ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE A MOLDOVEI

Cu titlu de manuscris
CZU:330.322.5:001.895(043)

MARIANA BUNU

Implicarea factorului inovaţional la

evaluarea eficienţei investiţiilor

Specialitatea 08.00.10 – Finanţe; monedă; credit.

Teză de doctor în economie

Conducător ştiinţific:
Anatol Caraganciu, doctor habilitat în
economie, profesor universitar

Autor: Mariana Bunu

Chişinău 2005
 C U P R I N S:
pag.
Introducere 3

Capitolul I. Fundamentări teoretice cu privire la inovaţie şi eficienţa

economică a investiţiilor 10
1.1. Conceptul de eficienţă economică a investiţiilor 10
1.2. Esenţa şi conţinutul economic al inovaţiei 21
1.3. Necesitatea investiţiilor în inovaţii şi sursele de finanţare ale acestora 36

Capitolul II. Constatarea şi stimularea activităţii inovaţionale din

Republica Moldova 47
2.1. Balanţa legăturilor dintre ramuri – instrument de analiză a economiei
naţionale 47
2.2. Cercetarea lanţurilor inovaţionale în cadrul ramurilor economiei naţionale 58
2.3. Importanţa stimulării activităţii inovaţionale în contextul dezvoltării
economice a Republicii Moldova 68

Capitolul III. Perfecţionarea metodelor de evaluare a eficienţei investiţiilor

prin implicarea factorului inovaţional 88
3.1. Particularităţi privind estimarea eficienţei investiţiilor în inovaţii 88
3.2. Evaluarea eficienţei inovaţiilor prin metoda interdependenţelor tehnologice
dintre ramuri 106
3.3. Aplicarea modelului economico-matematic în scopul evaluării eficienţei
investiţiilor în inovaţii 115

Sinteza rezultatelor 129

Concluzii şi recomandări 132
Bibliografie 138
Adnotări 149
Cuvinte cheie 152
Anexe
 INTRODUCERE

Actualitatea temei de cercetare. Economia naţională, precum şi întreaga

economie mondială se găsesc, la acest început de secol şi mileniu, într-o perioadă de
succesiune către o economie globală, în care inovaţia tehnologică, cunoaşterea şi
informaţiile ocupă un loc central în preocupările entităţilor private şi statale. Strategia
naţională de dezvoltare economică a Republicii Moldova, ca obiectiv principal,
urmăreşte funcţionarea unei economii de piaţă viabile, compatibilă cu principiile,
mecanismele şi politicile Uniunii Europene. Această strategie vizează, în mare parte,
asigurarea unei creşteri economice durabile prin modernizarea şi dezvoltarea
întregului mediu social-economic. În acest context, inovaţiile constituie o dimensiune
importantă a politicilor de restructurare şi modernizare în cadrul unei economii bazate
pe cunoştinţe competitive şi dinamice.
În condiţiile actuale de dezvoltare a economiei naţionale, realizarea în bune
condiţii a programelor de creştere economică a ţării depinde, în mare măsură, de
sporirea eficienţei investiţiilor. Luând în considerare faptul că, în cadrul realizării
programelor pentru dezvoltare şi inovare se adoptă decizii în probleme de investiţii,
apare pregnantă utilitatea studierii şi aplicării metodelor noi de apreciere a eficienţei
economice a investiţiilor alocate pentru realizarea acestor proiecte.
Actualitatea temei este condiţionată de necesitatea abordării ştiinţifice a
impactului factorului inovaţional asupra dezvoltării economice, în special prin
eficienţa economică a investiţiilor. Necesitatea cercetării aspectelor privind creşterea
eficienţei investiţiilor prin implementarea inovaţiilor este determinată de faptul că
pentru Republica Moldova, ca, de altfel, şi pentru alte state ale Europei de Est,
inovaţiile constituie un factor esenţial al progresului economic şi social, respectiv
diversificarea şi creşterea calitativă a tuturor factorilor de producţie, suplimentarea
numărului de locuri de muncă, sporirea productivităţii muncii, înnoirea producţiei,
astfel, devenind un element determinant în cucerirea pieţelor şi menţinerea

3
competitivităţii întreprinderilor autohtone şi a economiei naţionale, orientate spre
calea integrării europene.
De asemenea, inovaţiile constituie un factor determinant în stimularea
procesului investiţional, deoarece investiţiile reprezintă suportul material al
inovaţiilor. Fundamentarea economică a deciziilor privind investiţiile în inovaţii
capătă o rezonanţă deosebită pentru că de calitatea, dimensiunea şi repartizarea
investiţiilor depinde, în mare parte, creşterea eficienţei economice, care reprezintă
determinantul dezvoltării social-economice. Aceste probleme apar atât la nivelul
agenţilor economici (întreprinderi mici şi organizaţii inovaţionale), cât şi la niveluri
superioare de decizii, în contextul politicilor cu privire la inovare. În ambianţa
economică contemporană, estimarea eficienţei procesului inovaţional, prin prisma
investiţiilor alocate, confirmă, în opinia autorului, actualitatea temei de cercetare.
Gradul de studiere a temei investigate. Eficienţa economică, în general,
precum şi eficienţa economică a investiţiilor a stat la baza unor studii şi cercetări
aprofundate, constituind preocuparea tuturor generaţiilor, având aceeaşi importanţă şi
la începutul mileniului trei. Astfel, acest domeniu a fost şi este, în continuare, studiat
destul de vast în lucrările ştiinţifice ale specialiştilor de peste hotare, precum şi ale
celor din ţara noastră. Însă, preocupările cu privire la definirea inovaţiei în sens
economic şi a rolului ei în cadrul economiei sunt relativ recente, cele dintâi datând
din primul deceniu al secolului XX, în lucrarea lui J. Schumpeter „Teoria dezvoltării
economice”. Gestiunea inovaţiei şi implicaţiile acesteia în economie, în ultimul
deceniu, au constituit obiectul de studiu al multor cercetători din centrele ştiinţifice de
excelenţă din ţară şi de peste hotare. Astfel, au apărut lucrări care atestă începutul
unor căutări profunde în domeniul respectiv. Actualmente, intensitatea activităţilor de
cercetare şi inovare în amalgam cu numărul de studii de nivel naţional şi
internaţional, care sunt consacrate acestor activităţi, au evidenţiat, în mod
convingător, contribuţia inovării la dezvoltarea economică a societăţii.
Totodată, gradul de studiere pe plan naţional şi internaţional a inovaţiilor ca
factor al creşterii eficienţei economice a investiţiilor nu acoperă întreaga

4
problematică. Această situaţie determină importanţa cercetărilor preconizate privind
aspectele evaluării eficienţei economice a investiţiilor în inovaţii, cu atât mai mult,
că, actualmente, acest domeniu rămâne a fi mai puţin cercetat în ştiinţa economică
autohtonă, iar pe plan mondial lucrările fundamentale în acest domeniu înregistrează
un volum modest. În această ordine de idei, utilitatea perfecţionării modului de
evaluare a eficienţei investiţiilor în inovaţii argumentează locul cercetării în contextul
preocupărilor actuale din domeniul abordat.
Necesitatea fundamentării teoretice şi abordării complexe a inovaţiilor ca
factor al creşterii economice şi determinant al eficienţei investiţiilor, precum şi
particularităţile la evaluarea eficienţei economice a investiţiilor în inovaţii au
determinat scopul şi obiectivele tezei.
Scopul lucrării constă în determinarea rolului inovaţiei la creşterea eficienţei
economice, specificarea particularităţilor la estimarea eficienţei proiectelor
inovaţionale şi perfecţionarea metodelor de evaluare a eficienţei economice a
investiţiilor în inovaţii din sectorul real al economiei, ţinând cont de efectele
multiplicatoare ale inovaţiei pe ramurile economiei naţionale.
Scopul cercetării este concretizat de următoarele obiective ale tezei:
™ analiza conceptului de eficienţă economică şi conţinutului economic al
acesteia, definirea noţiunii de „inovaţie” şi conţinutului acesteia ca categorie
economică, specificarea rolului inovaţiei şi contribuţia acesteia la creşterea eficienţei
economice în condiţiile economiei de piaţă şi, de asemenea, argumentarea necesităţii
investiţiilor în inovaţii şi caracterizarea surselor de finanţare a acestora;
™ cercetarea lanţurilor inovaţionale din economia naţională a Republicii
Moldova şi fundamentarea dependenţelor tehnologice între ramurile economiei
naţionale prin balanţa legăturilor dintre ramuri;
™ argumentarea rolului susţinerii activităţilor de inovare şi stabilirea
mecanismelor şi direcţiilor principale de stimulare a proceselor inovaţionale în
Republica Moldova în condiţiile economiei de tranziţie spre integrarea europeană;

5
 ™ precizarea metodelor de estimare a eficienţei investiţiilor şi evidenţierea
particularităţilor ce apar la evaluarea eficienţei investiţiilor pentru inovaţii;
™ completarea şi perfecţionarea modului de evaluare a eficienţei economice a
investiţiilor în inovaţii la nivelul economiei naţionale;
™ prezentarea algoritmului pentru evaluarea eficienţei inovaţiilor la nivelul
economiei naţionale;
™ elaborarea modelului economico-matematic şi aplicarea acestuia pentru
evaluarea eficienţei investiţiilor în inovaţii.
Domeniul de cercetare este definit de perfecţionarea metodelor de evaluare a
eficienţei investiţiilor, care sunt investigate din perspectiva implicării factorului
inovaţional.
Obiectul cercetării, în plan conceptual, este concretizat la nivelul ramurilor
prioritare ale economiei naţionale, care constituie surse de inovare pentru sistemul
economic şi în activitatea cărora investiţiile capătă eficienţă maximă.
Structura lucrării se prezintă în corespundere cu obiectivele preconizate şi
ordinea de înfăptuire a cercetărilor. Teza cuprinde: introducerea, trei capitole, care
redau conţinutul de bază al cercetării, sinteza rezultatelor, concluzii şi recomandări,
literatura selectivă studiată şi anexele.
Astfel, în introducere, este argumentată actualitatea temei de cercetare, sunt
precizate scopul, obiectivele şi obiectul cercetării, suportul metodologic de studiu,
noutatea ştiinţifică şi aplicabilitatea practică a rezultatelor definitivate, precum şi
aprobarea rezultatelor obţinute.
Capitolul I – „Fundamentări teoretice cu privire la inovaţie şi eficienţa
economică a investiţiilor” este constituit din trei paragrafe în care se concretizează
conceptul de eficienţă economică a investiţiilor, este definită noţiunea de „inovaţie”
şi conţinutul acesteia ca categorie economică. Este argumentat rolul inovaţiei ca
factor al creşterii economice. În acest capitol, este evidenţiată necesitatea şi specificul
investiţiilor alocate pentru inovaţii, precum şi formele de finanţare a acestora.

6
 În capitolul II – „Constatarea şi stimularea activităţii inovaţionale din
Republica Moldova” a fost caracterizat modelul balanţei legăturilor dintre ramuri ca
instrument de analiză a structurii economiei naţionale şi aplicarea acestuia la
determinarea gradului de utilizare a tehnologiilor noi şi a lanţurilor de efecte ale
acestora în cadrul ramurilor economiei naţionale. De asemenea, se evidenţiază
importanţa elaborării şi implementării mecanismelor de stimulare şi susţinere a
activităţii inovaţionale din Republica Moldova.
Capitolul III – „Perfecţionarea metodelor de evaluare a eficienţei
investiţiilor prin implicarea factorului inovaţional” include analiza metodelor de
apreciere a eficienţei investiţiilor şi completarea acestora, ca urmare a implicării
factorilor specifici inovaţiilor. De asemenea, a fost argumentată completarea evaluării
eficienţei printr-o nouă abordare a eficienţei inovaţiilor prin demonstrarea
interdependenţelor tehnologice dintre ramuri, adică prin evaluarea efectelor directe
ale implementării inovaţiei, cât şi a celor din ramurile conexe, în a căror activitate
economică a fost aplicată această inovaţie. Contribuţia importantă a acestui capitol
este conturată prin prezentarea algoritmului şi elaborarea modelului economico-
matematic utilizat pentru evaluarea eficienţei investiţiilor în inovaţii şi aplicarea
practică a acestuia.
În capitolele sinteza rezultatelor, concluzii şi recomandări, au fost relatate
principalele rezultate ale cercetării efectuate şi au fost expuse concluziile autorului
privind implicarea inovaţiilor în dezvoltarea economică a ramurilor economiei
naţionale şi la creşterea eficienţei investiţiilor în sectorul real al economiei. Au fost
prezentate recomandări cu privire la perfecţionarea şi completarea metodicii de
evaluare a eficienţei investiţiilor în inovaţii.
Suportul metodologic de studiu. Drept bază teoretică şi metodologică a
investigaţiilor au servit lucrările fundamentale în domeniu ale savanţilor din ţară şi de
peste hotare, precum şi diverse publicaţii din literatura periodică ale specialiştilor
autohtoni şi din ţările învecinate. De asemenea, ca sursă şi bază informaţională au
servit publicaţiile periodice analitice şi informative naţionale, dar şi ale instituţiilor

7
internaţionale (Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Comisia Europeană),
actele legislative din Republica Moldova privind politica de stat în sfera ştiinţei şi
inovării, precum şi datele statistice ale Departamentului Analize Statistice şi
Sociologice, anuarele statistice ale D.A.S.S., informaţii ale Ministerului Economiei şi
Comerţului şi Ministerului Industriei şi Infrastructurii ale Republicii Moldova.
În procesul desfăşurării investigaţiilor preconizate s-au utilizat metode de
cercetare specifice, cum ar fi: observaţia, raţionamentul, comparaţia, clasificarea,
analiza şi sinteza, precum şi alte metode de înţelegere a proceselor economice. Un loc
important la realizarea analizelor deţin metodele matematice de modelare şi simulare
ce au servit ca suport important la obţinerea rezultatelor fundamentale ale lucrării.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Rezultatele principale expuse în
lucrare conţin elemente de inovaţie ştiinţifică privind:
9 sinteza eclectică a metodelor existente de evaluare a eficienţei economice a
proiectelor investiţionale şi relevarea particularităţilor în evaluarea eficienţei
economice a proiectelor inovaţionale;
9 argumentarea insuficienţei metodelor tradiţionale de evaluare a eficienţei
economice a investiţiilor în scopul estimării eficienţei investiţiilor în inovaţii;
9 complinirea metodelor de evaluare a eficienţei inovaţiilor prin demonstrarea
interdependenţelor tehnologice dintre ramuri;
9 conceperea algoritmului pentru evaluarea eficienţei economice a inovaţiilor
la nivelul economiei naţionale;
9 elaborarea modelului economico-matematic utilizat la evaluarea eficienţei
investiţiilor în inovaţii, adaptarea pentru calculele computerizate şi aplicarea
practică a acestuia.
Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Sub aspect teoretic,
studiul realizat va contribui la aprofundarea cunoştinţelor cu privire la prestanţa
implementării inovaţiilor în creşterea eficienţei economice, cu preponderenţă, a
investiţiilor şi vor avea o rezonanţă deosebită pentru modernizarea metodelor de
estimare a eficienţei economice a investiţiilor alocate pentru aplicarea inovaţiilor. De

8
asemenea, această lucrare constituie un important suport teoretic şi practic, prin
investigaţiile numeroase efectuate de autor referitor la implicaţiile inovaţiilor la
dezvoltarea economică, în special asupra eficienţei investiţiilor prin aplicarea
metodelor matematice şi care au drept scop să contribuie la perfecţionarea
metodologiei actuale în domeniul evaluării eficienţei proiectelor de investiţii pentru
inovare. De asemenea, importanţa practică a tezei mai este determinată şi de
posibilitatea utilizării rezultatelor, concluziilor şi a recomandărilor elaborate la
fundamentarea deciziilor cu privire la implementarea unor proiecte inovaţionale cu
participarea statului, în activitatea întreprinderilor cu activitate ştiinţifică şi
inovaţională, precum şi la suplinirea programului de studiu la disciplinele de
specialitate în domeniu din cadrul instituţiilor de învăţământ economic superior.
Aprobarea rezultatelor: Tezele principale ale lucrării au fost expuse în 6
lucrări ştiinţifice, inclusiv 4 participări la conferinţe şi simpozioane. Acestea au fost
prezentate de autor şi aprobate la diverse conferinţe ştiinţifice naţionale şi
internaţionale în perioada 2001-2003. Acestea au fost discutate şi aprobate la:
ƒ Prima conferinţă ştiinţifică a auditorilor de studii de masterat din cadrul
A.S.E.M., iulie 2001, Chişinău;
ƒ Simpozionul ştiinţific internaţional „Economia românească – prezent şi
perspective” din mai 2002, Suceava;
ƒ Simpozionul internaţional al tinerilor cercetători din cadrul A.S.E.M.,
aprilie 2003, Chişinău;
ƒ Simpozionul internaţional „Investiţiile şi relansarea economică” din mai
2003, A.S.E. Bucureşti.
Publicaţii. Conţinutul de bază al tezei a fost reflectat în 6 publicaţii ştiinţifice,
inclusiv 2 în reviste de specialitate, în volum de 1,8 c. a.
Cuvinte – cheie: investiţie, inovaţie, eficienţă economică a investiţiilor, proces
investiţional, proces inovaţional, investiţii în inovaţii, balanţa legăturilor dintre
ramuri, difuzie a inovaţiilor, eficienţa investiţiilor în inovaţii, interdependenţe
tehnologice, rentabilitate, programare liniară, model economico-matematic etc.

9
 Capitolul I. FUNDAMENTĂRI TEORETICE CU PRIVIRE LA INOVAŢIE ŞI
EFICIENŢA ECONOMICĂ A INVESTIŢIILOR

1.1. Conceptul de eficienţă economică a investiţiilor

Eficienţa economică este o concepţie modernă de evaluare a activităţii şi

serveşte la fundamentarea deciziilor, astfel, încât resursele disponibile să fie
consumate în modul cel mai raţional şi avantajos. Actualmente, eficienţa economică a
devenit principala dimensiune calitativă a dezvoltării economico-sociale a unui
sistem de producţie (întreprindere, ramură, economie naţională) şi, implicit, factorul
fundamental ce necesită a fi intensificat‚ în vederea accelerării performanţelor şi
atingerii, în timp cât mai util, a obiectivelor propuse. Aşadar, eficienţa economică
reprezintă forma concretă de manifestare a principiului raţionalităţii în viaţa
economică, atât la nivelul fiecărei unităţi economice, cât şi pe ansamblul unei
economii naţionale.
Eficienţa economică are la bază raţionamentul economic, care presupune că
obiectivul oricărei acţiuni economice este obţinerea maximumului de efect cu efort
minim şi viceversa. Astfel, eficienţa economică exprimă cerinţa, ca la orice nivel al
economiei, factorii de producţie existenţi la un moment dat să fie folosiţi în condiţii
raţionale, din punct de vedere economic, ceea ce reprezintă satisfacerea unor nevoi
nelimitate cu resurse tot mai rare şi limitate. Pentru ca resursele disponibile să fie
utilizate în mod eficient, este necesară utilizarea deplină a acestora, precum şi să se
asigure obţinerea rezultatelor economice maxime.
Astfel, un rol important îi revine conceptului de eficienţă economică, care
realizează legătura dintre resursele alocate şi rezultatele obţinute de pe urma unei
activităţi economice. Acest concept orientează resursele disponibile spre acele
domenii de activitate, care să asigure condiţii de maximizare a eficienţei obţinute, în
scopul unei dezvoltări echilibrate şi prospere a economiei naţionale.

10
 Analiza conceptului de eficienţă, precum şi conţinutul categoriei de eficienţă
economică am considerat oportun să pornească de la etimologia cuvântului şi
definirea conceptului de eficienţă economică.
Termenii de eficienţă şi eficacitate, în fond fiind sinonime, nu sunt noi, ei fiind
folosiţi încă din antichitate. Etimologic, ambele cuvinte provin din latină: eficienţă
derivă din „efficere” (a efectua), iar „eficacitatea” din effices-efficacis (care are efecte
dorite). Aceşti termeni s-au folosit încă din antichitate la greci. Astfel, Aristotel şi-a
denumit una din cele patru cauze - „cauză eficientă”, adică aceea care produce
schimbarea.
Într-o accepţie universală, termenul de eficienţă înseamnă „ceva” (un efort),
care dă un rezultat pozitiv, de o valoare mai mare decât valoarea efortului.
Pornind de la sensul lingvistic al noţiunii de eficienţă se poate spune că
eficienţa este atributul oricărei acţiuni umane de a produce efectul util dorit.
În sens general, filosofic, categoria de eficienţă este definită, prin a obţine un
rezultat maxim cu eforturi minime, în orice domeniu de activitate.
În domeniul economic, referiri la eficienţă pot fi întâlnite la marii gânditori ai
secolului trecut, cum sunt Adam Smith sau Karl Marx. Conceptul de eficienţă a
cunoscut o larga răspândire în secolul XX şi, în prezent, are o aplicabilitate generală
la argumentarea deciziilor, în orice structură, indiferent de organizarea socială.
Problemele teoretice şi practice ale eficienţei economice au preocupat şi
continuă să aibă aceeaşi intensitate în preocupările ştiinţei economice, vizând
diferenţiat, abordarea conceptului „eficienţă economică”, a modalităţilor de
exprimare şi identificarea căilor de sporire a eficienţei economice în diferite ramuri şi
sectoare de activitate.
Lucrările de specialitate consacră definiţii numeroase pentru eficienţa
economică, acestea fiind diferite doar ca formă de exprimare, în timp ce, ca esenţă,
majoritatea definiţiilor sunt univoce.
Profesorul I. Românu apreciază că termenul de eficienţă poate fi definit cu
două sensuri:

11
 • într-un prim sens, mai general eficienţa se defineşte ca fiind atributul unei
acţiuni, al unei persoane sau al unui lucru de a produce efecte cât mai favorabile
pentru societate;
• al doilea sens este mai restrictiv se compară rezultatele unei acţiuni cu
resursele consumate pentru realizarea acesteia [42].
Alţi autori sunt de părerea „că eficienţa, în general, este raportul dintre efectele
utile şi cheltuielile făcute pentru obţinerea acestora” [38, p.65] sau că pe ansamblul
social, eficienţa exprimă raportul dintre întreaga investiţie a societăţii şi gradul de
satisfacere a cerinţelor societăţii [37].
Se apreciază, că cea mai cuprinzătoare definiţie a eficienţei este dată de
economistul Petre Jica. Acesta atribuie noţiunii de eficienţă economică patru sensuri,
şi anume:
1. Un sens foarte larg în care eficienţa este definită ca şi calitatea unei
activităţi, acţiuni sau a unei resurse de a produce efecte economice pozitive care se
exprimă prin compararea efectelor cu eforturile;
2. Un sens larg, în cadrul căruia se include efectele directe şi cele conexe,
respectiv efortul direct şi conex. Avem de a face, deci, cu eficienţa absolută, care nu
presupune comparaţia cu alte alternative ale acţiunii respective;
3. Un sens restrâns care presupune că raportul efect/efort sau efort/efect să fie
acceptabil în comparaţie cu alte raporturi ale activităţii sau cu alte variante sau cu un
regim normat de eficienţă;
4. Un sens foarte restrâns care reprezintă abordarea cea mai sintetică şi mai
completă a noţiunii de eficienţă, abordare ce presupune o corelare a eforturilor
echivalate ca natură şi timp cu efectele obţinute, de asemenea echivalate ca natură şi
timp [21].
În concepţia noastră, admitem că eficienţa poate fi considerată o categorie
economică generală, deosebit de complexă, care reflectă un anumit efect dat, ca
urmare a unui efort, făcut în cadrul unei activităţi economice sau de altă natură.

12
 Ca o definire mai completă a eficienţei economice, poate fi prezentată
următoarea: eficienţa economică înseamnă obţinerea efectelor economico-sociale
maxime şi utile, în condiţiile cheltuirii raţionale, economicoase a resurselor tehnice,
materiale, de muncă şi financiare, folosindu-se în acest scop, metode ştiinţifice de
conducere şi organizare a activităţilor umane, în toate domeniile de activitate [14].
Eficienţa economică este o noţiune complexă, care exprimă, în modul cel mai
cuprinzător rezultatele ce se obţin într-o activitate economică, evaluate prin prisma
resurselor consumate pentru desfăşurarea acelei activităţi în condiţii de eficienţă
maximă. Prin intermediul ei se stabileşte legătura dintre volumul şi calitatea
eforturilor, ca factori generatori de efecte şi rezultatele ce se obţin într-o anumită
perioada, ca o consecinţă a realizării eforturilor respective [49].
Eficienţa economică este o categorie percepută de toţi specialiştii drept o
relaţie între efectele utile obţinute şi eforturile depuse pentru obţinerea lor. Cele mai
la îndemână efecte sunt veniturile, ca rezultat al activităţii economice, iar cele mai
generice eforturi sunt consumurile de resurse.
Deci, eficienţa se calculează ca un raport între mărimea efectelor şi a
eforturilor sau raportul invers. Cele două relaţii pot fi exprimate astfel:
E
a. e= → maxim
ε
ε
b. e′ = → minim
E
unde,
e şi e′ – reprezintă eficienţa economică;
E – efectele (rezultatele) obţinute;
ε – eforturile depuse (resursele consumate).
În situaţia (a) se impune obţinerea unui efect maxim la un minim de efort. În
acest caz raportul trebuie să fie supraunitar, pentru a reflecta o activitate rentabilă. În
cel de al doilea caz (b) se urmăreşte obţinerea efectului propus cu eforturi cât mai
mici, iar raportul trebuie să fie mai mic decât 1, dar la un nivel cât mai ridicat.

