ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV

Aparatul digestiv (cunoscut şi sub numele de canal alimentar sau tract gastrointestinal)
este ansamblul de organe responsabil cu digestia alimentelor şi eliminarea materiilor ce nu au
putut fi digerate.

Peritoneu → membrană seroasă subţire care căptuşeşte peretele cavităţii abdomenului şi acoperă
organele cuprinse în această cavitate.
Flora intestinală reprezintă totalitatea microorganismelor ce trăiesc în cadrul intestinului gros al
vertebratelor, inclusiv al omului. Aceasta se află într-o relaţie simbiotică cu organismul – gazdă,
fiind atât de importantă încât, de cele mai multe ori, aceste organisme n-ar putea trăi fără ajutorul
florei intestinale.

Funcțiile aparatului digestiv

1. Funcţia motorie – aparatul digestiv fragmentează şi transportă alimentele;

2. Funcţia de digestie – sucurile gastrice conţin enzime ce degradează prin hidroliză
principiile alimentare în componente simple;
3. Funcţia de absorbţie – componentele simple sunt trecute prin peretele digestiv în mediul
intern.
4. Funcţia secretorie – secretă sucurile digestive necesare digestiei şi este realizată de
glande. Pe toată suprafaţa mucoasei digestive sunt bilioane de glande unicelulare, celule
mucoase care secretă mucus cu rol de protecţie şi de favorizare a alunecării conţinutului
digestiv ca şi de formarea bolului din cavitatea bucală şi din colon.

1
 Motilitatea – este mişcarea muşchilor tractului gastrointestinal ce amestecă şi împinge
hrana de la gură către capătul tractului. Laringele – parte a căilor respiratorii, aflat între trahee şi
faringe, are rolul de a produce sunetele prin intermediul glandelor vocale şi de a preveni intrarea
hranei, prin intermediul epiglotei, în căile respiratorii. Faringele – parte a gâtului aflat în spatele
gurii şi a cavităţii nazale.

În esofag au loc două mişcări de motilitate, primară şi secundară. În cazul în care prin
mişcarea peristaltică bolul este blocat în esofag, sistemul nervos central declanşează motilitatea
secundară şi împinge bolul în stomac. Hrana, o dată ajunsă în intestine, este împinsă cu viteze
diferite în interiorul intestinelor, prin mişcări asemănătoare unor unde cu o frecvenţă de 12
mişcări/minut în duoden şi 9 mişcări/minut în ileon.

2
Componente :

1. TRACTUL GASTROINTESTINAL SUPERIOR

a). Cavitatea bucală

Porţiunea iniţială a aparatului digestiv, alcătuită din organe şi diverse ţesuturi. Superior
este limitată de bolta palatină, inferior de planşeul bucal, lateral de obraji, anterior de buze şi
posterior se continua cu faringele. Cavitatea bucală este căptuşită cu mucoasa bucală.

În cavitatea bucală se afla cele două arcade dentare, superioară şi inferioară, situate pe
maxilar şi, respectiv, pe mandibula. Dinţii sunt în număr de 32: 8 incisivi, 4 canini, 8 premolari şi
12 molari. Dinţii aflaţi înapoia buzelor, sunt înfipţi în oasele celor două maxilare, în nişte
cavităţi numite alveole. Dinţii, nu au aceeaşi formă, datorită rolului diferit pe care îl îndeplinesc.
Astfel, pe fiecare jumătate de maxilar se găsesc:

 doi incisivi, cu rol de tăiere a alimentelor (I)

 un canin, cu rol de sfâşiere a hranei (C)

 doi premolari, care au două ridicături (PM)

 trei molari, cu patru ridicături (M)

Premolarii şi molarii (măselele) au rol în măcinarea alimentelor. În cursul vieţii sale, omul
are două dentiţii succesive: dentiţia de lapte (20 de dinţi), numită aşa deoarece se dezvoltă când
hrana principală a copilului este laptele, şi dentiţia definitivă, pe care omul o are începând de la
vârsta de 6-7 ani şi până la sfârşitul vieţii.

Limba, organ muscular situat posterior, prezintă pe faţa superioară nişte formaţiuni numite
papile: filiforme, fungiforme şi circumvalate sau gustative, ultimele fiind situate spre rădăcina

3
limbii şi formând „V”-ul lingual. În cavitatea bucală glandele salivare, parotidele, submaxilarele
şi sublingualele, excretă saliva.

Funcţiile pe care le îndeplineşte gura sunt: funcţia de masticaţie pentru formarea bolului
alimentar, începutul digestiei glucidelor sub acţiunea ptialinei salivare, funcţia de fonaţie, funcţia
receptoare, funcţia de apărare şi funcţia fizionomică.

b). Faringele
Un organ care aparţine atât aparatului digestiv, cât şi aparatului respirator. El se află situat
în partea posterioară a cavităţii bucale si se continuă cu esofagul. Căptuşit cu o mucoasă, este
bogat în ţesut limfoid. În faringe se găsesc amigdalele palatine, amigdala faringiană pe peretele
posterior şi amigdala linguală la rădăcina limbii, legate între ele prin numeroase vase limfatice şi
formând inelul limfatic Waldeyer.

