FACULTATEA DE DREPT

SIBIU

Criminologie
Evolutia criminologiei ca stiinta

Student: Savin Roman

Anul IV, Drept, grupa II
 EVOLUŢIA CRIMINOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

1.1. Originile criminologiei

Criminologia este o disciplină fondată în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, în Italia,
de către un medic; ulterior, profesori de drept şi magistraţi, s-au preocupat în mod special de
analizele sociologice, psihologico-morfologice ale criminalităţii în consonanţă cu descoperirile
juridice1.
Chiar dacă această disciplină nu există decât de aproape un secol, crima şi criminalul au
suscitat întotdeauna interesul, încă de la apariţia umanităţii2.
Prin excelenţă o ştiinţă legată de nevoile practicii, de aplicarea cât mai rapidă a soluţiilor
propuse de cercetarea ştiinţifică în activitatea concretă de realizare a politicii penale,
criminologia este chemată să studieze fenomenul infracţional, aşa cum acesta se manifestă în
condiţiile unei anumite societăţi, într-o etapă istorică determinată.
Dotată cu o mare finalitate, criminologia se înfăţişează ca "o armă redutabilă de
prevenire şi combatere a faptelor antisociale"3.
Pentru a dobândi asemenea valenţe, criminologia românească trebuie să-şi croiască un
drum propriu, determinat de evoluţia şi specificitatea fenomenului infracţional din ţara noastră.
Oricât de interesante ar fi unele din concluziile pe care ştiinţa criminologiei le oferă pe plan
mondial în prezent, este absolut necesar ca acestea să fie verificate în condiţiile specifice de
dezvoltare ale ţării noastre. Desprinderea legităţilor şi sensurilor fenomenului infracţional, a
tendinţelor şi devenirilor sale presupune permanenta lui observare, descriere şi explicare,
reclamând totodată o examinare aprofundată a corelaţiilor sale cu alte fenomene sociale.
Într-adevăr, delimitarea obiectului criminologiei, despărţirea ei de alte discipline care au
tangenţă cu fenomenul criminalităţii (dreptul penal, medicină legală, criminalistica) a fost
urmată de un proces de integrare a criminologiei în ansamblul disciplinelor care studiază omul
şi comportamentul acestuia în mediul social.
Criminologia se înscrie astfel în cadrul unui proces profund la care am asistat pe plan
mondial în ultimele decenii, şi anume acela "de dialectizare a ştiinţei contemporane prin
întrepătrunderea şi integrarea diferitelor discipline, prin folosirea metodelor unora de către
altele"4.

1
Lygia Negrier-Dormont, Criminologie, Editions Litec, Paris, 1992, p.1.
2
Idem, op.cit., p.19.
3
Rodica M.Stănoiu, metode şi tehnici de cercetare în criminology, Edituea Academiei, Bucureşti, 1981, p.13.
4
Rodica M.Stănoiu, op.cit., p.12.
 Astfel, aplicarea în criminologie a unor metode de cercetare ce au fost elaborate în
vederea realizării altor scopuri decât acelea ale explicării fenomenului infracţional şi
interferenţa ce se produce între metodele proprii ştiinţelor sociale şi metode specifice unor alte
domenii de cercetare (matematică, medicină, biologie) au drept consecinţă un anume
"dualism", după cum se exprima R.M. Stănoiu, pentru a evidenţia coexistenţa în cadrul aceleiaşi
discipline a criminologiei, unor metode diferite de studiu a căror geneză este revendicată de
discipline ştiinţifice foarte diverse şi la prima vedere fără legătură. Folosirea unor metode din
alte ramuri ale ştiinţei în studiul fenomenului infracţional face ca acestea să dobândească, în
procesul aplicării lor concrete, trăsături, particularităţi deosebite, în funcţie de obiectul
cercetat. "Dacă există metode comune pe ansamblul ştiinţelor sociale - arăta Albert Brimo -,
nimeni nu poate nega că fiecare ştiinţă socială utilizează în mod specific aceste metode conform
propriului său obiect "5.
Criminologia, regina fără regat, cum o denumea Thorsten Sellin6 în 1938, şi-a schimbat
substanţial statutul în ultimul sfert de veac.

1.2. Incursiune istorică

Criminalitatea, ca fenomen social, a apărut odată cu structurarea primelor forme de
organizare socială. Anterior acestui fapt istoric nu se poate afirma existenţa criminalităţii,
deoarece „acolo unde nu există morală şi norme nu există crime".
Deşi criminalitatea nu a fost studiată în mod ştiinţific decât relativ recent (în ultimele
două secole), numeroase izvoare prezente pe întreaga perioadă a evoluţiei umanităţii relevă
interesul pentru acest fenomen.
Data apariţiei criminologiei ca ştiinţă, ca şi în cazul altor discipline sociale, nu poate fi
precizată cu exactitate. Majoritatea istoricilor criminologiei îl consideră pe medicul militar
italian Cesare Lombroso (1835-1909) drept întemeietorul acestei ştiinţe, recunoscând totodată
meritele precursorilor săi, un exemplu elocvent fiind Cesare Baccaria (1738-1794), prin
importanţa lucrării sale "Dei delitti e dellepene " (Despre infracţiuni şi pedepse) apărută în anul
1764. Influenţat de lucrările filozofilor iluminişti Montesquieu (1689-1755) şi J.J. Rousseau
(1712-1778), Beccaria a atacat virulent şi pertinent tirania şi arbitrariul care dominau justiţia
italiană din acel timp, pledând împotriva dreptului "divin" (inchizitorial) şi în favoarea dreptului
"natural", în virtutea căruia toţi oamenii să fie egali în faţă legii 7. Interesul său privind
raportarea pedepsei la pericolul social al faptei şi la vinovăţia făptuitorului, precum şi opiniile
referitoare la prevenirea criminalităţii constituie idei esenţiale ale şcolii clasice de drept penal,
cât şi importante puncte de plecare în criminologie.

