OANA STOICA-MUJEA

INOCENTUL
 Cuprins

I................................................................................................................................................... 4
II ................................................................................................................................................. 7
III .............................................................................................................................................. 11
IV .............................................................................................................................................. 15
V ............................................................................................................................................... 18
VI .............................................................................................................................................. 21
VII............................................................................................................................................. 24
VIII ........................................................................................................................................... 28
IX .............................................................................................................................................. 32
X ............................................................................................................................................... 36
XI .............................................................................................................................................. 40
XII............................................................................................................................................. 45
XIII ........................................................................................................................................... 49
XIV ........................................................................................................................................... 52
XV ............................................................................................................................................ 58
 I

M
-am trezit bulversată cu ochii adânciţi în orbite şi un gust amar ce pare să
îşi facă loc până-n stomac. Încerc să-mi amintesc cât am băut, dacă am
băut. O rază de soare se prelinge spre patul meu. Îi întorc spatele
căutând bezna pe care abia am părăsit-o. Dar uşa se crapă uşor şi Carmen intră în
cameră cu o tavă plină de mâncare şi ceva ceaiuri turceşti. Încerc să strâng din ochi
pentru a alunga năluca, lumina şi pentru a-mi închipui încă o secundă că sunt pe o
insulă pustie unde somnul e singurul împărat. Dar glasul ei ferm mă aduce cu
picioarele pe pământ, mai devreme decât aş fi vrut să aterizez:
- Ştiu că eşti trează!
Ştie. Normal că ştie. Dar tot nu zic nimic, căutând pentru încă o clipă liniştea
din capul meu. Şi tocmai când am impresia că am găsit-o, durerea mă pocneşte în
tâmple cu duritate.
- La dracu’, sar din pat şi-mi înconjur fruntea cu mâinile.
Carmen trânteşte tava pe noptieră făcându-mi creierul să se agite neaşteptat de
mult. Trage draperiile şi lumina parcă vrea să-mi ia suflu’. Trag aer în piept şi înjur
printre dinţi.
- Trage dracului la loc draperiile alea.
Carmen rămâne nemişcată o clipă, după care execută ordinul fără a-mi da
importanţă. Pisica albă intră în cameră privindu-mă pieziş.
- Şi tu? Tu ce dracului mai vrei?
 - A sunat Mihai de patru ori, spune că e urgent, îmi întrerupe Carmen
monologul.
- Urgent! Urgent! Întotdeauna e urgent.
- Părea serios, spune ea întizându-mi o ceaşcă de ceai şi precizând: E de mere,
din Antalya.
Privirea mi se micşorează, iar ea, înţelegând reproşul tacit, retrage cana cu ceai
şi o pune la loc pe tavă.
- Bine, mănâncă şi îţi fac o cafea. Pe care o vei bea în bucătărie.
Mă strâmb în urma ei ca un copil căruia i s-a luat bomboana. Privesc pisica,
apoi tava. Identific ouăle ochiuri şi decid că unul îmi ajunge, aşa că pe celălalt il ofer
mâţei, punându-l direct pe parchet.
Aproape că-mi înghit micul dejun, fără să simt nici un gust, apoi beau şi ceaiul,
strâmbându-mă, în lipsa apei. Mă ridic agale, lăsând halatul negru să-mi acopere
picioarele. Îl leg cu grijă, de parcă mi-ar frânge mijlocul şi pornesc încet spre
bucătărie. Mirosul de cafea mă încântă. Ţârâitul telefonului îmi strică tot cheful.
Ridic mobilul când trec pe lângă birou. Nici nu-i nevoie să mă uit pe ecran.
Doar Carmen m-a anunţat că Mihai a sunat de patru ori. Dar, din curiozitate, privesc
ceasul mare de pe perete. Şapte şi trezeci şi cinci. Futu-i, oamenii ăştia se trezesc din
creierii nopţii.
Apăs tasta verde şi răspund morocănoasă:
- Daaa.
- Lala, îmi pare rău că te sâcâi, dar după ce ai plecat tu s-a întâmplat ceva
groaznic.
Dintr-odată îmi dau seama că senzaţia de mahmureală trebuie să mi se tragă de
undeva. Nu îmi amintesc de unde am plecat, dar nu spun asta cu voce tare. Pesemne că
am băut mai mult decât ar fi fost normal.
- Ce s-a mai întâmplat?
Mihai răsuflă greu, de parcă ar alerga sau ar fi la sală. Şi totuşi înţeleg din
respiraţia lui că-i vorba doar de panică. Trag aer în piept odată cu el.
- Ce e?
 - Victor Blid a fost rănit, iar şeful de la departamentul PR a fost ucis cu
bestialitate.
Îmi amintesc ca prin vis de Victor cerându-mi să dansăm. Dar eu nu dansez
niciodată, nu pentru că n-aş şti, ci pentru că îmi place mai mult să privesc. Nu sunt
sigură dacă până la urmă am dansat sau nu. Nu sunt sigură unde dracului am fost. Dar
încă nu e timpul să întreb.
- Victor e bine?
- E bine, oftă Mihai, dar e pus sub acuzaţie şi suspendat până la terminarea
anchetei.
Intru în bucătărie unde zăresc cana cu licoare neagră aşteptându-mă. Îmi aprind
una din ţigările de pe masă şi trag cu nesaţ.
- Stai aşa. De ce e pus Victor sub acuzaţie?
- Păi... eu am plecat imediat după tine, începu Mihai să turuie. Când s-a produs
crima Victor era încă acolo. El spune că a văzut o umbră întunecată strecurându-se în
biroul lui Ştefan Petcu şi că s-a ţinut după ea. Era afumat bine şi când a ajuns l-a găsit
pe Petcu mort. Asasinul, probabil pentru a scăpa, l-a lovit pe Victor şi i-a tras un glont
în picior. Primii la faţa locului au fost Marinescu şi Ferdi. Ei au spus că Victor l-a ucis.
Am fost nevoit la insistenţa primarului să-l suspend pe Victor şi să demarez ancheta.
Aproape că mă înec cu cafeaua când aud că idioţii ăia doi îl consideră pe Victor
vinovat. Asta mă binedispune şi râd cu poftă.
- Tâmpitul de Victor? Criminal? Ha ha ha, asta e cea mai bună glumă spusă
vreodată. Fă-mi o listă cu toţi cei care au fost invitaţi la eveniment, ajung într-o
jumătate de oră.
Închid telefonul şi sorb din cafea. Zâmbetul încă îmi stă agăţat de buze. Şi
totuşi, ce dracului s-a întâmplat aseară, unde am fost şi cât de mult aş fi putut să beau
pentru a mi se şterge memoria? Trag aer în piept şi încerc să nu intru în panică.
 II

S
tau faţă-n faţă cu doi tâmpiţi încercând să-mi reprim sentimentele ce vor să se agaţe
de chipul meu. Cel puţin mi le pot imagina în voie, iar faţa nevăzută se
schimonoşeşte în fel şi chip. Mă gândesc pentru o clipă dacă ceva din scârba mea
profundă nu o fi scăpat prin vreo privire. Dar, la cât de bine par a se simţi cei doi, nu cred.
Marinescu şi Ferdi, doi cretini tipici în Poliţia Română. Marinescu e mare,
mătăhălos, cu o mustaţă ce i se pleoşteşte sub nas şi o frunte lată de pe care a fugit şi
ultima fărâmă de păr. I-am citit dosarul înainte de-a ajunge la secţie şi a sta de vorbă cu
ei. Marinescu Alexandru are patruzeci şi doi de ani, aş fi putut jura că are pe puţin
cincizeci. Se văd urmele băuturii întipărite pe chip, dar mai ales în pungile negre de
sub ochi. A dat de şapte ori examenul pentru a intra la criminalistică. Până la urmă a
plătit pentru a intra aici. Aşa se întâmplă de obicei cu idioţii.
Ferdi e de fapt Ferdinand Tâmpcu. Un bărbat la treizeci şi şapte de ani, provenit
dintr-o familie numeroasă cu opt copii. Tatăl un alcoolic înrăit, iar mama prostituată.
Şase din fraţi ajunseseră la pârnaie înainte de-a ajunge la vârsta majoratului. Ferdi
luase altă cale ajungând criminalist şi rupând orice relaţie cu vechea lui familie, având-
o, de acum, pe a lui. Iar un alt frate de-al lui ajunsese preot. Se pare că cei doi
păstrează legătura. Nu că m-ar interesa în mod direct. Până la urmă, pentru a fi sinceră
până la capăt, Ferdi nu e neapărat un tâmpit, doar că simte atât de mult nevoia de-a fi
într-un colectiv şi de-a fi acceptat, încât ar face orice pentru a nu fi îndepărtat.
Îi privesc din când în când cu coada ochiului încercând să-mi adun gândurile.
Încet, fără să înţeleg mare lucru, dau paginile dosarului pe care mi l-a trimis Mihai.
 Am spicuit câte ceva despre Ştefan Petcu. Ba chiar şi faptul că era îndrăgostit de
o anume Violeta-Loredana Pascal. Caut numele Loredanei, aruncând din când în când
ocheade către cei doi, Marinescu se ridică şi începe să urle în felul caracteristic,
arătând ca o maimuţă cheală:
- Eu nu înţeleg de ce trebuie să stau aici. Ce am făcut? Şi până la urmă e crima
noastră, noi o anchetăm. Ce mama dracului te bagi tu?
- Stai jos, îi cer pe cel mai amabil ton.
Dau paginile încercând să găsesc ceva despre femeia Loredana, dar Marinescu
pare a nu dori să se calmeze.
- Eu vreau să ştiu de ce te-a băgat Mihai în ancheta noastră, din cauza lui Blid?
Simt că mi se urcă sângele la cap. Trag aer în piept. Doar i-am promis lui Mihai
că nu o să mă enervez.
- Stai jos! de data asta glasul îmi e poruncitor.
- Şi dacă nu o să stau ce o să-mi faci?
Mă ridic brusc, făcându-l pe Marinescu să se dea doi paşi în spate. Îmi înfig
pumnii în birou şi explodez:
- Fă ce dracului vrei, numai taci. Vorbeşti când te întreb eu.
Vru să spună ceva, dar se răzgândi. Înghiţi în sec şi se aşeză. De data asta pe
chipul niciunuia nu se mai citea vreo bucurie.
Am continuat să frunzăresc hârtiile, dar fără a înţelege ceva anume din ele. În
cele din urmă dau de Violeta-Loredana Pascal. Căsătorită. E primul lucru care-mi sare
în ochi. Dar asta nu înseamnă nimic. Nu ar fi prima oară când mă confrunt cu o damă
măritată cu amant la locul de muncă. Şi asta îmi sare în ochi. Locul de muncă. Ştefan
Petcu era şeful ei direct. Se pare că ea e următoarea în ierarhie. Nu îmi dau seama dacă
moartea lui Petcu ar propulsa-o direct în vârful instituţiei, dar e o posibilitate. Cu toate
astea trebuie să mă informez înainte de-a vâna cai verzi pe pereţi.
Mai găsesc câte ceva despre agenţii de relaţii publice care i-ar fi dorit moartea
lui Petcu, aşa că, în scurtă vreme, aflu că decedatul nu era tocmai iubit în companie.
Până la urmă cine e iubit în totalitate, mă întreb cu un uşor regret privind prin cei doi
criminalişti.
 - Vreau să-mi povestiţi exact ce aţi văzut când aţi intrat acolo.
Marinescu se încruntă, dar îi aduc aminte că ăsta e un ordin direct de la Mihai şi
trebuie să-l execute. Ferdi tace mâlc.
- Nu vreau să repet întrebarea şi nici nu am de gând să vă tratez ca pe nişte
infractori. Nici mie nu-mi place că lucrăm împreună, dar nici nu avem de ales.
- Am fi rezolvat foarte bine cazul şi singuri, se enervează Marinescu.
- În visele voastre, mormăi eu.
Ferdi se trage uşor de bărbia proeminentă.
- Eu nu cred că Blid l-a ucis, dar toate probele îl indică.
Îmi îndrept atenţia spre Ferdi, ignorând total grimasele lui Marinescu.
- Povesteşte-mi tot.
E uşor să fiu calmă cu Ferdi, pentru că privirea lui albastră ca cerul reuşeşte să
mă calmeze, în plus ştiu că nu are de gând să braveze. Marinescu pufăie pe nări ca un
taur în călduri.
- Am intrat în birou şi Alexandru a aprins lumina, îşi începe Ferdi relatarea.
- O clipă, îl întrerup, aruncându-mi privirea spre Marinescu, sper că ai avut
mănuşi când ai pus mâna pe întrerupător.
Îl văd schimonosindu-se.
- Nu, îmi pare rău.
Glasul lui a devenit dintr-odată domol.
- Continuă, mă adresez lui Ferdi, chiar dacă aş fi vrut să-i explic celuilalt cum e
cu incompetenţa.
Ferdi luă o gură de apă din paharul ce îl avea în faţă şi continuă prin a se juca cu
un pix de doi lei cincizeci, cumpărat de la colţul străzii.
- Iniţial n-am văzut trupul măcelărit, pentru că Blid era căzut peste el, iar în
mână ţinea un cuţit de vânătoare, cu lamă zimţată şi bine ascuţită. Am văzut imediat că
Blid e rănit. Avea un glonţ în picior şi o lovitură urâtă la cap.
- Victima, forţez eu lucrurile.
- După ce l-am cărat pe Blid de acolo am văzut ceva ce nu mi-a mai fost dat să
văd. Un om măcelărit într-un asemenea hal, că numai un nebun ar fi putut s-o facă.
 - Iar o alcoolemie ridicată, se băgă Marinescu, poate da astfel de efecte.
Îi arunc o privire de gheaţă şi tace. Îl încurajez pe Ferdi să continue.
- Victima a fost împuşcată de şase ori.
- Şase plăgi prin..., mă opresc. Distanţa?
- Mai puţin de un metru, zice Marinescu.
- Şase gloanţe pentru a se asigura că e mort de la mai puţin de un metru?
Rămânem cu toţii tăcuţi o vreme. O amantă oricât ar fi fost de nervoasă nu ar fi
tras de atâtea ori. Blid? Doar dacă s-a împiedicat în pistol. Şi atunci de ce ar încerca
cineva să tragă de şase ori de la mai puţin de un metru?
- Mai departe.
- Asta nu e tot, pentru că avea chipul mutilat. De parcă i-ar fi pus fierul de călcat
pe faţă. Era ars. Plus rănile de cuţit.
Frunzăresc pentru încă o clipă dosarul, apoi iau o decizie înţeleaptă. Trebuie să
văd cadavrul cu ochii mei.
Telefonul de pe birou sună. Răspund înaintea lui Marinescu care se întinde
nervos.
- Iolanda.
Glasul lui Mihai e precipitat. Ascult şi dau din cap. Apoi răbufnesc.
- Ce idiot!
Închid şi privesc spre Marinescu.
- Eşti un tâmpit. Amprentele tale sunt peste tot în biroul victimei. Mergem la
locul crimei.
Merg înainte, dar mă întorc brusc, ochii mei înfigându-se în cei ai lui
Marinescu:
- De data asta stai la uşă şi nu atingi nimic.
Bărbatul înghite în sec.
 III