Funcţiile faringelui sunt: funcţia de conducere a bolului alimentar către esofag şi funcţia de
apărare împotriva infecţiilor, care pot pătrunde pe cale digestivă sau pe cale respiratorie.

c). Esofagul
Este un organ musculo-membranos, tubular, care face legătura între faringe şi stomac. El
începe la nivelul vertebrei a 7-a cervicală (C7) în dreptul cartilajului cricoid, şi se termină în
dreptul vertebrei a 11-a toracale la cardia; este lung de 25 – 32 cm şi are un calibru care variază
între 10 şi 22 mm. Cele două funcţii majore ale esofagului sunt transportul bolului alimentar din
cavitatea bucală în stomac şi împiedicarea refluxului conţinutului gastrointestinal.

Cardia este sfincterul situat la limita dintre esofag şi stomac, este de forma unui inel
muscular care se comportă asemenea unei valve permiţând în mod normal trecerea alimentelor
şi a lichidelor doar într-un sens: de la esofag la stomac.

4
 Fiziologic, esofagul reprezintă un organ menit să facă legătura dintre faringe şi stomac.
Prin reflexul de deglutiţie, bolul alimentar trece din faringe în esofag; prin coordonare nervoasă,
musculatura formează unde contractile care împing bolul spre cardia; sfincterul cardiei se
desface (deschide), împiedicând şi refluarea conţinutului gastric în esofag.

d). Stomacul
Organ cavitar musculo – glandular, este segmentul tubului digestiv situat între esofag şi
intestinul subţire. Forma lui este asemănătoare cu a unei pere, cu vârful uşor îndoit şi îndreptat în
sus: la examenul radiologic apare ca litera „J” sau ca un cârlig. Forma lui este variabilă în funcţie
de: conţinut, tonicitatea musculaturii proprii, tonicitatea peretelui abdominal, poziţia individului
şi volumul organelor vecine.

Stomacul începe de la cardia, (cardia este situată în dreptul vertebrei T 11) care face
legătura între esofag şi stomac; porţiunea situată deasupra cardiei şi care este adaptată cupolei
diafragmatice, se numeşte marea tuberozitate (fornix sau fundul gastric); segmentul vertical
este corpul stomacului, care se continua cu mica tuberozitate şi apoi cu antrul piloric şi se
termină cu orificiul piloric (acesta se află în dreptul vertebrei L1). Între cardia şi pilor se află
două margini: marginea externă sau marea curbură şi marginea internă sau mica curbură.

Din punct de vedere fiziologic, stomacul primeşte alimentele şi, datorită funcţiei sale
motorie, le frământă, le amestecă cu sucul gastric şi apoi le evacuează în duoden, prin funcţia
secretoare, stomacul intervine în digerarea ţesutului conjunctiv şi a proteinelor cu ajutorul
acidului clorhidric şi al pepsinei. Mucusul gastric are un rol protector de prim – ordin, apărând
mucoasa de acţiunea sucului gastric.
În stomac sunt distruşi, sub acţiunea acidului clorhidric (HCl), majoritatea agenţilor
patogeni care pătrund în organism odată cu mâncarea sau cu lichidele ingerate. Prin mişcările
imprimate de către musculatură, bolul alimentar este amestecat şi deplasat, dinspre cardia spre
pilor. În urma acestor procese, bolul alimentar suferă câteva transformări, trecând în chimus
gastric. Chimusul gastric trece în duoden prin pilor.

5
Vascularizaţia stomacului

Vascularizaţia stomacului este asigurată de: artera hepatică, artera gastrică stângă şi
splenică. Aceste artere sunt ramuri din trunchiul celiac.

Inervaţia stomacului

Inervaţia stomacului este asigurată de plexul gastric, care este format din fibre simpatico
şi parasimpatice. Plexul gastric provine din plexul celiac. Fibre nervoase formează în peretele
stomacului plexul submucos şi plexul mienteric.

6
2. TRACTUL GASTROINTESTINAL INFERIOR

a). Intestinul subţire

Un tub de muşchi şi membrane intestinale, ce stă strâns răsucit în cavitatea abdominală.

Intestinul subţire face parte din tubul digestiv şi este porţiunea cuprinsă între stomac şi intestinul
gros. Aici se definitivează digestia alimentelor prin acţiunea a trei substanţe principale ce
acţionează asupra chimului gastric: sucul intestinal, sucul pancreatic şi bila. Intestinul subţire
este locul unde se desfăşoară fenomenele de absorbţie a nutrienţilor din cadrul digestiei.

Intestinul subţire este delimitat de stomac prin orificiul piloric şi de intestinul gros prin
valva ileo-cecală. Lungimea sa diferă de la un autor la altul – de la 2,5 m până la 10 m, dar
lungimea medie este situată în jurul cifrei de 4 – 6 m. La cadavru, după pierderea tonusului
muscular, lungimea intestinului subţire ajunge la 9 m. Diametrul intestinului subţire variază între
2 şi 4 cm, în funcţie de regiunea studiată.

