăgan. Între timp, Olimpia naşte un copil,
Stănică şi Olimpia se căsătoresc, iar copilul, de numai două luni, moare. Toamna, Felix este student şi se
apropie de Weissmann. Stănică aduce pe doctorul Vasiliad să-l consulte pe moş Costache. Pascalopol îşi dă
seama de intenţiile clanului Tulea şi începe demersurile pe lângă bătrân s-o adopte pe Otilia. Fata simte că moş
Costache nu este de acord şi că se teme de Aglae, aşa încât atunci când totul este gata, Otilia intervine şi adopţia
nu se mai face. Mâhnită în sinea ei, fata pleacă pentru un timp la Paris cu moşierul. Între timp, moş Costache
începe să vândă imobilele şi să-şi transforme averea în bani, intenţionând să-i lase moştenire fetei într-un cont
bancar. Bătrânul rupsese relaţiile cu familia Tulea. Titi se însoară pentru scurtă vreme cu Ana Sohaţchi, apoi se
apropie, prin Stănică, de Georgeta. Simion este internat într-un ospiciu.
Otilia se întoarce. Costache are planuri pentru viitorul fetei, dar nu le dezvăluie. Intenţionează şi să-i
construiască o casă în aceeaşi curte. Stănică pune la cale o căsătorie a lui Felix cu nepoata lui, Lili, şi se
gândeşte ca el însuşi să divorţeze de Olimpia şi să se însoare cu Otilia ca să poată intra în posesia averii lui moş
Costache. Prin iulie, în anul următor, bătrânul este surprins de Stănică ascunzându-şi banii. Pe la sfârşitul lui
septembrie, moş Costache face un atac de apoplexie. Familia Tulea ocupă „milităreşte” casa. Este adus doctorul
Vasiliad, apoi Pascalopol îl aduce pe doctorul Stratulat. Bătrânul îşi revine. Acceptă să-i dea lui Pascalopol o
sută de mii din cele trei sute de mii care constituiau averea lui moş Costache. Face un al doilea atac şi, fiind
bolnav, este bruscat de Stănică, cel care îi fură de sub saltea două sute de mii de lei. Bătrânul moare.
Otilia îl convinge pe Felix că îl iubeşte, dar a doua zi pleacă la Pascalopol şi se căsătoreşte cu acesta.
Romancierul urmăreşte printr-o tehnică a rezumatului destinele câtorva dintre personaje până după Primul
Război Mondial.
Finalul / epilogul îl informează pe cititor într-o primă secvenţă, că Felix reuşise în profesie, făcând o
carieră universitară strălucită. Stănică divorţase de Olimpia şi se însurase cu Georgeta, se lansase în politică şi în
afaceri. Într-o altă secvenţă a finalului, este prezentată o întâlnire a lui Felix cu Pascalopol. Moşierul era bătrân,
dar tot elegant. Acesta îi spune lui Felix că i-a „redat Otiliei libertatea” şi că aceasta s-a căsătorit cu altcineva,
lucru pe care Felix îl ştia de la Stănică. Pascalopol îi arată lui Felix o fotografie, făcută la Buenos Aires,
înfăţişând o „doamnă picantă, gen actriţă întreţinută”, lângă un bărbat „exotic”. Era Otilia. Ultima secvenţă a
finalului îl prezintă pe Felix trecând încă o dată pe strada Antim, prilej cu care este reluată descrierea casei lui
moş Costache. Finalul este închis, simetria incipit-final realizându-se prin descrierea străzii și a casei lui moș
Costache, din perspectiva lui Felix, intrusul/străinul din familia Giurgiuveanu, în momente diferite ale existenței
sale (adolescență și aproximativ zece ani mai târziu, ”după război”).
Acţiunea romanului se desfăşoară într-un interval de aproximativ trei ani, pentru că, la început, Felix are
optsprezece-nouăsprezece ani şi aflăm că împlinise vârsta majoratului cu puţin înainte de a muri moş Costache.