N
u m-am oprit să văd locul crimei, pentru că tocmai atunci intra Violeta-Loredana
Pascal şi Marinescu mi-a atras atenţia asupra ei. De obicei mai întâi mă duc să
adun toate probele de la locul faptei, pentru a şti ce întrebări să pun şi unde să caut,
dar femeia mi s-a părut nervoasă şi pe picior de plecare, iar eu n-am vrut s-o pierd. Trebuia să-
i pun în vedere măcar faptul că nu are voie să părăsească oraşul şi ori de câte ori va fi chemată
la interogatoriu e obligată să se prezinte.
Mihai era deja acolo privind cu luare aminte spre echipa abia formată ce
strângea probele şi făcea fotografiile. Am stat o clipă pe gânduri înainte de-a o urma pe
Loredana în biroul ei.
Loredana e o femeie frumoasă, înaltă, cu păr închis la culoare. Ochelarii îi dau
un aer de intelectuală, aproape ascunzându-i feminitatea. Mi-a părut dură la început.
Privirea ei m-a perpelit pentru o clipă. Ne-am contrat din ochi până când ea s-a întors
la filtrul ce şuiera nervos.
- Cafea? mă întreabă.
O cercetez. Nu zic nimic. Se întoarce spre mine şi mă întreabă prin semne
arătându-mi cana şi filtrul.
- Se fumează? o iscodesc.
- Nu.
Scot ţigara şi o bag în gură. În timp ce o aprind o privesc în ochi. Nu zice nimic,
doar îmi toarnă cafea în cană şi mi-o aruncă în faţă. Mă aşez în faţa ei şi sorb din
licoarea neagră.
- Dumnezeule, ai putea ucide un taur cu asta.
 A zâmbit şi s-a aşezat strâmbând din nas atunci când fumul de ţigară îi lovea
chipul.
- Iolanda Ştireanu, mă prezint eu.
- Violeta-Loredana Pascal, dacă mai e nevoie de prezentări.
- Nu mai e.
- Bine, puneţi-mi întrebările, nu pot aştepta toată ziua.
Mă fac comodă în scaunul directorial din piele şi privesc prin birou. Nu am
văzut biroul lui Petcu, dar nici acesta nu îmi pare a-i aparţine unui simplu angajat. Aşa
că mă arunc în supoziţii.
- Sunteţi următoarea la conducere, după Petcu.
Soarbe din cafea şi-mi zâmbeşte cu privirea.
- Asta se va hotărî în consiliul director. Nu pot decide acum dacă sunt sau nu
următoarea.
- Nu, dar el aşa ar fi vrut.
- Nu cred că-i pasă nimănui de ceea ce ar fi vrut el, spune şi trânteşte cana de
cafea pe birou.
Abia atunci îmi sare în ochi verigheta şi-mi amintesc că citisem despre ea că e
măritată.
- Măritată!
Mă priveşte uimită pentru o clipă apoi pufneşte în râs.
- În ciuda a ceea ce se spune nu am fost amanta lui Ştefan. Am lucrat doar foarte
bine împreună. Nici prieteni nu eram, dar nici nu ne călcam pe bătături. Şi ştiam să ne
recunoaştem meritele.
Ridicarea din sprânceană a venit spontan, lucru care a enervat-o.
- Nu fiţi ironică, doamnă comisar. N-am niciun motiv să mint în privinţa asta.
- Nu păreţi prea afectată.
- Pentru că nu sunt. Nu l-am plăcut niciodată pe Ştefan. Ca om era un nimic, ca
specialist era cel mai bun. Nu îmi puteţi cere să-mi pară rău dacă nu simt asta.
- Nu vă cere nimeni nimic.
- Bine.
 Mai aprind o ţigară tocmai pentru a o scoate din sărite. Dar pare să nu-i pese.
Priveşte pe fereastră încercând să prindă un gând, dar nu îi iese, pentru că imediat îşi
aţinteşte privirea într-a mea.
- Nu l-am omorât eu, dacă asta aşteptaţi să vă spun.
Ridic nepăsătoare din umeri.
- Nu asta aşteptam să-mi spuneţi. Şi momentan nici nu mă interesează lucrul
ăsta. Petcu era însurat, nu?
Aprobă printr-o mişcare a capului.
- Soţia lui a fost aici aseară?
Neagă tot printr-o mişcare a capului.
- A fost cu altcineva?
Se ridică.
- Petcu are o amantă de acum trei ani. Una oficială. Pe ea o aduce întotdeauna la
recepţii, petreceri, întâlniri etc. Nevastă-sa e internată într-un sanatoriu. E alcoolică. Nu
cred că ştie prea bine pe ce lume trăieşte. Ultima oară când am văzut-o făcea avioane
de hârtie...
- Aţi văzut-o?
- Nu e niciun secret, Ştefan mă trimetea uneori, când el nu avea timp, să-i
plătesc spitalizarea. Treceam şi pe la ea, pentru că femeia aia mi-a inspirat întotdeauna
milă. După părerea mea el a adus-o în starea în care e. Şi îi convenea de minune. Tatăl
ei e unul din acţionarii acestei firme. Dacă divorţa se duceau şi acţiunile lui.
Îmi dau ochii peste cap. Lumea asta se învârte în jurul aceloraşi clişee. Fără
nicio jenă sau milă faţă de noi cei care trebuie să trăim în ea.
Loredana îmi dă numele amantei şi pe cel al socrului. Nu mă interesează pentru
moment soţia, dar îmi notez să nu uit s-o verific. Atunci, dacă lucrurile se văd din
lumina asta, de ce l-ar fi ucis Victor Blid pe Ştefan Petcu?
Dau să ies, dar mă întorc.
- Îl cunoşti pe Victor Blid?
Dă afirmativ din cap şi spune:
 - Cum să nu-l cunosc? Victor e vărul lui Ştefan. Iar gurile rele spun că ar fi
iubit, un timp, aceeaşi femeie. Nu ştiu dacă e adevărat sau nu. Dar se spune că s-ar fi şi
bătut pentru ea. Doar că Ştefan a câştigat ca de fiecare dată. Puterea banului...
Ies fără să mai ascult continuarea. Mă lipesc de primul perete ce-mi iese în cale.
Aud zgomot venind din biroul lui Petcu, dar nu reuşesc să-mi îndrept atenţia înspre
acel loc. Încerc să-mi amintesc cum am ajuns la petrecere. Probabil că Victor m-a
invitat. Dar dacă lucrurile stau aşa, de ce dracului m-am dus? Nu aş fi acceptat
niciodată o invitaţie din partea lui. Şi cum de nu-mi amintesc decât frânturi. Îmi e greu
să cred că mi-am băut minţile. Nu beau niciodată mai mult de un pahar de gin, şi asta
atunci când mă simt mult prea bine pentru a-mi mai păsa. Sunt convinsă că nu a fost
cazul.
Scot mobilul din buzunar şi formez numărul din memorie.
- Lala, mă bucur să te aud.
Închid ochii încercând să scap de senzaţia de vomă.
- Am nevoie să-mi faci nişte analize. Crezi că dacă am fost drogată substanţa
mai e în corp? Au trecut aproximativ douăsprezece ore.
Liniştea de la capătul celălalt îmi apasă timpanele.
- Vino acum şi vom încerca să aflăm.
Închid şi dau să plec când Mihai mă ia în primire.
- Ei, ai vorbit cu doamna?
- Da.
- Şi?
Trec pe lângă el aproape împingându-l.
- Cine se ocupă de caz să-mi lase toate datele pe birou, mă întorc într-o oră.
Trebuie neapărat să plec. Şi vreau să-l văd pe Victor.
- Lala, ce se întâmplă? strigă Mihai în urma mea.
Dar deja mă arunc în lift şi apăs butonul. Mintea mi se zvârcoleşte. Nu e altă
explicaţie logică. Eu nu beau până la refuz, şi nici nu uit de la mână până la gură. Şi
dacă am fost drogată, cine a făcut-o? Până la parter îmi dau seama că trebuie să-mi
răscolesc memoria. Criminalul se află în mintea mea, doar că eu nu-l pot deconspira.
 IV

N
u am răbdare să aştept analizele, aşa că mă îndrept spre celula lui Blid. Perdeaua
de fum din mintea mea devine tot mai compactă. Nu mai văd nimic de ea. Şi în
acelaşi timp nu pot să nu mă gândesc de ce ar ucide cineva un PR. Ar trebui să
scormonesc mai bine în trecutul lui, dar cum să o fac dacă nu vorbesc mai întâi cu principalul
suspect?
Gardianul îmi deschide abia după ce îi arăt legitimaţia şi mă încrunt. Nu ştiu de
ce o fac. De ce mă încrunt. Cred că e o stare naturală dată fiind situaţia. Trec pe
holurile întunecate până când, acelaşi gardian, îmi face semn spre o celulă.
- Deschide! îi cer.
Mă priveşte într-un anume fel şi începe să se bâlbâie.
- Don’şoară, am ordine să...
- Deschide!
Glasul îmi e clam, dar rece. Ca al unui vânt de vară ce te aştepţi să te înfierbânte
şi mai tare, doar că el ţine să te plesnească cu un strop de gheaţă. Nu comentează.
Deschide.
Păşesc încet.
Aerul e umed. Miroase a urină şi stătut. Fereastra e închisă. M-aş întinde spre
ea, dar trupul gârbovit al lui Blid mă face să mă opresc în loc.
Există un pat în celulă şi totuşi el preferă cimentul. Mă gândesc să mă aplec, dar
îmi dau seama că nu vreau să o fac. Nu vreau să-l ating. Îi fac semn gardianului să
plece şi să încuie celula. Chiar dacă am fost nevoită să-mi las arma la intrare, mă pot
descurca de una singură cu unul ca Blid.
 Îl împing uşor cu piciorul. El geme. Instinctiv mă dau în spate. De parcă ar avea
vreo boală transmisibilă şi ţin neapărat să nu o iau. Deschide, uşor, pleoapele.
- Lala...
Mai mult îngână decât vorbeşte, dar l-am înţeles. Îi studiez chipul tumefiat.
Buzele îi sunt uscate şi în jurul ochilor are nişte cearcăne urâte. Mă îndoiesc că ar fi
vina gardienilor.
- Ce dracului e cu tine?
- Apă.
Arunc o privire după gardian. El dă din cap în semn că a înţeles şi porneşte pe
coridor. Paşii lui apăsaţi aproape că-mi strivesc timpanele.
Îl ajut pe Victor să se ridice şi-l aşez pe pat. Arată înfiorător. Miroase ca dracu’.
- Dumnezeule, spune-mi că n-ai făcut pe tine.
Nu răspunde.
Gardinaul se întoarce aducând o sticlă cu apă. Mi-o dă, iar eu la rândul meu îl
forţez pe Victor să bea. Înghite încet, de parcă ar avea noduri în gât. Tuşeşte şi în cele
din urmă îmi dă de înţeles că îi e de ajuns.
- Arăţi jalnic.
- Mă simt jalnic.
- Aşa şi trebuie. Trebuie să discutăm.
Tuşeşte violent.
- Ştiam că o să vină şi momentul ăsta.
Mă aşez lângă el, dar cu o oarecare fereală.
- Ce s-a întâmplat? Vreau să aud versiunea ta.
Se sprijină de peretele plin de igrasie încercând să îşi tragă suflarea.
- Nu ştiu cu ce aş putea să încep.
Ochii mi se micşorează, dar nu-l privesc direct.
- Ai putea începe prin a-mi spune cum dracului am ajuns eu acolo.
Se îneacă.
- Cum ai ajuns tu acolo? Nu îţi aminteşti?
Dau din umeri.
 - Să zicem că nu-mi mai amintesc.
Se întinde mai mult, părând că vrea să-şi rupă oasele. Am impresia că încearcă
să zâmbească, dar durerea din trup îl reţine.
- Ai venit să mă iei pe mine.
- De ce aş fi făcut asta?
- Dumnezeule, tu chiar nu îţi aminteşti? Am rugat-o pe Violeta să te sune. Mă
simţeam rău. Băusem prea mult.
Un „dang” violent îmi sună în creier.
- Pe Violeta-Loredana Pascal?
- Chiar pe ea.
M-am ridicat şi aproape că m-am izbit de gratii înainte de-a veni gardianul să-
mi deschidă.
 V

ra şaptesprezece. Mă uit din când în când la telefonul mobil aşteptând o veste. În

O acelaşi timp o aştept şi pe doamna Pascal. Încep să-mi ies din minţi. Nu reuşesc să
duc ancheta la capăt. Nu reuşesc nici măcar să duc un interogatoriu la bun sfârşit.
Văd tot timpul negru în faţa ochilor. Îmi aprind o ţigară mai mult pentru a-i face în ciudă
Loredanei, decât pentru că aş simţi nevoia.
Mă plimb în jurul biroului şi analizez fiecare colţ al încăperii. O bibliotecă
înaltă cu tot felul de cărţi folositoare relaţioniştilor. Observ şi câteva cărţi de jurnalism.
Le pipăi. Copertele lor strălucitoare mă ademenesc într-un oarecare fel. Deschid una la
întâmplare şi citesc câteva rânduri despre relaţia jurnalistului în raport cu relaţionistul.
Teorii. Speculaţii. În realitate nu se întâmplă niciodată aşa. Mă întreb dacă în altă parte,
în alt colţ de lume, lucrurile se petrec ca în cărţi. Dar mă îndoiesc.
În cele din urmă mă aşez, plictisită să-mi umplu biroul cu miros de tutun.
Şaptesprezece şi douăzeci. Deja îmi ies din sărite. Nu pot sta toată ziua după ea.
Ar trebui să-mi respecte timpul în aceeaşi măsură cum i-l respect şi eu ei.
Ies.
Puzderie de poliţişti încă mai analizează locul crimei. Îmi fac loc printre ei şi
arunc o ocheadă. Încă se mai fac fotografii. Petele de sânge sunt atât de vizibile încât
nu ar avea cum să nu-mi sară în ochi. Îi privesc pe cei de la laborator.
- Câte seturi de amprente aţi luat până acum?
După privire presupun că e tânăr. E îmbrăcat din cap până-n picioare în alb,
având tot ceea ce îi trebuie unui adevărat om de laborator. Îşi pune probele în pungi
mici de plastic. Le etanşează cu grijă şi îmi zâmbeşte. Sau, cel puţin, pot ghici un
zâmbet în spatele acelei măşti albe.
- Şapte! Ale decedatului, doamnei Pascal, domnul Blid şi Marinescu şi încă trei
pe care nu le-am regăsit. Presupunem că cel puţin un set îi aparţine femeii de serviciu.
Un altul, mai plinuţ, se bagă în vorbă.
- Am dat dispoziţie să fie amprentaţi toţi cei care lucrează în firmă. Acum
scoatem listele de la personal şi mergem la fiecare în parte pentru a urma procedura.
Cel puţin cei de la laborator nu sunt complet idioţi.
Privesc scaunul directorial de piele. Căzut într-o parte. Conturul trupului mă
face să mă gândesc că Petcu stătea liniştit la birou în momentul în care a fost ucis.
Bine, poate că nu era prea liniştit, analizând felul în care erau puse actele şi mai ales
scrumul căzut pe ele.
- Aţi găsit vreun chiştoc?
Cel plinuţ se grăbeşte să-mi răspundă.
- Nici urmă. Asta ne dă şi nouă bătăi de cap. Încă mai căutăm. Poate că i-a căzut
pe undeva ţigara. Dar slabe şanse să dăm de urma chiştocului. Am căutat peste tot.
- Era fumător?
- De trabuc, îmi răspunde acelaşi personaj. Dar scrumul de pe masă este de la o
ţigară normală.
Îmi frâng mâinile una în alta. Victor nu mai fumează. Sau, cel puţin, eu aşa ştiu.
Trebuie să iau în calcul şi varianta în care o a treia persoană ar fi fost în cameră. Nu mă
pot baza doar pe ce au spus idioţii ăia doi.
Ies din birou şi trag o gură de aer proaspăt. Câţiva ofiţeri se învârt în jurul meu,
dar nu le dau atenţie.
Liftul se deschide în faţa mea şi apare Mihai.
- Avem probleme.
- Oare cum de ţi-ai dat seama?
Mă priveşte intens. Genul acela de privire care spune: „lasă-mă cu glumele
proaste”.
- Violeta-Loredana Pascal a dispărut. Nu ştie nimeni nimic de ea.
 - În sfârşit, spun uşurată, ceva începe să se mişte.
- L-am interogat pe Blid cu o jumătate de oră în urmă, mi-a spus că ai trecut pe
la el şi că te-ai purtat foarte ciudat. Ai declaraţia lui pe birou.
Dau din cap în semn că am înţeles şi mă pregătesc să urc în lift. Mihai mă
opreşte.
- Eu îl cred. Nu e el asasinul. Dar în mintea lui e o ceaţă totală. Am cerut să i se
facă analizele. Cred că a fost drogat.
Eu de ce nu m-am gândit la asta? Simt că pic din picioare.
- Lala, află cine l-a ucis pe Petcu şi scoate-l pe Victor de acolo.
- Am s-o fac, spun, promiţându-mi mai mult mie decât lui Mihai.
 VI

ezultatul analizelor stă în faţa mea. Atât eu cât şi Victor Blid am fost drogaţi. Asta îl

R disculpă? Nu prea. Îmi dau seama că o să am mult de lucru, în plus mai e şi

dispariţia Loredanei. Nu ştiu cum să mă învârt. Cam stau pe loc fără să înţeleg ce şi
cum. Nu reuşesc să fac conexiunile. Loredana putea să dispară din două motive: ori ştie prea
multe şi cineva a ţinut să-i închidă gura, ori, din nou, ştie prea multe şi a vrut să fie sigură că
nu pune nimeni mâna pe ea.
În ambele variante ea ştie prea multe. Rememorez discuţia pe care am avut-o cu
ea. M-a minţit pe alocuri, dar n-au fost minciuni atât de grave încât să mă enerveze.
Dar nu ea e de vină, ci eu, pentru că n-am ştiut să pun întrebările care trebuie.
Privesc încă o dată analizele. N-am mai auzit de drogul ăsta, dar doctorul
explică în raport că e suficientă o linguriţă într-un pahar cu apă pentru a-ţi provoca
amnezie. Întrebarea mea revine: Blid e disculpat?
Mă frământ un timp învârtindu-mă în scaun. Pereţii mi se par dintr-odată prea
albi. Mă gândesc la biroul mortului. Petele plin de sânge. Amprentele. Ceva nu se
leagă. Cineva nu face parte din ecuaţie.
Mă reîntorc asupra dosarelor. Întreaga viaţă a decedatului se află în faţa mea,
dar eu nu mă simt în stare s-o citesc. Ăsta e momentul în care trebuie să-mi urăsc cu
toată sinceritatea meseria pe care mi-am ales-o. Să faci pe recenzorul într-un caz de
crimă nu e tocmai amuzant.
Mă pun pe citit.
 Când îmi ridic privirea din foi îmi dau seama că mi-a înţepenit gâtul. În plus s-a
înnoptat. Privesc dincolo de fereastră într-o beznă absolută. Neonul lung, slab luminat,
îmi ţine companie. În secţie e linişte, doar agentul de serviciu se mai aude uneori
răspunzând la telefon, gata să readoarmă în scaunul lui.
Mă ridic şi îmi întind picioarele. Recapitulez. Lucruri simple. Nimic deosebit în
viaţa celui ucis, dacă nu pun la socoteală povestea care-l leagă de Blid, dar asta nu e
trecută în raport, lucru care mă nelinişteşte. Loredana ar fi putut la fel de bine să mă şi
mintă. Poate că e o actriţă mai bună decât am crezut eu. Cu toate astea nu cred că a
făcut-o, iar instinctul îmi spune că e într-un pericol real.
Îmi privesc ceasul fără să văd de fapt cât e ora, dar e al dracului de târziu şi o
vizită la sanatoriul unde e internată soţia lui Petcu nu ar fi tocmai o treabă sănătoasă
din partea mea. Decid să aştept până dimineaţă. Pun de-o cafea şi mă sprijin de pervaz.
Cu greu zăresc picăturile de ploaie ce se aşază liniştite pe sticlă. Deschid fereastra şi un
aer rece, înţepător, îmi intră în nări.
Tresar când stropii îmi ating mâinile şi îmi amintesc că n-am citit declaraţia lui
Blid, dar nu mă grăbesc, am nevoie de puţin aer să-mi destind mintea. Poate că ar fi
mai bine să-l mai interoghez încă o dată. Care e legătura dintre el şi Loredana? De
unde o ştie?
Îmi vine o idee şi caut prin documentele de relaţii publice. Nu mă ocup de
obicei de PR-ul secţiei, nu mă pricep la asta, aşa că nu e treaba mea. Dar întotdeauna
am copii după documentele lui Mihai. Trebuie să le semnez mai întâi eu înainte de-a
ajunge la el. Încerc să-mi aduc aminte cum se numeşte firma. Vizualizez cu ochii minţii
şi îmi amintesc că undeva pe un banner imens scria ceva de genul: „PRwave e ceea ce
îţi trebuie”. Fişetul mă duce direct la litera „P”. Mă uit cu atenţie iar numele firmei îmi
sare în ochi.
Iau documentul şi îl citesc. Cu trei ani în urmă Mihai încheiase un contract
public-privat cu firma de PR. I se desemnase un domn pentru a ocupa această funcţie
în cadrul Poliţiei şi un consultant: Violeta-Loredana Pascal.
Mâna aproape că-mi tremură violent. Hârtia îmi scapă, iar în capul meu se
aprinde un beculeţ. Dumnezeule mare, firma a avut tot timpul legătură cu Poliţia.
Oamenii lor le-au oferit consultaţii şi celor de la Poliţia Capitalei. Au lucrat pentru SRI
şi SIE, de acolo bunăstarea firmei, pentru că oricine ştie că un parteneriat public-privat
îţi aduce o grămadă de bani. Şi dacă e aşa... Răspunsul e evident. Trebuie să caut în
rândurile Poliţiei. E singura logică în acest caz. Evenimentul organizat de ei a adus
mulţi poliţişti.
Mă învârt în jurul biroului. Aveam impresia că cerusem o listă a celor prezenţi,
nu înţeleg de ce nu o am pe birou. Mă prăbuşesc pe scaun şi mă gândesc la Loredana.
Dacă a fost răpită, atunci şansele sunt minine pentru ea, mai ales dacă în joc e cariera
vreunui poliţist corupt.
Decid că trebuie să fac ceva chiar acum, doar că nu ştiu în ce parte s-o apuc. De
unde să încep... Oftez îndelung şi trag aer în piept.
 VII

Ş
apte seturi de amprente. Ale Loredanei sunt printre ele. Blid, fireşte, şi cretinul de
Marinescu. Îl am pe Marinescu în faţa mea. Mihai stă într-un colţ frunzărind un
document ce abia i-a fost adus. Simt că mă priveşte din când în când, dar nu mă
sinchisesc să îi întorc privirea. Încă îl ţintesc pe Marinescu în timp ce mă uit la amprente. Mi
se pare incredibil. Nici măcar ăia de la circulaţie nu sunt atât de dobitoci încât să-şi lase
amprentele la locul crimei.
- O cunoşteai pe doamna Pascal dinainte?, mă trezesc întrebându-l pe
Marinescu.
Mihai se ridică, dar se aşează la loc. Simt o oarecare agitaţie?
- Nu.
Răspuns clar, rapid şi sincer.
- Bine, concluzionez eu.
- Eu da, recunoaşte Mihai rămânând cu nasul în hârtii. Aşa cum o cunoştea şi
Victor şi or mai fi fost câţiva în secţie.
- Ferdi, completă Marinescu cu un aer tâmp şi vinovat.
- Aha, zic eu. Ferdi. Şi de ce mie nu îmi spune nimeni nimic din toate astea?
Mihai se ridică din nou. Trânteşte hârtiile pe masă şi se îndreaptă spre mine.
Lumina opacă din biroul şefului meu mă face să mă simt oarecum stingheră. Nu-i văd
chipul din pricina conului de umbră ce cade într-un fel destul de poetic pe trupul său,
dar îi simt mânia.
 - Te-am rugat de atâtea ori să te ocupi de partea administrativă atunci când
simţeam că îmi ies din minţi. Crezi că noi nu ne-am gândit că fata asta a avut atâtea
legături cu Poliţia încât ar fi putut să intre lejer într-un mare rahat?
- Din cauza mortului, declar eu nevinovată.
- Din cauza lui, din cauza vreunui poliţist corupt, din orice cauză.
La auzirea cuvântului „corupt” Marinescu înghiţi în sec. L-am studiat o clipă,
dar m-am prefăcut a nu fi sesizat lucrul ăsta. Până la urmă de ce nu? Nu ştiu mare lucru
despre colegii mei. Singurii care m-au ajutat la nevoie au fost Mihai şi Blid şi pentru
Blid bag mâna în foc că nu e corupt. Îmi notez în agenda mentală să-l verific pe
Marinescu şi încă jumătate din secţie.
Am luat numele tuturor celor ce au intrat vreodată în contact cu Violeta-
Loredana Pascal. Dar gândul tot spre nevasta mortului îmi zboară. Îmi iau poşeta şi mă
ridic.
- Cred că vom avea discuţia asta mai târziu.

Denisa Petcu e o femeie frumoasă, însă urmele alcoolului au lăsat amprente

asupra chipului ei. Riduri adânci întipărite în obraji şi cearcăne imense. Se tratează mi-
a explicat de cum şi-a dat seama că o studiez. N-am zis nimic, am rămas în picioare
lângă ea în parc. Stă pe bancă şi răsfoieşte o carte de psihologie practică. Nu e
interesată să o citească. Ştie toate trucurile, a fost psiholog înainte de-a ajunge în halul
în care a ajuns.
- Ai zice că un bun psiholog nu poate fi internat la nebuni, vorbeşte ea. Ai zice
că noi le putem ţine în frâu pe toate, că nu ne doare, că nu ne pasă. Dar nu e aşa. Din
păcate, de cele mai multe ori, noi ajungem la nebuni şi pacienţii îşi revin. O fi legea
firii, nu ştiu, dar normal sigur nu e.
- De ce ai ajuns aşa?
Îşi întoarce privirea spre mine oarecum derutată. S-ar fi aşteptat ca eu să ştiu tot,
o văd în privirea ei. Probabil că femeia...
- Nicio bârfă pe seama mea?
Neg vehement.
 - Adevărul e că Ştefan a fost întotdeauna un actor al dracului de bun. De aia am
ajuns aşa.
Mă aşez pe bancă, dar nu chiar lângă ea.
- Nu ne-am iubit nicio clipă, a fost doar... cred că un fel de atracţie fizică care s-
a consumat în primul an de convieţuire împreună. Victor Blid mi-a fost amant...
Înghiţi în sec. Eu am căscat ochii. Am lăsat-o să continue:
- Nu l-am putut părăsi pe Ştefan pentru că n-am ştiut să fiu destul de puternică.
Iar el m-a învins. Numeroasele lui aventuri, felul în care se juca cu psihicul meu..., se
opreşte şi râde. Îşi întoarce tot trupul spre mine: ai zice că un psiholog ar fi putut la fel
de bine să contracareze astfel de atacuri psihice. Şi cu toate că le identificam, n-am
putut s-o fac. M-am despărţit de Victor pentru că mă durea prea tare să fiu cu el. Îl
iubeam... îl iubesc atât de mult încât mă doare când sunt lângă el. Dar şi mai rău mă
durea să mă întorc acasă şi să-mi reiau coşmarul de la capăt. Aşa că am început să
beau. Prilej bun pentru Ştefan de-a mă arunca aici. Dar e bine, cel puţin mă tratez.
Recunosc că pentru două secunde chiar a reuşit să mă impresioneze. Noroc că
îmi revin repede.
- Ce ştii despre Violeta-Loredana Pascal?
Lăsă cartea din mână şi îşi afundă privirea într-a mea.
- Ştiu doar că Ştefan şi-o dorea, fizic vorbind, doar că ea nu i-a cedat. Şi ştii
cum e atunci când îţi doreşti ceva ce nu te doreşte, începi şi coci planuri care mai de
care mai macabre. La drept vorbind Ştefan nu renunţa uşor, aşa că a făcut în aşa fel
încât să o facă „moştenitoarea” tronului. Doar că nici asta nu i-a mers. În schimb, din
câte ştiu eu, lucrau bine împreună. Iar ea ştia tot ce mişcă în firmă.
- Nu eşti prea zguduită de uciderea lui.
- Nu sunt.
- Ai părăsit sanatoriul în noaptea aia?
Mă privi o clipă serioasă apoi pufni în râs.
- Interesează-te!
- Trebuia să întreb, mă apăr eu.
- Sigur.
 - Loredana a dispărut.
Dădu să-mi răspundă dar tocmai atunci mobilul îmi sună în mână. Mihai. Îi fac
semn să aştepte o clipă şi răspund.
- Da.
- Am găsit-o pe doamna Pascal.
Mă încrunt. El continuă:
- Dar nu cred că ne va putea da vreo informaţie.
Oftez.
- Moa...
- Nu, în comă. Nu se ştie dacă va scăpa.
Închid telefonul şi mă ridic. O privesc pe Denisa încă o dată. O creatură
fascinantă cu trăsături din epoca victoriană şi un păr lung, blond şi des cum rar mai
vezi în zilele noastre.
- Revin mâine, trebuie să ajung urgent în altă parte.
Ne salutăm din priviri şi dispar.
 VIII

u e cazul să stau lângă Loredana. Rănile sunt evidente. Au dat şi au fugit? Cel mai