Intestinul subţire este împărţit în trei segmente: duoden, jejun şi ileon. Acestea au funcţii
comune, dar şi specifice. Duodenul este porţiunea fixă a intestinului subţire, iar jejunul şi ileonul
sunt segmente mobile, vag delimitate.

– duodenul → fiziologic, duodenul are două funcţii principale: motorie şi secretorie. Motilitatea
duodenală împinge chimul alimentar foarte repede în jejun (în câteva secunde). Secreţia
duodenală elaborează secretina (cu rol în stimularea pancreasului şi a intestinului). La nivelul
duodenului încep să se amestece chimul alimentar sosit din stomac cu sucul duodenal, bila şi
sucul pancreatic.
Duodenul este prima porţiune a intestinului subţire ce porneşte de la orificiul piloric şi se
continuă cu jejunul, limita dintre cele două segmente fiind flexura duodeno-jejunală. Lungimea
duodenului este de aproximativ 25 cm, iar diametrul său nu este peste tot egal. Dintre cele 4

7
segmente ale duodenului, al 2-lea segment (sau porţiunea descendentă) prezintă un interes
deosebit, aici fiind locul unde se deschide canalul coledoc şi ductele Wirsung şi Santorinii
(primul conţine bila şi ultimele două sucul pancreatic), prin ampula lui Vater şi sfincterul lui
Oddi.
Dintre porţiunile intestinului subţire, duodenul are o importanţă mare în digestie deoarece, pe de
o parte, aici se varsă bila şi sucul pancreatic, iar pe de alta, prin pereţii duodenali pornesc reflexe
ce controlează activitatea veziculei biliare şi a sfincterului Oddi situat la locul de „vărsare” a
canalului coledoc în duoden.

Datorită acestui fapt, bila şi sucul pancreatic ajung în duoden doar atunci când este nevoie de
acţiunea lor digestivă;

– Jejun – ileonul → are un calibru mai mic şi umple cea mai mare parte a cavităţii
peritoneale. Fiziologic, jejunoileonul are trei funcţii: motorie, secretorie şi de absorbţie. Aceste
două segmente ale intestinului subţire sunt delimitate de flexura duodeno-jejunală şi valva
ileocecală. Deşi sunt segmente mobile, jejunul şi ileonul sunt fixate printr-o membrană –
mezenter la peretele abdominal posterior. Cele două segmente, jejunul şi ileonul, sunt descrise
împreună: ele prezintă dea lungul traiectului lor 14 – 16 curburi cunoscute ca anse intestinale.
Aceste anse sunt simetrice, adică sunt formate din două ramuri egale ce se unesc la un capăt.
Dimensiunea jejun-ileonului este estimată la 4 – 6 m şi un diametru de 3 cm.

Structura intestinului subţire

Intestinul subţire prezintă trei segmente şi este sediul principal de absorbţie al

nutrienţilor. Pentru asigurarea rolului său, intestinul subţire este format din celule specializate
pentru fiecare funcţie în parte.

Peretele intestinului subţire este format din patru straturi, de la interior spre exterior
acestea sunt: stratul mucos, submucos, muscular şi seros. Aceste straturi prezintă anumite
particularităţi, în funcţie de segment.

8
 Sucul intestinal este un lichid bogat în mucus şi hidrocarbonat, care neutralizează
aciditatea chimului gastric, secreţia glandelor fiind stimulată de factori chimici locali (pH-ul
chimului) de factori hormonali (secretina, colecisto-kinina) şi de factori nervoşi (vagul).

b). Intestinul gros

Segmentul terminal al tubului digestiv; el începe de la valva ileocecală şi se termină cu
anusul. Se distinge de intestinul subţire prin volumul lui mult mai mare.
Lungimea lui variază între 1,5 şi 3 metri şi un diametru de aproximativ 7 cm, care descreşte până
la 3 cm, pe măsură ce se apropie de anus. Intestinul gros înconjoară intestinul subţire ca rama
unui tablou şi se împarte în următoarele segmente: cecul, colonul (ascendent, transvers,
descendent, sigmoid) şi rectul.

9
Fiziologic, intestinul gros are funcţii de motricitate, secreţie şi absorbţie. Motricitatea asigura
progresiunea bolului fecal prin contracţii peristaltice, segmentare, şi prin contracţii masive. Bolul
fecal se adună în sigmoid; trecerea materiilor fecale în rect duce la expulzarea lor prin actul
fiziologic al defecaţiei.

Funcţionare
Din punct de vedere funcţional, cecul, colonul ascendent şi prima jumătate a colonului
transversal au rol în absorbţie, iar celelalte segmente au rol de depozitare şi eliminare a materiilor
fecale.
Produsul de secreţie al mucoasei intestinului gros este redus cantitativ, foarte vâscos, cu
pH-ul alcalin şi lipsit de enzime. Rolul acestuia este de a favoriza trecerea resturilor alimentare şi
formarea bolului fecal. În acelaşi timp, secreţia mucoasă a intestinului gros protejează pereţii
acestuia de traumatisme mecanice şi substanţe toxice sau acide.

