III.1.

Femeia și rolul ei social

Dacă încercăm să surprindem modul în care femeia era văzută în societatea medievală
românească, atunci cel mai bun exemplu este de a sondă izvoarele documentare care redau
aspecte legate de viaţă familiilor boiereşti şi nobiliare. În fapt, viaţă privată poate fi cel mai
lesne de urmărit pentru aceste familii. Explicaţiile rezidă tocmai în acelaşi caracter al
societăţii medievale în care averea reprezenta criteriul şi rangul social. Într-o astfel de
societate sursele documentare „au avut timp” aproape exclusiv doar pentru astfel de cazuri.
Ceilalţi, oamenii de rând sunt în majoritatea cazurilor menţionaţi doar colectiv, aparţinând
unui grup, unei comunităţi etc.
Boierimea din Ţară Românească şi Moldova reprezenta principala clasă socială,
depozitara puterii politice şi economice, dominanta societăţii medievale. O clasă, după cum
am arătat, destul de eterogenă dar care, indiferent de poziţia exactă deţinută, a jucat un rol
bine determinat în cadrul social, fie la nivel local, fie la nivel central.
Din punct de vedere juridic, boierimea a reprezentat o clasă distinctă, cu privilegii
extinse pe cale ereditară. Ei beneficiau de o serie de imunităţi. Dat fiind statutul lor
privilegiat, întrebarea care se pune este cum s-au derulat raporturile între membri acestor
familii în condiţiile în care fiecare act familial, căsătorie, divorţ, deces, naştere sau absenţa
descendenţilor, avea o miză extrem de mare, poate chiar însăşi existenţa familiei, a numelui şi
prestigiului. În plus, de subliniat este şi faptul că, la acest nivel, familia extinsă joacă un rol
determinant. Într-adevăr legăturile de rudenie erau conjugate şi au creat clanurile, structuri
solidare sub toate aspectele, iar clanul ca unitate avea mai mare importantă decât membri săi1.
Din acest motiv strategiile matrimoniale au preocupat toate familiile boiereşti, ceea ce
explică şi atenţia şi grijă acordată fetelor boierilor, care reprezentau o miză şi, totodată, o
garanţie a unei „afaceri de succes”. Faptul fusese observat şi de către călătorii străini,
informaţie care este confirmată şi de către Dimitrie Cantemir, care constată faptul că „cu toate
că femeile nu stau ascunse faţă de bărbaţi cu aceeaşi băgare de seama că la turci, cu toate
acestea, dacă sunt cât de cât de neam bun, ies rareori afară din casele lor” 2. Tot Cantemir
continuă, afirmând despre jupănesele boierilor că acestea „au ce-i drept o înfăţişare plăcută,
dar cu frumuseţea stau mult în urmă nevestelor oamenilor de rând … Căci acestea au chipul

