Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
de Mihai Eminescu
Al treilea tablou urmărește călătoria Luceafărului spre centrul universului, călătorie în spațiu
și timp către momentul Genezei („ziua cea de-ntâi”) pentru a putea vorbi cu Demiurgul ca
entitate, înainte ca acesta să se fi disipat în propria creație. Viteza e cea a gândului „purtat de
dor”, spațiul imens fiind străbătut într-o clipă, iar Luceafărul devenind infinit și ieșind din
temporalitate („Pân piere totul, totul;”). Viziunea cosmogonică amintește de „Imnul Creațiunii
Lumii” din „Rig Veda”, prin coexistența contrariilor, atemporalitate și aspațialitate („E un
adânc asemeni/ Uitării celei oarbe”). Discursul dintre Luceafăr și Demiurg este construit pe o
structură, din nou, dramatizată. În cadrul acestui discurs reprodus, se remarcă substantivele în
vocativ („părinte”, „doamne”) traducând adâncul respect față de Creator, desemnat ca esență
imuabilă. Astfel, plin de amintirea lumii pământene ce îl cheamă cu o forță irezistibilă,
Luceafărul cere nemurirea pentru „o oră de iubire”, sugerându-se ideea compensării
cunoașterii reci, filosofice a adevărului prin patima ispititoare a vieții pământene. Repetițiile
(„Din chaos, Doamne – am apărut/Și m-aș întoarce-n chaos.../Și din repaos m-am născut,/Mi-
e sete de repaos.”) potențează dorința Luceafărului, sublimându-se oboseala existențială și
setea de stingere. Replica Demiurgului se deschide prin strigarea eroului pe nume – Hyperion
(gr. „cel care merge înainte”), desemnându-i esența, în scopul de a-l trezi din uitare, din iluzie,
reamintindu-i natura sa superioară. Discursul Demiurgului, abstract datorită preceptelor
subînțelese, dovedește o alchimie verbală, validată de sensurile încifrate cu referiri ezoterice
la puterea orfică, la cunoașterea absolută, sensuri ce se sustrag muritorilor. Se remarcă ideea
efemerității umane, prin disprețul Demiurgului („Tu vrei un om să te socoți/Cu ei să te
asemeni?”), a lipsei de însemnătate a oamenilor, ei fiind supuși perisabilității, „devenirii întru
devenire”, după cum nota Constantin Noica („Dar piară oamenii cu toți,/ S-ar naște iarăși
oameni.”), a idealurilor „deșarte”, umanitatea fiind guvernată de soartă („Ei doar au stele cu
noroc/Și prigoniri de soarte,”), și destinată morții („Din urmă moartea-l paște”). Prin numirea
eroului „Hyperion”, Creatorul încearcă din nou readucerea acestuia la realitatea abstractă și
solitară a existenței sale. Totodată, acesta conștientizează că patronează un univers în pericol
de a fi deteriorat de atracția iubirii pământene, oferindu-i lui Hyperion o altă cale de a atinge
absolutul prin cunoaștere, putere, glorie, vizând două ipostaze tippice geniului eminescian:
gânditorul – geniu în lumea cunoașterii („Vrei să dau glas acelei guri,/Ca dup-a ei cântare/Să
se ia munții cu păduri/Și insulele-n mare?”), respectiv omul de acțiune – geniu în lumea faptei
(„Vrei poate-n faptă să arăți/Dreptate și tărie,/Ți-aș da pământul în bucăți/Să-l faci
împărăție.”). Finalul lecției de cunoaștere oferite de Demiurg este urmat de îndemnul acestuia
pentru a conștientiza condiția ingrată căreia Hyperion ar vrea să i se integreze.
Al patrulea tabou îl surprinde pe Hyperion revenit la „locul lui menit din cer”, întorcându-și
privirea spre „pământul rătăcitor” și contemplând cu tristețe imaginea celor doi îndrăgostiți
(„Sub șirul lung de mândrii tei/Ședeau doi tineri singuri”). Se conturează o secvență de pastel
teluric, punctată de aceleași elemente tipic romantice și eminesciene (seara, apa, luna, teiul)
revenindu-se la cadrul de basm inițial. Replica extinsă a lui Cătălin aduce sugestia omului
înnobilat prin sentiment, a celui ce și-a depășit condiția prin iubire. De această dată, chemarea
fetei de împărat este lipsită de valoarea incantației, reprezentând doar dorința superstițioasă a
ființei umane de a-și asigura fericirea prin protecția unei stele cu noroc. Cele două lumi trăiesc
astfel existențe separate, marcate de amintirea unei iubiri imposibile. Finalul exaltă valoarea
cunoașterii, virtuțil ei consolatoare pentru eroul rănit de contingent. Hyperion înțelege
opoziția ireductibilă dintre cele două lumi, renunțând la iubire și întorcându-se la solitara,
stelara și imobila liniște a lumii dintâi. Prin aserțiunea finală, Hyperion își pecetluiește
nemilos însingurarea veșnică, în tristețea cuvintelor, în tragica hotărâre a izolării străbătând
indirect protestul amar al creatorului împotriva lumii în care nu i s-a oferit nici înțelegere, nici
dragoste, pe măsura capacității sale.
În opinia mea, poemul Luceafărul poate fi considerat una dintre cele mai înalte creaţii ale
operei eminesciene şi ale literaturii române. El este în acelaşi timp testament poetic, arătând
posterităţii modul în care Eminescu şi-a conceput propriul destin. Se comunică prin
intermediul diferitelor „euri adoptive”, într-o sinteză a ideilor fundamentale ale operei sale. La
nivelul expresiei poemul atinge o culme neegalată a adecvării limbii la imaginea poetică
prin concentrarea aforistică, puritatea stilului. Poemul subliniază rolul poetului, care reuşeşte
să placă omului simplu prin inspiraţia folclorică şi concepţia ingenuă, şi să tulbure omul
rafinat prin ” complicaţia coloarei şi a formei şi prin străfundurile filozofice”( G. Călinescu).
Astfel, poemul Luceafarul este o operă epico-lirico-dramatică completă, ce însumează și
fuzionează armonios totalitatea cunoștințelor vaste care îi confera lui Mihai Eminescu
apartenența la genialitate.