Mişcările intestinului gros sunt reprezentate de unde peristaltice şi mişcări de transport în

masă. Frecvenţa acestor unde este de 2-4 pe minut şi sunt datorate contracţiei stratului muscular
din structura peretelui. Alimentele ajung în interiorul cecului la 4 ore după ingestie, dar preluarea
completă a acestora durează aproape 5 ore. La 6 ore de la ingestie alimentele ajung în unghiul
hepatic al colonului, la 9 ore în unghiul splenic, iar la 12 ore în colonul sigmoid.
Eliminarea totală a alimentelor ingerate durează între 5 şi 7 zile (eliminarea totală a unui
prânz test).

Sucurile digestive
Glandele salivare produc o enzimă ce începe transformarea amidonului din hrană în
particule mai mici. Apoi, în stomac, mucoasa stomacală produce sucul gastric şi enzime ce
digeră proteinele. După ce stomacul împinge amestecul rezultat de primele faze ale digestiei în
intestinul subtire, hrana este amestecată cu substantele produse de alte două organe: pancreasul şi
ficatul. Pancreasul produce un suc ce contine o serie de enzime care descompun carbohidrații,
grăsimile şi proteinele. Ficatul eliberează bila. Bila este stocată în perioada dintre mese în vezica
biliară. La ora mesei, vezica biliară transferă bila în intestine unde grăsimile sunt descompuse.

10
După ce grăsimile sunt astfel descompuse, enzime produse de pancreas ori de glande ale
peretilor intestinelor digeră particule rezultate.

Flora microbiană a intestinului gros

Bacteriile ce colonizează intestinul gros sunt indispensabile vieţii. Colonul are cea mai
luxuriantă microbiotă (au fost identificate aproximativ 300 de specii de bacterii diferite),
apreciată la peste 10 miliarde de bacterii pe gram. Numărul mare de bacterii face ca 10 – 30%
din masa materiilor fecale să fie ocupată de bacterii. Acestea ajung în interiorul intestinului prin
alimente şi încep colonizarea de la nivelul mucoasei bucale până la nivelul rectului.
Tipurile de bacterii din interiorul intestinului gros diferă. Astfel, în cec, colonul ascendent
şi prima jumătate a colonului transvers se găsesc bacterii predominant de fermentaţie –
degradează glucidele din care rezultă acizi organici, hidrogen şi dioxid de carbon. Restul
colonului este colonizat de bacterii anaerobe cu rol de putrefacţie. Peste 95% din numărul total
de bacterii din intestinul gros sunt anaerobe (nu au nevoie de oxigen pentru a supraviețui).
Datorită acţiunii florei de putrefacţie se produce în interiorul intestinului gros o serie de
substanţe toxice pentru organism – inodol, scatol sau amoniac. Pe lângă rolul digestiv al
bacteriilor, acestea au şi ale funcţii importante în organism – sintetizează şi absorb unele
vitamine (B1, B2, K), intervin în metabolismul acizilor biliari, stimulează funcţia de apărare a
organismului prin creşterea producţiei de imunoglobuline. Consumul de antibiotice pe termen
lung şi fără indicaţia medicului afectează flora microbiană din colon, producând disbioze grave.

Defecaţia

Cantitatea de materii fecale eliminate zilnic variază în funcţie de alimentaţie, vârstă sau
gradul de absorbţie al individului. Regimul vegetarian determină creşterea volumului de materii
fecale, iar cel rafinat şi bazat pe carne determină scăderea volumului. Materiile fecale conţin
până la 70% apă, restul fiind substanţe organice şi anorganice. În inaniţie prelungită, deşi nu
există activitate digestivă, eliminarea materiilor fecale continuă.

11
 Defecaţia este un act reflex motor ce constă în eliminarea materiilor fecale la exterior.
Sfincterul anal extern este format din fibre musculare striate (deţinem controlul asupra lui), iar
sfincterul intern din fibre musculare netede. După ce este atins pragul de distensie al rectului
(rectul se umple cu materii fecale ceea ce determină stimularea receptorilor din perete) se
declanşează reflexul de defecaţie – în anumite condiţii, se poate inhiba şi amâna voluntar actul
defecaţiei prin menţinerea sfincterului anal extern contactat. Menţinerea sfincterului extern
închis determină descărcarea unor impulsuri ale nervilor hipogastrici – se diminuează
peristaltismul colonului ceea ce ajută la amânarea actului de defecare. Inhibarea voluntară se
poate face doar pentru câteva ore. Frecvenţa defecaţiei este variabilă, 1 – 3 ori pe zi.

Aerul digestiv

În tubul digestiv se găsesc cca 150 de ml de gaz: 50 de ml în stomac şi 100 de ml în

colon. Aerul ajunge în stomac prin deglutiţie şi alimente. Acesta este eliminat la exterior prin
eructaţii (acţiunea de „râgâi”). Aerul ce nu a fost eliminat ajunge în intestinul gros, unde ajunge
în colon. După ce ajunge în colon, aerul este aproape complet lipsit de oxigen, dar conţine
diferite gaze rezultate în urma proceselor de fermentaţie – hidrogen, metan, hidrogen sulfurat –
determină apariţia mirosului caracteristic după eliminare.

