Isdr I

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA
DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ
FACULTATEA DE DREPT
ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC

Anul I, semestrul I
ŞTEFAN GHEORGHE
CUPRINS
1. Organizarea politica şi juridică a geto-dacilor înainte şi după
cucerirea romană
Evoluția raporturilor juridice în spațiul geto-dac
Organizarea politico-juridică a provinciei Dacia Romană
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat
Teste de autoevaluare
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
Bibliografie minimală
2. Spațiul juridic medieval romanesc

Jus Valahicum şi începuturile dreptului feudal românesc
Evoluția dreptului feudal la romani
Rezumat
Lucrare de verificare
3. Aspecte privind modernizarea dreptului românesc

Dreptul romanesc în perioada modernă
Evoluția raporturilor politico-juridice în perioada
modernă
Rezumat
4. România şi statul de drept în secolul XX

Statul şi dreptul românesc în perioada interbelică (1918-
1945)
Evoluția raporturilor politice în spațiul românesc după
Istoria dreptului românesc 2

1945
Rezumat
Lucrare de verificare
Bibliografie (de elaborare a cursului)

INTRODUCERE
Modulul intitulat Istoria dreptului romanesc se studiază în anul I şi vizează
dobândirea de competenţe în domeniul istoriei dreptului.
Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:
 definirea istoriei dreptului ca disciplină juridică;

 explicarea principiilor evolutive şi unitare ale societății române;
 identificarea elementelor specifice spațiului juridic românesc;
 interpretarea normelor de drept prin raportare la tradițiile românești;
 cunoașterea principalelor instituții aferente dreptului românesc;
 recunoașterea izvoarelor juridice ale dreptului românesc.
Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

- Organizarea politico-juridică a geto-dacilor înainte şi după cucerirea
romană;
- Spațiul juridic medieval românesc;
- Aspecte privind modernizarea dreptului românesc;
- Romania şi statul de drept în secolul XX.
În prima unitate de învăţare, intitulată Organizarea politico-juridică a geto-
dacilor înainte şi după cucerirea romană, vei regăsi operaţionalizarea
următoarelor competenţe specifice:
- să defineşti aspectele unitare ale evoluției dreptului la geto-daci;
- să identifici istoria dreptului ca element de referința la romani;
- să cunoști impactul apariției şi dezvoltării dreptului roman în Dacia;
- să evaluezi corect consecințele retragerii romane la sudul Dunării,
după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată.
Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţare, Spațiul
juridic medieval românesc, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, noi
competenţe:
- să identifici caracteristicile dreptului cutumiar românesc;
- să corelezi evoluția unitară a dreptului cu apariția statelor medievale;
- să diferențiezi tipurile de proprietate şi rolul acesteia în Evul Mediu;
- să înțelegi raporturile politico-juridice ale Tarilor Romane cu Turcia,
care îţi vor permite să rezolvi testele propuse şi lucrarea de verificare
corespunzătoare primelor două unităţi de învăţare. Ca să îţi evaluez gradul de
însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de evaluare care, după corectare o
vei primi cu observaţiile adecvate şi cu strategia corectă de învăţare pentru
modulele următoare.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a treia unitate de învăţare, Aspecte
privind modernizarea dreptului romanesc, vei achiziţiona, odată cu
cunoştinţele oferite, noi competenţe:
- să identifici rolul dreptului modern românesc în perioada fanariotă;
- să evaluezi corect gradul de dezvoltare a societății românești;
- să definești evoluția unitara a dreptului românesc intre (1800-1848);
- sa cuantifici rolul dreptului în societate ca mijloc de reglementare
interpersonală.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a patra unitate de învăţare, intitulată
Romania şi statul de drept in secolul XX, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele
oferite, noi competenţe:
- să enumeri categoriile de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti puse în
practică interbelică;
- să înțelegi noțiunile generale privind instituțiile politice;
- să evaluezi justețea capacităților juridice ale regimului comunist;
- să recunoști importanta revenirii la standardele democratice europene.
Pentru o învăţare eficientă ai nevoie de următorii paşi obligatorii:
 Citeşti modulul cu maximă atenţie;
 Evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie, sau le
adnotezi în spaţiul alb, rezervat special în stânga paginii;
 Răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse;
 Mimezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără
să apelezi la suportul scris;
 Compari rezultatul cu suportul de curs şi explică-ţi de ce ai eliminat
anumite secvenţe;
 În caz de rezultat îndoielnic, reia întreg demersul de învăţare.
Pe măsură ce vei parcurge modulul îţi vor fi administrate două lucrări de
verificare pe care le vei regăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi 4. Vei
răspunde în scris la aceste cerinţe, folosindu-te de suportul de curs şi de
următoarele resurse suplimentare (autori, titluri, pagini). Vei fi evaluat după
gradul în care ai reuşit să operaţionalizezi competenţele. Se va ţine cont de
acurateţea rezolvării, de modul de prezentare şi de promptitudinea răspunsului.
Pentru neclarităţi şi informaţii suplimentare vei apela la tutorele indicat.
N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în
consecinţă, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea
sarcinilor de lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei
putea fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de depus.

1. ORGANIZAREA POLITICO-JURIDICĂ A GETO-DACILOR
ÎNAINTE ŞI DUPĂ CUCERIREA ROMANĂ
1.1. Evoluția raporturilor juridice în spațiul geto-
dac
1.2. Organizarea politico-juridică a provinciei
Dacia Romană
Rezumat
Răspunsuri la întrebările din testele de
autoevaluare
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să defineşti aspectele unitare ale evoluției dreptului la geto-daci;

 să recunoști importanţa izvoarelor dreptului romanesc;
 să identifici instituțiile de drept rezultate după romanizare;
 să înțelegi importanta dreptului în contextul romanizării Daciei;
 să reliefezi importanta instituțiilor specifice dreptului la romani.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 8 ore

Ştefan Gheorghe Organizarea politico-juridică a geto-dacilor
înainte şi după cucerirea romană
1.1. Evoluția raporturilor juridice in spațiul geto-dac

1.1.1. Particularități sociale, politice şi juridice ale populației de la Nordul Dunării în
antichitate
Desprinşi din marele neam al tracilor, geto-dacii s-au afirmat ca popor de sine
stătător în prima jumătate a mileniului I î.e.n.. Despre vechimea românilor,
Nicolae Iorga afirma că au o istorie de patru ori milenară. Savantul român avea
în vedere obârşia românilor din etnicul dacic romanizat, precum şi faptul că
geto-dacii erau la rândul lor descendenţi şi contemporani cu tracii.
Este bine ştiut că marele neam al tracilor a constituit o realitate etno-culturală
în mileniul al III-lea î.e.n.. Această civilizaţie, corespunzătoare în plan material
cu faimoasa cultură a bronzului, cuprindea spaţiul dintre Carpaţii Păduroşi şi
Podişul Boemiei (în nord-vest), până la vărsarea Bugului în Marea Neagră în
est, şi de la Marea Egee în sud până la izvoarele Nistrului - în nord. Despre
traci, istoricul Herodot a lăsat mărturia potrivit căreia, neamul tracilor era cel
mai numeros după inzi. Tracii alcătuiau, în mileniul II î.e.n., un popor cu o
cultură şi civilizaţie distincte: limbă proprie şi teritoriu stabil, ocupând în
istoria antică un loc de necontestat.
Din acest mare neam al tracilor s-a desprins, începând cu anul 1000 î.e.n.,
ramura de nord a acestora, intrând în istorie cu numele de geţi la început (cum
îi numeau grecii), apoi şi de daci (cum le-au zis romanii). Istoria îi
consemnează pe geto-daci, începând cu secolele VIII-VII î.e.n., având ca
„graniţă” de sud povârnişul nordic al munţilor Haemus (Balcani), restul
graniţelor din vest, nord şi est rămânând aceleaşi, menţionate mai sus, la traci.
Viaţa economică şi politică a geto-dacilor era temeinic conturată în prima
jumătate a mileniului I î.e.n., când în spaţiul dacic au apărut coloniştii greci.
Stabilirea comercianţilor greci, începând cu sfârşitul secolului al VIII–lea –
începutul celui de-al VII-lea î.e.n., în teritoriul dacic s-a făcut cu
consimţământul localnicilor în scopul de a-şi extinde sfera lor comercială. Noii
veniţi au găsit aici o bună piaţă de desfacere a produselor lor scumpe
(ceramică, ulei de măsline, arme, pânzeturi etc), ceea ce pune în evidenţă
potenţialul economic şi rafinamentul clasei „nobiliare” dacice şi al armatei.
Totodată, şi dacii ofereau spre schimb (cumpărare) produse la fel de importante
(grâu, animale, miere de albine, ceară, sare etc).
Activitatea economică intensă era însoţită de una politică şi de stat pe măsură.
O primă menţiune scrisă şi cunoscută de posteritate este însemnarea lui
Herodot din anul 514 î.e.n. Istoricul grec constata existenţa unei armate getice
care s-a opus cu „armele” invadatorului persan. „Popoarele de la sud de
Haemus s-au supus fără luptă – scrie Herodot-, numai geţii s-au opus cu
armele”, aceştia din urmă fiind înfrânţi „chiar dacă erau ei cei mai viteji şi
mai drepţi dintre traci”. Remarcăm în acest caz organizarea politică şi militară
a geţilor, dar şi modul lor de a fi: drepţi (judecau cu dreptate) şi viteji.
Istoriografia românească susţine că
„în perioada ce începe în secolul al VI-lea î.e.n. – ultima etapă din procesul de destrămare a
comunităţilor gentilice, geto-dacii trăiau organizaţi în triburi între care existau legături
strânse ce mergeau uneori pâna la constituirea unor uniuni politice”.
Până la anul 335 î.e.n. ştirile scrise despre geto-daci sunt mai sărace, nu însă şi
cele arheologice care oferă date foarte bogate. Scriitorii antici Arrian şi
Strabon, descriu expediţia lui Alexandru Macedon la nord de Dunăre, în anul
335 î.e.n., unde au constatat existenţa unei formaţiuni politice dacice, care
dispunea de armată (circa 10 000 de soldaţi-pedeştri şi 4000 de călăreţi).
Ostaşii regelui macedonean au prădat aşezarea întărită din care se retrăseseră
dacii. De reţinut deci, existenţa unei organizaţii statale de dimensiuni
apreciabile, al cărei teritoriu era sigur la nord de Dunăre, însă nelocalizat cu
exactitate. Includem aici şi anul 339 î.e.n., când regele scit Ateas, a întâmpinat
o puternică rezistenţă din partea unui rege cu armata sa, de pe malurile
Dunării.Trogus Pompeius aminteşte despre Rex Histrianorum, dedus de
specialişti ca rege al dacilor istrieni (de la Istru, cum se numea Dunărea
atunci).
Istoricii Diodor din Sicilia, Polyainos, precum şi geograful Pausanis au scris pe
larg despre agresiunea regelui macedonean Lysimachos asupra regatului dacic
condus de Dromichaites. Conflictul militar, derulat cu aproximaţie între anii
300-292 î.e.n. s-a soldat cu victoria categorică a geţilor, asupra armatei traco-
macedonene. Deci, reţinem existenţa unei alte formaţiuni politice getice
condusă de o căpetenie faţă de care nu trebuie să avem reţinere în a-l considera
rege pe acel victorios Dromichaites.
În jurul anului 200 î.e.n. o altă căpetenie dacică apare în conflictul cu bastarnii
în zona Moldovei, conflict descris de istoricul Iustinus. Pompeius Trogus scrie
despre creşterea puterii politice a dacilor în vremea lui Rubobostes
(premergător statului dac centralizat), ce domnea într-o regiune din
Transilvania. Exemplele sunt numeroase, mai ales cele arheologice, la fel de
doveditoare ca şi cele scrise, privind organizarea politică a geto-dacilor în
secolele de dinaintea constituirii statului dac centralizat condus de Burebista.
În secolele IV-II î.e.n. geto-dacii erau o etnie sedentară (care nu a cunoscut
migraţia) numeroasă, răspândită, după cum dovedesc mărturiile arheologice,
proporţional pe întreg teritoriul dacic. Ei au cunoscut o dezvoltare economică
remarcabilă, practicând agricultura, cunoscând arta construcţiilor şi a
prelucrării fierului. Geto-dacii erau temeinic organizaţi din punct de vedere
militar, erau uniţi printr-o religie puternică şi năzuiau spre supremaţie politică
în regiune.
În secolul al IV-lea î.e.n. existau deja puternice formaţiuni militare, precum şi
numeroase cetăţi de apărare sub conducerea unor regi zonali. Corespunzător
dezvoltării economice şi social-religioase geto-dacii se aflau spre sfârşitul
mileniului I î.e.n., în stadiul uniunilor de triburi bazate pe democraţia militară.
În secolele III-II î.e.n., autoritatea regilor a crescut necontenit dar şi ideea de
unificare a luat amploare, fapt care se va concretiza la începutul secolului I din
ultimul mileniu dinainte de Era Creştină (era noastră).
Sarcina de lucru 1
Explică în trei fraze modul în care raporturile politice si juridice au
ajutat la constituirea primelor formatiuni statale la nordul Dunării.