13
 În această conjunctură, este necesar ca eficienţa economică a investiţiilor să fie
exprimată prin parametrii raportului efect – efort sau efort – efect, pe care le implică
activitatea de investiţii. În baza principiului adoptat de factorul de decizie, raportul
obţinut prin compararea efectelor utile cu efortul necesar pentru producerea lor se
poate optimiza către o valoare maximă, sau invers, prin compararea volumului
efortului depus cu efectele economice şi sociale obţinute în urma desfăşurării
procesului investiţional, raportul trebuie să tindă către o valoare minimă.
Astfel, eficienţa economică, prin conţinutul său, exprimă o relaţie de dublă
relativitate: pe de o parte presupune obţinerea unor efecte economice maxime cu un
consum dat de resurse, iar pe de altă parte cu un consum minim de resurse, presupune
obţinerea celor mai bune rezultate. Sugestiv, acest raport poate fi prezentat într-un
sistem de coordonate în modul următor:
Efecte

S1
E2
S2

E1
S3

0 ε0 ε1 ε2 Eforturi
Figura 1.1.1. Evoluţii ale efectelor în diferite situaţii
Sursa: Românu I., Vasilescu I., Cicea C. Investiţii. Bucureşti: Ed. Economică, 2000. – p. 74
În acest grafic, curbele reprezintă diferite ipostaze posibile în care pentru
anumite eforturi, se prevede un alt rezultat. După cum rezultă din figura 1.1.1,

14
efectele economice ale investiţiilor cresc pe măsura majorării eforturilor. De
asemenea, la un anumit nivel de eforturi se înregistrează câteva variante pentru
efectul maxim. Astfel, se poate constata că la acelaşi nivel de efect pot exista mai
multe variante eficiente, însă doar una este varianta la care eficienţa economică
ajunge nivelul maxim, aceasta fiind considerată varianta optimă. Deci, între optim şi
eficient există o relaţie ca de la parte la întreg. Partea fiind reprezentată de optim, iar
întregul de mulţimea variantelor eficiente.
Optimul are un caracter temporal, deoarece la un moment anumit de timp poate
fi o variantă optimă, care, după expirarea acestui moment, să devină numai eficientă
sau chiar ineficientă. În acest context, trebuie să se decidă cu privire la alegerea
variantei optime nu în favoarea acelei variante care are eficienţa maximă în
momentul luării deciziei, ci acelei care va furniza cele mai mari efecte în momentul
în care acestea se produc. Astfel, comparaţia între mai multe variante în timp şi cu un
anumit prag de eficienţă determină caracterul de relativitate a eficienţei economice.
Compararea efectelor cu eforturile, pentru determinarea eficienţei economice,
reprezintă, însă, numai o formulă de principiu. Conceptul de eficienţă economică
îmbină şi alte principii, care dacă ar fi neglijate, eficienţa ar fi definită incomplet:
• structura resurselor consumate şi structura rezultatelor obţinute pot da
indicii de o importanţă esenţiala în adoptarea deciziilor cu caracter economic. O
acţiune considerată ca fiind excelentă prin prisma raportului dintre efecte şi eforturi
devine inoportună dacă solicită consumul unor resurse neindicate, cum sunt
materialele din import, sau dacă conduce la rezultate nedorite de societate, cum sunt
produsele de care piaţa este suprasaturată;
• timpul acţionează asupra eficienţei ca un factor care pune în valoare o
variantă cercetată. Este normal ca un procedeu tehnologic să fie preferat altuia dacă
procesul de producţie se petrece într-un interval mai scurt, ceea ce înseamnă că
societatea va beneficia mai devreme de efectele sale utile;
• cea mai semnificativă faţetă a eficienţei economice o constituie calitatea
efectelor. O activitate eficientă se caracterizează prin rezultate dintre cele mai bune,

15
produsele obţinute trebuind să fie de performanţe ridicate, de o deosebită utilitate
pentru societate la momentul considerat.
Eficienţa economică fiind o categorie economică complexă este influenţată de
o multitudine de factori care acţionează în vederea asigurării creşterii economice
[49]. Se disting factori cu acţiune directă şi factori cu acţiune indirectă. În categoria
factorilor cu acţiune directă se pot include: ridicarea nivelului de pregătire
profesională a forţei de muncă; modificări structurale datorate creşterii calităţii, a
nivelului tehnologic a capitalului fix utilizat în procesul de producţie; creşterea
gradului de prelucrabilitate a resurselor naturale atrase în circuitul economic;
perfecţionarea metodelor de conducere, organizare şi informatizare a producţiei;
promovarea progresului tehnic; perfecţionarea structurală a activităţii de comerţ
exterior etc. Prin factori cu acţiune indirectă se disting cei care conduc la
perfecţionarea activităţilor economice şi social – culturale din alte ramuri şi domenii
de activitate faţă de unitatea analizată, care au efecte implicit asupra creşterii
economice a acestei unităţi economice. În categoria factorilor indirecţi se remarcă:
modernizarea activităţii unităţilor situate în ramurile conexe; ridicarea calităţii
materiilor prime; creşterea performanţelor utilajelor realizate în ramurile furnizoare;
perfecţionarea procesului de învăţământ la scară naţională etc., precum şi modificarea
structurii cererilor de produse; reorientarea exigenţelor societăţii; creşterea gradului
de confort şi de civilizaţie ale populaţiei etc. Aceşti factori ai creşterii eficienţei
economice, după caracterul lor, se pot împărţi în tehnici, economici, naturali, sociali
şi politici. În categoria factorilor tehnici se includ, în special, măsurile care vizează
promovarea progresului tehnic în direcţia creşterii randamentului utilajelor, a
productivităţii muncii şi a gradului de prelucrare a materiilor prime. Factorii
economici includ cele mai importante pârghii economice şi modul de repartizare a
acestora (preţul, creditul, dobânda etc.) şi constituie, în condiţiile economiei de piaţă,
cel mai important element de stimulare a creşterii eficienţei economice. Factorii
naturali (condiţiile de climă, fertilitatea, bogăţia zăcămintelor) acţionează în mod
deosebit în ramurile primare (agricultură, industria extractivă, forestieră etc.), dar şi

16
în celelalte. Factorii sociali (cointeresarea materială, îmbunătăţirea condiţiilor de
muncă, crearea unor condiţii corespunzătoare de viaţă) constituie elemente dinamice
de stimulare a creşterii eficienţei economice.
Creşterea eficienţei economice, în condiţiile rarităţii şi limitării resurselor,
reprezintă un proces deosebit de complex şi dinamic, de optimizare a rezultatelor,
prin minimizarea consumului de resurse şi luarea în calcul a influenţei factorului
timp, a progresului tehnico–ştiinţific şi a legilor economiei de piaţă.
În cele ce au fost expuse mai sus, s-a urmărit conturarea conceptului şi
principiilor de eficienţă economică la modul general, în continuare se va analiza
eficienţa economică a investiţiilor. Eficienţa economică reprezintă principiul de bază
al teoriei şi practicii luării deciziei privind alocarea investiţiilor şi reflectă, în modul
cel mai cuprinzător, calitatea acţiunii de a investi, deci a procesului investiţional, de a
produce efecte economice pozitive, utile. Tocmai acest fapt permite ca eficienţa
economică a investiţiilor să capete expresia simbolică a raportului dintre efect – efort
sau efort – efect, pe care le implică activitatea de investiţii.
În contextul celor expuse mai sus, eficienţa investiţiilor se determină prin
analiza raportului care se stabileşte între cantitatea şi structura efortului şi nivelul
rezultatelor economice obţinute în urma desfăşurării procesului investiţional.
Referirile din literatura de specialitate, cu privire la conţinutul efortului şi
efectul investiţional, stabilesc că efortul economic exprimă totalitatea cheltuielilor
materiale, financiare şi manopere necesare ca proiectul investiţional să demareze, iar
efectele investiţionale reprezintă rezultatele obţinute în urma realizării proiectului
investiţional. În categoria eforturilor se includ eforturi investiţionale directe,
colaterale şi conexe, precum şi eforturi suplimentare de investiţii, care cuprind
cheltuieli privind pregătirea personalului, supravegherea tehnică a lucrărilor, pentru
probe tehnologice, amenajarea terenului etc. Efectele investiţiilor sunt destul de
complexe şi au o contribuţie deosebită la eficienţa generală a investiţiilor. Acestea pot
fi clasificate în efecte economice, valoarea şi costul producţiei, profitul anual etc.,
precum şi efecte sociale, ecologice, politice etc., care sunt generate de implicaţiile pe

17
plan social ale procesului investiţional. Acestea privesc condiţiile de trai şi de muncă,
gradul de poluare, gradul de confort, cultură şi civilizaţie, gradul de valorificare a
potenţialului uman într-o anumită zonă a ţării etc. Efectele investiţiilor sunt destul de
complexe şi nu pot fi cuantificate exhaustiv.
De asemenea, efectele economice ale investiţiilor pot fi directe, adică
identificabile în rezultatele proiectului investiţional şi indirecte, generate prin
propagare, care apar la utilizatorul rezultatelor procesului investiţional şi pot realiza
repercusiuni benefice în alte domenii sau ramuri de activitate decât cea în care s-a
efectuat investiţia [21, 49]. Efectele investiţionale, atât ca volum, cât şi ca structură,
au un rol deosebit de important în aprecierea eficienţei economice. Acestea pot fi
analizate şi din punctul de vedere al momentului în care se manifestă, conform căruia
se deosebesc efecte prezente şi viitoare. Această clasificare evidenţiază că la luarea
deciziei de investiţie trebuie să se ţină cont atât de rezultatele imediate, cât şi de cele
ce vor putea fi obţinute în urma reinvestirii profiturilor obţinute. Potrivit perioadei de
realizare, efectele pot fi efecte anuale sau efecte totale, însumate pe întreaga durată de
funcţionare a obiectivului de investiţie. După gradul de cuprindere acestea, se mai pot
clasifica în efecte brute (valoarea producţiei, veniturile anuale) şi efecte nete (profitul,
venitul net).
Efectele economice obţinute, în funcţie de caracterul investiţiei (de reutilare, de
modernizare, de inovare), pot genera următoarele rezultate:
♦ reducerea costului de funcţionare a utilajelor (cheltuieli de întreţinere şi
reparaţii) pe seama investiţiei de înlocuire a maşinilor şi utilajelor;
♦ diminuarea cheltuielilor materiale, de energie electrică, a manoperei,
obţinute, mai ales, pe seama investiţiilor de modernizare şi de inovare;
♦ sporirea rentabilităţii activităţii firmei, prin investiţii de dezvoltare, care
conduc la creşterea volumului de producţie sau/şi la înnoirea sortimentul existent; la
ridicarea nivelului calitativ al producţiei fabricate, etc. Pe baza unor astfel de
investiţii se aşteaptă câştiguri suplimentare semnificative, în comparaţie cu profiturile
rezultate din reducerea costurilor;

18
 ♦ obţinerea unor efecte indirecte la investiţii de interes general, cum ar fi
efectele sociale, ecologice etc.
Astfel, prin investiţii se urmăreşte un efect sau altul, însă efectele sunt, de
obicei, legate între ele, adăugându-se unul altuia, iar pentru calculul eficienţei se ia în
considerare cumulul lor.
Deşi eficienţa investiţiilor nu se poate confunda numai cu una din laturile
raportului efect – efort, totuşi eficienţa poate fi influenţată prin optimizarea separată
atât a resurselor, cât şi a rezultatelor investiţionale, analizând o investiţie din
momentul luării deciziei de a investi, apoi pe perioada realizării investiţiei şi
continuând cu perioada de exploatare a acestei investiţii, până la lichidarea acesteia.
Precizarea conţinutului eficienţei economice a investiţiilor impune luarea în
considerare a principalelor sale caracteristici, care implică o importanţă evidentă la
obiectivitatea analizelor efectuate în scopul luării unor decizii. Acestea sunt enunţate
în literatura de specialitate după cum urmează:
1. În primul rând, se are în vedere faptul că eficienţa economică a unui proces
de investire se află în strânsă legătură cu eficienţa procesului de exploatare
(producţie) în cadrul căreia se validează, sau nu, rezultatele procesului investiţional.
Astfel, eficienţa economică a investiţiilor poate fi exprimată doar într-un context
logic ce se stabileşte între procesul investiţional (în cadrul căruia se regăseşte efortul
de investiţii materializat) şi procesul de producţie (în cadrul căruia se regăsesc
efectele celui dintâi);
2. Eficienţa economică a investiţiilor se circumscrie în contextul general al
eficienţei economice a procesului reproducţiei sociale având în vedere locul şi rolul
activităţii de investiţii. Desigur, efortul de investiţii poate avea efecte propagate direct
sau indirect asupra tuturor momentelor ale procesului reproducţiei sociale. Ca
urmare, exprimarea eficienţei economice a investiţiilor pot avea unele forme
concrete, uşor determinabile, mai ales în funcţie de mărimile de calcul ce intervin în
raportul efort – efect sau efect – efort. Însă, efectele indirecte adesea propagate, de

19
efortul de investiţii, se regăsesc în: gradul de instruire, starea de sănătate publică,
gradul de cultură etc., fiind greu de evaluat;
3. Eficienţa activităţii economice are un caracter general, însumând eficienţe
parţiale ale unităţii economice, subramuri şi ramuri ale economiei naţionale. Fiecare
din cele din urmă, la rândul ei, poate să apară ca eficienţa generală în raport cu
eficienţa unităţilor componente. Deci, în condiţiile economiei de piaţă, eficienţa
economică trebuie privită atât la nivel microeconomic (la nivelul agenţilor
economici), cât şi la nivel macroeconomic (la nivelul economiei naţionale). Totuşi,
modalităţile concrete de exprimare (gama de indicatori şi mărimile de calcul folosite
pentru determinarea lor) sunt diferite;
4. Eficienţa economică a investiţiilor ca formă a eficienţei activităţii
economice se caracterizează prin relativitate. Aceasta se datorează luării în analiză a
mai multor variante de proiect, dintre care una se consideră a fi varianta de referinţă,
precum şi a necesităţii respectării raportului obiectiv dintre cerinţele nevoii sociale la
nivel macro şi microeconomic;
5. Eficienţa economică a investiţiilor reflectă raportul efort/efecte în strânsa
corelaţie cu factorul timp. Se ştie că în activitatea de investiţii efortul precede efectul.
Existenta decalajului în timp, între efortul şi efectele investiţiilor, constituie un
argument important pentru luarea în considerare, în calculele de eficienţă economică
a investiţiilor, a influenţei factorului timp, în diferite ipostaze de manifestare, cât şi cu
privire la necesitatea folosirii tehnicilor de actualizare a costurilor şi veniturilor
proiectelor de investiţii.
Analizele pe marginea conceptelor prezentate de specialiştii în domeniu, au
condus la concluzia că, eficienţa economică a investiţiilor este o categorie economică,
care reflectă obiectivele şi interesele investitorului şi exprimă capacitatea eforturilor
investiţionale de a rezulta un lanţ de efecte economice, imediate sau în viitor, luând în
calcul implicaţiile a mai multor factori (mediu economic, calitate, spaţiu şi timp),
astfel, încât efectele realizate să recupereze în mod justificat eforturile depuse.

20
 Însă, a face comparaţie între eforturile şi efectele investiţionale înseamnă a
trata prea simplist aspectul eficienţei economice a investiţiilor. Caracterul complex al
eficienţei economice a investiţiilor este determinat de faptul că, odată cu raportul
efect/efort, aceasta reprezintă un concept care exprimă calitate, adică asigură
perfecţionarea activităţii sectorului în care investiţia respectivă se realizează, prin
modernizare şi retehnologizare a structurilor economice, şi astfel vizează promovarea
inovării.
În condiţiile actuale, putem afirma că activitatea de modernizare şi inovare în
cadrul economiei naţionale constituie principala modalitate de asigurare a creşterii
eficienţei economice la nivel micro şi macroeconomic şi un deziderat pentru
garantarea creşterii economice. Este important faptul că, realizarea sporirii eficienţei
economice şi a creşterii economice, în general, reprezintă obiectivul strategic al
economiilor în curs de dezvoltare. Deci, concluzionând cele expuse mai sus, eficienţa
economică fiind un garant al prosperităţii economice şi sociale trebuie să constituie o
componentă de bază şi fundament al întregii activităţi economice.

1.2. Esenţa şi conţinutul economic al inovaţiei

Creşterea eficienţei economice se află în raport de cauzalitate cu procesele de

inovare, performanţele cărora se concretizează în produse şi tehnologii noi, în noi
metode de conducere şi gestiune, care în final, conduc la realizarea unui grad avansat
de eficienţă în toate domeniile şi sectoarele de activitate.
În conjunctura relaţiilor economice de piaţă progresul tehnico-ştiinţific
potenţial se realizează prin inovaţie, transformându-se în produse şi tehnologii noi.
Ţinând cont de specificul activităţii economice contemporane, acestea fiind rezultatul
dezvoltării interdependente a ştiinţei şi tehnicii, stimulează restructurarea calitativă a
ramurilor productive şi neproductive, condiţionează sporirea continuă a
productivităţii muncii şi influenţează nivelul de dezvoltare a societăţii, fiind un
element indispensabil al progresului social. Totodată, între progresul tehnico-ştiinţific

21
şi inovaţie persistă o corelare reciprocă, ultima fiind rezultantă. La nivel
microeconomic progresul tehnico-ştiinţific se realizează prin inovaţii.
În literatura economică mondială inovaţia este interpretată ca transformarea
progresului tehnico-ştiinţific potenţial în cel real, sub forma produselor sau
tehnologiilor noi. Termenul de „inovaţie” provine de la cuvântul latin „inovatis” (in –
în, novatis – nou), ceea ce în traducere ar însemna înnoire, noutate, schimbare. În
uzul economic, această noţiune este relativ nouă. Inovaţia (engl. innovation)
reprezintă ceva nou, care nu are precedent.
În literatura economică noţiunea de inovaţie are mai multe definiţii şi se
tratează sub diferite aspecte, concretizându-se în două tendinţe: atunci când inovaţia
se prezintă ca rezultat al procesului creativ sub forma producţiei şi tehnicii noi,
tehnologii şi metode performante etc., ori ca proces de implementare a noilor
elemente, aspecte şi principii prin înlocuirea celor existente.
Noţiunea de „inovaţie” ca categorie economică a fost analizată, pentru prima
dată, de către savantul austriac J. Schumpeter în primul deceniu al secolului XX. În
lucrarea sa, „Teoria dezvoltării economice” [77], inovaţia se tratează ca totalitatea
modificărilor cu scopul implementării şi utilizării noilor tipuri de produse, mijloace
de producţie şi transport, pieţe de desfacere şi forme de organizare a procesului de
producţie.
În cadrul inovării, aşa cum este ea definită de Schumpeter, se admite că intră
cinci tipuri de activităţi şi anume:
1. crearea unui produs nou;
2. introducerea unei noi metode de fabricaţie;
3. intrarea pe o piaţă nouă (sau crearea unei noi pieţe);
4. apelarea la o nouă materie primă;
5. o nouă organizare a firmei.
În ultima perioadă, se poate admite apariţia celei de a şasea activităţi:
6. crearea unei imagini noi a firmei [11].

22
 După J. Schumpeter, inovaţia reprezintă sursa de bază a profitului. El afirmă că
în esenţă, profitul reprezintă rezultatul realizării combinaţiilor noi, iar fără dezvoltare
nu există profit şi invers, fără profit nu există dezvoltare [77].
O altă definiţie, care exprimă cel mai bine rolul inovării în activitatea
economică, este cea a lui Peter Drucker. În viziunea sa, inovaţia este instrumentul
specific al unui manager întreprinzător, mijlocul prin care el exploatează schimbarea
ca o ocazie pentru diferite afaceri sau diferite servicii [25].
În opinia specialiştilor în domeniu din Rusia inovaţia reprezintă:
• rezultatul creării şi asimilării produselor noi sau modificate care satisfac
necesităţi sociale concrete şi generează efecte economice tehnico-ştiinţifice, sociale şi
ecologice [73];
• utilizarea profitabilă a invenţiilor materializate prin tehnologii noi, tipuri de
producţie, decizii organizatoric-tehnice şi social-economice cu caracter productiv,
financiar, comercial etc. [75];
• utilizarea rezultatelor cercetărilor ştiinţifice, direcţionate spre perfecţionarea
proceselor de producţie, a relaţiilor economice, sociale şi de drept în domeniul
ştiinţei, culturii, învăţământului şi altor sfere de activitate a societăţii [59].
Diferiţi cercetători, în deosebi de peste hotare, tratează inovaţia ca proces. De
exemplu, B. Twisse determină inovaţia ca un proces, în care o idee sau o invenţie
capătă conţinut economic [60]. E. Mansfield a propus o definiţie prin care inovaţia
este procesul global de creativitate tehnologică şi comercială, transferul unei noi idei
sau al unui nou concept până la stadiul final al unui nou produs, proces sau activitate
de servicii acceptate de piaţă [11].
O altă tratare a inovaţiei ca proces este dată de B. Santo [72], care
caracterizează inovaţia ca un proces economico-social, care prin aplicarea practică a
ideilor ştiinţifice şi a invenţiilor duce la crearea produselor, tehnologiilor noi, cu
caracteristici mai performante. Iar în cazul când inovaţia este orientată spre un
avantaj economic, profit, apariţia pe piaţă a acesteia poate genera un venit
suplimentar.

23
 Metodologia descrierii sistemice a inovaţiei, în condiţiile economiei de piaţă se
bazează pe standardele internaţionale. Conform standardelor internaţionale, incluse în
Manualul Frascatti al OECD (1981) este expusă o definiţie actuală a inovaţiei.
Conform Instrucţiunii Frascatti [58] (ultima redacţie din 1993) inovaţia se determină
ca rezultatul final al activităţii inovaţionale sub formă de produs nou sau ameliorat
care poate fi implementat pe piaţă, proces tehnologic nou sau modernizat care poate
fi utilizat în practică precum şi o nouă abordare a serviciilor sociale.
Definiţia utilizată în prezent de Comisia Europeană [12] tratează inovarea ca
transformarea unor noi cunoştinţe în beneficii economice şi sociale, ca rezultat al
unor interacţiuni dintre diferiţi subiecţi a unui sistem care include firme, instituţii de
cercetare şi finanţatori în cadrul unui mediu local, naţional şi internaţional.
Legislaţia din România tratează inovarea sub două aspecte [12]:
Inovarea – ca produs: o nouă funcţie sau îmbunătăţirea funcţionalităţii a unui
produs, proces sau serviciu, în oricare dintre domenii şi care ar putea sau poate să
răspundă cererii pieţei sau care ar putea sau poate genera o nouă cerere a pieţii.
Inovarea – ca proces: activitatea care permite apariţia inovării – ca produs şi
care se bazează pe un comportament individual, social sau de firmă, creativ şi
dinamic. Această activitate include şi cercetarea – dezvoltarea.
În ţara noastră, conform Codului cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii
Moldova, inovaţia este definită ca aplicarea rezultatului final, nou sau perfecţionat, al
activităţii din domeniul cercetării ştiinţifice şi transferului tehnologic realizat în
formă de cunoaştere, produs, serviciu, procese competitive, noi sau perfecţionate,
utilizate în activitatea practică şi/sau comercializate pe piaţă [1].
În lucrările ştiinţifice ale distinsului economist şi cercetător din Republica
Moldova, Eugeniu Hrişcev, inovaţiile sunt definite ca modificările apărute în
procesul producţiei de mărfuri şi servicii, în relaţiile socială-economice, ştiinţă,
cultură, educaţie şi alte sfere ale activităţii umane, condiţionate de utilizarea
resurselor intelectuale şi orientate spre modernizarea procesului de producţie,

24
îmbunătăţirea rezultatelor lui şi/sau reducerea costurilor [29]. Aceasta ar fi una din
cele mai cuprinzătoare definiţii ale inovaţiei şi include trei aspecte:
1. Conţinutul inovaţiei care cuprinde înnoirea, perfecţionarea, reformarea nu
numai a producţiei de bunuri materiale ale agenţilor economici din sectorul productiv
al economiei naţionale, ci şi a rezultatelor activităţii din sfera ştiinţifică, educaţională,
administraţiei publice, serviciilor etc.
2. Geneza inovaţiilor care prevede utilizarea rezultatelor activităţii
intelectuale, creative pe lângă activitatea de cercetare–dezvoltare în cadrul
întreprinderii efectuată de instituţiile specializate, dar şi a rezultatelor obţinute în
procesul de producţie a mărfurilor şi serviciilor de către diferiţi agenţi economici.
3. Efectul inovaţiilor care cuprinde mai multe forme. Acesta poate fi
economic, informaţional, social şi ecologic.
În baza analizei conceptelor cu privire la inovaţie, viziunea noastră asupra
definirii inovaţiei, o prezintă ca rezultatul obţinut în urma unui proces de investiţie
într-un produs al creativităţii. În acest sens, inovaţia ar putea fi privită ca un rezultat
al activităţii creative (de cercetare) şi investiţionale, orientată spre elaborarea,
producerea, implementarea şi răspândirea noilor tipuri de produse, tehnologii şi
forme de management la nivelul unităţii economice. În astfel de condiţii, scopul
inovaţiei reprezintă creşterea competitivităţii mărfurilor şi serviciilor, precum şi
obţinerea profitului.
Din conceptele enunţate mai sus reflectă abordarea inovaţiei sub următoarele
aspecte:
• inovaţia se determină ca rezultatul final al activităţii ştiinţifice (tehnică sau
tehnologie nouă, produs nou etc.);
• inovaţia se abordează un proces de creare, implementare şi extindere a
noilor tehnologii, a noilor forme de organizare etc.;
• inovaţia ca rezultat şi ca proces are drept scop transformarea cunoştinţelor
ştiinţifice/tehnologice în produse care satisfac cerinţele consumatorilor;

25
 • inovaţia se precizează ca rezultat al unui proces de investiţie în cercetări şi
elaborări ştiinţifice prin crearea de noi produse, tehnologii, metode, etc. în
scopul obţinerii profitului.
În uzul practic deseori termenii de inovaţie şi invenţie se identifică. Însă, este
de subliniat distincţia ce trebuie făcută între inovaţie şi invenţie.
Invenţia este legată de un progres al cunoştinţelor, care se concretizează în noi
metode, noi tehnici. Condiţia de succes constă în buna funcţionare.
Inovaţia vizează introducerea invenţiei în practica economico – socială, adică
atunci când invenţia îşi găseşte aplicare. Din momentul răspândirii şi implementării
invenţiei aceasta devine inovaţie. Este vorba aici nu numai de reuşită tehnologică, ci
şi economică, industrială, comercială, socială şi culturală.
Aşa cum se apreciază foarte sintetic în literatura de specialitate, progresul
tehnic privit ca invenţii şi creaţii tehnice şi tehnologice este opera creatorului, iar
inovaţia este opera antreprenorului [11].
Esenţa categoriei se manifestă prin funcţiile acesteia. Funcţiile inovaţiei
reflectă destinaţia acesteia în sistemul economic şi rolul ei în procesul economic.
Pot fi evidenţiate trei funcţii pe care le îndeplineşte inovaţia:
• de reproducţie;
• de investiţii;
• de stimulare.
Inovaţia este un produs scos pe piaţă, obţinut prin investirea de capital într-un
nou produs, tehnologie sau proces. Prin comercializarea inovaţiei propuse spre
vânzare are loc schimbul „bani – inovaţie”. Mijloacele băneşti, obţinute de către
antreprenor (producător sau investitor) în rezultatul acestui schimb, în primul rând
acoperă cheltuielile aferente creării şi implementării inovaţiei, în al doilea rând
generează profit din vânzarea şi difuzia inovaţiei, în al treilea rând reprezintă un
stimul în crearea noilor inovaţii şi în al patrulea rând reprezintă sursă de finanţare a
unui nou proces inovaţional. Obţinerea profitului în urma implementării inovaţiei,
reprezintă funcţia scop a oricărui subiect economic şi serveşte drept stimul pentru noi

26
inovaţii. Aspectul comercial determină inovaţia ca o necesitate economică, realizată
prin cerinţele pieţii, ceea ce o transformă într-o sursă de profit.
A realiza o inovaţie, înseamnă, mai întâi, de a trece de la idee la produs şi apoi
de a impune pe piaţă produsul respectiv pe piaţă, astfel încât utilizatorii să-l accepte
datorită caracteristicilor sale performante şi să-i găsească aplicare. Aici se are în
vedere un proces complex, cu mai multe necunoscute, care necesită timp, dar cel mai
important necesită investiţii. Ca rezultat final, inovaţia are drept scop, în urma
reducerii costurilor, majorării vânzărilor etc., creşterea competitivităţii mărfurilor şi
serviciilor, adică este orientată spre finalizare comercială, ceea ce implică obţinerea
profitului. Acesta, la rândul său, serveşte drept factor stimulent pentru noi inovaţii. În
acest mod, crearea şi implementarea inovaţiei generează „lanţul de profit” care, în
viziunea autorului, se prezintă astfel:

Investirea în
produsul inovaţional

Extinderea
segmentului de piaţă
Concretizarea prin caracteristicile
avantajelor performante ale
concurenţiale inovaţiei

Obţinerea
surplusului
Crearea
de profit
produsului
în rezultatul
inovaţional
implementării
inovaţiei
Stimularea pentru
crearea noilor inovaţii

Figura 1.2.1. „Lanţul de profit” a produsului inovaţional

Sursa: Elaborat de autor
Astfel, ca categorie economică, inovaţia, reflectă cele mai esenţiale însuşiri,
particularităţi şi relaţii economice ale producerii şi realizării invenţiei. Acest fapt

27
reuneşte şi intercondiţionează o serie de activităţi ştiinţifice, tehnologice,
organizaţionale, juridice şi sociale, financiare şi comerciale. Foarte schematic acest
proces a fost reprezentat în figura 1.2.2. [23].