3. GLANDELE AUXILIARE
Glandele auxiliare sunt cele salivare, ficatul, prin funcţia sa de producere a bilei prin
intermediul celulelor hepatice (bilă, stocată în vezica biliară, este necesară în digestia şi absorbţia
grăsimilor) şi pancreasul, care produce un suc digestiv ce conţine enzime necesare digestiei şi
bicarbonat pentru neutralizarea acidului chimului.

12
1. Ficatul
Glandă anexă voluminoasă a tubului digestiv, cu funcţiuni multiple şi complexe de
sinteză şi de transformare a diverselor substanţe. Ficatul este situat deasupra şi în dreapta
abdomenului, sub cupola dreaptă a diafragmului, care îl separă de plămânul corespunzător şi
înconjurat în toate părţile de coaste. Este un organ de culoarea roşie – închisă, ce cântăreşte 1,5-2
kg, fiind cel mai greu organ al corpului uman. Ficatul este compus din 2 lobi inegali, stâng şi
drept. Lobul drept este de aproximativ 6 ori mai mare şi prezintă ataşaţi 2 lobi mai mici numiţi:
lobul cuadrat (pătrat) şi caudat. Ficatul este probabil organul cu cele mai multe şi mai
diversificate funcţii din organismul uman. După ingestia alimentelor, acestea sunt prelucrate de-a
lungul tubului digestiv şi degradate până la nutrienţi ce vor ajunge la toate ţesuturile şi organele
din corp. Dar înainte de a ajunge la ţesuturile beneficiare, acestea ajung la nivelul ficatului unde
suferă unele transformări.

Ficatul este o glandă anexă a tubului digestiv cu o structură foarte complexă. Unitatea
morfologică a ficatului este lobulul hepatic. Acesta are formă de piramidă şi o lungime de câţiva
milimetri. Ficatul conţine până la 100.000 de lobuli. Fiecare lobul hepatic este format din
hepatocite (celulele ficatului), capilare sinusoide şi canale biliare (în care se varsă bila).

Circulaţia hepatică este dublă – funcţională şi nutritivă, dar ramurile arterei hepatice şi
cele ale venei porte se vor uni în interiorul ficatului formând capilarele sinusoide. Din capilarele
sinusoide, sângele se va aduna în venele hepatice care se vor vărsa în vena cavă inferioară. În
fiecare minut prin vena portă trece aproximativ 1 litru de sânge, iar prin arterele hepatice
aproximativ 350 de ml de sânge. Această cantitate de sânge va ajunge în capilarele sinusoide,
adică 25 % din volumul de sânge pe care îl pompează inima în repaus. Vasele de sânge din ficat
nu au inervaţie vasodilatatoare, ci doar vasoconstrictoare – sângele cantonat la nivelul ficatului
va fi deblocat şi trimis în circulaţie cu ajutorul vasoconstricţiei. În unele stări de şoc se poate
reduce debitul de sânge din ficat ajungându-se până la necroză hepatică.

13
Funcţiile ficatului :
→ funcţia metabolică:
Prima funcţie principală a ficatului este să stocheze energie în formă glicogenică, care este
compusă dintr-o formă de zahăr numită glucoză. Ficatul înlătură glucoza din sânge atunci când
nivelul acesteia este crescut printr-un proces numit glicogeneză. Ficatul combină moleculele de
glucoză în lanţuri lungi pentru a creea glicogenul, un carbohidrat care asigură o formă de energie
depozitată. Când nivelul glucozei din sânge scade sub nivelul normal de care organismul are
nevoie pentru îndeplinirea funcţiilor specifice, ficatul reversează această reacţie transformând
glicogenul în glucoză. Ficatul mai reprezintă şi un depozit pentru minerale sau vitamine, în
special vitamina B12. Cantitatea de vitamină B12 depozitată în ficat ar putea acoperi necesităţile
organismului (formarea de globule roşii) pentru o perioadă de 1 – 2 ani în condiţii de carenţă.

14
– funcţia secretorie → producerea bilei. Produsul de secreţie al ficatului este bila, pe care o
elimină în căile biliare. Pe lângă bilă, acesta mai elimină colesterol sau metale grele (în
intoxicaţia cu metale grele). Bila conţine apă, acizi biliari, pigmenţi biliari, bilirubină, proteine şi
ioni de Na, K sau Cl. Bila este secretată continuu de către ficat şi este depozitată în vezica biliară
de unde va fi eliminată în timpul digestiei pentru a emulsiona lipidele. În interiorul vezicii suferă
procese de concentrare ajungându-se la 50 -70 de ml depozitaţi în vezica biliară, în condiţiile în
care ficatul secretă aproximativ 500 de ml de bilă la 24 de ore.

