FROMAREA COMPETENTEI DE COMUNICARE

Competenţele de comunicare se fonnează numai dacă în clasă este o atmosferă de lucru

deschisă, apropiată, nestresantă, elevul să se poată exprima liber, fără teama de a greşi şi fără
teamă de cadrul didactic.
Profesorul manifestă răbdare cu fiecare elev, dovedeşte imaginaţie pedagogic în organizarea
activităţilor/exerciţiilor de comunicare, are în vedere ca acestea să se adreseze fiecărui elev care
are nevoie de ele sau grupurilor de elevi care manifestă aceleaşi cerinţe.
Conştientizarea profesorilor în legătură cu faptul că această competenţă de comunicare nu constă
doar în răspunsuri la întrebări, ci elevul trebuie să înveţe să fonnuleze întrebări corecte, să
ordoneze logic mai multe propoziţii, astfel încât să obţină un text, să susţină o idee cu argumente
temeinice, să contrazică argumentat alte idei etc.

Pentru fonnarea competenţelor de comunicare, o atenţie deosebită se acordă în continuare

fonnării auzului fonematic, fără de care copilul nu va citi şi nu va scrie corect. Auzul fonematic îl
aj ută pe copil să perceapă toate sunetele cuvintelor şi să le pronunţe corect. Dacă unele cuvinte
nu sunt pronunţate corect, nici citirea şi nici scrierea nu sunt corecte. Dacă citirea nu
este corectă, ea nu poate fi coerentă, conştientă şi expresivă.

Lecţiile de însuşire a citirii şi scrierii reprezintă o parte din lecţiile de comunicare în limba
română. Acest element nu trebuie neglijat, de aceea, fie introducem momente de comunicare în
lecţiile de citit-scris, fie organizăm lecţii speciale de comunicare.
În prima situaţie, în lecţiile de citit-scris putem avea momente de comunicare în limba
română, cum ar fi:
- intuirea prin variante de prezentare a ilustraţiilor din manual ;
- convorbiri în legătură cu comportamentul unui personaj , în care elevii să-I susţină sau nu;
- găsirea altor finaluri ale acţiunilor din textele citite şi argumentarea
alegerii;
- prezentarea de către elevi a unor întâmplări asemănătoare cu cele din text etc .
În cazul organizării unor lecţii speciale de comunicare se pot desfăşura:
- jocul "Scaunul povestitorului", pentru care profesorul pregăteşte un scaun împodobit frumos şi
un zar mare pe feţele căruia sunt scrise începuturi :Ce s-a intamplat cu? De ce? Ce a facut? Ce
parere aveţi? etc.
 Pornind de la o prevedere din programă: "Forme ale discursului oral. Povestirea unor
întâmplări trăite", organizăm acest joc în care un elev prezintă întâmplarea, profesorul aruncă
zarul şi elevii formulează întrebări despre cele prezentate care încep cu ceea ce scrie pe faţa de
deasupra a zarului. Prezentatorul răspunde la întrebări . Pot fi situaţii în care unii elevi adresează
întrebările clasei, nu prezentatorului.
- convorbiri despre o excursie la care a participat toată clasa;
convorbirea poate porni de la un plan simplu sub formă de întrebări date de profesor şi elevii să
răspundă la fiecare întrebare, apoi să ordoneze răspunsurile şi să realizeze un discurs, o
prezentare;
- dezbateri pentru organizarea unei manifestări ; aici elevii exersează cele două situaţii ale
comunicării: "a fi receptor" şi "a fi emiţător" ;
- argumentarea unor aprecieri pornind de la personajul emitent; unii elevi să susţină cu
argumente un comportament şi alţii să-I combată tot cu argumente etc.
Aceste activităţi pot fi repetate în clasa a II-a, dar cu cerinţe ceva mai
complicate.

