După 1989 istoriografia privind Marea Unire a cunoscut importante evoluții.

Desființarea efectivă a
cenzurii, și-a „comandamentelor politice” au permis istoricilor larga libertate de cercetare a tuturor
temelor privind trecutul, inclusiv a celor mai dificile, care nu au putut fi abordate până atunci.

Articol publicat în revista HISTORIA, Nr. 84, Decembrie 2009. Articolul reprezintă opinia autorului.

Spulberarea „miturilor” poporului român

Totuși, încă de la începutul anilor’ 90 câțiva intelectuali s-au erijat în exponenți ai „societății civile”,
căutând să-și impună viziunea proprie asupra trecutului, prezentului și viitorului României. Aceștia,
prin radicalismul lor, aminteau de anii guvernării legionare din 1940, dar și de cei ai stalinismului de
la începutul anilor ’50 ai secolului al XX-lea. În prima jumătate a anului 1990 în România s-au revăzut
scene cu profesori alungați din amfiteatre de către studenți (așa cum procedaseră legionarii în
septembrie – noiembrie 1940).

Pe de altă parte, noii „formatori de opinie” ocupau ore în șir ecranele televiziunii (numită „liberă”)
dând indicații asupra modului de comportare a românilor, și mai ales a clasei politice, cerând cu
vehemență să se interzică apariția în mass-media a unor persoane (scriitori, artiști, profesori, oameni
politici) care nu le împărtășeau punctele de vedere. Este drept că nu se cerea condamnarea la
moarte fizică, așa cum se cerea la începutul anilor ’50, mulțumindu-se cu „moartea civică”. În fond,
societatea românească era amenințată de un talibanism la fel de radical, ca cel din vremea
legionarilor și bolșevicilor staliniști.

Declarându-se „elita intelectuală” a României, acest grup minuscul, dar extrem de activ în mass-
media, și-a arogat dreptul de a judeca și de a da verdicte, de a-i „lumina” pe toți asupra a ceea ce
este bun și ce este rău, ce este în folosul evoluției democratice și europene și ce este concepție
veche, antieuropeană și antisovietică. Unii au mers atât de departe încât au pretins că tot ce s-a scris
în domeniul istoriei până în 1989 era complet fals și trebuie „să o luăm de la zero”.

Principala acuzație ce se aducea istoriografiei românești era aceea că a promovat un spirit naționalist
și ar fi exagerat rolul românilor în istoria Europei și în cea universală. Pentru acești „civiști”
promovarea patriotismului era un act profund nociv, care trebuia extirpat din cultura și
comportamentul românilor. În acest context nu este întâmplător faptul că istoricul cel mai atacat,
după revoluția din decembrie 1989, a fost Ștefan Pascu, președintele Secției de Istorie și Arheologie a
Academiei, profesor (și fost rector) la Universitatea Babeș–Bolyai din Cluj-Napoca.

Dincolo de motivul invocat – unele articole de presă elogioase la adresa lui Nicolae Ceaușescu și a
Elenei Ceaușescu – se afla faptul că Ștefan Pascu a publicat mai multe volume de documente,
monografii și lucrări de sinteză prin care demonstra că Transilvania este leagănul de formare a
poporului român, că aspirația românilor spre unitate națională a fost o realitate, iar actul de la 1
Decembrie 1918 marca o dată memorabilă în istoria României.
Cei care în iulie 1989 semnau Declarația de la Budapesta în care se aprecia că Transilvania era un
„spațiu de complementaritate” între Ungaria și România, se simțeau deranjați de argumentele
istorice ale lui Ștefan Pascu. Din memoria contemporanilor, mai ales a celor tineri, trebuia să se
șteargă ideea că Transilvania ar fi pământ românesc. Spiritul antinațional era promovat prin
istoriografie cu o vehemență care amintea de începutul anilor ’50.

