CAPITOLUL VII.

RELAȚIILE FINANCIAR-VALUTARE INTERNAȚIONALE ȘI ROLUL LOR ÎN

REALIZAREA CIRCUITULUIECONOMIC MONDIAL

1. Conținutul și mecanismele de realizare a relațiilor financiar-valutare internaționalionale

Derularea efectivă, reală, a schimburilor internaționale de mărfuri și servicii, investițiile externe,

precum și acțiunile de cooperare economică internațională, sunt mijlocite, în plan valoric, de
opoerațiuni de plăți și încasări, de schimburi valutare, de transferuri bănești peste graniță. Prin urmare
apar probleme legate de monedă.
Moneda este un produs al economiei, într-un dublu sens: de mijlocire a schimburilor, și deci de
evaluarea valorii bunurilor și serviciilor, iar pe de altă parte, o marfă care în schimburile
internaționale constituie obiect de vânzare-cumpărare.
Între două sau mai multe țări, prin intermediul agenților economici, a instituțiilor guvernamentale sau
neguvernamentale, operațiunile de plăți și încasări se realizează cu ajutorul uneia dintre monedele
naționale proprii, sau prin intermediul monedei dintr-o țară terță. Întrucât tranzacția are caracter
internațional, moneda în care se exprimă aceasta, dobândește calitatea de mijloc de plată sau de
circulație internațională.
În situațiile de mai sus, pentru monedă, denumirea generică folosită este de valută. Prin valută se
înțelege moneda națională a unui stat, oricare ar fi ea, deținută de o persoană fizică sau juridică
străină care este utilizată în relațiile de plăți internaționale.
Disponibilitățile în valută reprezintă principalul potențial de plată, utilizat pentru lichidarea ibligațiilor
de plată rezultate din schimburile economice internaționale. Se impune să reținem că, nu toate
valutele sunt acceptate la plată pe plan internațional, dar și în cazul deținerii uneia acceptate,
uneori vânzările și cumpărările de mărfuri și de servicii în/și din străinătate, precum și realizarea
celorlaltefluxuri ale circuitului economic mondial, implică preschimbarea monedei naționale în
monedele altor țări.
În concordanță cu cele menționate, criteriul în baza căruia o relație de schimb sau de transfer de
creanță îmbracă forma de relație valutară îl constituie exprimarea în valută și realizarea acesteia între
persoanele fizice sau juridice din țări diferite.
Relațiile valutare relevă, deci, acele raporturi economice de schimb și de transfer de creanțe care
se desfășoară, și se exprimă, prin intermediul mijloacelor de plată și a instrumentelor de plată și
de credit internaționale.
Într-o accepțiune largă, relațiile valutare exprimă ansamblul relațiilor de schimb valutar și transfer de
creanțe între statele lumii. La baza acestora stau schimburile economice dintre diferite țări, constând
din schimburi de mărfuri și servicii, acțiuni de cooperare, precum și cele generate de circulația
internațională a capitalului și a forței de muncă. În relațiile valutare își găsesc expresia elementele
structurale ale fluxurilor economice internaționale, acăror desfășurare implică folosirea banilor în una
din funcțiile pe care le îndeplinesc pe plan extern: mijloc internațional de circulație, de plată sau de
rezervă.
În sens restrâns, poate fi făcută aprecierea că, unele relații de schimb, pr plan internațional, îmbracă
numai cu anumite particularități caracter de relații valutare. Ilustrativ, în acest sens, este cazul unor
forme ale schimbului în contrapartidă. Deși exprimarea valorică a acestor schimburi se face printr-o
anumită monedă, aceasta nu intră în fluxurile internaționale, deoarece contrapartida implică
compensarea reciprocă în mărfuri sau servicii a datoriilor și creanțelor. Această particularitate nu
exclude însă ca, relația economică să nu îmbrace forma relațiilor valutare, întrucât la lichidarea
definitivă a datoriilor și creanțelor rezultate din relațiile economice ce s-au desfășurat în cadrul unui
acord de contrapartidă, adesea este necesară folosirea mijloacelor de plată internaționale.
Pentru motive diverse, între statele lumii apare și un alt gen de relații, și anume de natură financiară.
Specificitatea relațiilor financiare internaționale vizează caracterul definitiv, sau realizarea pe termen
lung a finanțării unor acțiuni de dezvoltare, donații, ajutoare, etc., finanțarea fiind făcută pe plan
extern. Repartiția financiară internațională se realizează prin efectuarea unor măsuri concrete de
mobilizare și repartizare de fonduri pe baza unor instrumente specifice activității financiare, acestea
fiind încadrate în instituțiile specializate cu vocație mondială sau în instituțiile financiar-bancare
naționale, cu activități pe plan extern.
Conținutul economic, al relațiilor financiare internaționale, îl formează relațiile economice de
repartiție, care au loc pe plan extern, între agenții economici, între state, și între acestea și
instituțiile financiar-bancare internaționale.
În fine, pe plan internațional, apar și relațiile de credit. Specificitatea repartiției prin credit se referă la