5
A.Brimo, Les methods des sciences socials, paris, Editura Montehrestien, 1972, p.75.
6
T.Sellin, Culture conflict and crime social science, Research Council, NY 1938, p.2.
7
Gh.Nistoreanu, C.Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, p.8.
 Contemporan cu Beccaria, englezul Jeremy Bentham a dezvoltat problematica
penalogiei, făcând o serie de propuneri de reformarea sistemului de legi şi pedepse, ce a avut
un impact social real, fiind însuşite de structurile britanice, judiciare şi de putere8.
Abordarea filozofico-umanistă a fenomenului infracţional a fost completată cu
încercarea de a introduce ca metodă de studiu delincventa într-un sistem de cercetări
experimentale. La aceasta au contribuit antropologi şi medici de penitenciare. Franz Joseph Gali
(1758-1828), cu lucrarea sa "Les Fonctions du cerveau ", este considerat întemeietorul
antropologiei judiciare. Tot în acest sens se înscriu şi cercetările medicului scoţian Thompson,
care a publicat în "Journal of Mental Science" (1870) observaţiile sale asupra a peste 5.000 de
deţinuţi, iar englezul Nicolson a publicat studiile referitoare la viaţa publică a infractorilor.
Aceste lucrări, majoritatea având caracter experimental şi tratând cu preponderenţă
problemele psihiatriei judiciare, au stat la baza lucrării lui Lombroso. Acesta, într-un efort
integrator, folosind şi propriile sale cercetări, a publicat în anul 1876 lucrarea "L'uomo
delinquente" (Omul delincvent). Susţinând că ar fi găsit imaginea-model a infractorului, acesta
fiind o fiinţă predestinată să comită delicte datorită unor stigmate fizice şi psihice înnăscute.
Opera sa a avut un asemenea impact asupra lumii ştiinţifice de la sfârşitul secolului al XIX-lea,
încât Lombroso a fost supranumit părintele "criminologiei antropologice"9.
Un alt nume important de care se leagă naşterea criminologiei ştiinţifice este acela al lui
Enrico Ferri (1856-1929), care în lucrarea sa "Sociologia criminale " (1881) a analizat rolul
factorilor sociali în geneza criminalităţii, motiv pentru care a fost considerat întemeietorul
"criminologiei sociologice".
Triada italiană a criminologiei de la sfârşitul secolului al XIX-lea este încheiată de
magistratul Raffaelo Garofalo (1851-1934), a cărui lucrare-fundamentală este intitulată
"Criminologia " (Napoli, 1885). Încercând să depăşească greutăţile cu care se confruntă
criminologia datorită dependenţei sale faţă de ştiinţa dreptului penal, el a creat o teorie a
"criminalităţii naturale", independenţa în spaţiu şi timp, fapt care 1-a expus unor critici
vehemente, mai ales din partea sociologilor francezi10.
Menţionăm că, deşi denumirea de "criminologie" este asociată numelui lui Garofalo,
datorită titlului celebru al operei sale, folosirea în premieră a acestui cuvânt se pare că aparţine
antropologului francez Paul Topinard11.
Antropologia criminologică nu a constituit singura cale de cercetare criminologică în
secolul al XIX-lea. Simultan, studiile cu privire la dinamica delincvenţei au dus la acumularea
unui volum important de date statistice care au determinat apariţia unui nou domeniu de

8
Bentham J., A fragment on Government, An introduction in the Principle of Morals and Legislation, Omaha,
1983, p.93.
9
J.Pinatel în P.Bouzat et J.Pinatel, Traite de droit penal et de criminologie, Tome III, Criminologie, Paris, p.61.
10
Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit., p.9.
11
E.H.Jonson, Crime, Correction and Society, Southerm Illinois Third Edition, 1974, p.4.
cercetare. Lucrări ştiinţifice destinate examinării datelor statistice au fost efectuate de francezul
Andre-Michel Guerry (1802-1866) - "Essai sur la statistique morale de la France ", apărută în
anul 1833, de belgianul Lambert A.J. Quetelet (1796-1874) - "Sur l'homme et le developpement
de ses facultes ou Essai dephysique sociale ", apărută în 183512.
În aceeaşi direcţie s-au îndreptat studiile cercetătorilor germani von Mayr -cu lucrarea
"Statistik der Gerichhichen Polizei in Konigreich Bayern und in eingen ander Landern " (1867) - şi
von Oettingen - cu "Statica morală şi importanţa sa pentru o etică socială creştină".
Tot în Germania, Franz von Liszt a militat cu energie în favoarea cercetărilor
criminologice şi aplicarea în practică a rezultatelor. Von Liszt susţine necesitatea unei "ştiinţe
totale a dreptului penal", în care să fie incluse antropologia criminologică, psihologia
criminologică şi statistică criminologică. O asemenea abordare reprezintă o veritabilă revoluţie
în criminologie. "În încercarea de a depăşi divergenţele de idei dintre teoreticienii francezi şi cei
italieni, von Liszt a ajuns la teoria sintetică despre interacţiunea predispoziţiilor native cu
mediul înconjurător în comiterea faptelor antisociale"13.
Opiniile divergente exprimate în lumea ştiinţifică privind criminalitatea au constituit un
prilej favorabil pentru efectuarea de noi cercetări şi au determinat crearea unui cadru
instituţional adecvat, care a impulsionat studiul fenomenului infracţional, prefigurând apariţia
unei noi discipline ştiinţifice, criminologia.
La sfârşitul secolului ai XIX-lea şi începutul secolului XX, studiile criminologice au fost
găzduite de alte discipline ştiinţifice. Starea şi dinamica fenomenului infracţional au fost
studiate mai ales cu mijloace statistice, influenţa mediului social asupra criminalităţii s-a
dezvoltat în cadrul sociologiei, iar studiul persoanei infractorului a fost realizat antropologic,
psihologic şi psihiatric.
Datorită influenţei exercitate de Lombroso, cât şi faptului că publicaţia "Archives
d'Antropologie criminelle et de sciencespenale ", înfiinţată la Lyon în 1886, a concentrat
principalele preocupări ştiinţifice referitoare la criminalitate, criminologia a purtat o perioadă
numele de antropologie criminologică. De altfel, sub această denumire s-au desfăşurat şi
congresele internaţionale care au avut loc la Roma (1885), Paris (1889), Bruxelles (1892),
Geneva (1896), Amsterdam (1901), Torino (1906) şi Koln(1911).
În această perioadă, "criminologia nu se constituise ca disciplină autonomă, ci se
prezenta sub forma unor capitole în cadrul altor ştiinţe care abordau fiecare, în domeniul lor
propriu, descrierea şi explicarea realităţii infracţionale" 14 . Prin acumularea de cunoştinţe
referitoare la criminalitate s-a iniţiat un proces de structurare a unor "criminologii specializate

