O ingestie adecvată de iod este indispensabilă pentru sinteza normală a hormonilor tiroidieni.

În
timp ce dieta poate aduce o cantitate de iod, variabilă în limite largi, secreţia tiroidiană este relativ
stabilă. Sursele majore de iod sunt: apa, alimentele iodate, medicamentele.
O dietă cu aport bun de iod conţine aproximativ 500 µg/zi de iod. Acesta este absorbit complet în
tractul gastrointestinal şi intră în rezervorul de iod anorganic al fluidului extracelular.
În prezenţa unei funcţii renale normale, acesta este rapid eliminat, având un timp de înjumătăţire
de aproximativ 2 ore.
În afara dietei, mai există două mici surse ce alimentează acest rezervor iodul eliberat prin
deiodarea hormonilor tiroidieni în ţesuturile periferice (aproximativ 60 µg/zi) şi pierderea sau
“scurgerea” de iod anorganic din tiroidă, aproximativ 10-50 µg/zi.
Singurele două căi principale de clearence sunt rinichii şi tiroida. Atâta timp cât tiroida foloseşte
75µg/zi de iod pentru sinteza hormonilor, restul iodului este eliminat urinar.
Dacă iodul din dietă este în exces, tiroida se protejează şi captarea de iod este scăzută, crescând în
consecinţă iodul urinar, şi invers, când iodul este deficitar, captarea tiroidiană creşte şi iodul urinar
este scăzut.
Celălalt “pool” (rezervor ) important de iod din organism este cel tiroidian, însă de iod organificat
sub forma hormonilor tiroidieni care există ca depozit în lumenul foliculilor tiroidieni – în coloid,
în cantitate de circa 600 µg de iod.
Turn-over-ul hormonilor tiroidieni foloseşte 75 µg de iod pe zi. Din această cantitate de iod,
aproximativ 60 µg, reintră în rezervorul de iod al fluidului extracelular prin deiodarea hormonilor
tiroidieni, restul de 15 µg, este conjugat în ficat şi excretat prin fecale.

3.2. Sinteza hormonilor tiroidieni

Tireoglobulina – precursorul celor doi hormoni tiroidieni (T4 – tetraiodotironina şi T3 –

triiodotironina), este o glicoproteină cu moleculă mare, fiind proteina majoritară din coloidul
intrafolicular. Aproximativ 75% din masa glandei tiroide o reprezintă această proteină.
Tireoglobulina umană conţine aproximativ 110 reziduuri ale aminoacidului tirozină care prin
iodare formează hormonii tiroidieni. Numai o mică parte din cantitatea de tirozină este iodată, cea
care se află la suprafaţa tireoglobulinei, astfel încât o moleculă de tireoglobulină va avea
aproximativ 7 molecule de monoiodtirozină (MIT) şi 5 de diiodtirozină (DIT); prin cuplarea a două
molecule de DIT va rezulta o moleculă de T4 (tetraiodtironină), iar prin cuplarea unei molecule de
DIT cu una de MIT, va rezulta hormonul T3 (triiodotironină).
Sinteza tireoglobulinei are loc în celula foliculară şi urmează procesul de sinteză obişnuit pentru
orice glicoproteină. Iodarea sa are loc la polul apical (folicular). Ocazional, mai pot fi iodate şi alte
proteine, cum ar fi albumina, care neavând însă structura terţiară a tireoglobulinei, ce permite
moleculelor de DIT şi MIT să se cupleze, nu poate avea ca rezultat obţinerea hormonilor tiroidieni.
Sinteza tireoglobulinei şi exocitoza în lumenul foliculilor sunt procese reglate de TSH (hormonul
de stimulare tiroidiana).

3.3.Transportul iodului
Iodul este transportat activ din fluidul extracelular în celula foliculară tiroidiană. Odată ajuns în
celulă, este încorporat în proteină – organificat în tireoglobulină – sau difuzează înapoi în fluidul
extracelular.
Alţi anioni înrudiţi structural, cum ar fi: SCN Ż; NO3 Ż; ClO4 Ż - inhibă competitiv transportul
iodului. Ultimul (percloratul), se foloseşte în clinică pentru a evalua capacitatea tiroidei de a
organifica iodul: se administrează percloratul după câteva ore de la o doză trasoare de radioiod, se
blochează astfel influxul ulterior de radioiod, dar difuziunea pasivă a iodului anorganic continuă
din celula foliculară în fluidul extracelular. Pacienţii care au un defect de organificare, prezintă o
eliberare masivă de iod din tiroidă care se traduce printr-o scădere a radioactivităţii tiroidiene.

3.4. Organificarea iodului

Odată ajuns în celula tiroidiană, iodul anorganic este oxidat de tiroidperoxidază, în prezenţa apei
oxigenate (H2O2) într-un intermediar activ care este încorporat în reziduurile de tirozină ale
tireoglobulinei.