termenul scurt sau mediu de alocare a resurselor, la necesitatea rambursării și plății unei dobânzi
pentru utilizare, precum și la destinația fondurilor de credit.
Conținutul economic al relațiilor internaționale de credit îl formează relațiile economice de
repartiție, care apare în legătură cu formarea și repartizarea pe plan internațional a fondurilor
de creditare. În aceste relații sunt antrenați agenții economici, guverne și instituții bancare
naționale sau internaționale.
Ca subsistem al sistemului economiei mondiale, având drept suport fluxurile de realizare a circuitului
economic mondial, relațiile valutare, financiare și de credit, au contribuit, în evoluția lor istorică, o
structură internă bazată pe o gamă largă de interdependențe.
Concluzia care se impune a fi susținută, mai ales din perspectiva fenomenelor și proceselor din
ultimii ani, în particular a celor mai recente privind criza financiară, este aceea că,
interdependențele elementelor structurale conferă relațiilor valutar-financiare internaționale o
funcționalitate relativ independentă în cadrul sistemului economiei mondiale. Aici apar și se
manifestă primii germeni ai diferitelor crize globale, și tot de aici începe extinderea în alte
domenii.
Interacțiunile dintre sistemele financiar-monetare naționale, în cadrul circuitului economic mondial se
manifestă prin intermediul unor mecanisme și instrumente specifice.
 Valuta și mecanismul valutar. Atât schimburile interne cât și cele externe, pentru stingerea
obligațiilor de plată, implică un mijloc de plată. Deocamdată, cu excepția D.S.T. (menda de cont a
F.M.I.), nu există o monedă cu vocație universală, rolul acesta jucându-l monedele naționale ale unor
țări dezvoltate: dolarul american, euro, lira sterlină, yenul japonez; se pune problema preschimbării,
iar pentru calculul transformării sumelor exprimate în monede străine în alte sume, exprimate în
monedă națională, și invers. Această operațiune este cunoscută sub denumirea de convertibilitate.
 Convertibilitatea. Este o noțiune și o practică cu conținut istoric, care și-a făcut apariția odată cu
crearea bancnotelor și a avut mai multe accepțiuni; prima fiind aceea însușire a bancnotei de a fi
oricând transformată în aur, conceptție bazată pe faptul că, bancnota era emisă și circula în locul
aurului.
Conceptul și practica convertibilității sunt strâns legate de sistemele monetare în care s-au realizat
(Rotariu I., 1995, p. 66).
În cadrul etalonului monetar aur-monedă, bancnotele erau emise și circulau în locul metalului
prețios, ceea ce conferea dreptul deținătorului de a cere emitentului cantitatea de aur sau de argint
corespunzătoare valorii nominale a bancnotelor și conținutul de metal stabilit prin lege pentru unitatea
monetară națională respectivă. În România, legea pentru înființarea unei bănci de scont și circulație,
din aprilie 1890, a stabilit că Banca Națională a României are privilegiul de a emite bilete de bancă la
purtător, Banca trebuia să aibă o rezervă metalică de o treime din suma biletelor emise.
În condițiile etalonului aur-lingouri, apărut după primul Război Mondial, aurul nu mai circulă
efectiv, ca mijloc de plată, ci este ținut ca rezervă în tezaurul emitentului de bancnote, sub formă de
lingouri. Bancnotele sunt convertibile în aur, însă numai în aceste lingouri, ceea ce limitează în
practică dreptul la convertibilitate, de el beneficiind numai deținătorii de sume mari, suficiente pentru
a acoperi cel puțin un lingou (1 lingou= 12,4414 kg). În România, convertibilitatea în lingouri a fost
înscrisă în legea de stabilizare monetară din anul 1929.
Convertibilitatea în condițiile etalonului aur-devize. Apărut în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea
și începutul secolului XX, el se caracterizează prin faptul că, teoretic, unitatea monetară era egală cu o
cantitate determinată de aur, dar practic nu se mai băteau monedă de aur. Biletele de bancă emise erau
garantate, în diferite procente, cu aur aflat în tezaurul băncii de emisiune sub formă de monede sau
lingouri, dar și cu devize aur. În cadrul acestui sistem, convertibilitatea se putea face fir în aur, fie în
devize străine, care conțineau promisiunea de preschimbare în aur. El presupune existența cel puțin a
unei monede naționale convertibile în aur, care să servească la convertirea celorlalte monede.
Odată cu trecerea la acest sistem, conținutul noțiunii de convertibilitate s-a schimbat, în sensul că prin
ea s-a înțelesde atunci numai dreptul deținătorului de bancnote de a cere băncii emitente valută străină
la cursul oficial, precum și de a dispune în mod liber de valuta astfel obținută.
Convertibilitatea în condițiile sistemului monetar de la Bretton-Woods. La Conferința de la
Bretton-Woods (1944) au fost elaborate statutele F.M.I. și B.M, care au constituit expresia unei
resturnări de atitudine față de probleme relațiilor valutar-financiare internaționale.