„Tânăra Generaţie”, Constantin Noica şi extrema dreaptă din România

Prof. Cătălin Lazăr, prof. Mihai Ordean

Perioada interbelică a impus în spectrul cultural românesc o pleiadă de tineri

intelectuali animaţi, în majoritatea lor, de idei autohtoniste, naţionaliste şi ortodoxiste.
Diferiţi din perspectiva manierei de elaborare a conţinutului mesajului cultural, aceşti
tineri s-au raliat în jurul ideii sintetizate de Mircea Eliade în „Itinerariu spiritual” şi
anume construirea unei mari culturi româneşti. Factorul coagulant al acestui grup de
intelectuali, generic identificat sub titulatura „Tânăra Generaţie”, a fost controversatul
profesor de metafizică şi logică, din cadrul Universităţii din Bucureşti, Nae Ionescu,
ideologul mişcării legionare din România. Potrivit acestor tineri creaţia politică de la 1
decembrie 1918, constructul statal România Mare, a fost un proiect nefinalizat. România
Mare trebuia să constituie fundamentul de la care aceşti tineri intelectuali trebuiau să se
pornească pentru a se face o mare cultură naţională. Mircea Eliade spunea despre aceşti
tineri că au acea maturitate intelectuală care să facă posibilă îndeplinirea acestui deziderat
şi că ei nu erau condiţionaţi de îndeplinirea niciunui obiectiv istoric aşa cum au fost
generaţiile precedente. Ei erau generaţia României Mari iar realizarea statului naţional
unitar trebuia să constituie pentru ei o oportunitate de dezvoltare culturală cu extensii
către românul de rând, ce trebuia extras din promiscuitatea spirituală şi morală în care la
aruncat dinamica istoriei.
Tribulaţiile care au frământat Tânăra Generaţie au fost renaşterea spirituală, care
se putea realiza prin reîntoarcerea la ortodoxism, respingerea politicianismului şi
revenirea la specificul naţional (cine suntem?). Ei spuneau că „nu poţi fi român decât
dacă eşti ortodox, nu poţi fi ortodox decât în românism”. Construcţia naţională, conform
accepţiunii acestui grup, trebuie să se realizeze în jurul ţăranului ca reprezentant al
quintesenţei etosului românesc. Conform acestei construcţii ideatice idealul Tinerei
Generaţii a fost „omul României Mari”.
Aceşti tineri au început să-şi publice cugetările în revista „Cuvântul” a
profesorului Nae Ionescu pentru ca apoi, începând cu anul 1933, să se regăsească paginile
revistei „Criterion”, editată de Mihail Polihroniade. Personalităţile proeminente ale Tineri
Generaţii au fost Mircea Eliade, liderului grupului, Emil Cioran. Constantin Noica,
Mihail Polihroniade, Mihail Sebastian, Petru Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Petru
Comărnescu, Radu Gyr, Eugen Ionesco, Ionel Jianu, etc. Acest grup a adoptat acea cale
pe care ei o considerau utilă, necesară şi înnoitoare. Personalităţile proeminente ale
acestui grup, excluzându-i pe Petru Comărnescu, Mihail Sebastian, care era evreu, şi
Eugen Ionescu au adoptat un crez politic şi ideologic de extremă dreapta. Această opţiune
a fost condiţionată şi de apropierea de Garda de Fier a profesorului şi mentorului grupului
Nae Ionescu. Eugen Ionesco a denunţat în termeni extrem de duri apartenenţa unor
membri ai generaţiei la viaţa politică. El considera că aceştia au trădat „itinerariul
spiritual”, s-au „rinocerizat”, au abandonat calea spirituală pe care se angrenaseră în
vederea propăşirii neamului românesc. Într-o scrisoare către Tudor Vianu, trimisă în anul
1945, Eugen Ionesco spunea, critic, elegiac dar extrem de caustic: „Generaţia Criterion,
fudula tânăra generaţie, de acum cincisprezece sau zece ani s-a descompus, a pierit. Nici
unul dintre noi nu avem încă patruzeci de ani şi suntem sfârşiţi. Alţii, atâţia, morţi. … Noi
am fot nişte bezmetici, nişte nenorociţi. În ceea ce mă priveşte nu-mi pot reproşa că am
fost fascist. Dar lucrul acesta se poate reproşa aproape tuturor celorlalţi. M. Sebastian îşi
păstrase mintea lucidă şi o omenie autentică. Ce păcat că nu mai este. Cioran e aici,
exilat. Admite că a greşit, în tinereţe, mi-e greu să-l iert. A venit sau vine zilele astea
Mircea Eliade: pentru el totul e pierdut de vreme ce a învins comunismul. Acesta e un
mare vinovat. Dar şi el şi Cioran şi imbecilul de Noica, şi grasul de Vulcănescu, şi atâţia
alţii (Haig Acterian, M. Polihroniade) sunt victimele odiosului defunct Nae Ionescu. Dacă