Creativitate Produsul Piaţa

Cercetare şi Observarea
inovare cerinţelor pieţei

Ideea unui produs

comercializabil

Evaluare tehnică Evaluare comercială

Strategia
realizării produsului

Evaluare financiară

Realizarea şi lansarea produsului

Figura 1.2.2. De la idee la produs

Sursa: Didier Michel. Economia: regulile jocului. Bucureşti: Ed. Humanitas, 1994. p. 63
Astfel, putem afirma că inovaţiei îi sunt caracteristice însuşiri esenţiale ca:
noutatea tehnico-ştiinţifică, aplicabilitatea în producţie şi realizarea comercială, care
determină valorizarea inovaţiei prin mecanismele de piaţă. Comercializarea inovaţiei
se poate realiza prin vânzarea invenţiei sub formă de brevet, drept de autor sau
licenţă, precum şi know-how, consulting sau engineering. Totodată, comercializarea
inovaţiei se efectuează prin vânzarea bunurilor ce au fost realizate prin aplicarea
inovaţiei respective, fapt ce se poate realizat de către individual, de către inventator
sau prin asociere cu alţi subiecţi, cum ar fi: producători, investitori etc. Astfel, în sens
economic, inovaţia reprezintă aplicarea şi realizarea comercială a unei idei noi sau a

28
unei invenţii, care implică, mai întâi, evaluarea tehnică şi comercială, şi apoi
efectuarea tuturor lucrărilor şi cheltuielilor legate de realizarea probelor şi
verificărilor necesare, prealabile lansării în producţie, precum şi evaluarea financiară
ulterioară. Toate acestea, după părerea noastră, dă semnificaţii mult mai complexe
definirii inovaţiei. Din cele expuse, urmează că inovaţia privită ca rezultat, necesită a
fi cercetată indivizibil de procesul inovaţional, care prevede transformarea ideii
ştiinţifice în inovaţie.
Procesul inovaţional reprezintă, totalitatea etapelor succesive în cadrul cărora
inovaţia se dezvoltă de la idee la produs, tehnologie sau serviciu nou şi se extinde în
aplicarea practică. Acesta presupune un şir întreg de acţiuni cu caracter ştiinţific,
tehnologic, de proiectare şi experimentare, de asemenea şi activităţi de producere şi
exploatare a produselor noi, precum şi organizaţional, financiar şi de comercializare,
care în totalitate rezultă inovaţia. Procesul inovaţional cuprinde următoarele faze:
(1) faza de elaborare; (2) faza de implementare şi (3) faza de difuzie.
Prima fază include etapele ce prevăd cercetările ştiinţifice, acţiuni de
organizare şi pregătire. La această fază se creează premise pentru realizarea efectului
util al inovaţiei, adică activităţi ce ţin de determinarea scopului inovaţiei, stabilirea
obiectivelor pe care să le realizeze inovaţia, fundamentarea tehnico-ştiinţifică a
acesteia şi în final, materializarea ideii inovaţiei.
A doua fază este un proces de informare, în care agenţii economici interesaţi în
căutarea şi implementare unor idei inovaţionale, asimilează inovaţia şi o aplică în
practică. Această fază presupune producerea şi apariţia pe piaţă a noului produs,
serviciu sau tehnologie.
Spre deosebire de alte procese, cel inovaţional nu se finalizează la etapa de
implementare, dar continuă cu difuzia, ce indică măsura în care şi viteza cu care piaţa
accepta inovaţia. La această etapă, inovaţia se perfecţionează, capătă noi caracteristici
şi devine mai eficientă din punct de vedere economic. Acest fapt deschide noi
domenii de aplicare, noi pieţe de desfacere şi respectiv noi consumatori, pentru care
acest produs, serviciu sau tehnologie este absolut nou. În rezultatul difuziei creşte

29
numărul producătorilor şi a consumatorilor, se modifică caracteristicile calitative ale
inovaţiilor. La această etapă, efectul util al inovaţiei se distribuie între autorul
invenţiei, producătorul, precum şi consumatorul acesteia.
Procesul inovaţional se afla în strânsă legătură cu procesul investiţional.
Investiţiile reprezintă sursa inovaţiilor, iar inovaţiile ca mijloc de atragere a
investiţiilor. Existenţa unei corelaţii între aceste două procese, nu presupune
intersectarea acestora în mod consecvent. Două situaţii contradictorii ar fi atunci când
se dispune de un volum important de investiţii şi este alocat pentru modernizare şi
retehnologizare sau invers, la un disponibil redus de resurse investiţionale atenţia
întreprinzătorilor este orientată, în mare parte spre activităţi de cercetare şi inovare.
Procesul investiţional presupune realizarea unui complex de activităţi şi
operaţiuni, începând cu adoptarea deciziei de investiţii şi finanţarea acesteia şi
încheind cu punerea în exploatare şi urmărirea atingerii parametrilor proiectaţi ce
angrenează resurse (materiale, financiare şi de muncă), precum şi timp.
Procesul investiţional, în timp cuprinde perioada din momentul apariţiei ideii
de iniţiere şi dezvoltarea a producţiei până la momentul finisării ciclului de viaţă a
produsului creat. Această perioadă include trei faze şi anume: (1) faza
preinvestiţională; (2) faza investiţională; (3) faza operaţională.
În prima fază a procesului investiţional are loc formularea şi fundamentarea
opţiunii de investiţii. La această etapă, de obicei, se realizează cercetări necesare
pentru elaborarea şi realizarea proiectului investiţional cu privire la stabilirea
producţiei ce urmează a fi produsă şi tehnologia de fabricare a acesteia, cercetări de
marketing, etc. de asemenea se sunt analizate informaţii cu privire la volumul aşteptat
al vânzărilor, volumul şi costul resurselor de finanţare în perspectiva realizării
proiectului şi alte informaţii de acest gen care , în mare parte, vor influenţa indicatorii
de eficienţă a proiectului.
Faza investiţională a procesului investiţional se deosebeşte prin faptul că la
această etapă costurile au un caracter ireversibil, având în vedere faptul că proiectul
nu este finisat şi, deocamdată, nu aduce profit. Activităţile la această fază sunt de

30
execuţie a lucrărilor de investiţii, de montare şi exploatare a utilajului, procurarea
licenţelor şi patentelor, precum şi decizii cu privire la finanţarea şi decontarea
investiţiilor şi a angajărilor, pregătirilor de personal.
La faza operaţională în care are loc exploatarea, recepţia şi punerea în
funcţiune a obiectivelor de investiţii. Durată acestei faze are o influenţă importantă
asupra indicatorilor de eficienţă economică a proiectului. Cu cât această perioadă, în
care se utilizează elementele capitalului fix, este mai mare, cu atât volumul profitului
net va fi mai mare.
Corelarea dintre aceste două procese după fazele care le includ, a fost concepută
sub forma unei matrice, ce se prezintă astfel:
Fazele procesului
inovaţional
Faza de
Faza de elaborare Faza de difuzie
Fazele implementare
procesului
investiţional
1. Conceperea ideii 1. Analiza posibilităţilor 1. Analiza disponibilităţii
inovaţionale cu orientare spre de implementare a ofertelor de produse
cerinţele pieţii; proiectelor investiţionale; inovaţionale şi studii de
2. Efectuarea studiilor de 2. Alegerea prealabilă a marketing pentru
marketing pentru produsele proiectului (studiu de determinarea oportunităţii
inovaţionale; prefezabilitate); producţiei lor;
Faza 3. Studierea posibilităţilor de 3. Formularea proiectului 2. Formularea proiectului
preinvestiţională investire în cercetări de (cercetarea tehnico- (cercetarea tehnico-
perspectivă şi pregătirea economică, studiul de economică, studiul de
documentaţiei; fezabilitate propriu-zis); fezabilitate propriu-zis);
4. Fundamentarea tehnico- Evaluarea oportunităţilor 3. Evaluarea finală şi
economică a proiectului de investire şi luarea luarea deciziei de
inovaţional. deciziei de investire. investire.
1. Alocarea mijloacelor 1. Elaborarea 1. încheierea contractelor
destinate investiţiilor în documentaţiei tehnice şi pentru procurarea
cercetări fundamentale şi de proiect; drepturilor de proprietate,
aplicative pentru crearea unor 2. Darea în exploatare a de autor, brevete, patente în
Faza investiţională produse inovaţionale; obiectului; scopul aplicării produselor
2. Negocierile propriu-zise şi 3. Alocarea investiţiilor în inovaţionale;
încheierea contractelor. procesul de producere a Pregătirea cadrelor;
produselor inovaţionale. 3. Implementarea novaţiei.
1. Perfectarea drepturilor de 1. Producerea şi explo- 1. Utilizarea rezultatelor
autor, brevetelor, crearea noilor atarea produselor noi; proiectului inovaţional;
mărci comerciale; 2. Comercializarea 2. Recuperarea investiţiei
2. Iniţierea procesului de inovaţiei, promovarea şi obţinerea profitului;
Faza operaţională producere şi exploatare a produselor sau 3. Evaluarea eficienţei
produsului inovaţional; tehnologiilor noi; economice a inovaţiilor.
3. Ieşirea pe piaţă a 3. Evaluarea rezultatelor
produselor inovaţionale. implementării inovaţiilor.
Figura 1.2.3. Matricea corelării procesului inovaţional şi a procesului investiţional
Sursa: Elaborat de autor

31
 Temeiul intersectării acestor două procese reprezintă scopul urmărit, care se
concretizează în stabilirea posibilităţilor tehnice şi necesităţilor economice, financiare
de transformare a unor idei novatoare de investire în obiective economice concrete.
Corelarea dintre procesul inovaţional şi cel investiţional pe fazele sale, în formă
grafică, se prezintă în figura 1.2.4.

Venituri
Procesul inovaţional

Faza de difuzie

Faza de
implementare
Faza de
elaborare

Momentul de recuperare Timp

a investiţiilor

Faza
preinvestiţională

Faza
investiţională
Faza de
exploatare

Procesul investiţional

Investiţii

Figura 1.2.4. Fazele procesului inovaţional şi a procesului investiţional

Sursa: adaptat după Завлина П. Н., Казанцева А. К., Миндели Л. Э.
Инновационный менеджмент. p. 436

32
 Aşa deci, fiind în strânsă conexiune cu investiţiile, cercetarea ştiinţifică,
dezvoltarea tehnologică şi inovarea reprezintă un determinant important în strategia
dezvoltării economiei naţionale, a tuturor ramurilor şi domeniilor de activitate.
Procesul inovaţional are un rol semnificativ în creşterea economică, sporirea
competitivităţii economiei naţionale, majorarea potenţialului inovaţional şi în
determinarea atragerii investiţiilor etc. Astfel, valoarea economică a inovării în
economia naţională poate fi evaluată în raport cu influenţele rezultate. Sunt demne de
apreciat efectele pozitive asupra întregului sistem economic, prioritare devenind
aspectele necesare evoluţiei benefice perspectivelor de integrare europeană.
Principalele direcţii de influenţă a inovării în economia naţională, care determină
importanţa inovării în societate sunt integrate în figura 1.2.5.

Stimularea creşterii economice

I
N Asigurarea competitivităţii naţionale
O
Cooperarea pe plan internaţional
V
A Asigurarea stabilităţii sociale

Ţ
Menţinerea echilibrului ecologic
I
E Investiţii

Figura 1.2.5. Inovaţia şi importanţa acesteia în economia naţională

Sursa: Elaborat de autor
În spiritul celor de mai sus, considerăm că inovaţiile au cel mai durabil efect
asupra dezvoltării economiei naţionale, deoarece reprezintă suportul consolidării
poziţiei economiei naţionale pe piaţa mondială, determinantul creşterii rentabilităţii
investiţiilor şi o sursă de creare a locurilor noi de muncă, creştere a calităţii vieţii.
Astfel, acţiunea proceselor inovatoare se manifestă şi asupra tuturor aspectelor vieţii
sociale. Totodată, având o poziţie-cheie în creşterea PIB, după calculele specialiştilor

33
din străinătate, până la 80%, inovaţiile stimulează creşterea economică, în timp ce
investiţiile se manifestă ca forţă motrice pentru extinderea lor. Aşadar, aspectul
principal al importanţei sociale a inovaţiilor este acţiunea lor decisivă asupra
rezultatelor macroeconomice.
Procesele inovatoare capătă şi ele un caracter internaţional, deseori au un înalt
grad de integritate. Cooperarea diferitor ţări în domeniul inovaţiilor se produce sub
cele mai diferite forme: asocierea resurselor pentru obţinerea unor noi performanţe
tehnico-ştiinţifice, transferul internaţional de tehnologii, atât de ordin material, cât şi
nematerial, crearea infrastructurii tehnico-inovatoare internaţionale, realizarea
inovaţiilor cu caracter global etc. Ţinând cont de amploarea progresului tehnico-
ştiinţific, multe dintre proiectele inovatoare nu pot fi realizate de către o singură ţară,
fie chiar şi foarte dezvoltată. Globalizarea duce la stimularea dezvoltării tuturor
naţiunilor prin mărirea pieţei de desfacere, schimbul liber de tehnologii de la o
naţiune la alta, creşterea calificării forţei de muncă. Prin crearea unei concurenţe
puternice, globalizarea îi stimulează pe producătorii autohtoni să utilizeze ultimele
know-how într-un anumit domeniu, materiale ultramoderne şi să aibă grijă de
consumatori. Un alt aspect este concentrarea liberă a capitalului în zone cu avantaje
economice sporite, ceea ce duce la stimularea producţiei şi creşterea eficienţei
utilizării capitalurilor. Activizarea colaborării internaţionale pe plan inovaţional
constituie de asemenea un aspect al importanţei valorice naţionale a proceselor
inovatoare.
Dar integrarea deplină în procesele inovatoare globale este de neconceput fără
o bază ştiinţifică şi tehnologică naţională, precum şi a mecanismelor ce asigură
recepţionarea informaţiei de peste hotare. Nivelul şi eficienţa includerii ţării în
circuitul internaţional se caracterizează prin poziţia pe pieţele mondiale de mărfuri şi
servicii. Această poziţie, într-o măsură tot mai mare, e determinată de inovaţiile ce
asigură competitivitatea producţiei. Un aspect determinant al importanţei valorice a
inovaţiilor este dependenţa competitivităţii globale a economiei naţionale de nivelul
de dezvoltare a proceselor inovatoare. Competitivitatea naţională şi internaţională a

34
întreprinderii se bazează, în măsură sporită, pe capacitatea acestora de a genera şi
asimila inovaţia. Interesul pentru inovaţie este de natură practică. Dezvoltarea
relaţiilor de piaţă a apreciat activitatea inovaţională drept o singură posibilitate a
întreprinderii de a supravieţui.
Importanţa proceselor inovatoare creşte continuu. Acţiunea proceselor
inovatoare se răsfrânge nu numai asupra producţiei, ci şi asupra tuturor aspectelor
vieţii sociale. Un alt aspect al importanţei valorice naţionale a inovaţiilor constă în
identificarea aptitudinilor naţiunii de a se asocia la valorile progresului şi capacitatea
ei de a genera şi transpune în practică rezultatele cercetărilor ştiinţifice inovatoare.
Concomitent cu faptul că progresul economic, determinat de aplicarea inovaţiilor,
rezultă îmbunătăţirea nivelului de viaţă al populaţiei, inovaţiile mai contribuie şi la
diminuarea şomajului din contul creării unor noi locuri de muncă. Se îmbunătăţeşte
nivelul învăţământului şi ocrotirii sănătăţii. Plus la acestea, în condiţiile actuale,
procesul de răspândire a inovaţiilor constituie unul din elementele de legătură dintre
anumite subiecte sociale şi economice, şi în multe cazuri, atenuează contradicţiile şi
conflictele sociale. Deci, influenţa proceselor inovatoare asupra stabilităţii sociale
reprezintă un alt aspect al importanţei valorice a inovaţiilor.
Intensitatea proceselor inovatoare în lumea contemporană a acutizat esenţial
problemele ecologice. Presiunea antropogenă asupra mediului ambiant este aproape
de limita critică. Pe de altă parte, doar optând pentru inovaţii este posibilă menţinerea
armoniei relaţiilor dintre om şi natură. Realizările tehnico-ştiinţifice duc la reducerea
utilizării resurselor epuizabile, precum şi la micşorarea volumului deşeurilor toxice,
prin raţionalizarea structurii de producţie şi consum, la fel ca şi aplicarea pe scară
largă a tehnologiilor de reciclare. Aceste probleme sunt deosebit de actuale în prisma
concepţiei acceptate de comunitatea mondială cu privire la dezvoltarea continuă în
secolul XXI, ce presupune un echilibru ecologic stabil. Prin urmare, acţiunea
inovaţiilor asupra mediului ambiant constituie de asemenea un aspect al importanţei
naţionale a proceselor inovatoare.

35
 După cum arată experienţa statelor înalt dezvoltate investiţiile sunt necesare
pentru inovaţii, dar şi vice-versa, deoarece prin inovare se poate obţine o eficienţă
înaltă a investiţiilor. Investiţiile, care servesc ca suport material pentru inovaţii,
contribuie direct la promovarea proceselor inovaţionale, deoarece simultan cu
realizarea lor în economie are loc un proces de inovare. O contribuţie substanţială la
propagarea inovaţiei o au şi investiţiile străine directe.

1.3. Necesitatea investiţiilor în inovaţii

şi sursele de finanţare ale acestora

Practica evoluţiei relaţiilor de piaţă arată că inovaţiile servesc drept forţă

motrice a creşterii economice şi sunt în strânsă corelare cu activitatea investiţională.
Scopul primordial al politicii investiţionale reprezintă intensificarea priorităţilor de
concurenţă şi consolidarea poziţiei economiei naţionale pe piaţa mondială. În cadrul
economiei de piaţă inovaţia reprezintă un avantaj al concurenţei, deoarece inovaţia
invocă diminuarea costului de producţie, micşorarea preţurilor, sporirea profitului,
formarea cererii la produse noi, fluxului de capital, precum şi la promovarea image-
ului producătorilor de mărfuri noi, penetrarea pieţelor noi atât naţionale, cât şi
internaţionale.
Din aceste considerente, inovaţiile poartă un caracter operativ sau strategic,
care determină influenţa acesteia asupra mediului economic. În primul caz, inovaţia
are un caracter local, limitat şi are în vedere îmbunătăţirea anumitor sortimente de
produse, servicii sau tehnologii şi se manifestă la nivelul managementului
întreprinderii. În al doilea caz, presupune rezolvarea unor probleme globale care ţin
de supravieţuirea sau progresarea în perspectivă, cucerirea pieţelor noi, ridicarea
competitivităţii etc. Cu cât inovaţia poartă un caracter mai strategic, cu atât
investiţiile necesare realizării ei sunt mai semnificative.
Prin complexitatea sa, procesul inovaţional necesită investiţii substanţiale.
Acestea înviorează activitatea inovaţională în măsura în care servesc ca bază

36
 materială pentru implementarea inovaţiilor. Concomitent, activizarea proceselor
inovatoare generează o cerere suplimentară pentru investiţii. Astfel, inovaţiile
necesitând investiţii considerabile pentru realizarea lor, pentru acestea este mult mai
actuală abordarea de proiect. În acest caz, proiectele investiţionale sunt numite
inovaţionale, pentru a evidenţia specificul acestora faţă de proiectele investiţionale
tradiţionale.
Proiectul inovaţional este un sistem de scopuri corelate şi programe de
realizare a lor care cuprind un complex de lucrări de cercetare, de experimentare, de
producere, de gestiune, financiare, comerciale etc., înregistrate într-un set de
documentaţie şi realizate în scopul atingerii unei performanţe, caracterizate prin
indicatori de eficienţă, care ar propulsa spre inovare.
În această ordine de idei, conform tratărilor din literatura de specialitate [62]
pot fi specificate câteva criterii proprii proiectelor inovaţionale:
• Dacă pentru proiectele investiţionale de obicei unicul şi principalul criteriu
reprezintă reuşita financiară, atunci pentru proiectele inovaţionale aceste criterii sunt
mai multe. Pentru acestea sunt importante noutatea, patentarea, licenţierea,
direcţionarea prioritară a inovaţiei, competitivitatea inovării implementate etc. În
cadrul analizei reuşitei proiectului inovaţional, îşi păstrează importanţa repartizarea
optimă a resurselor şi capacitatea optimă de producţie, eficienţa financiară şi utilitatea
socială.
• O particularitate importantă a analizei proiectelor inovaţionale reprezintă
utilizarea pe scară largă a evaluării calitative subiective care include nivelul noutăţii, al
competitivităţii şi priorităţii etc.
• Proiectele inovaţionale se caracterizează printr-o incertitudine semnificativă
la toate etapele ciclului inovaţional atât la etapa elaborării cât şi implementării
inovaţiei. Mai mult ca atât, chiar şi inovaţiile care au fost testate şi implementate în
producţie pot să nu fie acceptate pe piaţă, iar producerea lor să fie suspendată.
• Caracteristic pentru proiectele inovaţionale reprezintă posibilitatea apariţiei
unor variante de modificare a proiectului la toate etapele ciclului de viaţă. Dacă pentru

37
proiectului investiţional din timp se alege numai o singură decizie, care va fi realizată,
atunci proiectul inovaţional necesită reevaluare şi revizuire permanentă în etapele
ulterioare.
În condiţiile actuale, când creşte rapid complexitatea şi valoarea inovaţiilor,
majoritatea întreprinderilor, cu excepţia marilor corporaţii internaţionale, nu dispun
de suficiente mijloace pentru a crea şi implementa inovaţia.
În primul rând, agenţii economici, în mod individual, nu au posibilitate să
acumuleze mijloacele necesare pentru a întreprinde o activitate inovatoare de
proporţii. Perfecţionarea proceselor de cunoaştere ştiinţifică fac cercetările ştiinţifice
tot mai costisitoare. Noile rezultate ştiinţifice sunt obţinute de cadre cu pregătire
înaltă şi, deci, înalt remunerate, concomitent, în ritmuri alerte sporeşte suportul
material al activităţii ştiinţifice. Dezvoltarea ştiinţei capătă tot mai mult un caracter
interdisciplinar. Cooperarea reprezentanţilor din diferite ramuri ale ştiinţei şi tehnicii
necesită, la fel, cheltuieli suplimentare. Cheltuieli şi mai mari cere implementarea
inovaţiilor. De regulă, e vorba de investiţii capitale de proporţii pentru reutilarea
producţiei, cheltuieli pentru investigarea şi procurarea informaţiei tehnico-ştiinţifice,
pronosticarea conjuncturii, instruirea personalului, acţiunilor organizatorice, iar
adeseori şi pentru modificarea relaţiilor stabilite cu furnizorii de resurse şi
consumatorii producţiei şi serviciilor. Evaluarea cheltuielilor necesită expertiză,
precum şi patentarea şi certificarea noii producţii etc.
În rândul al doilea, multe inovaţii pot înregistra o eficienţă economică numai în
condiţia implementării de amploare, ce depăşesc un anume nivel minim critic şi
prezenţa unei pieţe de desfacere corespunzătoare. Deoarece, nivelul absolut al
cheltuielilor pentru cercetări ştiinţifice şi implementarea inovaţiilor sporeşte, se
majorează şi costurile de producţie. În cazul unui agent economic, cu bază de
producţie şi piaţă de desfacere limitate, investiţiile pentru inovaţii pot fi insuficient de
profitabile, deoarece acest agent nu va fi capabil să asigure acele economii
substanţiale obţinute ca în rezultatul unui volumului mare de producere. O asemenea
situaţie este caracteristică pentru ramurile cu cifre de afaceri mici.

38
 În rândul al treilea, există procese inovatoare, care în genere nu pot fi realizate
pe principii comerciale. E vorba mai întâi de toate, de cercetări ştiinţifice
fundamentale, rezultatele cărora, de regulă, nu pot fi comercializate. Dar, în ultimă
instanţă, majoritatea inovaţiilor sunt dependente de succesele ştiinţelor fundamentale.
Din acestea fac parte inovaţiile din sferele de activitate orientate, totalmente ori
parţial, la satisfacerea necesităţilor întregii societăţi (apărarea naţională, serviciul de
securitate, ecologia, etc.), ori unor ramuri aparte, finanţate de stat (ocrotirea sănătăţii,
învăţământul etc.). Cheltuielile pentru aceste componente ale procesului inovator sunt
inevitabil suportate de întreaga societate.
În al patrulea rând, proiectele inovatoare în majoritatea cazurilor sunt
caracterizate de un grad sporit de incertitudine a rezultatelor şi de termene
îndelungate de obţinere a efectului scontat. Investind mijloace în inovaţii,
antreprenorul ori întreprinderea sunt expuşi unui mare risc inovaţional, format din
mai multe elemente. Riscul tehnologic care ţine de incertitudinea conjuncturii pieţei,
riscul dinamic, care implică probabilitatea unor modificări substanţiale a mediului
economic general în timpul realizării proiectului. Sunt necesare anumite stimulente
externe ori garanţia recuperării totale sau parţiale a pierderilor în caz de eşec, pentru
ca antreprenorul să dea preferinţă proiectului inovator faţă de alte metode alternative,
mai sigure de plasare a capitalului.
În rândul al cincilea, efectul economic al inovaţiilor se manifestă în mai multe
forme şi sfere de activitate. Efectele inovatoare intercalate, de regulă, depăşesc
mărimea venitului, calculat la etapa incipientă a proiectului. Posibilităţile
comercializării inovaţiilor pot căpăta proporţii, spre exemplu, prin cucerirea unor
segmente suplimentare ale pieţei, utilizarea tehnologiilor inovatoare în alte sfere cu
adresarea la unele elemente ale cercetărilor ştiinţifice iniţiale, stimularea inovaţiilor în
mediul furnizorilor şi beneficiarilor prin reţele tehnologice etc. La nivel
microeconomic este foarte complicată aprecierea în prealabil a eficienţei proiectului
(ţinând cont atât de factorii pozitivi, cât şi de cei negativi) şi să se accepte o soluţie
întemeiată cu privire la realizarea lui. În afară de aceasta, o parte considerabilă a

39
efectelor inovaţionale integrale îşi găsesc realizare în afara sferei de alocare a
mijloacelor investitorului iniţial.
Succesul activităţii inovaţionale în mare parte este determinat de asigurarea
financiară a acesteia. În ţările cu economie dezvoltată, resursele financiare necesare
pentru desfăşurarea activităţii inovaţionale sunt atrase atât din contul resurselor
publice, cât şi a celor private. Principiile organizării finanţării urmează să se orienteze
către multitudinea surselor de finanţare, flexibilitatea şi dinamismul componentelor
cuprinse în acest sistem. Totodată, se bazează pe implementarea rapidă şi eficientă a
inovaţiei cu comercializarea ulterioară a acesteia, care asigură creşterea rentabilităţii
financiare obţinute din activitatea inovaţională. Sursele de finanţare a inovaţiilor,
după structura lor, pot fi surse interne şi externe, precum şi publice sau private.
Astfel totalitatea surselor de finanţare a inovaţiilor constituie din:
9 resursele investiţionale de la stat, care includ:
• Mijloacele proprii ale fondurilor bugetare şi extrabugetare;
• Mijloacele atrase prin sistemul de creditare şi de asigurare a statului;
• Mijloacele împrumutate sub formă de datorii interne şi externe ale statului.
9 resursele investiţionale private, care constituie resursele societăţilor comerciale
şi organizaţiilor necomerciale, precum şi ale persoanelor fizice. Aici se atribuie
resursele investiţionale provenite din:
• Surse proprii disponibile: profitul, uzura şi amortizarea acumulată, surplusul
de active imobilizate etc.;
• Surse atrase obţinute în urma vânzării acţiunilor şi finanţările cu destinaţie
specială etc.;
• Sursele împrumutate sub formă de credite bancare, împrumuturi comerciale
şi de la stat;
• Sursele companiilor de asigurări, ale fondurilor investiţionale, ale
asociaţiilor obşteşti;
• Economiile persoanelor fizice.

40
 Alocările din bugetul de stat reprezintă una din cele mai importante surse de
finanţare a activităţii inovaţionale. La etapa actuală, rolul statului la facilitarea
investirii în inovaţii este primordial. În acest scop, elaborarea şi realizarea politicii
investiţionale şi inovaţionale trebuie să constituie obiectul reglementării de stat. Din
contul resurselor bugetare sunt efectuate proiectele ştiinţifice prioritare şi sunt
instituite fonduri de susţinere a activităţii ştiinţifice şi de inovare. Proiectele
inovaţionale pot fi finanţate din contul resurselor financiare din bugetul de stat
integral sau parţial, iar acestea pot fi obţinute în bază de concurs.
Astfel, o formă a finanţării publice a activităţii de inovare o constituie grantul.
Acesta este o formă de valorificare a potenţialului ştiinţific şi o modalitate specifică
de finanţare, pe baze competitive, a proiectelor cu semnificaţie ştiinţifică socială,
umană şi economică, cu un pronunţat caracter de originalitate, orientate spre
susţinerea cercetărilor în domeniile fundamentale, cu scopul de a aprofunda
cunoştinţele acumulate în acest domeniu. Principalul avantaj al finanţării prin granturi
constă în accesul relativ simplu la finanţare, ce dă posibilitate direcţiilor noi de
cercetare să se dezvolte. De asemenea, permite limitarea cercetărilor ineficiente şi
direcţionarea mijloacelor disponibile către cele mai eficiente. Această formă de
finanţare se întâlneşte rar în formă pură şi funcţionează prin coparticiparea mai
multor finanţatori.
Concentrarea necesară a mijloacelor poate fi obţinută atât din contul activizării
mecanismelor generale de redistribuire prin buget, cât şi din contul formării unor
fonduri speciale. Această funcţie poate fi realizată nu numai prin finanţarea
nemijlocită a proiectelor inovaţionale din mijloacele statului, cât şi prin contribuţia la
acumularea mijloacelor în cadrul întreprinderilor particulare, pe acţiuni, celor mixte,
publice, structurilor internaţionale. În unele cazuri, statul poate concentra atât
mijloace financiare, cât şi resurse intelectuale, material–tehnice necesare pentru
realizarea inovaţiilor.
Practica mondială demonstrează că crearea fondurilor inovaţionale contribuie
la sporirea eficienţei inovaţiilor. Acestea sunt organizaţii financiare ce efectuează

41
finanţarea elaborărilor şi proiectelor tehnico-ştiinţifice, atât în mod gratuit
(preferenţial), cât şi în baza rambursării mijloacelor acordate. Fondurile inovaţionale
sunt create din contul mijloacelor bugetare ale statului, a autorilor cercetărilor şi a
consumatorilor producţiei tehnico-ştiinţifice, a companiilor de asigurare şi fondurilor
de pensii, precum şi din acumulările populaţiei. Scopul acestora este de a acumula şi
de a redistribui capitalul pentru finanţarea proiectelor inovaţionale, de a acorda ajutor
financiar şi susţinere unor firme inovaţionale mici, de a finanţa elaborări realizate de
colective mici, de savanţi şi specialişti în mod individual, precum şi a proiectelor,
realizarea cărora ţine de un grad sporit de risc.
O altă sursa de finanţare a cercetărilor ştiinţifice reprezintă finanţarea
extrabugetară, care este formată din mijloacele financiare disponibile la conturile
extrabugetare ale diferitor instituţii şi departamente de stat. Aceste mijloace se
acumulează la conturile respective din încasările percepute de către instituţiile de stat
pentru servicii specializate şi care nu se includ în componenţa veniturilor bugetare,
dar rămân la dispoziţia instituţiilor respective.
Pentru economia ţărilor în curs de dezvoltare caracteristic distribuirea
aproximativ egală a investiţiilor pentru cercetări ştiinţifice şi inovaţie între sursele de
finanţare private şi publice. Însă, în statele cu economie dezvoltată ponderea
investiţiilor, în domeniul de inovare, atrase din alte surse decât cele de stat este de
circa 70%. Se poate menţiona că în SUA ponderea sectorului privat în finanţarea
cheltuielilor pentru cercetări ştiinţifice reprezintă 66,2%, iar în UE – 56,1%.
Informaţia privind structura finanţării pentru ştiinţă şi inovare în statele cu economie
dezvoltată se prezintă în Anexa nr. 1.
Siguranţa finanţării activităţii inovaţionale din surse private, depinde de
perspectivele creşterii economice şi activităţii investiţionale a agenţilor economici.
Nivelul şi intensitatea finanţării ştiinţei şi inovării din contul resurselor sectorului
antreprenorial este un factor determinant important în creşterea competitivităţii
economiei naţionale şi trebuie să constituie un obiectiv esenţial al strategiei
economice. De aceea, conform stipulărilor Consiliului Europei ponderea finanţărilor

