CAPITOLUL II

NOŢIUNILE DE PEDEAPSĂ ŞI SANCŢIUNE

Apărarea valorilor sociale împotriva faptelor periculoase a reprezentat din totdeauna o

preocupare esenţială a societăţii. După apariţia statului, apărarea valorilor sociale împotriva
faptelor periculoase a devenit o funcţie importantă a acestuia. Aceasta s-a realizat cu ajutorul
normelor juridice consacrate de autorităţile publice instituite chiar de stat1.
Dreptul reglementează conduita umană, relaţiile sociale care apar între indivizi, între
membrii unei colectivităţi, ai unei societăţi. În acelaşi timp, de respectarea prevederilor
normelor juridice depinde promovarea şi apărarea valorilor sociale ale oricărei societăţi. Prin
normele sale, dreptul este cel chemat să asigure „ordinea socială, binele public şi progresul
social, să contribuie la fericirea unui număr cât mai mare de oameni şi să evite în cel mai înalt
grad suferinţa”2.
În toate etapele evoluţiei sociale s-a considerat că omul nu va conştientiza în mod real
gravitatea şi efectele dăunătoare ale faptelor sale dacă nu va resimţi personal efectele mai
mult sau mai puţin aspre ale pedepsei aplicate. Revelatoare în acest sens este definiţia celebră
şi plastică a noţiunii de pedeapsă aparţinând lui Hugo Grotius, care susţinea că „pedeapsa este
răul suferinţei ce intervine pentru răul faptei” („Poena est malum passionis quod infligitur
propter malum actionis”)3.
Montesquieu, părintele principiului separaţiei puterilor în stat, era de părere că „orice
pedeapsă care nu derivă dintr-o absolută necesitate este tiranică”. În acest sens. orice act de
autoritate exercitat de om asupra omului, şi care nu derivă dintr-o necesitate absolută, este
tiranic, iar dreptul suveranului de a pedepsi delictele se bazează pe necesitatea de a apăra
„sănătatea publică” de uzurpatorii particulari, caz în care pedepsele sunt aplicate cu deplin
temei4.
În cadrul societăţii, comportamentul a fost din cele mai vechi timpuri edictat de norme.
De aceea sancţiunea sau pedeapsa este privită ca o reacţie naturală a societăţii împotriva

1
Ştefan Pop, Poliţia şi prevenirea criminalităţii, Editura Herman, Sibiu, 1999, p. 79-81.
2
Jeremy Bentham, Introducere în principiile de morală şi legislaţie, 1789, p. 17.
3
Leontin Coraş, Sancţiuni alternative la pedeapsa închisorii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 8.
4
Cesare Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 48.

1
acelor membrii care aduc atingere unor valori, în cele mai multe situaţii, pedeapsa
(sancţiunea) fiind legată de ideea de rău5.
Din aceeaşi perspectivă a interpretării sancţiunii ca efect al unei vătămări produse
societăţii, un alt autor privea pedeapsa ca fiind urmarea răului înfăptuit, aplicată în numele
societăţii şi în executarea unei hotărâri judecătoreşti6.
Polemica privind pedeapsa sau sancţiunea aplicate de autorităţile statale este departe
de a fi ajuns la un deznodământ. Istoria pedepsei reprezintă o parte componentă a istoriei şi
încercarea de a defini pedeapsa este, de fapt, fundamentul reacţiei statale împotriva faptelor
antijuridice dintr-o societate7.
În societăţile primitive, dreptul a apărut ca fiind în strânsă legătură cu religia, fenomen
care a determinat ca, pentru multă vreme, activitatea de judecată să fie monopolul preoţilor.
Teologia s-a numărat printre primele discipline care au legitimat dreptul statului de a pedepsi,
problema fiind atinsă de mulţi teologi, cum ar fi Thomas d’Aquino, Molina Lessio, Lugo, dar
fără ca aceasta să devină obiectivul central al studiilor lor8.
Noţiunea de răspundere este indisolubil legată de pedeapsa aplicată ca urmare a
încălcării unor norme sociale. În Grecia şi, în mod deosebit, în Roma Antică, chiar dacă nu
existau norme scrise pe baza cărora să se aplice sancţiuni pentru faptele antisociale comise de
membrii comunităţii, celui vinovat i se aplicau pedepse stabilite de membrii acesteia. Primele
măsuri relativ primitive de a pedepsi persoanele certate cu legea, aplicate de către societate,
constau în alungarea acestora din sat sau lovirea lor cu pietre, fără a fi vorba însă de norme de
drept9. Atunci când aplicarea pedepsei a devenit un obicei, ea s-a transformat pentru
comunitate în regulă de drept, aplicabilă obligatoriu..
În perioada antică şi, ulterior, în Evul Mediu nu se stabilea nicio distincţie între
conceptul de pedeapsă şi cel de sancţiune, acesta din urmă intervenind abia în epoca modernă
ca o variantă a pedepsei. Sancţiunea este specifică dreptului administrativ, şi, implicit, ideii de
răspundere disciplinară.
La început, cele două noţiuni s-au confundat, existând doar mici diferenţe calitative
între mai multe categorii de pedepse.