3.5. Cuplarea iodotirozinelor

Hormonii tiroidieni (tironinele): T4 – tetraiodotironina şi T3 – triiodotironina, rezultă prin cuplarea

tirozinelor iodate, respectiv două molecule DIT formează T4 şi o moleculă DIT cu una MIT
formează T3.
1. cuplarea intramoleculară
2. cuplarea intermoleculară.
Conform primei teorii, cuplarea s-ar face între două molecule DIT care fac parte din acelaşi lanţ
peptidic tireoglobulinic, proces care ar genera radicali liberi DIT.
În cea de-a doua teorie, DIT este eliberat din tireoglobulină şi este transformat într-un intermediar
activ, care se cuplează cu un DIT încorporat în tireoglobulină – fenomen guvernat tot de tiroid-
peroxidază.

3.6. Secretia hormonilor tiroidieni

Tireoglobulina este depozitată în coloidul din lumenul folicular; pentru secreţia hormonilor aceasta
trebuie întâi să reintre în celula foliculară şi să suporte un fenomen de proteoliză. O cantitate foarte
mică de tireoglobulină ca atare (intactă) intră în circulaţie prin limfatice. Această “scurgere” poate
fi mai mare când celulele tiroidiene sunt afectate, cum ar fi în: tiroidite, hipertiroidism sau
carcinom tiroidian papilar sau folicular.
Nu toţi foliculii tiroidieni au aceeiaşi mărime şi în consecinţă au turn-over-ul variabil pentru
tireoglobulină, foliculii mai mici având un turn-over mai rapid.
Printr-un proces de proteoliză ce are loc în celulă, mediat de proteazele lizozomale se pun în
libertate hormonii tiroidieni: T4 într-o cantitate mai mare decât T3, intrând în circulaţie probabil
prin difuziune.
Dozele farmacologice de iod reduc rapid secreţia hormonilor tiroidieni, printr-un mecanism
necunoscut, posibil prin inhibarea generării de AMPC tiroidian. Acest efect durează doar câteva
săptămâni, motivul pentru care tiroida scapă de sub acest blocaj este încă necunoscut.
Acelaşi efect îl are asupra tiroidei şi litiul – ceea ce explică guşa şi hipotiroidismul pacienţilor cu
tulburări psihiatrice care sunt trataţi cu săruri de litiu.
3.7. Reglarea functiei tiroidiene

Sinteza şi secreţia hormonilor tiroidieni sunt reglate extratiroidian prin hormonul hipofizar TSH şi
intratiroidian prin mecanisme de autoreglare care în ultima vreme au câştigat o recunoaştere din
ce în ce mai mare.

3.7.1. TSH – hormonul de stimulare tiroidiană

Este o glicoproteină secretată de celule hipofizare specializate (tireotrofe?) din hipofiza anterioară.
Secreţia acestuia este modulată printr-un sistem de feed-back negativ de către hormonii secretaţi
din tiroidă, acţiunea principală având-o T3 şi de către TH – un tripeptid secretat în hipotalamus
(TSH releasing hormone). TSH este secretat în pulsuri cu amplitudine de 0,6 µUI/ml şi cu o
frecvenţă de 6/24 ore, influenţat fiind şi de ritmul circadian – este maxim între orele 0-14, neavând
legătură însă nici cu somnul nici cu secreţia ciclică de ACTH.
Injectarea intravenoasă a unui bolus de TRH (Tireotropin Realising Hormon) (200-500 µg) creşte
rapid secreţia TSH, fiind un test diagnostic în tireotoxicoză, situaţie în care în ciuda stimulării de
TRH ,TSH-ul rămâne supresat de nivelul mare al hormonilor tiroidieni.
Testul la TRH are aplicabilitate şi în situaţia rară a hipotiroidismului terţiar (hipotalamic) care este
astfel deosebit de cel secundar (hipofizar), când TSH-ul răspunde stimulării cu TRH în prima
situaţie, nu şi în a doua.

3.7.2. Acţiunea TSH asupra tiroidei

Cele mai multe acţiuni ale TSH se produc prin legarea acestuia de receptorii specifici ai
membranei cu stimularea subsecvenţială a activităţii adenilat-ciclazei şi generarea de AMPC.
Stimulează:
- transportul de iod;
- organificarea iodului; stimuli funcţionali
- secreţia hormonilor tiroidieni

- activitatea transcripţională şi translaţională, stimul

producând hiperplazia ţesutului tiroidian şi guşă morfologic

Au fost descrise şi alte efecte ale TSH-ului asupra metabolismului intermediar al tiroidei
incluzând: oxidarea glucozei, turn-over-ul fosfolipidelor, captarea precursorilor prin alte căi
enzimatice (fosfotidilinozitol, pentozo-fosfat).