42
din contul întreprinderilor trebuie să constituie 2/3 din volumul total al investiţiilor în
activitatea inovaţională. Totuşi, de acest privilegiu se bucură numai statele cu
economie înalt dezvoltată. De aceea, Republica Moldova nu ar trebui să se bazeze pe
o creştere consistentă a finanţării private fără o contribuţie comparabilă a celei de la
buget. Experienţa arată că investiţiile sectorului privat în ştiinţă şi inovare sunt
urmate de reducerea cheltuielilor publice, situaţie explicabilă dacă se are în vedere cel
puţin efectul stimulator al co-finanţării.
În scopul atragerii investiţiilor pentru inovaţii este necesară utilizarea
mecanismelor de piaţă. Actualmente, mecanismul investirii în inovaţii necesită
implicarea structurilor bancare care mobilizează resursele băneşti şi reglementează
circulaţia lor în scopul executării proiectelor tehnico–ştiinţifice şi de inovare. În ţările
dezvoltate ponderea creditelor bancare ca sursă de finanţare a investiţiilor reprezintă
20–40% din totalul finanţărilor. În condiţiile ţării noastre acest indicator are nivel
mult mai mic, cauza fiind costul mare a creditelor şi lipsa de cointeresare a băncilor.
În Republica Moldova metodele creditare de stimulare a activităţii inovaţionale de
lungă durată nu constituie un interes prioritar al sistemului bancar. Aceasta este o
consecinţă a situaţiei economice actuale, caracterizată prin riscuri financiare,
economice şi politice. Situaţia respectivă nu impune cazul de a renunţa la un
asemenea mijloc de stimulare economică precum este creditul. După cum
demonstrează practica, creditul bancar, spre deosebire de finanţarea bugetară, permite
de a spori eficienţa investirii şi, într-o serie de cazuri, poate deveni o metodă mai
acceptabilă şi mai comodă de mobilizare a mijloacelor băneşti pe termen lung.
Creditarea preferenţială reprezintă una din cele mai utilizate pârghii de
susţinere financiară a activităţii inovaţionale. Creditele preferenţiale asigură o
finanţare stabilă şi de lungă durată, de obicei, cu o rată a dobânzii relativ stabilă şi nu
reduc lichiditatea întreprinderii la etapa iniţială de activitate. De asemenea, creditul
preferenţial acordat pentru crearea unor noi modele de tehnică, tehnologii avansate,
face atractivă elaborarea şi aplicarea în producţie a rezultatelor cercetărilor ştiinţifice.
În plus, facilităţile pot fi operate ca instrument de sporire a calităţii producţiei

43
(lucrărilor, serviciilor), spre exemplu, pentru obţinerea unor caracteristici de consum
performante ale producţiei, pentru crearea tehnicii şi tehnologiilor calitativ noi.
Vaste posibilităţi de atragere a investiţiilor în sfera inovaţională se includ în
utilizarea eficientă a instrumentelor pieţei de capital, scopul principal al cărora este
redistribuirea între ramuri a resurselor investiţionale şi asigurarea fluxului de
investiţii interne şi străine în sectoarele cele mai de perspectivă a economiei
naţionale. Atractivitatea finanţării acţionare se rezumă la faptul că partea importantă a
volumului necesar de resurse este pusă la dispoziţie la începutul proiectului
inovaţional. Această formă de finanţare permite amânarea rambursării datoriilor
respective până la momentul realizării profitului potenţial.
Totodată, în condiţiile insuficienţei mijloacelor de finanţare a activităţii de
cercetare şi inovare, se conturează condiţii propice pentru atragerea capitalului de risc
ca o formă de finanţare adecvată specificului activităţii inovaţionale. Capitalul de risc
(venture capital) în general înseamnă investiţia în acţiuni ale companiilor care nu sunt
cotate la bursă. Investiţia este de obicei pe termen mediu şi presupune prin însăşi
natura ei un nivel înalt de risc. Aceste caracteristici evidenţiază importanţa capitalului
de risc pentru finanţarea cercetării inovatoare, activitate de durată şi cu efecte
imprevizibile. Finanţarea de risc se efectuează prin schimbarea capitalului de risc pe
o parte considerabilă (de obicei 25–40%) a pachetului de acţiuni sau pe o anumită
cotă a capitalului întreprinderii inovatoare. Investirea prin capitalul de risc se
caracterizează prin următoarele:
1. Acest tip de finanţare presupune investirea de capital pe termen lung (de la
3 până la 7 ani);
2. Finanţarea de risc este alocată ca contribuţie la capitalul statutar. În
dependenţă de cota de participare, investitorii au dreptul la anumite profituri
eventuale ale întreprinderii beneficiare de finanţare;
3. Recuperarea investiţiei se realizează prin majorarea valorii firmei, aceasta
reprezintă creşterea capitalului propriu prin majorarea valorii de piaţă a acţiunilor
acesteia;

44
 4. Acest tip de finanţare se realizează după principiul distribuirii riscului între
deţinătorii de capital;
5. O altă particularitate a acestei forme de finanţare reprezintă nivelul înalt al
cointeresării personale a investitorilor la succesul noului proiect. De aceea,
investitorii contribuie nu numai cu resurse financiare, dar şi cu diferite servicii de
consultanţă, expertiză etc.
Se consideră, că sursele de investiţii atât cele interne, cât şi străine au aceeaşi
atractivitate. Însă, în cazul ţărilor Europei de Est, care dispun de un nivel inovaţional
insuficient, acest fapt poate fi contrazis. De cele mai multe ori în aceste ţări
investiţiile interne nu susţin factorul inovaţional, folosindu-se tehnologii învechite.
Activizarea activităţii de inovare depinde de atragerea capitalului străin. Investirea
directă a capitalului străin în economia tării este deseori mai preferabilă decât
contractarea creditelor. Anume investiţiile străine directe, care pe lângă efortul
financiar propriu-zis, mai prezintă avantaje apreciabile ale realizării unui transfer
consistent de know-how tehnologic, managerial şi de marketing şi ale deschiderii
accesului pe pieţe internaţionale.
Investirea în ştiinţă şi inovaţie în volum necesar, însă este numai jumătate din
obiectivul propus. Astfel, investiţiile urmează a fi alocate în cel mai eficient mod ca
să rezulte majorarea productivităţii, competitivităţii şi a creşterii economice. Această
relaţie dintre investiţie şi performanţă este destul de complexă şi cu siguranţă nu este
lineară. În mare parte, aceasta depinde de condiţii favorabile şi politici stimulatoare
pentru implementarea inovaţiei în activitatea economică.
În concluzie, putem afirma că a construi o economie bazată pe cunoaştere a
devenit un scop raţional pentru orice stat. Însă, pentru a realiza acest fapt este necesar
de a depune eforturi atât pentru crearea şi elaborarea, cât şi pentru implementarea
inovaţiei, care se referă la produse sau servicii noi, procese tehnologice desăvârşite,
performanţe în domeniul organizaţional, financiar, ştiinţific etc., orice perfecţionare
care asigură condiţii pentru competitivitate, creştere şi prosperitate economică.

45
 Concluzia finală a acestui capitol nu poate fi decât următoarea: inovaţia nu
semnifică numai calea spre succes în afaceri, dar şi reprezintă o condiţie de
supravieţuire. Importanţa şi necesitatea inovaţiei rezultă din contribuţia cercetării,
dezvoltării şi inovării la creşterea productivităţii, competitivităţii, performanţei
economice şi atingerii obiectivelor sociale. Luând în considerare faptul, că numai
investind în inovaţii se poate realiza o creştere a eficienţei economice la toate
nivelele, este necesară o susţinere financiară reală a investiţiilor în inovaţii. Este
recunoscut faptul că statul deţine un rol important la încurajarea realizării investiţiilor
necesare pentru atingerea nivelului de cercetare, dezvoltare şi inovare dorit. Astfel,
crearea condiţiilor favorabile pentru investirea în inovaţii va realiza premise pentru
implementarea inovaţiei la toate nivelele economiei naţionale, iar acest fapt va
favoriza o creştere economică durabilă. Or, creşterea economică prin inovare
constituie un deziderat pentru economia naţională, în condiţiile în care se află şi se
dezvoltă economia Republicii Moldova.

46
 Capitolul II. CONSTATAREA ŞI STIMULAREA ACTIVITĂŢII
INOVAŢIONALE DIN REPUBLICA MOLDOVA

2.1. Balanţa legăturilor dintre ramuri – instrument de analiză a

economiei naţionale

Obiectivul principal, care vizează relaţiile între agenţii economici, precum şi

interesele participanţilor la proiectele investiţionale, reprezintă maximizarea
profitului obţinut în urma activităţilor desfăşurate. Acesta condiţionează organizarea
raţională a producţiei şi distribuirea eficientă a resurselor. Astfel, dezvoltarea
echilibrată şi durabilă a ramurilor economiei naţionale se poate asigura prin
impunerea cunoaşterii şi fundamentării legăturilor între activităţile care se desfăşoară
în economia naţională în perioada de timp analizată. Acest fapt constă în identificarea
principalelor corelaţii şi interdependenţe dintre ramurile complexului naţional
economic. Deşi, sunt păreri că într-o economie de piaţă nu mai este necesară
cunoaşterea fluxurilor materiale dintre ramurile economiei naţionale, în majoritatea
cazurilor se consideră, că aceste modelări prezintă interes actual. Ţinând cont că
aceste preocupări au apărut în ţări cu o puternică economie de piaţă, pentru
cunoaşterea fluxurilor de producţie către ramurile consumatoare, a fluxurilor de
bunuri materiale pentru investiţii, cererea finală etc., acoperă interese şi ale statelor cu
economie de tranziţie. Astfel, utilizarea unor metode şi instrumente care ar putea să
asigure colectarea, transmiterea şi prelucrarea informaţiilor vizând corelaţiile şi
interdependenţele dintre ramurile economiei naţionale permit abordarea complexă a
cadrului decizional economic, în special, în domeniul investiţiilor.
Corelaţiile existente între ramurile economiei naţionale se pun în evidenţă cu
ajutorul modelului static al balanţei legăturilor dintre ramuri, model elaborat de
economistul american de origine rusă Vasilii Leontiev, care exprimă legăturile dintre
input–urile şi output–urile (intrările şi ieşirile) economiei naţionale privită ca un
sistem multisectorial. Predecesorii modelului balanţei legăturilor dintre ramuri au fost

47
tabelul economic al lui F. Quinay (1758) şi schema reproducţiei sociale a lui K. Marx
(secolul XIX). Primele elaborări ale modelului modern a balanţei legăturilor dintre
ramuri (în original numit „input–output analysis”) au fost realizate de cunoscutul
economist american, laureatul premiului Nobel în economie V. V. Leontiev (1906–
1999) în lucrarea sa „The Structure of American Economy” („Structura economiei
americane”). Începând cu anii 40 ai secolului XX, balanţa legăturilor dintre ramuri a
fost pe larg aplicată în multe ţări ale lumii ca instrument de analiză a proceselor
economice pe baza utilizării metodelor matematice moderne. Aplicaţii ale balanţei
legăturilor între ramuri s–au remarcat, în primul rând, în ţări cu economie de piaţă,
cum ar fi SUA, dar şi în ţări cu economie planificată. În România, o asemenea
aplicaţie s-a realizat în anii 1970–1975, dar nu sunt informaţii privind utilizarea
rezultatelor obţinute în plan decizional economic.
Dintre aplicaţiile economice ale acestei metode, autorul acestui model remarcă:
proiectarea economică a cererii, a producţiei, a forţei de muncă şi a investiţiilor la
nivelul unor sectoare, regiuni sau la nivelul întregii economii, utilizarea resurselor
naturale, studiul schimbărilor tehnologice şi al efectelor lor asupra productivităţii,
analiza influenţei modificării salariilor, profiturilor şi impozitelor asupra preţurilor,
studiul relaţiilor economice internaţionale şi interregionale.
Modelul balanţei legăturilor dintre ramuri permite caracterizarea stării şi
dezvoltării economiei în ansamblu şi a fiecărei ramuri în parte, a relaţiilor dintre
ramuri, şi dintre diferite laturi ale procesului reproducţiei sociale, stabilirea
proporţiilor dintre ramuri şi elaborarea pe această bază într-un termen scurt a
variantelor de dezvoltare previzibile, necesare argumentării deciziei.
Balanţele legăturilor dintre ramuri caracterizează interrelaţiile dintre ramuri pe
baza datelor perioadei de gestiune. Acestea se alcătuiesc pe baza datelor statistice şi
caracterizează situaţia reală a economiei şi direcţiile ei de dezvoltare. Analiza în baza
acestor balanţe permite de a evalua corect posibilităţile şi de a formula scopurile de
bază pentru perioada planificată. După caracterul modelului, balanţa legăturilor dintre
ramuri poate fi:

48
 ƒ modelul static, care se prezintă sub formă de tabel care include cheltuielile
de producţie şi repartizarea producţiei în scopul consumului intermediar şi final.
Acest model are un şir de neajunsuri care nu permit utilizarea acestuia pentru
previziune pe termen lung, deoarece priveşte fluxurile materiale între ramurile
economiei naţionale în mod static, la un moment dat;
ƒ modelul dinamic, care redă evoluţia legăturilor dintre ramuri şi reflectă
relaţia inversă dintre investiţii şi volumul majorării producţiei totale;
ƒ model cu elemente de optimizare care se alcătuieşte în scopul căutării
proporţiilor optimale între ramurile economiei naţionale [68, p. 96].
Sistemul economic, pentru cercetarea căruia se utilizează acest model, poate fi
atât de nivelul economiei naţionale al unei ţări sau chiar al economiei mondiale, cât şi
la nivelul unei întreprinderi. În toate cazurile abordarea rămâne aceeaşi. Structura
procesului de producţie în orice sector reprezintă un anumit vector al coeficienţilor
structurali, care caracterizează cantitativ legătura dintre consumurile acestei ramuri şi
rezultatele activităţii acesteia. Interdependenţa dintre ramurile economiei se
caracterizează printr-un sistem de ecuaţii liniare, care exprimă balanţele dintre
cheltuielile totale şi producţia totală a fiecărui produs sau serviciu, produs sau utilizat
pe parcursul a unui sau mai multe intervale de timp. Producţia unei ramuri se împarte
în produs intermediar şi produs final, în raport cu funcţia economică pe care acestea o
îndeplinesc în procesul de producţie. Ca urmare, produsul intermediar al unei ramuri
se repartizează pentru consumul productiv al celorlalte ramuri, urmează a fi supus
unui nou proces de prelucrare şi intră în cheltuielile materiale ale acestora. Produsul
final nu mai este supus unei prelucrări ulterioare, el va fi folosit pentru consumul
individual şi cel social. Astfel din tabelul acestui model rezultă echilibrul resurse–
utilizări la nivelul economiei naţionale.
Balanţa legăturilor dintre ramuri este o metodă de analiză tabelară intrări–ieşiri,
deci, un tabel input – output care descrie fluxul de bunuri şi servicii dintre toate
sectoarele unei economii naţionale pe o perioadă de timp dată, de regulă, un an.
Această balanţă se prezintă ca un tabel şah al producţiei, repartiţiei şi utilizării finale

49
a produsului social. Fiecărei ramuri de producţie îi este destinată o linie şi o coloană.
Liniile reflectă repartiţia producţiei fiecărei ramuri pentru consum productiv şi pentru
consum final, iar coloanele, structura cheltuielilor materiale ale fiecărei ramuri.
Pentru a reliefa legăturile reciproce dintre ramuri prin modelul balanţei
legăturilor dintre ramuri se pleacă de la schema prezentată în figura 2.1.1. Acest
model, în expresie valorică, cuprinde patru cadrane, şi anume: cadranul I, care
exprimă legăturile producţie–consum dintre ramuri privind materiile prime,
materialele, combustibilii, energia etc.; cadranul II, care cuprinde indicatorii utilizării
finale a veniturilor, respectiv consum productiv, consum neproductiv, export;
cadranul III, în care se prezintă indicatorii repartiţiei primare a veniturilor după
ramurile în care a avut loc crearea (cheltuieli cu materiile prime şi materialele, salarii,
amortizarea etc.); cadranul IV, ce caracterizează repartiţia ulterioară a veniturilor şi
formarea veniturilor finale. Potrivit reflectărilor în literatura de specialitate, tabloul
balanţei legăturilor dintre ramuri în formă simplificată se prezintă în figura 2.1.1.:
Ramuri consumatoare Produsul Produsul
1 2 ... j … n final global
Ramuri producătoare

1 x11 x12 ... x1j … x1n Y1 X1

2 x21 x22 ... x2j … x2n Y2 X2
... ... ... (I) … … ... (II) ...
i xi1 xi2 ... xij … xin Yi Xi
... ... ... ... … … ... ... ...
n xn1 xn2 ... xnj … xnn Yn Xn

Amortizarea a1 a2 ... aj … an
adăugată
Valoare

Salarii s1 s2 (III) sj … sn
Profitul (IV)
P1 P2 ... Pj … Pn
ramurii
Total Produsul X1 X2 … Xj ... Xn
global
Figura 2.1.1. Tabloul balanţei legăturilor dintre ramuri

50
 În prezentarea modelului matematic al balanţei legăturilor dintre ramuri în
expresie valorică se folosesc următoarele notaţii:
Xi – reprezintă ramurile producătoare, respectiv producţia ramurii i;
xij – partea din producţia ramurii i care se consumă productiv în ramura j;
Yi – producţia ramurii i pentru consumul neproductiv, destinată extinderii
economice, consumului populaţiei, investiţiilor şi exportului;
Aj – amortizarea pentru înlocuirea mijloacelor fixe în ramura j;
Sj – cheltuielile privind forţa de muncă în ramura j;
Pj – profitul ramurii j;
Xj – producţia ramurii consumatoare j.
Tabelul input – output se structurează în patru cadrane, fiecare dintre ele având
conţinut şi semnificaţii specifice, şi anume:
Cadranul I cuprinde pe rânduri ramurile producătoare, iar pe coloane ramurile
consumatoare. În acest cadran se reflectă fluxurile de producţie între ramuri în
procesul consumului curent de producţie. În acest cadran ramurile producătoare şi
ramurile consumatoare au aceeaşi clasificare, ceea ce asigură forma unei tabele şah a
cadranului. Acestea se clasifică în conformitate cu metodologia adoptată. În
dependenţă de scopul cercetării Balanţa legăturilor dintre ramuri poate numără de la
20–30 de poziţii, până la câteva sute.
Mărimile scrise pe rânduri reprezintă ieşiri (output) şi arată cum se repartizează
o parte din producţia totală a ramurii respective pentru consumul intermediar al
ramurilor. Mărimile înscrise pe coloane reprezintă intrări (input) arată structura
cheltuielilor materiale, pentru obţinerea unui anumit volum al producţiei în ramura
respectivă. După conţinutul economic, consumul intermediar reprezintă partea
produsului brut care este destinată pentru acoperirea consumurilor materiale directe
în limitele perioadei analizate.
Noţiunea de input se referă la consumurile unei ramuri în perioada analizată,
fără cheltuielile privind fondurile fixe, iar noţiunea de output se referă la repartizarea
producţiei fiecărei ramuri, adică producţia ce iese din fiecare ramură.

51
 Analiza input-output, pornind de la constatarea că produsul unei ramuri apare
în calitate de cheltuieli pentru o altă ramură a economiei naţionale, urmăreşte
stabilirea proporţiilor juste între volumul producţiei acestor ramuri pentru obţinerea
unui echilibru economic în perspectivă.
Informaţiile din cadranul I au o importanţă deosebită în aplicarea practică a
balanţei legăturilor dintre ramuri, deoarece, acestea reprezintă baza de calcul a
coeficienţilor consumurilor materiale directe şi totale.
Cadranul II al balanţei legăturilor dintre ramuri caracterizează structura
materială a elementelor produsului final, adică a acelei parţi a produsului naţional
global care reflectă rezultatul final al procesului de producţie. Produsul final
constituie producţia ramurilor de producţie materială, utilizată pentru consumul
neproductiv personal şi naţional, pentru acumularea fondurilor fixe şi circulante şi, de
asemenea, include soldul export – import.
Prin mărimile înscrise pe rânduri se redă modul în care ramurile economiei
naţionale contribuie la formarea consumului final. Mărimile înscrise pe coloane
reflectă structura intrărilor pe fiecare element component al consumului final. Reiese,
că în acest cadran se evidenţiază resursele de care dispune economia naţională într-o
anumită perioadă de timp şi repartizarea lor pe elemente ale consumului final.
Cadranul III prezintă repartizarea primară a veniturilor pe fiecare ramură în
care a avut loc crearea (cheltuieli cu materii prime şi materiale, salarii, amortizarea
etc.). Pe rândurile cadranului III se reflectă indicatorii repartiţiei pe fiecare ramură a
amortizării, salariilor, a veniturilor primare ale statului, ale patronatului sau
cooperaţiei. Pe coloane se regăseşte valoarea cu care aceste elemente intră în
componenţa producţiei ramurii respective (valoarea adăugată).
Cadranul IV reflectă rezultatele redistribuirii parţiale a valorii nou formate.
Acesta ar trebui să reflecte legătura dintre veniturile primare din cadranul III şi
consumul final din cadranul II, ceea ce ar exprima procesul de redistribuire şi, de
regulă, are un rol analitic.

52
 Balanţa propriu-zisă este un model economic, care proiectează principalele
laturi ale procesului economic cu ajutorul unui sistem de relaţii matematice. În acest
model, producţia celor n ramuri, notată cu Xi este descompusă pe cele două destinaţii
principale: consum productiv (pentru nevoile proprii ale ramurii sau pentru alte
ramuri din balanţă) şi consum neproductiv sau final.
Ţinând seama de datele din balanţă, se pot construi relaţiile ce urmează.
Modul de repartizare a producţiei fiecărei ramuri pentru consum productiv în
cadrul celor n ramuri ale producţiei se exprimă însumând pe linie astfel:
n
Xi = ∑ xij + Yi, i = 1, 2, …, n (2.1.1)
j=1

Această ecuaţie se numeşte ecuaţia de repartizare a producţiei.

Structura valorică a producţiei fiecărei ramuri se determină însumând pe
coloană. Fiecare ecuaţie arată că producţia ramurii se obţine însumând cheltuielile
materiale şi serviciile cu valoare adăugată corespunzătoare ramurii respective.
n
Xj = ∑ xij + Si + Pi + Ai , j = 1, 2, …, n (2.1.2)
j=1

Ecuaţia dată se numeşte ecuaţia cheltuielilor de producţie.

Iar din cele două ecuaţii se obţine următoarea, fiind ecuaţia de echilibru a
fluxurilor dintre ramuri:
n n

∑x + Y , = ∑x + S + P + A , i, j=1, 2, …, n (2.1.3)
j=1
ij i
j=1
ij i i i

Prin aceste relaţii se exprimă egalitatea ce trebuie să existe între producţia

realizată de fiecare ramură Xi şi suma fluxurilor de producţie xij, la care se adaogă
produsul final Yi al ramurii producătoare respective.
Elementele Xij, numite fluxuri interramuri, reprezintă producţia ramurii i
consumată în ramura j într-o anumită perioadă t; Yi reprezintă consumul sau
producţia finală. Ca elemente al matricei fluxurilor interramurale, acestea au un rol
dublu: ca element al linei i este ofertă, iar ca element al coloanei j reprezintă cerere,
respectiv output al ramurii i şi input al ramurii j.

53
 Pentru a permite analiza corelaţiilor dintre ramurile producţiei materiale şi
dintre producţia acestor ramuri şi utilizarea finală se calculează matricea tehnologică
a consumurilor directe (A) şi matricea consumurilor totale (B). Matricea
consumurilor directe reprezintă baza asigurării informaţionale a balanţei legăturilor
dintre ramuri şi conţine coeficienţii consumurilor materiale directe. Aceşti coeficienţi
(aij) exprimă necesarul de consum direct al unei ramuri pentru ca ramura respectivă să
realizeze o unitate de produs.
x ij
a ij = (2.1.4)
Xj
Se presupune că între volumul consumurilor şi volumul producţiei fabricate
există o relaţie de dependenţă direct proporţională. Altfel spus, consumurile directe
sunt o funcţie lineară şi omogenă a producţiei.
Din relaţia 2.1.4 rezultă:
xij = aij × Xj (2.1.5)

Ceea ce înseamnă că cheltuielile de resurse sunt proporţionale volumului xj

pentru fiecare sector economic, iar în calitate de coeficient de proporţionalitate sunt
coeficienţii aij.

Dacă Yi reprezintă volumul producţiei finale a sectorului i, condiţiile ce descriu

echilibrul legăturilor dintre ramuri devin, înlocuind formula 2.1.5 în ecuaţia 2.1.1,
următoarele:
n
Xi = ∑ aij xj + Yi, i = 1, 2, ..., n (2.1.6)
j =1

În formă matricială, ecuaţia de mai sus se scrie astfel:

AX + Y = X (2.1.7)
unde,
A – reprezintă matricea coeficienţilor consumurilor materiale directe;
X – vectorul coloană al producţiei;
Y – vectorul coloană al produsului final.

54
 Deci, elementele aij ale matricei A reprezintă indicatorii care caracterizează
cantitatea de producţie din ramura i este necesară pentru a produce o unitate de
producţie din ramura j.
Elementele matricei nenegative A au următoarele caracteristici de bază:
1. Toţi coeficienţii consumurilor materiale directe sunt nenegativi a ij ≥0. De
aici rezultă că mărimea aij poate avea numai valori nenegative: pozitive în cazul când
consumurile producţiei din ramura i pentru ramura j sunt înfăptuite şi egale cu zero în
cazul când producţia ramurii i nu se consumă pentru producţia ramurii j;
2. Toţi coeficienţii consumurilor materiale directe sunt mai mici sau egali cu
1, astfel aij ≤ 1. Din punct de vedere economic această relaţie este adevărată. Procesul
de reproducţie nu poate fi realizat dacă ar fi fost consumată o cantitate mai mare de
producţie pentru reproducţia proprie decât cea creată în rezultatul acestui proces;
3. Suma coeficienţilor consumurilor directe din aceeaşi, coloană a matricei
n

este subunitară sau egală cu 1, ∑

i= 1
a ij ≤ 1 ;

4. Produsul elementelor simetrice faţă de diagonala principală a matricei este

subunitar, aij aji<1.
În utilizarea practică a metodelor balanţei legăturilor dintre ramuri, o
importanţă analitică şi aplicativă o au coeficienţii consumurilor materiale totale, care
exprimă legăturile economice în cadrul producţiei produsului final.
În calcule se utilizează matricea consumurilor totale, care în literatura
economică se mai numeşte şi matricea inversă a lui Leontiev.
După transformările respective, relaţia 2.1.7 poate fi scrisă astfel:
(E – A) X = Y sau X = (E – A)-1Y, (2.1.8)
unde,
E – reprezintă matricea unitară.
Aceste relaţii arată că producţia unei ramuri X depinde de consumurile totale,
redate prin matricea (E – A)–1, şi consumurile finale Y.
Prin această relaţie, de asemenea, se stabileşte producţia ce se realizează în
fiecare ramură şi pe total economie naţională, în funcţie de care se vor calcula

55
investiţiile ce trebuie făcute în vederea asigurării suportului material pentru realizarea
acestei producţii. Volumul investiţiilor depinde de producţia ce urmează a fi realizată
şi eficienţa viitorului capital fix ce va fi pus în funcţiune, respectiv a investiţiilor. În
acest caz problema principală o reprezintă stabilirea producţiei pentru fiecare ramură
şi pe totalul economiei naţionale.
Dacă se notează (E – A)–1 = B, atunci ecuaţia matricială 2.1.8 devine:

X=B×Y (2.1.9)
Elementele bij ale matricei B reprezintă coeficienţii consumurilor totale (directe
plus indirecte) şi arată cu cât trebuie să sporească producţia ramurii i, pentru a asigura
creşterea cu o unitate a produsului final în ramura j. Importanţa acestor coeficienţi
constă în faptul că permit, în cazul modificărilor la nivelul producţiei unei ramuri, să
se calculeze rapid şi exact efectele directe şi de difuzie asupra producţiei tuturor
ramurilor economiei naţionale.
Modelul economico–matematic, balanţa legăturilor dintre ramuri, prezentat
anterior, exprimă şi determină fluxurile materiale dintre ramurile economiei naţionale
urmărind aceste legături în mod static, la un moment dat. Însă, evoluţia în timp a
fenomenului, modificările survenite în structura ramurilor, efectele progresului tehnic
asupra producţiei şi eficienţei investiţiilor sunt elemente care, în modelele statice
analizate, nu sunt luate în considerare.
Se cunoaşte că promovarea progresului tehnic influenţează nivelul şi dinamica
legăturilor dintre ramuri. În aşa fel, a apărut necesitatea de a utiliza modele dinamice,
capabile să redea evoluţia legăturilor dintre ramuri. O caracteristică distinctă a
modelului dinamic a legăturilor dintre ramuri în comparaţie cu cel static este
reflectarea procesului investiţional. Realmente, investiţiile capitale reprezintă
exponentul dinamicii economice şi elementul de legătură a ciclurilor de reproducţie;
anume acestea au fost obiectivul practicienilor şi teoreticienilor economişti.
Ideea fundamentală pentru alcătuirea acestor modele a servit ipoteza de a
unifica balanţa producţiei şi repartizării producţiei şi balanţei capitalului fix într-un
sistem unic de ecuaţii. În modelul dinamic al balanţei legăturilor dintre ramuri

56
produsul final este separat în două componente, şi anume: partea destinată
investiţiilor, care va duce la crearea de noi utilaje, instalaţii de lucru etc. sau la
modernizarea şi dezvoltarea celor existente, şi restul producţiei, care este destinată
exportului şi consumurilor populaţiei. În acest caz rezultă următoarea relaţie:

Yi = Ki + Yi (2.1.10)
unde,
Yi – reprezintă producţia finală a ramurii i;
Kj – partea din producţia ramurii i destinată investiţiilor;
Yj – cererea finală a ramurii i destinată exportului şi consumului;
i = 1,..., n – ramurile producătoare.
Dacă, în cadrul modelului static, egalitatea dintre producţia ramurii i şi
fluxurile de producţie, la care se adaugă produsul final, era redată prin formula 2.1.1,
atunci în modelul dinamic, relaţia devine:
n n
Xi = ∑ xij + ∑ Kij + Yi, j = 1, 2, ..., n (2.1.11)
i =1 i=1

unde,
Kij – reprezintă partea din producţia ramurii producătoare i, destinată
investiţiilor din ramura consumatoare j.
Relaţia prezentată mai sus arată că producţia totală a ramurii producătoare i
(Xj) este împărţită pentru consumul productiv de materii prime, materiale,
combustibili etc. în ramurile consumatoare j (componentă notată cu Xij), pentru
investiţiile care se vor realiza în ramura consumatoare j (componentă notată cu Kij),
precum şi pentru exportul sau consumul individual, adică cereri finale (Yi).
Ţinând cont de cuantificarea timpului, forma definitivă a modelului dinamic al
balanţei legăturilor dintre ramuri devine:
n
xi (t) = ∑aij ⋅ x j (t) + yi (t), i = 1...n (2.1.12)
j=1

57
 Atât modelul static, cât şi dinamic, au la bază legătura existentă între intrările şi
ieşirile din sistem. În prezentarea de mai sus a modelului balanţei legăturilor dintre
ramuri se constată că acesta reflectă, în mod simplu şi transparent, legăturile dintre
ramuri care există în economia unei ţări la un moment de timp dat. Cu ajutorul acestei
metode se descriu conexiunile multiple de consum şi de producţie care se formează
între ramurile producţiei materiale de–a lungul unei perioade de timp. Ramurile
economiei naţionale care definesc structura acesteia sunt considerate atât ca unităţi de
producţie, deci surse ale fluxurilor de produse şi servicii, cât şi ca unităţi de consum,
deci puncte finale ale aceloraşi fluxuri.
Astfel, metoda input–output constituie un instrument puternic de analiză
structurală a economiei naţionale. În cadrul acestei metode se consideră structura pe
ramuri a sistemului economic naţional, făcându-se abstracţie de o serie de elemente
structurale care determină complexitatea acestuia. Structura pe ramuri a economiei
naţionale se stabileşte pe baza anumitor criterii, cum sunt destinaţia economică, tipul
materiei prime prelucrate, tehnologia utilizată etc., aceste criterii, fiind alese, în aşa
fel, încât să se asigure omogenitatea elementelor structurale care compun ramurile
respective.
2.2. Cercetarea lanţurilor inovaţionale în cadrul
ramurilor economiei naţionale

Dezvoltarea fiecărei economii naţionale se realizează în contextul unei

complexe reţele de relaţii interramurale, prin influenţe directe şi indirecte. Metoda
balanţei legăturilor dintre ramuri sau analiza input-output permite de a da explicaţii
unor aspecte ce ţin de relaţiile interramurale şi influenţa acestora asupra indicatorilor
macroeconomici. Această metodă constă într-un set de relaţii de definiţie şi de natură
tehnică între fenomenele economice la nivelul ramurilor economiei naţionale. Având
în vedere că sistemul informaţional statistic oferă date privind atât structurile de
ramură, cât şi pe cele regionale, analiza input-output face posibilă raportare cererii
finale pentru producţia ramurilor la cererea pentru intrările primare pe ramuri, astfel
că întregul sistem al legăturilor intermediare poate fi analizat pentru fiecare ramură.

58
 Analiza legăturilor dintre ramuri se bazează pe utilizarea tabelelor statistice
input-output, care reflectă tabloul dinamicii economiei naţionale pe o perioadă
determinată (de regulă 1 an). Conţinutul acestor tabele şi reprezintă legăturile dintre
ramurile economiei naţionale. Pentru studierea sistemului legăturilor dintre ramuri
existente în economie modelul input–output reprezintă un instrument analitic eficient.
Datele analizei intrări–ieşiri se afla la baza statisticilor care măsoară convenţional
activitatea economică. Tabelul statistic al legăturilor dintre ramuri constituie atât un
instrument de studiu, cât şi cadru metodologic pentru măsurarea fluxurilor de bunuri
şi servicii desfăşurate la nivelul economiei naţionale într-o perioadă de timp.
Tabelul balanţei legăturilor dintre ramuri permite de a studia structura
fluxurilor de resurse, însă, pentru a înţelege cum funcţionează legăturile dintre
ramurile economiei, în particular de a urmări efectul multiplicator, este necesar de a
determina tabelul coeficienţilor consumurilor directe şi totale şi ulterior de a răspunde
la întrebarea: cum se va modifica mărimea coeficienţilor consumurilor directe în
cadrul anumitor conjuncturi economice?. Astfel, metoda legăturilor dintre ramuri să
poată fi utilizat pentru descrierea proporţiilor şi relaţiilor reciproce existente în
economie la un anumit moment, precum şi pentru cercetări analitice şi de prognoză.
Factorii determinanţi ai modificărilor tehnologice din cadrul economiei
naţionale pot fi legaţi de progresul tehnico-ştiinţific, acţiunea lor fiind sub incidenţa
realizărilor activităţii de cercetare ştiinţifică şi inovare. Efectele acestora, pot fi
exprimate prin asimilarea şi realizarea de noi produse cu un grad ridicat de
competitivitate, introducerea de metode şi tehnologii noi, dezvoltarea tehnologică,
aplicarea largă a cercetării ştiinţifice, informatizarea proceselor de producţie,
creşterea gradului de tehnicitate al producţiei; perfecţionarea tehnologiilor de
fabricaţie etc. Aceste constatări constituie punctul de plecare în analiza factorului
inovaţional ca determinant al modificărilor structurale şi al efectelor în lanţ la nivelul
ramurilor economiei naţionale.
Transformarea inovării tot mai mult într-o forţă de producţie, nemijlocit
influenţează puternic asupra structurilor economice actuale. Este cunoscut faptul că,

59
transformările cele mai dinamice sunt legate de perfecţionarea tehnologiilor de
producţie, a sistemului tehnologic al economiei şi societăţii. Determinant important al
schimbărilor structurale şi tehnologice, procesul de inovare, provoacă diferite efecte
cumulative, propagate în ramurile şi sectoarele economiei naţionale. Inovarea poate fi
privită ca procesul de modificare sau apariţie a noi factori producţie, de natură
cantitativă (materiale noi) sau calitativă (noi procese tehnologice, procedee de
organizare şi gestiune).
Activitatea de inovare are un efect dinamizator asupra structurii de producţie
făcând să apară tehnologii noi, sisteme tehnice perfecţionate, ducând la amplificarea
sau diminuarea ponderii unor elemente structurale ale sistemului de producţie. Astfel,
acţiunea se răsfrânge asupra tuturor elementelor structurale ale producţiei,
determinând perfecţionarea mijloacelor de muncă, creşterea productivităţii muncii,
reducerea consumului de materii prime şi materiale, energie etc.
În scopul urmăririi modificărilor tehnologice la nivelul ramurilor economiei,
datorate influenţei factorului inovaţional, sunt relevanţi coeficienţii consumurilor
materiale directe şi coeficienţii consumurilor materiale totale. Calculul acestor
coeficienţi, numiţi şi coeficienţi input-output, la nivelul ramurilor economiei
naţionale a Republicii Moldova, se realizează în baza materialelor practice (tabele
Resurse–Utilizări), oferite de către D.S.S. al Republicii Moldova (anexa 2 şi anexa 3).
Pentru a urmări modificările tehnologice pe perioada anul întocmirii balanţei, precum
şi a modificărilor, care au avut loc în economia naţională în anii precedenţi întocmirii
balanţei, se presupune efectuarea unei cercetări speciale în baza a cel puţin a două
tabele resurse–utilizări pe ani diferiţi. Calculele s–au efectuat în baza datelor tabelelor
resurse–utilizări a Sistemului Conturilor Naţionale, pe anii 1996 şi 2002.
Pentru simplificarea calculelor, din tabele resurse-utilizări s-au extras 4 ramuri
şi mulţimea coeficienţilor consumurilor materiale directe a tuturor sectoarelor
economiei analizate se înscriu într-un tabel, care se numeşte matrice structurală.
Pentru ramurile selectate pentru analiză, coeficienţii consumurilor directe pentru
perioadele analizate se înscriu în următoarele tabele:

60
 Tabelul 2.2.1
Tabelul coeficienţilor consumurilor materiale directe, anul 1996
Activităţi economice consumatoare
Activităţi economice Energie
producătoare Industria Alte
Agricultura electrică,
prelucrătoare activităţi
gaze, apă
1. Agricultura 0,2070 0,1217 0 0

2. Industria prelucrătoare 0,2145 0,1439 0,2675 0,3443

3. Energie electrică,
0,0599 0,0355 0,1594 0,1686
gaze, apă

4.Alte activităţi 0,0078 0,0156 0,0270 0,0314

Tabelul 2.2.2
Tabelul coeficienţilor consumurilor materiale directe, anul 2002
Activităţi economice consumatoare
Activităţi economice Energie
producătoare Industria Alte
Agricultura electrică,
prelucrătoare activităţi
gaze, apă
1. Agricultura 0,2836 0,0544 0 0
2. Industria prelucrătoare 0,1455 0,2067 0,0920 0,4727

3. Energie electrică,
0,0092 0,0180 0,2282 0,0502
gaze, apă

4. Alte activităţi 0,0060 0,0077 0,0147 0,1403

Coeficienţii tehnologici indică cantitatea de produs din ramura i care a fost

necesară pentru producerea unei unităţi de producţie din ramura j. Astfel, fiecare
element al matricei coeficienţilor consumurilor materiale directe s–a calculat prin
raportarea valorii consumului intermediar al ramurii respective la valoarea totală a
resurselor ramurii.
Deci, în baza datelor tabelului 2.2.1, se constată că în anul 1996 pentru
producerea unei unităţi de producţie din ramura producătoare a industriei

61
prelucrătoare s–au consumat 0,1217 unităţi din agricultură, 0,1439 unităţi din
producţia proprie, 0,0355 unităţi din ramura energie electrică şi 0,0156 unităţi de
producţie şi servicii din alte ramuri.
Analizând coeficienţii consumurilor materiale directe in anul 2002 (tabelul
2.2.2) se poate constata că pentru producerea, de exemplu, a unei unităţi de producţie
din industria prelucrătoare în anul 2002 s–au consumat 0,0544 unităţi de producţie
din agricultură, 0,2067 unităţi reprezintă consumul din ramura proprie, 0,0180 unităţi
de energie electrică, gaz, apă şi 0,0077 unităţi de producţie şi servicii din alte ramuri.
Coeficienţii consumurilor materiale directe sunt de natură tehnologică şi sunt
determinaţi de tehnologia de fabricaţie utilizată, iar modificarea lor se datorează
acţiunii proceselor de inovare. Totodată, tabelul coeficienţilor cheltuielilor directe
permite stabilirea dependenţelor directe dintre ramuri şi a intensităţii acestora după
numărul de legături şi după valoarea coeficienţilor.
Reieşind din baza de calcul restrânsă a consumurilor materiale directe s–au
făcut încercări de a urmări evoluţia în dinamică a acestora. Astfel, prin intermediul
analizei comparative a coeficienţilor consumurilor materiale directe pentru balanţele
anilor 1996 şi 2002 s–a constatat tendinţa de diminuare lentă a acestora. După cum s–
a menţionat, modificarea coeficienţilor respectivi este determinată de schimbarea
semnificativă a tehnologiei de producţie, însă, în realitatea economică naţională
modificarea coeficienţilor mai este determinată şi de alţi factori cu acţiune diversă.
Evoluţia lentă a valorii coeficienţilor analizaţi este determinată de nivelul puţin
schimbat al tehnologiilor utilizate în procesul de producţie, iar fenomenul
instabilităţii coeficienţilor consumurilor materiale directe se datorează reformării
relaţiilor de piaţă care duc la modificări în sortimentul producţiei proprii acestei
ramuri, care, în final, pot determina modificarea semnificativă a coeficienţilor
tehnologici.
În sistemele economice reale matricele consumurilor materiale directe trebuie
să fie productive, aceasta înseamnă că sistemul productiv este capabil să asigure un
anume produs final pozitiv pe toate ramurile. Problema productivităţii este studiată

62
destul de detaliat în literatura economico-matematică şi, astfel, există o serie de
criterii de identificare a productivităţii modelului BLR. Conform [51, p. 21–42],
n
modelul BLR ( X i = ∑a
j=1
ij x j + Y i, i = 1, 2, ..., n ) este productiv atunci şi numai

atunci, când numărul Frobenius-Perron este mai mic decât 1. După definiţie λ0 se
numeşte număr propriu Frobenius-Perron (F – P) dacă:
λ i 0 = max
1≤ i ≤ n
{ λ }, λ (i = 1, 2 , K, n )
i i (2.12),

unde λ1 , λ 2 , K , λ n – numerele proprii ale matricei A, ceea ce înseamnă, că

λ i (i = 1, 2 , K, n ) verifică ecuaţia AX = λX pentru vectorul X ≠ 0 . Prin λi se

subînţelege modulul valorii proprii a λ i .

Pentru simplitate vom nota λ 0 – numărul propriu (F − P ) şi vectorul propriu
respectiv X 0 . Atunci, în conformitate cu teorema Frobenius-Perron avem:
AX 0 = λ 0 X 0 (2.13)
şi X 0 are coordonate de aceeaşi semn, adică poate fi ales X 0 ≥ 0 ; X 0 ≠ 0 .
Pentru evaluarea numărului λ 0 putem folosi următoarea afirmaţie în
conformitate cu care: r ≤ λ 0 ≤ R
s ≤ λ0 ≤ S ,
n n
unde r = min ∑ a i j , R = max ∑ a i j ,
1≤ i ≤ n 1≤ i ≤ n
j=1 j=1

n n
iar s = 1min
≤ j ≤n
∑ a i j , S = max ∑ a i j .
i =1
1≤ j ≤ n
i =1

Dacă ne referim la matricele tehnologice A1 şi A2 pentru anii 1996 şi 2002

respectiv, obţinem:
A1 : r1 = min {0, 3287 ; 0, 9702 ; 0, 4234 ; 0, 05344} = 0, 0534
R 1 = max {0, 3287 ; 0, 9702 ; 0, 4234 ; 0, 05344} = 0, 09702
s1 = min {0, 4892 ; 0, 3167 ; 0, 4539 ; 0, 5159} = 0, 3167
S1 = max {0, 4892 ; 0, 3167 ; 0, 4539 ; 0, 5159} = 0, 5159

De unde urmează, că λ (01) ∈ [0, 3029 ; 0, 5159] .

63
 Similar, pentru anul 2002 obţinem:
0, 2868 ≤ λ 0(2 ) ≤ 0, 6632 .

Prin urmare, matricele tehnologice A1 şi A 2 sunt productive, respectiv şi

modelul X − AX = Y este productiv.
Verificarea arată, că pentru anul 1996 numărul (F − P ) λ 10 ≈ 0, 5 şi λ 02 ≈ 0, 7 pentru
anul 2002, deci se înregistrează tendinţe de creştere a mărimii λ 0 .
Dacă matricea tehnologică A este productivă, atunci matricea (E–A)-1 există şi
este nenegativă. În acest caz în baza matricei coeficienţilor consumurilor materiale
directe se poate calcula matricea consumurilor materiale totale.
În continuare, în baza calculelor efectuate, prezentăm matricea tehnologică a
consumurilor materiale totale, respectiv pentru anii 1996 şi 2002:
⎛1, 3184 0,1914 0, 0634 0, 0768 ⎞
⎜ ⎟
0, 3735 1, 2474 0, 4130 0, 5006 ⎟
(E − A1 ) = ⎜⎜
−1
,
0,1136 0, 0709 1, 2196 0, 2307 ⎟
⎜ ⎟
⎜ 0, 0192 0, 0229 0, 0400 0, 0177 ⎟⎠
⎝
⎛1, 4164 0, 0979 0, 0127 0, 0546 ⎞
⎜ ⎟
0, 2701 1, 2899 0,1674 0, 7190 ⎟
(E − A 2 )−1 = ⎜⎜ .
0, 0240 0, 0321 1, 3013 0, 0936 ⎟
⎜ ⎟
⎜ 0, 0127 0, 0128 0, 0238 1,1716 ⎟⎠
⎝
Aici, putem menţiona că atât coeficienţii consumurilor materiale directe, cât şi
coeficienţii consumurilor materiale totale au o importanţă deosebită la caracterizarea
structurii legăturilor tehnico–economice existente între ramurile economiei şi în
scopul analizei eficienţei produsului social. Din acest punct de vedere, atât matricea
A, cât şi matricea inversă a acesteia (E–A)-1 înscriu aceeaşi informaţie, însă sub formă
diferită. O caracteristică importantă a coeficienţilor consumurilor totale faţă de
coeficienţii consumurilor materiale directe prin care aceştia se disting, este aceea că
primii se manifestă nu la nivel de ramură, dar la nivel de economie naţională şi se
formează ţinând cont de legăturile tehnologice dintre ramuri. Astfel, modificarea
valorilor coeficienţilor input-output exprimă nivelul aplicării inovaţiilor şi difuzia

64
noilor tehnologii. In această ordine de idei, modificările tehnologice reprezintă
expresia procesului de inovare. Prin această abordare, inovarea este exprimată atât ca
proces de creare a inovaţiilor, cât şi de difuzie a acestora în sistemul economic.
Analizând evoluţia în dinamică a coeficienţilor tehnologici, atât a consumurilor
materiale directe, cât şi totale, se constată că economia naţională nu a cunoscut
modificări structurale profunde, pe perioada de 6 ani, impuse de imperativul
modernizării şi creşterii competitivităţii acesteia, în primul rând, prin scăderea
semnificativă a ponderii activităţilor consumatoare de energie, materiale, muncă şi
creşterea ponderii celor tehnologic–intensive. Acţiunea factorului inovaţional s-a
manifestat modest în cadrul modificărilor structurale produse, multe dintre acestea
nesemnificative, sau dimpotrivă, fapt care a fost corelat cu influenţa unei multitudini
de factori determinanţi de natură diferită cum sunt cei politici, economici,
conjuncturali etc.
Totodată, analiza evoluţiei coeficienţilor tehnologici reprezintă fundamentul
analizei interdependenţei tehnologice dintre ramurile economiei naţionale . În acest
sens important este şi urmărirea efectelor modificărilor tehnologice. În acest scop, în
continuare prezentăm simularea (cu ajutorul modelului balanţei legăturilor dintre
ramuri) a efectului inovaţional. Pentru aceasta, apelăm la matricea tehnologică A2
pentru anul 2002.
Din tabelul resurse–utilizări, observăm, că produsul global al ramurii
„Industria Prelucrătoare” este utilizat aproape 100% ca produs intermediar (este
distribuit sectoarelor principale în scopul asigurării condiţiilor normale de activitate
economică). Astfel, în anul 1996, circa 97,02% şi în anul 2002 – 91,7% este destinat
consumului intermediar şi circa 3% şi 8,3%, respectiv, din producţia sectorului
„Industria prelucrătoare” rămâne pentru consumul final.
Să presupunem, că dacă se micşorează, ipotetic, coeficienţii consumurilor de
produs a ramurii 2 (industria prelucrătoare) cu 10% în urma acţiunii proceselor de
inovare tehnologică, în cadrul celor patru sectoare analizate, obţinem vectorul:
a 2 = (0,13095 ; 0,1860 ; 0, 0828 ; 0,4254 ) a repartizărilor ramurii 2.

65
 Fie vectorul cererii finale Y = (100 ; 100 ; 100 ; 100 ) , atunci obţinem:
X1 = (E − A 21 ) Y = (156 ,7861 ; 226, 510 ; 144 , 6486 ; 121, 7835 ) ≈ (156 ,8 ; 226 , 5 ; 144 , 6 ; 121, 8 ) ,
−1

⎛ 0, 2836 0, 0544 0 0 ⎞
⎜ ⎟
⎜ 0,1455 1, 2067 0, 0920 0, 4727 ⎟
unde, A 21 = ⎜ 0, 0092 0, 0180 1, 2282 0, 0502 ⎟ .
⎜ ⎟
⎜ 0, 0060 0, 0077 0, 0147 0, 0403 ⎟⎠
⎝
iar în condiţiile matricei iniţiale A2 avem:
X = (E − A2 ) Y ≈ (158, 2 ; 244, 6 ; 145,1 ; 122,1) .
−1

Pentru a compara vectorii X 1 şi X raportăm fiecare componentă a acestor

vectori, şi obţinem:
X 1 : X = (0, 991 ; 0, 926 ; 0, 996 ; 0, 998 ) .

Aceasta înseamnă că acelaşi nivel al cererii produsului final

Y = (100 ; 100 ; 100 ; 100 ) poate fi asigurat cu un nivel mai mic al produsului global al

fiecărei ramuri: 99,1% – ramura 1; 92,6% – ramura 2; 99,6% – ramura 3 şi 99,8% –

ramura 4.
În condiţiile perfecţionării tehnologice a ramurii 2, şi anume, reducerea
coeficienţilor input a ramurii 2 cu 10%, obţinem matricea
⎛ 0, 2836 0, 0480 0 ⎞ 0
⎜ ⎟
⎜ 0,1455 1,1860 0, 0920 0, 4727 ⎟
A 22 =⎜
0, 0092 0, 0162 1, 2282 0, 0502 ⎟
⎜ ⎟
⎜ 0, 0060 0, 0069 0, 0147 0, 0403 ⎟⎠
⎝
şi respectiv, pentru acelaşi vector Y = (100 ; 100 ; 100 ; 100 ) obţinem vectorul
X 2 = (156,8 ; 237, 7 ; 144, 3 ; 121, 8 ) .
În aşa caz, efectul modificării (reducerii cu 10%) a coeficienţilor coloanei 2
care se referă numai la acest sector este:
X 2 : X = 237, 7 : 244, 6 = 0, 97

66
 Astfel se observă, că efectul modificării tehnologiei ramurii doi este mai slab
decât efectul reducerii produsului final al sectorului 2 în cadrul întregii economii
naţionale.
Dacă fixăm vectorul X = (100 ; 100 ; 100 ; 100 ) , obţinem, în condiţiile modificărilor
analizate, modificările vectorilor Y1 şi Y2 faţă de Y (calculate cu ajutorul
formulei Y = (E − A ) X :
Y = (66,2 ; 8,3 ; 69,4 ; 83,1)
Y1 = (66,7 ; 10,4 ; 69,6 ; 83,2)
Y2 = (66,2 ; 17,5 ; 69,4 ; 83,1)

Respectiv Y1 : Y = (1, 008 ; 1, 253 ; 1, 003 ; 1, 001) , Y2 : Y = (1 ; 2, 108 ; 1 ; 1) .

Raportul Y1 : Y arată efect pozitiv în cadrul altor patru sectoare, iar Y2 : Y –

efect pozitiv numai în cadrul ramurii doi. Deci, se poate constata că reducerea
cheltuielilor ramurii 2 cu numai 10%, are ca consecinţă un spor al producţiei finale cu
110,8%.
În totalizarea celor expuse mai sus, se poate afirma că inovarea a fost studiată
ca factor de influenţă asupra volumului producţiei fabricate şi implicit ca factor de
majorare a eficienţei produsului global. Acest fapt se datorează dezvoltării
tehnologice, în special inovării şi difuziei inovaţiilor, care se exprimă prin
modificarea coeficienţilor input-output.
Astfel, efectul inovaţiilor se manifestă numai în cazul când implementarea
acestora va fi oportună din punct de vedere economic şi sunt aplicabile înalte ramuri
de activitate concrete. Efectul obţinut la nivel macroeconomic în urma implementării
inovaţiei este determinat prin eficienţă relativă şi amploarea aplicării acesteia în
diferite ramuri ale economiei. Efectele inovaţiilor se măresc treptat, în măsura
utilizării lor în activitatea de bază a altor sectoare al economiei, în aşa fel, încât
difuzia acţionează ca un multiplicator al efectelor inovaţiilor. Din analizele efectuate,
putem afirma că difuzia inovaţiilor constituie sursa schimbărilor tehnologice şi
implicit a modificărilor calitative la nivelul ramurilor economiei naţionale. Aceasta

67
semnifică că implementarea unei inovaţii pe o ramură a economiei naţionale
determină obţinerea unui volum suplimentar de producţie cu atât mai mare, cu cât
aria implementării acesteia este mai mare. Totodată, acest fapt are efecte şi în
ramurile conexe, care la rândul lor determină alte volume suplimentare de producţie
şi respectiv majorări de profit. În concluzie, putem afirma că acest proces are
următoarea interpretare: implementarea inovaţiei într-o ramură a economiei naţionale
generează efecte de majorare în ramura în care se implementează inovaţia, dar şi în
celelalte ramuri ale economiei naţionale în care inovaţia poate fi aplicată.
Demonstrarea acestei afirmaţii s-a încercat prin simularea efectului inovaţional, care
a arătat că inovaţiile stimulează dezvoltarea economică în lanţ, prin interdependenţele
tehnologice existente dintre ramurile economiei naţionale.

2.3. Importanţa stimulării activităţii inovaţionale în contextul

dezvoltării economice a Republicii Moldova

Gradul de intensitate a activităţilor de cercetare–dezvoltare, inovare şi difuzie

tehnologică la nivelul ramurilor economiei reflectă nivelul dezvoltării tehnologice,
interesul naţional pentru acest domeniu, cât şi intenţia de amplifica efortul în această
direcţie. Din analizele efectuate, cu privire la cercetarea lanţurilor inovaţionale în
cadrul ramurilor economiei naţionale efectuate în paragraful precedent, s–a evidenţiat
rolul modest al inovaţiilor în modelarea modificărilor tehnologice în cadrul
economiei naţionale. Astfel, gradul nesemnificativ al acestora a confirmat faptul că
evoluţia actuală a dezvoltării activităţilor de inovare pe ramurile economiei naţionale
are dimensiuni reduse.
Din aceste considerente, în cadrul reformelor economice din Republica
Moldova, cât şi în scopul activizării proceselor de inovare, o sarcină importantă este
elaborarea şi implementarea unor măsuri inedite în intenţia reformării, organizării şi
gestiunii sferei ştiinţifice şi de inovare. În acest context, atât iniţiativa agenţilor
economici, cât şi a puterii legislative şi executive în scopul activizării activităţilor de

68
inovare are un caracter stimulator, în condiţiile când dezvoltarea şi valorificarea
potenţialului tehnologic şi de inovare, asigurarea unui climat inovativ, reprezintă o
prioritate strategică în dezvoltarea social-economică a Republicii Moldova.
Studiile de specialitate confirmă afirmaţia că nivelul de implementare şi difuzie
a inovaţiei necesită stimulente şi condiţii favorabile. Totodată, caracteristicile
obiective ale proceselor inovaţionale, cum ar fi durata mare a procesului de aplicare a
rezultatelor activităţii de cercetare–dezvoltare în producţie, importanţa interramurală,
riscurile aferente etc. condiţionează necesitatea pentru sprijinire a activităţii de
inovare. Apare, astfel, prioritatea asigurării unei baze stimulative desfăşurării
cercetării–dezvoltării şi a acţiunilor de inovare, toate acestea, însă, în concordanţă cu
procedurile funcţionale internaţionale.
Înainte de a analiza mecanismele de stimulare a activităţii de inovare, credem
că este oportun de a da o evaluare situaţiei actuale din sfera cercetării şi inovării a
Republicii Moldova. Actualmente nivelul de dezvoltare a sistemului ştiinţific poate fi
ilustrat la nivelul unor indicatori relevanţi:
♦ Potenţialul ştiinţific. Conform informaţiilor oferite de Biroul Naţional de
Statistică, referitor la realizarea lucrărilor de cercetare-dezvoltare în Republica
Moldova în anul 2004, aceasta s-a desfăşurat în 86 organizaţii, dintre care 64 instituţii
de cercetări ştiinţifice, 7 birouri de proiectare ale lucrărilor de construcţii, 4
organizaţii de proiectare şi de explorare şi 11 instituţii de învăţământ superior. Din
numărul total de organizaţii 49% reprezintă sectorul de stat, 37% - sectorul de
antreprenoriat şi 14% - sectorul de învăţământ superior. Dinamica indicatorilor de
potenţial ştiinţific se prezintă în tabelul 2.3.1. Analizele pe marginea datelor din tabel,
confirmă faptul că în ultimul deceniu numărul efectiv de angajaţi din sfera cercetare-
dezvoltare s-a redus cu 26,3%, astfel în anul 2004 acesta constituia doar 74,7 la sută
din totalul existent în anul 1999.

69
 Tabelul 2.3.1
Indicatorii de bază ai potenţialului ştiinţific
în Republica Moldova pe anii 1995 - 2002
Unităţi
Indicatori de 1999 2000 2001 2002 2003 2004
măsură
1. Numărul organizaţiilor care unit. 85 83 81 76 79 86
au efectuat lucrări de cercetare-
%* 100 97,6 95,3 89,4 92,9 101,1
dezvoltare
dintre care:
unit. 59 61 56 55 59 64
- instituţii de cercetări 100 103,4 94,9 93,2 100 108,4
ştiinţifice %*
2.Numărul lucrătorilor care au
pers. 8957 8173 7891 6947 6858 6696
efectuat cercetări ştiinţifice şi
%* 100 91,2 88,1 77,6 76,6 74,7
elaborări1
1
inclusiv lucrători ştiinţifico-didactici; * calculat de către autor
Sursa: Moldova în cifre: culegere succintă de informaţii statistice, 2005. Biroul naţional de
statistică al Republicii Moldova
♦ Intensitatea activităţilor de cercetare–dezvoltare şi inovare. Acest indicator
este un indicator cheie al potenţialului inovaţional al unei ţări şi se caracterizează prin
numărul de cereri şi numărul de brevete şi drepturi de autor acordate. Datele ce
urmează, ilustrează că acest indicator a cunoscut o reducere substanţială în anii
precedenţi, iar în ultimii ani se menţine la un nivel constant.
Tabelul 2.3.2
Numărul cererilor de brevete de invenţie şi al brevetelor de invenţie
acordate în perioada 1996 - 2004
1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 Total
Total cereri depuse 424 347 271 271 246 446 258 299 303 3801

solicitanţi naţionali 289 295 257 256 240 437 239 293 294 3174

solicitanţi străini 135 52 14 15 6 9 19 6 618

procedura PCT 128 41 10 11 6 8 11 5 9 246

Total brevete eliberate 235 225 202 231 234 226 230 241 256 2338

titulari naţionali 163 210 180 201 200 195 203 234 242 1966

titulari străini 72 15 22 30 34 31 27 7 14 372

Sursa: AGEPI, Raport anual 2005

70
 Tabelul 2.3.3
Numărul cererilor de brevete de invenţie şi al certificatelor de protecţie
a modelelor de utilitate eliberate în perioada 1996 - 2004
1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 Total

Total cereri depuse 9 5 6 12 14 13 19 32 21 149

solicitanţi naţionali 8 5 6 11 14 12 19 30 19 140

solicitanţi străini 1 1 1 2 2 9

Total certificate eliberate 4 4 5 4 8 12 11 17 20 94

titulari naţionali 4 3 5 4 8 12 11 17 18 91

titulari străini 1 2 3
Sursa: AGEPI, Raport anual 2005
♦ Volumul investiţiilor alocate pentru ştiinţă şi inovare, de asemenea,
caracterizează nivelul de dezvoltare a unui stat în domeniului de cercetare-dezvoltare.
Actualmente, în Republica Moldova cuantumul cheltuielilor pentru cercetările
ştiinţifice şi ponderea acestora în totalul cheltuielilor bugetare şi PIB au realizat o
tendinţă de diminuare, care se prezintă în tabelul 2.3.4.
Tabelul 2.3.4
Cheltuieli pentru ştiinţă şi inovare de la bugetul consolidat
în Republica Moldova, în perioada 1999 – 2004
Unităţi
Indicatori de 1999 2000 2001 2002 2003 2004
măsură
1. Cheltuieli pentru ştiinţă alocate
mil. lei 26,6 27,6 32,4 43,9 54,7 67,3
de la bugetul de stat
2. Ponderea cheltuielilor pentru
% 0,80 0,60 0,70 0,80 0,9 0,9
ştiinţă în total cheltuieli bugetare
3. Ponderea cheltuielilor pentru
%* 0,23 0,18 0,18 0,18 0,17 0,21
ştiinţă din buget în PIB
*Calculat de către autor
Sursa: Moldova în cifre: culegere succintă de informaţii statistice, 2005. Biroul naţional de
statistică al Republicii Moldova

71
 În ultimii ani, ponderea cheltuielilor din buget pentru cercetările ştiinţifice în
Republica Moldova a constituit mai puţin de 0,2% din PIB, ceea ce semnifică că sfera
ştiinţei şi inovării nu a avut o poziţie privilegiată din punctul de vedere a efortului
financiar bugetar. Aceasta se află la nivel similar cu alte state din CSI cum ar fi
Armenia, Azerbajan, Tajikistan, precum şi România, Bulgaria etc. unde cheltuielile
pentru ştiinţă nu au depăşit nivelul de 0,1 – 0,2%. În acelaşi timp în ţările cu
economie dezvoltată acest indicator constituie 0,4 – 1,0% din PIB (informaţie
prezentată în figura 2.3.1).

România 0,17

Letonia 0,22

Estonia 0,35

Slovenia 0,53

Belgia 0,61

Marea Britanie 0,68

Japonia 0,71

UE - 15 0,77

Suedia 0,95

Finlanda 0,98

Franţa 1,03

SUA 1,05

0 0,2 0,4 0,6 0,8 1 1,2

Figura 2.3.1. Investiţiile pentru cercetare–dezvoltare din bugetul

de stat (% PIB), anul 2003
Sursa: Efectuată de autor în baza datelor Towards a European research area. Science,
Technology and Innovation, Key Figures 2003–2004

72
 E cunoscut faptul că sistemul cercetare-dezvoltare este eficient dacă finanţarea
în domeniul dat nu se reduce mai mult decât nivelul critic de 0,4% din PIB. Or, în
ultimii ani în Republica Moldova acest indicator a fost constant în limita de 0,18-
0,20%. Considerăm, că starea actuală a sistemului naţional de ştiinţă şi inovare se
datorează, în mare parte, lipsei unei politici clare şi coerente în acest domeniu pe
parcursul perioadei de tranziţie. În condiţiile când investiţiile pentru cercetări
ştiinţifice, reprezintă mai puţin de 1% din PIB, procesul de stagnare şi degradare a
domeniului de ştiinţă şi inovare devine inevitabil.
În Republica Moldova, diminuarea nivelului şi a calităţii asigurării activităţii
inovaţionale este determinată de diminuarea efortului public destinat sprijinirii
activităţilor de cercetare ştiinţifică şi inovare. Situaţia critică este o consecinţă a
menţinerii ponderii reduse a cheltuielilor pentru ştiinţă în totalul cheltuielilor
bugetare la nivelul de 0,8% pe perioada ultimilor cinci ani ai perioadei analizate,
respectiv 1999 – 2003, evoluţia acestora fiind detaliată în tabelul 2.3.4.
De menţionat, că acest indicator în ţările dezvoltate în ultima perioadă este
relativ constant şi constituie în SUA 6% – 7%, Franţa, Germania, Marea Britanie şi
Italia circa 4% – 5%, iar în Japonia 3% – 3,5%.
Tabelul 2.3.5
Cheltuieli totale pentru ştiinţă şi inovare
în Republica Moldova pe anii 1999 – 2004
Unităţi
Indicatori de 1999 2000 2001 2002 2003 2004
măsură
1. Cheltuieli efective pentru
cercetare–dezvoltare, toate mil. lei 78,6 99,4 93,0 97,8 86,1 89,2*
sursele
2. Ponderea în PIB %* 0,80 0,62 0,49 0,48 0,32 0,34
*Calculat de către autor
Sursa: Moldova în cifre: culegere succintă de informaţii statistice, 2005. Biroul naţional de
statistică al Republicii Moldova
O sumară analiză a datelor din tabelul 2.3.5 relevă faptul că dinamica
cheltuielilor totale pentru cercetare–dezvoltare au înregistrat aceeaşi tendinţă de
diminuare, iar ponderea acestora în PIB s–a redus considerabil.

73
 Ţinând cont de posibilităţile reduse ale finanţării bugetare a inovaţiilor,
sporeşte necesitatea de a întreprinde măsuri de sporire a eficienţei utilizării
mijloacelor bugetare, precum şi necesitatea de a atrage mijloace din surse
suplimentare (din mijloacele proprii ale organizaţiilor, investiţiile particulare,
mijloacele fondurilor extrabugetare, investiţii străine). Însă regretabil este faptul că
tranziţia la relaţiile de piaţă, criza economică şi impactul climatului investiţional s-au
reflectat asupra domeniului de cercetare - dezvoltare în privinţa finanţării din contul
altor surse decât cele bugetare.
Se consideră că, în condiţiile când investiţiile totale pentru cercetare–
dezvoltare sunt mai puţine de 0,4% din PIB, ştiinţa realizează numai funcţia socială.
Pentru soluţionare acestui obiectiv sunt necesare mecanisme noi de atragere a
resurselor financiare, în special din sectorul privat, precum şi investiţii străine.
De menţionat este decalajul în domeniu faţă de statele dezvoltate în care
ponderea investiţiilor pentru cercetare–dezvoltare în PIB depăşeşte nivelul de 1,9% în
Uniunea Europeană, 2,8% – SUA, 3% – Japonia. În acelaşi timp, în unele state
membre ale UE acest indicator este la nivel mai înalt: în Suedia – 4,27%, în Finlanda
– 3,49%. Informaţia respectivă se prezintă în figura 2.3.2, iar dinamica acestor
indicatori în ţările cu economie dezvoltată se prezintă în anexa 4.

UE - 15 1,98

SUA 2,8

Japonia 3,06

Finlanda 3,49

Suedia 4,27

0 0,5 1 1,5 2 2,5 3 3,5 4 4,5

Figura 2.3.2. Investiţiile totale pentru cercetare–dezvoltare în statele cu economie

dezvoltată (% PIB), anul 2003
Sursa: Efectuată de autor în baza datelor Towards a European research area. Science,
Technology and Innovation, Key Figures 2003–2004.

74
 În aceste condiţii, un nivel minim de finanţare a domeniului de cercetare şi
inovare, ce ar oferi posibilitate de realizare a procesului de inovare pentru Republica
Moldova este de 1% din PIB, în timp ce pentru ţările europene, la Comitetul
European de la Lisabona s-a stabilit ca obiectiv strategic consolidarea sistemelor de
cercetare-dezvoltare şi inovare prin majora nivelului investiţiilor în acest domeniu de
la 1,9 minim până la 3% din PIB, precum şi creşterea aportului agenţilor economici la
finanţarea sferei de cercetare şi inovare de la 58%, actualmente, până la 2/3 din
investiţiile totale alocate acestui domeniu.
Din analizele de mai sus se poate constata că printre cei mai importanţi factori
care au determinat diminuarea potenţialului de cercetare-dezvoltare şi declinul în
acest domeniu a fost pe lângă lipsa unei politici coerente în domeniul ştiinţei şi
inovării, şi efortului investiţional modest destinat acestor activităţi.
În acest sens, prezentăm structura investiţiilor totale pentru cercetare-
dezvoltare pentru anul 2004 în figura 2.3.3. După cum se observă în această perioadă
în structura surselor de finanţare a investiţiilor pentru cercetare-dezvoltare în
Republica Moldova prevalează resursele bugetare.

mijloace străine
1%
fonduri
extrabugetare 3%

mijloace ale
beneficiarului 32% mijloace bugetare
48%

mijloace proprii altele (inclusiv

15% granturi) 1%

Figura 2.3.3. Structura surselor de finanţare a investiţiilor

în sfera cercetare-dezvoltare
Sursa: Biroul naţional de statistică a R.M., Notă informativă nr. 07-01/61 din 06.07.05

75
 Astfel, participarea agenţilor economici la procesul de cercetare-dezvoltare în
comparaţie cu ţările dezvoltate este modestă. După indicatorul cotei cheltuielilor
pentru cercetare-dezvoltare şi inovare de la agenţii economici, Republica Moldovă
este depăşită, în acest sens şi de ţările care tind spre integrare europeană, cum sunt
România – 47,6% din totalul investiţiilor, Polonia - 30,8%, şi în special de către ţările
cu economie dezvoltată (situaţia se prezintă în anexa 1).
Investiţiile în sfera de ştiinţă şi inovare reprezintă o condiţie necesară
funcţionării reale a pieţei proprietăţii intelectuale, adică procesul de transformare a
ideii ştiinţifice în inovare. În Republica Moldova încă nu există un mecanism eficient
de implementare a invenţiilor, deşi există un număr important de rezultate finale ale
activităţii de cercetare–dezvoltare sub forma de patente, licenţe, brevete, drepturi de
autor, propuneri de raţionalizare etc. În ţările cu economie dezvoltată din numărul
total al invenţiilor elaborate şi brevetate se implementează circa 7%, însă, din păcate,
în Republica Moldova acest indice este la nivelul de numai 1 - 2%.
Astfel, ar trebui întreprinse măsuri pentru perfecţionarea transmiterii
proprietăţii intelectuale, asimilării acesteia la întreprinderile autohtone şi, astfel, se va
înregistra majorarea efectului economic a cercetărilor şi elaborărilor ştiinţifice, în
special a celor finanţate din buget. În acest sens o contribuţie importantă o au
investiţiile în capital fix, care formează şi consolidează baza materială pentru
implementarea inovaţiilor în activitatea economică.
Tabelul 2.3.6
Structura tehnologică a investiţiilor în capital fix
în preţuri curente; mln. lei
2000 2001 2002 2003 2004
Investiţii în capital fix – total, 1759,3 2315,1 2804,2 3621,7 5140,0
dintre care:
– lucrări de construcţie-montaj 755,6 1056,8 1102,3 1526,8 2548,1
– utilaj, unelte, inventar 890,4 1181,3 1626,4 1975,8 2394,5
– alte lucrări şi cheltuieli 113,4 77,0 75,5 119,1 197,4
capitale
Sursa: Buletin statistic 2005/II. Biroul Naţional de Statistică al R.M.

76
 În următorul tabel sunt prezentate informaţii cu privire la structura de
reproducţie a investiţiilor în capital fix (nu includ investiţiile alocate activităţilor
ştiinţifice anterioare acestora).
Tabelul 2.3.7
Structura de reproducţie a investiţiilor în capital fix, pe obiecte de menire
productivă
în preţuri curente; mln. lei

1999 2000 2001 2002 2003

Investiţii în capital fix – total,

1288,8 1432,0 1618,1 2148,5 2761,0
dintre care pentru:
– reutilarea tehnică şi
reconstrucţia întreprinderilor 337,1 286,7 568,5 1184,4 1548,0
în funcţiune
– extinderea întreprinderilor în 268,6 152,6 385,2 326,3 472,2
funcţiune
– construcţii noi 566,8 639,9 328,6 305,8 249,9
– unele obiecte ale întreprinde-
rilor în funcţiune (inclusiv 116,3 352,8 335,8 332,0 490,9
utilaj şi maşini, neincluse în
devizele construcţiilor)
Sursa: Anuar statistic al Republicii Moldova. D.S.S. al R. M. - 2004
După cum se observă din informaţiile din tabelele de mai sus, în ultimii ani se
înregistrează o majorare continuă a activităţii investiţionale. Totodată se poate
menţiona că ritmul de creştere a investiţiilor în construcţia obiectelor de menire
neproductivă (cu 19% în 2004) este mai mare decât în obiecte de menire productivă –
cu 5%. Din analiza datelor ce caracterizează structura investiţiilor în capital fix, se
observă că cea mai mare parte a acestora este destinată reutilării, adică pentru utilaje
şi inventar. În acelaşi timp, destinaţiile utilizării investiţiilor în capital fix nu includ
alocări semnificative pentru crearea de noi utilaje, adică modernizare şi inovare.
În cele din urmă, constatând atât insuficienţa finanţării, din toate sursele, a
sferei de ştiinţă şi inovare, cât şi discrepanţa dintre indicatorii nivelului de finanţare a
domeniului de cercetare - dezvoltare din Republica Moldova în comparaţie cu alte

77
state europene în tranziţie şi statele cu o economie dezvoltată, apare convingerea
necesităţii de aplicare a mecanismelor financiare în scopul susţinerii activităţii de
cercetare şi inovare din Republica Moldova.
Activizarea proceselor inovatoare necesită pe de o parte implicarea statului în
gestiunea şi coordonarea activităţilor inovatoare şi pe de altă parte cooperarea tuturor
structurilor cointeresate, în scopul implementării inovaţiilor, atragerii investiţiilor,
precum şi crearea condiţiilor stimulatoare implementării inovaţiilor la toate nivelurile
economiei.
În general, o importanţă majoră în stimularea procesului inovaţional o are
infrastructura inovaţională, care asigură puntea dintre cercetare fundamentală şi
activitatea de producţie. Crearea unei infrastructuri necesare stimulării activităţilor de
cercetare şi inovare reprezintă un deziderat al ţărilor în curs de dezvoltare şi totodată
necesită eforturi semnificative.
Actualmente, susţinerea din partea statului a procesului inovaţional din
Republica Moldova este asigurată în limita legislaţiei ce reglementează domeniul
protecţiei obiectelor şi drepturilor de proprietate intelectuală care include: Legea
privind brevetele de invenţie, Legea cu privire la activitatea de evaluare, Legea cu
privire la dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea cu privire la mărci şi denumirea
de origine a produselor etc.
Pentru crearea unui cadru legislativ adecvat stimulării activităţii de cercetare şi
inovare în Republica Moldova un prim pas important a fost realizat, odată cu
elaborarea şi aprobarea Codului cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova
prin Hotărârea Parlamentului nr. 259 – XV din 15 iulie 2004. Această măsură,
realizată în scopul activizării şi susţinerii proceselor inovatoare, are ca obiectiv
crearea de noi surse de dezvoltare şi inovare pentru economie şi societate, răspunzând
unor cerinţe concrete de integrare internaţională a sistemului ştiinţă–tehnologie din
Republica Moldova. Acest document amplu include un şir de acte legislative şi
normative precum ar fi: Legea Republicii Moldova privind politica de stat pentru
inovare şi transfer tehnologic; Legea Republicii Moldova privind informaţiile

78
ştiinţifico-tehnologice; Legea Republicii Moldova cu privire la statutul cercetătorului
ştiinţific şi instituţiei de cercetare-dezvoltare; Legea privind politica cercetării-
dezvoltării şi un şir de alte acte normative.
În opinia Preşedintelui Academiei de Ştiinţe din R. M. Gh. Duca, priorităţile de
bază a Codului cu privire la ştiinţă şi inovare sunt :
• unifică într-o lege organică toată legislaţia cu privire la ştiinţă şi inovare;
• desfăşoară baza democratică şi autonomia Academiei de Ştiinţe;
• stipulează necesitatea încheierii Acordului de parteneriat dintre Guvern şi
Academia de Ştiinţe;
• concentrează în cadrul Academiei gestiunea ştiinţifică şi inovaţională;
• creează condiţii favorabile pentru dezvoltarea proceselor de cercetare şi
inovare;
• majorează şi concentrează mijloacele bugetare pentru dezvoltarea celor mai
importante direcţii de cercetare şi inovare care vor asigura competitivitatea
produsului ştiinţific în cadrul colaborării internaţionale;
• stabileşte relaţiile de responsabilitate dintre societatea ştiinţifică şi Guvern
prin intermediul încheierii Acordului de parteneriat.
Un rol aparte şi cel mai important în acest domeniu îi revine Academiei de
Ştiinţe din Republica Moldova. Aceasta este organismul public de specialitate care
are misiunea de a elabora, aplica, monitoriza şi evalua politicile în domeniul
cercetării–dezvoltării şi inovării, având drept cauză finală dezvoltarea activităţilor şi
integrarea în circuitul ştiinţific şi tehnic internaţional. Foarte importantă devine astfel
integrarea internaţională a activităţilor şi serviciilor ştiinţifice şi tehnologice din ţară.
Principalele direcţii ale activităţii Academiei de Ştiinţe în scopul stimulării
activităţii inovatoare sunt [1]:
a) elaborează şi promovează strategia dezvoltării sferei ştiinţei şi inovării,
realizează politica de stat şi desfăşoară activităţi conceptuale în sfera ştiinţei şi
inovării;
b) identifică direcţiile strategice ale sferei ştiinţei şi inovării;

79
 c) distribuie alocaţiile bugetare conform direcţiilor strategice ale sferei ştiinţei
şi inovării;
d) organizează elaborarea programelor de stat, a programelor ştiinţifice şi
tehnico–ştiinţifice internaţionale, precum şi a mecanismelor de realizare a acestora;
e) elaborează mecanismele de monitorizare şi de stimulare a implementării
rezultatelor programelor de stat în sfera ştiinţei şi inovării, precum şi cele de formare
a pieţelor de produse ale acestei sfere;
f) organizează concursuri de proiecte pentru sfera ştiinţei şi inovării, finanţate
de la bugetul de stat;
g) promovează activitatea de inovare şi transfer tehnologic;
h) contribuie la implementarea rezultatelor cercetărilor ştiinţifice şi a
tehnologiilor avansate etc.
Politica inovatoare de stat este o parte componentă a politicii de stat în
domeniile social–economic, educativ şi cultural, orientată spre dezvoltarea,
coordonarea şi stimularea activităţii în sfera ştiinţei şi inovării, realizată prin
generarea de noi idei şi implementarea realizărilor tehnico–ştiinţifice [1].
În acest domeniu politica de stat este orientată spre stimularea spiritului
inovator şi crearea unui climat favorabil pentru procesele inovatoare, constituind
efectiv puntea de trecere de la activităţile tehnico–ştiinţifice academice la sfera
producţiei propriu–zise. Statul realizează politica de susţinere a activităţii inovatoare,
printr-un sistem de măsuri întreprinse de organele puterii de stat, subdiviziunile
acestora, organele administraţiei publice locale.
Realizarea politicii în domeniul inovării şi transferului tehnologic se bazează
pe înfiinţarea unui sistem, ce ar permite ca în condiţii de termene restrânse şi de
eficienţă maximă, realizările în urma valorificării potenţialului intelectual şi tehnico-
ştiinţific să fie implementate în procesul de producţie. Acest fapt nu ar fi realizabil
fără crearea infrastructurii cuvenite, care deocamdată lipseşte în Republica Moldova.
Dar odată cu fondarea, conform prevederilor Codului cu privire la Ştiinţă şi Inovare
al Republicii Moldova, a Agenţiei Naţionale de Inovare şi Transfer Tehnologic au

80
fost concretizate premisele necesare pentru creată infrastructurii pentru inovare şi
transfer tehnologic, care reprezintă: parcuri tehnologice, centre ştiinţifice, incubatoare
de afaceri etc.
Nu o importanţă mai mică, în cadrul reformelor economice din Republica
Moldova, cât şi în scopul activizării activităţii inovaţionale, o are elaborarea şi
utilizarea unui mecanism financiar raţional. Aici este necesar de a prevedea şi a
definitiva următoarele elemente: crearea condiţiilor necesare de sporire a activităţii
inovaţionale a tuturor investitorilor potenţiali (din cadrul sectorului public şi privat a
economiei naţionale, precum şi a investitorilor străini); elaborarea mecanismelor
adecvate pentru susţinerea ofertelor de finanţare a cercetărilor ştiinţifice şi inovaţiilor;
elaborarea metodelor noi pentru promovarea politicii bugetare în acest domeniu;
atragerea resurselor financiare în sfera inovaţională, mobilizarea, concentrarea şi
utilizarea acestora după destinaţie; asigurarea condiţiilor de protejare, rentabilitate şi
rambursabilitate a investiţiilor în cercetări ştiinţifice şi dezvoltare tehnologică.
În condiţiile actuale, sistemul de finanţare a activităţii inovatoare poartă un
caracter specific şi este un element component al politicii financiare a statului. Acest
sistem e chemat să asigure realizarea următoarelor obiective:
1. Crearea premiselor necesare pentru implementarea rapidă şi eficientă a
inovaţiilor tehnice în toate verigile complexului economiei naţionale a ţării, întru
asigurarea reorganizării ei structural–tehnologice;
2. Păstrarea şi dezvoltarea potenţialului tehnico–ştiinţific, care reprezintă
totalitatea resurselor intelectuale, tehnico-ştiinţifice etc. necesare pentru desfăşurarea
activităţii inovaţionale, în direcţiile prioritare de dezvoltare;
3. Crearea condiţiilor materiale şi financiare necesare pentru păstrarea
potenţialului intelectual în sfera ştiinţei şi inovării, pentru evitarea exodului de
profesionişti.
Dezvoltarea activităţii inovaţionale, atât la nivel de întreprindere aparte, cât şi
la nivel de structuri integrate şi de stat în ansamblu, presupune crearea unui sistem de
finanţare abil şi bine argumentat. Numai în acest caz pot fi create condiţii necesare

81
pentru acumularea şi gestionarea mijloacelor financiare, de rând cu posibilitatea de a
le concentra în direcţiile–cheie ale politicii inovatoare.
În Republica Moldova, conform stipulărilor Codului cu privire la ştiinţă şi
inovare, sursele de finanţare a sferei ştiinţei şi inovării sunt:
a) mijloacele de la bugetul de stat;
b) mijloacele de la bugetele unităţilor administrativ–teritoriale;
c) mijloacele proprii ale subiectelor activităţii din sfera ştiinţei şi inovării;
d) mijloacele organizaţiilor interesate în activitatea din sfera ştiinţei şi
inovării;
e) investiţiile persoanelor fizice şi juridice (donaţiile, granturile etc.), inclusiv
străine;
f) defalcările în proporţie de 50% din sumele obţinute din vânzarea
patrimoniului nefolosit, inclusiv a imobilelor;
g) alte surse legale.
Este cunoscut faptul că mijloacele bugetare sunt instrumentul de bază pentru
promovarea politicii inovatoare a unui stat dezvoltat. Conform prevederilor noului
Cod, finanţarea sferei ştiinţei şi inovării de la bugetul de stat se realizează numai prin
intermediul Academiei de Ştiinţe în temeiul Acordului de parteneriat şi numai în bază
de concurs. Acordul de parteneriat dintre Guvern şi Academia de Ştiinţe a Moldovei
se încheie pe un termen de 4 ani şi prevede volumul finanţării, stabileşte direcţiile
strategice de dezvoltare în domeniul ştiinţei şi inovării pe perioada de patru ani.
Proiectul Acordului de parteneriat se elaborează în termenele stabilite pentru
elaborarea proiectului bugetului de stat şi se examinează concomitent cu proiectul
legii bugetului de stat.
În ultimii cinci ani nivelul finanţării din buget a ştiinţei a fost în limita nivelului
a 0,2 din PIB (informaţia se prezintă în tabelul 2.3.4). Însă, potrivit noului concept cu
privire la dezvoltarea ştiinţei prevăzută în Codul cu privire la ştiinţă şi inovare,
finanţarea ştiinţei trebuie să se majoreze constant. Astfel, statul asigură majorarea
stabilă, ascendentă a finanţării de la bugetul său a activităţii sferei ştiinţei şi inovării

82
până la un cuantum minim de 1 la sută din PIB în termen de 5 ani de la intrarea în
vigoare a Codului cu privire la ştiinţă şi inovare. În aşa fel, se va asigura o finanţare
corespunzătoare a programelor de cercetare–dezvoltare şi inovare. Această majorare
va asigura şi finanţarea necesară pentru stimularea şi susţinerea activităţilor din
domeniul ştiinţei şi inovării. Primii paşi în această direcţie s-au realizat ceea ce se
confirmă prin faptul că pentru anul 2005 cheltuielile pentru ştiinţă şi inovare s-au
majorat cu 26,5 mln. lei faţă de anul 2004, iar pentru 2006 se preconizează
menţinerea acestei tendinţe.
Mecanismul finanţării bugetare în bază de concurs, conform prevederilor
Codului este: aprecierea priorităţilor; selectarea prin concurs; finanţarea propriu zisă.
Acest fapt condiţionează dreptul instituţiilor ştiinţifice la finanţare bugetară
respectivă în mărime totală sau în limite de 70% sau 40% [1].
În temeiul noilor criterii de finanţare a activităţii ştiinţifice şi inovare şi
stabilirii noii modalităţi de selectare, în bază de concurs, a proiectelor de cercetare-
dezvoltare, în anul 2005 au fost selectate 61 proiecte din domeniul transferului
tehnologic. Pentru realizarea proiectelor de cercetare şi inovare în anul curent a fost
format un fond, în cadrul Agenţiei naţionale pentru inovare şi transfer tehnologic în
valoare de 18 milioane lei, din care 10 mln. constituie finanţare bugetară şi 8 mln. lei
în calitate de cofinanţare din partea agenţilor economici cointeresaţi.
Totodată, în scopul formării unui sistem eficient de stimulare a activităţii
ştiinţifice şi inovatoare, o importanţă deosebită are pe lângă elaborarea şi aplicarea
unei strategii concrete, şi posibilitatea de a utiliza totalitatea instrumentelor directe şi
indirecte de reglementare şi stimulare a activităţii inovatoare.
În condiţiile economice actuale, în procesul susţinerii activităţii inovatoare se
impune prioritate şi metodelor stimulării indirecte, ce trebuie să fie orientată spre
asigurarea unui mediu favorabil instituţiilor şi întreprinderilor pentru realizarea
cercetărilor ştiinţifice, amplificarea proceselor inovatoare şi producerea intensivă a
producţiei competitive.