5
Lidia Barac, Răspunderea şi sancţiunea juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 213.
6
Ion Tanoviceanu, Tratat de procedură penală, vol. III, Editura Curierul Judiciar, Bucureşti, 1924, p. 12.
7
Cristina Rotaru, Fundamentele pedepsei. Teorii moderne, teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti, manuscris, 2004, p. 2.
8
Cesare Beccaria, op. cit., p. 5.
9
Cristina Rotaru, op. cit., p. 5-6.

2
 Dacă originea ideii de pedeapsă presupune întoarcerea în timp la originile umanităţii,
mistice, tribale sau statale, şi, începând tocmai de la originea filosofico-religioasă a
umanităţii, sancţiunea a făcut parte din fundamentul spiritului uman.
În epoca statală a existat o perioadă în care pedeapsa a avut un rol intimidant,
remarcându-se prin atrocitate. De aceea, pedeapsa publică a devenit în acea vreme un mijloc
de menţinere a disciplinei şi de apărare a autorităţii puterii clerice şi militare. Pedepsele erau
în special corporale şi erau însoţite de torturi şi suplicii oribile, privarea de libertate nefiind
cunoscută în acea vreme, delincvenţii fiind închişi în gropi, canale sau chiar mine părăsite
până erau condamnaţi10. Cele mai cunoscute pedepse ale lumii barbare erau bătaia cu biciul,
cu vergele sau nuiele în public, mutilările (tăierea limbii, a urechilor, a degetelor, a braţelor, a
piciorului, scoaterea ochilor, jupuirea pielii), pedeapsa cu moartea prin spânzurare, decapitare,
tragerea pe roată, despicarea corpului, îngroparea de vii, înec, răstignire, ardere pe rug. Toate
acestea menţineau, prin cruzimea lor exacerbată, o stare de teamă continuă faţă de instituţiile
statului din acea epocă şi faţă de eventuala aplicare a legii.
În perioada Antichităţii, sancţiunea era sinonimă răzbunării şi reprezenta posibilitatea
de a recupera onoarea pierdută, de recăpătare a demnităţii şi, mai ales, de a umili
ofensatorul11. Cea mai veche lege a Antichităţii, care a rămas celebră prin complexitatea sa,
deşi a fost scrisă pe un singur bloc de piatră, a fost Codul lui Hammurabi, text ce face referire
la toate aspectele cu care se putea confrunta societatea asiro-babiloniană, făcea referire la o
conştiinţă clară şi surprinzător de modernă a scopului uman al justiţiei, care trebuia „să facă să
domnească dreptatea, pentru ca omul tare să nu îl vatăme pe cel slab”. Ca orice legiuire
arhaică, acest cod conţinea sintetic elemente care acopereau toate ramurile de drept,
dezvoltate distinct mai târziu, precum dreptul penal şi procedura penală, dreptul comercial sau
dreptul familiei12.
Stilul de aplicare a pedepselor în Antichitate şi, în special, duritatea lor, sunt
incomparabile cu sistemul sancţionator al zilelor noastre. Primul cod al Antichităţii nu făcea o
distincţie clară între categoriile de fapte sancţionabile, ci, mai degrabă, departaja pedepsele
aplicabile în funcţie de clasa socială din care făceau parte cel care încălcase norma şi victima
sa. Cele mai multe forme de pedepsire erau de natură corporală şi presupuneau tăierea limbii,
scoaterea ochiului, tăierea braţului sau a ambelor mâini în anumite cazuri, lovirea cu nuiele,
aceasta din urmă fiind practic cea mai uşoară dintre pedepse, aplicabilă în cazul săvârşirii de

10
Traian Pop, Curs de criminologie, Editura Institutului de Arte „Ardealul”, Cluj, 1928, p. 250.
11
Aulus Gellius, Nopţi antice, cartea a VII-a, Paris, 1863.
12
Nicolae luga, Codul lui Hammurabi, Editura Proema, Timişoara, 2009, p. 8.