Confictul romanului este generat de moştenirea lui Costache Giurgiuveanu şi se stabileşte între bătrân,
care vrea să găsească cea mai bună formulă de a-i transmite averea Otiliei, pe care o iubeşte şi pe care o
consideră fiica lui, şi toţi ceilalţi care urmăresc să intre în posesia averii. Între aceştia se află, în primul rând,
Aglae, sora lui moş Costache, „unica rudă de sânge”, aşa cum ea însăşi se prezintă. Din punct de vedere legal,
aceasta este îndreptăţită la moştenire. Face tot ce-i stă în putinţă să împiedice pe fratele ei s-o adopte pe Otilia,
pentru că în acest fel situaţia s-ar schimba, Otilia devenind unica moştenitoare a bătrânului. De partea Aglaei se
poziţionează iniţial avocatul Stănică Raţiu, cel care declară că apără interesele familiei. Treptat, Stănică începe
să urmărească moştenirea pe cont propriu. În conflict se implică într-o oarecare măsură şi Pascalopol care apără
interesele Otiliei. Acesta face demersuri pentru ca bătrânul lui prieten să o adopte pe fată, clarificând situaţia ei
juridică, civilă şi, ulterior, această tentativă eşuând, insistă până când reuşeşte să obţină o treime din moştenire
2
în favoarea Otiliei. Conflictul se finalizează printr-o lovitură de teatru: cea mai mare parte din bani revine
lui Stănică Raţiu, deşi acesta nu are niciun drept la moştenire. Mai putem vorbi și de un conflict erotic ce are în
vedere rivalitatea adolescentului Felix față de maturul Pascalopol pentru mâna Otiliei.
Tema fundamentală a romanului este viața burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea.
Pe acest fundal de epocă, romancierul mai include trei teme balzaciene: moștenirea, paternitatea (în primul
rând, romanul este istoria unei moşteniri, iar în al doilea, un roman despre paternitate; cartea trebuia să se
intituleze Părinţii Otiliei tocmai pentru a reflecta această temă) și arivismul; analizând formarea personalității
tânărului Felix Sima, putem vorbi de un bildungsroman. În ceea ce privește viziunea despre lume asupra
tematicii erotice, Enigma Otiliei poate fi considerat un roman flaubertian, iar din punct de vedere al
observației sociale, este un roman balzacian. Romanul se încadrează în formula „frescă socială”, întrucât
conţine o imagine amplă a societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea. Se pot identifica
numeroase aspecte ale romanului realist, precum interesul pentru studiul mediilor sociale (burghezie,
moşierime, negustori, mahalaua bucureşteană, intelectuali), personaje tipice prezentate în mediul lor de viaţă,
predilecţia pentru detaliu, atitudine critică, reprezentare veridică a lumii ficţionale. Pe lângă cele două teme
balzaciene, scriitorul abordează şi teme de factură modernă, precum dezagregarea personalităţii, ereditatea
sau de factură romantică, dragostea.
O secvență ilustrativă pentru tema și viziunea despre lume este cea în care Felix sosește la casa lui
moș Costache Giurgiuveanu, sună la ușă și este întâmpinat de acesta, care clipește ”moale din ochi”, de parcă nu
ar fi auzit ce spunea Felix. Răspunsul lui vine repede: ”Nu-nu-nu știu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc...”,
bătrânul refuzând să-și asume încă o dată rolul de părinte. Tânărul este salvat de Otilia din această situație
neplăcută. Felix întră în casă preluând observarea obiectivă a naratorului, prin care sunt descrise personajele din
odaia înaltă. Viziunea balzaciană își face prezența prin descrierea amănunțită a portretelor fizice ale
personajelor, cu detalii vestimentare și fiziologice, care sugerează trăsături de caracter și sunt prezentate, în mod
indirect, starea civilă, statutul în familie, elemente de biografie. Toate aceste detalii configurează atmosfera
neprimitoare, imaginea mediului în care pătrunde tânărul și prefigurează cele două planuri narative și conflictul.
O altă secvență ilustrativă este moartea bătrânului avar, reprezentând deznodământul și stingerea
conflictului exterior. După ce Stănică îi fură banii, moș Costache se prăbușește la pământ și moare, fiind găsit
de Aurica. Se observă în această secvență ascensiunea unui arivist și modul josnic prin care pune mâna pe
averea altuia, deși nu avea niciun drept. Viziunea despre lume asupra acestei teme, asociată cu tema moștenirii,
scoate în evidență grotescul secvenței din final, în care, în timp ce ”cadravrul stătea inert pe masă” toată lumea
scotocea prin casă după un posibil testament sau după orice le-ar putea aduce bani. Demnitatea umană este
decăzută, valorile sunt inversate, dinamismul acestei scene aduce parcă a parodie, a umor negru care scoate încă
o dată în evidență banul ca valoare supremă într-o societate degradată moral.

Construcţia unui personaj (Otilia):

Se ştie că prozatorii realişti manifestă predilecţie pentru personajul tipic în împrejurări tipice.