Clasa a II-a are avantajul că foloseşte textul literar ca suport pentru obţinerea de rezultate în
comunicare, care oferă modele de exprimare corectă şi frumoasă, precum şi mijloacele folosite
de autor, ce pot fi însuşite de elevi.
Cunoaşterea textului şi descoperirea mijloacelor artistice folosite într-o formă
accesibilă lor ajută elevii să le aprecieze valoarea şi să distingă un mesaj corect realizat de altele
mai puţin reuşite, considerând textul ca un mesaj al autorului său către cititor. Măiestria
profesorului constă în capacitatea de a atrage elevul către pătrunderea în "secretele textului" şi
motivarea lui pentru preluarea mijloacelor de realizare în propriile mesaje.
Trebuie să înţelegem că lecţiile nu sunt de literatură, ci de comunicare, unde elevul comunică,
având ca sprijin textul literar.
Toate aceste etape/momente/acţiuni conduc la formarea competenţelor de comunicare la
nivelul vârstei de 8-9 ani . Este important să avem în vedere că aceste competenţe nu se formează
la toţi elevii în acelaşi timp şi la acelaşi nivel . Având în vedere cerinţele prezentate mai sus,
reţinem că: în lecţiile de comunicare în limba română de la această clasă nu ne oprim doar
la citirea textului şi la formularea de răspunsuri la întrebări despre el, ci avem în vedere
elaborarea de mesaje orale şi în scris de către toţi elevii . De aceea se spune, pe bună dreptate, că:
pentru a contribui la formarea competenţelor de comunicare, lecţia începe cu textul literar
elaborat de diverşi autori, dar se încheie cu mesajele elaborate de elevi, oral sau în scris. În
legătură cu abilităţile de exprimare scrisă, precizăm că acestea se formează, În cea mai mare
parte, În clasă; trecerea lor pe seama temelor pentru acasă ar fi o greşeală. Elevul elaborează
textul scris sub observaţia şi îndrumarea calificată a profesorului.
La clasele Aiii-A si a IV-a , pentru formarea competenţelor de comunicare, profesorii folosesc
ca puncte de plecare textele literare şi nonliterare şi au în vedere unele cunoştinţe şi norme ale
limbii române referitoare la construcţia comunicării, de aceea predarea limbii şi literaturii
române ca disciplină integratoare urmăreşte atât cunoaşterea unor opere literare accesibile, cât şi
folosirea textului literar pentru formarea competenţelor de comunicare, atât cunoaşterea
unor norme ale limbii, cât şi aplicarea lor În construcţia comunicării. De exemplu, într-o lecţie
care are ca subiect "Dialogul" putem folosi ca text suport un fragment din "Amintiri din
copilărie", de Ion Creangă, un fragment care conţine dialoguri. Elevul cunoaşte întâi textul,
observă cum a construit autorul dialogurile şi, pornind de aici, exersează dialoguri cu colegii,
participă la jocuri de rol în care dialoghează cu maturii de diferite meserii şi profesii,
redactează un text în care se află personaje care dialoghează, povesteşte o întâmplare despre
lumea copiilor etc. (Desigur că toate aceste activităţi de învăţare se desfăşoară în mai multe lecţii
!).
"Cunoştinţele de limbă se însuşesc pentru ca elevul să le folosească în
procesul comunicării, nu doar pentru a-şi însuşi denumiri, definiţii etc."
Folosirea lor se exersează prin diverse activităţi de învăţare, astfel încât elevul să
conştientizeze cum se utilizează corect fiecare element, ca să facă faţă influenţei stimulilor
lingvistici exteriori, care nu sunt în consonanţă cu limba română literară. În momentul de faţă,
lecţia de limba română trebuie transfonnată aşa încât să fie pusă în folosul comunicării. Nu
înţelegem de aici că renunţăm la cunoştinţele teoretice, ele sunt necesare, repetarea lor
periodică este importantă, dar sub alte fonne. S-a dovedit că lecţiile în care doar se repetă
definiţii sau se desfăşoară numai exerciţii de recunoaştere sunt plictisitoare şi ineficiente. Nici
instrumentele de evaluare cu cei mai mulţi itemi care vizează definiţii şi recunoaşteri ale părţilor
de vorbire şi de propoziţie nu oferă cele mai importante informaţii care să stea la baza
deciziilor de ameliorare a procesului. Cunoştinţele teoretice se pot repeta şi fixa şi cu ocazia