3
fapte cu impact social minor. Astfel, „dacă fiul adoptiv al unui şambelan ori fiul adoptiv al
unui epicen îi zice tatălui sau mamei sale adoptive «tu nu eşti tatăl meu sau nu eşti mama
mea», îi va tăia limba”13. „Dacă fiul adoptiv al unui şambelan ori fiul adoptiv al unui epicen a
descoperit casa tatălui său adevărat şi, urându-şi tatăl sau mama care l-a crescut, se duce la
casa tatălui adevărat, îi vor scoate ochiul. Dacă un om şi-a dat copilul unei doici să ie alăptat
şi acel copil a murit apoi în grija doicii, dacă acea femeie pune apoi la sânul ei alt copil fără
ştirea tatălui sau a mamei sale, ea va i condamnată şi i se vor tăia sânii”. „Dacă un fiu îşi
loveşte tatăl, i se va tăia mâna, dacă un om va scoate ochiul unui om liber, i se va scoate şi lui
ochiul, dacă el rupe oasele unui om liber, i se vor rupe şi lui oasele. Dacă acesta scoate ochiul
unui iobag, el va plăti un maneh de argint. Dacă scoate dintele unui iobag, el va plăti un
maneh de argint. Dacă un om loveşte obrazul unui om liber, care îi este superior în rang,
acesta va fi bătut cu 60 de lovituri de bici din piele de bou în faţa obştii”14
Deşi prezentate succint, regulile regelui babilonian au cuprins esenţa problemelor şi şi-
au pus amprenta puternic asupra normelor edictate ulterior de alte popoare.
Termenul de pedeapsă prezintă interes în funcţie de momentul istoric. La romani, de
exemplu, nu a existat la început niciun termen general pentru pedeapsă, cuvântul poena
apărând mai târziu în limbajul juriştilor romani15
Nici în dreptul românesc nu era folosit termenul de pedeapsă, el fiind introdus pentru
prima dată de fanarioţi16. Înainte de aceasta, cuvântul utilizat era de origine greacă, derivat din
verbul „a învăţa”, întrucât dascălii greci nu concepeau învăţătura fără pedepse. S-a ales, astfel,
pentru pedeapsă cuvântul care însemna învăţătură. Spre exemplu, în „Pravila” lui Vasile Lupu, cuvântul utilizat
era „cercetare”.

În timpurile moderne, încercarea de a defini pedeapsa s-a lovit şi de multitudinea

sensurilor pe care le îmbracă noţiunea ca atare (măsură de represiune, sancţiune aplicată celui
care a săvârşit o greşeală, condamnare, osândă, necaz, nenorocire).
Definirea sancţiunii, respectiv a pedepsei se poate face distinct, în funcţie de factorii
externi sau interni care determină aplicarea unor forme de constrângere, deoarece, oricum şi
indiferent din ce unghi ar fi privită şi definită sancţiunea sau pedeapsa, acestea nu constituie
altceva decât rodul unor constrângeri.
O primă formă de sancţionare invocată des pe plan social, este sancţiunea aplicată de
divinitate, metamorfozată mai apoi în sancţiuni efective, concretizate de instituţia Bisericii
13
Art. 192-193 din Codul lui Hammurabi.
14
Art. 195 din Codul lui Hammurabi.
15
Ion Tanoviceanu, op. cit., vol. III, p. 15-16.
16
Cristina Rotaru, op. cit., p. 13