– funcţia imună → neutralizarea corpurilor externe din organism, în special a toxinelor, jucând
astfel un rol important în imunitatea corpului. Funcţia antitoxică este practicată de ficat prin
absorbţia de toxine, le alterează chimic apoi le excreta în bila.
Ficatul funcţionează ca o fabrică chimică. Câteva proteine importante găsite în sânge, se fabrică
în ficat. Una dintre acste proteine – albumina ajuta în retenţia de Ca şi altor substanţe în circuitul
+

sangvin. Albumina ajuta de asemenea la reglarea mişcării apei din sânge în ţesuturi. Ficatul
produce şi globina – una din cele 2 componente ce formează hemoglobină. Mai produce şi alte
grupuri de proteine ce includ anticorpi.
Este singurul organ care se regenerează, putându-se regenera chiar complet. În cazul altor
organe, de exemplu inima, ţesuturile bolnave sunt înlocuite cu o cicatrice, ca şi cele de pe piele.
Ficatul are capacitatea de a înlocui celulele bolnave cu noi celule.

2. Vezica biliară ( colecistul sau fierea )

Este un rezervor temporar al bilei, situat în fosa colecistului de pe faţa inferioară a
ficatului. Are o formă de pară cu o lungim de aprox. 8-10 cm. Vezica este specifică vertebratelor.
Este unită cu ficatul, de unde primeşte bila, şi cu duodenul, unde o eliberează. Rolul colecistului
este de a colecta secreţia externă hepatica (bila), care contribuie la digestia alimentelor. Bila
conţine colesterol, săruri biliare, lecitină şi alte substanţe.

15
 Principala funcţie a veziculei biliare este de a colecta şi suntetiza bila secretată de ficat
(lichid de culoare galben-maro ce conţine săruri necesare pentru digestia lipidelor sau a
grăsimilor, principala substanţă care contribuie la absorbţia şi descompunerea grăsimilor). Bila
va fi stocată în canalele intrahepatice. Din vezicula biliară, bila va fi transportată prin canalele
cistic şi coledoc şi apoi de-a lungul duodenului (prima parte a intestinului subţire) unde vor fi
digerate, în primul rând, grăsimile (lipidele) şi vitaminele.

Căile biliare reprezintă sistemul de canale prin care bila ajunge de la nivelul
hepatocitelor, unde este elaborată, în duoden. O parte se găsesc în interiorul ficatului şi sunt
denumite căi biliare intrahepatice, iar restul formează căile biliare extrahepatice.

Căile biliare extrahepatice deservesc în principal la transportul şi depozitarea bilei, însă la

nivelul acestora se desfăşoară şi o serie de procese prin care bila hepatică suferă modificări
cantitative şi calitative. Canaliculii biliari secretă în permanenţă bila, însă aceasta ajunge în
duoden doar în perioadele digestive, datorită sfincterului Oddi, al cărui mecanism de deschidere
este declansat la presiuni de 100-200 mm apă, presiunea bilei în sistemul ductelor bilioare fiind
de numai 50-70 mm apă. Astfel, traseul bilei este deviat către vezica biliară, care deţine
capacitatea de a se relaxa adaptativ în funcţie de conţinut, concentrând în acelaşi timp bila, pe
care o va depozita în perioadele interprandiale.

Zilnic, hepatocitele elaborează între 500-1.000 ml bilă, iar capacitatea colecistului este de
30-60 ml, ceea ce explică faptul că bila hepatică este concentrată în perioadele interdigestive de
4-10 ori, aceste procese de concentrare prevenind cresterea anormală a presiunii în sistemul
căilor biliare. Astfel, bila colecistică devine tulbure, de culoare verde închis, este filantă, conţine
90% apă şi are reacţie aproape neutră, datorită pH-ului său cuprins între 7-7,4.

16
3. Pancreasul
Pancreasul este un organ cu rol de glandă mixtă, adică secretă hormoni pe care îi varsă în
sânge, dar şi suc pancreatic ce ajunge în tubul digestiv. Este o glandă voluminoasă anexată
duodenului. Forma pancreasului este neregulată. Este alungit în sens transversal, iar capătul drept
este voluminos şi cel stâng ascuţit. Pancreasul este aşezat transversal, profund în abdomen, având
raporturi cu coloana vertebrală. La dreapta sa se găseşte duodenul, iar la stânga splina.
Pancreasul ocupă astfel epigastrul, iar coada sa ajunge în hipocondrul stâng.
Pancreasul are o lungime de 15 – 20 de cm şi o grosime de 2 cm. Este un organ friabil ce
se poate rupe (sau perfora) uşor. Culoarea pancreasului este roz-cenuşie, dar devine roşu în
timpul activităţii sale. Pancreasul este mai voluminos la bărbat decât la femeie şi ajunge la
dimensiunile maxime până la vârsta de 40 de ani, apoi de la 50 de ani descreşte treptat. Greutatea
pancreasului nu este mai mare de 100 g, în medie fiind de 80 g.