Noul Roller a apărut în persoana lui Lucian Boia, lector la Facultatea de Istorie a Universității din
București. Încă din anii’ 70, L. Boia călătorea an de an în străinătate, mai ales în Franța, evident cu
avizul Securității. La vremea respectivă nu se putea face măcar o excursie până la Ruse (Bulgaria),
fără aprobarea Securității. În același timp, el era unul dintre cei mai conștiincioși membri ai PCR,
drept care a fost ales și reales în Biroul Organizației de partid de la Facultatea de Istorie. Cu titlu de
exemplu menționez că la Adunarea Generală P.C.R. din 26 septembrie 1989, L. Boia a fost reales în
BOP, iar după prima ședință a acestuia a devenit secretar cu propaganda. Atunci, principalul obiectiv
al muncii de propagandă, în realizarea căruia s-a angajat L. Boia, era realegerea lui Nicolae Ceaușescu
în funcția de secretar general la Congresul al XIV-lea al P.C.R. în noiembrie 1989.

Acesta era omul desemnat de „societatea civilă” să rescrie istoria României, așa cum bolșevicii îl
desemnaseră pe Roller, un personaj obscur, să dea directive „frontului istoric”. Mihail Roller a fost
„ales” în 1948 vicepreședinte al Academiei Române, în timp ce Lucian Boia a „săltat” rapid
(propunerea datează din 1 martie 1990) de la gradul didactic de lector la cel de profesor (sărind peste
cel de conferențiar).

Conform misiunii primite, L. Boia a lucrat metodic: a înființat la Facultatea de Istorie un centru pentru
studierea imaginarului și a atras un număr de studenți să lucreze la teme fixate de el, rezultatele fiind
publicate la Tipografia (devenită Editura) Universității. A răspuns invitațiilor, de fapt aranjamentelor,
de a-și promova ideile la TVR, de a da interviuri în presă, fiind prezentat ca un autentic savant,
promotor al unei noi concepții privind istoria românilor.

Istorie și mit în conștiința românească

După o asemenea pregătire mediatică, L. Boia a ieșit „în piața mare”, publicând la Editura Humanitas,
în 1997, lucrarea Istorie și mit în conștiința românească. În opinia sa „nu există istorie obiectivă, și nu
numai că nu există, dar nici nu poate exista”. În consecință, istoria românilor este o succesiune de
mituri, precum originea daco-romană, continuitatea în spațiul carpato-pontic, unitatea națională.
Atacul său se îndreaptă masiv împotriva ideii că la 1600 Mihai Viteazul a realizat unitatea țărilor
române, aceasta fiind „unul dintre marile mituri ale regimului comunist”.

Boia îi critică și pe cei care au scris despre „caracterul unitar al demersului politic de la 1848”
socotind „abuzivă” integrarea Transilvaniei în fluxul revoluționar înregistrat în acel an în Țara
Românească și în Moldova. Între cei acuzați de Boia se numără Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu,
Cornelia Bodea, Lucian Blaga, Constantin Noica etc. În cartea sa Lucian Boia nu contestă explicit
Unirea din 1918, dar o aruncă în derizoriu. El pune accentul pe elementele specifice fiecărei provincii
istorice, pe confruntările militare între domnii moldoveni și munteni, pe apartenența Transilvaniei la
un alt spațiu de civilizație etc.

Unirea din 1918 nu se înscria pe linia unei evoluții firești, ci era rezultatul conjuncturii ivite la sfârșitul
primului război mondial. În fond, Boia relua, în 1997, teoriile lui Roller din 1947 – 1952. Menționez că
în Istoria R.P.R. publicată sub redacția lui Mihai Roller nu exista nici măcar un paragraf consacrat
Unirii din 1918.

Dacă Roller a rămas consecvent cu el însuși, Boia și-a schimbat concepția cu 180 grade. În 1984 el a
publicat în Tribuna României, revistă editată de Asociația România (despre care se spunea că era
susținută de Securitate), articolul Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 încununarea evoluției
milenare istorice românești. După 1989, Boia nu mai era Boia, el scria în 1997 că unitatea națională
era un „mit”.