3.7.3. Autoreglarea tiroidei

Tiroida este capabilă să-şi regleze captarea iodului şi sinteza hormonilor şi prin mecanisme
intrinseci, independente de TSH:
a. Blocul Wolff-Chaikoff:Când sunt administrate cantităţi crescute de organificarea iodului este
inhibată la un nivel critic al iodului anorganic intratiroidian, în consecinţă iodarea tireoglobulinei
şi sinteza hormonilor tiroidieni scade – aceste efecte sunt cunoscute sub denumirea de blocul
Wolff-Chaikoff. În mod normal, tiroida scapă de acest blocaj şi hipotiroidismul nu apare, printr-
un mecanism intratiroidian de feed-back negativ al transportului de iod al cărui intermediar este
încă necunoscut. Captarea iodului din fluidul extracelular este redusă, astfel, sinteza hormonilor
se va face la aceeiaşi rată, anterioară excesului de iod. Invers, în insuficienţa de iod, mecanismul
de transport al iodului este mai activ, independent de TSH, activitate reflectată prin creşterea
captării iodului radioactiv la scintigramă. În cazul unei patologii tiroidiene (de exemplu: tiroidita
Hashimoto), scăparea din blocul Wolff-Chaikoff nu se produce, apărând hipotiroidismul
(mixedem indus de iod).
A. Sensibilitatea la TSH
Tiroida este capabilă să “simtă” conţinutul său în iod organic şi să-şi modifice reactivitatea la
stimularea cu TSH. De exemplu: animalele care primesc o dietă bogată în iod şi sunt injectate cu
TSH, dezvoltă o guşă mai mică decât cele cu dietă sărac iodată la o cantitate identică de TSH.
B. Ajustarea secreţiei hormonilor tiroidieni
Blocul Wolff-Chaikoff trebuie deosebit de scăderea rapidă şi tranzitorie a secreţiei hormonale
induse de iod, mai ales în hipertiroidism. Aceasta din urmă apare datorită inhibării activităţii
lizozomale şi a endocitozei tireoglobulinei.
C. Pe perioadele insuficienţei de iod raportul dintre T3 şi T4 secretaţi de tiroidă este crescut, în
favoarea T3
Din cauza faptului că T3 este forma activă, tiroida utilizează iodul în modul cel mai eficient, de
asemenea şi tireoglobulina sărac iodată este mai susceptibilă la proteoliză decât tireoglobulina
iodată normal. În zonele endemice (cu lipsă de iod) raportul T3/T4 este crescut în sânge.

3.7.4. Hormonii tiroidieni

3.7.4.1. Transportul în plasmă

T3 şi T4 sunt legaţi de proteinele plasmatice (o globulină – TBG – thyroid hormone binding
globulin, o prealbumină – TBPA – thyroxine binding prealbumin şi albumină); doar o mică parte
din T4 (aproximativ 0,04%) şi 0,4% din T3 circulă sub formă liberă – free T4 şi free T3. Aceste
forme libere sunt şi cele active, intrând în celule şi exercitând acţiunile lor biologice. Proteinele
ce leagă hormonii în plasmă sunt ca nişte rezervoare care se golesc încet, pe măsură ce hormonii
liberi disociază şi intră în celule. Secreţia tiroidiană este reglată să realimenteze rezervoarele, astfel
menţinându-se un nivel constant al hormonilor liberi.Dozările clasice ale hormonilor tiroidieni T3
şi T4 cuprind şi proteinele transportoare şi pot induce în eroare în stabilirea diagnosticului dacă
există cauze care să influenţeze legarea hormonilor de aceste proteine (exemplu: TBG crescută
congenital, hiperestrogenism, hepatită acută; TBG scăzută congenital, hiperandrogenism, boli
majore sistemice sau anumite medicamente) de aceea, mult mai utile sunt dozările fracţiunilor
libere.