1 Cristina Anton Manea, Structura si restructurarea marii boierimi din Tara Românească de la începutul
secolului al XVI-lea până la mijlocul secolului al XVII-lea, Bucureşti, 2003, p. 168.
2 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Ion Creanga, Bucureşti, 1978, p. 181.
mai frumos”3. Este unul dintre puţinele cazuri în care se consemnează femeile ca fiind o
categorie aparte – „jupănesele boierilor”, dar mărturia nu trebuie exagerată în importanţă
deoarece şi pentru Cantemir, ca de altfel pentru toţi autorii medievali, poziţia femeii era dată
de poziţia soţului ei. Soţiile de boieri, fiicele boierilor se defineau, ca statut social şi juridic, în
funcţie de rangul deţinut de capul familiei. Faptul este confirmat de acelaşi Dimitrie Cantemir
care observă că această ierarhie era respectată chiar şi la serbările publice: „la dansuri fiecare
îşi ia locul după rangul lui: jupănesele şi jupâniţele boierilor au locul după starea bărbaţilor şi
părinţilor lor”4.
Din punct de vedere terminologic soţia boierului era întotdeauna „jupaneasă”, iar
fetele de boier „jupaniţe”. Excepţie de la această denumire făceau văduvele boierilor, cărora li
se acorda un atribut, anume titlul de boierie ce purtase soţul defunct, dar feminizat:
păhărniceasă, dvorniceasă, băneasă etc.5. Jupaniţele, femininul titlului conferit bărbaţilor, era
atribuit soţiilor şi fiicelor acestora, moştenit în familiile nobile. Dar titlul era conferit şi unora
dintre soţiile boierilor mici şi mijlocii, în timp ce soţiile moşnenilor sau moştenitoarele
acestora nu primeau nici un titlu.
Tot pentru a se deosebi de femeile simple din a doua jumătate a secolului al XVI-lea
jupaniţele primeau ca titlu şi funcţia soţului lor, adică erau bănese, spătărese, visteriese.
Un alt element de diferenţiere era alăturarea numelui moşiei la prenumele personal, ca
şi la bărbaţi, astfel că ele erau din Caracal, din Pereş, din Comateni. Se întâmpla ca atunci
când soţia era dintr-o familie situată pe o treaptă socială superioară soţului, acesta să ia ca
particulă de nobleţe numele moşiei soţiei, aşa cum putea să fie şi invers6.
Singurele care aveau de pierdut, în aceste politici maritale, erau fetele ce urmau să fie
căsătorite. Cum nu aveau de ales, respectând şi finalizând decizia luată de tată, ele trebuiau să
plece din casa părintească pentru a-şi urma soţii. Situaţia devenea mai tragică atunci când
intrarea într-o nouă etapă a vieţii se făcea departe de locurile natale, scăzând, astfel, şansa de
a-şi revedea părinţii. Despre fiica domnului Moldovei, Vasile Lupu, se spune că la nunta ei cu
Timuş, fiul lui Hmelniţki, a ţinut tot timpul, cât domnul a stat de vorbă cu ginerele său, pe
maică-sa îmbrăţişată pe după gât şi a plâns cu amar. Din cauza prea marii dureri, când a venit
momentul despărţirii, ea nu a putut să scoată un cuvânt7. Fără îndoială, însă, sentimentul
3 Ibidem
4 Ibidem, p. 184.
5 Octav-George Lecca, Familiile boiereşti române, Editura Libra, Bucureşti, p. 27.
6 Cristina Anton Manea, op. cit., p. 47.
7 Călători străini despre Ţările Române, vol. V, (ed. Maria Holban şi Maria M. Alexandrescu- Dersca Bulgaru),
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1973 (în continuare: Călători, V), p. 477-478.
surprins în exemplul de mai sus, despărţirea de casa părintească, desprinderea de sub aripa
maternă, nu a fost resimţit doar la nivelul clasei superioare a societăţii. În măsura în care au
existat astfel de cazuri, în care fetele trebuiau să trăiască, după ce se căsătoreau, la o mare
distanţă de locurile de obârşie, sentimentul a putut fi întâlnit, considerăm noi, şi în rândul
clasei de jos a societăţii.
În centrul acestor interese de căsătorie, profitabile pentru ambele familii contractante,
se afla femeia. Cu voia sau fără voia ei, ea devenea un obiect de schimb între cele două
familii. În consecinţă, soarta fiicelor de boieri devenea una nu tocmai fericită, întrucât
căsătoria, servind scopurilor politice ale părinţilor, de multe ori nu era asociată cu dragostea.
Cu toate că pravilele prevedeau libertatea de a consimţi la alegerea partenerului, în realitate
acest aspect a fost tratat cu mare indiferenţă; căsătoria fiind un lucru prea serios şi prea
important ca să fie lăsat la libera alegere a copiilor. Prin urmare, decizia căsătoriei, aşa cum
am mai spus, a aparţinut, în totalitate, tatălui. Copiii nu putea decât să se supună alegerii
făcute de capul familiei, în caz contrar ieşirea de sub autoritatea părintească atrăgea după sine
dezmoştenirea8.
În numele aceluiaşi principiu, gestul este judecat şi de către lumea bisericească.
Evadarea de sub acordul părintesc nu era trecută cu vederea. Cei ajunşi în astfel de situaţii nu
puteau fi cununaţi la Biserică până când nu îşi cereau iertare arhiereului, iar pentru greşeala
lor erau obligaţi să plătească o anumită sumă de bani 9. Abia apoi, legătura dintre fată şi băiat
nu mai era văzută ca o catastrofă, ca o stare periculoasă, şi în ochii Bisericii şi ai lui
Dumnezeu ea devenea posibilă.
Femeile din familiile boiereşti preluau, aşadar, statutul soţului. Totodată, întreaga lor
existenţa depindea de raportul boierului cu domnia. Căderea în dizgraţie a unui boier atrăgea
după sine şi compromiterea întregii familii. Tocmai de aceea toţi urmăreau întărirea
solidarităţii de clan prin contractarea unor căsătorii care să asigure şi să sporească averea şi,
implicit, prestigiul şi puterea familiei. Înrudirile dintre marile familii prin căsătorie au fost
momente importante din viaţa înaltei societăţi locale, însoţite de mare fast, prilej de petrecere
şi dans10. Astfel de căsătorii aveau nevoie de aprobarea domnitorului tocmai pentru a
preîntâmpina o posibilă coalizare a forţelor potrivnice acestuia.
Căsătoriile se încheiau uneori şi între familiile de boieri din cele două Ţări Româneşti
sau chiar şi cu nobili transilvăneni. Importantă era, cu precădere, sporirea sau cel puţin