nu era Nae Ionescu (sau dacă nu se certa cu regele) am fi avut, astăzi, o generaţie de
conducători valoroasă, între 35 şi 40 de ani. Din cauza lui toţi au devenit reacţionari. Al
doilea vinovat este Eliade: la un moment dat era să adopte o poziţie de stânga. … Eliade a
antrenat şi el o parte din colegii de generaţie şi tot tineretul intelectual. Nae Ionescu,
Mirtcea Eliade au fost îngrozitor de ascultaţi”.
Constantin Noica se afirmă în spaţiul filosofic şi literar românesc la începutul
anilor 30, când a început să publice în revista bunului său prieten Mihail Polihroniade.
Era obsedat de ideea că intelectualii din „Tânăra Generaţie” ostenesc în spaţiul unei
culturi mici că suntem o cultură minoră (1943), care nu presupune o inferioritate
calitativă ci se datorează condiţiei de popor de săteni şi prolifera realizarea naţionalităţii
pe plan spiritual susţinând că el se poziţionează la dreapta spirituală a colectivităţii
româneşti. În anul 1932 în poziţionările sale relevate de publicistica timpului refuza
politicul şi cerea, în condiţiile în care timpurile o necesitau, ca ţara să-i cheme pe tinerii
care simt româneşte. Constantin Noica, încă, nu avea în vedere trecerea tineretului de la o
dreapta teoretică şi spirituală către o dreapta politică. Crezul său politic, viziunea sa
privind renaşterea spirituală a poporului român şi opţiunea sa de dreapta au fot exprimate
în singurul număr al revistei „Adsum”, pe care el o publică şi ale cărei articole sunt în
totalitate semnate de către el.
Majoritatea membrilor generaţiei au fost cuceriţi de charisma lui Corneliu Zelea
Codreanu, îl venerau, vedeau în el întruchiparea voinţei neamului spre înălţare. Pentru
tineretul intelectual debusolat şi decepţionat de lumea politicianistă şi imorală în care
erau siliţi să-şi ducă existenţa, Corneliu Zelea Codreanu apărea ca un erou salvator.
Constantin Noica a intrat în garda de Fier, în anul 1938, după moartea lui Codreanu. În
septembrie 1940 a devenit, pentru scurt timp, redactor-şef la „Buna Vestire”, oficiosul
Legiunii „Arhanghelului Sfântului Mihail”. A publicat 20 de articole printre care:
„Crede”, „Fiţi înfricoşători de buni!”, „Eşti necinstit sufleteşte …”, „Cultură şi legiune”,
„Cumplita lor călătorie”, „Anul I, ziua întâi”, „Nae Ionescu”, „Electra şi femeia
legionară”, „Sunteţi sub har!”, „Limpeziri pentru o Românie legionară”, etc. În aceste
articole îşi exprimă susţinerea pentru statul naţional legionar, instaurat la 14 septembrie
1940, prin gazetărie militantă, devine chiar un ideolog. Constantin Noica invocă jertfa
elitei legionare în slujba neamului, sacrificiul acestora pe câmpuri de luptă îndepărtate în
aşa numitele războaie contra pericolului bolşevic. Legiunea, spunea Constantin Noica, nu
vroia să facă o nouă Românie, ea era o altă Românie. Legionarul, în conformitate cu
misiunea sa sfântă, trebuia să fie înfricoşător de bun, o bunătate vecină cu perfecţiunea,
trebuia să fie un model de raportare pentru simpli români. În alte articole i-a mustrat pe
cei care au fost complicii regimului carlist, printre care şi pe istoricul Nicolae Iorga,
considerat autorul moral al asasinării Căpitanului. Totodată deplângea pierderea
Ardealului şi neputinţa regimului Antonescu-Sima de a-l recupera. Proclamarea statului
naţional-legionar era percepută ca începutul unei noi ere de propăşire şi ridicare spirituală
şi morală a poporului român.
Constatntin Noica, în scrierile sale. a avut şi abordări de factură antisemită,
specifice mesajului doctrinar de dreapta. Antisemitismul lui Noica a fost unul moderat.
De altfel, în grupul său de prieteni se regăsea Mihail Sebastian în casa căruia în dese
rânduri sau strâns criterioniştii. Ulterior a păstrat tăcerea privind aceste articole. Mulţi
dintre componenţii elitari ai „Tinerei Generaţii” s-au detaşat de valorile şi idealul tinereţii
lor şi au alungat în penumbră trecutul în privinţa căruia şi-au făcut procese de conştiinţă.
Această generaţie a avut sentimentul ratării, al misiunii neîndeplinite

Bibliografie
1. Zigu Ornea, Extrema dreaptă românească
2. Sorin Lavric, Noica şi mişcarea legionară
3. Leon Volovici, Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască”
4. Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare