Juliane Koepcke, fata care a căzut din avion și a

supraviețuit în junglă
incredibilia.ro

Juliane Koepcke avea 17 ani și era nerăbdătoare să ajungă acasă. Tocmai absolvise
liceul în Lima și se întorcea acasă, la stațiunea de cercetare biologică Panguana, fondată
de părinții ei, în adâncul junglei amazoniene, la aproximativ 150 de kilometri sud de
Pucallpa.

Locuise la Panguana din când în când, timp de trei ani, împreună cu mama sa, Maria, și
cu tatăl său, Hans-Wilhelm Koepcke, ambii zoologi. Zborul lor a avut loc în ajunul
Crăciunului din 1971, iar avionul avea deja șapte ore întârziere.

Juliane Koepcke alături de părinții ei. Foto: Arhiva personală / New York Times

Era puțin înainte de prânz când Juliane și mama ei s-au îmbarcat în cele din urmă în
avion. Zborul spre Pucallpa trebuia să dureze mai puțin de o oră. La aproximativ 25 de
minute de la decolare, zborul LANSA 508 a intrat într-o zonă de furtuni și turbulențe
puternice, iar avionul a început să vibreze violent.

Compartimentele de deasupra capului au zburat și s-au deschis, lovind pasagerii și

echipajul cu valize și cadouri de Crăciun. Avionul ar putut face cale întoarsă, dar existau
presiuni pentru a respecta programul de sărbători, așa că piloții au continuat să zboare.

După aproximativ zece minute de zguduituri, Juliane a văzut o străfulgerare foarte

puternică lovind aripa stângă. Și-a auzit mama ei spunând: „Ăsta-i sfârșitul, totul s-a
terminat!” Imediat după aceea, avionul a intrat în picaj.

Curiozitate.ro

Care este diferența dintre ciori și corbi? „Eminențele cenușii” din lumea animalelor

Care este diferența dintre ciori și corbi? „Eminențele cenușii” din lumea animalelor

Revistadesanatate.ro

Miracolul frunzelor de țelină. A ă de ce o numea Homer „iarba sacră”

Miracolul frunzelor de țelină. A ă de ce o numea Homer „iarba sacră”

„Era întuneric beznă și oamenii țipau, apoi vuietul adânc al motoarelor mi-a
umplut complet capul”, avea să își amintească Juliane mai târziu.

Pe măsură ce avionul a căzut, s-a rupt în bucăți, separând-o de toți ceilalți de la bord.
Următorul lucru de care a fost conștientă a fost că era în aer liber, încă legată de scaunul
ei, și că se prăbușea în jungla de dedesubt.

„Puteam să văd bolta junglei învârtindu-se spre mine. Apoi mi-am pierdut
conștiența și nu-mi amintesc nimic din impact”, a spus ea.

Când s-a trezit a doua zi, s-a trezit înconjurată de un frunziș dens. Nu mai era nimeni
altcineva. Avionul zbura la o altitudine de 6.400 de metri când a intrat în furtună. S-a rupt
în bucăți la aproximativ 3.000 de metri, iar fata a căzut de la această înălțime.
Juliane Koepcke a vizitat locul accidentului în 1988. Foto: BBC

Supraviețuirea ei a fost miraculoasă. Chiar și rănile ei – o claviculă ruptă, un genunchi

luxat și câteva tăieturi pe umeri și picioare – au fost minore.

„Am rămas întinsă acolo, aproape ca un embrion, pentru restul zilei și o noapte
întreagă, până a doua zi dimineața. Eram complet udă, acoperită de noroi și
pământ, căci trebuie să plouat torențial o zi și o noapte întreagă”, a scris ea
în cartea ei de memorii, „Când am căzut din cer”, publicată în 2011.

Era în mijlocul sezonului ploios, așa că nu existau fructe pe care să le culeagă și nici
crengi uscate cu care să facă focul. În ciuda situației sale precare, Juliane nu simțea
teamă, ci doar „un sentiment nemărginit de abandon”.

După ce a petrecut trei ani cu părinții ei la stațiunea de cercetare, Juliane a învățat multe
despre viața în pădurea tropicală.

„Am recunoscut sunetele animalelor sălbatice din Panguana și mi-am dat

seama că mă a am în aceeași junglă”, a scris ea.

Tatăl ei o învățase cum să supraviețuiască în cazul în care s-ar pierdut vreodată în

jungla neprimitoare. „Caută întotdeauna un pârâu”, îi spusese părintele ei. „Urmează
pârâul până la un râu. Râurile sunt drumurile indienilor Konibo, Shipibo și Cacataibo, ale
tăietorilor de lemne și ale proprietarilor de plantații. Dacă te rătăcești în junglă, râurile pot
singura ta speranță de a ajunge la civilizație.”