N posibil scenariu ţinând cont că au găsit-o într-o ghenă, aruncată ca pe o rufă

murdară. Probabil au fost convinşi că au ucis-o. Doctorul mi-a confirmat că pulsul
îi era slab când au adus-o. A pierdut mult sânge, iar hemoragia internă aproape că a ucis-o.
- Îşi va reveni? am întrebat eu.
El dădu apatic din umeri. Ştiam prea bine că şansele ca să-şi revină sunt mici,
dar, în acelaşi timp, aveam nevoie de o confirmare sau o infirmare. Ar fi trebuit s-o
întreb mai multe, poate că acum aş fi avut ceva clar în cap. O pistă. Un indiciu. Încă nu
vreau să cred că Victor e vinovat, trebuie să-i acord prezumţia de nevinovăţie până la
proba contrarie. Cel puţin aşa simt că trebuie să fac pentru moment.
Mihai Iordache, şeful meu, apăru în uşă şi mă săltă de-o aripă. N-am avut timp
să ripostez sau să-mi dau seama ce se întâmplă. Arăta tumefiat.
- Să ştii că un somn din când în când nu ţi-ar strica, îi explic binevoitoare.
- Au încercat să-l ucidă pe Victor.
O clipă rămân stană de piatră, apoi pun cuvintele cap la cap: „au încercat”, ceea
ce înseamnă că n-au reuşit.
- Unde e?
- La spital sub supraveghere. I-au pus otravă în mâncare.
Bănuielile mele încep să se confirme. E un om din interior. Dacă nu l-aş şti pe
Marinescu prost de bubuie pământul sub el ar fi primul suspect, dar în cazul ăsta... La
dracu’, prostul are mintea odihnită. Şi totuşi, ce ar fi putut şti Loredana atât de relevant
încât să încerce să o ucidă?
Mihai mă smuci cu putere, probabil că vorbise până atunci iar eu am fost în alte
emisfere.
- Avem un aşa-zis martor al accidentului.
- Care accident?
Mă privea ca pe o tembelă. Întinse arătătorul spre salonul unde zăcea Loredana.
- Serios?
- Ce e cu tine azi? Unde îţi e capul?
- La caz, dar nu la prezent, ci undeva în trecut şi viitor. Încerc să-mi dau
seama...
- Asta e problema ta, spune el trăgându-mă spre lift, încerci să-ţi dai seama
înainte de-a avea toate datele problemei. Nu e ca şi cum ai juca o partidă de şah...
- De parcă tu ai şi şti să joci şah, să o lăsăm moartă. Unde e presupusul martor şi
de ce e „aşa-zis”?
Liftul se deschise în dreptul nostru. Două persoane în vârstă se ţineau de mână
încercând să-şi ducă bătrâneţile. Mihai mă împinse în lift.
- Mă cam zoreşti astăzi, remarc tăios.
- Nu vreau să ne vadă aici.
- Cine?
- Atacatorul.
Creierul meu munceşte.
- A, crezi că va încerca s-o omoare?
Dădu afirmativ din cap uitându-se la cei doi bătrâni. Mi-am coborât glasul:
- Şi atunci de ce nu stăm de veghe?
- Cine a zis că nu stăm?
Îmi vine să-mi trag o palmă peste faţă. Jur că e prima oară în viaţă când nu îl pot
pricepe pe Mihai.
Liftul coboară iar el îmi face semn spre ieşire. O maşină jerpelită, o Dacie, din o
mie nouă sute primăvara, cel mai probabil, mă aştepta.
 - Du-te şi interoghează-l pe martor.
- Rămăsesem la martor, îmi amintesc brusc, care e problema lui?
- O să-ţi dai singură seama.

Traficul din Bucureşti aproape că m-a făcut să-mi pierd minţile. De câteva ori i-
am mulţumit lui Dumnezeu că nu sunt nevoită să port în geantă lame de unică folosinţă
şi că a inventat epilatul, altfel mi-aş fi tăiat venele. Unde mai pui că şoferul, un puştan
ce aspiră să devină criminalist, a greşit vreo trei străzi şi a încercat să omoare doar zece
pietoni, spunându-mi tot timpul că maşina e de vină şi că şeful nu a vrut să atragem
atenţia asupra noastră.
Aş fi vrut să-l am pe Mihai în faţă şi să-i explic că „japiţa” asta tocmai asta face,
atrage atenţia ca un magnet, dar cum nu-l aveam lângă mine, nu puteam decât să-mi
spun mie.
Am ajuns cam după o oră la birou. Câteva chipuri mă întâmpinară vesele şi
trebuie ţinut cont că cei alături de care lucrez nu mă prea plac. Nu, adevărul e că nu mă
plac deloc. Le e greu să creadă că o tipă cu picioare lungi nu trebuie să facă sex oral
pentru a-i funcţiona creierul. Ceea ce nu ştiu ei e că nu trebuie să fac sex deloc pentru
asta. Sau tocmai ăsta o fi misterul?
Îmi dau imediat seama că se întâmplă ceva necurat. Oamenii ăştia se bucură de
viitorul meu rău. Îmi ridic nasul în vânt şi îi tratez cu indiferenţă.
- Cretinilor, murmur printre buze.
Ioana, secretarea mea şi-a lui Mihai, mă întâmpină cu o falcă în cer şi una în
pământ.
- Ăsta nu e adăpost pentru jepaţii străzii.
Privesc pe lângă mine încercând să-mi dau seama dacă arăt chiar atât de rău.
- Ştii, nu cred că...
- Nu de tine e vorba, ci de idiotul care stă în biroul tău. Să nu mai vorbim de
cum pute.
- Pute?
- Zici că a murit de zece zile.
 Mă încrunt involuntar şi trag o înjurătură în gând.
- Sper că nu e băut.
- E suficient de treaz, dar nu e cu toate rotiţele acasă, şi îşi duce degetul la cap
învârtindu-l în aer, pentru a-mi exemplifica mai bine.
Trag aer în piept şi intru în birou. Mirosul mă izbeşte. Nările mele resping
automat spaţiul care-mi aparţine de drept. Tot trupul meu se simte automat murdar şi
scârbos. Dumnezeule, şi nici n-a trebuit să fac sex pentru a mă simţi ca o târfă
murdară.
- Domnişoara Ştireanu? mă întreabă bărbatul arătându-şi dantura stricată.
Nu-i văd cu adevărat trăsăturile, fiind ascunse de mizeria aia neagră ce-i picta
chipul. Hainele lui zdrenţuite îmi dădeau de înţeles că e, într-adevăr, un om fără
adăpost. Încerc să-mi reţin cuvintele de ocară, totuşi nu e vina lui că a ajuns aşa.
Singurul vinovat e statul.
- În persoană, îi răspund. Tu?
Îmi întinde mâna, dar văzându-mi ezitarea şi-o retrage.
- Înţeleg, sunt Andrei Voiculescu, agent sub acoperire. Cred că vei fi interesată
să afli ce am aflat.
- N-ai vrea ca înainte să faci o baie?
Râse cu poftă şi mă rugă să iau loc. Curiozitatea mă măcina, dar mirosul mă
ucidea pur şi simplu.
- Ciuleşte urechile, nu o s-o spun de două ori şi nu o să mai exist după ce ies din
biroul ăsta.
Aş vrea să fac o remarcă de prost grust, dar casc ochii şi deschid gura ţinându-
mi respiraţia.
- Verifică-l pe Ferdinand Tâmpcu, avea o relaţie interesantă cu decedatul.
Vreau să mă ridic, dar picioarele nu mă mai ţin. Cretinul de Ferdi?!
 IX

unt Lala şi citesc! Dacă m-ar întreba cineva de ce în loc să conduc ancheta îl citesc pe

S Viktor E. Frankl cu „Omul în căutarea sensului vieţii”, n-aş şti să-i răspund. N-aş şti
pentru că, la drept vorbind, eu nu mi-am căutat niciodată sensul. Nici nu îl am clar în
minte, dar nici nu mă frământă. Poate că, mai degrabă, experienţa din lagărele naziste mă face
să ţin cartea în mână. Până la urmă îmi e clar că dacă eşti cât de cât educat şi ai parte de
asemenea experienţe o să găseşti şi un sens.
Las cartea din mână rămânând cu o imagine rece şi tristă. Cel puţin ştiu că se
poate şi mai rău de atât. Bine, întotdeauna se poate şi mai rău. Şi totuşi, mă întreb
iritată dacă în loc de o mamă schizofrenică (aluzie la volumul „Indicii anatomice”) aş
fi trăit o astfel de experienţă cum ar fi fost viaţa mea acum?
Ştiu, filosofia nu mă prinde. Nu aş părea exact genul care să citească cărţi
despre lagăre naziste şi sensul vieţii. Asta dacă viaţa are vreun sens. Pentru că dacă ar
fi să mă gândesc la experienţa personală aş spune clar şi răspicat că viaţa face ce vrea
ea cu tine. Or fi şi opţiuni, dar, probabil, nu m-au căutat pe mine. Sau nu le-am văzut la
timp. Şi totuşi? Ce altceva aş fi putut face dacă nu să anchetez crime, răpiri, violuri?
Fireşte, să devin jucătoare profesionistă de şah. Doar că n-am atâta răbdare.
Nu mai am răbdare nici cu lectura. O abandonez la pagina optzeci şi doi şi
încerc să-mi reamintesc discuţia din urmă cu o oră.
Omul puţea îngrozitor şi spunea că e agent sub acoperire. Nu l-am verificat.
Nici măcar nu m-a interesat să o fac. L-am crezut pur şi simplu, fără a avea nicio urmă
de îndoială.
 Când telefonul fix de pe biroul meu sună aproape că sar de pe scaun. Nu mai
sunt obişnuită cu sunetul brut şi apăsat al unui telefon fix. Presupun că de aceea
oamenii, tot mai des, optează pentru telefonia mobilă, cu toate că nu are avantajul de-ai
trânti cuiva telefonul în nas. Satisfacţia asta s-a dus dracului odată cu apariţia telefoniei
mobile. Nu mai insist asupra gândurilor mele tulburi. O iau de la Frankl şi ajung la
telefonie, fără nicio logică aparentă.
Cred că a sunat de vreo şase ori până când am reuşit să alung tot ce-mi bântuia
mintea şi să ridic receptorul.
- Iolanda Ştireanu.
- Domnişoară, vă sun de la...
- ...?!
Convorbirea s-a întrerupt brusc, dar mi s-a părut că recunosc glasul uscat al
Denisei Petcu. Şi cu toate astea de ce mi s-ar fi adresat cu domnişoară şi s-ar fi
recomandat ca şi cum ar fi fost o asistentă. Sau, cel puţin, mie aşa mi-a dat senzaţia.
Asta e o problemă pe care nu o pot alunga din minte. Dar, spre mulţumirea singurului
meu neuron funcţional, telefonul mobil mă scoate din impas.
- Ce e?
Mihai se precipită să-mi spună.
- Doamna Pascal şi-a revenit, dar au ucis-o pe asistenta care se ocupa de ea. Nu
o mai putem folosi ca momeală, vor să ajungă cu orice preţ la ea.
Mintea mea spune destul de calmă că „asta era”, de fapt, ea îmi dăduse telefon...
- Cum a fost ucisă?
- În timp ce încerca să te contacteze. Ştrangulată.
- Şi Loredana, ea, a zis ceva?
- Nu, încă nu e în stare să-şi amintească nici ce-a păţit. E încă în stare de şoc.
- Înţeleg. Bine. Am ceva de făcut. Te contactez eu mai târziu.
Adun dosarele şi îmi repun informaţiile în ordine. Fireşte, informaţii mentale.
Mi-am dat seama că sunt mult mai preţioase aşa, chiar dacă, la un moment dat, rişti să
ajungi la o petrecere, să fii drogată şi să uiţi tot. Cel puţin eşti sigur că nimeni nu pune
mâna pe notiţele tale. Şi nu e ca şi cum aş suferi de paranoia. Chiar sunt paranoică.
 Aşadar, tăntălăul de Victor mă cheamă la petrecerea asta pentru că avea nevoie
de suport fizic fiind prea băut. Se dovedeşte că amândoi am fost drogaţi. Eu încă
neamintindu-mi cum dracului am ajuns şi am plecat de acolo. Victor neamintindu-şi
cum a ajuns în biroul mortului sau cum a plecat de acolo. Ar fi două probleme pe care
ar trebui să le rezolv rapid. Nu-mi dau seama cum, dar sunt convinsă că cineva tot ar fi
trebuit să mă vadă, măcar pe mine, venind şi plecând. Pentru că am făcut asta la un
moment dat, am plecat. Doar m-am trezit în propriul pat cu amnezie şi durere de cap.
Relaţia dintre firma de PR şi Poliţie e una destul de veche. Relaţia dintre firma
de PR şi SRI, de asemenea, e destul de veche. Doar că apar amprentele tâmpitului de
Marinescu şi un agent sub acoperire care-mi dă un indiciu ce duce spre Ferdi.
Apăs butonul verde, cel ce o anunţă pe Ioana că am nevoie de ea. Nu trebuie să
aştept mult ca ea să-şi facă apariţia.
- Ce-i?
- Am nevoie de dosarul lui Ferdinand Tâmpcu.
Mă priveşte mirată.
- Serios? Cum dracului să ţi-l dau dacă deja mi l-a cerut Mihai?
E rândul meu să casc ochii. Trag aer în piept şi-i fac semn să se aşeze.
- De cât timp lucrezi aici?
Întrebarea mea a luat-o prin surprindere, dar s-a repliat repede.
- Să vedem, or tot fi vreo zece ani.
Mă aplec spre ea.
- Ştii că nu sunt o fire sociabilă.
- De aia te plac, nu?
- Probabil. Nu asta e important. Important e că pe mine niciodată nu m-a
interesat viaţa amărâţilor ăştia.
Chicoteşte.
- Presupun că ţie ţi-au auzit mai multe urechile decât mie.
- Prea multe uneori, recunoaşte ea.
- Vreau să-mi spui ce ştii despre Ferdi.
Mă priveşte de sus, de parcă ar fi o întrebare foarte personală şi aş fi jignit-o.
 - Prea multe, spune, în cele din urmă, cu scârbă.
- Te ascult.