17
 Pancreasul este format dintr-o porţiune voluminoasă în partea dreaptă, denumită cap, o
porţiune orizontală – corp şi o porţiune ascuţită, denumită coadă. Pancreasul este o glandă mixtă,
atât cu secreţie exocrină, cât şi cu secreţie endocrină. Structural, pancreasul prezintă o capsulă,
stromă şi parenchim. Capsula înveleşte pancreasul şi trimite prelungiri în interior formând lobulii
pancreasului. Stroma este formată din ţesut conjunctiv lax ce conţine vase de sânge şi nervi.
Parenchimul este format din tipuri de celule diferite ce formează pancreasul endocrin şi
pancreasul exocrin.

Structura pancreasului

Pancreasul este o glandă mixtă, atât cu secreţie exocrină, cât şi cu secreţie endocrină.
Structural, pancreasul prezintă o capsulă, stromă şi parenchim. Capsula înveleşte pancreasul şi
trimite prelungiri în interior formând lobulii pancreasului. Stroma este formată din ţesut
conjunctiv lax ce conţine vase de sânge şi nervi. Parenchimul este format din tipuri de celule
diferite ce formează pancreasul endocrin şi pancreasul exocrin.

Sucul pancreatic este secretat în cantitate de 1000 – 1500 de ml la 24 de ore şi este un

lichid clar, vâscos şi cu un pH alcalin (variază între 7 şi 9). În compoziţia sucului pancreatic se
găsesc substanţe organice şi anorganice, dar componentul principal este apa (apa reprezintă mai
bine de 90% din componenţa sucurilor digestive).

Dintre substanţele anorganice un rol deosebit de important îl are ionul de sodiu şi anionul
bicarbonic (pe lângă aceste substanţe se mai secretă şi alţi ioni – K, Mg, Ca, Cl). Cele două
substanţe formează bicarbonatul de sodiu ce asigură alcalinitatea sucului pancreatic. Sucul
pancreatic trebuie să aibă un pH alcalin pentru a neutraliza aciditatea sucului gastric la
pătrunderea acestuia în duoden.

Substanţele organice sunt reprezentate de enzime. Acestea au acţiune asupra glucidelor,

proteinelor şi lipidelor.

18
Pancreasul exocrin

Reprezintă aproape 98% din masa pancreasului. Este format din acini de formă sferică. În
structura acinilor se găsesc celule sero-zimogene (conţin granule de zimogen). Aceste celule
asigură secreţia intermitentă a pancreasului exocrin cu rol foarte important în procesele de
digestie. De la nivelul acinilor pornesc canale ce se unesc. Acestea formează ductul principal
Wirsung şi ductul accesor (secundar) Santorini. Rolul acestor ducte este de a prelua secreţia
exocrină a pancreasului şi de a o vărsa în duoden – sucul pancreatic.

19
Pancreasul endocrin

Ocupă doar 2% din masa organului şi este format din insulele lui Langerhans. Acestea sunt
răspândite difuz prin pancreasul exocrin (exact ca insulele împrăştiate prin ocean). Numărul total
al acestor insule variază între 500.000 şi 2.000.000, iar diametrul lor nu depăşeşte 400 de
micrometri. Insulele sunt formate din celule şi capilare. Rolul capilarelor este de a prelua secreţia
endocrină a pancreasului. În structura insulelor au fost identificate 5 tipuri de celule:

Celule de tip A: sunt situate în periferia insulelor şi reprezintă aproximativ 10 – 20% din
celulele ce formează insulele. Rolul lor este de a elabora şi secreta glucagonul.

Celule de tip B: sunt mult mai numeroase – 80% din totalul celulelor endocrine. Sunt localizate
în centrul insulelor şi secretă insulina.

Celule de tip D: sunt în număr mult mai redus (5%) şi se găsesc răspândite pe toată insula.
Aceste celule secretă somatostatin, cu rol inhibitor asupra secreţiei de insulină şi glucagon.

Celule de tip G: ocupă 1% din masa pancreasului endocrin şi secretă gastrina, cu rol în
stimularea secreţiei de acid clorhidric de către stomac.

Celule de tip P.P.: predomină în insulele situate la nivelul capului pancreasului. Aceste celule
secretă polipeptidul pancreatic (P.P.) cu rol stimulator asupra secreţiei de suc gastric şi inhibitor a
secreţiei de suc pancreatic.

Pancreasul îndeplineşte un important rol endocrin prin hormonii eliberaţi în sânge.

Insulina: numele de insulină vine de la originea sa – insulele lui Langerhans, deşi iniţial fusese
denumită pancreină de către Paulescu, în 1921. Insulina este secretată de către celulele B
insulare, iar la 15 minute după eliberare jumătate din cantitate devine inactivă. Insulina
acţionează, în principal, asupra metabolismului glucidic – scade nivelul glucozei din sânge.
Insulina activează anumiţi receptori de la suprafaţa celulei. Aceşti receptori vor activa o serie de
proteine transportoare – GLUT 1, GLUT 2, până la GLUT 5. Aceste proteine se găsesc în diferite
celule din corp, unele în celula musculară striată, altele în creier. După activare, se vor deplasa la
suprafaţa celulei şi vor capta glucoza din sânge. Astfel, scade cantitatea de glucoză circulantă –
efectul hipoglicemiant al insulinei.