12
J.Pinatel, op.cit., p.63.
13
H.Goppinger, Kriminologie, Munchen, Editura C.H.Beck, 1971, p.22.
14
Rodica M.Stănoiu, Introducere în criminology, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.13.
(biologică, psihologică, sociologică) independente, dar inevitabil tributare disciplinelor din care
au provenit"15.
În anul 1934 s-a creat Societatea Internaţională de Criminologie, cu sediul la Paris,
având ca principal obiectiv promovarea internaţională a studiului ştiinţific al criminalităţii.
Congresele acestei societăţi au abordat teme precum: crima organizată, criminalitatea
"gulerelor albe", criminalitatea transnaţională, dar şi delincventa juvenilă etc.
Din anul 1952, societatea desfăşoară, sub egida O,N.U., cursuri internaţionale de
criminologie, în cadrul cărora se analizează cadrul teoretic şi. conceptual, principiile generale şi
metodele ştiinţifice de studiere a criminalităţii, precum şi particularităţile diferitelor regiuni ale
lumii în planul fenomenului infracţional.
În anul 1950, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia 415 (V), prin care atribuţiile
Comisiei Internaţionale pentru Penitenciare au fost preluate de Consiliul Economic şi Social
(ECOSOC): Fondurile ONU alocate studiului criminalităţii au făcut posibilă organizarea unor
congrese internaţionale ce au avut un rol deosebit în dezvoltarea criminologiei.
Suportul teoretic al criminologiei a fost întărit de crearea unor centre de cercetare
ştiinţifică în domeniu. Menţionăm în acest sens Centrul Internaţional de Criminologie
comparată de la Montreal şi Centrul Internaţional de Criminologie
În anul 1968, sub egida ECOSOC s-a creat, la Roma, Institutul de Cercetări pentru
Apărarea Socială (UNSDRI), care în anul 1989 a fost transformat în Institutul Internaţional de
Cercetări asupra Crimei şi Justiţiei (UNICRI).
La nivel naţional, după o perioadă îndelungată de câteva decenii, când studiile şi
cercetările criminologice au avut un caracter ocazional, în 1990 a fost înfiinţată Societatea
Română de Criminologie şi Criminalistică, afiliată la Societatea de Criminologie. În acelaşi timp
a fost revitalizat învăţământul universitar de criminologie şi au fost înfiinţate colective de
cercetări criminologice în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, la Parchetul
General, şi la Administraţia Generală a Penitenciarelor din Ministerul de Justiţie.
"Opiniile teoreticienilor converg spre concluzia că saltul de la criminologiile specializate
la criminologia generală se dovedeşte a fi dificil, iar eforturile integratoare ale unor reputaţi
specialişti - J. Pinatel, H. Mannheim, D. Szabp, J., s-au soldat cu un succes limitat"16.
Această stare de fapt rezultă - aşa cum susţine şi Rodica M. Stănoiu - din complexitatea
obiectului de cercetare, din dificultatea de a integra în planul explicaţiei cauzale diferite laturi
ale acestui obiect, din "dependenţa criminologiei faţă de stadiul dezvoltării ştiinţelor despre om
şi societate, de formarea unor specialişti în domeniu"17.

15
J.Pinatel, Traite de droit, op.cit., Paris, 1963, p.10.
16
Rodica M.Stănoiu, op.cit., p.15.
17
Rodica M.Stănoiu, op.cit., p.16.
 Considerând criminalitatea un fenomen complex, "cu multiple determinări, aflat în
continuă evoluţie"18, "criminologia contemporană tinde spre o orientare realistă şi pragmatică,
urmărind adaptarea permanentă a cadrului său de referinţă şi a modelelor teoretice şi
metodologice utilizate"19, ceea ce va contribui, cu siguranţă, la îndeplinirea obiectivelor pe care
această ştiinţă şi le-a asumat.

1.3. Criminologia românească

Ca ştiinţă teoretico-explicativă, cu implicaţii de natură practică, aplicativă şi prospectivă,
criminologia românească are, asemeni ştiinţelor sociale, preocupări de testare şi examinare
aprofundată, care vizează componentele sistemului de măsuri de cercetare din domeniu,
prevenire şi combatere a criminalităţii, în mod special, de tratament al delincvenţilor, pe baza
unor metode şi tehnici de cercetare moderne.
Datorită faptului că rezultatele cercetării ştiinţifice din criminologie sunt fragmentare;
uneori chiar suferind de dogmatism şi eclectism, din aceste cercetări concrete rezultă că se mai
manifestă unele păreri preconcepute cu privire la criminalitate, ca fenomen socio-uman, mai
ales cu privire la cauzele şi condiţiile care determină şi favorizează menţinerea acestui fenomen
în societatea românească.
O direcţie prioritară în care trebuie să fie concentrate eforturile de cercetare în
criminologia românească se materializează în unificarea materialelor de evidenţă statistică
interdepartamentale şi multiplicarea indicatorilor statistici privind criminalitatea în scopul
prelucrării statistice a datelor cu metode moderne.
Este interesantă şi chiar importantă sugestia ca multiplicarea indicatorilor statistici să fie
perfecţionată în spiritul modelelor de indicatori statistici privind criminalitatea, recomandate de
experţii Naţiunilor Unite, indicatori a căror gamă implică şi indicatori penali dar şi economici,
sociali, culturali, demografici etc.
Modelele de cauzalitate privind infracţiunile se cer a fi diversificate şi elaborarea unor
noi modele pentru a completa imaginea determinismului socio-uman al criminalităţii, prin
integrarea unor modele teoretice privind etiologia criminalităţii în diferite domenii de activitate
economico-socială (comerţ, bănci, transporturi), pe zone geografice şi alte entităţi sociale.
O altă direcţie importantă spre care trebuie să fie îndreptată cercetarea criminologică
românească vizează în special şi cercetarea comportamentală a victimelor, precum şi a
interrelaţiilor şi influenţei acestora asupra conduitei antisocială a delincvenţilor.
Exigenţele evoluţiei societăţii româneşti reclamă, mai mult ca oricând, în lupta împotriva
criminalităţii, elaborarea unor modele de strategii întemeiate pe principiul planificării integrate

18
Queloz, op.cit., pe larg.
19
U.Zvekic, Introductiory notes, Essaya on crime and development, UNICRI, Publ. nr.36, Roma, 1990, p.3-21.
a prevenirii şi combaterii criminalităţii şi, mai ales, a unor modele sociale de sisteme tactice de
prevenire a faptelor infracţionale, inclusiv a unor modele de tratament al delincvenţilor.