Mintea mea era încărcată de informaţii. Nu o văzusem niciodată pe Ioana ca pe

una dintre muierile alea ce aud totul şi ştiu totul. Dar asta nu înseamnă că e o
bârfitoare, ci doar o foarte bună ascultătoare. În plus reţine esenţialul.
Bine, recunosc, sunt şocată. Prea multe informaţii care se leagă de cazul meu.
Lucruri pe care mintea mea nu ar fi vrut neapărat să le ştie, dar acum nu are de ales şi
trebuie să le ţină acolo. Structurez totul. În emisfera stânga a creierului clasez anumite
informaţii, iar în dreapta le dau forme. Orice detectiv trebuie să emită ipoteze, să îşi
imagineze scenarii, să creeze.
Mobilul îmi sună. Mihai din nou.
- Şi-a revenit, vrea să vorbească cu tine.
- Presupun că vorbeşti despre Loredana.
- Dar despre cine altcineva?
- Mihai, de ce ai cerut dosarul lui Ferdi?
Mi s-a părut că e reţinut.
- Discutăm când ajungi la spital. Ne vedem în barul de jos.
- Bine, vin în douăzeci de minute.
Mă gândesc cu groază la traficul din Bucureşti. Şi totuşi, Frankl a supravieţuit
lagărului şi şi-a mai găsit şi sensul în viaţă. Eu de ce n-aş putea supravieţui traficului?
Cu toate că, sunt convinsă, eu nu voi găsi niciun sens în treaba asta, dar îmi voi
dezvolta capacitatea de-a înjura.
 X

P
rivirea îi e tulbure. Chipul ei nu arată prea bine, nu că aş putea să-mi dau seama prea
bine. Toată chestia aia albă îi acoperă chipul pe jumătate, dar pot totuşi realiza că a
fost bătută cu bestialitate. Are trunchiul încorsetat. Nu m-am interesat câte coaste i-
au fost rupte, dar sunt sigură că au fost câteva. Încerc să nu mă holbez ca o vită la poarta nouă,
dar pur şi simplu nu mă pot abţine. Cred că Violeta încearcă să zâmbească, dar chipul i se
încruntă spasmodic. O clipă mi-a venit şi mie să mă încrunt, dar îmi dau seama că nu eu sunt
victima.
Mă aşez pe scaunul pe care mi-l pregătise doctorul, ţinând să-mi spună de
câteva zeci de ori că n-am voie să stau mai mult de douăzeci de minute pentru că
obosesc pacienta. Aşa că eu mi-am luat toate măsurile de precauţie şi am blocat uşa pe
dinăuntru, nu aveam de gând să las iar şansa să-mi alunece printre degete. Trebuia să
ştiu. Cazul ăsta mă ucidea. Directorul celui mai mare concern de PR este ucis. O fi cel
mai mare? Eu aşa am auzit.
- Nu trebuie să te grăbeşti, îi explic eu, avem tot timpul la dispoziţie.
Dădu uşor din cap fără să scoată nici un sunet.
- Cred că e al dracului de dureros. Bătaie n-am mâncat prea des, cu toate că vreo
doi pumni am mai încasat – probabil că i-am meritat – dar gloanţe... eh, sunt câteva
care mi-au străpuns pielea.
Mă priveşte cu un fel de curiozitate. Dacă aş avea o oglindă în faţa m-aş privi la
fel. De ce îi spun toate astea? De când mama dracului m-am apucat de psihologie? Îmi
vine să zâmbesc, dar mă abţin eroic.
- Apă?
 Ea dă din cap că da. Mă ridic şi iau paharul cu apă de pe noptieră – dacă aşa s-or
numi şi în spital. Înfig paiul şi i-l apropii de buze. Începe să soarbă uşor, aproape
mângâind paiul cu buzele. Îmi face semn să îl retrag. Pun paharul la loc şi mă reaşez pe
scaun pregătită de-o bârfă mică.
- Crezi că-mi poţi da câteva detalii?
Aprobă din nou fără să scoată nici un sunet. Simt că îmi ies din minţi, dar încerc
să rămân calmă.
- Poţi vorbi?
Glasul ei răguşit, aproape bărbătesc mă făcu să înţeleg că poate n-aş vrea să o
facă.
- O să încerc.
A fost rândul meu să dau din cap în semn de aprobare. Aproape că nu îmi mai
venea să pun întrebări. Îmi dădeam seama că nu îi e deloc bine, dar că face tot ce e
omeneşte posibil. Dintr-odată mă simt ca un fel de intrus în viaţa ei. Ca un fel de
forceps ce îi intră în stomac, fără pic de anestezie şi răsuceşte în măruntaiele ei. Încerc
să găsesc o formulă de-ai pune întrebările în aşa fel încât răspunsurile să nu fie
neapărat vorbite. Cu toate că ştiu că la un moment dat voi fi nevoită s-o forţez.
- Îi cunoşteai pe cei care te-au agresat?
Îmi făcu semn că nu.
- Erau mai mulţi?
Dădu uşor din cap că da şi ridică două degete. Doi deci. Notez undeva în capul
meu, cu toate că la ce experienţă am avut la începutul cazului şi încă nu mi-am revenit,
aş putea la fel de bine să uit până dimineaţă.
- Doi agresori. Presupun că te-au luat prin surprindere. Mă opresc o clipă şi o
privesc, ea nu face nici un gest: Trebuie să mă înţelegi. Uneori detaliile astea contează,
nu că aş da două parale pe ele. De obicei, mai bine spus, de cele mai multe ori, nu se
întâmplă nimic. Nu reuşim să găsim agresorii decât în cazul în care victima are o
bănuială. Hai să o luăm direct şi să ne scutim ambele de întrebări inutile şi suferinţe
prosteşti. Bănuieşti cine ar fi putut fi?
 O simt speriată. De parcă n-ar fi vrut să ajung atât de repede aici. Dă din cap în
semn că da şi o lacrimă îi curge pe obrazul liber. Nu o forţez. Aştept să îşi revină. Din
când în când mă priveşte. Poate că se miră şi ea de răbdarea mea. Cu siguranţă eu încep
să mă minunez de propria-mi persoană. Doar că nu simt nevoia de-a o forţa. Nu îmi
provoacă neapărat milă, ci doar un alt fel de compasiune. Aproape că îi pot înţelege
durerea.
Aş vrea s-o ating, să o pot încuraja cumva, dar îmi e teamă de lucrul ăsta. De
apropiere. Nu ştiu cum s-o fac. Aşa că doar rămân pe loc şi tac până când ea rupe
tăcerea.
- Presupun că... că... ai aflat ce s-a întâmplat cu Tâmpcu.
Mă gândesc repede la ceea ce mi-a spus Ioana. Din informaţiile mele nu s-a
întâmplat nimic cu el.
Dau din umeri în semn că nu înţeleg.
- Tâmpcu, încearcă ea să spună, preotul.
Preotul?! Analizez puţin situaţia. Ioana nu mi-a spus nimic de nici un preot. Cad
pe gânduri, apoi îmi dau seama.
- Dumnezeule, fratele lui Ferdi.
Ea îmi făcu semn spre apă iar eu m-am grăbit să-i duc paharul. Sorbi trăgând
din pai apoi se opri.
- Preotul Tâmpcu şi Blid, ei au fost... tuşi violent, cu trei ani în urmă în casa lui
Petcu, când Denisa a făcut criza aia de nervi.
Nu ştiam nimic despre criza de nervi a Denisei. Şi-a dat seama după privirea
mea pierdută şi a continuat:
- Denisa s-a îmbătat bine în seara aia, noi deja aveam relaţii cu Poliţia... eu nu
eram implicată atunci... tuşi din nou, nu aşa de mult ca acum. Făcu o pauză să-şi tragă
suflarea. Şi totuşi... bârfele... Denisa a făcut o criză, alcoolul şi nebunia şi Dumnezeu...
Dumnezeu ştie ce s-a mai petrecut acolo. Se spune că l-ar fi agresat pe Petcu. El l-a
chemat pe Tâmpcu, pentru că era un fel de duhovnic al ei, iar ea, între timp l-a sunat pe
Blid.
- Şi de ce n-ar vrea preotul Tâmpcu ca tu să spui asta?
 De data asta zâmbetul se văzu clar.
- Nu asta nu voia el să spun, ci faptul că a profitat de Denisa... sexual.
Nu m-am prăbuşit în scaun, dar cu siguranţă am ameţit.
De ce mă mai mir când aud astfel de lucruri? Sau doar am impresia că puzzle-ul
mai are piese lipsă?
Doctorul bate puternic în uşă şi îmi dau seama că ar trebui s-o întind. Îmi iau la
revedere de la Violeta şi o rup la fugă. Mai târziu mă opresc pe scări şi râd. Parcă aş fi
fost o adolescentă prinsă la fumat. Apropo de asta, îmi aprind o ţigară şi-mi jur că voi
intra în clubul fumătorilor înrăiţi.
 XI

T
âmpcu Stelian, preot sătmărean. Dumnezeule mare, parcă aş face tot posibilul să mă
întorc la Satu Mare sau să îmi aduc aminte de orăşelul ăsta. Nu-mi place deloc. Îmi
vine pe loc în minte numele Crinei Dunca. N-ar fi prima oară când lucrez cu ea la un
caz. Dar nici nu-mi face plăcere să apelez. Asta mă face să mă simt oarecum neputincioasă.
Dar nici nu-l pot întreba pe Ferdi. Deja îmi închipui discuţia pe care am purta-o:
„Buna, Ferdi, ce mai faci, cum o mai duci? Am auzit că fratele tău, preotul,
Stelian, i-a făcut o vizită Violetei şi i-a tras o mamă de bătaie. De când e preot la Satu
Mare? Cam după ce i-a tras-o Denisei?”
Nu, nu merge aşa. Nici nu pot da o fugă la Satu Mare pentru a mă documenta cu
privire la Tâmpcu. Mai întâi poate ar trebui să aflu ce s-a întâmplat înainte de-a se
muta la Satu Mare. Povestea n-ar trebui să fie foarte complicată. Trebuie să fie destul
de simplă şi am impresia că Petcu ştia de ambele aventuri ale soţiei lui. Asta dacă
Denisa considera ceea ce făcea cu Tâmp... Dumnezeule, Tâmpcu o şantaja.
M-am aşezat pe o bancă în faţa spitalului şi mi-am aprins o a doua ţigară. Mi-aş
fi prins capul în mâini dacă degetele mele n-ar fi fost atât de ocupate cu plimbatul pe
suprafaţa ţigării. Nu o văd pe Denisa jucând la trei capete. Ce mi-a spus Violeta? Că
Tâmpcu îi era un fel de duhovnic, asta înseamnă că femeia îşi spunea păcatele.
Frumoasă, sexy, apetisantă, idiotul de preot nu s-a putut abţine, aşa că i-a cerut favoruri
sexuale în schimbul tăcerii lui. Sau cel puţin aşa văd eu lucrurile din unghiul ăsta.
Adică de pe colţul băncii, privirea fiindu-mi îndreptată spre coroana unui copac cam
veşted.
 Ah, natură. În Bucureşti există copaci, e prima oară când îmi dau seama.
Nu ştiu de ce îmi dau seama de asta, ţinând cont că n-am niciun cult al naturii.
Desigur, am fost educată să nu arunc pe jos, să nu las chiştoacele pe pavaj, să nu, să nu,
dar îmi pasă prea puţin dacă lumea se va sfârşi din pricina asta ori ba. Oricum voi muri
înainte de-a afla cum se termină toată povestea asta cu pământul şi nici urmaşi n-am de
gând să las în urmă. Pentru că nu le înţeleg rostul şi nici nu mă chinui să-l înţeleg.
Mă ridic apatică şi mă îndrept spre maşină. Dar înainte de asta o sun pe Ioana.
- Află-mi, te rog, tot ce poţi despre Stelian Tâmpcu.
- Fratele lu’ prostu’?
Zâmbesc.
- Da, chiar el. Dar fă-o cât mai discret cu putinţă.
- Discret, discret, dar ţin să te anunţ că eu sunt doar secretara.
- Cea mai isteaţă din lume, o flatez cu glas mieros.
Privesc maşina Poliţiei şi nu îmi vine să mă urc în ea. Mereu mă întreb de ce nu
mă urc în propria maşină atunci când e cazul. Urăsc din principiu maşinile Poliţiei,
pentru că fiecare jepat care se urcă în ele ţine să îşi lase amprentele. Mă întreb dacă aş
avea timp să o spăl înainte de-a o suna pe Dunca, dar nu văd legătura. O pot suna şi
duce maşina la spălătorie în acelaşi timp. Dumnezeule, azi sunt muriere, gândesc
invers. Sau, mai bine spus, nu gândesc deloc.
Mă reaşez pe bancă, vechea mea prietenă, şi sun.
- Ohooo, se aude glasul roşcatei, să înţeleg că încă mai trăieşti doamnă?
Eu nu pot pricepe şi pace cum poate fi atât de veselă tot timpul.
- Mda, trăiesc, trăiesc. Din păcate, la dracu’.
- Probleme în paradis?
Eu nu ştiu în ce paradis m-o fi întâlnit ea pe mine, aşa cum nu-mi pot da seama
când am fost eu ultima oară acolo. Mă gândesc o clipă.
- Care dracului paradis?
- Tu nu poţi întreba omul ce face?
- Sincer, puţin îmi pasă ce faci, presupun că munceşti ca fraiera de dimineaţa
până seara, adică nimic nou, iar eu am nevoie de ajutor.
 - Poate ai vrea să ştii că eu chiar muncesc de dimineaţa până seara, dar spune ce
te doare.
Nu ştiu cum face femeia asta, dar am impresia tot timpul că îi sunt datoare.
- La dracu’, ce faci?
- Lucru’.
- Mda, ce răspuns neaşteptat. Am nevoie de nişte informaţii. Ai auzit de preotul
Stelian Tâmpcu?
Făcu o scurtă pauză.
- Da, am auzit. Dar nu mai e în Satu Mare de două săptămâni. Biserica caută
preot, ca să zic aşa. Am auzit-o pe vecina mea de la parter vorbind despre asta. De ce?
- Ce ştii despre el?
- Ce să ştiu despre el? Ar trebui să ştiu ceva?
Dacă ar fi fost în faţa mea aş fi strâns-o de gât.
- Bârfe. Orice. Anchete.
- Bârfe, anchete? Dar e doar un preot, ce bârfe şi anchete?
Mă scarpin în vârful capului.
- Vreau să-mi afli tot ce poţi despre el. E imposibil să nu existe nicio bârfă cât
de mică.
- Fată, eu nu mă duc la biserică şi...
- Doamnă, dă-o-n pizda mă-sii de treabă, eşti ziarist, nu trebuie să te duci să
spui o sută de Ave Maria şi să te rogi ca să-mi poţi afla ceva despre el.
- Bine, dacă e aşa important pentru tine...
- De ce trebuia să trecem prin tot chinul ăsta?