1.1.2. Norme de drept premergătoare statului dac centralizat

Paralel cu închegarea unor formaţiuni politice timpurii, când rolul comunităţii
era încă puternic, relaţiile sociale la geto-daci erau reglementate prin norme de
conduită, respectate de bună voie de către întreaga comunitate. Dreptatea o
făcea comunitatea, nu „instanţa”. Treptat, pe măsura maturizării societăţii
dacice, au apărut norme noi, impuse, care se împleteau cu cele vechi.
Odată cu destrămarea spiritului de obşte gentilică şi apariţia proprietăţii
private, societatea s-a structurat pe clase: clasa avută, clasa mai puţin avută şi
sărăcimea. Acest fapt va impune căutarea/găsirea de noi modalităţi pentru
rezolvarea unor conflicte apărute odată cu clasele sociale.
Pericolul frecvent provocat de populaţiile migratoare-războinice, pe de o parte,
conflictele intertriburi, pe de alta, au direcţionat societatea dacică către o
organizare bazată pe norme mai temeinice de convieţuire, cum ar fi:
organizarea prestatală, constituirea de detaşamente militare, impunerea unor
reguli de conduită socială, obligatorii pentru toţi.
Apariţia proprietăţii private şi consolidarea acesteia a scos în evidenţă nevoia
unor măsuri de combatere a faptelor antisociale, în primul rând furtul (resimţit
mai puternic în noua situaţie a existenţei proprietăţii private) care constituia o
încălcare deosebit de gravă a normelor de convieţuire la geto-daci.
Geto-dacii s-au evidenţiat şi în cazul raporturilor cu alte state sau populaţii.
Toate înţelegerile pe care dacii le-au încheiat cu vecinii relevă existenţa unor
norme pe baza cărora se convenea asupra alianţei, păcii sau războiului. Avem
în vedere înţelegerile (tratativele) cu traco-macedonenii lui Lysimachos, cu
grecii colonişti, cu romanii mai târziu; alianţele războinice sau comerciale etc.
Edificatoare rămâne înţelepciunea politico-diplomatică dovedită de
Dromichaites, în raporturile cu Lysimachos, regele macedonean, când după
mai multe victorii militare ale dacilor asupra acestuia din urmă, Dromichaites a
organizat ospeţe dedicate învinşilor pentru a le dovedi omenia şi civilizaţia
superioară a geto-dacilor. Dromichaites pornea de la ideea că o alianţă paşnică
este de preferat confruntărilor militare. În acelaşi spirit de înţelepciune
Dromichaites a iniţiat şi alianţe patrimoniale: căsătorii între cele două case
princiare.
Istoricii Diodor din Sicilia şi Polyainos, ca şi geograful Pausanias au scris
despre conflictul dintre Lysimachos şi Dromichaites (300-292 î.e.n.). Acest
conflict s-a soldat cu înfrângerea armatei macedonene invadatoare în spaţiul
dacic. Armata traco-macedoneană a devenit prizonieră, urmând să aibă o soartă
tragică. Potrivit tradiţiei getice, cei ce şi-au expus viaţa în luptă erau în drept să
decidă în toate privinţele, cu atât mai mult în acele condiţii de victorie. Ei
cereau ca prizonierii, în frunte cu regele şi căpeteniile lor să fie ucişi.
Dromichaites i-a convins însă pe ai săi că e mai bine să le cruţe viaţa şi să fie
eliberaţi, întrucât agresorii macedoneni vor înţelege să nu mai vină cu război
asupra geţilor. Faţă de forţa argumentelor lui Dromichaites, geţii constituiţi în
adunarea poporului înarmat, au renunţat la dreptul de a-l pedepsi pe
Lysimachos şi ai lui, aceştia fiind eliberaţi. Întâmplarea nu are precedent şi este
socotită ca o contribuţie dacică la crearea şi fundamentarea unei noi norme de
drept.
Bunele raporturi cu coloniştii greci vreme de mai multe secole, constituie un
exemplu de gândire juridică la geto-daci în raport cu alte state sau populaţii.
Aceiaşi geto-daci, animaţi de sentimente paşnice şi de conlucrare cu populaţiile
(popoarele) vecine, au acţionat cu asprime atunci când populaţii migratoare sau
state vecine au atentat la libertatea şi demnitatea lor.
Se poate conchide aşadar că în perioada democraţiei militare existau norme de
drept proprii (cutume) ale geto-dacilor privitoare la raporturile externe. Cu
privire la asemenea obiceiuri ale geto-dacilor unii istorici ai antichităţii
(Iordanes, Athenaios, ş.a.) pomenesc de practici ale geţilor în domeniul
reglementării relaţiilor externe. Reglementarea unor astfel de relaţii apărute în
epoca democraţiei militare sub forma obiceiurilor nejuridice şi deci
nesancţionate de cineva anume, de un for superior, au căpătat cu timpul
sancţiune juridică, în condiţiile constituirii statului dac centralizat.
Sarcina de lucru 2
Identifică cinci tipuri de izvoare ale Istoriei Dreptului Romanesc.
1.1.3. Evoluția statului şi a dreptului geto-dac

Rezultat al maturizării societăţii dacice, unirea tuturor formaţiunilor politice
existente într-un singur stat centralizat a constituit apogeul evoluţiei dacilor din
mai multe puncte de vedere: economic, militar, religios, al conştiinţei politice
şi al dreptului. De altfel, la începutul secolului I î.e.n. societatea dacică era
unită prin tăria etnicului ce o întruchipa, prin religie, cultură, lingvistică, viaţă
economică.
Statul dac centralizat s-a constituit în jurul anului 80 î.e.n. sub conducerea
regelui Burebista şi a marelui preot Deceneu, prin unificarea tuturor
formaţiunilor (regatelor) locale, fără excepţie. Importanţa acestui moment a
fost deosebită prin aceea că şi politicul se alinia spiritului unitar ce funcţiona
deja în celelalte domenii.
Legitatea centralizării politice a dacilor a fost confirmată de ascensiunea rapidă
a acestora în direcţia dezvoltării tuturor domeniilor enunţate. În noile condiţii,
atât economicul, cât şi politicul, religia, armata, politica externă, justiţia, într-
un cuvânt societatea dacică a cunoscut noi trepte de afirmare sub ocrotirea
puternicului stat centralizat.
Statul creat sub conducerea lui Burebista a avut un larg ecou în lumea antică.
Evenimentul a fost remarcat cu respect şi îngrijorare de cronicarii
contemporani şi de către oamenii politici. Strabon (58 î.e.n. – 25 e.n.), istoric şi
geograf contemporan cu acel eveniment, scria:
„Burebista, getul, luând conducerea poporului său, a ridicat pe oamenii aceştia… şi i-a
îndreptat prin abstinenţă, sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani a
întemeiat o mare stăpânire”.

De asemenea, potrivit inscripţiei de pe monumentul ridicat de autorităţile
oraşului Dyonisopolis concitadinului lor Acornion, fost ambasador pe lângă
Burebista, rezultă că acesta din urma (Burebista) era „cel dintâi şi cel mai mare
rege din Tracia…”.
Un important element în definirea unui stat, atunci, precum şi în zilele noastre,
îl constituie teritoriul. În procesul de realizare a statului, teritoriul pe care se
formează acesta (statul) leagă pe individ de noua structură politico-statală, îi
insuflă siguranţă şi demnitate; individul devine o componentă organică a
comunităţii statale. Dacia lui Burebista s-a circumscris acestui proces. Iată care
era întindirea acelui stat: spre apus atingea Cadrilaterul Boem – Dunărea de
mijloc şi Moravia; spre nord se mărginea cu Carpaţii Păduroşi şi izvoarele
Nistrului; spre răsărit cu Bugul şi ţărmul nordic al Mării Negre, iar spre
miazăzi graniţa statului condus de Burebista atingea lanţul munţilor Haemus
(Balcani).
Sarcina de lucru 3
Selectează trei dintre izvoarele formale ale istoriei dreptului românesc
şi descrie-le în câte o frază distinctă de 3-5 rânduri.
1.1.4. Aspecte economice şi administrative privind apariția statului dac centralizat

Unificarea a impus noi forme de organizare structurală. Întinderea mare a
noului stat a determinat şi o organizare temeinică în plan central. Astfel, în
fruntea statului se afla regele acceptat de nobilime, între care conducătorii
locali au avut un rol decisiv în recunoaşterea lui Burebista ca unicul conducător
al statului. Izvoarele istorice păstrate nu menţionează cum arăta curtea regală a
dacilor, dar se poate deduce, fără teama de a greşi, că o seamă de conducători
locali au căpătat atribuţii centrale. Domenii ca agricultura, finanţele statului
(impozitele), administraţia, armata, biserica, justiţia aveau conducător la nivel
central. Există certitudinea în ceea ce priveşte funcţia de vicerege, deţinută de
marele preot Deceneu, care era şi conducătorul bisericii.
De asemenea, nu există date în ceea ce priveşte administraţia locală. Şi în acest
caz trebuie să recurgem la ipoteze. Este de presupus că fostele regate sau
formaţiuni politico-statale, destul de numeroase de altfel, au devenit unităţi
administrative locale, subordonate centrului, şi care se conformau unor norme
impuse de acesta.
După moartea lui Burebista, în anul 44 î.e.n., conducerea statului dac a rămas
în seama lui Deceneu, viceregele de până atunci. Nu se ştie cât a domnit acesta,
cum a făcut-o şi în ce an a murit. Se constată doar faptul că după dispariţia şi a
lui Deceneu statul dac centralizat s-a dezmembrat din punct de vedere politic în
patru, apoi în cinci mari formaţiuni politico-statale. S-a păstrat însă intact
etnicul şi spiritul dacic, s-a menţinut religia ca element de unitate, viaţa
economică, normele de drept, tradiţiile etc.

Unitatea statal-politică a dacilor se va reface în a doua jumătate a secolului I
î.e.n. sub conducerea lui Decebal, a cărui domnie începe cu anul 87 e.n.. Este
posibil ca la venirea în fruntea statului dac Decebal să fi găsit unitatea refăcută
de către înaintaşii săi, deoarece mărturiile vremii menţionează câteva
personalităţi bine conturate şi anume: regii Comosicus, Scorilo, Durpaneus.
Domnia lui Decebal a început sub auspicii nu prea bune pentru Dacia, deoarece
ascensiunea militară romană în Balcani şi centrul Europei a afectat teritorial
statul dac. Decebal nu va mai stăpâni Dacia din vremea lui Burebista, ci o
Dacie mult restrânsă şi cu armatele romane la graniţă, pe o întindere din
Maramureş până la vărsarea Dunării în Marea Neagră. Romanii, profitând de
dezmembrarea regatului dacilor, au ocupat teritoriile acestora de pe malul
drept al Dunării şi Panonia. În aceste condiţii de puternică presiune romană,
dacii vor fi nevoiţi să poarte aprige războaie de apărare, războaie care s-au
sfârşit cu prăbuşirea statului dac şi cu sinuciderea regelui Decebal. Urmarea a
fost cucerirea romană în Dacia şi schimbarea destinului istoric al dacilor, care
au acceptat romanizarea, nu însă şi cucerirea sau stăpânirea romană.
În epoca lui Burebista poporul dac a cunoscut cele mai mari realizări
economice; s-a dezvoltat considerabil agricultura, căpătând forme de
organizare şi producţie superioare; mineritul şi metalurgia au o luat amploare
fără precedent. Calitatea şi diversitatea uneltelor din metale, realizate de către
meşterii daci, atestă existenţa unor profesii şi a meşteşugurilor care erau foarte
răspândite. Toate acestea pun în evidenţă o mulţime de activităţi economice.
Aşa se explică existenţa unor funcţii centrale privind agricultura, circulaţia
monedei unice, intensele schimburi comerciale cu grecii şi romanii, precum şi
cu populaţii din preajma dacilor. Cea mai ilustrativă şi importantă activitate a
fost aceea din domeniul construcţiilor. Începând cu perioada domniei lui
Burebista, dar şi după aceea, cu deosebire în vremea lui Decebal (87-106 e.n.)
s-au realizat numeroase şi importante construcţii (edificii) din piatră.
Majoritatea lor aveau caracter militar de apărare. Tot în acea perioadă au fost
înălţate şi edificii de cult, unde aveau loc ceremoniile religioase ale dacilor.
Asemenea realizări relevă existenţa unei economii puternice şi temeinic
organizată normativ.
Intensificarea schimburilor de produse atât în plan intern, cât şi cu alte state, a
impus folosirea monedei unice, nu tribale. În Dacia lui Burebista, ca monedă
unică, era folosit denarul roman, care avea o circulaţie aproape universală. În
astfel de situaţii s-au impus şi norme juridice adecvate, care să asigure buna
funcţionare a acestui domeniu. Spre exemplu, dacii foloseau jurământul ca
mijloc principal de garanţie. Potrivit aceleiaşi norme juridice, statul dac trebuia
să dea garanţii comercianţilor, să le asigure locuri de depozitare a mărfurilor
etc.
Sarcina de lucru 4
Identifică principalele cauze ale continuității unității dace în M-ţii
Orăștiei şi descrie-le în câte o frază distinctă de 3-5 rânduri.