După 13 ani, el și-a schimbat radical opiniile. Astfel că scria în 1997: „nu în puține cazuri în școală se
supralicitează. Elevii află de la unii dintre profesorii lor că visul de aur al românilor, idealul lor de
veacuri, ar fi fost unitatea. Dincolo de neadevăr, dincolo de ceea ce este, conștient sau nu, o
manipulare politică prin istorie, se mai ascunde aici un viciu grav: lipsa responsabilității. Profesorul
<știe> că este bine să spună așa; indiferent de ceea ce crede cu adevărat, el se simte astfel la
adăpost. O exagerare în sens i se pare mai convenabilă decât așezarea pe terenul nesigur al unei
istorii critice și inteligente”.

Deși critică pe cei care folosesc istoria ca argument politic, Boia nu se sfiește să dea lecții profesorilor,
elevilor, studenților, cetățenilor României în general, inclusiv oamenilor politici: „Marile decizii pe
care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură față de trecut, față de orice
trecut”.

Cu alte cuvinte, românii nu trebuie să mai știe că, în istoria lor, au existat Decebal, Mircea cel Bătrân,
Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Carol I, Ion C.
Brătianu, Ferdinand, Ion I.C. Brătianu, Iuliu Maniu etc, care au luptat pentru drepturile și libertatea
poporului lor, constituind un exemplu pentru urmași. Astăzi, acești urmași, ar trebui să stea cu capul
plecat și să accepte orice condiții impuse de alții. În fond, cu aerul că este detașat din punct de
vedere ideologic, în realitate Boia, ca și în anii’ 50 Mihail Roller, a urmărit o manipulare a istoriei
românilor, reducând-o la o suită de mituri și neadevăruri.

Istoria, adevărurile și miturile

Dacă Roller nu a putut fi combătut în momentul apariției Istoriei R.P.R., deoarece regimul nu îngăduia
nici o replică, situația nu s-a repetat în cazul Boia. Acesta a primit o amplă replică din partea lui Ioan
Aurel Pop în cartea Istoria, adevărurile și miturile, publicată în 2002. Pe parcursul a 390 de pagini,
Pop analizează în detaliu lucrarea lui Boia, reliefând faptul că, deși acesta „nu are nicio cercetare
proprie în domeniu” îi critică pe specialiști, „punându-i la zid pe toți acești rătăciți cu numele de
Pârvan, Iorga sau Brătianu”.

O minimă decență ar fi impus respectul cuvenit acestor mari personalități ale istoriografiei naționale.
Evident, L. Boia se înscria într-un „curent” (de fapt o directivă) care viza denigrarea valorilor
naționale. Alți „civiști” îi contestau pe Eminescu, Creangă, Caragiale, puneau sub semnul întrebării
valoarea descoperirilor lui Aurel Vlaicu și Henri Coandă, cereau demolarea Casei Poporului (devenită
Palatul Parlamentului) etc.

Revenind la recenzia lui Ioan Aurel Pop, menționând că acesta citează documentele vremii (multe în
limbile latină, maghiară, germană) și conchide că „de pe la 1300 începând, zeci de autori străini au
afirmat originea comună a românilor și chiar unitatea lor de limbă, religie, tradiții etc. sau că în
secolul al XVI-lea Nicolae Olahus, ca român prin naștere făcea același lucru”.

În cartea sa, Boia a urmărit să acrediteze ideea că „românii au trăit mai toată istoria lor separați și
dezbinați, fără conștiință și fără idealul unității”. Istoricul clujean demonstrează faptul că a existat „o
ideologie națională medievală”, iar Mihai Viteazul „a acționat adesea și în numele unui sentiment
românesc și ortodox în Transilvania, unde a luat și măsuri în favoarea românilor”.