3.7.4.2.Metabolismul hormonilor tiroidieni

T4 este produsul principal de secreţie al tiroidei normale. Calea majoră de metabolizare este prin
deiodarea progresivă a moleculei. Prima deiodare are ca efect apariţia hormonului T3 (20% din
acesta fiind secretat ca atare de tiroidă, 80% provenind prin metabolizarea în ţesuturile periferice
a T4. Deiodarea continuă la aceste nivele şi apoi produsele de metabolism sunt excretate.
Ţesuturile care concentrează cel mai mult hormonii tiroidieni sunt: ficatul, rinichii şi muşchii.
Creierul, splina şi gonadele mai puţin. Această variaţie a captării în diverse ţesuturi se corelează
cu efectele metabolice ale hormonilor tiroidieni asupra consumului lor de oxigen.
3.7.4.3.Acţiunile hormonilor tiroidieni:
- Efecte asupra dezvoltării fetale. Hormonii tiroidieni sunt deosebit de importanţi în dezvoltarea
fetală, în mod special asupra sistemului nervos şi a scheletului, de aceea, hipotiroidismul
intrauterin duce la retardare mentală şi nanism. Hormonii materni nu traversează placenta în
cantităţi suficiente ca să menţină eutiroidismul fetal, aşa încât acesta depinde de hormonii proprii
sintetizaţi de tiroida fetală aproximativ de la 11 săptămâni de gestaţie.
- Efecte asupra consumului de oxigen şi producţia de căldură. Metabolismul bazal creşte în
hipertiroidism şi scade în hipotiroidism, mergând până la extreme, respectiv la febră în
hipertiroidismul sever şi hipotermii în mixedem.
Postnatal, hormonii tiroidieni cresc consumul de oxigen în toate ţesuturile, cu excepţia creierului,
splinei şi goandelor. Acţiunea hormonilor asupra ţesuturilor este progresivă şi lentă – în ore sau
zile – de exemplu administrarea de T4 la hipotiroidieni creşte consumul de oxigen la 24-48 de ore
de la administrare (acţiunea T3 este mai rapidă – de câteva ore).
-Efectele cardiovasculare. Hormonii tiroidieni au efecte puternice cronotrope şi inotrope asupra
inimii. În hipotiroidism apar: scăderea debitului cardiac, bradicardie şi întârzierea contractilităţii
şi a relaxării miocardice, fără a fi afectată forţa de contracţie. Reversul acestor manifestări apar în
hipertiroidism.
- Efecte simpatice. Multe efecte ale hormonilor tiroidieni (în particular cele cardiovasculare) sunt
asemănătoare cu cele ale catecolaminelor. Pacienţii hipertiroidieni sunt mult mai sensibili la
acţiunea catecolaminelor, hormonii tiroidieni crescând numărul receptorilor catecolaminelor în
muşchiul cardiac. ?-blocantele adrenergice pot antagoniza anumite efecte ale excesului de hormoni
tiroidieni, cum ar fi: tahicardia şi retracţia palpebrală, dar consumul crescut de oxigen nu, de aceea
atunci când este necesar se adaugă coronaro-dilatatoare.
- Efecte pulmonare.Hormonii tiroidieni sunt necesari pentru stimularea prin hipoxie şi hipercapnie
a centrilor respiratori. În hipotiroidismul sever, apare hipoventilaţie, cu hipoxie şi hipercapnie care
necesită ventilaţie artificială, centrii respiratori nefiind stimulaţi fiziologic.
-Efecte hematopoietice. Hormonii tiroidieni sunt implicaţi în eritropoieză prin creşterea producţiei
de eritropoietină. De asemenea, cresc 2,3 difosfogliceratul din eritrocite, permiţând astfel o mai
bună disociere a oxigenului din hemoglobină, conducând la disponibilitate crescută a oxigenului
pentru ţesuturi. În hipotiroidism, scade consumul de oxigen tisular şi producţia de eritropoietină,
ducând la anemie “adaptativă”.
-Efecte endocrine. În general, hormonii tiroidieni cresc metabolismul şi clearence-ul multor
hormoni şi agenţi farmacologici.
De exemplu:
- clearence-ul hormonilor steroizi este crescut, ducând la creşterea compensatorie a ratelor de
producţie;
- nivelul prolactinei este crescut la 40% din pacienţii cu hipotiroidism primar;
- nevoia de insulină la diabetici creşte în hipertiroidism;
- răspunsul hormonilor de creştere (GH) la stimuli, cum ar fi hipoglicemia, este redus la
hipotiroidieni;
- hipotiroidismul induce cicluri menstruale anovulatorii şi menoragii – prin dereglarea ritmului
de secreţie al FSH şi LH;
- clearence-ul apei libere în hipotiroidism este secundar creşterii activităţii vasopresinei;
- PTH (hormon paratiroidian) poate avea o acţiune diminuată în hipotiroidism.
- Efecte musculo-scheletice. Hormonii tiroidieni au un puternic efect stimulator asupra turn-
over-ului osos, crescând atât formarea, cât şi resorbţia osoasă. Acest efect este reflectat în
 creşterea excreţiei de hidroxiprolină. Hipercalcemia este ocazional observată în
hipertiroidismul sever. Hormonii tiroidieni în exces scad timpul de relaxare musculară (test cu
valoare clinică de diagnostic prin reflexogramă achileană).
- Efecte metabolice. Intervin în metabolismul intermediar al carbohidraţilor, grăsimilor şi
proteinelor:
- glicogenoliza şi gluconeogeneza sunt crescute de către hormonii tiroidieni;
- lipoliza este accelerată – probabil prin creşterea răspunsului la catecolamine;
- sinteza şi degradarea colesterolului sunt crescute, ultimul predominând (colesterolul scade în
hipertiroidism şi creşte în hipotiroidism).