1.1.5. Instituțiile de drept la geto-daci in cadrul antichității clasice

În această perioadă începe să se impună legea ca formă superioară obiceiului
(cutumei). Legea este socotită cel de-al doilea izvor al dreptului. La început,
legea a apărut ca o simplă înregistrare oficială a obiceiurilor juridice, cu timpul
însă, aceasta s-a transformat în depozitarul unor reguli noi şi a unor norme mai
complete, impuse de evoluţia societăţii. Iordanes menţionează caracterul
religios al legilor la daci. Fapt explicabil, întrucât la vechile popoare aceeaşi
persoană avea puteri religioase cumulate cu cele statal-juridice. Instituţia
juridică se regăseşte aşadar, în biserică, religia fiind acea instituţie care patrona,
cu puterea ei de convingere, dreptul dacic.
Lucrări de specialitate apreciază faptul că dreptul cutumiar geto-dac a avut o
sferă largă de aplicare în perioada premergătoare statului dac centralizat.
Numărul mare de formaţiuni politice din secolele IV-II î.e.n. confirmă această
extindere prestatală pe întreg spaţiul dacic. Multe din aceste norme de drept,
create sau existente în perioada prestatală s-au păstrat şi în vremea lui
Burebista, ceea ce dovedeşte trăinicia lor. Însăşi constituirea de formaţiuni
statale, din ce în ce mai mari, fac dovada maturizării societăţii dacice, implicit
existenţa de „aşezăminte” cutumiare.
O organizare politică nu poate fi concepută fără existenţa unor norme de drept.
Acest fapt aduce în discuţie un alt aspect, asupra căruia nu vom insista aici, şi
anume acela că normele juridice au premers întotdeauna momentului de
constituire statală. Se poate susţine aşadar, că procesul de realizare a
formaţiunilor politico-statale a beneficiat de existenţa normelor de drept. Altfel
spus, dreptul şi-a adus o contribuţie hotărâtoare la închegarea statului dacic, în
aceeaşi măsură ca şi religia, economia etc. Dreptul şi religia i-au conştientizat
pe geto-daci, ca şi pe alte popoare, de importanţa majoră a realizării
organizaţiei de stat.
Unele afirmaţii merg până la a atribui geto-dacilor legi scrise, ceea ce este greu
de demonstrat, ştiut fiind faptul că aceştia (geto-dacii) nu foloseau scrisul.
Istoricul Iordanes, referindu-se la geţi menţiona că ei aveau legi scrise. Îndoiala
noastră vine şi de acolo că Iordanes a trăit în secolul VI e.n., deci cu câteva
secole mai târziu după perioada pe care o analizăm. Este posibil ca în
cunoscuta lui eroare de a confunda pe geţi cu goţii, Iordanes să fi atribuit geto-
dacilor scrieri gotice.
V. Pârvan, citându-l pe Aristotel, arată că dacii din munţi (Transilvania)
„versificau legile lor şi le cântau spre a le ţine bine minte pe de rost”. Deci nu
erau scrise ! Pe de altă parte, N. Iorga, făcând referire la aceiaşi daci, susţine că
aveau „legile scrise în versuri informaţie aparţinând lui Strabon referitoare la
existenţa unor porunci ale regelui Burebista şi ecoul lor explică puternica
autoritate a instituţiei regale.
Burebista - scrie Strabon - i-a îndreptat pe daci prin abstinenţă, sobrietate, şi
ascultare de porunci”. Este neîndoielnic faptul că statul lui Burebista şi
Decebal, se conducea după o seamă de reglementări stricte – scrise sau
nescrise, mai curând nescrise, care cuprindeau elemente concludente ale
dreptului. La baza acestora se aflau acele Legi Bellagines cum spunea Iordanes
că se numesc
„legile lor proprii (ale geţilor), pe care le au scrise până în zilele noastre”. La acest argument
menţionăm şi „colecţionarea cea veche de legi a Daciei, care în diferite epoci figurează ca
legi ale Atlanţilor sau Hyperboreilor, ale Sciţilor, Agatârşilor şi Geţilor”,
cum se exprimă Nicolae Densuşianu în monumentala sa operă, Dacia
preistorică. Eruditul nostru savant menţiona că
„legile cele mai vechi care au guvernat societatea omenească au fost de origine pelasgă”, iar
în ceea ce ne priveşte „primele începuturi ale istoriei dreptului şi legislaţiei se reduc la
regiunea de nord a Dunării de Jos”.
Instituţia proprietăţii în Dacia burebistană
În privinţa proprietăţii, aceasta a devenit mai puternică, marile latifundii private
delimitându-se clar de ţărănimea liberă, care stăpânea pământul în comun,
formând obştea teritorială. Statul centralizat, între alte atribuţii, o avea şi pe
aceea a apărării marii proprietăţi private. Nobilimea era clasa care asigura
conducerea politică a statului, a religiei şi a principalelor instituţii. În
consecinţă, aceasta (nobilimea) urmărea să-şi asigure o bază economică
puternică şi stabilă.
Despre modul cum erau exploatate marile proprietăţi la geto-daci nu se ştiu
prea multe lucruri. În schimb, despre proprietatea comună (obştea teritorială) s-
au păstrat din textele lui Horaţiu câteva referiri, între care şi aceea că geţii se
ocupau cu agricultura: „strâng recolte obşteşti cu sârg, de pe glia cea fără de
hat”. Pe de altă parte, se ştie că pământul obştii era împărţit în loturi, atribuite
spre folosinţă individuală fiecărei familii anual. Loturile se redistribuiau prin
tragere la sorţi. Păşunile, pădurile, apele, erau în proprietate fie a statului, fie a
comunităţilor. Aceste proprietăţi erau exploatate în comun fără împărţirea în
loturi. Noua modalitate se deosebea de practica din comunităţile mai vechi, în
care munca era în comun, împărţindu-se doar produsele.
Se poate conchide, aşadar, că în condiţiile statului centralizat, comunitatea
sătească unea principiul proprietăţii private cu acela al proprietăţii obşteşti,
lăsând loc de dezvoltare celui dintâi, prin îngrădirea treptată a celui din urmă.
Familia ca instituţie de drept
În condiţiile constituirii statului dac centralizat, familia a căpătat o importanţă
şi mai mare însuşindu-şi statutul de celulă de bază a societăţii. Rolul familiei
pereche (monogamă) sau familia „mică”, cum se numeşte în sociologie, a
căpătat atribuţii sporite în economie, ca sursă demografică, ca element de
conservare a etnicului, rol educativ etc. Potrivit unei diagrame întocmită de
L.P. Marcu, atribuţiile familiei în societatea dacică erau multiple (vezi
diagrama).
În ceea ce priveşte regimul persoanelor şi al familiei se constată o accentuare a
diferenţierii de clasă şi corespunzător, consolidarea drepturilor personale şi
familiale ale celor avuţi, oameni de arme (comati, capillati) aflaţi în slujba
celor dintâi, şi poporul de rând.
S-a accentuat, de asemenea, diferenţierea capacităţii juridice a persoanelor în
raport cu poziţia socială, clasa avută bucurându-se de o mai puternică ocrotire
şi privilegii sporite, pe când marea masă de ţărani posedau o capacitate juridică
restrânsă.
Pe măsura consolidării instituţiei proprietăţii s-a întărit şi poziţia economică a
bărbatului, femeia rămânând pe mai departe dependentă şi subordonată
acestuia. În această privinţă sunt edificatoare însemnările poetului latin Ovidiu,
exilat la Tomis, care descrie starea de subordonare a soţiei faţă de bărbat.
Acesteia îi reveneau toate sarcinile gospodăriei: măcinarea grânelor, căratul
apei, gătitul şi îngrijirea copiilor etc.
Horaţiu proslăveşte fidelitatea soţiei la daci, relatând despre suportul legal al
acestei fidelităţi, şi anume: infidelitatea era pedepsită foarte sever.
Alte aspecte privitoare la familia dacică au fost relatate mai sus, principalele
trăsături rămânând aceleaşi şi în condiţiile statului centralizat: descendenţa
după tată, soţia locuia la bărbat, căsătoria se făcea prin răscumpărare, luându-se
în calcul cinstea şi frumuseţea fetelor, existenţa instituţiei dotei, confirmată şi
de cuvântul zestre la români, termen din limba dacă.
Avuţiile acumulate de familie dacă erau transmise copiilor în părţi egale,
statuându-se instituţia succesorală. Cele de mai sus constituie şi o dovadă de
integrare a cutumei tradiţionale în normele legislative ale statului dac
centralizat.
În ceea ce priveşte poziţia sclavilor în societatea dacică, după constituirea
statului centralizat, trebuie ştiut că aceştia au fost puţini, sclavia având un
caracter sporadic, neinstituţionalizat în forme clasice. Acest fenomen a apărut
la geto-daci ca urmare a influenţelor greacă şi romană, şi a păstrat doar trăsături
patriarhale.
Religia
O instituţie cu puteri deosebite, a cărei scopuri şi activitate se interferau cu alte
domenii, ca politicul, „justiţia”, cultura etc. Unele dintre acestea au şi fost
enunţate deja, rămânând să vedem structura şi modul de manifestare a
sarcedoţiului. Tagma preoţilor se presupune a fi fost foarte numeroasă.
Existenţa marelui preot, ceea ce echivala cu o zeitate, relevă puterea de care
dispunea preoţimea în statul dac centralizat. Aşa cum s-a mai arătat, puterea
religioasă provenea din imensul cult al lui Zamolxis pe care dacii l-au respectat
cu străşnicie, însuşindu-şi cu pioşenie învăţăturile acestuia.
Într-o altă ordine de idei, puterea preoţilor daci venea şi de la contribuţia lor la
înfăptuirea statului centralizat. Nu în ultimul rând acest prestigiu se datora şi
personalităţii puternice a lui Deceneu, mare preot în timpul lui Burebista.
Asocierea la domnie ca vice-rege a lui Deceneu nu a fost o întâmplare, ci o
recunoaştere a meritelor acestuia de către clasa politică dacică, şi în primul
rând de către Burebista.
Şi în continuare preoţimea va juca un rol determinant în societatea şi statul dac,
funcţiei de conducător al statului, regele, atribuindu-i-se şi aceea de mare preot.
Avem exemplul lui Comosicus şi Deceneu, care au cumulat aceste funcţii.
Decebal nu a făcut-o, el l-a avut ca mare preot pe Vezina. Rolul deosebit ce
revenea puterii religioase se explica şi prin aceea că regii daci, ca şi
aristocraţia, erau interesaţi în a acredita ideea că legile sunt de sorginte divină.
De altfel, preoţii erau, potrivit conceptului de atunci, singurii în măsură să
interpreteze voinţa zeilor, şi tot lor le reveneau principalele atribuţii
judecătoreşti. Normele morale impuse de religie erau şi norme juridice. În
multe privinţe elementele de drept au fost zămislite sau propagate în
„amvonul” sanctuarelor religioase. Însăşi religia la daci era temeinic
organizată pe baza unor norme ce trebuiau respectate cu „sfinţenie”. Aşa încât,
prin religie, s-au impus multe dintre normele de conduită socială, ce au intrat
apoi în patrimoniul ştiinţei dreptului.
Dreptul penal
Concomitent cu formarea şi afirmarea statului dac centralizat, au apărut o
seamă de norme juridice noi, care înlocuiau sau asimilau „obiceiurile” din
epoca democraţiei militare. Pe lângă dreptul nescris, bazat pe tradiţia locală, în
statul centralizat a fost elaborat un sistem de legi cuprinzătoare ce reflectau şi
serveau noilor realităţi (Iordanes, Getica XX, 69). Strabon a lăsat mărturii
scrise, potrivit cărora „legile geto-dacilor au fost adoptate în vremea lui
Burebista, care pretindea că i-au fost inspirate de zei”. De vreme ce asemenea
legi au fost consemnate şi de Iordanes (sec. VI e.n.) înseamnă că ele au fost
durabile.
Prin aceste legi nu s-a făcut o simplă codificare a „obiceiurilor”, ci s-au
introdus norme de drept mai adecvate, care cuprindeau poruncile regelui.
Existenţa statului presupunea pe de o parte norme (reguli) cu substrat juridic,
iar pe de altă parte instituţionalizarea unui aparat menit să asigure îndeplinirea
dispoziţiilor legislative.
În privinţa dreptului penal, principalele reguli vizau apărarea statului şi a
proprietăţii private. Se constată existenţa unor preocupări centrale, a conducerii
statului dac, în privinţa organizării activităţii juridice. Aşa se explică de ce
Burebista a emis legi, iar mai târziu unul din urmaşii săi (probabil şi alţii),
Comosicus „se ocupa de organizarea şi judecarea proceselor”. Potrivit
exegeţilor, în timpul lui Burebista, ca şi după aceea, exista o anumită
organizare a instanţelor judecătoreşti, care foloseau anumite proceduri de
judecată.
Măsura distrugerii viţei de vie, despre care menţionează Strabon e o indicaţie
preţioasă în ceea ce priveşte nivelul până la care s-a mers cu reglementarea
normelor de comportament în societatea dacică din timpul lui Burebista.
Iordanes scria despre regele Burebista că „învăţându-i pe daci ştiinţele naturii
omeneşti, i-a făcut pe aceştia să trăiască potrivit legilor naturii”, adică
ponderat. Lucrări fundamentale de istorie a românilor evidenţiază faptul că
dacii cunoscând organizarea puterii centrale, după modelul monarhiilor
elenistice, este posibil ca la curtea regală (a lui Burebista) să fi existat şi
nelipsita tagmă a învăţaţilor. Lucru plauzibil, pornind chiar de la Deceneu, care
era învăţat, şi categoric mai existau şi alţii ca el. Menţionarea „ştiinţelor”
medicale, astronomice, apicole etc. ca fiind cunoscute şi practicate de către
daci, indică şi prezenţa celor juridice.
Aşa cum s-a mai arătat, religia a avut rolul ei determinant în susţinerea şi
exercitarea dreptului. Puterea judecătorească era încredinţată preoţilor. În
această privinţă Iordanes aminteşte despre marele preot Deceneu, ca fiind cel
mai mare judecător. Aşadar, Deceneu apare în mai multe rânduri fie ca
legislator, fie ca judecător.
Desigur, nu în toate cazurile legea făcea sau asigura ordinea. Mai acţiona,
izolat şi sporadic, spiritul răzbunărilor personale. Ovidiu, poet latin, a transmis
mărturia cum că
„în dispreţul legilor, autohtonii (unii dintre ei) îşi fac singuri dreptate, folosind răzbunarea
sângelui, cum se practica în orânduirea gentilică”.
Ceea ce trebuie desprins din această informaţie este faptul că exista legea şi că