Personajele sunt ilustrative pentru o anumită epocă, o clasă ori o categorie socială şi au un anumit caracter.
Tipologia realistă există în roman. Moş Costache şi Aglae ilustrează tipul burghezului; Pascalopol pe cel al
„moşierului epicureu”; Stănică este arivistul. Această tipologie socială este, însă, dublată de una morală: moş
Costache este mai mult avar decât burghez, Aglae este mai mult femeia rea, ”baba absolută fără cusur în rău”.
De asemenea, se observă că personajele lui George Călinescu sunt mai degrabă caractere, adică tipuri moral
determinate, ele au o dominantă caracterială. Personajele sunt statice; sunt prezentate la început, în scena jocului
de societate din salonul lui moş Costache, sugerându-i-se cititorului tipurile umane pe care le reprezintă, iar pe
parcursul desfăşurării acţiunii nu aduc niciun element de noutate.
Otilia este personaj principal şi eponim al romanului, fiind caracterizată prin comportamentism (fapte,
gesturi, replici). Titlul romanului sugerează că Otilia este întruchiparea feminităţii enigmatice, a sufletului
feminin indescifrabil, reprezentând tipul femeii cochete. Statul social al Otiliei relevă faptul că este orfană
de ambii părinţi, fiind fiica celei de-a doua soţii a lui moş Costache dintr-o căsătorie anterioară, rămasă în grija
bătrânului avar. Otilia este studentă la Conservator, fiind înzestrată cu un temperament de artistă. Fata
3
beneficiase de protecţia moşierului Pascalopol, care avusese grijă să ofere Otiliei tot ceea ce nu-i oferise moş
Costache, chiar să-i împlinească toate capriciile. Personajul Otilia este construit printr-o tehnică modernă a
relativizării perspectivei sau a oglinzilor. Romanul nu impune un chip unic al eroinei. Imaginea ei este
reflectată în mai multe „oglinzi”, iar cititorul trebuie să însumeze aceste imagini pentru a-şi construi propriul
punct de vedere. Otilia este introdusă în scenă în incipitul romanului cu un portret realizat de către narator
din perspectiva lui Felix. Fata are o ipostază angelică, mai ales că îl salvează pe tânăr din situaţia penibilă de a
nu fi recunoscut nici acum de către unchiul său. Felix priveşte în sus „ca spre un cer deschis” şi vede lângă
Hermes cel vopsit în cafeniu „un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bulcle căzând pe umeri”. Otilia este
prezentată alternativ cititorului drept „fe-fetiţa” cuminte şi iubitoare pentru moş Costache; fata exuberantă,
superioară, „cu suflet fin” pentru Felix; femeia capricioasă, cu temperament de artistă, amatoare de lux
pentru Pascalopol; o „dezmăţată”, o „stricată” pentru Aglae; o fată „deşteaptă, un spirit practic” pentru
Stănică; cea mai elegantă şi mai mândră conservatoristă pentru colegii lui Felix.
Există şi un punct de vedere al naratorului care face un portret fizic detaliat al Otiliei: fată
„subţiratică”, „braţ gol şi delicat”, „oase delicate ca de ogar”, faţa măslinie, ochii albaştri, nasul mic, faţa
copilăroasă, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă la mijloc, cu o „mare coleretă de dantelă
pe umeri”. Portretul conţine şi detalii caracteriale: volubilă, liberă în mişcări(caracterizare directă). Otilia este
prezentată şi prin raportare la Aurica, fata bătrână. Statutul moral al Otiliei este astfel construit prin exces de
calităţi, prin tehnica reflectării poliedrice (=a perspectivelor multiple).
Din punct de vedere psihologic, Otilia se autocaracterizează ca fiind o fire dificilă, de aici poate și firea
enigmatică: ”Ce tânăr de vârsta mea îți închipui că m-ar iubi pe mine așa cum sunt? Sunt foarte capricioasă,
vreau să fiu liberă! (...) Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.”