Am ajuns la birou după aproximativ o oră. Ioana deja mă aştepta. Stătea comodă
pe scaunul meu şi privea în tavan.
- Trebuie renovat, o să-ţi cadă în cap, mă întâmpină ea.
Nu-mi ridic ochii, aşa cum ar fi făcut orice om. Ştiu bine că tavanul mai are
puţin şi o să îşi ia adio, dar nu e grija mea principală.
- Las’ să cadă.
 - Cam tânără şi ţi s-a cam urât cu viaţa. Abia ai făcut treizeci de ani.
- Îmi amintesc precis lucrul ăsta.
- Nu contează, ţi-am aflat ce ai vrut.
Zâmbetul s-a întins pe faţa mea.
- I-am găsit dosarul la arhivă. Au fost şapte plângeri împotriva lui.
- Văd că te-ai şi documentat.
S-a fâstâcit pentru o clipă.
- Păi, cam da, eram curioasă să ştiu ce cauţi.
- Aşa, şi ce ai aflat?
Ea îşi luă un aer de superioritate.
- Toate femeile astea l-au acuzat de tentativă de viol. Le cerea favoruri sexuale
în schimbul tăcerii lui.
- Bănuiam, am murmurat eu.
- Nu a putut fi pus sub acuzare niciodată. A fost tot timpul cuvântul lui
împotriva cuvântului lor.
- Mda, iar justiţia n-a auzit expresia: „când doi oameni îţi spun că eşti beat te
duci să te culci”.
Ioana chicoti.
- Da, ar fi vrut el să se culce.
Am zâmbit şi eu.
- Să ştii că de câteva ori cred că i-a şi ieşit. Cel puţin o dată i-a ieşit cu
siguranţă. Mă întreb doar ce alt secret dăunător mai avea Denisa Petcu de păstrează
tăcerea şi acum. E doar o întrebare.
- Vrei să aflu? se oferi Ioana.
- Nu, nu, am zâmbit eu. Cred că o să aflu singură. Sună la carceră, mă duc să-l
văd pe Blid.
Ioana se încruntă.
- Crezi că Blid ştie?
 - Am impresia ciudată că Blid i-a tras şi o mamă de bătaie acestui preot şi că
domnul Ferdi ştia foarte bine ce se întâmplă. Dar încă nu vreau să discut cu el. Aştept
şi restul informaţiilor.
Mă îndrept tăcută spre carceră încercând să pun totul cap la cap. Ştiu ce s-a
întâmplat, chiar dacă memoria nu mă ajută. Ştiu şi cine a comis crima, dar încă nu pot
dovedi. Am nevoie de o „plasă” şi de o „muscă” care să-şi dorească cu disperare
mierea. Futu-i, niciodată nu poate fi simplu.
 XII

M
-am ridicat. Am stat o jumătate de oră lângă el. Amândoi am stat tăcuţi. Eu mă
simţeam dintr-odată ca o idioată. Nu mă interesase niciodată viaţa personală a
lui Victor Blid. Nu mă interesează, la drept vorbind, viaţa personală a nimănui.
Ştiu că atunci când anchetez o crimă acest lucru e irelevant, vreau sau nu trebuie s-o fac şi pe
asta. Să intru cu bocancii în viaţa oamenilor face parte din meseria mea. Uneori, la drept
vorbind, poveştile lor încep să mă fascineze şi ajung să mă implic mai mult decât ar fi cazul.
Dar când l-am văzut pe Blid în faţa mea, mi-am dat seama că nu mă interesează deloc
povestea lui şi a Denisei. Din contră, mi se pare scârbos să intru în astfel de detalii.
Privesc dincolo de celulă pe holurile înguste şi semiluminate.
- Trebuie să-mi spui. Dar, înainte de-a-mi spune, vreau să afli că nu aş vrea să
ştiu nimic din toată povestea asta. Aşadar, ce s-a întâmplat cu adevărat între tine şi
Denisa şi cum aţi ajuns acolo?
Oftează.
- Lucrurile nu sunt atât de simple.
- Nici nu mă aşteptam.
Îmi aprind o ţigară, mai mult din instinct decât că mi-ar fi trebuit. Încă nu pot
privi spre el. Pur şi simplu simt că intru pe un teritoriu interzis iar eu nu pot concepe
aşa ceva.
- L-am cunoscut pe Petcu acum cinci ani, începu Blid. Era un tip dintr-o bucată
şi tocmai era pe cale să ajungă director peste PRwave. Era încântat că partenerii din
străinătate l-au ales pe el. Şi eu aş fi fost, la drept vorbind. După cum ştii atunci nu
eram la criminalistică, ci la furturi. Şeful meu m-a trimis să vorbesc cu Petcu pentru a
pune la punct o strategie de PR. După cum ştii şi tu, cu cinci ani în urmă era o
adevărată nebunie. Oamenii nu mai credeau în Poliţie...
- Nici acum nu cred, am zâmbit eu. Şi pe bună dreptate.
- Nu sunt de acord, dar nu vreau să ne confruntăm pe tema asta. Trecând peste,
aşa am ajuns la Petcu. Violeta-Loredana Pascal era proaspăt intrată în firmă. Dacă-mi
amintesc eu bine era în ultimul an de facultate sau abia terminase. Petcu mi-a zis că e
la început, dar asta nu înseamnă că nu ştie să-şi facă meseria la fel de bine ca oricine
din firmă. Aşa că am acceptat să lucrez cu ea. Relaţia mea cu firma de PR a devenit
una bună. Într-o seară Petcu m-a invitat la cină la el acasă. Era şi Loredana acolo, dar şi
Denisa. A fost independent de mine, trebuie să înţelegi, lucrurile astea se întâmplă, nu
am ce face. Nu am avut ce face, de fapt. M-am îndrăgostit pe loc.
I-am făcut semn să treacă peste, dar aveam senzaţia că nu o va face. Probabil că
nici nu a remarcat semnul, căci a continuat imperturbabil.
- A fost un şoc pentru mine. Pentru mine care nu mă îndrăgostisem niciodată să
cad în mrejele unei femei măritate. Cu timpul am început să mă autoinvit în casa lor.
Denisa era depresivă. Îşi ura soţul, îşi ura slujba, dar cel mai rău era că se ura pe ea.
Am discutat mult cu Denisa. Nu ştiu dacă aveam ceva în comun, dar atunci mi se părea
că e cea mai minunată femeie de pe pământ.
Tăcu o clipă. Nu m-am întors spre el pentru că nu ştiam cum să o fac. Nu îl
puteam privi în ochi. Mi se par teribile lucrurile astea. E povestea lui, poveste care
până acum a ţinut-o doar pentru el.
- Şi acum mi se pare la fel, spuse într-un final.
Am dat din cap în semn că înţeleg. Şi înţelegeam oarecum. Nu te poţi opune
inimii. Ba sigur că te poţi, dacă ţin neapărat să mă contrazic, dar nu pot vorbi în
numele meu pentru toată lumea.
Am aruncat ţigara şi am călcat-o sub picior. Tocul pantofului meu a scârţâit uşor
pe ciment. Blid a continuat:
- Nu îmi amintesc exact când a început totul. Dar prima noapte mi-o amintesc
de parcă încă aş avea-o încă în braţe. Nu am cunoscut niciodată o femeie mai pasională
şi mai nefericită în acelaşi timp. Cred că Petcu a bănuit tot timpul că se întâmplă ceva
între noi, aşa că am început să fim mai prevăzători. Ea îmi spunea că într-o zi va pleca
cu mine, dar eu nu ştiam unde să o duc. Când şi-a dat seama că sunt nehotărât a început
să bea şi mai apoi m-a îndepărtat. Asta până acum trei ani când s-a certat urât cu Petcu.
M-a sunat. Am fost surprins să-i văd numele pâlpâind pe ecranul telefonului. Erau luni
bune de când nu ne mai vorbisem. Era agitată şi spunea că Tâmpcu vine acolo, că a
avut o ceartă cu soţul, că a lovit-o sau ea pe el. N-am înţeles mare lucru. Dar mi-am dat
seama că e stresată de faptul că vine Tâmpcu. Atunci am dat fuga acolo. Petcu a
înnebunit când m-a văzut. Şi-a vărsat tot veninul pe mine. Ştia, ştiuse tot timpul.
Atunci a internat-o şi eu n-am putut face nimic pentru că ea mi-a interzis. Mi-a spus că
e mai fericită acolo decât fusese vreodată acasă.
- Ţi-a spus vreodată de ce o speria aşa tare Tâmpcu?
M-am întors spre el, dar şi-a ferit privirea.
- Nu, dar am discutat cu Ferdi. Am făcut propria anchetă şi am aflat că după
spovedanie le cerea femeilor favoruri sexuale pentru a nu le da în vileag soţilor. Nu
ştiu dacă Denisa a căzut sau nu în capcană, dar am fost la Tâmpcu şi i-am spus că dacă
nu dispare o să-i fac viaţa un coşmar.
- Şi aşa a ajuns la Satu Mare, dar s-a întors.
A tresărit şi m-a privit lung.
- Crezi că...
- Nu cred nimic, i-am retezat-o.
- Nu contează, oftă el. Tâmpcu s-o fi întors, dar nu cred că are de-a face cu el.
Am ridicat din umeri, ştiam că nu am voie să-i dau informaţii.
- Şi totuşi, cum ai ajuns la petrecerea asta? De ce te-a invitat Loredana ştiind tot
ceea ce s-a întâmplat?
A zâmbit.
- Pentru că tu nu te-ai fi dus, iar ei ne ajută cu PR-ul la criminalistică. În plus,
Loredana nu ştia decât zvonuri. Sigur, majoritatea adevărate. Dar ea e o profesionistă,
iar unul dintre cei care au semnat contractul, presupun, trebuia să fie acolo. Oricum,
relaţia mea cu Petcu a fost amiabilă.
 - Sigur, dar aveai toate motivele să-l ucizi. Zi mersi că încă n-a transpirat nimic
în presă, te-ar fi acuzat direct, fără proces.
- Nu am de gând să mă învinovăţesc pentru că iubesc o femeie.
- Nu, sigur că nu.
Am strigat la gardian să mă scoată. Nu mi-am luat la revedere de la Blid. Acum
ştiam. Şi ştiam şi ce am de făcut. Îmi mai trebuia doar o ultimă informaţie. Chiar când
mi-am recuperat mobilul am văzut că mă sunase Crina. Am sunat-o înapoi. Fără altă
introducere mi-a zis:
- Eşti pregătită să auzi?
- Nu sunt întotdeauna?
- Asta va ieşi cu scântei. Ştirea e a mea.
- Fireşte că-i a ta. Doar nu o publicam eu în Anuarul Poliţiei.
Râse.
- Bine, fii numai urechi.
Am ieşit în stradă şi un soare cotropitor m-a întâmpinat violent. O clipă am
simţit că leşin. M-am proptit în zid şi am tras aer în piept. Cred că roşcata vorbea de
ceva timp, doar că eu nu reuşeam să o aud.
 XIII

T
ânjesc după o clipă de linişte. Detaliile mi se aştern în cap. O asistentă nu mai mare
de douăzeci şi cinci de ani îmi ia pulsul de o jumătate de oră. Mă întreb, în sinea
mea, dacă o vrea să mi-l ia de tot. Se strâmbă la aparat şi se suceşte în jurul meu. Aş
vrea să fiu sarcastică, dar adevărul e că nu mă deranjează. Parcă ar fi un fir de praf ce pluteşte
prin aer. Îmi pune stetoscopul în dreptul inimii şi începe să numere. Asta nu a auzit de aparat
electronic? Dar ce-mi pasă mie? Stresul din ultimul timp mă dăduse gata, însă nu eram
pregătită să capitulez. Mai aveam câteva date şi tabloul ar fi fost complet. Doar un joc.
Tânara asistentă mă sfătuieşte să mă întind. Mă uit la ea ca tâmpa.
- De ce?
- Trebuie să-ţi iau sânge, să nu ţi se facă rău.
Pufnesc în râs şi mă ridic.
- Sunt bine, nu-ţi fă griji. O să revin mai târziu.
Sinceră să fiu nu aveam de gând să-mi donez tot sângele. Dacă îi lua tot atât cât
i-a trebuit să-mi ia pulsul, nu mă vedeam bine. Puteam la fel de bine să fiu hrană
pentru vampiri.
Dau nas în nas cu doctorul Andrei chiar când să părăsesc încăperea.
- A, Iolanda, tocmai veneam la tine.
- Mă bucur că te-ai grăbit. Încă puţin şi rămâneam fără niciun strop de sânge.
Zâmbi şi o concedie pe tânără cu un gest.
- Ana e nouă şi e cam naivă. Încerc să o aduc pe drumul cel bun, dar am
impresia că mă lupt cu morile de vânt. Cum te simţi?
 Mă privea ca pe un copil de zece ani. Imediat în minte îmi veni mutra unuia.
- Mă simt bine, doar oboseala şi stresul.
- Am auzit despre Blid.
- Da, povestea nu e complicată, încă nu ştiu cum să dovedesc că n-a făcut-o el.
Cred că pe chip mi s-a aşternut un văl de umbre.
- Ce e? se îngrijoră el.
- Nimic, doar că...
Mintea îmi explodă. Conversaţia pe care am avut-o cu roşcata, în timpul căreia
am leşinat, îmi veni în memorie fără să o fi căutat eu. Un puzzle imens se plimba prin
mintea mea rătăcită. Piesele au început să se aşeze ca prin magie. Vă rog să mă credeţi,
nu făceam niciun efort pentru a le pune cap la cap. Se aşezau singure. Zburau de colo,
colo, şi se completau. Mi se părea incredibil, dar acum totul avea logică. Aş fi sărit în
sus de pe scaun şi aş fi luat-o la fugă dacă nu m-ar fi luat din nou ameţeala. Am închis
instant ochii pentru a-mi alunga senzaţia de plutire, dar ea părea să persiste.
- O să-ţi administrez un antibiotic, m-a anunţat Andrei.
Gândurile mi-au dispărut, dar esenţialul a rămas.
Am simţit seringa înfigându-mi-se în mână. Am oftat, nu de durere, doar pentru
că uram situaţia şi am rămas nemişcată pentru o clipă. Când am simţit că doctorul şi-a
scos acul din mâna mea am răsuflat uşurată.
- Şi un calmant, mi-a zâmbit el.
Telefonul îmi sună în buzunar. Andrei ridică din sprânceană.
- Să nu îndrăzneşti.
Sigur că am îndrăznit oricum. Mi-am afişat cel mai drăguţ zâmbet şi am
răspuns.
- Ciao, Crina!
Roşcata râse.
- Hei, am auzit că îţi dau emoţii. Nu trebuie să leşini când îmi auzi glasul. Nici
nu mi-aş fi închipuit că însemn atât de mult pentru tine.
- O, da, am fost profund marcată de glasul tău. Oricum, ce spuneai? Ultima
parte a conversaţiei... să zicem că am omis-o.
 - Ziceam că mâine o să apară totul în ziar şi că ar trebui să te grăbeşti. Nu mi-am
putut ţine şefii în frâu.
Trag aer în piept.
- Nu mă deranjează. Şi n-am de ce să mă grăbesc. Acum ştiu totul.
- Nu-mi place glasul tău.
- Nici mie nu-mi place ce-i în capul meu.
Se lăsă liniştea între noi. Andrei mă privea cu colţul ochiului.
- Să ies?
Îi fac semn că nu e cazul.
- Adevărul e că..., am început în telefon, dar nu îmi puteam duce gândul la bun
sfârşit. Reiau: adevărul e că... a fost arestat cine trebuie.
- Poftim? Blid?
- Da, dar...
Firul mi s-a tăiat din nou, dar nu înainte de-a reuşi să scot o înjurătură printre
buze. Noapte bună! Lala iese din scenă. Futu-i!
 XIV

atru pagini de ziar cu povestea preotului Tâmpcu apărute în „Gazeta de Nord Vest”.