ea trebuia respectată.
Scriind despre geto-daci, V. Pârvan, istoric român, arată că aceştia primeau
puternice înrâuriri greceşti şi mai apoi romane, dar în aceeaşi vreme ––
subliniază savantul român––
„ofereau la rândul lor şi grecilor şi romanilor o consistenţă spirituală şi caracteristică, pe
care literatura antică a însemnat-o cu mirare şi admiraţie, făcând din geţi aproape un popor
fabulos prin vitejia, înţelepciunea şi sentimentul lui de dreptate”.
Armata
Armata era una dintre instituţiile cel mai bine organizate în timpul lui
Burebista, şi cea mai puternică. Se ştie prea bine că Burebista putea aduna
(mobiliza) o armată de până la 200.000 de oameni, ceea ce-l făcea de temut şi
pentru romani. O astfel de armată, posibilă în condiţiile întinderii şi populării
statului condus de marele rege dac, presupunea o organizare temeinică, reguli
de comportament, o structură de comandă şi existenţa unei ordini şi discipline
puternice. Cu certitudine, în cadrul acelei armate au funcţionat legi specifice
bazate pe norme de drept. Religia a avut de asemenea un rol important în
educarea armatei, prin întreţinerea spiritului militar de apărare. A cultivat
dispreţul faţă de moarte şi vitejia (eroismul) în lupta pentru apărarea ţării de
pericolul din afară. Cu siguranţă în cadrul acestui program educativ, se practica
şi acel jurământ de dinaintea luptei prin care soldaţii daci jurau să nu se
întoarcă la părinţii lor decât învingători.
Scrise sau nescrise, normele de drept la geto-daci au existat de timpuriu,
evoluţia lor conturându-se tot mai clar după realizarea unităţii tuturor
formaţiunilor politice dacice într-un singur stat, condus de regele Burebista
împreună cu marele preot Deceneu. Luptele victorioase ale lui Burebista
împotriva celţilor, bastarnilor, tauriscilor etc, populaţii migratoare care
zădărniceau liniştea statului dac, precum şi eroismul dovedit de armatele lui
Decebal împotriva cuceritorului roman, fac dovada unei educaţii puternice ce
avea să asigure trăinicia unor „aşezăminte” juridice a căror respectare le ridicau
la rang de virtute.
Sarcina de lucru 5
Identifică 3 moduri distincte de raportare la putere ale instituţiilor politice.

1.2. Organizarea politico-juridică a provinciei Dacia Romană
1.2.1. Constituirea şi organizarea provinciei Dacia
Expansiunea romană în sud-estul Europei a atins frontierele dacilor, care

parcurgeau un proces de reunificare politică. Replica dacilor îndârjită şi
încercările de a-i îndepărta pe romani de graniţele statului dac a condus la
declanşarea unui conflict, care a durat 20 de ani (85-106 e.n.). Sunt cunoscute
luptele dacilor conduşi mai întâi de Durpaneus, apoi de către Decebal
(începând cu anul 87) împotriva armatelor lui Domiţian (până în 89 e.n.) şi
Traian (98-117 e.n.), împăraţi romani. În timpul lui Domiţian, romanii au
pătruns în teritoriul dacic (Banatul de astăzi) dar fără a dobândi un succes
hotărâtor. Prin pacea încheiată între cele două părţi a avut câştig de cauză
Decebal, regele dacilor, care a obţinut ajutoare în tehnica militară şi stipendii
băneşti.
Urcarea lui Traian pe tronul imperial de la Roma (97 e.n.), un om ambiţios şi
bun general, a determinat reluarea ostilităţilor pe frontul romano-dacic. Două
războaie puternice (101/102 şi 105/106) au adus deznodământul, victoria
romanilor asupra armatei condusă de marele Decebal. Urmările au fost:
prăbuşirea statului dac (desfiinţarea lui) dezmembrarea şi dispariţia armatei
dace, sinuciderea lui Decebal, cucerirea parţială romană în Dacia etc. A fost
ocupată —potrivit informaţiilor geografului Ptolemaios—Transilvania (mai
puţin Maramureşul), Banatul, Oltenia, vestul Munteniei şi o parte din Moldova
de sud vest. Precizăm aici că Dobrogea fusese încorporată Imperiului Roman la
începutul sec. I e.n... Restul teritoriului dacic, Maramureşul, teritoriile de la est
de Carpaţi (probabil şi Carpaţii răsăriteni inclusiv curbura Vrancei), a rămas în
afara cuceririi romane. În condiţiile absenţei unei conduceri centrale, dacii de
aici şi-au continuat modul lor de viaţă tradiţional.
După moartea lui Traian (117 e.n.), pentru a putea fi mai uşor stăpânită, Dacia
Romană a fost împărţită, reorganizată (anul 119), în două subunităţi
administrative, şi anume: Dacia Superior, cuprinzând nordul Transilvaniei, şi
Dacia Inferior, partea de sud a Transilvaniei, cu Banatul şi Oltenia. Prima era
condusă de un legatus Augusti pro praetore, ce făcea parte din ordinul
senatorial, iar a doua de către un praefectus, şi mai târziu de un procurator
prezidenţial. După cum rezultă dintr-o diplomă militară din jurul anului 133,
Provincia Dacia a fost reorganizată administrativ şi militar în trei subprovincii:
Dacia Superior, Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis. În pofida fărămiţării
administrative a Daciei Romane, prin crearea celor două, apoi trei subprovincii,
unitatea acesteia era totuşi menţinută prin aceea că s-a păstrat instituţia de
guvernator suprem peste cele „trei Dacii”, un legatus Augusti pro praetore
trium Daciarum. Această conducere unică reflectă adevărul că Dacia Romană
constituia de fapt o singură provincie. Subdiviziunile enunţate constituiau
măsuri de ordin administrativ local.
Alaturi de guvernatorul Provinciei, un rol de seamă îl avea „adunarea
provincială” (concilium provinciae), organ exponent al intereselor păturii
dominante. Este vorba despre adunarea celor trei Dacii care confirmă unitatea
Provinciei Dacia Romană. Atribuţiile acestei adunări erau mai mult formale: se
ocupa de cultul împăratului, ridicarea de monumente şi statui, mulţumiri
guvernatorului, dacă era bun administrator etc.

În cadrul administraţiei locale, asemănător întregului Imperiul Roman, erau
organizate aşezări orăşeneşti, care puteau fi colonii sau municipii, şi aşezări
rurale, numite pagi (vici), villa sau vicus. Coloniile se bucurau de toate
drepturile poporului roman şi aveau o situaţie mai bună decât a municipiilor.
De obicei în colonii, care nu erau altceva decât oraşe mai mari, mai importante,
locuiau foştii ostaşi, lăsaţi la vatră. Unele dintre acestea aveau dreptul de
cetăţenie romană (coloniae ciuium Romanorum) în timp ce altele aveau numai
drepturi ius latii, adică se bucurau de un statut juridic intermediar între cel de
cetăţean roman şi cel de peregrin. Oraşele municipii aveau o importanţă mai
mică decât coloniile. După cucerirea romană în Dacia, dreptul autohton geto-
dac a rămas în vigoare, pentru a reglementa acele raporturi pe care romanii le
mai îngăduiau să fie guvernate de dreptul local. Aceste norme erau cuprinse în
obiceiurile sau cutumele (consuetudo, mos maiorum) geto-dace, tolerate de
noii stăpânitori.
Altfel spus, alături de dreptul local nescris s-a introdus şi dreptul roman scris.
Cutuma locală putea fi aplicată în măsura în care nu venea în contradicţie cu
principiile generale ale dreptului roman. La început, cele două rânduieli
juridice se aplicau în paralel, apoi, în cadrul unui proces de întrepătrundere şi
de influenţare reciprocă, a luat naştere un sistem de drept nou, daco-roman, în
cadrul căruia conceptele şi instituţiile juridice au dobândit noi funcţii şi noi
finalităţi.
Cucerirea romană în Dacia a însemnat şi o nouă organizare a activităţilor
financiare, domeniu foarte important pentru statul roman care întreţinea o mare
armată şi un impresionant aparat funcţionăresc. Imediat după cucerire,
împăratul Traian a ordonat să se facă un recensământ general al provinciei în
scopul stabilirii impozitelor. Erau exceptate de la impozite câteva oraşe care se
bucurau de ius italicum: Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca şi Dierna.
Terenurile acestora erau socotite ca făcând parte din teritoriul roman şi, în
consecinţă, neimpozabile.
Impozitele erau de două feluri: directe şi indirecte. În prima categorie intrau
impozitele pe pământ (funciare) şi capitaţia (impozit personal) plătite de toţi
locuitorii provinciei, indiferent dacă erau sau nu cetăţeni. Negustorii plăteau un
impozit special sub numele de aurum negotiatiorium, introdus de împăratul
Alexander Severus.
Sub aspectul cuantumului veniturilor ce ajungeau în visteria statului, foarte
importante erau impozitele indirecte. Acestea proveneau din impozite pe
moşteniri, eliberări de sclavi, taxe vamale. Din categoria veniturilor indirecte
mai făceau parte monopolurile, minele de sare, minele de fier. Minele de aur în
schimb formau proprietatea împăratului; de exploatarea lor se îngrijea un
procurator aurariarum, ajutat de un corp întreg de slujbaşi: contabili (tabulari),
casieri (dispensatores), arhivari, supraveghetori, etc.
Pentru probleme financiare, fiecare din cele „trei Dacii” avea un procurator al
ei. Aceştia erau ajutaţi în îndeplinirea sarcinilor ce le reveneau de funcţionari
inferiori, care erau destul de numeroşi.