83
 Pe lângă participarea directă a statului în activitatea inovatoare, practica
mondială a implementat diferite metode de influenţă indirectă asupra intensificării
activităţii de cercetare-dezvoltare şi de transfer tehnologic. Prin intermediul
sistemului de drept, economic şi organizaţional, statul asigură reglementarea
impozitelor, taxelor şi tarifelor vamale în scopul stimulării activităţii inovatoare.
Stimularea indirectă se realizează prin: înlesniri fiscale, micşorarea taxelor vamale,
creditare preferenţială şi politicile de protecţionism.
Stimularea indirectă a agenţilor economici din sfera de cercetare-inovare poartă
un caracter dual. În primul rând, oferă libertate şi siguranţă agenţilor economici în
privinţa corectitudinii şi alegerii priorităţilor investiţionale şi determină unele garanţii
cu privire la interesul statului. În al doilea rând, această formă de susţinere este
necesară atunci când există riscuri ce ţin de implementarea inovaţiilor sau în cazul
când se aşteptă un surplus de efect, adică efectul pentru societate, obţinut în urma
implementării inovaţiei depăşeşte efectul preconizat de investitor.
Din aceste considerente, în Republica Moldova pe parcursul implementării
Codului cu privire la ştiinţă şi inovare se va necesita modificarea actelor legislative
aflate în vigoare, cum ar fi legislaţia fiscală şi vamală, Codul civil şi Codul muncii.
În scopul stimulării investiţiilor în cercetare şi inovare, autorităţile naţionale
importante sunt stimulentele fiscale, subvenţiile sau alte instrumente de stimulare. În
această ordine de idei ar fi necesar prevederea unor facilităţi, cum ar fi: scutirea de
impozitul pe venit a organizaţiilor din domeniu, impozitarea cu TVA la cota zero a
agenţilor economici care au activitatea ştiinţifică şi de inovare, înlesniri la plata
taxelor vamale la importul utilajului, inventarului şi a consumabilelor în vederea
efectuării unor cercetări fundamentale.
În legislaţie trebuie prevăzute facilităţi, pentru subiecţii activitatea cărora ţine
de efectuarea cercetărilor ştiinţifice, de elaborarea şi asimilarea producţiei, tehnicii şi
a unor tehnologii progresive. De asemenea, este cazul de a deduce cheltuielile pentru
cercetări şi elaborări ştiinţifice la calcularea sumei impozabile. O atenţie deosebită în
stimularea activităţii inovaţionale ar trebui acordată înlesnirilor fiscale pentru

84
investitorii, inclusiv instituţionali şi privaţi care finanţează proiecte inovaţionale. Este
oportună implementarea creditului fiscal, acesta favorizând creşterea volumului de
investiţii în utilaj şi tehnologii moderne din contul resurselor proprii ale agenţilor
economici acumulate ca rezultat al amânării plăţii impozitelor.
În acelaşi timp, programele de stimulare a activităţilor de cercetare-dezvoltare
şi inovare de interes naţional trebuie să cuprindă instrumente eficiente, care susţin
atât dezvoltarea cooperării dintre sistemul ştiinţific şi sectorul productiv, cât şi
dezvoltarea activităţilor de cercetare–dezvoltare şi inovare proprii ale agenţilor
economici. Aici, se are în vedere corelarea politicilor din domeniul ştiinţific şi
inovare cu alte categorii de politici şi măsuri complementare de stimulare, care să
vizeze creşterea semnificativă a gradului de implicare şi a cheltuielilor pentru
cercetare–dezvoltare atât din sursele bugetare, cât şi ale agenţilor economici.
Din enunţurile prezentate, reiese că direcţiile principale a perfecţionării
sistemului de stimulare a dezvoltării sferei de ştiinţă şi inovare pot fi conturate astfel:
♦ promovarea unor programe speciale de stimulare a procesului de inovare
tehnologică la nivelul agenţilor economici, precum şi dezvoltarea zonelor şi
infrastructurilor cu facilităţi speciale pentru înfiinţarea şi funcţionarea agenţilor
economici inovativi, cum sunt incubatoarele de afaceri, parcurile ştiinţifice şi
tehnologice etc. Funcţionarea eficientă a acestora va determina asigurarea mediului
concurenţial şi combaterea monopolismului în sfera de ştiinţă şi inovare;
♦ crearea unei pieţe reale a ştiinţei şi inovării de care depinde, în mare
măsură, accelerarea şi ameliorarea transferului tehnologic. Aceasta este formată din
instituţii ştiinţifice, instituţii superioare de învăţământ, diferite organizaţii
neguvernamentale cu activitate ştiinţifică, subdiviziuni de cercetare-dezvoltare ale
diferitelor întreprinderi, întreprinderi inovatoare. Toate acestea sunt necesare în
paralel cu creşterea interesului agenţilor economici pentru strategii de dezvoltare
bazate pe implementarea inovaţiei în activitatea de producţie;
♦ stabilirea sectoarelor şi ramurilor prioritare, care formează nucleul întregii
economii şi conceperea unor programe de dezvoltare, cu evidenţierea priorităţilor

85
economice, sociale, şi politice reale ale proiectelor inovaţionale, toate pe baza întăririi
conexiunilor dintre politica industrială, politica investiţională şi politica inovaţională
la nivel naţional.
În contextul acestor măsuri, se pot contura câteva direcţii prioritare de
acţiune în scopul dezvoltării şi amplificării activităţilor de cercetare–inovare la nivel
naţional:
♦ extinderea sistemului de finanţare prin stimularea investiţiilor publice şi
private în firme inovative, prin crearea unor fonduri de investiţii cu capital mixt,
special destinate înfiinţării şi dezvoltării unor astfel de firme, precum şi parteneriatul
dintre sectorul public şi cel privat care presupune investiţii, atât din contul resurselor
publice, cât şi private sub formă de mijloace băneşti sau de resurse (utilaj, personal
calificat, proprietate intelectuală etc.);
♦ adoptarea unor politici flexibile de încurajare a implicării sectorului privat
în activităţile de cercetare-dezvoltare, ceea ce ar duce la activizarea proceselor
inovaţionale. Aici se prevede elaborarea, la nivel de stat, a politicii fiscale şi creditare
în domeniul investiţiilor în activităţile de cercetare–inovare prin conceperea unor
mecanisme de stimulente fiscale, precum vacanţele fiscale, creditele fiscale în etapele
incipiente ale procesului inovaţional pentru stimularea cercetărilor fundamentale şi
aplicative, precum şi a unui sistem de garantare şi creditare pentru întreprinderile ce
activează în domeniul de cercetare şi inovare;
♦ stimularea parteneriatului internaţional în domeniul ştiinţei şi inovării,
precum şi crearea condiţiilor favorabile pentru atragerea investitorilor străini.
Astfel, stimularea activităţii inovaţionale va contribui la creşterea premiselor
de implementare a inovaţiilor la toate nivelurile, din care va rezulta ridicarea
competitivităţii economiei naţionale la un nivel calitativ superior, iar, ca rezultat, va
genera creşterea eficienţei economice la nivelul economiei naţionale.
În concluzie, pe fondul analizelor efectuate în acest capitol, apare firească
concluzia că procesele inovaţionale, în măsura în care există, sunt insuficient
promovate şi valorificate. Acest fapt este confirmat prin modificările tehnologice

86
nesemnificative înregistrate la nivelul ramurilor economiei naţionale, volumul limitat
al cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare, insuficienţa valorificării potenţialului
inovaţional al ţării şi lipsa unei infrastructuri inovaţionale. Această situaţie nu oferă
posibilităţi necesare şi eficiente de realizare a dezvoltării ramurilor prioritare a
economiei naţionale şi a creşterii economice.
Concepţia dezvoltării şi creşterii economice a Republicii Moldova în condiţiile
relaţiilor de piaţă şi de integrare în structurile europene include premisele legislative,
organizatorice, economice şi sociale de formare a unui climat inovaţional favorabil.
În aceste condiţii, indiscutabil este necesară susţinerea din partea statului, care trebuie
să asigure protecţie legislativă şi suport financiar. Apreciind politica din domeniul
ştiinţei şi inovării promovate de Guvernul Republicii Moldova, se poate constata că
reformarea acesteia a demarat, potrivit cerinţelor unei economii de piaţă funcţională
şi ale integrării ţării noastre în spaţiul economic european. S–au înregistrat progrese
semnificative pe plan legislativ, însă majorarea efortului financiar consacrat
activităţilor de cercetare şi inovare atât din partea statului, cât şi a agenţilor
economici urmează a fi amplificat, fapt ce va avea efect de revigorare şi creştere a
economiei naţionale la un nivel calitativ superior.

87
 Capitolul III. PERFECŢIONAREA METODELOR DE EVALUARE A
EFICIENŢEI INVESTIŢIILOR PRIN IMPLICAREA
FACTORULUI INOVAŢIONAL

3.1. Particularităţi privind estimarea eficienţei investiţiilor în inovaţii

La baza deciziilor de investiţii stau evaluările analiştilor şi investitorilor cu

privire la eficienţa proiectelor. Eficienţa trebuie să fie criteriul de orientare şi
direcţionare a investiţiilor, de argumentare a opţiunilor şi de fundamentare a
strategiilor de selectare a proiectelor. Aceasta permite de a analiza cu ce preţ va fi
atins scopul stabilit prin proiect. De cele mai dese ori, eficienţa economică se exprimă
ca raportul dintre rezultate şi costuri. Rezultatele reflectă acele obiective globale care
trebuie atinse prin realizarea proiectului investiţional şi se află în raport direct cu
scopurile investitorului, iar atingerea obiectivelor propuse şi obţinerea rezultatelor
corespunzătoare stabilite de proiectul investiţional presupune realizarea anumitor
costuri.
Pentru a da o evaluare economică proiectului investiţional este necesar de a
determina eficienţa acestuia, care urmăreşte următoarele obiective:
1. evaluarea oportunităţii potenţiale ale realizării proiectului, adică verificarea
condiţiilor conform cărora rezultatele depăşesc costurile în limitele acceptate de către
investitor şi
2. evaluarea avantajelor proiectului analizat în comparaţie cu alte proiecte.
Analiza corespunzătoare şi luarea unei decizii optime în probleme de investiţii
este posibilă dacă aprecierea eficienţei proiectului se conformează unor criterii
adecvate sistemului economic analizat şi strategiei acestuia de dezvoltare socială şi
economică, în baza cărora se stabilesc cerinţele investitorului şi sistemul indicatorilor
generali de apreciere a eficienţei economice.
În literatura economică de specialitate, între cele mai importante criterii de
apreciere a eficienţei economice se menţionează următoarele:

88
 1. În primul rând, în condiţiile economiei de piaţă ca criteriu de bază pentru
eficienţa economică, în particular a investiţiilor constituie obţinerea profitului.
Realizarea în practică a acestui criteriu trebuie să aibă loc prin maximizarea efectului
la o unitate de cheltuieli. Ignorarea aplicării lui în practică condiţionează pierderi
economice.
2. În al doilea rând, eficienţa economică, deşi poate avea o formă absolută,
necesită şi o abordare relativă. Astfel, criteriul care prevede alegerea judicios
fundamentată a bazei de comparaţie este necesar pentru a asigura posibilitatea unei
comparaţii cu alte variante de proiect similare (variante etalon sau normative stabilite).
3. În al treilea rând, eficienţa economică se bazează pe urmărirea obţinerii
unor raporturi optime dintre eficienţa la nivel microeconomic şi la nivelul economiei
naţionale. Acest criteriu se manifestă în urma faptului că orice investiţie productivă se
reflectă atât la nivelul economiei naţionale, cât şi la nivel microeconomic. Aceste
efecte nu se exclud, dar se completează reciproc, deşi există premise care ar crea
condiţii pentru unele dezacorduri ale optimului la cele două nivele ale economiei
naţionale.
4. În al patrulea rând, un alt criteriu, la fel de important, prevede intersectarea
obiectivelor economice cu cele sociale, ecologice etc. Eficienţa economică, fiind o
parte esenţială a întregii activităţi economice, are o contribuţie deosebită la
evoluţia procesului social sub toate aspectele.
5. În al cincilea rând, eficienţa economică a investiţiilor are în vedere cerinţele
actuale, precum şi perspectivele de creştere în viitor. Acest criteriu se impune a fi
destul de important datorită duratei de viaţă economică, mai îndelungată, a
obiectivelor de investiţii şi presupune ca agentul economic să fie în permanenţă
preocupat de desfăşurarea unor activităţi eficiente atât în prezent, cât şi în viitor.
Procesul de implementare a inovaţiilor se bazează în mare parte pe elaborarea
şi realizarea proiectelor investiţionale. În acest caz, proiectele sunt numite
inovaţionale, pentru a evidenţia specificul acestora faţă de proiectele investiţionale

89
tradiţionale. Aici pot fi specificate câteva criterii specifice proiectelor inovaţionale,
care se datorează influenţei următorilor factori:
y În procesul de creare şi utilizare a inovaţiilor, de regulă, este implicat un
număr mai mare de participanţi decât în cadrul proiectelor investiţionale. În procesul
inovaţional participă investitorii, instituţiile de cercetări ştiinţifice, întreprinderile
care produc noile tipuri de produse şi consumatorii. Pe când la realizarea proiectului
investiţional sunt implicaţi numai investitorii, care finanţează proiectul şi
producătorii, care execută proiectul;
y Perioada în care se suportă cheltuieli unice şi sunt generate venituri, în urma
creării, producerii şi asimilării inovaţiilor, deseori, necesită o durată mai mare de
timp, decât perioada respectivă de realizare a unui proiect investiţional;
y Preţul la produsele absolut noi pe piaţă trebuie să fie apreciat de către
consumatori, pe când preţul la producţia fabricată în cadrul proiectului investiţional a
fost deja confirmat pe piaţă;
y Este important de accentuat că scopul final al realizării unei inovaţii este
obţinerea performanţelor mai înalte în comparaţie cu un produs similar, ceea ce îi
conferă competitivitate sporită atât pe piaţă internă, cât şi pe cea internaţională;
y Realizarea cu succes a proiectului inovaţional este supusă unor riscuri mai
mari în comparaţie cu proiectul investiţional [62].
Implementarea şi utilizarea tehnologiilor moderne, inovatoare generează efecte
ce pot fi măsurate prin eficienţa economică, aceasta fiind redată de relaţia dintre
efectele rezultate şi eforturile investite. Eficienţa economică a inovaţiilor exprimă
calitatea investiţiilor de capital şi a altor resurse (materiale, informaţionale şi de
muncă), alocate pentru elaborarea şi implementarea unor produse sau tehnologii noi,
de a genera efecte sau avantaje economice.
În urma cercetărilor, s-a constatat că evaluarea eficienţei economice a
investiţiilor în inovaţii se bazează pe metodele general acceptate de apreciere a
eficienţei economice, cu următoarele particularităţi condiţionate de acţiunea factorilor
specifici proiectelor inovaţionale. În viziunea noastră acestea sunt următoarele:

90
 a. la evaluarea eficienţei proiectelor inovaţionale, este necesar de a admite în
calcul venitul (avantajul) total care poate fi obţinut pe durata de viaţă a inovaţiei,
inclusiv şi sporul acestuia datorat implementării inovaţiei, calculat prin comparaţie cu
cel obţinut din utilizarea unui produs similar utilizat anterior, ce serveşte drept etalon.
b. la evaluarea eficienţei proiectelor inovaţionale, odată cu indicatorii
economici, necesită a fi consideraţi şi parametrii calitativi, la fel consecinţele sociale,
ecologice, politice etc. ca rezultat al implementării inovaţiei. Evaluarea valorică a
acestor efecte este destul de dificilă, însă îşi găsesc expresie în calitate, productivitate,
gestiune eficientă, care finalmente se reflectă în indicatorii eficienţei economice;
c. evaluarea eficienţei proiectelor inovaţionale trebuie să se bazeze pe un
sistem de indicatori, care iau în calcul interesele tuturor participanţilor, inclusiv ale
statului, pe când metodele de evaluare a eficienţei investiţiilor indică aprecierea
eficienţei proiectelor investiţionale numai din punctul de vedere al investitorului, în
limita intereselor sale;
d. Eficienţa economică generală a inovaţiei este determinată de avantajele
economice înregistrate la nivelul ramurii în care s–a realizat prima implementare a
inovaţiei şi, suplimentar, de efectele economice obţinute din aplicarea inovaţiei în alte
ramuri, conexe ramurii de referinţă, în care aceasta a condus la realizarea
performanţelor superioare. Astfel, ţinând cont de caracterul multiplicator al efectului
inovaţiei, la evaluarea eficienţei integrale a proiectului inovaţional este necesar de a
lua în considerare rentabilitatea investiţiei directe, care s–a realizat pentru
implementarea inovaţiei într-un sector al economiei naţionale, cât şi a investiţiilor
conexe alocate pentru aplicarea inovaţiei respective în alte ramuri sau sectoare de
activitate.
În continuare se va atrage atenţie la specificul evaluării eficienţei economice a
proiectelor inovaţionale în conformitate cu fiecare particularitate în parte:
1. Eficienţa economică generală a proiectelor inovaţionale poate fi evaluată
atât la nivelul economiei naţionale sau la nivel de ramură, cât şi la nivel de unitate
economică sau proiect individual. În toate aceste situaţii eficienţa este exprimată prin

91
majorarea efectului economic (venit naţional sau profit) obţinut în urma inovării.
Astfel, eficienţa economică a proiectelor inovaţionale reprezintă raportul dintre
sporirea venitului naţional (profitului întreprinderii) şi cheltuielile făcute pentru
inovare, adică investiţiile totale care au generat această majorare, de regulă pe o
perioadă de 1 an. Aceasta se poate reflecta prin economisirea a unui anumit volum de
resurse (de muncă, materiale, de capital) în economia naţională sau o întreprindere, în
particular, în rezultatul implementării noilor tehnologii. Economisirea acestor factori
se reflectă prin modificarea consumului de materii prime, materiale, combustibil,
energie electrică, precum şi a investiţiilor capitale. Aceste economisiri se reflectă în
indicatorii de bază a activităţii întreprinderii: volumul producţiei, mărimea profitului,
rentabilitatea, volumul investiţiilor şi a termenului de recuperare a acestora. Astfel,
sursa majorării venitului naţional (profitului) se compune din reducerea costului
producţiei din contul creşterii productivităţii muncii, utilizării mai eficiente a
resurselor materiale şi a factorilor de producţie rezultate în urma asimilării în
procesul de producţie a tehnologiilor inovaţionale, precum şi din adaosurile
comerciale la producţia mai performantă, de o calitate superioară şi competitivitate
înaltă.
Totodată, la evaluarea eficienţei proiectelor inovaţionale, sporul venitului total
este necesar de a fi determinat prin compararea cheltuielilor efectuate prin utilizarea
tehnologiilor noi cu cele realizate la utilizarea unor tehnologii similare, existente deja,
care servesc ca bază de comparaţie. Pentru efectuarea corectă a acestor calcule este
necesar de a asigura comparabilitatea variantelor în cazul tehnologiilor noi şi celor
luate ca standard pe mai mulţi parametri: volumul producţiei fabricate,
caracteristicilor calitative, factorului timp şi implicaţiilor sociale. La acest moment,
cel mai important fapt implică alegerea corectă a bazei de comparaţie, deoarece în
condiţiile diferitor baze de comparaţie, valoarea efectului va fi diferit.
2. Eficienţa economică a proiectelor inovaţionale poate fi evaluată în raport cu
efectele rezultate. Efectul inovaţiilor reprezintă rezultatul scontat sau efectiv, care se
manifestă prin majorarea volumului producţiei şi creşterea calităţii mărfurilor şi

92
produselor , sporirea productivităţii muncii şi modificarea cheltuielilor de producţie şi
vânzare. Acesta se mai materializează în acumularea cunoştinţelor şi a informaţiilor,
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi desăvârşirea calităţii vieţii, economisirea
resurselor irecuperabile şi protecţia mediului ambiant. Astfel, realizarea proiectului
inovaţional implică atât efecte economice, cât şi efecte de altă natură cum ar fi cele
sociale, ecologice, tehnice etc. În condiţiile în care proiectul inovaţional este orientat
spre obţinerea profitului, efectele economice pot avea o evaluare valorică, pe când
alte efecte, cum ar fi îmbunătăţirea calităţii vieţii, a mediului înconjurător, ridicarea
nivelului profesional şi de cultură al angajaţilor nu pot fi exprimate valoric şi astfel,
nu pot fi cumulate direct la efectele economice. Însă, acestea necesită a fi considerate
în cadrul luării deciziilor cu privire la investirea în inovaţii.
Mărimea efectului în urma realizării inovaţiilor, ce nu poate fi exprimat în
bani, este stabilită în dependenţă de eficienţa scontată ce îşi găseşte expresie în:
a) produse (îmbunătăţirea calităţii şi extinderea sortimentului mărfurilor);
b) tehnologie (sporirea productivităţii şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă);
c) funcţionalitate (creşterea eficienţei gestiunii);
d) aspectul social (îmbunătăţirea condiţiilor de trai).
Astfel, efectul activităţii inovaţionale poate avea mai multe aspecte. Acesta
include patru reflectări ale efectelor calitative care sunt legate reciproc între ele, însă
nu pot fi calculate direct. Aceste efecte sunt unele din cele mai însemnate şi se
manifestă în aspect economic, informaţional, social şi ecologic [90].
Efectul economic al inovaţiilor este un rezultat care duce la economisirea
resurselor de muncă, materiale sau naturale, precum şi resurse băneşti, care creează
condiţii pentru sporirea producţiei mărfurilor şi serviciilor, astfel a valorii adăugate şi
a creşterii PIB. Efectul economic poate fi evaluate valoric şi este caracterizat prin
aspectul reducerii cheltuielilor urmat de diminuarea costului de producţie, condiţii
care ar favoriza sporirea volumului de vânzări şi penetrarea pe noi pieţe ca rezultat al
însuşiri noilor tipuri de mărfuri produse şi servicii perfecţionate. De asemenea,
majorarea ponderii în PIB a mărfurilor şi serviciilor superioare din punct de vedere

93
tehnologic, precum şi creşterea volumului exportului acestora vor condiţiona
modificări structurale la nivelul ramurilor economiei naţionale.
Efectul informaţional al inovaţiilor este condiţionat de volumul majorat al
informaţiei ca rezultat al elaborării şi implementării inovaţiei. Acesta se manifestă
prin crearea şi răspândirea informaţiilor sub formă de publicaţii, patente, standarde şi
documentaţie tehnică, fişiere electronice, precum şi sub formă de cunoştinţe şi
aptitudini de muncă şi procedeele de aplicare cât mai raţională a acestora în practică.
Evaluarea valorică a acestor efecte este destul de dificilă, de aceea se pot face
încercări de a evalua efectul de majorare a informaţiei prin aspectele calitative, adică
relevarea efectului informaţional prin satisfacerea necesităţilor de informaţie nouă şi
aplicarea acesteia.
Efectul social al inovaţiilor este rezultatul care contribuie la satisfacerea
necesităţilor individuale şi colective ale societăţii, care de regulă nu primesc o
evaluare valorică. Acest efect se caracterizează prin perfecţionarea relaţiilor sociale,
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, de trai şi spirituale ale lucrătorilor. Măsurarea lor
este destul de complexă şi pentru aceasta sunt necesare aprecierile experţilor,
sondajele reprezentative, utilizarea scărilor de preferinţe, care ar cuprinde totalitatea
aspectelor bunăstării sociale. Efectul social al inovaţiilor trebuie să constituie criteriul
primordial de evaluare a proiectelor inovaţionale, deoarece scopul final al acestora se
exprimă prin creşterea standardului vieţii, precum şi asigurarea progresul social al
societăţii. Efectul social este strâns legat de efectul economic. Efectul economic
reprezintă baza materială a celui social, iar majorarea celui social creează premise
pentru augmentarea efectului economic.
Efectul ecologic al inovaţiilor evidenţiază influenţa acestora asupra mediului
înconjurător. Aspectul ecologic al eficienţei se orientează spre minimizarea
consumului de resurse naturale irecuperabile, precum şi reducerea volumului
evacuării de substanţe poluante în mediul înconjurător (calculat pe unitate de
producţie sau PIB), îmbunătăţirea calităţii mediului, reducerea pierderilor cauzate de

94
calamităţile naturale. La evaluarea efectelor ecologice ale inovaţiilor se pot utiliza
parametrii normativi în cazul cînd aceştia au fost stabiliţi.
Efectele analizate mai sus pot caracteriza rezultatul proiectului inovaţional
fiecare în parte sau în comun, însă, numai în baza indicatorilor specifici care
caracterizează aceste efecte. Aceşti indicatori sunt acumulaţi pe tipuri de efecte şi
sunt prezentaţi în anexa 5.
Efectul economic al inovaţiei reprezintă rezultatul activităţii de colaborare
dintre activitatea ştiinţifică şi procesul de producţie. Însă, această relaţie nu are efect
imediat, deoarece implementarea unei idei ştiinţifice în procesul de producere impune
existenţa unui interval de timp important. Astfel, eficienţa rezultatelor inovaţiei, în
timp imediat, practic nu ar putea avea expresie valorică. Deci, aprecierea eficienţei
economice a proiectelor inovaţionale ar trebui să aibă o altfel de abordare. Efectul
economic al inovării se divizează în: potenţial şi real. Astfel, efectul economic al
inovării poate avea caracter potenţial sau real pe cînd efectele informaţionale, sociale
şi ecologice pot avea numai forma efectului potenţial. De exemplu, o inovare
tehnologică implementată la o întreprindere poate genera efect economic numai în
cazul vânzării acesteia sau difuziei produsului nou. Aceste efecte ca: creşterea
productivităţii muncii, satisfacerea necesităţilor sociale a lucrătorilor, precum şi
diminuarea nivelului de poluare a atmosferei nu pot fi imediat reflectate în profitul
întreprinderii. Astfel, dacă de luat în calcul numai rezultatele finale ale implementării
şi vânzării inovărilor, atunci orice tip de activitate inovaţională poate fi evaluată în
expresie valorică. Însă, determinanţi în acest caz sunt: timpul obţinerii efectului
economic real şi nivelul incertitudinii obţinerii acestuia sau gradul de risc al
investiţiilor în inovaţii.
3. La realizarea proiectului inovaţional participă mai mulţi subiecţi care cel mai
des participă în rol de investitori. Atitudinea diferită a participanţilor faţă de
priorităţile diferitor variante ale proiectului determină necoincidenţa intereselor
economice a acestora. Numărul şi diversitatea formelor de eficienţă economică de pe
poziţiile fiecărui participant la utilizarea tehnologiilor moderne, reprezintă reacţia

95
pozitivă, benefică adaptării continue la inovaţie. Eforturile şi rezultatele iau în
considerare costurile investiţionale şi efectele economice generate din implementarea
şi utilizarea inovaţiilor, însă poziţia subiecţilor proiectului se reflectă asupra
informaţiei, care determină formarea fluxurilor de mijloace băneşti reale, necesare la
determinarea eficienţei proiectului.
Din aceste consideraţii, la estimarea eficienţei inovaţiilor, în literatura de
specialitate se propune de a deosebi următoarele forme ale eficienţei economice:
• eficienţa economică generală, care evidenţiază rezultatele finale ale
realizării proiectului inovaţional la nivelul economiei naţionale, adică efectul integral
al inovaţiilor, care ia în considerare nu numai raportul dintre rezultate şi costuri ale
proiectului, dar şi în sectoarele conexe acestuia, totodată ţinându-se cont şi de
efectele sociale, ecologice etc.;
• eficienţa financiară, care evidenţiază rezultatele finale ale proiectului de
inovare exclusiv de pe poziţiile intereselor directe ale agenţilor economici participanţi
la realizarea sa – inventatori, investitori, producători etc., reieşind din presupunerea
că aceştia reprezintă sursa eforturilor necesare şi beneficiarii rezultatelor obţinute;
• eficienţa pentru participare în proiect, include eficienţa economică a
investiţiilor a altor subiecţi care au participat la finanţarea proiectului inovaţional cum
ar fi: acţionarii, finanţatorii instituţionali, precum şi eficienţa participării statului la
proiectul inovaţional.
Eficienţa economică generală caracterizează consecinţele social–economice ale
realizării proiectului pentru întreaga societate, adică ia în considerare nu numai
raportul dintre rezultate şi cheltuieli ale proiectului, dar şi înafara acestuia, adică în
ramurile conexe. Totodată ţine cont şi de efectele sociale, ecologice şi altele.
Indicatorii eficienţei economice are ca obiectiv argumentarea utilităţii şi viabilităţii
proiectului din punct de vedere al intereselor dezvoltării economiei naţionale în
ansamblu, a celor macrosociale. Se consideră avantaje ale proiectului respectiv:
• valoarea adăugată obţinută în rezultatul procesul de elaborare, producere şi
asimilare a inovaţiilor;

96
 • rezultatele finale de producţie (încasările din comercializarea producţiei
fabricate pe piaţa internă şi externă, cu excepţia producţiei consumate de participanţii
la proiect). Aici se atribuie şi încasările din comercializarea patrimoniului şi
proprietăţii intelectuale (brevete, know-how, programe informatice etc.), create de
participanţii la procesul realizării proiectului;
• încasările din realizarea patrimoniului şi proprietăţii intelectuale etc.;
• efectele sociale şi ecologice, determinate reieşind din efectul acţiunilor
comune ale tuturor participanţilor la proiect asupra sănătăţii populaţiei, mediului
social şi ecologic. Efectele sociale, ecologice, politice şi de altă natură ce nu pot fi
evaluate, sunt examinate drept indici adiţionali ai eficienţei la nivel de economie
naţională şi sunt luaţi în considerare la adoptarea deciziilor cu privire la realizarea
şi/sau susţinerea proiectelor.
Eficienţa financiară a proiectului are ca obiectiv să verifice şi să certifice
oportunitatea şi viabilitatea proiectului de inovare exclusiv de pe poziţiile intereselor
directe ale agenţilor economici participanţi la realizarea sa – investitori, producători,
etc. Aceasta se determină ca raportul dintre costurile investiţionale şi rezultatele
obţinute în urma realizării proiectului inovaţional. Aici atenţia este centrată pe
următoarele aspecte principale:
• obţinerea de profit şi a rentabilităţii financiare;
• capacitatea reală de recuperare a capitalului investit;
• valorificarea capitalului bancar atras pentru finanţarea proiectului cu
rentabilitate satisfăcătoare etc.
Eficienţa participării la proiect presupune eficienţa participării la finanţarea
proiectului a diferitor subiecţi cum ar fi: acţionarii, finanţatorii instituţionali, precum
şi eficienţa bugetară, adică eficienţa participării statului la proiectul inovaţional.
Aceasta reflectă relaţia dintre veniturile şi cheltuielile bugetului de stat şi local
efectuate în scopul realizării inovaţiilor.
Indicatorii eficienţei bugetare reflectă influenţa rezultatelor realizării
proiectului asupra veniturilor şi cheltuielilor bugetului (central ori local). Indicele de