1.4. Criminologia – Noţiune, obiect, scop, funcţii

1.4.1. Obiectul criminologiei
Evoluţia criminologiei ca ştiinţa a fost marcata de numeroase controverse teoretice care
au vizat obiectul său de cercetare, funcţiile, metodele şi tehnicile ştiinţifice de explorare a
criminalităţii, aptitudinea de a face aprecieri pertinente asupra stării şi dinamicii fenomenului
infracţional şi capacitatea de a elabora măsuri adecvate pentru prevenirea şi combaterea
acestuia.
Nu întâmplător, unul dintre punctele sensibile ale controverselor ştiinţifice din domeniul
criminologiei îl reprezintă obiectul sau de studiu.
În anul 1950, în Raportul general cu privire la "Aspectele sociologice ale criminalităţii",
prezentat cu ocazia celui de-al II-lea Congres Internaţional de Criminologie, care s-a desfăşurat
la Paris, sociologul american Thorsten Sellin afirma despre criminologie că este un fel de "regina
fără regat", subliniind astfel că problema obiectului criminologiei este departe de a fi rezolvată.
Contribuţia specialiştilor din acest domeniu a adus numeroase clarificări, dar se poate
afirma că şi în prezent există opinii divergente, preocupările ştiinţifice pe această temă fiind
mereu în actualitate. Aceasta situaţie este consecinţa obiectivă a modului în care a apărut şi s-a
impus, ca ştiinţă, criminologia. Dezvoltarea temporară a acestei discipline în cadrul altor ştiinţe
a avut ca efect utilizarea unor modele etiologice, sisteme de referinţa şi tehnici de cercetare
proprii acelor ştiinţe. Rezultatul a fost atât fragmentarea obiectului de cercetare criminologică
în diverse laturi şi aspecte ale fenomenului infracţional, cât şi o anumită lipsă de unitate între
teoreticienii care abordau criminalitatea de pe poziţiile unor discipline diferite.
Astfel, datorită faptului ca, la început, cercetarea criminologică a fost iniţiata de
antropologi, aceştia au preferat studiul infractorului.20
Orientarea cercetării ştiinţifice câtre subiectul activ al actului infracţional a constituit
ulterior o constanta a poziţiilor teoretice care consideră personalitatea individuală drept cauza
exclusivă sau prioritară în săvârşirea faptelor antisociale21.
Aceste teorii cuprind o arie largă de modele explicative, de la cele de tip ereditar,
psihiatric, psihologic, până la teoriile "personalităţii criminale", în variantele lor moderne. În

20
J.Picca, Ou en est la criminologie, Revue internaţionale de criminologie et de police technique, nr.4.,
1985, p.386.
21
R.M.Stânoiu, Introducere în criminologie, Ed.Academiei, Bucureşti, 1989, p.17.
consecinţă, şi conceptele utilizate sunt diferite, infractorul, criminalul, deviantul sau anormalul
fiind plasaţi în zona centrala a obiectului criminologiei.
Opiniile potrivit cărora fapta antisocială constituie obiectul criminologiei sunt specifice,
acelor specialişti care abordează criminalitatea de pe poziţiile sociologiei şi psihologiei sociale22.
În cadrul acestei orientări, conceptului de infracţiune i se conferă, uneori, o accepţiune care
depăşeşte sfera normativului juridic. Astfel, Thorsten Sellin, sociolog american, înţelege prin
crimă orice încălcare a normelor de conduită din societate, indiferent dacă acestea fac sau nu
obiectul unor reglementari juridice23, iar criminologul german Hans Goppinger susţine că
infracţiunea ca obiect al criminologiei, trebuie considerată atât ca fenomen juridic, cât şi, în
strânsa legătură cu religia, morala şi cultura24.
Criminalitatea ca fenomen social a constituit, iniţial, obiectul preocupărilor de ordin
statistic. Ulterior, aceasta orientare s-a concretizat în diverse teorii sociologice, dintre care
amintim teoriile patologiei sociale, ale dezorganizării sociale, ale conflictului de cultura etc.
Într-o măsură importantă, fenomenul infracţional este inclus în formele mai largi de devianţă
socială, astfel încât în această perspectivă, criminologia se confundă cu sociologia devianţei25.
Principala carenţa a teoriilor monocauzale consta în abordarea unilaterala a
problematicii criminologiei, care este astfel lipsita de o perspectiva unificatoare cu privire la
obiectul de cercetare, fapt care pune sub semnul întrebării autonomia disciplinei. Reducerea
obiectului de cercetare la persoana infractorului lasă în afara criminologiei fenomenul
infracţional, după cum abordarea criminalităţii fie din perspectiva analizei cantitative, fie
explicând "socialul prin social", neglijează parţial sau total personalitatea celui care încălca
legea penală26.
Modelele explicative mono-cauzale au început sa fie abandonate în favoarea unor
modele mai complexe, care se bazează pe o analiza multifactorială a cauzelor criminalităţii.
Considerând că "...obiectul îl constituie factorii sociali şi individuali care stau la baza
comportamentului criminal"27, teoria multifactorială asupra cauzelor criminalităţii reprezintă un
progres în raport cu poziţiile anterioare, dar ea nu constituie o concepţie aptă să integreze
diferitele niveluri de analiza cauzală într-un model explicativ unitar ci, mai degrabă, o listă
bogată de factori implicaţi în geneza crimei28.

22
G.Pisapia, Fondamento et oggetto delta criminologiei, Padova, Ed.Cedam, 1983, p. 14.
23
Th.Sellin, Culture Conflict and Crime, New York, Social Science Research Council, 1983, pe larg.
24
H.Goppinger, Kriminologie, Munchen, Ed.C.H.Beck, 1971, p.4-6.
25
J.M. van Bemelen, Criminologie, Tjeck Willink Zwolle, 1942, citat de R.M.Stânoiu, op. cit., p. 18.
26
R.M.Stânoiu, op.cit., p.18.
27
S.Hurwitz, Criminology, London, Ed.George Allen and Unwin Ltd., 1952, p.2.
28
R.M.Stânoiu, op.cit., p. 19.
 Eforturile de sinteza susţinute de criminologii secolului XX au reuşit - fără un succes
deplin - să depăşească stadiul unor simple adiţionări ale criminologiilor specializate; încercând o
unificare, în planul obiectului de studiu, a problematicii referitoare la crima, criminal şi
criminalitate.
Intre exponenţii de seama ai criminologiei din aceasta perioada se detaşează
HERMAIMN MANNHEIM şi JEAN PINATEL.
H.Mannheim susţine ca, prin criminologie, în sens restrâns, se înţelege studiul crimei,
iar în sens larg, se includ penologia29, metodele de prevenire a criminalităţii, de tratament si
resocializare a infractorilor30. Autorul consideră că este absolut necesară descoperirea cauzelor
criminalităţii, în scopul identificării măsurilor prin care societatea poate interveni pentru
limitarea acestui fenomen.
La rândul său, criminologul francez J.Pinatel concepe obiectul de studiu al criminologiei
pe trei planuri31:
- cel al crimei - care se ocupă de studiul actului criminal;
- cel al criminalului - care studiază caracteristicile infractorilor şi factorii care au
influenţat formarea şi evoluţia personalităţii acestora;
- cel al criminalităţii - care studiază ansamblul de acte criminale care se produc într-un
anumit teritoriu, într-o anumită perioadă de timp.
Autorul surprinde corect obiectul complex de cercetare criminologică, obiect ce reclamă
o analiză diferenţiată a diverselor sale niveluri (infracţiune, infractor, fenomen infracţional).
Totuşi, faptul că J.Pinatel, în Tratatul său de criminologie, după ce relevă aceste diferenţe,
împarte disciplina într-o "criminologie generală" (cu caracter enciclopedic, dar şi sintetic, ce
urmăreşte să compare şi să unifice datele criminologiilor specializate) şi o "criminologie clinică"
(având ca obiect abordarea multidisciplinară a cazurilor individuale) este apreciat de unii
autori32 ca fiind de natura să rupă individualul de fenomenul global al criminalităţii, vitregind
efortul de sinteza.
În ultimele două decenii ale secolului XX, evoluţia modelelor teoretice în domeniul
criminologiei a determinat noi şi serioase dispute în legătură cu obiectul criminologiei.
Obiectul criminologiei - analiza sintetică. Considerând drept corect şi fundamentat
ştiinţific punctul de vedere "tradiţional" cu privire la obiectul criminologiei, trebuie să arătăm că

29
Studiul pedepselor şi al modului de executare a acestora.
30
H.Mannheim, Comparative Criminology, London, Ed.Routledge & Kegan Paul, 1965, p.3-14.
31
J.Pinatel, în P.Bouzat et J.Pinatel, Trăite de droit penal et de criminologie, Tome III, Criminologie, Paris,
Ed.Dalloz, 1963, p.38-52; J.Pinatel, La societe criminogene, Paris, Ed.Calmann-Levy, 1971, pe larg.
32
R.M.Stănoiu, op.cit., p.19.
acumularea treptata de cunoştinţe, pe măsura dezvoltării ştiinţifice, impune necesitatea unei
permanente reconsiderări a conţinutului şi limitelor acestuia.
Totodată este necesar ca tratarea acestei probleme să fie făcută în mod echilibrat şi
judicios astfel încât obiectul de studiu al criminologiei - care îi conferă identitatea şi îi stabileşte
locul în sistemul ştiinţelor - să nu fie extrapolat la alte domenii de cercetare, dar nici restrâns
nejustificat.
Având în vedere importantele acumulări ştiinţifice care au avut loc în domeniul
criminologiei, precum şi problematica majora analizata de pe poziţiile teoretice ale acestei
discipline, consideram ca obiectul de studiu al criminologiei include: criminalitatea ca fenomen
social, infracţiunea, infractorul, victima şi reacţia socială împotriva criminalităţii.33
a) Criminalitatea ca fenomen social
Îmbrăţişând opinia că obiectul sintetic al criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca
fenomen social, considerăm că, pentru a transforma această noţiune într-un concept
operaţional care să permită explicarea fenomenului studiat, este necesară adoptarea unui
model sistemic de analiza. Astfel, ca orice fenomen social, criminalitatea reprezintă un sistem
cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte calitativ de cele ale elementelor componente.
Dacă avem în vedere dimensiunea criminalităţii ca fiind totalitatea infracţiunilor
săvârşite pe un anumit teritoriu într-o perioadă de timp dată, se pune în evidenţă doar
componenţa cantitativă a fenomenului. Astfel, ţinând seama de măsura în care criminalitatea
este cunoscută precum şi de măsura în care mijloacele de drept penal reacţionează împotriva
acesteia, poate fi împărţită în criminalitate reală, aparentă şi legală.
Criminalitatea reală reprezintă totalitatea faptelor infracţionale săvârşite pe un anumit
teritoriu, într-o perioadă de timp determinată. Acest lucru înseamnă că în practică, există tot
timpul o diferenţă cantitativă între numărul infracţiunilor comise în realitate şi numărul celor
prevăzute de statisticile judiciare.
Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracţiunilor semnalate autorităţilor
judiciare şi înregistrate ca atare.
Criminalitatea aparentă este diferită de criminalitatea reală, deoarece aceasta nu poate
fi cunoscută şi cuantificată din următoarele motive:

 nu toate faptele penale sunt aduse la cunoştinţa organelor abilitate ale statului şi
înregistrate ca atare (multe din faptele comise nu sunt sesizate din variate motive:
comoditate, lipsă de timp, neîncredere în autorităţi, prejudiciu mic, teamă etc.);
 nu toate faptele penale sesizate în urma cercetărilor cu finalitate şi nu în toate
cazurile se pronunţă o hotărâre judecătorească definitivă;
 o bună parte din faptele sesizate rămân cu autori neidentificaţi.