Sarcina de lucru 6
Precizați in trei fraze cum si de ce a fost restructurată provincia Dacia în
timpul stăpânirii romane.
1.2.2. Evoluția instituțiilor de drept în Dacia Romană

Concepută destul de profesionist pentru acele vremuri, legislaţia romană s-a
dovedit a fi greoaie în formulări şi nu lipsită de ambiguităţi. Complexitatea
realităţilor imperiului justifică întrucâtva conţinutul prea încărcat al acesteia. În
mare măsură, legile romane au fost transpuse şi în Provincia Dacia. În privinţa
persoanelor, se ştie că locuitorii liberi (adică mai puţin sclavii) din Dacia
romană erau împărţiţi în trei categorii principale şi anume: cetăţeni, latini,
peregrini. În temeiul acelei împărţiri, regimul juridic al persoanelor era
reglementat în mod diferit, respectiv în funcţie de încadrarea acestora într-una
din cele trei categorii, după cum urmează:
Cetăţeni erau considerati toţi cei care se bucurau de aceleaşi drepturi ca şi
cetăţenii rezidenţi din Roma sau Italia (adică de toate drepturile). Locuiau în
majoritate la oraşe, care căpătaseră dreptul de ius italicum (calitatea de sol
roman). Aceşti cetăţeni aveau dreptul de proprietate romană. În Dacia au
existat câteva oraşe care se bucurau de ius italicum şi anume: Sarmizegetusa,
Apulum, Potaissa, Napoca şi Dierna.
Latinii reprezentau majoritatea populaţiei colonizate în Dacia, stabiliţi de
regulă în oraşe. Era cea de a doua categorie de locuitori ai Daciei cucerite de
romani şi ocupau o poziţie intermediară între cetăţeni şi peregrini (vezi mai
jos). Aceştia beneficiau de dreptul latin, aveau aceleaşi drepturi patrimoniale ca
şi romanii (ius comerci). În schimb nu se bucurau de ius connubii – dreptul de
a se căsători în conformitate cu dispoziţiile legii romane – şi nu aveau drepturi
politice. În cadrul acestei categorii, ca şi cetăţenii de altfel, existau unele
deosebiri. Spre exemplu, nu toţi latinii coloniari aveau acelaşi statut juridic,
deci nici aceleaşi drepturi, mai ales politice.
Peregrinii reprezentau de buna seamă marea masă a populaţiei libere din
provincie (toţi locuitorii liberi ai Daciei Romane, adică autohtoni şi străini
stabiliţi în spaţiul dacic, dar care nu erau cetăţeni sau latini. Situaţia lor era
reglementată prin legea de organizare a provinciei (lex provinciae) şi prin
edictele guvernanţilor. Existau două categorii de peregrini: peregrinii obişnuiţi
şi peregrinii dediticii. Cei dintâi erau străinii ale căror cetăţi n-au fost
desfiinţate din punct de vedere politic, ei se bucurau de ius genţium. Peregrinii
dediticii erau acei ale căror cetăţi au fost, după cucerire, desfiinţate din punct
de vedere juridic şi administrativ. Aceasta mai ales în cazurile unei rezistenţe
înverşunate faţă de cuceritorii romani, capitulând în cele din urmă fără condiţii.
În anul 212 e.n. împăratul roman Caracalla a dat edictul imperial cu privire la
naturalizarea peregrinilor.
Reglementări de drept au introdus romanii şi în ceea ce privea alte două
categorii de cetăţeni şi anume: sclavii şi colonii. Deşi în societatea dacă nu a
fost instituţionalizată sclavia, ea s-a practicat totuşi, dar în mod sporadic. În
documentele vremii şi în lucrări de specialitate privitoare la Dacia Romană se
fac referiri la cei ce aveau dreptul să aibă sclavi sau la eliberarea acestora din
urmă, precum şi la drepturile sau interdicţiile ce rezultau din căsătoria dintre
oamenii liberi şi sclavi, precizări privitoare la urmaşii acestora etc.
Despre cealaltă categorie, colonii se ştie că
„între oamenii liberi şi sclavi se găseau în provincii, ca şi la Roma o categorie de locuitori
care, deşi liberi în drept, se aflau de fapt într-o situaţie asemănătoare cu sclavia. Colonatul,
constatat documentar în diverse părţi ale Imperiului Roman, nu putea lipsi în Dacia, unde,
datorită începutului de declin al sistemului sclavagist, proprietăţile mai mari urmau a fi
lucrate pentru creşterea rentabilităţii lor…
de către aceştia care nu erau altceva decât ţăranii săraci din împrejurimile
oraşelor. Rezumând, trebuie reţinut faptul că, cetăţenii, latinii, peregrinii,
sclavii sau alţii, reprezentau tot atâtea categorii juridice în tabloul societăţii
provinciale din Dacia.
Familia, ca instituţie de drept
În condiţiile create de cucerirea romană, familia dacică îşi va păstra caracterul
ei monogam şi de element determinant în viaţa economico-socială. Totodată au
apărut elemente noi impuse de regulile romane. Instituţia familiei la cetăţenii
romani stabiliţi în Dacia urma regulile dreptului roman. În acest caz nu puteau
lipsi dispoziţiile specifice pentru cetăţenii respectivi. Gaius, jurist roman,
aminteşte de o controversă cu privire la faptul dacă legea romană, Julia de
fundo dotali se aplica sau nu şi romanilor din provincie. Iată, spre exemplu,
unele prevederi legale cu privire la întemeierea familiei în Dacia Romană. În
privinţa peregrinilor prevederile erau acelea că aceştia neavând ius connubi, nu
puteau contracta între ei o căsătorie legală conform dreptului roman, ci numai
„potrivit legii lor naţionale (secundum leges moresque peregrinorum)” (Gaius,
I, 92), iar dacă soţii erau peregrini deditici, uniunea lor era reglementată de
dreptul popoarelor (ius gentium). Când un cetăţean roman se căsătorea cu o
peregrină care dobândise deja ius cannubii, căsătoria lor era o căsătorie
romană, iar copiii ce rezultau din aceasta intrau în puterea şefului de familie
(pater familias) – (Gaius, I, 76). Soldaţii necetăţeni romani, odată cu eliberarea
din armată, primeau cetăţenia romană şi în acelaşi timp dreptul de a contracta o
căsătorie romană legitimă (ius cannubii) cu peregrinele sau cu latinele. În cazul
în care un cetăţean roman voia să se căsătorească cu o peregrină, care nu avea
ius cannubii, unirea lor nu avea valoarea unei căsătorii şi copilul urma soarta
mamei adică rămânea peregrin şi el, deşi tatăl era cetăţean roman. Deci, numai
ius cannubi justifica o căsătorie legală, caz în care copiii urmau situaţia juridică
a tatălui. În privinţa sclavilor din Dacia, asemănător lumii romane, ei nu puteau
încheia o căsătorie, deşi existau aceste căsătorii, ele aveau valoarea unui fapt
oarecare, nu aceea a unei căsătorii (matrimonium), cea mai mare parte a
sclavilor din Dacia, atâţia câţi erau, trăiau în astfel de uniuni tolerate de justiţia
romană.
În ceea ce priveşte instituţiile dreptului familial (tutelă, curatelă, adopţie, etc)
cetăţenilor romani li se aplicau legile romane. Şi totuşi, existau unele
particularităţi, caracteristice dreptului roman provincial. Deci, exista un drept
roman provincial, emanaţie a autorităţilor provinciale, care în elaborarea
normelor legislative locale trebuiau să aibă în vedere specificul şi cutuma din
provincia avută sub guvernare. Spre exemplu, în cazul tutelei la peregrini se
aplica dreptul local geto-dac (Gaius, I, 193). În ceea ce priveşte curatela, există
doar supoziţia că ar fi existat în Dacia Romană. Adopţiunea şi îndeosebi
adrogaţiunea erau, de asemenea, instituţii caracteristice romane. Rolul
pretorului la Roma era îndeplinit în provincii de către guvernatori care
reprezentau autoritatea statului roman, în plan local. Adopţiunea ca şi
adrogaţiunea se încheiau în faţa acestora (Gaius, I, 99-102 şi 105).
Regimul bunurilor
Legile romane ce acţionau în Provincia Dacia priveau şi proprietatea (mai ales
proprietatea), ca instituţie de bază a statului roman. Astfel de legi aveau in
vedere în principal pe romanii rezidenţi din Dacia. Existau şi unele excepţii,
anume aceea că ei (rezidenţii) nu puteau avea în materie imobiliară o adevărată
proprietate romană (dominium ex iure Quiritium), afară numai dacă pământul
coloniei respective nu primise, printr-o ficţiune calitatea de „sol roman” (ius
italicum), ca şi cum ar fi fost situat în Italia.
De precizat că asupra fondurilor provinciale, cetăţenii romani nu aveau decât o
„posesiune sau uzufruct”. Adevăratul proprietar al acestor fonduri era fie statul
roman, dacă era vorba de provincii senatoriale (provinciae senatus populi), fie
împăratul, dacă provincia era imperială (provinciae Caesaris, principis), cum
era cazul Daciei.
Proprietarii îşi puteau menţine/apăra proprietatea ca urmare a edictelor obţinute
de la guvernatorul provinciei. În baza acestui drept de posesie, proprietarul
putea dispune de fondul respectiv până la a-l înstrăina. Succesiunile la cetăţenii
romani din Dacia erau reglementate de legea romană. În cazul că rolul în
domeniul moştenirilor revenea pretorilor sau consulilor, atunci acest rol îl
aveau guvernatorii de provincii.
În cazul provinciilor se puteau face exproprieri mai uşor decât cele italice, în
situaţia de interes public. Legislaţia mai prevedea că pământurile nelucrate
puteau fi ocupate de alte persoane, ca de altfel şi terenurile părăsite de către
proprietari. Am reţinut că dreptul la proprietăţi (funciare) imobiliare îl aveau
cetăţenii romani, cei ce se bucurau de cetăţenie romană. S-a arătat mai sus că
bunurile imobiliare în provincii aparţineau fie împăratului, fie
senatului/statului. Cum pământul trebuia muncit ca să dea roade, era lăsat
proprietarului iniţial sau (din disponibil) erau împroprietăriţi veteranii, ori era
concesionat celor interesaţi. Peregrinii nu puteau avea o astfel de proprietate
decât dacă se bucurau de ius comercii. Cu toate acestea, guvernatorii de
provincii ocroteau proprietatea peregrinilor, pe care o considerau un domenium
ce ţinea de dreptul ginţilor.
Ca mijloc de dobândire a proprietăţii peregrinii foloseau ocupaţiunea (Gaius,
D, 4i, 1,3pv) şi mai ales tradiţiunea (tradiţia). Aceasta din urmă instituţie de
drept a ginţilor, putea fi utilizată între peregrinii, ca şi în raporturile dintre
aceştia şi cetăţenii romani, fie pentru mobile, fie pentru imobile. Potrivit
legislaţiei romane se foloseau: prescripţia, servituţiile, succesiunea, etc.
Important este, însă, faptul că peregrinii din Dacia aveau şi o proprietate
reglementată de vechiul lor drept, adică de dreptul geto-dac. Acest fapt se
întâmpla numai în măsura în care dispoziţiile acestui drept fuseseră
recunoscute de Roma, fapt ce s-a petrecut în realitate.
Obligaţii şi contracte
În privinţa obligaţiilor între părţi, problema aplicării dreptului roman în Dacia
este bine ilustrată de mărturii documentare, deosebit de convingătoare pentru
istoria dreptului. Avem în vedere, în primul rând, tăbliţele cerate descoperite
la Roşia Montană şi care provin din anul 167 e.n.. Dată fiind importanţa
acestora, precum şi raritatea lor vom da câteva detalii. Tăbliţele la care ne
referim sunt alcătuite fiecare din câte trei mici scândurele din lemn de brad,
legate între ele. Faţa primei tăbliţe şi dosul celei de a treia nu sunt scrise.
Celelalte trei feţe sunt acoperite cu un strat de ceară pe care este scris prin
incizie. Au fost descoperite 25 de asemenea tăbliţe, dintre care la 14 s-a păstrat
textul inteligibil. Redăm conţinutul unora dintre acestea: un copil sclav
(fetiţă de 6 ani) era cumpărat pentru 205 denari. Drept garanţie se prevedea
faptul că în cazul unei eventuale evicţiuni şi vicii ascunse, vânzătorul se obligă,
printr-o stipulaţie, faţă de cumpărător, că-i va restitui preţul dublu. Într-un alt
caz, un tânăr sclav era cumpărat pentru suma de 600 de denari. Vânzătorul
declara sclavul lipsit de vicii ascunse. Pentru aceasta şi pentru o eventuală
evicţiune, el promitea, printr-o stipulaţie (fide promissio) o sumă îndoită
(dublă) faţă de paguba ce putea fi pricinuită. Drept chezăşie privind respectarea
obligaţiilor vânzătorului (id fide sua esse iussit), intervenea (drept garant)
Vibius Longus. În cazul vânzării unei jumătăţi de casă, se folosea
mancipaţiunea. Vânzarea se făcea pentru 300 de denari. Drept garanţie pentru
cazul de evicţiune, vânzătorul se obliga să plătească despăgubiri
cumpărătorului o sumă echivalentă cu paguba pricinuită (tantam pecuniam).
Deci, pe de o parte se folosea despăgubirea în cazurile unor eventuale
neconcordanţe în privinţa stipulărilor din contract, iar în alte cazuri acesta
(contractul) era întărit de prezenţa unei persoane garante. Contractele erau
încheiate fie între romani, fie între peregrini, iar vânzările erau însoţite de
mancipaţiune, folosindu-se adesea cel puţin cinci martori. Deşi astfel de acte,
de transferare a proprietăţii, nu erau valabile decât pentru cetăţenii romani,
peregrinii, din nevoia de imitare, foloseau şi ei asemenea acte şi formulări.
Din punct de vedere juridic tripticile la care ne-am referit serveau ca acte
probatorii ale contractelor intervenite între părţi (instrumenta), având valoarea
unor probationes. În tăbliţele respective mai apar contracte de locaţiune,
persoane care-şi închiriază munca lor pentru o sumă oarecare (ceea ce se poate
numi astăzi contract de muncă). Se prevede faptul că dacă cel ce se angaja nu
ar fi putut să îşi îndeplinească lucrul, se angaja să plătească despăgubiri. La fel
şi angajatorul se obliga să plătească lucrătorului 5 serteţi pentru fiecare zi
întârziere a retribuţiei. Din conţinutul contractelor rezultă, în cazul de mai sus,
că lucrătorul trebuie să presteze o muncă sănătoasă şi să fie priceput în meserie.
(Gaius, D, 9, 2, 8,1).
Asemenea contracte se încheiau nu numai în cazurile când părţile erau
persoane, ci şi în acelea în care era vorba de societăţi. Spre exemplu, un astfel
de contract era încheiat în cazul unei societăţi (societas danistraia) menită să
ofere celor interesaţi împrumuturi cu dobândă. Doi cămătari care au pus în
comun un capital pe care apoi l-au exploatat luând dobândă. Interesant de
relevat este faptul că susmenţionatul contract, ca orice contract consensual,
obliga prin însuşi consimţământul părţilor la îndeplinirea clauzelor prevăzute şi
în consecinţă nu mai era nevoie de o stipulaţie specială.
Prezintă interes şi faptul că tăbliţele cerate sunt scrise în alfabetul latin cu litere
cursive şi redactate în latina vulgară. Întocmirea lor este făcută potrivit
practicilor încetăţenite în lumea romană. În privinţa conţinutului juridic al
acestora, se dovedeşte faptul că dreptul roman clasic nu se aplica în Dacia, aşa
cum nu se aplica nici în alte provincii, în toată puritatea lui, ci într-o formă
uneori simplificată, însă spiritul de promovare a romanitaţii era nelipsit în
provincii.
Cât priveşte alte instituţii din domeniul obligaţiilor, câteva texte amintesc de
reguli de drept al ginţilor, aplicabile în egală măsură romanilor şi peregrinilor
daci. Dintre acestea sunt amintite în lucrări de specialitate, cele referitoare la
îmbogăţirea fără cauză (Marcian, D, 25, 2, 25), stingerea obligaţiilor prin
acceptilatio (Ulpian, D, 46, 48, 4), convenţia de precar şi aceea de împrumut
(Gaius, III, 132). Dar nu numai tripticele constituie dovezi juridice în Dacia
Romană, ci şi unele inscripţii funerare, cum este epitaful de la Sucidava,
socotite de specialişti adevărate documente de drept testamentar.
Dreptul penal şi procesual
Şi în acest domeniu regulile generale privind folosirea legislaţiei romane erau
aceleaşi; dreptul roman avea prioritate în aplicarea lui, nu însă în toate cazurile.
Au existat şi situaţii particulare, în raport de specificul provinciei. În cazurile
de delicte, se întâlnesc în Provincia Dacia, ca şi în alte provincii, reguli
comune, aplicabile romanilor şi peregrinilor în aceeaşi măsură. Legea romană
Aquila, emisă încă în secolul al III-lea î.e.n., cuprindea stipulaţiuni despre furt
şi despre damnum inuria datum (Gaius, IV, 37). Adică în procesele dintre
romani şi peregrini era pusă în aplicare ficţiunea calităţii de cetăţean roman,
acordată ad-hoc peregrinilor.
Procedura de judecată era aceeaşi în toate provinciile romane, deci şi în Dacia.
Cetăţenii romani se adresau instanţelor potrivit procedurii formulate.
Guvernatorul sau reprezentantul său (legatus) trimitea părţile, după ce le dădea
formula, la un judecător, care statua in indicio. Guvernatorul putea judeca şi
personal pricinile, fără a le mai trimite la judecător (procedura extra ordinem).
În caz de pedeapsă capitală cetăţenii puteau face apel la Roma. În litigiile
dintre un cetăţean roman şi un peregrin, acesta din urmă era socotit, pentru
durata procesului, ca şi cum ar fost cetăţean roman (ac si cuius Romanus esset).
Peregrinii erau judecaţi tot de guvernatorul provinciei sau de reprezentantul
său. Acesta putea rezolva pricina singur sau dădea numai formule de judecată,
trimiţând pricina spre soluţionare unui judecător unic (iudex unus) sau unor
judecători multiplii (recuperatores).
1.2.3. Consecințele retragerii romane de la Nordul Dunării