Aserțiunile lui Boia despre revoluția din 1848 sunt de-a dreptul jenante, dovedind necunoașterea sau
ignorarea izvoarelor istorice. „Europeanul” Boia pare că nu a aflat că în istoriografia occidentală se
scrie despre „revoluția germană” și „revoluția italienilor”, deși la 1848 nu exista nici Germania, nici
Italia, iar situațiile nu erau identice la Berlin și la Frankfurt, de la Milano și Torino. Referindu-ne la
spațiul românesc, este limpede că și aici se înregistra un fapt similar. La Iași, la București, la Blaj
revoluția a avut anumite particularități, dar prin programul, acțiunile și liderii săi revoluția a avut un
caracter unitar, și se înscria în ansamblul general al revoluțiilor europene de la 1848, fapt demonstrat
cu zeci și zeci de documente de Cornelia Bodea și alți specialiști în materie.

În ampla sa recenzie, Ioan Aurel Pop constată că „Boia nu vrea deloc educație patriotică”, ne întreabă
istoricul: „Cum ar putea românii respecta și iubi continentul numit Europa, cum ar putea prețui
valorile europene, națiunile europene, grupurile etnice, dacă nu și-ar respecta și iubi propria țară?”.
Și pentru că Boia se consideră un occidental, Pop menționează: „Americanii învață la școală un lucru
foarte clar: dragostea și respectul pentru marea națiune americană”. Realitatea este că după vâlva
stârnită în mass-media de cei interesați, L. Boia a intrat în anonimat, prea puțini fiind cei care s-au
lăsat seduși de „concepțiile sale”.

Documente, tratate și analize despre Marea Unire

Adevărații istorici și-au continuat cercetările și au publicat lucrări temeinice privind Marea Unire din
1918. De o atenție specială a beneficiat Unirea Basarabiei cu România, temă care nu a putut fi
abordată, la dimensiunile cuvenite, în ultimele patru decenii și jumătate. În 1994 a văzut lumina
tiparului Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1994, realizată de cinci istorici (coordonator Ioan
Scurtu), care a cunoscut încă două ediții (în 1999 și 2003) în limba română și o a treia în limba rusă (în
2001). De la ediția a doua la colectivul de autori s-au adăugat trei istorici din Republica Moldova.
Capitolul IV al acestei lucrări, intitulat Unirea Basarabiei cu România, a fost scris de Dumitru Almaș și
Ioan Scurtu. Ion Agrigoroaiei a publicat în 1999 cartea Unirea Basarabiei cu România în presa vremii.
Un studiu de caz: Ziarul „Mișcarea” (Iași 1918).

Foarte activi s-au dovedit a fi istoricii din Republica Moldova, care au abordat, cu precădere Unirea
Basarabiei cu România, Menționăm pe Ion Țurcanu cu Unirea Basarabiei cu România 1918, Anton
Moraru și Ion Negrei, Anul 1918. Ora astrală a neamului românesc, Gheorghe E. Cojocaru, Sfatul Țării.
Itinerar, toate apărute la Chișinău în 1998, cu ocazia împlinirii a 80 ani de la marele eveniment din 27
martie 1918.

În atenția istoricilor români a intrat și altă temă importantă despre care s-a scris deformat în anii ‘50 -
‘60 și anume intervenția armatei române în Ungaria în anul 1919: problema de bază era eludată,
accentul fiind pus pe „solidaritatea clasei muncitoare din România cu Republica Ungară a Sfaturilor”.
Pe linia trasată în cartea sa de Constantin Kirițescu (Istoria războiului pentru întregirea României), dar
cu o bază documentară solidă Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu și Costică Prodan au publicat, în
1999 o masivă lucrare intitulată În apărarea României Mari. Campania armatei române din 1918 –
1919. Capitolul II al cărții este intitulat Spre România Mare. 1 Decembrie 1918 – desăvârșirea statului
național unitar.

O altă direcție de cercetare a vizat rolul avut de unele personalități politice în realizarea Unirii. Până
în 1989 acest rol nu a putut fi evidențiat, datorită disputelor politice din perioada interbelică și apoi
după 1945, a cenzurii impuse de oficialități, care nu acceptau să fie prezentate personalități socotite
a fi burgheze și reacționare.