P Povestea e detaliată, de la primul „favor” sexual primit în Satu Mare, până la şantaj
şi alte nenorociri. Mă gândesc o clipă că ăsta ar putea la fel de bine „Călugărul
Teofil” sau Teofob cum îi spunea un prieten de-al meu, un id pe internet care încerca să
racoleze tinere pentru Dumnezeu ştie ce. Ăla a dispărut, ăsta abia ce-a reapărut. Dar deja am
început să gândesc ca un internaut fără creier şi să fac asociaţii virtuale.
Probabil că mi se trage de la nenorocita de insolaţie sau de la punga cu gheaţă
ce-o ţin pe frunte. Aş vrea să fumez, dar nu mai am încă o mână s-o fac şi pe asta.
Recitesc articolul Crinei Dunca şi mă minunez.
Marinescu bagă capul pe uşă şi-mi face un semn discret. Dau şi eu din cap în
semn că am înţeles. Pun mâna pe telefon şi apăs tasta zero. Aud soneria din celălalt
birou.
- E aici.
Glasul lui Mihai se aude slab.
- L-am spuspendat pe Ferdi pentru moment, nu vreau să intrăm în gura presei.
Deja i-ai dat prea multă libertate sătmărencei.
- Da, dar datorită acestui articol vom avea cel puţin două femei dispuse să
depună mărturie împotriva preotului.
- Posibil.
Am închis înainte de-a mai auzi alte argumente contra articolului, nu am nici un
chef să mă cert acum cu Mihai.
 Las punga cu gheaţă pe birou şi mă privesc în oglinda de pe perete. Am fruntea
roşie din pricina gheţii, iar restul chipului palid ca dracu’. Mă şterg cu un prosop pe
care-l ţin mereu la îndemână, dar arăt tot ca un fund de maimuţă. Mă rog, nu e ca şi
cum ar trebui să fiu sexy pentru Tâmpcu. Îmi aprind o ţigară şi ies din birou
clătinându-mă.
Ioana, secretara, mă priveşte cu coada ochiului. Aş vrea să-i fac un semn deloc
discret, dar mă clatin atât de rău pe picioare că decid să ţin drumul drept şi să nu fac
mişcări bruşte.
Decid repede că am luat cea mai sănătoasă decizie. Cu toate că ceilalţi mă
privesc ca pe o nebună şi şuşotesc pe la spatele meu, eu reuşesc să-mi ţin nervii în frâu.
Am impresia că am citit o carte pe tema asta, iar autorul tot spunea ceva de genul:
„calm, ca să evoluezi trebuie să rămâi calm. Eşti în trafic şi te grăbeşti. Calm, tocmai ai
câştigat timp pentru tine. Calm. Calm”. Mai du-te în mă-ta cu tot calmul de care dispui.
Zăresc sala de interogatorii. Prin geamul dublu îl văd pe Marinescu. Stă faţă-n
faţă cu preotul Tâmpcu şi am impresia că-l roagă ceva. Poate că am insolaţie, dar n-am
rămas complet fără creier. Dacă Ferdi a fost suspendat cât timp se face ancheta cu
privire la fratele lui, partenerul lui ce dracului caută la interogatoriu? N-ar trebui să-şi
spună ceva întrebări existenţiale? De exemplu de ce sula calului nu i s-a dezvoltat
deloc neuronul? Nu ştiu de ce dar am sentimentul că Mihai n-a aprobat tâmpenia asta.
Dau cu uşa de perete şi simt cum întreaga lume îmi fuge de sub picioare.
Marinescu se ridică şi dispare pe lângă mine. Îmi e teamă că dacă mă întorc brusc după
el o să leşin. Aşa că-l dau în cele sfinte şi mă îndrept spre scaunul rămas liber.
Observ imediat că Tâmpcu e încătuşat. Cu privirea-mi înceţoşată reuşesc să-i
observ chipul. Pare a fi un om normal la prima vedere. Are o privire blândă, ochi
căprui şi mari, deschişi. Capul îi e rotund şi uşor umflat. Nimic anormal pentru un
bărbat de vârsta lui. E chel. Ceea ce indică un fel de bonomie. Poate doar buzele subţiri
şi gura abia conturată să trădeze o oarecare artă machiavelică.
Nu-l privesc în ochi pentru că nu sunt capabilă să-mi ţin privirea într-un loc.
Mihai intră exact când sunt pe cale să deschid gura. O deschid oricum:
- Am nevoie de punga cu gheaţă.
 Mihai iese pentru o clipă şi reintră. După doar un minut Ioana apare cu punga
mea cu gheaţă. Imediat ce o pun pe frunte mă simt mai bine. Mihai decide să ia frâiele.
Poate că-i mai bine aşa.
- Înainte de toate trebuie să îţi ştii drepturile, începu Mihai.
M-am strâmbat involuntar. De ce toţi idioţii au drepturi?
Tâmpcu îl opri ridicând uşor mâinile încătuşate.
- Am luat la cunoştinţă. Am şi semnat pentru asta.
Îmi vine în mod mecanic să-i strâng mâna şi să-i spun că tocmai a câştigat
dreptul de-a se duce dracului, dar îmi e teamă să nu vomit pe el.
- Atunci ştii că poţi cere un avocat.
- Ştiu, dar n-am făcut nimic pentru a avea nevoie de unul.
Mă trezesc vorbind de una singură.
- Sigur, să îţi bagi mâna în pantaloni de faţă cu enoriaşele nu e ca şi cum le-ai
forţa pe ele să o facă.
Tâmpcu rămase calm în faţa afirmaţiei mele. Un calm bine ascuns. Să-l ia
dracu’ pe ăla de-a scris cartea aia, acum am în minte doar „calm, calm”, ba vreau să fiu
nervoasă, numai că-mi face rău.
- Iolanda! mă atenţionează Mihai.
Dau din mână a lehamite. Mihai continuă pe acelaşi ton „calm”.
- Dacă vă cunoaşteţi drepturile atunci, presupun, ştiţi şi că sunteţi supus unui
interogatoriu, puteţi să nu răs...
- O, la dracu’, mă ridic şi dau cu pumnul în masă. Dacă aşa înţelegi tu să
interoghezi suspectul principal, te rog, lasă-mă să vomit pe el şi să-mi văd de treabă.
Mihai închise şi deschise ochii. Tâmpcu miji şi glăsui:
- Ştiu că pot să nu răspund.
Îi arunc lui Mihai o privire demonică.
- Taci!
Nu mă uit la nimeni anume când spun asta, aşa că amândoi rămân tăcuţi. Da, da,
sigur că e un joc. Nu mi-aş permite să îl fac tâmpit pe Mihai în faţa unui infractor.
Mă întorc spre Tâmpcu şi îl aţintesc cu privirea.
 - Să ştii că putem să-ţi repartizăm şi un avocat din oficiu dacă nu îţi permiţi unul
competent.
Îmi zâmbi din priviri. Ochii lui mari păreau a fi ai unui copil inocent.
- Ăsta e schizofrenic, mă adresez lui Mihai fără a-l scăpa din priviri pe învinuit.
- Lala!
- Vorbesc serios. Uită-te în ochii lui şi îţi dai seama că ai de-a face cu diavolul.
- Lala!!!
Mă reîntorc spre Tâmpcu.
- Cel puţin nu eşti idiot ca frate-tu.
Tresare. Iată, un punct sensibil.
- Ce? Pe el l-a iubit mai mult mama decât pe tine? La drept vorbind el e mai
frumos.
- Termină! ridică uşor glasul preotul.
- Abia m-am încălzit. Ia spune, pe el mama îl iubea în timp ce pe tine te
exploata?
- Termină!
- Ah, nu e vorba de mama ta, nu? Ci de femeia pe care o iubeai şi te-a părăsit
pentru idiot. Trebuie să fiu pe aproape. Hai, zi că sunt pe aproape.
Bărbatul îşi micşoră ochii şi încercă să mă prindă în mrejele privirii lui. Ştiţi, o
să vi se pară ciudat, dar şi despre asta am citit o carte. Cică dacă îţi învingi teama şi-l
priveşti pe atacator în ochi, ăla o să devină conştient de prezenţa ta şi o să facă pe el de
frică. Ăăă... mă întreb dacă ar trebui să-i dau senzaţia că funcţionează, pentru că, la
drept vorbind, la un sociopat, adică ceea ce sunt eu, e clar că nu funcţionează. Hotărăsc
brusc să nu-i dau speranţe deşarte.
- Nu mă mai privi aşa, nu impresionezi pe nimeni. Revenind... – puii mei,
„revenind”, unde am auzit asta? – Revenind, mă repet ca o vită, e vorba de soţia
fratelui tău. Nu?
- Nu, nu, spun tot eu repede. Târfa de maică-ta...
- Stai! sar ca arsă... – ştiu, vă întrebaţi de ce nu pot face tot dialogul într-un
paragraf, nu vă întrebaţi, nu o să obţineţi un răspuns. Fumezi?
 Îi întind o ţigară. – Sunt convinsă că nu-mi înţelegeţi logica, asta dacă e vreuna,
dar o să vă explicaţi voi la momentul potrivit.
- Doar Malboro roşu scurt, răspunde el sec.
- Simţi nevoia să fumezi?
Mă priveşte cu nelinişte, dar dă afirmativ din cap.
- Bine, îi fac semn lui Mihai din cap.
Mihai iese trântind uşa în urma lui.
- Am rămas singuri, rânjesc eu, ducându-mi teatral punga cu gheaţă la frunte.
Zâmbeşte. Omul îşi recapătă calmul.
- Nu ştiu dacă sunt suficient de sexy pentru tine...
- Nu eşti, râde el.
- Ai dreptate, nu sunt, poţi să crezi că n-am mai făcut sex de patru luni? Apropo,
vrei o cafea?
- Nu beau cafea.
- Fumezi dar nu bei cafea...
- Fumez doar în condiţii de stres...
Tace brusc. Uneori porumbelul scapă. Eşti bună Iolanda, profesional vorbind.
- Uneori, vorbesc eu de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, am impresia că sunt un
furnal. Fumez până la epuizare. Eşti mare dacă reuşeşti să fumezi doar în situaţii
limită. Păcat că nu bei cafea, plăcerea fumatului ar fi mult mai mare.
Cred că în momentul ăsta omul crede că eu sunt schizofrenica. E momentul
propice să nu-l dezamăgesc.
- Poate de aia nici nu fac sex. Se spune că vaginul miroase a tutun. Crezi că e
adevărat?
- Dumnezeule, spuse el profund şocat.
- Ai dreptate, nu e chiar un subiect pe care să-l dezbatem.
Mihai reintră cu un pachet de Malboro. Îi întinde omului o ţigară aprinzându-i-
o.
 Aşteptăm în linişte. Dracu’ ştie ce aşteptăm, dar ambii îl privim cum trage
meticulos fum după fum. Scrumul îi cade pe masă. Privesc, zâmbesc şi scot din
buzunar punga de probe şi periuţa. Pun scrumul în pungă şi zâmbesc.
- Domnule Tâmpcu, măcar ştii ce dracului ţi se întâmplă?
Bărbatul rămâne cu ţigara suspendată între buze.
- Îţi povestesc eu. Eşti anchetat pentru vătămare corporală gravă asupra
Violetei-Loredana Pascal şi crimă.
- Crimă?
- Ei, ştiu că n-ai făcut-o cu mâna ta, dar ţi-ai fumat ţigara victorie în biroul
mortului. Mare greşeală.
Mă ridic şi dau să ies.
- Aşteaptă! strigă bărbatul după mine. Aşteaptă. Nu am ucis şi nu am atins pe
nimeni.
- Asta rămâne de văzut, mă întorc şi îmi iau punga cu gheaţă. La dracu’, dacă
nu-mi revin repede o să încep să vomit pe oricine îmi iese în cale.
 XV