Așa că, înarmându-se cu un băț pentru a se feri de șerpii veninoși, Juliane a început să
caute un râu. Tânăra purta o rochie foarte scurtă, fără mâneci, și sandale albe. Își
pierduse ochelarii, fără de care abia vedea.

De asemenea, își pierduse un pantof, dar îl păstrase pe celălalt pentru a testa solul din
fața ei în timp ce mergea. Primul lucru pe care Juliane l-a făcut a fost să o caute pe
mama ei în apropierea locului accidentului.

Juliane Koepcke și mama ei explorează jungla amazoniană, 1959. Foto: Arhiva personală
/ New York Times

Dar nu a găsit niciun rest. La mică distanță, a găsit un mic colet căzut din avion, în
interiorul căruia se a au câteva jucării și o bucată de tort de Crăciun. A încercat să
mănânce tortul, dar era saturat cu apă de ploaie. În pachetul de Crăciun, însă, era o
pungă mică de dulciuri, pe care a luat-o.
Jungla era plină de pericole. Printre frunze se ascundeau păianjeni otrăvitori și șerpi. În
aer erau muște și țânțari. Din copacii din apropiere atârnau fructe și boabe cu aspect
delicios, dar Juliane evita tot ce nu recunoștea, pentru că puteau otrăvitoare.

Fata a găsit în curând un mic izvor și a început să-i urmeze cursul, sperând că avea să
ducă în cele din urmă la un râu. În a patra zi, a găsit primele resturi de la accident – un șir
de trei scaune cu pasageri izbiți cu capul în pământ. Priveliștea cadavrelor i-a provocat
ori pe șira spinării.

Lipsa de hrană, căldura, mușcăturile neîncetate ale țânțarilor și rănile începuseră să o

doboare. Clavicula ei, ruptă în timpul dezastrului, devenea din ce în ce mai dureroasă pe
zi ce trecea. Rana de la picior îi îngreuna mersul pe măsură ce zilele treceau încet.

Dar, cu toate acestea, a continuat să meargă mai departe. Râul se lărgea și curgea tot
mai repede. În cea de-a zecea zi, s-a împiedicat pe marginea unui râu mare. Acolo a găsit
o barcă mică ancorată la mal, iar lângă barcă era o cărare care ducea la o colibă mică.
Nu era nimeni înăuntru.

A găsit un bidon de benzină, pe a folosit-o pentru a-și îngriji grosolan rănile. Și-a amintit
că tatăl ei a tratat cu kerosen o infecție cu viermi de care suferise câinele lor și a încercat
același lucru pe rănile ei cu ajutorul benzinei.

Juliane Koepcke fotogra ată la scurt timp după ce a fost salvată. Foto: BBC
De îndată ce a turnat benzină pe răni, zeci de viermi s-au târât afară din ea. A scos
aproximativ 30 de viermi din tăieturi și s-a simțit extrem de mândră de ea însăși.

În acea noapte a dormit pe scândurile goale ale colibei. În dimineața următoare

intenționa să continue în aval, dar, cum ploua torențial, a decis să se odihnească pentru o
vreme. Acea ploaie i-a salvat viața.

Câteva ore mai târziu, un grup de pescari a intrat în colibă, surprinși cu toții de vederea
femeii albe. Era slabă, plină de răni și abia mai respira. Bărbații i-au tratat rănile și i-au dat
ceva de mâncare. A doua zi, au dus-o cu barca în cel mai apropiat sat, iar de acolo a fost
transportată cu avionul la un spital.

Juliane Koepcke a petrecut 11 nopți în pădurea amazoniană. Ea a fost singura

supraviețuitoare a zborului. După această experiență chinuitoare, Juliane s-a mutat
înapoi în Germania, de unde proveneau părinții ei.

Precum părinții ei, Koepcke a obținut o diplomă în biologie și s-a întors în Peru pentru a
face cercetări ample asupra mamiferelor, în special pe lilieci. Povestea ei de supraviețuire
a fost subiectul unui lm italian din 1974, intitulat „Miracles Still Happen„ („Miracolele se
mai întâmplă”), și al unui documentar al regizorului Werner Herzog, intitulat „Wings of
Hope” („Aripi de speranță”).

Secvențe din „Aripi de speranță”

În 2011, ea și-a publicat propria autobiogra e, „When I Fell From the Sky” („Când am
căzut din cer”, disponibilă aici).

În prezent căsătorită cu Erich Diller, un entomolog specializat în viespi parazite, Juliane

conduce organizația de conservare pe care au fondat-o părinții ei. Panguana este acum
cea mai veche stație de cercetare biologică din Peru.

Rezervația are peste 500 de specii de copaci, 160 de tipuri de reptile și am bieni, 100 de
tipuri diferite de pești, șapte soiuri de maimuțe și 380 de specii de păsări.