4
prin canoane, mai mult sau mai puţin dure, care aveau menirea de a curăţi psihicul, sufletul şi,
mai ales, moralul uman ajuns la o anumită fază de degradare. Această formă de pedepsire are
la bază o constrângere de tip religios prin care se urmăreşte înfrângerea păcatului, deoarece
păcatul este încălcarea voită şi cu deplină cunoştinţă a voinţei lui Dumnezeu. Esenţială nu
este, prin urmare. manifestarea exterioară a conduitei, ci consimţirea la încălcarea legii
morale.
Omul trebuie să respecte şi regulile morale, normele societăţii în care trăieşte şi care
exprimă concepţia grupului social faţă de ceea ce este bine sau rău, moral sau imoral în
realităţile sociale. Normele morale indică oamenilor conduita necesară şi arată consecinţele
nerespectării acestei conduite, sancţiunile morale. Astfel, societatea reacţionează la faptele
imorale prin oprobriu public, dispreţ, dezaprobarea conduitei amorale, ironie17.
Regulile de convieţuire socială, adică acele reguli sociale elementare, fără de care
viaţa în comun nu ar mai fi posibilă, fac parte din sistemul normelor morale.
Ca esenţă a pedepsei, constrângerea realizează prevenirea săvârşirii de infracţiuni,
acesta fiind, de fapt, scopul pedepsei. Această comportare preventivă se manifestă atât în
raport cu colectivitatea (prevenţia generală), cât şi cu individul supus sancţiunii penale
(prevenţia specială), ambele forme constituind scopul în sine al pedepsei. Desigur,
constrângerea nu realizează automat prevenirea săvârşirii de infracţiuni, ci atenţionează prin
conştiinţa oamenilor asupra cărora se exercită, influenţând structura psihică specifică omului:
raţiune, voinţă, sentiment18.

II.1. Scopul şi funcţiile pedepsei

Fiind predispus la acțiune, omul se intersectează deseori cu acțiunile altor semeni, cu
care fie se armonizează, fie intră în conflict. Persoanele ale căror interese sunt lezate printr-o
acţiune agresivă, vor riposta, evident, împotriva acţiunilor neconvenabile. Enrich Fromm
considera că, în timp ce comportarea neconvenabilă este o formă de agresivitate distructivă,
riposta la o comportare neconvenabilă reprezintă o formă de agresivitate defensivă,
adaptativă, în serviciul societăţii şi al individului19.
Pedeapsa constituie şi ea o formă de reacţie la faptele antisociale, din cele mai vechi
timpuri reprezentând riposta brutală a societăţii împotriva aceluia care a încălcat legea statului

17
Ioan Zăgrean, Morala creştină. Manual pentru seminariile teologice, ed. a 2-a, Editura Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1985, p. 108.
18
George Antoniu, Sancţiunea penală - concept şi orientări, în „Revista română de drept” nr. 8/1981, p. 45.
19
Erich Fromm, Texte alese, Bucureşti. 1983, p. 454

5
ori prescripţiile morale sau religioase ale timpului. Fie că a fost strâns legată de noţiunea de
păcat, de încălcare a preceptelor religioase, fie că a fost diferenţiată după o multitudine de
criterii prevăzute de canoanele bisericeşti, prin pedeapsă se urmărea îndreptarea celor care au
greşit. Pedeapsa a fost considerată, întotdeauna, o suferinţă, un rău prin care societatea
ripostează împotriva faptelor neconvenabile grupului social20.
Pedeapsa a fost definită ca o sancţiune de drept penal constând dintr-o măsură de
constrângere şi reeducare, prevăzută ca lege şi care se aplică infractorului de către instanţa de
judecată în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni21.
În primul rând, pedeapsa este o măsură de constrângere coercitivă, folosită de stat
împotriva celor care nu au respectat dispozițiile din normele de incriminare și au comis
infracțiuni. Pedeapsa constă într-o privare sau restrângerea unor drepturi impusă forțat,
împotriva voinței infractorului. De asemenea, aplicarea unei pedepse implică o suferinţă ce
diferă ca intensitate şi durată, în funcţie de obiectul ei: libertatea fizică, interesele materiale
sau unele drepturi22.
Scopul esenţial al pedepsei este prevăzut în articolul 52, alineatul 1 Cod penal şi
constă în prevenirea de noi infracţiuni prin aceasta, ca şi prin caracterul constrângător al
pedepsei, realizându-se, totodată, apărarea societăţii împotriva infracţiunilor23.
Scopul pedepsei este, aşadar, acela de reeducare, infractorul fiind ajutat să înţeleagă că
legile trebuie respectate. Ion Tanoviceanu considera că, în primul rând, prin pedeapsă se
urmăreşte îndreptarea individului pedepsit24. În consecinţă, individul care a săvârşit o
infracţiune nu poate fi considerat ca nerecuperabil şi situat în afara procesului educativ, ci, din
contra, trebuie implicat în acest proces, pedeapsa fiind unul dintre mijloacele de educare25.
Prin aplicarea pedepsei se urmăreşte, aşadar, nu doar reprimarea infractorului, ci şi
formarea la acesta a unei noi atitudini faţă de valorile sociale26.
Alături de reeducare, constrângerea ţine de esenţa pedepsei. Cu toate acestea, conform
art. 22 (2) din Constituţia României, nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de