roboane roşii de transpiraţie şi bubiţe. Încep să râd de una singură. Dumnezeule

B mare, doctorii din România nu sunt în stare să depisteze pojarul la adulţi. Îmi vine
să-mi ard o palmă, dar mă abţin. Serios vorbind, ar trebui să încetez cu romanele
care spun că doar „calmul aduce calmul”, pe mine mă enervează să fiu calmă. Şi totuşi sunt
calmă pentru că n-am de ales, nu ştiu cum altfel să fiu. Am pojar. Şi trebuia să depistez asta de
una singură în secţia de Poliţie, aşteptând un rezultat fantomă şi gândindu-mă cum să-mi duc
în pragul disperării principalul suspect şi cum să-l fac să mărturisească.
Mă gândesc dacă ar fi normal să trezesc toată secţia în puterea nopţii pentru a
termina ancheta sau dacă ar fi mai bine să mă duc acasă să dorm. Dar dacă mă duc să
dorm risc să nu mă mai pot da jos din pat. Dacă rămân risc să umplu toată secţia de
pojar. Nu că mi-ar păsa de cei din secţie. La drept vorbind nici de mine nu îmi pasă
prea mult. Încerc să înţeleg, dar febra creşte şi pielea mă mănâncă într-un hal
mizerabil. Mă doare fiecare părticică din piele şi cu toate astea gândesc.
Revăd cadavrul. Revăd scena crimei. O văd pe Violeta şi ascult conversaţiile cu
Crina. Rememorez întreg interogatoriul până când ridic scrumul de ţigară. Un test mult
prea scump care nu va fi niciodată făcut, iar Tâmcpu, având un frate poliţist, bănuiesc
că ştie asta. Cu toate că chipul său mi-a transmis altceva. Ceva de genul „la dracu’ am
fost prins”.
Broboanele de sudoare îmi cad pe frunte. Poate că un duş mă va revigora.
Mă duc la duşurile secţiei, îmi arunc hainele şi mă bag sub jetul de apă fierbinte.
Parcă e mai rău, în niciun caz mai bine. Reglez apa până când fierbinţeala dispare. Mă
săpunesc şi îmi torn un pliculeţ de şampon în cap. Nu ştiu exact de ce simt nevoia să
fac asta. Am impresia că întreaga piele mi s-a lipit de suflet. Nu o mai pot controla. Nu
o mai pot scoate de acolo. Trag aer în piept şi încerc să scap de toate senzaţiile nefaste,
când aud paşi. Nu îmi fac griji imediat. O altă colegă putea să decidă... La dracu’, nicio
altă colegă nu era în tura de noapte, iar eu mi-am lăsat pistolul încuiat în birou. Apuc
capul duşului şi aştept. Nu apuc să fac niciun gest. Cineva mă atacă. Mă strânge de gât.
Îi simt degetele intrându-mi în carne. Scâncesc ca un prunc şi îmi amintesc o pisică
spânzurată în baie. Atunci mă smucesc şi reuşesc să-i înfig un cot Dumnezeu ştie unde.
Am săpun în ochi, aşa că îi deschid şi îi închid la loc destul de repede. Mă clătesc şi îi
redeschid. Dar atacatorul nu mai e acolo. Uşa se de la intrare se bălăngăne furioasă. Mă
întind după haine şi o zbughesc în birou.

Patru şi optsprezece minute. Mihai stă la distanţă de mine, l-am avertizat că n-ar
fi bine să se apropie, fără să-i spun motivul. M-a ascultat. Încă îmi masez gâtul. Îi simt
degetele alea unsuroase impregnate în pielea mea. O să-l ucid imediat ce-l prind.
- Nu putea fi decât cineva din secţie.
Îmi şterg broboanele de transpiraţie cu mâna. Febra urcă, coboară, nu sunt prea
sigură. Ştiu doar că bufeurile de rece şi cald nu sunt bune. Îmi înceţoşează privirea şi
gândirea. Rămân răsturnată în scaunul meu.
- Pe dracu’. La cât sunt de tâmpiţi ăştia putea fi oricine. Oricum, dacă e din
secţie nu vom afla decât, poate, cu noroc, într-o săptămână. Iar eu nu am o săptămână
la dispoziţie.
- Nu te simţi bine?
Erau totuşi două zile de când nu mă simţeam bine, iar el abia acum observa.
- Nu prea, răspund într-o doară. Unde mai pui că am suspectul principal, dar că
nu-l pot prinde.
Mihai făcu doi paşi spre mine. Am renunţat în a-l avertiza. Poate că până la
urmă respirând acelaşi aer tot aia era.
- Am pojar.
Rămase nemişcat o clipă.
 - Oh!
- Oh e mai bine decât nimic.
- Ar trebui să te duci acasă şi să îl laşi pe Mari...
- Da, şi să scape Tâmpcu. Bună idee.
- Eşti sigură că el a fost?
- Autorul moral, da.
- Ce înseamnă asta? Nu putem să-l acuzăm că a fost autorul moral.
- A, nu, dar îl putem acuza pentru molestarea enoriaşelor.
Tăcurăm amândoi, cel puţin atâta timp cât eu mi-am şters sudoarea cu podul
palmei.
- O să contaminezi jumătate de secţie.
- Bine, zic eu, mă ridic şi ies să iau o gură de aer.
Mihai mă urmează până în faţa secţiei. Îmi aprind o ţigară, el mă imită.
- Ce crezi că ştii?
- Nu cred că ştiu, chiar ştiu.

Şapte şi patruzeci de minute. Probabil şi patruzeci şi două. De când sorb din

cafea uitându-mă dincolo de geamurile fumurii ale biroului meu or fi trecut două
minute. Poate mai multe. Nu mai stă nimeni să numere când timpul devine atât de
nesemnificativ. Îl văd pe Blid adus în cătuşe şi trimis în camera de interogatoriu. Mihai
se va ocupa de el şi Marinescu, eu ştiu tot ceea ce trebuie ştiut. Îmi verific mailul,
lăsând cana de cafea pe birou cu o bufnitură. Aproape că tresar. Primul mail e de la
Crina cu un link spre un articol. Câteva femei sunt dispuse să depună mărturie
împotriva preotului Tâmpcu. Probabil că două din trei mint, doar de dragul unei apariţii
în ziar, dar una sigur spune adevărul, iar mărturia ei va cântări mult în faţa
judecătorului.
Al doilea mail nu îmi era adresat, dar am simţit o tristeţe adâncă în el care m-a
molipsit imediat: „Am fost îndrăgostită de el...” Continua în felul ăsta. Mi s-a făcut rău
şi am vomitat în coşul de gunoi.
 Opt şi zece minute. Cu o tonă de răbdare şi doi litri de apă am intrat în camera
de interogatorii numărul doi. Ferinand Tâmpcu îşi ridică privirea şi mă măsură din cap
până-n picioare.
- Arăţi ca dracu’.
- Fac pariu că ăla arată mai bine, deci nu există termeni de comparaţie.
- De ce m-ai adus aici?
M-am aşezat în faţa lui şi am pornit reportofonul.
- Facem cum vrei, dar ştii regulile.
- Nu înţeleg de ce sunt interogat. De ce sunt acuzat?
- Nu eşti acuzat, nu încă.
Beau o gură de apă. Ioana m-a avertizat că în cazul pojarului ar trebui să fac fix
„nimic” şi să mă izolez, dacă s-ar putea, pe o insulă pustie. Ei nu îi pasă, a avut pojar
atunci când i-a fost vremea. Dar eu o să contaminez jumătate de secţie şi deţinuţii. Am
rugat-o să mă dea în judecată.
- Eşti aici pentru că ai ascuns faptele fratelui tău.
- Ba n-am ascuns nimic. Oricum nu cred că el ar fi făcut...
- E bine să încerci să te autoconvingi că habar nu aveai. E perfect. Dar eu tot am
dovada că ai ascuns faptele fratelui tău.
Mări ochii. M-am aplecat uşor, mi-am deschis sacoul şi am scos documentul. În
fine, îi dau un aer prea pompos, e doar o amărâtă de plângere făcută de...
- Denisa Petcu a făcut plângere împotriva fratelui cu trei ani în urmă.
Îi întind hârtia. O studiază şi dă grav din cap. În ochi i se citeşte disperarea, dar
încearcă să rămână calm.
- Ciudat, nu? Cum plângerea asta nu a ajuns niciodată în arhivele Poliţiei. Doar
că nu te-ai gândit că ea ar putea păstra copia. Vezi? E înregistrată. La Poliţie.
Mai beau o gură de apă. Mi-aş aprinde şi o ţigară, numai aşa, la intimidare, dar
îmi dau seama că aş muri pe loc. Nu aş suporta niciun pic de fum uscat în gură.
- Denisa Petcu, murmură el. Dumnezeule, femeia asta.
- Da, chiar ea. Femeia asta.
- El încă o iubeşte...
 - Da, în fine, nu mă interesează. Partea amoroasă e pentru ceva gen „Din
dragoste”, eu mă simt ca dracu’ şi vreau să plec acasă. Aşa că ascultă-mă bine. Ştiu că
Petcu te constrângea. Te-a ameninţat că va da totul în vileag dacă nu îl ajutai să intre cu
oamenii săi mai sus de criminalistică.
Se înecă.
- Spui prostii. Petcu lucra şi pentru SRI, mai sus de atât unde ar fi putut ajunge?
- Atunci spune-mi tu, cu ce te ameninţa?
- Nu m-a...
- Bine. Oricum fratele tău va înfunda pe puţin douăzeci de ani, nu vreau să-i pun
neapărat şi crima în cârcă. Cu toate că nu el l-a ucis, nu-i aşa?
- Normal că nu l-a ucis el, strigă Ferdi.
Am vrut să mă ridic, dar picioarele m-au avertizat că ar fi mai bine să stau jos.
Am zâmbit.
- Îţi spun eu cum a fost. L-ai chemat pe Victor la petrecere ştiind exact ce ai de
făcut. Doar fusese amantul Denisei, aşa că totul avea să se lege. L-ai drogat şi i-ai dat
drumul din cuşcă. Nu ştiu cum dracului funcţionează drogul ăla, dar ştiu că l-ai convins
pe Victor să-l ucidă. Şi a făcut-o.
Zâmbi.
- Ştii, n-ai cum să dovedeşti că am făcut ceea ce tocmai ai spus că aş fi făcut.
- Aici e partea interesantă. N-am cum, aşa e, dar cu toate astea, ca să vezi, am
descoperit, în urma unei mici percheziţii, o sută de grame de droguri. Sunt sigură că se
va dovedi a fi acelaşi drog. Erau la tine în baie.
- Nu poate fi adevărat, sări el. Mi le-ai plantat acolo.
- Dovedeşte!
Se făcu roşu ca un rac abia fiert. Începu să tremure din toate încheieturile.
Adevărul e că pe mine mă mânca ca dracu’ fiecare porţiune de piele şi simţeam
bubiţă după bubiţă apărându-mi pe piele, dar am rămas impasibilă. Dar tare îmi venea
să strâng din dinţi şi să urlu.
- Nu am drogat pe nimeni, spuse el cu glas frânt. Nici nu am fost acolo.
 Durerea de cap mă pocni pe neaşteptate. Îmi privesc ceasul şi oftez. Două ore de
vorbit de pomană.
- Spune mai departe.
- Petcu l-a chemat pe fratele meu la o discuţie. E adevărat, fratele meu îl şantaja
pe Petcu, nu invers. Ştiam de asta şi i-am spus să înceteze pentru că nu îl pot acoperi la
nesfârşit. El i-a zis lui Petcu că face publică toată povestea nevesti-sii dacă nu îi dă
cinci sute de mii de euro să dispară din ţară.
- Mi se pare corect, mai sunt femei de molestat şi prin alte părţi.
Oftă.
- Petcu ştia că dacă povestea iese la iveală presa îl va face arşice, iar firma va
zbura de pe piaţă. Aşa că l-a chemat pe fratele meu la petrecere pentru a sta de vorbă.
Când a apărut Victor..., înghiţi în sec şi ochii i se umplură de lacrimi. Când a apărut
Victor a decis să treacă la acţiune. Petcu decisese că nu-i pasă dacă povestea va fi
făcută publică sau nu. Nu avea de gând să se lase şantajat.
- Restul poveştii o ştiu.
Dădu din cap şi continuă să vorbească, astfel încât întreaga lui declaraţie să
poată fi înregistrată. Înainte să plec am întrebat:
- Ai fost cu el când a atacat-o pe Violeta, nu?
Dădu uşor din cap.
- Ea l-a văzut, doar că nu l-a recunoscut. V-a fost teamă că în cele din urmă o va
face.
Aprobă din nou tăcut.
- Ah, şi data viitoare când mai vrei să vii peste mine la duş, măcar bate la uşă.
Rămase cu privirea în pământ.

Nu îmi păsa deloc. Victor avea să fie absolvit de vină. Probabil că el nu avea să
şi-o ierte prea curând, iar şedinţele de terapie psihologică vor intra în fişa lui post.
În urma declaraţiei lui Ferdi, preotul avea să fie acuzat de crimă, molestare şi
posesie de substanţe ilegale. O nimica toată. La cât de dreaptă e justiţia din România în
cincisprezece ani va ieşi din spatele gratiilor. Sper doar să-l usture fundul când o va
face.
Violeta va fi bine, cel puţin aşa mi-a raportat doctorul cu o oră în urmă. Starea ei
e stabilă şi se pune pe picioare. Va depune şi ea mărturie în cazul Tâmpcu. Ferdi va fi
judecat pentru tăinuire de dovezi şi participare la un act de violenţă majoră. Nu va
scăpa la fel de ieftin ca fratele lui, pentru că e poliţist. Şi numai un nebun nu ştie ce
viaţă au poliţiştii în închisoare. Probabil că va muri în cel mult doi ani, înjunghiat sau
strangulat. Nu că aş avea vreun sentiment în sensul ăsta.
Singurul care mă îngrijorează e Blid, doar că momentan creierul meu e arşice.
Gândeşte la fel de repede cum îmi ies şi bubele, se încinge şi vrea să explodeze.
Carmen îmi aduce un ceai în pat şi îmi dă mobilul.
- Crina Dunca.
Ridic abia mâna şi prind aparatul între degete.
- E totul bine?
- Depinde, îi răspund eu. Dacă nu mi-ar exploda tot corpul, da, probabil că ar fi
bine, dar în cazul de faţă, nu, nu e deloc bine.
- Mă refeream la anchetă.
Zâmbesc.
- A, fireşte. Cum de mi-am putut închipui că ţi-ai face griji în privinţa mea? Va
fi bine. Acum aşteptăm procesul şi sentinţa. Ce a ţinut de mine am făcut.
- Fata aia...
- Violeta-Loredana Pascal?
- Da.
- Va fi bine şi unul dintre principalii martori ai procesului. Dar ce eşti aşa
curioasă?
- Exclusivitate, ai uitat?
Buzele mi se duseră până la urechi. Adevărul e că a avut profesor bun, doar nu
începeam să mă plâng tocmai acum.
- Dă-i drumul repede. Mâine va afla toată ţara.
Făcu o pauză.
 - Tu eşti bine?
Am închis şi am râs în hohote. Sunt bine. Mai ales acum că ştiu că am
contaminat jumătate de secţie. Doar ei m-au acuzat întotdeauna că sunt arogantă şi că
nu dau nimănui atenţie. Poftim. Mai mare atenţie de atât...
Mâncărimile îmi smulseră zâmbetul de pe buze. Febra revine. Mă dau bătută de
data asta.