analizei mesajelor elaborate de elevi, prin întrebări ca: Ce sunt cuvintele din enumerare?
(substantive), De ce sunt substantive?, Ce semn de punctuaţie s-a folosit în enumerare? (virgula),
De ce?, De ce nu s-a pus virgulă şi între ultimele două cuvinte? (pentru că există cuvântul
"şi"), Ce sunt cuvintele: el, eu, ele? (pronume), De ce?, De ce s-au folosit? ş.a.m.d.
Pentru ca elevii să-şi dea seama de ce sunt importante aceste părţi de vorbire sau de
propoziţie, în încheierea fiecărei lecţii de limba română ar trebui să se analizeze prezenţa şi
folosirea lor în diferite texte funcţionale ca: biletul, reclama, articolul (din reviste pentru copii),
felicitări, cărţi poştale, invitaţii, scrisori.
Dacă elevii sunt conduşi cu pricepere, ei vor observa că aceste elemente de limbă sunt folosite
în funcţie de mesajul pe care vrem să-I transmitem prin textul respectiv. Dacă, de exemplu, într-
un bilet se află mai multe verbe, înseamnă că mesajul este urgent (exemplu: "Vino repede la
mine ca să învăţăm; ia-ţi şi cartea, că mâine te ascultă."); dacă dintr-o reclamă se scot
adjectivele, ea devine neatractivă pentru clienţi : "Vindem carne proaspătă de pui” "Vindem mere
mari şi frumoase.", sau "Vindem mere."; în plus, vom constata lesne că se pierde şi scopul în sine
al reclamei, aceasta devine un banal anunţ care n-ar mai avea decât să reconfirme eventualele
explicaţii scrise pe firmă; dacă dintr-o felicitare sau o carte poştală scoatem substantivele şi
adjectivele, ea nu mai transmite un mesaj complet, iar dacă nu le folosim corect, nu transmitem
ceea ce dorim.O invitaţie fară formulele de politeţe şi fară date complete nu este
onorată. Dintr-o scrisoare care nu prezintă faptele în ordine logică nu se înţelege
mesajul etc.
În situaţiile în care ora de limba română constă numai în repetarea definiţiilor şi în efectuarea
de exerciţii de recunoaştere şi caracterizare, cunoştinţele predate nu mai sunt operaţionale, iar
elevii nu-şi pot forma competenţe de comunicare.
Copiii au auzit despre propoziţii şi folosesc termenul încă de la grădiniţă. În clasa a III-a
urmărim conştientizarea acestuia. Pentru aceasta luăm o propoziţie din textul literar studiat şi o
observăm cu elevii prin întrebări şi răspunsuri: Ce am aflat după ce am citit aceste cuvinte ? Ce a
făcut scriitorul cu aceste cuvinte ? (Ne-a comunicat ceva.). Deci autorul a realizat o comunicare.
Scriem pe tablă şi în caiete: ,,0 comunicare". Să descoperim predicatul acestei comunicări !
Elevii descoperă predicatul.Punem întrebări: Câte predicate sunt? (un predicat). Scriem pe tablă
şi în caiete: "cu un singur predicat." Iată că am descoperit împreună ce este o propoziţie: O
comunicare cu un singur predicat. Practica didactică a demonstrat că prezentarea dintr-o dată a
definiţiei în clasele învăţământului primar nu conduce la învăţarea conştientă, cirămâne în spaţiul
învăţării mecanice.
Intonarea propoziţiilor enunţiative, interogative şi exclamative porneşte tot de la texte, pentru că
numai acolo se observă diferenţa dintre cele trei intonaţii şi influenţa lor asupra mesajului sau
cum se schimbă mesajul dacă nu respectăm intonaţiile necesare. De exemplu, prin intonarea
propoziţiilor exclamative ca cele enunţiative din textul "Pluguşorul" nu mai transmitem urarea:
"Să ne dea Domnul de toate/La anul şi la mulţi ani" în forma potrivită.
Dialogul îl descoperim în textul literar, observăm cum este alcătuit şi ce transmite. Avem în
vedere că într-un dialog există un vorbitor şi un ascultător care-şi schimbă rolurile. O primă
regulă este aceea că ascultătorul trebuie să lase vorbitorul să transmită tot mesajul, iar vorbitorul
trebuie să-şi formuleze un mesaj clar, potrivit celui cu care dialoghează. Este bine ca elevii să
exerseze, doi câte doi, dialoguri orale pe diferite teme, după care să treacă la dialoguri scrise, cu
două, trei replici.Şi intonaţia impusă de semnele de punctuaţie se însuşeşte pornind de la
descoperirea şi analiza lor în textele literare. Pauzele, ridicarea sau coborârea
tonului etc. sunt elemente care contribuie la formarea citirii expresive.