Imaginea vikingului ca luptător feroce, lipsit de orice fel de cultură, care spulberă pur şi simplu totul în

cale, un veritabil sălbatic, este una dintre cele mai des întâlnite mistificări istorice, cu rădăcini mai mult
în tradiţii literare decât în realităţi propriu-zise. Avem de-a face într-adevăr cu o civilizaţie în care cultul
războnicului este la loc de cinste, în care peste tot în literatură se elogiază fapte neîntrecute de vitejie şi
de eroism. Dincolo de toate exagerările care îi echivalează pe vikingi cu monştrii însetaţi de sânge, în
literatură apare totuşi o categorie aparte de războinici, una care pare a se apropia de închipuirile noastre
despre ei. Este vorba despre un grup foarte special de luptători, numiţi berserkeri.

Termenul poate proveni de la bare-sark, adică “fără cămaşă”, pornind de la obiceiul lor de a se arunca în
luptă fără armură. Ynglingasagapomeneşte acest obicei, povestind că luptătorii lui odin nu se serveau de
cămăşile de zale şi se purtau precum lupii şi câinii turbaţi. Altă ipoteză leagă termenul de bear-sark, cu
referire la pielea de animal pe care o purtau aceştia. Saga lui Grettir îi numeşte pe războinicii regelui
Harald “piei de lup”, o metaforă întâlnită şi în Vatnsdaela Sagaşi Hrafnsmal. Berserkerii sunt înrudiţi
cumva prin comportament cu însuşi zeul Odin, despre care Adam din Bremen ne spune că reprezintă
furia. Numele lui, Wotan, îşi are de altfel rădăcinile în cuvântul vechi nordic odur, de unde în germană
avem Wut, furie. Acest lucru ne aduce în vedere nebunia înspăimântătoare a luptătorului care devine un
soi de simbol pentru Odin, dacă ne gândim şi că zeul se putea metamorfoza în diverse animale sălbatice,
deziderat şi al berserkerilor.

Berserkerii asimilau şi ei calităţile bestiale ale urşilor şi lupilor, şi avem ca exemple pe eroi precum
Kveldulfr din Saga lui Egil Skallagrimsson, sau pe Bjarki din Saga lui Hrolf, care în cursul luptei se prefac
literalmente în animale, semănând teroare în jurul lor. Georges Dumezil denumeşte fenomenul
hamingja(suflet, spirit) sau fygja(formă a sufletului), o ipostază particulară a războinicului. O altă calitate
odinică deţinută şi de berserkerieste imunitatea magică faţă de arme. În Havamal, Odin recurge la tot
felul de vrăji pentru a induce această imunitate. Poveştile spun că berserkerii deţin câteodată din
naştere această capacitate, ca nicio armă să nu-I poată răni, lucru legat se pare şi de asumarea formei
animale prin acele piei. În Vatnsdaela Saga, războinicii poartă piei de lup care îi feresc de orice lovituri,
mai rezistente şi ca zalele. Conceptul de imunitate este posibil să fi evoluat şi furia şi nebunia
războincului, care în starea lui de extaz marţial, nu mai simte rănile.

Mai este posibil şi ca berserkerul să fi fost realmente un membru al unui cult special dedicat lui odin.
Practicile unui astfel de cult trebuie să fi fost rezervate numai iniţiaţilor. Avem totuşi unele referinţe
sporadice, de pildă Constantin al VII-lea, în Cartea Ceremoniilor, pomeneşte un dans practicat de
membrii gărzii sale de varegi, care în timpul său purtau piei şi măşti de animale, foarte probabil un rit
legat de informaţiile mitologice despre berserkeri. Acest tip de dans cu costumaţie îl regăsim adesea în
reprezentări figurative de pe coifuri, teci sau armura de braţ, ilustrând oameni cu cap de animal şi
acoperiţi cu blănuri.
Alte practici ritualice menţionate în literatură sunt iniţierile de tineri razboinici în grupuri de berserkeri,
numărând de obicei 12 oameni. O altă caracteristică a acestor grupuri este numele conducătorului,
adeseori Bjorn sau un derivat, însemnând urs. Iniţierea constă într-o bătălie reală sau simulată cu un urs.
Un exemplu îl avem din Saga lui Grettir, în care Bjorn, liderul bandei de berserkeri, aruncă pelerina lui
Grettir în grota unui urs, iar acesta trebuie să-l supună pentru a o recupera. În Saga lui Hrolf, Hjalti,
protejatul lui Bjarki, îndeplineşte o misiune similară, numai că de data aceasta lupta este una simbolică,
cu pielea unei bestii deja ucise.

S-a avansat şi ipoteza cum că mitul berserkerului ar proveni de fapt din cosumarea unor ciuperci
halucinogene de tipul Amanita muscaria, sau din simptomatologia epilepsiei, isteriei sau unor boli
mintale. Ciupercile însă mai mult slăbesc organismul, iar celelalte cazuri sunt izolate. Trebuie însă ţinut
cont mai degrabă de nişte categorii mitologice care explică şi legitimează preferinţa pentru calităţile
combative, calităţi care se poate să fi fost autoinduse prin practicile rituale din cadrul clanurilor de
berserkeri, care serveau la identificarea războicilor cu Wotan, de unde probabil şi ideea transformării în
diverse sălbăticiuni. Apariţia berserkerului trebuia să fie una a terorii încarnate. Dumezil face o paralelă
între aceste clanuri şi tribul Harilor menţionat de Tacitus, care nu se foloseau doar de ferocitatea lor
naturală, ci şi de pictarea trupului pentru a stârni panică printre inamici. Este un gest similar cu folosirea
pieilor pentru a sugera metamorfoza în ceva supraomenesc.