8 Îndreptarea legii, glava 284, p. 276.

9 Antim Ivireanul, Opere, (ed. Gabriel Ştrempel), Bucureşti, Editura Minerva, 1997, p. 355.
10 Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 170
menţinerea statutului familiilor contractante. Implicaţiile unor astfel de căsătorii, mai ales în
ceea ce priveşte soarta celor date în căsătorie şi a bunurilor sale, au generat şi complicat
disputele între succesori. Căsătoriile mixte moldo-vlahe, vlah-transilvănene etc. puteau fi
complicate suplimentar şi de obiceiul recăsătoririlor. Într-adevăr documentele atestă această
practică atât în rândul domnitorilor cât şi în al boierilor. Decesele timpurii ale soţilor au
generat mai multe căsătorii ale părţii rămase în viaţă. Se pare că vârstă partenerilor nu era
întotdeauna foarte importantă. Spre exemplu, în 1570, fiica lui Moise vodă se căsătorea a
două oară cu un notabil ardelean, ori dacă se născuse chiar în 1530, ea avea la această
căsătorie cel puţin 40 de ani, o vârstă destul de înaintată pentru un mariaj în această perioada11.
În ceea ce priveţte drepturile şi obligaţiile lor, din punct de vedere juridic jupanesele şi
jupaniţele beneficiau de aceleaşi drepturi ca toate femeile din societatea românească. La
nivelul practicii însă, ele aveau un statut aparte, tratate fiind cu respectul cuvenit rangului lor.
La fel ca şi în cazul tuturor femeilor, şi pentru ele văduvia aducea modificarea statutului lor.
Aşadar jupanesele şi jupaniţele erau conducătoarele casei, dirijând gospodăria şi
educaţia copiilor, iar atunci când rămâneau văduve, reprezentau familia şi în afară, faţă de
ceilalţi boieri şi chiar în faţă domnului. Iar, ele, deşi nu au avut forţa politică a soţilor lor, au
reprezentat cele mai fidele partenere ale acestora la conducerea ţării, „adevăratele şi cele mai
sigure continuatoare ale marilor familii”12.
Analiza familiei româneşti din societatea medievală şi premodernă românească a
evidenţiat complexitatea profilului pe care femeia l-a îmbrăcat în acest cadru. Fiica, soţia,
mama, văduva surprind propriu-zis principalele faţete ale portretului feminin din perioada
secolului XVII. Astfel, aşa cum trupul şi sexualitatea au fixat contururile profilului femeii
medievale, la fel raportarea ei la un grup de bărbaţi a fixat şi întregit portretul acesteia.
Familia a reprezentat, aşadar, principalul cadru de manifestare al femeii. Întreagă ei viaţă se
desfăşura în acest cadru îngust al familiei – părinteşti şi apoi aceea a soţului. Practic femeia nu
îşi avea „utilitatea” decât în cadrul familial. Viaţa, destinul ei îşi găsea împlinirea doar prin
căsătorie, procreere, creştere, educare şi protejare a copiilor.
Familia românească a secolului XVII avea caracterul unei familii de tip butuc, mezinul
familiei fiind cel care rămânea în casă părintească îngrijind părinţii vârstnici şi asigurând
perpetuarea numelui familiei.Această concepţie este întâlnită şi în zilelenoastre în unele sate.
Regulile care guvernau familia erau profund ancorate în specificul societăţii medievale –
româneşti, occidentale, bizantine.