Părăsirea Daciei de către romani în anii 271-275 e.n. a constituit şi mai
constituie o preocupare constantă pentru istorici, momentul dovedindu-se de un
interes aparte pentru istoriografia românească şi cea generală. Retragerea
romană s-a petrecut destul de repede şi într-un moment când raporturile
dominator - dominaţi treceau printr-o perioadă liniştită, iar aproprierea dintre
cele două părţi căpătase o direcţie nouă în procesul de romanizare. Grav a fost
însă faptul că această retragere a avut loc în condiţiile unei puternice
ameninţări din partea populaţiilor migratoare-barbare, care s-au năpustit asupra
Daciei, lipsită de apărarea romană. De aici şi o puternică descumpănire în
societatea dacică, căreia îi vor trebui multe veacuri până la refacerea unor noi
forme statale. Acestea pe de o parte. Pe de altă parte, retragerii administraţiei şi
a armatelor romane i-a urmat o refacere imediată a unităţii dacilor, aflaţi într-
un puternic proces de romanizare. Odată cu părăsirea Daciei de către romani s-
a spulberat diviziunea impusă de către cucerirea imperială. Dacia s-a refăcut
aşadar teritorial, demografic şi spiritual, economic etc., aşa cum fusese la
începutul domniei lui Decebal. Războiul cu romanii nu a secătuit teritoriul
dacic de populaţia autohtonă, cum susţin, cu rea intenţie, unii pseudoistorici,
încercând astfel să acrediteze ideea vidului demografic, privind continuitatea
românilor în acest spaţiu.
Vreme de câteva secole obştea sătească va constitui fundamentul existenţei
populaţiei daco-romane în spaţiul fostei Dacii. Ea (obştea) va face şi va
promova legea în acest răstimp în spaţiul amintit. Chiar dacă migraţiile au
afectat (mai puternic la început) procesul de organizare socială a autohtonilor,
ele nu au putut opri acest proces. Comunităţile locale, cu timpul, s-au
consolidat, astfel încât obştea teritorială (sătească) a căpătat adevărate
competenţe economico-sociale şi administrative.
Cercetarea istorică şi sociologică a reuşit să pătrundă tainele obştii româneşti şi
să dea un răspuns coerent. Obştile au avut o existenţă îndelungată. Mai întâi a
fost obştea gentilică, structurată pe rudenie de sânge. Apoi a urmat obştea
teritorială bazată pe stăpânirea în comun a pământului. Obştea teritorială a
existat şi în societatea dacică sub forma aşezărilor rurale cu denumirea de dava.
Acestea au devenit fossattum în timpul stăpânirii romane în Dacia, termen
păstrat în limba română cu denumirea binecunoscută de sat. Despre obşte, din
perspectiva istoriei, a scris istoricul P.P. Panaitescu („Obştea ţărănească din
Ţara Românească şi Moldova” ––1964). Însă, cea mai complexă cercetare
asupra obştei, îmbinând tehnicile sociologice de teren şi documentarea de
arhivă cu metoda arheologiei sociale a întreprins-o Henri H. Stahl (Contribuţii
la studiul satelor devălmaşe româneşti, 3 vol., 1958-1965 ). Obştea, ca formă
de organizare teritorială nu trebuie înţeleasă ca fiind oponentă organizaţiei de
stat, dimpotrivă ea a dovedit disponibilităţi de încadrare în forme statale, aşa
cum a fost în cazul Daciei centralizate sau în situaţia provinciei Dacia Romană,
iar mai târziu în statul feudal. Comparând obştea teritorială cu statul, se
constată că există o trăsătură comună, şi anume aceea că ambele sunt
constituite pe temeiul unor grupări teritoriale, nu de rudenie.
Totodată obştile se deosebesc esenţial de stat prin aceea că numai statul
dispune de o forţă publică instituţionalizată (cu organisme de constrângere etc),
ce se situează deasupra societăţii, în timp ce obştea este lipsită de astfel de
instituţii. Ea păstrează forme arhaice de conducere, realizate prin participarea
tuturor membrilor săi. Obştea teritorială constituie, prin această prismă, primul
pas spre organizarea de stat, prin prezenţa criteriului teritorial, ca temelie de
constituire, fapt pentru care obştea devine prima grupare socială a oamenilor
liberi, nelegaţi prin legături de sânge.
Lumea obştilor străromâneşti constituie o enigmă care continuă să uimească pe
cercetători. Întrebarea ce se pune adesea este cum de s-a putut ca în condiţiile
absenţei statului şi a armatei, expus turbulentelor şi devastatoarelor migraţii
barbare, pe o durată de câteva secole, să se plămădească românismul ca
expresie a continuităţii?! Răspunsul l-a dat tăria acestor obşti. Puterea lor a
constat în spiritul de solidaritate intra şi inter colectivitate, precum şi în
mulţimea lor pe întinsul fostei Dacii. Obştile s-au menţinut în spiritul tradiţiilor
pământene, au preluat creştinismul şi au menţinut procesul de romanizare,
evoluând către formaţiuni prestatal feudale. A fost practic o reluare a vieţii de
la început, pe o structură dacică puternic înrădăcinată în conştiinţa acelor
oameni care nu s-au lăsat desprinşi de pe pământul străbunilor; nu l-au
abandonat, n-au renunţat la limba şi credinţa lor, dobândite între timp.
Înfruntând vitregii greu de imaginat dacoromanii (străromânii) au găsit formule
de supravieţuire şi continuitate în condiţii de disoluţie etno - culturală
provocate de migraţii. În această privinţă subscriem la opiniile potrivit cărora
dispariţia relaţiilor de producţie tipice societăţii dacice şi celei romane
(sclavagiste) pe teritoriul vechii Dacii, în urma retragerii autorităţilor romane,
nu a condus la instituirea unui mod de producţie superior, feudal, dar nici la o
întoarcere spre comuna primitivă, deşi migraţiile barbare puteau determina
aceasta.
Saltul calitativ realizat încă din ultima perioadă a statului dac definitivat de
stăpânirea romană, şi anume generalizarea organizării teritoriale a
comunităţilor vicinale nu a putut fi lichidat de noii cuceritori. Aşadar,
înfruntând vitregiile provocate de migraţiile barbare, obştea strămoşească s-a
păstrat şi s-a dezvoltat, evoluând către închegarea unor noi forme de
convieţuire socială, economică şi politică. Existenţa satelor obşte este atestată
arheologic şi prin scrieri contemporane, în întreg spaţiul vechii Dacii.
Creşterea demografică, oglindită în extinderea teritorială a obştilor existente,
precum şi apariţia de obşti noi s-a reflectat în apropierea dintre acestea, dând
naştere la formaţiuni mai mari, mai cuprinzătoare. În cadrul acestui proces,
unele obşti şi-au pierdut identitatea în noile comunităţi, numite uniuni de obşte,
cu o capacitate economică mai mare şi cu o eficienţă sporită în apărarea fiinţei
lor faţă de pustiitoarele migraţii care nu conteneau.
Uniunile de obşti, unele mai puternice, altele mai firave, vor constitui temelia a
ceea ce s-au numit ţări, apoi cnezate şi voievodate, formaţiuni mult mai
cuprinzătoare şi mai clar exprimate în plan politic, administrativ şi
militar.Încadrarea obştilor săteşti în formaţiuni politice mai largi nu a modificat
structura internă tradiţională a fiecăreia dintre ele. Obştea teritorială a rămas
celula de bază a organizării administrative rurale, adică satul cu particularităţile
şi meritele lui în susţinerea formaţiunilor mai mari din care vor face parte.
1.2.4. Apariția si dezvoltarea obștilor teritoriale