Firea enigmatică pare să fie principala trăsătură de caracter a personajului şi este evidenţiată de scena
ultimei întâlniri cu Felix. Cei doi tineri au moduri diferite de a înţelege iubirea. Dacă Felix este dispus să
respecte convenţiile sociale şi e hotărât să aştepte oricât în virtutea promisiunii că se vor căsători, Otilia
demonstrează că nu are prejudecăţi, că este o fată modernă, aşa cum afirmă la un moment dat Pascalopol. Într-
o seară, după moartea lui moş Costache, Otilia vine în camera lui Felix şi, ca dovadă că îl iubeşte, îi declară că
pot fi bărbat şi femeie şi „fără binecuvântarea lui popa Ţuică”. Declaraţia îl încredinţează pe tânăr de dragostea
fetei şi nu-şi permite să fie „nedelicat ” cu fata pe care o iubeşte; doarme în fotoliu, în timp ce Otilia doarme în
patul lui. Otilia îl surprinde chiar a doua zi dimineaţă când tânărul constată că fata optase pentru bătrânul
Pascalopol drept soţ.
O altă secvență este cea din final, care reprezintă o cheie de lectură a romanului, a titlului, dar şi de
înţelegere a eroinei. Pascalopol se întâlneşte cu Felix şi îi arată acestuia o fotografie înfăţişând-o pe Otilia de
care se despărţise. Moşierul mărturiseşte că, pentru el, Otilia este o enigmă. Se ştie că fata crescuse sub ochii
acestuia, că îi fusese soţie şi că Pascalopol cunoştea feminitatea. Cu toate acestea, nu-i descifrase sufletul. În
aceeaşi măsură, Otilia este o enigmă şi pentru Felix. În fotografia lui Pascalopol, el vede o femeie frumoasă, cu
linii fine, cu un aer de platitudine, dar nu pe fata nebunatică, plină de farmec. Fotografia confirmă spusele de
odinioară ale fetei: „Noi nu trăim decât cinci sau şase ani.”, vorbe în care Felix nu crezuse cu ani în urmă.
Naratorul mai precizează că Felix se închide în biroul lui şi studiază o fotografie veche a fetei, dându-şi seama
că „nu numai Otilia era o enigmă, ci şi destinul însuşi”.

Relaţiile dintre două personaje (Otilia și Felix):

Din punctul de vedere al statutului social, Felix este băiatul doctorului Iosif Sima de la Iaşi, fiind
student la Facultatea de Medicină; a rămas orfan de ambii părinţi, fiind crescut la internat, deci lipsit şi el de
dragostea părintească. Ajunge în grija aceluiaşi unchi ca și Otilia, Costache. Este prezentat în incipit, în seara în
care venise la Bucureşti. Era un tânăr de optsprezece-nouăsprezece ani, cu faţă juvenilă, nas cu „tăietură
elinică”, obrazul măsliniu, arătând o fire voluntară, îmbrăcat în uniformă de licean. Felix reprezintă tipul
ambițiosului. Moral vorbind, Felix este dotat cu un intelect deosebit, cu o tenacitate și o voință de a se
realiza pe plan profesional, devenind ulterior ”profesor universitar, specialist cunoscut, autor de memorii și
comunicări științifice”. Are un simț de disciplină înnăscut și un sentiment al valorii lui personale. Statutul
4
psihologic se conturează pe nevoia de afecțiune, care își are rădăcinile în copilărie, de când a rămas fără
mamă. El trăiește de mic drama înstrăinării și a necunoscutului, fiind trimis la pension. Numeroase pagini
descriu cu luciditate stările psihice și fizice prin care trece Felix, ale suferințelor primei experiențe erotice, ale
primei iubiri adolescentine: neliniște și incertitudine, adorație și deznădejde, gelozie și fericire.
Otilia şi Felix sunt personaje principale ale romanului, prezentate în incipitul cărţii.
O secvență ilustrativă a relației dintre cele două personaje este atunci când acesta sosește în casa lui
Costache Giurgiuveanu, fiind salvat de Otilia din situaţia penibilă de a fi respins de unchiul său. Îi aude mai
întâi vocea, apoi vede în capul scărilor, lângă statuia de ipsos a lui Hermes cel cafeniu, capul tânăr, încărcat cu
bucle care cad pe umeri, al fetei. Otilia este de aceeaşi vârstă cu Felix, iar condiţia de orfani îi apropie pe cei doi
tineri din momentul în care se cunosc. Felix se îndrăgosteşte de Otilia, însă dezinvoltura fetei îl inhibă şi multă
vreme nu poate să-i mărturisească sentimentele. Îi scrie în cele din urmă o scrisoare, dar nu primeşte o
confirmare că fata îi împărtăşeşte dragostea. Otilia evită să-i dea un răspuns clar: „nu ţi-a spus nimeni că te
urăşte” sau „Nu-mi eşti indiferent!”.