20
Ion Tanoviceanu, op. cit., p. 12
21
Costică Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura All, Bucureşti, 1997, p. 213
22
Ioan Marcel Rusu, Drept penal, partea generală, Editura Alma Mater, Sibiu, p. 189.
23
George Antoniu, Contribuţii la studiul pedepsei, în „Revista română de drept” nr. 2/1998, p. 17.
24
Ion Tanoviceanu, op. cit., vol. III, p. 16-17.
25
Costică Bulai, op. cit., p. 283.
26
Constantin Mitrache, Drept penal roman, partea generală, Casa de editură şi presă „ŞANSA” S.R.L.,
Bucureşti, 1997, p. 89

6
pedeapsă sau tratament inuman sau degradant27. Pedeapsa este, aşadar, un rău sau o suferinţă
şi exprimă dezaprobarea societăţii faţă de cei care atentează la valorile apărate de legea penală
şi poate fi aplicată în concret dacă este prevăzută de legea penală numai unui infractor şi
numai de organele de judecată, în scopul prevenirii de noi infracţiuni. Ca atare, ea este un
instrument al dreptului, deoarece se bazează pe justiţie.
Pedeapsa se aplică în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni 28 şi, constituind
mijlocul prin care sunt sancţionate încălcările legii penale, scopul ei coincide cu scopul
acestei legi, adică apărarea socială împotriva infracţiunilor. Prin aplicarea şi executarea
pedepsei nu se urmăreşte cauzarea unor suferinţe fizice sau psihice, ci prevenirea săvârşirii în
viitor de noi infracţiuni. Prin efectul exemplarităţii, pedeapsa serveşte şi acţiunii de prevenţie
generală29.
Prevenţia generală este realizată ca urmare a prevederii pedepsei de către norma
penală, prin cunoaşterea şi aderarea membrilor societăţii la dispoziţia normei respective, pe
care o şi respectă, şi prin teama de o pedeapsă sau de o altă sancţiune, pentru cei care ar fi
tentaţi să comită infracţiuni. Putem spune că pedeapsa are şi un scop preventiv
anteinfracţional, deoarece anumite persoane care ar fi tentate să săvârşească infracţiuni se
abţin datorită faptului că ştiu cum au fost sancţionaţi unii infractori.
Prevenţia specială urmăreşte împiedicarea săvârşirii de noi infracţiuni de către cel
condamnat şi constituie scopul direct al pedepsei aplicate. Acest tip de prevenţie se realizează
prin funcţia corectivă a pedepsei şi are rol post-infracţional. Cu toate acestea, procesul
reeducării începe înainte de aplicarea pedepsei, din momentul declanşării procesului penal şi
durează până la executarea acesteia30.
Pentru a fi eficientă, pedeapsa trebuie să întrunească mai multe condiţii:
a) să fie legală;
b) să fie personală, deoarece se aplică doar celui vinovat de comiterea infracţiunii;
c) să fie adaptabilă, adică să poată fi proporţionalizată în funcţie de pericolul concret
al fiecărei infracţiuni, al infractorului şi de împrejurările atenuante sau agravante în
care s-a comis infracţiunea. Din acest considerent, pedeapsa legală este, cu unele
excepţii, relativ determinată, având o limită minimă şi una maximă31.

27
Ştefan Daneş, Rolul pedepsei în combatera infracţiunilor, în „Dreptul” nr. 12/2004, p. 155
28
Idem.
29
Alexandru Boroi, Drept penal, partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 285.
30
Ibidem, p. 284.
31
Vasile Păvăleanu, Drept penal partea generală, ediţia a III-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, p. 278.