Personalitățile Marii Uniri în volume

Corneliu Lungu a publicat în 2003 lucrarea Făuritori ai Marii Uniri. Mărturii documentare (295 p.) cu
referiri la principalii actori ai scenei politice din anii 1916 – 1918. Ioan Scurtu este autorul mai multor
lucrări privind rolul unor personalități politice în pregătirea, realizarea și confirmarea Unirii. Între
acestea Ion I.C. Brătianu. Activitatea politică (1992), Iuliu Maniu. Activitatea politică (1995), Regele
Ferdinand. Activitatea politică (1995), Portrete politice (2006). La rândul său, Elisabeta Roșu a
publicat în 2007 monografia Roman R. Ciogaru (1852 - 1936). Repere istorice, iar Gheorghe Sora,
Biografia unui mare luptător: Vasile Goldiș (1994).

A fost reluată și aprofundată problematica participării României la Conferința de pace de la Paris

(1919 - 1920), ratificarea Marii Uniri, inclusiv a Basarabiei (prin tratatul din octombrie 1920). Cele mai
importante contribuții au adus Valeriu Florin Dobrinescu, autorul mai multor cărți: Bătălia pentru
Basarabia 1918 – 1940, publicată în 1992, România și sistemul tratatelor de pace (1919 - 1923),
apărută în 1993, România și Ungaria de la Trianon la Paris (1920 - 1947), Bătălia pentru Transilvania,
tipărită în 1996.

Aceeași problematică a fost abordată în lucrările: Conferința de pace de la Paris (1919-1920),

coordonatori Gheorghe Buzatu, Valeriu Florin Dobrinescu și Horia Dumitrescu, publicată în 1999;
România și Conferința de pace de la Paris, 1919–1920, Studii și documente, realizată de Gheorghe
Calcan și Ion Agrigoroaiei (2001), România și Conferințele de pace (Paris: 1919–1920, 1946-1947),
scrisă de V. Fl. Dobrinescu și D. Tompea (1996); 1920 – un act de justiție internațională, de Corneliu
Lungu și Ioana Grigorie; C. Gh. Marinescu, Diplomația României și Tratatul de la Trianon, publicată în
1998. Menționăm și contribuțiile lui Alexandru Ghișa, care în 2002 a semnat cartea România și
Ungaria la începutul secolului XX. Stabilirea relațiilor diplomatice (1918 - 1921).

Au fost publicate documentele adoptate în 1918 la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, unele dintre ele în
facsimil. În 1993 a apărut sub egida Arhivelor Statului (coordonator Ioan Scurtu) lucrarea România.
Documentele Unirii. Album (174 p + 1 hartă), una din cele mai elegante cărți apărute în România
după 1989. La rândul său, Viorica Moisuc a publicat în 1996, lucrarea de mari dimensiuni (629 p + 12
hărți) intitulată Basarabia, Bucovina, Transilvania. Unirea 1918. Documente.

Interesant este că lucrarea Relațiile româno-sovietice. Documente. vol I, 1917 – 1934, apărută în
1999 sub egida Ministerului Afacerilor Externe al României și Ministerul Afacerilor Externe al
Federației Ruse, conține și documente privind unirea Basarabiei cu România, inclusiv Declarația
Sfatului Țării din 27 martie 1918.

Se cuvine menționată viziunea mai cuprinzătoare promovată de istoricii români care au integrat
Marea Unire din 1918 în context internațional al epocii respective. În anul 2000 a apărut la Cluj-
Napoca lucrarea La fin de la Première Guerre mondiale et la nouvelle architecture géopolitique
européenne, coordonată de George Cipăianu și Vasile Vesa. În 2003, Dumitru Suciu a publicat, tot la
Cluj- Napoca, Anul 1918 în Europa Centrală și Răsăriteană. Evoluția ideii de Europa Unită. Perspectivă
și retrospectivă istorică.