20
Glucagonul: este un alt hormon pancreatic ce contribuie la reglarea echilibrului glicemic, dar
spre deosebire de insulină, ce avea efecte hipoglicemiante, glucagonul are efecte
hiperglicemiante. Efectul hiperglicemiant al glucagonului este foarte puternic comparativ cu alţi
hormoni ce au printre efecte şi creşterea glicemiei (adrenalină, cortizol).

Somatostatinul: este secretat de către celulele de tip D din insulele lui Langerhans şi are o
acţiune de scurtă durată în sânge – doar 2 minute. La nivelul pancreasului, somatostatinul inhibă
secreţia de insulină şi glucagon. La nivel gastro-intestinal, somatostatinul scade absorbţia
nutrimentelor şi inhibă secreţia sucurilor digestive – suc gastric, intestinal, pancreatic.

Polipeptidul pancreatic: este secretat de către celulele de tip P.P. insulare. Secreţia de P.P este
stimulată de câţiva hormoni – VIP (Peptid intestinal vasoactive), GIP (Gastric inhibitory
polypeptide), secretină, bombezină şi inhibată de somatostatin. Principala acţiune a P.P. este
inhibarea secreţiei de suc pancreatic şi creşterea motilităţii gastrice şi intestinale. Acţiunea
completă a P.P-ului nu este complet cunoscută.

21
4. Glandele salivare
Glandele salivare sunt glande cu secreţie exocrină (îşi varsă produsul de secreţie într-o
cavitate) responsabile de producerea salivei. Saliva este o substanţă apoasă, ce conţine peste 98%
apă, restul fiind electroliţi, mucus, compuşi cu acţiune antibacteriană şi diverse enzime. Rolul ei
este de a inmuia alimentele, de a participa la formarea bolului alimentar şi de a începe procesul
de digestie fizică (prin mestecare) şi chimică (prin acţiunea amilazei şi lipazelor salivare).
Glandele salivare, glande anexe ale cavităţii bucale, sunt grupate în glande salivare principale
(parotide, submandibulare şi sublinguale) şi glande salivare mici sau accesorii.

- glandele parotide (cele mai mari, localizate de-a lungul ramurii mandibulare de fiecare parte,
anterior şi inferior de urechea externă); secreţia acestora facilitează masticaţia şi deglutiţia;
- glandele submandibulare, situate în partea posterioară a cavităţii bucale; sunt glande pereche ce
cântăresc aproximativ 15 grame şi secretă 70% din cantitatea totală de salivă; rolul lor este de a
îmbiba bolul alimentar cu mucină pentru a facilita pasajul esofagian, dar şi de a începe, prin
intermediul amilazei, digestia chimică;
- glandele sublinguale, sunt localizate sub planşeul bucal, anterior de glandele submandibulare.
Saliva este drenată prin ductele excretorii în cavitatea bucală, orificiile de deschidere ale acestora
având localizări diverse, corespunzătoare glandelor de care aparţin.

22
Digestia
Digestia implică mestecarea hranei, transmiterea acesteia de-a lungul tractului digestiv şi
descompunerea moleculelor de hrană în molecule mai mici ce pot fi asimilate de organism. În
gură se formează bolul alimentar care este împins prin faringe în esofag, iar de aici în stomac. O
dată ajuns în stomac, bolul este amestecat cu sucul gastric, formând chimul. Fenomenele chimice
constă în acţiunea sucului gastric asupra proteinelor şi grăsimilor.

Ca rezultat al digestiei gastrice, alimentele sunt transformate într-o materie păstoasă,

numită chim gastric, bogat în acid clorhidric. Sucul gastric este format din 90 % apă şi 10 %
acid clorhidric, fermenţi, substanţe minerale şi mucus, fiind secretat în cantitate de circa 1,5 l în
24 de ore la omul adult normal.

23
 Elementele conţinute în sucul gastric au acţiuni diferite: apa înmoaie bolul alimentar,
ajută contactul fermenţilor cu alimentele şi favorizează frământarea şi evacuarea conţinutului
gastric; acidul clorhidric distruge microbii şi bacteriile introduse prin alimentaţie şi atacă
proteinele, preparându-le pentru acţiunea fermenţilor, el ajutând şi la digestia glucidelor şi
favorizând desfacerea zaharozei.

Cu ce interactionează aparatul digestiv?

 Cu sistemul nervos – nervii intrinseci şi cei extrinseci controlează digestia.

 Cu sistemul cardiovascular – se face un schimb constant de sânge pentru a hrăni organele
digestive şi pentru a elibera substanţele nutritive în sange.

 Cu aparatul respirator – gura şi faringele reprezintă intrarea atât către canalul digestiv, cât
şi către cel respirator.

 Cu sistemul endocrin – prin hormonii care reglează digestia.

Întregul organism este hrănit de aparatul digestiv şi este influenţat de funcţionarea

acestuia. Digestia deficientă privează corpul de substanţe nutritive, scăzându-i energia. Excreţia
deficientă presupune menţinerea substanţelor toxice în organism, intoxicând astfel sângele şi
creierul.

24
25