33
Gh.Nistoreanu, C.Păun – criminologia, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag.23.
 Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunţat
hotărâri de condamnare râmase definitive.
Diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă este denumita cifra
neagra a criminalităţii şi reprezintă faptele antisociale care, din diverse motive, rămân
necunoscute organelor judiciare.
Obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală, cercetarea ştiinţifica încercând
să surprindă dimensiunile adevărate ale acestui fenomen.
b) Infracţiunea
Infracţiunea reprezintă manifestarea particulară a fenomenului infracţional, având
identitate, particularităţi si funcţii proprii. Potrivit art. 17 C.pen., infracţiunea este fapta care
prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.
Includerea faptelor antisociale în obiectul de studiu ai criminologiei trebuie să aibă la
baza criteriul normei penale. Extinderea obiectului prin includerea fenomenului mai larg al
devianţei comportamentale, determină dificultăţi metodologice şi conceptuale34 precum şi o
nedorită interferenţă cu alte discipline, cum ar fi sociologia şi psihologia socială.
Consacrat în cuprinsul unei norme juridice acest concept reflecta aspectul material,
uman, moral şi juridic al conţinutului infracţiunii, evidenţiind factorii de condiţionare şi
determinare socială ai dreptului penal, fundamentul ontologic al acestuia35.
Având rolul instrumentului de cunoaştere ştiinţifică a fenomenului infracţional, a
proceselor dinamice care au un impact semnificativ asupra acestui fenomen, criminologia îşi
aduce contribuţia la procesul de perfecţionare a reglementării juridice, la realizarea unei mai
bune concordanţe între legea penală şi realitatea socială pe care o protejează.
Infractorul
Sub aspect juridic, infractorul este persoana care, cu vinovăţie, săvârşeşte o faptă
sancţionată de legea penală. Din punct de vedere criminologie, conceptul de infractor are o
semnificaţie complexă datorită condiţionărilor bio-psiho-sociale care îl determina pe individ să
încalce legea.
Întrucât, până în prezent, nu s-a dovedit existenta unor trasaturi de ordin bio-
antropologic care sa diferenţieze infractorul de non-infractor, persoana care încălca legea
penală este considerată ca un eşec al procesului de socializare.

34
Nu orice comportament deviant constituie infracţiune, după cum nu orice infracţiune poate fi considerata ca o
faptă deviantă.
35
R.M.Stănoiu, bp.cit., p.28; V.Dobrinoiu, Gh.Nistoreanu, I.Pascu, I.Molnar, V.Lazăr, A.Boroi, Drept penal,
partea generala, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, p.67-114.
 Criminologia a analizat şi continua să studieze coordonatele biologice, psihologice,
sociale, economice, culturale etc, care au relevanţa pentru alegerea conduitei infracţionale şi
trecerea la actul infracţional.
Victima infracţiunii
În ultima vreme, s-a evidenţiat un aspect teoretic nou, de real interes pentru obiectul
criminologiei şi anume victima infracţiunii. Pe buna dreptate s-a reproşat criminologilor că şi-au
concentrat eforturile asupra problematicii referitoare la infractor, neglijând aproape în
totalitate studiul victimologic. Lucrările criminologice de data recenta au demonstrat existenţa
unei relaţii complexe între făptuitor şi victima, constatându-se că, în producerea actului
infracţional, contribuţia victimei nu poate fi exclusa din sfera unui model cauzal complex36.
Pe de altă parte, se susţine37 importanţa pe care studiile de victimizare o prezintă pentru
identificarea dimensiunii criminalităţii reale.
Reacţia socială împotriva criminalităţii
Orientata către identificarea modalităţilor prin care fenomenul infracţional poate fi
prevenit şi controlat, criminologia nu poate exclude, din obiectul său de studiu, reacţia socială
formală şi informală asupra criminalităţii.
Reacţia socială intervine atât înaintea de săvârşirea infracţiunii, prin programe şi măsuri
de prevenire, cât şi post-factum, prin înfăptuirea justiţiei, prin tratamentul, resocializarea şi
reinserţia socială a infractorilor.
Includerea reacţiei sociale în obiectul de studiu al criminologiei este determinata de
necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la realitatea fenomenului infracţional şi la
tendinţele sale evolutive. Sesizarea inadvertenţelor permite elaborarea unor studii utile atât
nivelului institutionalizat al politicii penale, cât şi persoanelor implicate în acţiunea concreta de
prevenire şi combatere a criminalităţii.
În conformitate cu opţiunea teoretica prezentata, obiectul sintetic al criminologiei -
fenomenul infracţional - integrează elementele componente într-un ansamblu unitar ce se
comportă ca un întreg cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte calitativ de proprietăţile şi
funcţiile părţilor componente. Interacţiunile dintre aceste elemente, precum şi dintre
fenomenul infracţional ca sistem şi sistemul social global, constituie obiective importante ale
studiului criminologiei orientat spre identificarea cauzelor criminalităţii. Cauzalitatea apare însă
în dubla ipostaza: aceea de scop al studiului criminologie, dar şi de obiect al criminologiei. Deşi
"paradigma etiologică" a fost vehiculată intens ca fiind parte integrantă a obiectului
criminologiei, trebuie evitată includerea sa ca entitate de sine stătătoare, întrucât studierea