În 2003, la implicarea a 85 de ani de la făurirea statului național unitar român, a apărut, sub
coordonarea lui Ioan Scurtu, cartea Marea Unire din 1918 în context european, la realizarea căreia au
contribuit istorici din Vechiul Regat (Dan Berindei, Ion Ciupercă, Maria Georgescu, Ion Agrigoroaiei,
Corneliu Mihail Lungu, Gelu Neamțu, Viorica Moisuc, Gheorghe Iacob, Ioan Scurtu), Transilvania
(Camil Mureșan, Nicolae Edroiu, Vasile Vesa), Basarabia (Gheorghe E. Cojocaru) și Bucovina (Ioan
Cocuz).

Tot în 2003 a apărut la Editura Fundației Culturale Române, lucrarea Structuri politice în Europa
Centrală și de Sud-Est (1918 - 2001), 2 volume, cu o ediție în limba română și una în limba engleză.
Coordonatorul Ioan Scurtu în Cuvânt înainte menționează: „La sfârșitul Marelui Război, în 1918, s-au
produs mutații politico-statale importante, ca urmare a prăbușirii marilor imperii: țarist (rus),
habsburghic (austro-ungar), german și otoman. S-au creat noi state: Estonia, Letonia, Lituania,
Cehoslovacia, Polonia, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor; Austria și Ungaria au devenit state
naționale, România și-a întregit teritoriul”.

Marea Unire și colocviul româno-ungar

O interesantă lucrare a apărut în 1998, sub coordonarea lui Cornel Grad și Viorel Ciubotă, intitulată
1918. Sfârșit și început de epocă, în care sunt publicate cele 33 de comunicări prezentate la colocviul
științific internațional desfășurat la Zalău, Satu Mare și Nyiregyháza din martie 1998, de istorici din
România (între aceștia Alexandru Porțeanu, Valeriu Florin Dobrinescu, Ioan Scurtu, Constantin Hlihor,
Marcel Știrban, Cornel Grad, Gheorghe Iancu, Gheorghe Cipăianu, Stelian Mândruț) Ungaria (din
rândul cărora cităm pe Szász Zoltán, Hajdú Tibor, Szabó Daniel, Bella Tibor, Varga Lajos, Barabás
László) și Ucraina (Serghei Hacman). Evident fiecare istoric și-a susținut punctul său de vedere, dar
important este că s-a putut dialoga, iar lucrările au apărut într-un volum comun. În Cuvântul înainte,
se menționează: „Este timpul ca dialogul surzilor să înceteze, iar noi, istoricii, să oferim o imagine cât
mai veridică asupra acestui moment care încheie și, în același timp, începe o nouă epocă”.

După 1989 au fost reeditate mai multe lucrări publicate în perioada interbelică, vizând Marea Unire
din 1918. Între acestea, cele semnate de Ion Nistor, Ioan Lupaș, Gheorghe I. Brătianu, Ștefan
Ciobanu, Nicolae Iorga, Ștefan Manciulea. Nu a fost o simplă reeditare, ci s-au realizat ediții critice, în
care este subliniată contribuția autorilor respectivi la cunoașterea unui eveniment important din
istoria națională.

Dintre lucrările de sinteză în care este abordată Marea Unire, menționăm Tratatul de Istoria
Românilor, vol. VII, tom II (coordonator Gheorghe Platon), în care capitolul VII se intitulează Marea
Unire și Tratatul de Istoria Românilor, vol. VIII (coordonator Ioan Scurtu) în care capitolul I se
intitulează Confirmarea internațională a actelor de Unire din 1918; ambele volume au apărut sub
egida Academiei Române în anul 2003.

Din punctul de vedere al cercetării științifice problematica Marii Uniri a cunoscut abordări multiple,
într-o viziune amplă, fiind publicate lucrări realmente valoroase, care au îmbogățit istoriografia
românească.