7
 d) să fie afectivă şi moralizatoare, adică să cauzeze o anumită suferinţă care să
contribuie la îndreptarea şi reeducarea condamnatului;
e) să fie egală pentru toţi infractorii care au săvârşit aceeaşi infracţiune, fără să se ţină
seama de statutul social, naţionalitate, sex sau alte criterii în afara celor stabilite de
lege;
f) să fie inevitabilă, astfel încât persoanele care au comis o infracţiune să ştie că nu
vor scăpa de pedeapsă, care vine ca o consecinţă de neînlăturat a săvârşirii unei
infracţiuni.
În literatura de specialitate, ca funcţii ale pedepsei sunt nominalizate:
- funcţia de constrângere,
- funcţia de reeducare,
- funcţia de exemplaritate,
- funcţia de eliminare32.
a. Funcţia de constrângere presupune intervenţia forţată a statului în domeniul
drepturilor personale, a libertăţilor şi intereselor persoanei, fiind măsura coercitivă
extremă, implicând privarea de libertate, punerea celui condamnat în situaţia de a
fi îndepărtat de familie, suferind privaţiuni de ordin moral şi fizic.
Un alt element de constrângere se constată şi în regimul de executare a pedepsei în
penitenciar, unde condamnatului îi sunt, de asemenea, impuse tot felul de restricţii.
Indiferent de felul în care este pusă în aplicare pedeapsa, fie privativă de liberate, fie
neprivativă de libertate (supravegherea condiţionată a executării pedepsei sau suspendarea
executării pedepsei), legiuitorul a oferit condamnatului posibilitatea de a se reeduca.
b. Funcţia de reeducare a pedepsei se referă la faptul că prin aplicarea unei pedepse
se urmăreşte formarea unei noi atitudini a infractorului faţă de valorile sociale,
astfel încât acesta să nu mai săvârşească noi infracțiuni. Aplicarea pedepsei trebuie
să conducă la influenţarea conştiinţei condamnatului, lucru care se realizează prin
împletirea şi completarea reciprocă a funcţiei de constrângere cu cea de reeducare.
Pedeapsa nu este expresia răzbunării şi a prigonirii făptuitorului de către societate,
ci, dimpotrivă, se urmăreşte îndreptarea condamnatului, lucru care nu se poate
realiza dacă acesta este înjosit33
c. Funcţia de exemplaritate este una adiacentă atribuită pedepsei şi constă în
influenţa pe care pedeapsa aplicată condamnatului o produce asupra celorlalţi
32
Costică Bulai, op. cit., p. 286 şi următoarele.
33
Alexandru Boroi, op. cit., p. 285.

8
 membrii ai societăţii. Aceştia sunt puşi, astfel, în situaţia de a reflecta asupra
propriului comportament şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.
Funcţia de exemplaritate a pedepsei se manifestă şi decurge din caracterul ei inevitabil
atunci când a fost săvârşită o infracţiune. Literatura de specialitate subliniază faptul că
pedeapsa, ca măsură de constrângere, are nu doar o finalitate represivă, ci şi una de
exemplaritate, prin dezaprobarea din punct de vedere legal şi judiciar a faptei comise şi a
făptuitorului34.
d. Funcţia de eliminare presupune o eliminare temporară sau definitivă a
condamnatului din societate. Această funcţie este realizată fie prin izolarea
temporară a infractorului, aplicându-i-se pedeapsa închisorii pe timp determinat,
fie, cazurile excepţionale, când se aplică pedeapsa detenţiei pe viaţă35. Funcţia de
eliminare serveşte atât la realizarea prevenţiei generale, cât şi a celei speciale.