O altă secvență este atunci când Otilia oscilează între iubirea juvenilă a lui Felix şi aceea a maturului
Pascalopol, care declară că nu poate nici el distinge ce este patern şi ce este viril în dragostea lui pentru
„domnişoara”. Felix dezvoltă sentimente puternice de aversiune şi gelozie faţă de moşier şi îi cere Otiliei să-i
interzică s-o mai viziteze. Constată însă că fata suferă, se plictiseşte. Pascalopol suferă la rândul său şi îl cheamă
pe tânăr la el pentru o discuţie. Îi dezvăluie lui Felix detalii despre relaţia lui cu Otilia, afirmând că între ei se
crease o rudenie sui generis (=specială, particulară). Pe de altă parte, Otilia îi spune mereu lui Felix că, dacă s-ar
căsători, ea ar fi o piedică în cariera lui, că s-ar plictisi lângă el, care tocmai pe parcursul celor mai frumoşi ani
ai ei, va trebui să se dedice studiului. Îi mai atrage atenţia că femeile nu trăiesc decât cinci sau şase ani. Felix nu
înţelege vorbele fetei decât în final, în faţa fotografiei pe care i-o arată Pascalopol. Descoperă în fotografie o
femeie frumoasă, dar lipsită de farmec. Otilia îi mai spune lui Felix şi că nu este soţia potrivită pentru el, că ea
este pentru un bărbat blazat ca Pascalopol.
*ACEASTĂ OPINIE POATE FI FOLOSITĂ LA TOATE CELE TREI ESEURI!
În opinia mea, în cuplul Felix-Otilia este ilustrată viziunea despre lume conform căreia femeia este cea
care, plecând cu Pascalopol, dovedește că are puterea de a decide pentru amândoi și de a face un sacrificiu din
iubire, dând tânărului posibilitatea de a-și împlini visul: să devină un medic foarte bun, cu atât mai mult cu cât
acestuia nu i s-ar fi potrivit o viață aventuroasă. În schimb, nici ei nu i s-ar fi potrivit o viață modestă, plină de
privațiuni la început, pe care ar fi fost obligată să o ducă alături de studentul Felix. Moartea lui moș Costache și
pierderea moștenirii impun acest deznodământ al romanului. Misterul Otiliei pare a se ascunde în replica pe
care ea i-a adresează la un moment dat lui Felix: ”Noi nu trăim decât cinci-șase ani”. Otilia reprezintă pentru
Felix mai degrabă o imagine idealizată, decât o femeie pe care o iubește cu adevărat. Misterul personajului
feminin este generat de trăsăturile contradictorii ale cochetei cu temperament de artistă și susținut prin tehnicile
moderne de portretizare.
În concluzie, Enigma Otiliei este un roman realist de tip balzacian prin prezentarea critică a unor
aspecte ale societății bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, prin tema paternității și a moștenirii,
tehnica detaliului semnificativ, realizarea unor tipologii, depășind modelul realist prin elemente de
modernitate (ambiguitatea personaelor, comportamentism, reflectare poliedric etc).

Fiind un roman realist, interesul pt tipologie al romancierului este mare:

 Avarul – mos Costache
 Arivistul – Stanica Ratiu
 Ambitiosul idealist – Felix
 Ingenua (=fata inocentă, pură, candidă)/femeia cochetă – Otilia
 Tipul barbatului rafinat, pragmatic, hedonist (adept al placerilor) – Pascalopol
 „baba absoluta, fara cusur in rau” – Aglae
 fata batrana, cu obsesii matrimoniale – Aurica
 Femeia indolenta, placida (=calmă, apatică) – Olimpia
5
  Dementul senil – Simion
 Retardatul – Titi
 Curtezana de lux – Georgeta
 Inteligenta ebraica – Weissman

Complexitatea romanului rezulta din sinteza mai multor elemente estetice:

1. Elemente romantice – tema iubirii (motivul cuplului adamic, motivul orfanului, al strainului) elementele
de Bildungsroman, antiteza angelic-demonic, ampla descriere a campiei Baraganului;
2. Elemente clasice – echilibrul compozitional, vigoarea caracterelor, dar si prezenta unor personaje statice,
care sunt caractere deja formate
3. Elemente moderne – vezi prezentarea romanului
4. Elemente realiste, care sunt fundamentale, definitorii:
 Omniscienta
 Ubicuitate narativa si cronologie
 Observatie sociala
 Simetria incipitului cu finalul
 Caracterul monografic