Manualele școlare și Marea Unire

În mod firesc, rezultatele cercetării științifice trebuie să se regăsească și în manualele școlare. La doi
ani după revoluție au apărut noile manuale de istorie, degrevate de balastul politic și ideologic de
până atunci, autorii fiind preocupați să prezinte istoria „așa cum a fost”. Manualul Istoria Românilor.
De la 1821 până în 1989, avându-i ca autori pe Mihai Manea și Bogdan Teodorescu, se adresa elevilor
din clasa a XII-a și conținea un masiv capitol intitulat Desăvârșirea unității naționale a statului român,
cu următoarele lecții: Contextul intern și internațional: Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei
cu România – act cu caracter democratic și plebiscitar; Importanța istorică a Marii Uniri din 1918.
Treptat, s-a înregistrat o discriminare a ponderii istoriei românilor în școală, astfel că această materie
nu mai figura la două clase (a XI-a și a XII-a), ci doar la una singură (a XII-a). Din 1999 se predă Istoria
Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi (clasa a XII-a). În noul curriculum aprobat prin
Ordinul Ministrului Educației Naționale din 2 martie 1999 nu mai figura un capitol distinct privind
Marea Unire, acesta fiind înglobat în tema Unitate și diversitate în România Mare 1918 – 1940, care
avea următoarea structură: Neutralitatea și speranța României (1914 – 1916); Jertfe pentru Unire
(1916 – 1918); Unirea – dorința devine realitate; Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei;
Aspirații noi; Unificarea politică și administrativă; Diversitate etnică, confesională și soluții politice.

Unii autori de manuale alternative au acordat un spațiu mai larg Marii Uniri, alții au tratat-o „în
diagonală”. Din prima categorie face parte manualul realizat de Ioan Scurtu, Marian Curculescu,
Constantin Dincă și Aurel Constantin Soare, care cuprinde următoarele lecții: 1) Trepte spre Marea
Unire. Participarea României la primul război mondial. 2) Marea Unire din 1918. 3) România
interbelică unitate și diversitate.

Ofensiva asupra istoriei naționale a continuat. În 2006 din școală s-a eliminat Istoria Românilor, fiind
înlocuită cu o nouă materie intitulată Istorie, în care trecutul era abordat pe „verticală”. În
curriculum-ul pentru clasa a XII-a erau înscrise cinci capitole: I. Popoare și spații istorice; II. Oamenii,
societatea și lumea ideilor; III. Statul și politica; IV. Relații internaționale; V. Religia și viața religioasă.

Evident Marea Unire nu-și mai găsește un loc distinct, astfel că autorii – în funcție de propria lor
opțiune – se puteau referi la acest eveniment acolo unde considerau că era potrivit. De exemplu, în
manualul apărut la Editura Economică sub semnăturile lui Ioan Scurtu, Niculae Cristea, Marian
Cuculescu, Constantin Dincă și Aurel Constantin Soare, la capitolul III, tema Statul român modern, de
la Independență la Marea Unire a fost introdus un paragraf intitulat Marea Unire din 1918 (p. 81 -
83).

În manualul publicat de Editura Gimnasium (autori Ioan Scurtu, Florentina Dondorici, Elena Emilia
Lica, Emil Poamă, Vasile Ionescu, Octavian Oșanu, Florica Stoica) la același capitol este abordată tema
Realizarea României Mari (1916 – 1918), ca o lecție distinctă (p. 89 - 92). Alte manuale alternative au
evitat pur și simplu să trateze Marea Unire într-o lecție distinctă, deoarece curriculum- ului aprobat
de Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului la 22 decembrie 2006, nu impunea o asemenea
temă.

Treptat, după 1989, Istoria a devenit o materie periferică în învățământ, ponderea fiind redusă de la
2 – 3 ore la 1- 2 ore, cu tendința de a o goli de conținut. O analiză comparativă cu Istoria R.P.R.
publicată sub redacția lui Mihail Roller, conduce la concluzia că, după o „evoluție” de patru decenii, s-
a ajuns la același loc: Marea Unire nu figurează în manualele școlare.