36
16* Criminological Research Conference, Strasbourg,.26-29 Nov. 1984.
37
Ph.Robert, Les comptes du crime, Paris, Ed. Le Sycomore, 1985, p.5; M.KilIias, op.cit., p.81-98;etc.
fenomenului infracţional, pe de o parte, şi a infracţiunii, pe de alta parte, presupune şi analiza
cauzelor care le determina şi a condiţiilor favorizante.
În aceeaşi maniera, problematica reacţiei sociale constituie obiect de studiu al
criminologiei în măsura în care schimbarea socială accelerata determina rămânerea în urma a
sistemului de apărare antiinfractională, după cum elaborarea unei politici penale adecvate de
prevenire şi control a criminalităţii constituie unul din scopurile acestei ştiinţe.
Scopul criminologiei
Ca şi obiectul său de studiu, scopul criminologiei a devenit mai clar, mai bine precizat, o
data cu evoluţia cercetărilor ştiinţifice în acest domeniu. Confruntata cu realitatea infracţională,
criminologia a trebuit să-şi reconsidere şi să-şi reorienteze şi problematica referitoare la scop, în
sensul includerii măsurilor de profilaxie a criminalităţii.
Scopul general al criminologiei îl constituie fundamentarea unei politici penale
eficiente, în măsură să determine prevenirea şi combaterea criminalităţii.
Asemănător cu scopul ştiinţelor penale, scopul general al criminologiei se deosebeşte
prin modurile diferite de concretizare, criminologia fiind o disciplină a fenomenului infracţional,
iar dreptul penal fiind o ştiinţă normativă. Această distincţie necesară nu exclude raporturile
permanente dintre cele două discipline, ele susţinându-se reciproc şi conlucrând la elaborarea
doctrinelor preventive şi represive care se aplică în practica activităţii de combatere a
criminalităţii.
Funcţiile criminologiei
Opiniile teoretice cu privire la obiectul şi scopul criminologiei se regăsesc şi în
concepţiile despre funcţiile acesteia.
Astfel, cea mai mare parte a reprezentanţilor criminologiei tradiţionale considera că
aceasta are următoare funcţii: descriptivă, explicativă, predicativă şi profilactică.
Funcţia descriptivă – constă în studierea şi consemnarea datelor privind volumul
criminalităţii de pe un anumit teritoriu şi într-o anumită perioadă de timp; cunoaşterea
tipologiei criminalităţii în funcţie de:

 genurile de criminalitate (criminalitatea violentă, criminalitatea organizată din

domeniul economico-financiar, criminalitatea juvenilă, corupţie etc.);
 vârsta autorilor (minori, tineri, adolescenţi, vârstnici etc.);
 locul săvârşirii (urban, rural, zona de frontieră etc.).
Funcţia descriptivă utilizează concepte operaţionale cum sunt: mediul, terenul,
personalitatea şi actul .
Conceptul de mediu vizează: mediul natural (fizic sau geografic); mediul social (factori
culturali, istorici, tradiţionali, instituţionali etc.) şi mediul personal sau psihosocial (climatul
familial, relaţiile dintre oameni, mediul ocazional-şcolar, profesional, mediul ales sau acceptat
(anturajul) sau mediul impus (militar, penitenciar etc.).
Al doilea concept terenul este folosit pentru a desemna trăsăturile de ordin
biocobnstituţional al individului (ereditate, mutaţii genetice, congenitalul şi constituţionalul).
Personalitatea, semnifică subiectul uman considerat ca unitate bio-psiho-socială. Chiar
dacă individul se adaptează la mediul social, nu înseamnă că este în totalitate de acord cu
acesta. Un dezacord există întotdeauna şi el poate evalua până la inadaptare şi conflict.
Situaţia premisă, reprezintă ansamblul de împrejurări obiective şi subiective care
precede actul criminal, în care este implicată personalitatea individului.
Actul infracţional constituie răspunsul pe care personalitatea îl dă unei anumite situaţii.
Funcţia explicativă
H.Manenheim, consideră că faptele nu au nici un înţeles fără interpretare, evaluare şi o
înţelegere generală. Explicarea naturii, a esenţei, a cauzelor care determină sau favorizează
fenomenul infracţional, reprezintă scopul cercetării criminologice. Funcţia explicativă operează
cu concepte operaţionale cum sunt: cauza, condiţia, efectul, factorul, mobilul, indicele .
Cauza este elementul determinant în procedura fenomenului.
Condiţia este un element favorizator.
Factorul constituie orice element care într-o măsură mai mare sau mai mică are legătură
cu crima. Dacă factorul criminogen este orice element obiectiv care intervine în producerea
infracţiunii, indicele este un simptom care permite un diagnostic criminologic pus societăţii sau
grupului studiat.38
Funcţia predictivă se întemeiază pe concepte operaţionale foarte variate, de la cel
matematic până la cel euristic.39
Cele mai utilizate concepte predictive sunt: prezent, viitor, probabilitate, similitudine,
extrapolare, hazard, risc, prognoză etc. Funcţia predictivă presupune anticiparea fenomenului
infracţional în timp şi spaţiu.
Funcţia profilactică
Scopul general al criminologiei este de neconceput fără elaborarea unor metode şi
tehnici de prevenire şi combatere a criminalităţii, pentru crearea unui climat de ordine şi
siguranţă a comunităţii umane. În domeniul preventiv criminologia utilizează concepte precum:
reacţia socială, controlul social, tratament, reintegrare, resocializare, prevenire primară,
prevenire secundară şi prevenire terţială.