11 Cristina Anton Manea, op. cit, p. 170.

12 Ibidem, p. 49.
 Este vorba în primul rând de dominaţia „suverană” a părintelui – cap de familie asupra
familiei. Aşadar, astfel cum preponderenţa masculină a reprezentat caracteristică
fundamentală a societăţii medievale, ea poate fi extinsă şi la nivelul familiei. Tatăl sau soţul
era cei care conduceau această societate la scară redusă pe care o reprezenta familia.
Autoritatea acestuia era absolută, în unele cazuri mergând chiar până la dreptul de viaţă şi de
moarte asupra membrilor ei. Această realitate a fost înscrisă în codurile de legi elaborate în
spaţiul românesc moldovean, muntean dar şi în dreptul feudal transilvănean. „Tripartitul”,
„Pravilele”, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab”, „Predicile” lui Antim Ivireanul etc. toate
consacră această supremaţie a bărbatului şi în cadrul familiei.
De asemenea aceleaşi norme guvernează şi modul de construire a lumii familiale. De
la logodnă, la căsătorie, la raportul dintre soţi, la atitudinea faţă de copii toate sunt fixate în
conţinutul normelor juridice oficiale. Profund impregnate de un caracter religios este firesc de
ce şi toate normele referitoare la viaţă de familie se înscriu în acelaşi valori construite pe
morală creştină. Analiza lor permite conturarea profilului imaginar al familiei şi implicit al
femeii în cadrul familial. Avem deci şi în cazul familiei un tipar, o imagine ideală guvernată
de normele şi valorile creştine.
Coroborarea informaţiilor din aceste norme cu acelea surprinse de celelalte izvoare
documentare: cronici, scrisori, testamente, memorii etc. au surprins o realitate mult mai
complexă. Modelul construit de biserica, acela al familiei creştine, deşi nu este departe de
adevăr nu redă complexitatea relaţiilor de familie. Teoria nu poate să surprindă diversitatea
sentimentelor dintre soţi, nu reliefează raporturile dintre părinţi şi copii, departe uneori de
idealul înscris în texte. În plus, un element definitoriu care se impune a fi luat în considerare
este acela al rolului şi importanţei familiei extinse şi a comunităţii în viaţa cuplului. Practic în
Evul Mediu şi într-o bună parte din epoca modernă, publicul şi privatul se confundă, de pildă
la nivelul familial toate momentele esenţiale: naştere, logodnă, căsătorie, deces au loc în
prezenţa şi cu concursul comunităţii.
În ceea ce priveşte femeia în cadrul familial cercetarea acestui aspect, după cum am
afirmat anterior, a reliefat poate cel mai bine statutul şi rolul ei, sau mai bine, rolul care i-a
fost conferit acesteia de către o societate dominată de bărbaţi. Într-adevăr toate ipostazele
femininului: fiica, soţia, mama, văduva conturează şi întregesc o dată în plus imaginea femeii
care, în fiecare etapă a existenţei sale, a fost definită prin raportarea la un bărbat sau un grup
de bărbaţi. Excepţia o constituie – deşi şi în acest caz există anumite limitări – văduva care,
după cum statuează şi normele de drept – dobândea capacitate juridică deplină şi că atare
putea să îşi depăşească condiţia de „secund” fidel al unui cap de familie devenind ea însăşi
conducătorul menajului, intrând astfel în spaţiul dominat de bărbaţi.
Există încă multe aspecte a căror detaliere este imperios necesară. Totuşi, atât cât ne
lasă documentele să întrezărim, avem o imagine a vieţii de familie, a familiei care
împărtăşeşte multe dintre tiparele familiei din evul mediu occidental. ,