Obştea sătească a fost singura formă de organizare social-economică a
populaţiei daco-romane în acest răstimp, de la părăsirea Daciei de către romani,
până la integrarea în structurile statale feudale. Obştea nu şi-a încetat existenţa
nici în timpul stăpânirii romane şi nu a putut fi distrusă nici de marile migraţii.
Formă tradiţională dacică, apoi daco-romană de organizare social-economică,
obştea sătească a supravieţuit şi s-a dezvoltat corespunzător, în secolele ce au
urmat, pe tot teritoriul fostei Dacii, constituind una din liniile de forţă ale
unităţii românilor, un adevărat bastion etnic, social-economic, juridic şi religios
al populaţiei autohtone în lupta pentru dăinuire pe pământul strămoşesc.
Deşi lipsită de conducere administrativ-politică centrală sau zonală, obştea
strămoşească a cunoscut totuşi organizarea, o organizare sui generis ce
particularizează în comparaţie cu perioada dacică sau cea feudală de mai târziu,
precum şi faţă de alte obşti.
Locul primordial l-a avut criteriul teritorial susţinut de cel economic. La
temelia trăiniciei obştii a stat întotdeauna solidaritatea de interese, nevoia de
apărare şi supravieţuire. În virtutea celor de mai sus, membri ai obştii erau
numai cei ce stăpâneau prin voinţa întregii comunităţi o parte din teritoriul
comun. În obştea teritorială, vicinală sau sătească, teritoriul avea atât funcţie
economică, precum şi semnificaţie socială de determinare a apartenenţei la
obşte.
Din punct de vedere politic, obştea teritorială reprezenta o democraţie care
folosea principiul colectiv şi se autoadministra. Obştea îşi alegea singură
organele de conducere prin consimţământ general şi pe care membrii
comunităţii le respectau, supunându-se de bună voie dispoziţiilor acestora.
Asemenea organisme de conducere erau:
a) Adunarea Megieşilor, membrii stăpânitori de-a valma;
b) Oamenii Buni şi Bătrâni, aleşi dintre megieşi, şi care aveau
împuterniciri judiciare;
“Ceata de bătrâni - arăta Romulus Vulcănescu - era dătătoare şi păstrătoare de datini,
cutume şi tradiţii juridice. Ea constituia organul suprem de reglementare obişnuielnică a
obştei şi totodată de judecată fără apel...”
c) Juzii, şefi militari ai satului (obştii); un fel de strajă permanentă. Şi
aceştia aveau împuterniciri judiciare.
În cadrul obştii exista prin tradiţie un spirit conlucrativ de apărare şi muncă în
comun. Obştea sătească a cunoscut şi relaţii intercomunitare publice. Acestea
se stabileau pentru nevoi de apărare sau lucrări comune, punându-se sub o
comandă unică satele din aceeaşi vale sau regiune. De aici şi până la
confederaţiile (uniunile) de obşti, cu aspect de nucleu statal, nu a fost decât un
pas.
Viaţa economică a obştii
În cadrul procesului de teritorializare a obştilor, un rol important l-a avut
economicul, evoluţia „tehnicilor agricole” şi pastorale – cum se demonstrează
în lucrări de specialitate (H.H. Stahl şi P.P. Panaitescu). Obştea a fost în primul
rând o comunitate de muncă, într-un teritoriu dat, constituită într-un prim
stadiu pe baza legăturilor de rudenie. Destrămarea relaţiilor gentilice
(familiale) a dus la slăbirea legăturilor de rudenie, locul acestora luându-l
criteriile teritorial şi economic. În acest fel, în cadrul obştii teritoriale, vicinală
sau sătească principiul teritorial va căpăta şi o funcţie economică.
Principalele îndeletniciri ale obştilor au rămas aceleaşi, ca şi în vremea geto-
dacilor: agricultura, păstoritul, creşterea animalelor, meşteşugurile etc. În
privinţa muncii agricole se poate afirma că era bine organizată, pe bază de
normative speciale cum erau: repartiţia câmpurilor de cultură pentru membrii
obştii; folosirea asolamentului pe culturi şi câmpuri; stabilirea momentelor
privind declanşarea campaniilor de arat-semănat şi recoltat; fixarea rezervelor
agricole pentru sămânţă, schimburi comerciale, dări etc.
În paralel cu agricultura se desfăşura o substanţială activitate în domeniul
creşterii vitelor (bovine, cabaline, porcine), precum şi a păstoritului. Existau şi
aici norme, bine delimitate şi respectate ca atare, legate mai ales de păstorit:
pornirea turmelor, împărţirea produselor în cazul turmelor comune; stabilirea
locurilor şi perioada de păşunat etc.
Alte activităţi, comune sau individuale, la fel de importante, care intrau, de
asemenea, în răspunderea şi atribuţiile obştii erau: mineritul, vânătoarea,
pescuitul, executarea căilor de acces (drumuri), defrişări de păduri, amenajări
hidrotehnice sau construcţia de aşezăminte publice (de rugăciune).
O atât de complexă activitate presupunea, desigur, şi existenţa unor oameni
pricepuţi în organizare. Ei au existat, fără dubii. În primul rând erau cei din
conducerea obştii, însă s-au afirmat şi alte persoane cu calităţi (întreprinzători,
cu iniţiativă) care cu timpul s-au detaşat faţă de masa membrilor obştii. Trebuie
subliniat faptul că aceştia au avut o contribuţie însemnată la dinamizarea vieţii
economice şi la propăşirea obştii în general. Aşa s-au conturat treptat
diferenţele economice în societatea de obşte a străromânilor. La începutul
perioadei, aceste diferenţieri mai curând nu se semnalau, sau dacă existau ele
erau foarte slabe. Abia în secolul al VIII-lea vor apare primele manifestări clare
de inegalitate economică şi socială.
În concluzie la această problemă se poate susţine că: principiul economic
fundamental în cadrul obştii a fost proprietatea comună asupra tuturor
pământurilor şi asigurarea accesului fiecărui membru la cele trei mari zone
economice şi agricole, anume:
a) terenurile arabile;
b) vatra satului;
c) păşunile, pădurile, apele.
Proprietatea
Principala avuţie a obştii era pământul pe care locuia şi îl lucra, păşunile,
pădurile, apele, tot ce intra sub incidenţa teritorială a obştii. Proprietatea era
comună; o stăpânire în devălmăşie care nu era suma proprietăţilor individuale
ci un întreg asupra căruia aveau drepturi egale toţi membrii colectivităţii, cu
excepţia bunurilor personale. De precizat faptul că doar pământul era în
proprietate comună, roadele acestuia reveneau fiecărei familii potrivit lotului ce
i se atribuia la începutul fiecărui an agricol. În cadrul proprietăţii devălmaşe,
membrii obştii, individual sau în grup, nu aveau voie să înstrăineze părţi din
moşie. Proprietatea obştească era sacră, intangibilă. Turmele de oi, vite, cai
etc., erau socotite, de asemenea, bunuri comune (devălmaşe). În această
categorie intrau bunurile din subsol (diferite minereuri), morile, precum şi alte
instalaţii. În aceste condiţii se pare că a luat naştere dreptul la preemţiune,
cunoscut prin durabilitatea lui. Înstrăinarea de bunuri imobile privea pe cei ce
nu făceau parte din clanul respectiv. Dacă cineva renunţa la drepturile lui
asupra lotului de pământ se impunea consultarea mai întâi a rudelor doritoare
de a cumpăra, iar în cazul că nu se găsea cineva dintre rude, urmau vecinii,
obştea. Ideea era aceea de a nu înstrăina părţi ale comunităţii.
Stăpânirea personală
Dacă pământul era în devălmăşie, existau şi bunuri ale familiei, cum erau casa
şi curtea, unelte şi alte bunuri personale, care vor sta la temelia viitoarelor
proprietăţi feudale. Casa a fost prima desprindere de obşte. Fără îndoială că şi
uneltele personale aveau acelaşi statut, legiferat de către comunitatea de obşte.
Semnul trecerii gospodăriei în stăpânire personală l-a constituit gardul (I.I.
Rusu) cu care a fost izolată de proprietatea comună a obştii. Modul de îngrădire
a casei şi a curţii este constatat începând cu secolul al IV-lea e.n. Un proces
asemănător s-a petrecut cu câmpul, ajungându-se la delimitări de loturi numite
sorţ. Probabil pentru încurajarea unei mai bune organizări a muncii şi pentru
randament mai mare, conducerile obştilor au stimulat loturile familiale sau
personale. Se ivea astfel o valoare nouă în domeniul proprietăţii şi o normă
legislativă proprie viitoarelor forme de proprietate feudală. Lărgindu-se treptat,
proprietatea va deveni una dintre instituţiile fundamentale ale dreptului feudal
şi burghez de mai târziu.
Regimul persoanelor
Fapt enunţat deja la alte capitole, regimul fundamental al obştii era egalitatea
dintre membrii acesteia. Egalitatea era determinată de caracterul de devălmăşie
asupra pământului şi de participarea tuturor la munca de producere a bunurilor,
în condiţiile absenţei elementului economic dominant, care să nu muncească
dar să aibă mai mult decât cei ce lucrau. Prin dispariţia stăpânirii romane de tip
sclavagist, şi când încă nu apăruseră deosebirile de avere, oamenii erau toţi
egali. Calităţile personale de inteligenţă, vitejie, bună comportare – aşa cum
erau de exemplu, oamenii buni şi bătrâni, puteau să evidenţieze pe unii
membrii din cadrul comunităţii săteşti, dar sa nu-i suprapună celorlalţi. Prin
sarcinile obşteşti pe care le îndeplineau, aceştia aduceau foloase întregii obşti.
Familia
În perioada la care ne referim (sec. IV-IX) familia mică devine celula de bază a
societăţii. Familia avea atribuţii economice, paternale, biologice, educative,
sociale etc. Exista o solidaritate familială rezultată din aceste atribuţii şi
răspunderi. Exista îndatorirea de întreţinere reciprocă între soţi şi între părinţi şi
copii. Asemenea principii tradiţionale la daci vor fi întărite de religia creştină,
răspândită în lumea daco-romană încă din secolul al III-lea e.n. Căsătoria se
încheia prin liber consimţământ al soţilor, iar după răspândirea creştinismului
şi prin binecuvântarea religioasă. Divorţul era admis la cererea oricăruia dintre
soţi pe baza aceloraşi principii de egalitate, în ceea ce privea motivele invocate.
De asemenea, succesiunea: descendenţii aveau drepturi egale la moştenirea
părinţilor. Dreptul de moştenire era recunoscut şi soţului supravieţuitor.
Norme de drept civil
De necrezut că într-o lume atât de zbuciumată, expusă la permanente retrageri
din calea năvălitorilor şi revenirea la vetrele iniţiale, o lume în care orice lucru
se realiza anevoios, s-a găsit forţa necesară menţinerii şi promovării vieţii
specifice, a normelor morale şi de drept, condiţie fără de care nu se poate vorbi
de societate organizată sau civilizaţie. A creat şi acumulat valori noi, reuşind
chiar să asimileze numeroase grupuri de populaţie străine, risipite în acest
spaţiu de tăvălugul migraţiilor, populaţii cu care autohtonii adesea au conlucrat
sau pe care le-au înfruntat. Asimilarea de populaţii migratoare explică diferenţa
istorică dintre autohtoni (mai evoluaţi) şi năvălitori, aflaţi într-un stadiu mult
înapoiat. În astfel de condiţii, foarte succint prezentate, daco-romanii, mai
exact străromânii, au menţinut legea pământului, adică norme şi instituţii de
drept.
Obiceiul pământului nu este o creaţie a unui moment oarecare din trecut, ci
este produsul unui îndelungat proces istoric care, în linii mari, coincide cu
însuşi drumul urmat de poporul ce l-a aplicat. Într-o formă iniţială, acest sistem
normativ a corespuns societăţii fără clase, iar după înglobarea comunităţilor
săteşti în organisme politice de tip statal - mai întâi de tip sclavagist, apoi
feudal - ele au căpătat caracter de formaţiune juridică, în cadrul unui proces
dialectic specific, prin care dreptul clasei dominante, impus maselor populare
ca drept pozitiv, a continuat să fie aplicat de acestea şi după dispariţia acestor
clase, a modului de producţie şi a sistemului de drept respectiv, transformându-
se din drept pozitiv în obicei juridic.
Dreptul civil s-a manifestat sub diferite forme de exprimare juridică. În primul
rând, ca persoane libere şi egale, membrii obştii puteau încheia diverse
tranzacţii sub formă de contracte. Vânzarea era contractul cel mai răspândit, cu
efect translativ de proprietate prin simplul consimţământ al părţilor. Numeroase
tezaure monetare scoase la iveală de arheologi pentru epoca respectivă, precum
şi exemplarele de balanţe pentru cântărirea obiectelor de vânzare, fac dovada
unui comerţ intens şi implicarea persoanei în afaceri, care atrăgea după sine
responsabilităţi şi respectarea de norme comerciale, juridice de piaţă.
Contractele verbale erau precumpănitoare, iar cuvântul dat lega părţile, ca şi
datul mâinii, ambele procedee având sensuri magice. Jurământul era folosit şi
în înţelegerile particulare şi în cele cu alte popoare (de stat).
Răspunderea penală şi procedura de judecată
În condiţiile din acele vremuri este aproape surprinzător faptul că au existat
norme de drept care au funcţionat cu eficienţă. Cu certitudine, la menţinerea şi
impunerea normelor juridice în societate a contribuit biserica, precum şi
spiritul foarte puternic de comuniune. Exista o supunere totală (cel puţin la
început) faţă de voinţa colectivităţii.
Aşadar au existat instituţii (nu în sensul celor de astăzi) şi activităţi legislative
pe care trebuie să le descifrăm din multitudinea ştirilor despre alte domenii.
Adesea, actul juridic putea fi confundat cu faptul economic, religios, militar
sau politic. Totuşi, cu toată perfecţiunea pe care, din sentimentalism încercăm
să o atribuim înaintaşilor noştri, trebuie relevat faptul că existau şi abateri de la
normele de conduită socială stabilite prin tradiţie sau impuse de colectivitate
(direct ori prin conducătorii ei). Complexitatea fiinţei umane, imprevizibilul
social au cauzat şi anomalii care la rându-le au determinat măsuri pentru
stoparea şi eradicarea lor. Spre deosebire de perioada anterioară retragerii
aureliene formalismul caracteristic dreptului roman a dispărut, impunându-se
formele mai vechi, simple şi directe.
Se poate susţine astfel că tradiţia dacică a fost destul de puternică, dacă avem
în vedere următoarele: după retragerea romană, statul cu organismele lui a
lipsit; clasele dominante nu existau; lumea daco-romană s-a refăcut în mediul
rural; populaţiile migratoare au frânat evoluţia societăţii daco-romane.
Menţinerea şi revigorarea cutumei dacice s-a datorat faptului că dreptul roman
nu a fost aplicat marii majorităţi a populaţiei din Dacia Romană.
Această populaţie avea statutul de peregrin, iar cetăţenii romani colonizaţi în
provincie au păstrat în bună măsură propriul lor drept provincial, pe care apoi l-
au luat cu ei odată cu retragerea din Dacia. Rezultă de aici întrebarea firească şi
anume cum şi de unde au ajuns la nord de Dunăre numeroase elemente de drept
roman pe care le întâlnim mai ales în epoca modernă. Ipotetic se poate
răspunde că asemenea elemente, prezente în spaţiul românesc de mai târziu, au
fost preluate posterior prin influenţe indirecte, dar şi directe (prin Bizanţ), care
s-au regăsit într-un fond preexistent mai cuprinzător.
Prin legile introduse, romanii au reuşit, în anumite privinţe, să cointereseze şi
masa cetăţenilor de rând, astfel că unele din legile romane au devenit cutumă în
cadrul obştei locale. Dreptul acţiona atunci când normele de conduită socială
stabilite prin obiceiul pământului sau ad-hoc, erau încălcate. Conflictele dintre
membrii obştii se rezolvau în cadrul acesteia. În alte cazuri nefericite se
recurgea la Legea talionului. În cazul în care o persoană sau mai multe dintr-o
obşte provocau daune altei obşti, răspunderea o prelua obştea vinovatului
(vinovaţilor). Aşadar răspunderea era solidară din partea comunităţii, care îşi
aroga dreptul de a pedepsi pe vinovat potrivit regulilor din obştea respectivă,
răspunzătoare de educaţia lui. În cazul că existau daune, de asemenea, obştea
căreia îi aparţinea vinovatul plătea despăgubiri. În vechiul sistem punitiv
popular românesc pedeapsa maximă era nu moartea, ci izgonirea vinovatului
din colectivitate (sat, obşte). Opinia publică exercita astfel un control şi o
înrâurire puternică şi permanentă asupra celor ce nu respectau regulile de
convieţuire. S-au păstrat până târziu în evul mediu şi epoca modernă, şi alte
pedepse cum erau strigarea peste sat, sau cu ocazia unor întruniri atribuirea de
porecle făptaşilor vinovaţi.
În general, în lumea obştilor predominau infracţiuni contra persoanelor, şi nu
cele contra bunurilor, furtul fiind considerat un lucru lipsit de sens. Însuşirea
roadelor pentru consumul pe loc nu era socotită furt, ci numai culegerea lor
pentru alte scopuri (înstrăinare). Sancţiunea pentru hoţ era purtarea lui prin sat
cu lucrul furat, ceea ce echivala cu moartea civilă a celui vinovat. Se aplica şi
vendeta (răzbunarea) dar în zonele rămase în urmă, unde relaţiile gentilice au
durat mai multă vreme. În zonele în care obştile teritoriale s-au dezvoltat mai
de timpuriu, începuse să se admită compoziţia. Normele de convieţuire aplicate
în vechime, în relaţiile materiale dintre membrii comunităţilor vecine de pe
teritoriul ţării noastre au îmbrăcat forme multiple: organizare, administraţie,
regimul persoanelor, bunuri, obligaţii, pedepse, relaţii intercomunitare publice
şi private etc. având caracter de sistem normativ ce corespundea, în conţinut şi
formă, nevoilor concrete ale acestor comunităţi, stadiului lor de dezvoltare.
Toate relatările subliniază vechimea acestor practici, ce au avut o aplicare
îndelungată, pe baza convingerii că ele reprezentau o ordine juridică şi că
aveau deci o raţiune de a exista.
Nerespectarea obiceiului juridic, înzestrat cu sancţiune materială, însemna, în
acelaşi timp, nesocotirea voinţei întregii comunităţi, fapt pentru care cel
vinovat se excludea automat şi fără drept de apel din mijlocul ei, fiind
“desconsiderat şi povestit peste tot satul”, “rămânea toată viaţa batjocura
satului”, “nu mai scăpa de gura satului” –– formulări de expresie juridică
venite din vechime şi care s-au păstrat până în contemporaneitate.
Sarcina de lucru 7
Selectează şi descrie în fraze minimale (3) modul de transformare a
practicilor juridice romane începând cu anul 275d.Hr.