38
Gh.Nistoreanu, C.Păun – Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996.
39
Euristica este ştiinţa care studiază activitatea creatoare, tehnica şi inovaţia intelectuală.
 1.5. Caracterul pluridisciplinar al criminologiei
Primii oameni de ştiinţă care s-au preocupat de fenomenul infracţional au fost
matematicienii, care au utilizat „Statisticile criminale”.40
În procesul de cunoaştere a criminalităţii ca fenomen socio-uman, statistica, îndeosebi
statistica penală (dar şi statistica industrială, agrară, comercială etc.) se arată a fi
indispensabilă, deoarece criminalitatea constituie, în termeni statistici, un fenomen de masă,
iar legităţile care o guvernează sunt legităţi statistice.
Informaţiile furnizate prin demersul statistic, adică prin observarea, prelucrarea şi
analiza statistică a criminalităţii - în măsura în care se bazează pe date primare exacte şi
complete, prelucrate cu procedee şi tehnici statistice, modeme - sunt în măsură să ofere o
viziune clară asupra laturii cantitative a criminalităţii: mărimea, volumul, ritmul, rata medie
anuală, distribuţia teritorială, intensitatea etc, în circumstanţe concrete socio-umane, de loc şi
de timp. În elaborarea programelor de cercetare criminologică, în analiza şi evaluarea stării,
structurii şi dinamicii criminalităţii, ca şi în prognoza criminologică pe orice termen (scurt, mediu
sau lung), statistica este cea care aduce o contribuţie considerabilă în asigurarea progresului
aplicativ al cercetării criminologice.
Criminoiogia românească preia din statistică nu numai datele brute privind
evenimentele statistice (de tip infracţional săvârşite şi înregistrate în bazele de date) -
observate, prelucrate şi analizate. Cercetările statistice româneşti în domeniul criminalităţii sunt
similare "sondajelor".
Observarea, prelucrarea şi analiza statistică în domeniul activităţilor de aplicare a legii
penale, ca şi materialele statistice privind executarea sancţiunilor penale, oferă posibilitatea
cercetării ştiinţifice în criminologie să cunoască latura cantitativă a procesului de apărare
socială a valorilor societăţii şi, pe această bază, să examineze multilateral, calitativ, gradul de
eficienţă al intervenţiilor preventiv-educative şi sancţionatoare şi să formuleze, cu un grad de
probabilitate ridicat, modele de intervenţie preventivă, în vederea sporirii fermităţii în aplicarea
legii penale.
CRIMINOLOGIA Şl SOCIOLOGIA JURIDICĂ
Sociologia, ştiinţă a ansamblului fenomenelor şi realităţii sociale sau ştiinţă a
sistemului social global, a formelor de viaţă socială omeneşti, a devenit astăzi o ştiinţă
complexă, diversificată în numeroase specialităţi, şi anume sociologii de ramură - economică,
politică, juridică etc. - care, fiind ancorate în realităţile sociale concrete, au un caracter aplicativ,
operaţional şi relativ previzional.

40
G.Stefani, G.Levasseur şi R.Jambu-Merlin, Criminologie şi ştiinţă penitenciară, ediţia a III-a, Editura Dalloz,
1972, p.36.
 Cercetarea sociologică atribuie un rol important investigării relaţiilor juridice.
Sociologia juridică cercetează procesul de elaborare şi aplicare a dreptului, condiţionarea
socială a concepţiilor, principiilor, categoriilor şi instituţiilor juridice, eficacitatea, legitimitatea şi
validitatea reglementărilor juridice, corelaţia dintre conţinut şi forma dreptului41.
Un capitol distinct de preocupări în sociologia juridică îl constituie sociologia dreptului
penal, care studiază condiţionarea şi implicaţiile sociale ale criminalităţii, câmpul şi structura
relaţiilor sociale în care dreptul penal are vocaţia să intervină, problematica realităţilor sociale
anterioare şi contemporane procesului de elaborare, aplicare şi organizare a executării
sancţiunilor de drept penal, precum şi problematica conştiinţei juridice a maselor cu privire la
fenomenul criminalităţii şi la acţiunea socială de apărare împotriva acestuia, factorii socio-
culturali şi influenţa lor în determinarea naturii şi cuantumului acţiunii antiinfracţionale, costul
şi timpul acţiunii sociale antiinfracţionale, problematica stabilităţii relative, mobilităţii şi
eficacităţii sociale a sistemului dreptului penal.
Datele sociologiei româneşti, ale sociologiei juridice şi ale sociologiei dreptului penal
sunt foarte importante pentru cercetarea criminologică, deoarece ele oferă principii, metode şi
tehnici care reprezintă cadrul de referinţă, axiomele explicaţiei ce contribuie la abordarea şi
analiza cu adevărat ştiinţifică a criminalităţii şi a activităţilor de prevenire şi combatere a
manifestărilor contrare ordinii de drept.
CRIMINOLOGIA Şl PSIHOLOGIA
Criminologia împrumută din psihologie principii şi reguli metodologice şi tehnice
rezultate şi analizele proceselor psihice umane; împrumută, de asemenea, interpretarea
dialectică a vieţii psihice, concepţiile privind psihologia conduitei şi legităţile acesteia etc.
Concluziile criminologiei privind cauzalitatea fenomenului infracţional, cât şi cercetarea
criminologică a resocializării celor condamnaţi sunt condiţionate de validitatea concepţiei
teoretice a datelor şi concluziilor psihologiei, îndeosebi ale psihologiei sociale.
CRIMINOLOGIA Şl ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL
Dreptul penal, ca ştiinţă juridică, abordează criminalitatea, delincventa, prin referire la
sistemul normelor dreptului penal, dezvăluie conţinutul normativ şi social-politic al dreptului
penal ca şi fundamentarea legităţilor obiective. De asemenea, dreptul penal studiază atât
circumstanţele obiective şi subiective care determină apărarea penală a anumitor valori şi
relaţii sociale, explicând atât modul, cât şi mijloacele de reacţie socială faţă de săvârşirea unor
fapte periculoase.
Criminologia abordează criminalitatea prin prisma stării, dinamicii şi, mai ales, a
cauzalităţii socio-umane a acestui fenomen, precum şi prin viziunea mecanismului social al
prevenirii şi combaterii criminalităţii, încercând a identifica ansamblul şi funcţionalitatea

41
N.Popa, Prelegeri de sociologie juridică, TUB Bucureşti, 1983, p.62-63.
metodelor, procedeelor şi mijloacelor sociale, inclusiv al sancţiunilor de drept penal care
reprezintă mijlocul cel mai eficient de prevenire a faptelor interzise de legea penală.
CRIMINOLOGIA Şl CRIMINALISTICA
Criminalistica, disciplină a metodelor tehnice şi tactici de investigare a faptelor de
natură penală, intervine după ce fapta s-a consumat şi ea se limitează la identificarea probelor
care să demonstreze vinovăţia sau nevinovăţia celui care a comis fapta infracţională.
Prin intermediul criminalisticii aflăm cum s-a produs fapta, iar prin intermediul
criminologiei aflăm de ce s-a produs fapta.
Ambele discipline, atât criminalistica, cât şi criminologia au în comun drept obiect de
cercetare: infracţiunea, infractorul şi victima.
CRIMINOLOGIA Şl DREPTUL PROCESUAL PENAL
Dreptul procesual penal, ca ştiinţă, studiază principiile, categoriile, instituţiile şi normele
care reglementează procesul penal42 în întreaga complexitate şi în dinamica sa.

42
N.Volonciu, Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1972, p.24.