II.2. Clasificarea pedepselor

În diferitele sisteme de drept, pedepsele sunt cunoscute sub diverse forme, fiind
clasificate, în literatura juridică mai recentă, după următoarele criterii36:
1. După obiectul asupra căruia se execută constrângerea:
a) pedepse corporale
Încă din Antichitate bătaia a reprezentat o pedeapsă la toate popoarele. Astfel, în
Sparta, în fiecare an, timp de o zi întreagă, copii erau bătuţi cu nuiele în altarele zeiţei Diana,
în faţa părinţilor. Grecii şi romanii aplicau pedeapsa corporală prin biciuire, În Codul penal al
lui Leopold, duce al Toscanei, era prevăzută pedeapsa cu biciuirea în public, călare pe un
măgar. La noi în ţară, astfel de pedepse au fost prevăzute în Pravila lui Matei Basarab
(vinovatul era purtat în pielea goală pe toate uliţele, călare pe un măgar, în timp ce era bătut
cu două furci) şi în Codul penal al lui Ştirbei37.
Pedeapsa cu moartea face parte tot din această categorie. În prezent, pedepsele
corporale au fost desfiinţate aproape în întreaga lume.
b) Pedepse privative sau restrictive de libertate, care vizează restrângerea dreptului la
libertate de mişcare, de deplasare liberă a condamnatului, cum ar fi, de exemplu,

34
Vintilă Dongoroz, Drept penal, Editura SOCEC&Co, București, 1939, p. 9.
35
Constantin Mitrache, op. cit., p. 147.
36
Costică Bulai, op. cit., p. 288-289.
37
Ion Tanoviceanu, op. cit., vol. III, p. 163.

9
 închisoarea cu executare la locul de muncă, închisoarea cu suspendarea executării
sub supraveghere sau interzicerea condamnatului de a părăsi o anumită localitate38
c) Pedepse pecuniare. În această categorie intră amenzile şi confiscarea averilor. În
codul lui Hammurabi se prevedea faptul că „cel care a furat un bou, un berbec, un
porc, va plăti de 30 de ori valoarea, iar când condamnatul nu poate plăti, va fi
ucis”39. La popoarele barbare toate pedepsele erau pecuniare şi aveau ca scop
repararea daunelor40.
d) Pedepsele privative sau restrictive de drepturi, care constau în suprimarea deplină
sau temporară a unor drepturi ale condamnatului.
e) Pedepsele morale, constând în dezaprobarea publică a infractorului şi a faptei sale:
mustrarea, blamul public, publicarea şi afişarea hotărârii de condamnare41.
2. După importanţa atribuită pedepsei din punct de vedere funcţional
a) pedepse principale – pot fi stabilite şi aplicate singure. Pedeapsa principală are rol
în sancţionarea infractorului şi se aplică singură, fără a fi condiţionată de aplicarea
altor sancţiuni de drept penal.
b) Pedepse secundare sau alăturate – sunt pedepsele complementare şi pedepsele
accesorii. Acestea u rolul de a completa şi sunt aplicate numai pe lângă o pedeapsă
principală.
3. După gradul de determinare a pedepselor prin lege
a) Pedepse determinate, care se caracterizează prin prevederea lor în lege, atât în ceea
ce priveşte natura, cât şi cuantumul lor. Acestea pot fi pedepse absolut determinate,
cum ar fi detenţia pe viaţă, sau relativ determinate, adică acele care prevăd limitele
între care acestea pot fi aplicate.
b) Pedepse nedeterminate, care sunt indicate de legiuitor numai prin denumire sau
arătarea naturii lor, fără a se arăta durata sau cuantumul, cum ar fi, de exemplu,
degradarea militară
4. În raport de numărul pedepselor care pot fi prevăzute în lege pentru
aceeaşi infracţiune
a) Pedepse unice sau singulare – în situaţia în care legiuitorul prevede o singură
pedeapsă pentru o singură infracţiune (închisoarea sau amenda)

38
Augustin Ungureanu, Drept penal, partea generală, Editura Lumina Lex, București, 1995, p. 272.
39
Ion Tanoviceanu, op. cit., vol. III, p. 163.
40
Ibidem, p. 532.
41
Costică Bulai, op. cit., p. 289.

10
 b) Pedepse multiple sau plurale – în situaţia în care, pentru aceeaşi infracţiune sunt
aplicate două sau mai multe pedepse concomitent (închisoarea şi interzicerea unor
drepturi). Acestea pot fi cumulative, adică pedepsele care se aplică toate pentru
sancţionarea făptuitorului şi alternative, când dintre cele două sau mai multe
pedepse prevăzute pentru aceeaşi infracţiune instanţa alege doar una.
În dreptul penal din ţara noastră, pentru aceeaşi infracţiune cumularea este posibilă
pentru pedepsele principale şi cele complementare, nu însă şi între pedepsele principale.
Pedepsele multiple sunt prevăzute numai sub formă de pedepse alternative.

11