Rezumat
Desprinşi din marele neam al tracilor, geto-dacii s-au afirmat ca popor de sine
stătător în prima jumătate a mileniului I î.e.n.. Istoria îi consemnează pe geto-
daci, începând cu secolele VIII-VII î.e.n., având ca „graniţă” de sud
povârnişul nordic al munţilor Haemus (Balcani), restul graniţelor din vest,
nord şi est rămânând aceleaşi, menţionate mai sus, la traci. Se poate conchide
aşadar că în perioada democraţiei militare existau norme de drept proprii
(cutume) ale geto-dacilor privitoare la raporturile externe. Statul dac
Tcentralizat s-a constituit în jurul anului 80 î.e.n. sub conducerea regelui
eBurebista şi a marelui preot Deceneu, prin unificarea tuturor formaţiunilor
s (regatelor) locale, fără excepţie. Două războaie puternice (101/102 şi 105/106)
t au adus deznodământul, victoria romanilor asupra armatei condusă de marele
Decebal. Urmările au fost: prăbuşirea statului dac (desfiinţarea lui)
dezmembrarea şi dispariţia armatei dace, sinuciderea lui Decebal, cucerirea
parţială romană în Dacia etc. A fost ocupată —potrivit informaţiilor
geografului Ptolemaios—Transilvania (mai puţin Maramureşul), Banatul,
Oltenia, vestul Munteniei şi o parte din Moldova de sud vest. Precizăm aici că
Dobrogea fusese încorporată Imperiului Roman la începutul sec. I e.n... Restul
teritoriului dacic, Maramureşul, teritoriile de la est de Carpaţi (probabil şi
Carpaţii răsăriteni inclusiv curbura Vrancei), a rămas în afara cuceririi
romane. În condiţiile absenţei unei conduceri centrale, dacii de aici şi-au
continuat modul lor de viaţă tradiţional. În anul 212 e.n. împăratul roman
Caracalla a dat edictul imperial cu privire la naturalizarea peregrinilor.
Cetăţenii, latinii, peregrinii, sclavii sau alţii, reprezentau tot atâtea categorii
juridice în tabloul societăţii provinciale din Dacia. După retragerea
autorităţilor romane din teritoriul fostei Provincii Dacia, s-a înregistrat un
fenomen de ruralizare a vieţii sociale, ca efect al încetării existenţei puterii
administrative centrale şi locale, precum şi ca urmare decăderii oraşelor.
Astfel, în fosta Dacie a lui Decebal au apărut o multitudine de obşti teritoriale,
lipsite însă de clasa dominantă conducătoare şi fără structuri administrative
centralizate sau locale.
1. Identificați primul izvor istoriografic ce face referire la triburile de get-
daci:
a) Strabon;
b) Herodot;
c) Dio Cassius.
2. Precizați care a fost momentul unificării triburilor de geto-daci şi al

constituirii statului dac unitar:
a) în timpul cuceririi romane;
b) în timpul regelui Burebista;
c) în perioada domniei regelui Decebal.
3. Identificați care au fost principalele trei categorii sociale existente in

spațiul provinciei Dacia Romana:
a) cetățenii, latinii, peregrinii;
b) latinii, sclavii, peregrinii;
c) cetățenii, latinii, peregrinii, sclavii.
4. Consecințele retragerii romane de la Nordul Dunării au condus din punct

de vedere juridic la?
a) dispariția dreptului roman din fosta provincie Dacia;
b) reinstaurarea normelor de drept dacice anterioare;
c) modificări ale normelor juridice daco-romane datorită noilor veniți.
5. Organizarea şi conducerea obştilor se făcea:

a) de-a valma;
b) organizat prin intermediul unor slujbași remunerați de obște;
c) prin intermediul instituțiilor obștii, juzi, cneji, Adunarea Megieșilor,
Adunarea oamenilor buni si bătrâni.

1. b; 2. b; 3. a; 4. c; 5. c
1. Cosmin Dariescu, Istoria statului şi dreptului românesc din antichitate până la Marea
Unire, Editura C.H.Beck, Bucureşti 2008, p 3-26;
2. Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura
Universul Juridic, 2003, p 9-46
3. Cloşcă, Constantin, Asandului, Gabriel, Istoria Dreptului Românesc, Galaţi, Editura
Fundaţiei Academice Danubius, 2002, p 12-68;
4. Dan Ţop, Istoria dreptului şi statului românesc, Editura Bibliotecii Pedagogice Naţionale
Bucureşti, 2007, p 48-82
5. Voicu, Costică, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura Universul Juridic,
2006, p 39-92;
6. Florin Negoiţă, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Universitară, Bucureşti,
2008, p 7-41;

Isdr I

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Isdr I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI

ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC

2. Spațiul juridic medieval romanesc

3. Aspecte privind modernizarea dreptului românesc

4. România şi statul de drept în secolul XX

Istoria dreptului românesc 2

Bibliografie (de elaborare a cursului)

Istoria dreptului românesc 3

Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:

 definirea istoriei dreptului ca disciplină juridică;

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

Istoria dreptului românesc 5

 să defineşti aspectele unitare ale evoluției dreptului la geto-daci;

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 8 ore

Istoria dreptului românesc 6

1.1. Evoluția raporturilor juridice in spațiul geto-dac

Istoria dreptului românesc 8

1.1.2. Norme de drept premergătoare statului dac centralizat

1.1.3. Evoluția statului şi a dreptului geto-dac

Istoria dreptului românesc 10

1.1.4. Aspecte economice şi administrative privind apariția statului dac centralizat

Istoria dreptului românesc 11

Istoria dreptului românesc 12

1.1.5. Instituțiile de drept la geto-daci in cadrul antichității clasice

Istoria dreptului românesc 16

Istoria dreptului românesc 17

Expansiunea romană în sud-estul Europei a atins frontierele dacilor, care

Istoria dreptului românesc 18

Istoria dreptului românesc 19

1.2.2. Evoluția instituțiilor de drept în Dacia Romană

1.2.3. Consecințele retragerii romane de la Nordul Dunării

1.2.4. Apariția si dezvoltarea obștilor teritoriale

Istoria dreptului românesc 31

2. Precizați care a fost momentul unificării triburilor de geto-daci şi al

3. Identificați care au fost principalele trei categorii sociale existente in

4. Consecințele retragerii romane de la Nordul Dunării au condus din punct

5. Organizarea şi conducerea obştilor se făcea:

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Istoria dreptului românesc 33

S-ar putea să vă placă și