97
bază al eficienţei bugetare, utilizat pentru argumentarea măsurilor de susţinere
financiară din bugetul de stat sau local prevăzute în proiect, este efectul bugetar.
Efectul bugetar de realizare a proiectului reprezintă depăşirea veniturilor bugetului în
raport cu cheltuielile, aferente realizării proiectului respectiv.
Indicatorul eficienţei bugetare reflectă numai acea parte a avantajului economic
total, care se încasează la buget. Altă parte a avantajului rămâne la dispoziţia
investitorilor şi întreprinderii. Acesta este caracterizată de indicatorii eficienţei
financiare. De aceea, este oportun, ca indicatorii eficienţei financiare, bugetare şi
indicatorii eficienţei economice la nivelul macro să se determine concomitent.
Analiza indicatorilor menţionaţi mai sus se efectuează în scopul determinării
unui indicator unic şi complex al eficienţei economice al investiţiilor în inovaţii, însă
referitor la diferite nivele ale sistemului economic. Însă, nici unul dintre criteriile
enumerate, luate separat, nu este suficient pentru aprobarea proiectului. Decizia cu
privire la investirea resurselor financiare în proiectul inovaţional poate fi luată ţinând
cont de valoarea tuturor criteriilor enumerate şi intereselor tuturor participanţilor.
4. Particularităţile aprecierii eficienţei economice a investiţiilor în inovaţii
conform acestei abordări se analizează în detaliu în paragraful următor.
După cum s-a menţionat mai sus, eficienţa economică a proiectelor
inovaţionale este legată nemijlocit de problema aprecierii eficienţei economice a
investiţiilor, deoarece în acest caz proiectul inovaţional este analizat ca un obiect al
investirii. Eficienţa proiectului investiţional este caracterizată de un sistem de
indicatori economici, care reflectă relaţiile dintre costurile şi rezultatele obţinute în
cadrul proiectului şi care permit a analiza atractivitatea economică a proiectului
pentru participanţi (investitori, beneficiari, antreprenori) şi avantajele economice
obţinute în urma realizării proiectului inovaţional.
Eficienţa economică a investiţiilor alocate pentru inovare se află în strictă
dependenţă de elementele caracteristice oricărei investiţii, cum ar fi profitul, riscul,
timpul, etc. Esenţa metodelor de apreciere a eficienţei investiţiilor se bazează pe
principiul că pe parcursul realizării unui proiect investiţiile iniţiale generează fluxuri

98
de mijloace băneşti, care dacă asigură recuperarea investiţiei şi rentabilitatea
aşteptată, investiţiile se consideră eficiente.
În practica internaţională, aprecierea eficienţei investiţiilor se axează pe
concepţia valorii în timp a banilor şi se bazează pe următoarele principii:
1. Evaluarea utilizării capitalului investit se efectuează prin compararea
fluxului de mijloace băneşti, care se formează în procesul realizării proiectului
investiţional şi investiţia iniţială.
2. Atât capitalul investit, cât şi fluxurile de mijloace băneşti sunt actualizate
pentru anul curent sau pentru anul de calcul, conform unei rate de actualizare
determinate în conformitate cu specificul proiectului.
Metodele de apreciere a eficienţei investiţiilor şi indicatorii eficienţei sunt
prezentate în următoarea figură:

Metode de apreciere a eficienţei economice a investiţiilor

Statice Dinamice
Termenul de recuperare a
Randamentul economic al

Rata rentabilităţii interne

Rentabilitatea investiţiei

Termenul de recuperare
Indicele profitabilităţii
Venit net actualizat
investiţiei
investiţiei

actualizat

Figura 3.1.2. Metode de evaluare a eficienţei economice a investiţiilor

Sursa: Elaborat de autor

99
 Astfel, evaluarea eficienţei economice a investiţiilor în inovaţii se poate efectua
sub două aspecte: prin utilizarea metodelor generale mai simple (metode statice) şi a
metodelor prin care se ţine cont de modificarea în timp a valorii fluxurilor de
mijloace băneşti, de implicarea riscurilor investiţionale şi a intereselor diferitor
participanţi la proiect (metode dinamice).
Având în vedere specificul proiectelor inovaţionale, investiţiile alocate acestora
pot fi orientate spre două destinaţii:
y pentru obiective economice noi, sub forma tehnologiilor, utilajelor,
instalaţiilor, metodelor inedite;
y pentru modernizare şi dezvoltare a celor existente, adică pentru ameliorări,
perfecţionări, modificări etc.
Determinarea eficienţei proiectului inovaţional, se realizează cu ajutorul unui
sistem de indicatori, care caracterizează performanţele proiectului şi exprimă scopul
participanţilor la proiect. Indicatorii şi criteriile de eficienţă a investiţiilor se
calculează folosind informaţii referitoare la profitul anual şi fluxurile de numerar
anuale. Anume această abordare, este pe larg utilizată în teoria şi practica aprecierii
eficienţei activităţii investiţionale.
Indicatorii de eficienţă economică a investiţiilor alocate pentru noile obiective
inovaţionale nu diferă de cei utilizaţi în cazul evaluării eficienţei economice a
investiţiilor pentru modernizare şi dezvoltare, cu condiţia de a ţine seama de efectele
suplimentare obţinute ca urmare a modernizării. Acestea se determină prin simplă
compararea a situaţiei înainte de şi după modernizare şi dezvoltare.
Indicii de evaluare a eficienţei economice a proiectelor, cel mai frecvent
utilizaţi în practica analizei economice şi care se regăsesc în literatura de specialitate
occidentală şi autohtonă, precum şi în metodologiile de evaluare a proiectelor
investiţii ale Băncii Mondiale, BERD, ONUDI sunt:
• Indicatori de rentabilitate a investiţiei;
• Randamentul economic al investiţiilor;
• Valoarea netă actuală totală sau venitul net actualizat;

100
 • Indicele de profitabilitate;
• Rata internă de rentabilitate;
• Termenul de recuperare a investiţiilor static şi dinamic.
În continuare, ne vom referi la indicatorii menţionaţi, cei mai des caracterizaţi
în literatura de specialitate, insistând asupra capacităţii lor cognitive, relaţiile de
calcul şi domeniile de utilizare.
1. Rentabilitatea investiţiilor (r) asigură comparabilitatea între profitul total
obţinut în urma realizării obiectivului economic nou şi efortul investiţional. Acest
indicator se determină pe baza valorii medii anuale a avantajului economic al
proiectului raportată la eforturile investiţionale:

Rh
r = × 100 (3.1)
It
unde,
Rh – valoarea medie anuală a avantajului economic;
It – efortul investiţional, lei.
Indicatorul rata de rentabilitate a investiţiilor este frecvent utilizat la
fundamentarea proiectelor. Acesta caracterizează intensitatea avantajului economic
obţinut la 1 leu investit. Cu cât mai mare este valoarea acestui indicator, cu atât mai
mare este atractivitatea proiectului investiţional.
Randamentul economic al investiţiilor (RE) reprezintă excedentul total de
profit ce se obţine la un proiect, după recuperarea investiţiilor, ce revin la o unitate de
efort de investiţii şi se calculează după următoarea relaţie:
Pt
RE = −1 (3.2)
It
unde,
Pt – profitul total din realizarea proiectului;
It – investiţiile totale.
În condiţiile cerinţelor economiei de piaţă, randamentul economic atât în formă
statică, cât şi dinamică, reprezintă un instrument util, cu mare capacitate de

101
informarea pentru evaluarea proiectelor de investiţii. Când RE > 0, proiectele sunt
eficiente şi acceptabile, ele având capacitatea de a genera profit în exces faţă de
volumul investiţiilor de recuperat. Folosit în calitate de criteriu, varianta cea mai
eficientă este cea care se caracterizează prin randament economic maxim.
Termenul de recuperare a investiţiilor stabileşte intervalul de timp de la
lansarea proiectului investiţional până la momentul, când profitul net din realizarea
proiectului recuperează definitiv investiţiile iniţiale. Cu cât mai mică este perioada de
recuperare a proiectului, cu atât mai repede investitorul îşi restituie depunerile iniţiale
şi, deci, proiectul poate fi considerat drept unul deosebit de atractiv.
Acest indicator permite investitorului să cunoască încă din etapa pregătirii
deciziei în cît timp este posibil să se restituie costurile de investiţii (It) din contul
avantajelor economice anuale (constante sau medii) pe care le va obţine după
realizarea proiectului. Teoretic, dar şi practic, durata de recuperare a investiţiilor se
calculează în abordare statică şi dinamică a proceselor economice. În abordare statică
termenul de recuperare a investiţiilor (T) se determină conform formulei:
It
T= (3.3)
Rh
Datorită faptului că durata de recuperare reprezintă factor de risc pentru un
proiect, cunoaşterea faptului cât de rapid se vor recupera investiţiile, prezintă un
interes real pentru agenţii economici.
Pentru analiza proiectelor investiţionale pot fi utilizate următoarele metode
dinamice de evaluare a eficienţei economice, bazate pe actualizarea fluxurilor de
mijloace băneşti: metoda preţului curent, metoda rentabilităţii, metoda lichidităţii.
Metoda valorii actualizate nete este bazată pe determinarea venitului net
actualizat, ce apare în calitate de indicator al efectului economic integral al
proiectului. Venitul net actualizat permite de a stabili diferenţa dintre volumul total al
încasărilor băneşti obţinute pe întreaga perioadă de realizare a proiectului şi costurile
totale, în cazul în care toate valorile sunt actualizate:

102
 D D
CFt It
VA N = ∑ − ∑
t =1 (1 + a ) t =1 (1 + a )
t t (3.4)

Valoarea actuală netă poate fi pozitivă, negativă sau nulă. Valoarea pozitivă a
VAN denotă oportunitatea luării deciziei cu privire la finanţarea şi realizarea
proiectului, iar comparând variantele alternative de investiţii, cea convenabilă este
considerată varianta cu mărimea maximă a fluxului actualizat net.
Pentru a avea o semnificaţie corespunzătoare este important de a se stabili, în
prealabil, rata de actualizare. Nivelul critic al acesteia nu este indiferent pentru
investitor, ea constituind pragul minim de rentabilitate impus investiţiei. De regulă,
rata de actualizare recomandabilă pentru calculul acestui indicator este costul
capitalului sau costul finanţării întreprinderii.
Indicele profitabilităţii (Profitability Index – engl.) este stabilit drept un
indicator relativ şi caracterizează raportul dintre valoarea actuală a fluxurilor de
numerar şi valoarea capitalului investit conform relaţiilor:

VA( ∑ CF h ) VA(∑ CFh )

PI = sau PI = (3.5)
It VA(It)
Se pot avea în vedere investiţiile iniţiale (I) sau valoarea actualizată a acestora.
La luarea deciziei privind atractivitatea economică a proiectelor, de regulă este
înaintată condiţia că dacă PI este mai mare decât 1, apoi proiectul este considerat
profitabil din punct de vedere economic. În caz contrar, dacă PI este mai mic decât 1,
proiectul trebuie respins.
Metoda ratei interne de rentabilitate este utilizată pentru determinarea ratei
rentabilităţii interne a proiectului, care semnifică acea rată a dobânzii compuse care
atunci când se foloseşte ca rată de actualizare (a) pentru calculul valorii actuale a
fluxurilor de numerar şi de investiţii ale proiectului face ca suma valorii actualizate a
fluxurilor de numerar să fie egală cu suma valorii actualizate a costurilor de investiţii,
deci valoarea actualizată netă să fie nulă:

103
 D D
CIFt It
∑
t =1 (1 + RIR )
t
= ∑
t =1 (1 + RIR )
t (3.6)

unde,
RIR – rata internă de rentabilitatea proiectului.
La nivelul RIR se ajunge atunci când VNA(a) = 0, deci RIR = a. Din punct de
vedere economic, aceasta semnifică faptul că proiectul generează un cash flow egal
cu capitalul investit şi pe durata de viaţă economică, acesta asigură rentabilitatea
capitalului existent la începutul fiecărui an.
În condiţiile economiei de piaţă RIR are semnificaţia şi funcţia de criteriu
fundamental pentru acceptarea sau respingerea proiectelor de investiţii.
Metoda lichidităţii este destinată pentru stabilirea perioadei de recuperare
actualizate a investiţiilor. Conţinutul economic al acestui indicator corespunde esenţei
indicelui caracterizat anterior, dar în condiţiile evoluţiei dinamice. Calculul duratei de
recuperare se efectuează prin actualizarea fluxurilor de numerar prevăzute conform
proiectului, care se deduc din suma iniţială a investiţiei. În acest scop, se porneşte de
la egalitatea dintre valoarea actuală a fluxului costurilor de investiţii şi a fluxului
avantajelor economice.
d +T d

∑ VA(R ) = ∑ VA(I )
t =d +1
h
t =1
h (3.7)

unde,
T – termenul de recuperare actualizat a investiţiilor;
VA (Rh), VA (Ih) – valorile actualizate ale avantajelor economice anuale,
respectiv a tranşelor anuale de investiţii.
Este evident că dacă durata de recuperare a proiectului depăşeşte perioada
investiţională, atunci proiectul nu se recuperează şi este nerentabil din punct de
vedere economic. Prioritate se acordă proiectelor cu perioade de recuperare mai
scurte, deoarece în acest caz veniturile, costurile şi avantajele economice viitoare nu
vor fi afectate de incertitudine şi risc în aceeaşi măsură ca şi proiectele cu durate mari
de recuperare.

104
 Indicatorii evaluării eficienţei economice a proiectelor apar în rolul unor criterii
necesare, în baza cărora participanţii la proiect pot aprecia atractivitatea economică a
proiectelor în scopul luării deciziilor şi formulării opţiunilor.
Trebuie menţionat şi faptul că calculul eficienţei economice a investiţiilor
alocate pentru inovare este o procedură destul de complexă, ce impune analiza bine
fundamentată şi multilaterală, adică a tuturor factorilor ce pot influenţa valoarea
acesteia. Aceste evaluări şi criterii sunt constituite reieşind din multitudinea efectelor
rezultate în urma realizării proiectelor inovaţionale, scopurile participanţilor la
proiect, precum şi din condiţiile de realizare a proiectului şi riscurile corespunzătoare.
În legătură cu aceasta, procedura de selectare şi evaluare a proiectelor inovaţionale
trebuie să includă atât metode absolute de calculare a criteriilor cantitative ale
eficienţei economice, cât şi metode relative, de analiză a diferitor aspecte ale
proiectului.
În acest context, în condiţiile economiei de piaţă, ale concurenţei şi ale
existenţei proprietăţii private, inovaţiile, privite ca un rezultat obţinut pe piaţă în urma
investiţiilor într-un produs sau tehnologii noi, trebuie să fie asimilate în aşa fel încât
să asigure o eficienţă maximă cu nivel cât mai înalt al efectelor pe unitate de efort.
Astfel, eficienţa economică a inovaţiei trebuie privită şi din perspectiva
maximizării rezultatelor şi minimizării costurilor, prin creşterea efectelor utile pe
unitate de cost, eficienţa fiind expresia calităţii unei acţiuni economice. Efectul
rezultat, în urma efortului de inovare, îmbracă o multitudine de forme, în funcţie de
alocarea optima a acestuia la nivel micro sau macroeconomic.
Astfel, se creează o diferenţă între aprecierea cantitativă a eficienţei inovaţiei,
care poate fi efectuată prin metode matematice, şi aprecierea de ordin calitativ a
rezultatelor obţinute, mai dificil de determinat prin metode matematice, Astfel
indicatorii de eficienţă trebuie să reunească aceste două caracteristici esenţiale: cea
calitativă şi cea cantitativă.

105
 3.2. Evaluarea eficienţei inovaţiei prin metoda interdependenţelor
tehnologice dintre ramuri

Dezvoltarea economică eficientă presupune un proces de modernizare şi

inovare continuu. Pe măsura dezvoltării lor, industriile progresează din punct de
vedere al avantajului lor competitiv şi al modalităţilor specifice de competiţie. Astfel,
competitivitatea întreprinderilor, într-o mare măsură depinde de capacitatea
întreprinderilor de a asimila inovaţia, care are ca scop înnoirea tehnologică a
producţiei în toate ramurile de activitate, cât şi crearea şi dezvoltarea a noilor direcţii
de activitate. Se cunoaşte că implementarea tehnologiilor inovaţionale influenţează
obiectivele strategice ale întreprinderii, precum şi rezultatul economic al acestora,
performanţele şi calitatea produselor, la fel şi competitivitatea acestora pe piaţă.
Scopul fundamental al procesului de inovare este majorarea eficienţei
procesului de producţie în ramura care asimilează inovaţia, care va rezulta creşterea
competitivităţii producţiei şi va permite de a majora volumul de producere a acesteia,
iar prin urmare creşterea volumului de producţie în ramura care implementează
inovaţia, creează anumite premize, prin intermediul legăturilor dintre ramuri, pentru
dezvoltarea mediului inovaţional în alte ramuri, conexe ramurii de referinţă.
Importanţa inovaţiei, în acest sens, este determinată de gradul de influenţă a
implementării tehnologiilor inovaţionale (la întreprinderi sau pe ramuri) asupra
dezvoltării altor ramuri ale economiei. Deci, este de apreciat caracterul multiplicator
al efectelor inovaţiei, eficienţa sa influenţând pozitiv celelalte sectoare ale economiei.
Astfel, evaluarea eficienţei proiectelor inovaţionale presupune pe lângă
aprecierea influenţei inovaţiei asupra creşterii rentabilităţii ramurii în care aceasta a
fost implementată, determinarea avantajelor economice obţinute în alte ramuri ale
economiei, în care inovaţia respectivă generează anumite efecte. În acelaşi timp,
eforturile solicitate pentru implementarea inovaţiei nu se limitează numai în cadrul
ramurii de bază, dar implică investiţii suplimentare în ramurile conexe. Astfel, atât
efectele, cât şi eforturile sunt tangenţiale cu ramurile conexe. Din aceste considerente,

106
pentru completarea metodelor de evaluare a eficienţei investiţiilor în inovaţii, se
propune o metodă nouă, argumentată pe baza interdependenţelor tehnologice dintre
ramurile economiei naţionale.
Metoda interdependenţelor tehnologice între ramuri, propusă în scopul
completării metodelor de apreciere a eficienţei proiectelor inovaţionale, urmăreşte
optimizarea alegerii proiectelor prioritare, care în mare măsură depinde de formarea
unor legături inovaţionale conjugate, înalt eficiente cu caracter interramural, care
asigură efecte multiplicatoare pozitive la nivelul economiei în ansamblu.
În această ordine de idei, conturul lanţului inovaţional al legăturilor dintre
ramuri poate fi reliefat sub următorul aspect: ca promotor al tehnologiilor înalt
dezvoltate în practica economică a altor ramuri, apar ramurile industriale dominante.
Aceste ramuri pot asigura economia cu utilaje performante şi materiale noi, adaptate
unor cerinţe mai înalte a tehnologiilor inovaţionale, care sunt destinate pentru
întrebuinţare în toate celelalte ramuri ale economiei naţionale. Virtualitatea utilizării
producţiei inovaţionale, de o calitate înaltă, în mare parte, depinde de caracteristicile
de bază ale acesteia. Dobândirea, perfecţionarea cât şi aplicarea acestora, în mare
măsură, este datorată modernizării şi înnoirii proceselor tehnologice, prin
implementarea tehnologiilor inovaţionale atât în ramura respectivă, cât şi în ramurile
utilizatoare.
Noile ramuri industriale, care formează structura nouă a economiei bazate pe
cunoaştere şi care nemijlocit controlează actualmente economia, sunt:
♦ Ramura comunicaţiilor şi serviciilor media. Telefonia mobilă, Internetul
au devenit cele mai principale mijloace de comunicaţie. Odată cu acestea s-a
înregistrat apariţia sistemelor digitale, cablurilor optice, reţelelor de sateliţi de
telecomunicaţii. O amploare mare a luat e-comerţul, care se dezvoltă cu ritmuri mari
de creştere;
♦ Sectorul tehnologiilor informaţionale. În condiţiile în care computerul este
omniprezent în toate domeniile, are loc extinderea domeniului high-tech prin
implementarea tehnologiilor de reproducere şi transmitere a informaţiei sub formă

107
digitală. Astfel are loc cibernetizarea şi informatizarea proceselor tehnologice în
industrie, care condiţionează schimbări de ordin calitativ, reducerea consumurilor şi
respectiv a costurilor de producţie, creşterea productivităţii muncii etc.;
♦ Industria prelucrătoare, prin utilizarea noilor materiale cu proprietăţi noi,
inedite, cum ar fi fibrele de carbon, de sticlă, teflonul, sticla placată cu plastic etc.
Extinderea utilizării acestor materiale, determină importante schimbări în tehnologiile
utilizate şi caracteristicile produselor fabricate;
♦ Tehnologiile biochimice, care se manifestă prin utilizarea mecanismelor
biochimice şi căutarea de materii prime regenerabile. Aceste procese economice au
efecte ce se manifestă prin costuri mai mici de capital şi manoperă, consumuri mai
mici de energie electrică, reducerea cantităţii de materii prime şi majorarea
rentabilităţii, simplitate în utilizare şi nu în ultimul rând, evitarea produselor ce
rezultă poluarea mediului ambiant.
Aceste ramuri impun fluxuri tehnologice cu celelalte ramuri din sistemul
economic al unei ţări, oferind materii prime şi tehnologii de producţie şi astfel,
contribuind neapărat la transferul tehnologic dintre ramuri. Transferul de tehnologie
reprezintă aplicarea unei tehnologii deja implementate şi experimentate într-o ramură
într-o alta, în condiţii în care costurile şi riscurile implicate sunt mai puţin
semnificative decât în cazul dacă s-ar implementa ceva nou [12]. Eficienţa
transferului tehnologic, în cea mai mare parte, depinde de viteza şi amploarea cu care
piaţa acceptă inovaţia, la nivel naţional sau regional.
Interdependenţa tehnologică dintre ramuri se manifestă prin relaţiile furnizor–
beneficiar, dintre întreprinderile ce aparţin diferitor industrii. Ramurile tehnologic
intensive, ce se prezintă ca sursă de inovare, aprovizionează un şir de întreprinderi
din diferite industrii, care beneficiază de inovaţii, le aplică în procesul de producţie şi
realizează producţie de o calitate mai înaltă. Acest fapt va duce la impunerea
schimbărilor de procese tehnologice şi standarde de calitate furnizorilor săi, din
exteriorul sectorului beneficiar, a căror producţie deja nu ar mai corespunde
cerinţelor noi, deoarece cea mai bună cale de modernizare şi inovare a unei ramuri

108
este de a cere calitate înaltă pentru aprovizionările provenite din alte ramuri. Ca
rezultat, clienţilor din acest sector li se va propune un produs performant, cu
caracteristici inedite, iar pentru a face posibilă utilizarea adecvată în viitor a acestuia,
va fi necesară, respectiv, modernizarea activităţii clienţilor. Totodată, ramurile
beneficiare de inovaţii, la rândul lor, după modernizare asigură premise de inovare
pentru primele industrii, care au participat ca sursă de inovare. Viteza mare de
realizare în lanţ a acestor procese şi cointeresarea reciprocă pentru inovare a
partenerilor duc la realizarea eficientă a mecanismului de transfer tehnologic atât
pentru beneficiul părţilor implicate, cât şi a întregii economii naţionale.
Aceasta reprezintă, de facto, motivul care justifică afirmaţia că transferul
tehnologic implică alocarea de investiţii suplimentare în alte ramuri ale economiei,
beneficiare de acesta, care stimulează dezvoltarea acestora şi majorează potenţialul
tehnologic şi de producţie a întreprinderilor ramurilor economiei naţionale.
În acest context, este necesar de evidenţiat faptul că în aceste procese de
transfer tehnologic sunt antrenate semnificative resurse investiţionale, pe lângă cele
umane. Astfel, este cunoscut faptul că alegerea prioritară a proiectului inovaţional cu
cea mai mare perspectivă este una din cele mai dificile obiective în condiţiile
resurselor investiţionale limitate. Această dificultate este determinată de evaluarea
costurilor implicate de implementarea inovaţiei în ramura generatoare de inovare, cât
şi a costurilor legate de aplicarea acesteia în ramuri conexe acesteia, ţinând cont de
specificul interdependenţelor tehnologice formate în cadrul economiei, precum şi a
efectelor inovaţiei la nivelul ramurilor economiei naţionale. Astfel, apare necesitatea
de a efectua analiza comparativă a costurilor pentru implementarea inovaţiei şi a
efectelor (directe şi conexe) care pot fi generate în economie, în rezultatul deciziilor
strategice de implementare a inovaţiei.
Metoda interdependenţelor tehnologice dintre ramuri este diferită, prin aceea că
produsul inovaţional este analizat ca un complex de caracteristici de bază pentru
satisfacerea deplină a cerinţelor consumatorilor şi asigurarea căilor mai eficiente de
realizare a acestora. Aici, aplicabilitatea în diferite ramuri apare ca esenţă a inovaţiei,

109
iar caracteristicile producţiei inovaţionale ca forme concrete, dar nu unice de
manifestare a acestora. Caracteristicile pe care le posedă inovaţia trebuie să satisfacă,
în condiţii optime, anumite cerinţe ale utilizatorilor. Acestea se pun în evidenţă prin
superioritatea inovaţiei faţă de un produs existent, utilizat anterior, prin: funcţiile
exercitate, durabilitate, complexitate, accesibilitate, corespunderea cu tendinţele
moderne, şi nu în ultimul rând, prin beneficiile economice pe care le poate obţine din
utilizarea acestuia (economii de energie electrică, combustibil, resurse materiale
irecuperabile, manopere, investiţii etc.). Caracteristicile performante ale inovaţiei,
influenţează decizia cu privire la asimilare şi exploatarea inovaţiei în activitatea
diferitor ramuri, fapt care generează efecte de difuzie către alte ramuri, cele
utilizatoare. Astfel, eficienţa inovaţiei este determinată nu numai de eforturile depuse
pentru inovare, dar şi de numărul utilizatorilor, adică amploarea aplicării acesteia.
Astfel, abordarea metodei DTR presupune o divizare clară a trei concepte, care
se analizează concomitent: caracteristicile performante ale inovaţiei, inclusiv şi
modul de întrebuinţare a lor, posibilitatea aplicării inovaţiei în diferite ramuri, precum
şi costurile implicate de implementarea şi aplicarea acestora. Se admite că fiecare
inovaţie este deţinătoare de unele caracteristici capabile să satisfacă o anumită
necesitate industrială şi socială, iar metoda DTR (dependenţelor tehnologice dintre
ramuri) caută să optimizeze costul aplicării pe diferite ramuri a acestor caracteristici,
care reprezintă totalul costurilor investiţionale efectuate în acest scop.
În această ordine de idei, metoda interdependenţelor tehnologice dintre ramuri
este o modalitate sistemică de analiză şi alegere a deciziilor cu privire la aplicarea
inovaţiei, bazate, în mare măsură, pe analiza comparativă a efectelor (directe şi
conexe), care pot fi generate în economie în urma deciziilor strategice de
implementare a inovaţiei cu costurile de aplicare a inovaţiei, adică volumul necesar al
investiţiilor de capital pentru producerea şi difuzia inovaţiei.
Metoda DTR este o metodă cu scop definit, esenţa căreia constă în căutarea şi
propunerea unei soluţii mai bune sau principial noi privind implementarea inovaţiei,

110
ce posedă caracteristici tehnico-funcţionale performante, în scopul creşterii eficienţei
utilizării acesteia. Această metodă se distinge prin următoarele particularităţi:
¾ Inovaţia supusă analizei este cercetată ca o mulţime de caracteristici de bază
ale produsului. Acestea sunt o însuşire a obiectului care satisfac necesităţile
utilizatorilor, din care se deduce şi faptul ca o inovaţie trebuie să perfecţioneze numai
acele caracteristici ale produsului care sunt necesare utilizatorilor şi sunt favorabile
difuziei rapide şi ample a inovaţiei;
¾ Caracteristicile de bază care diferenţiază produsul inovaţional sunt evaluate
din punctul de vedere al însemnătăţii lor, nivelului de executare şi al costurilor
necesare pentru aplicarea acestora. Prin comparare se constată inovaţii cu
caracteristici performante, însă implementarea cărora ar fi costisitoare, cu costuri mai
mari decât ar fi necesar şi rezonabil. Astfel, se determină direcţiile şi domeniile în
care va putea fi obţinută o creştere a eficienţei inovaţiei;
¾ Ca criteriu de eficienţă apare relaţia dintre nivelul de satisfacere a nevoilor
utilizatorilor, care se reflectă prin nivelul de realizare a caracteristicilor de bază a
produsului inovaţional şi costurilor implicate pentru realizarea acestora.
Principiile utilizării metodei interdependenţelor tehnologice dintre ramuri
reprezintă unificarea problemelor de optimizare a costurilor implicate în
implementarea inovaţiei şi amploarea aplicării inovaţiei, care se datorează
caracteristicilor de bază posedate, în corespundere cu obiectivele stabilite pentru
implementarea inovaţiei în sectorul real al economiei.
Metoda DTR prevede analiza şi modelarea sistemică; formularea deciziilor
alternative prind caracteristicile de bază inovaţiei; determinarea costurilor
investiţionale pentru inovaţii şi limitelor acestora pentru fiecare ramură, şi alegerea
unei decizii optimale în baza acestui criteriu complex.
Caracteristicile de bază ale produsului inovaţional sunt ierarhizate de către
ramurile consumatoare, după importanta lor, care are ca scop stabilirea minimului
necesar de resurse investiţionale pentru aplicarea acestora. Metoda propusă se
bazează pe presupunerea că orice inovaţie, care este analizată, poate fi aplicată sau nu

111
şi în alte ramuri, diferite de cele in care s-a realizat prima implementare a inovaţiei, în
dependenţă de costul acestei acţiuni şi efectele economice ce vor fi obţinute.
Astfel, caracterul dual al evaluării elementelor prin metoda DTR, este
determinat de faptul că pe lângă stabilirea importanţei caracteristicilor de bază
necesită determinarea costurilor implicate de aplicarea acestora. În aşa mod, fiecare
caracteristică de bază a produsului analizat este evaluată valoric, iar compararea
importanţei acesteia cu costul necesar aplicării permit de a revela disproporţiile în
structura sistemului, de a stabili caracteristicile de bază a căror costuri depăşesc
esenţial importanţa acestora.
La baza analizei se află stabilirea ramurii de bază în care se implementează
inovaţia şi a ramurilor în care datorită caracteristicilor pe care le posedă, aceasta mai
poate fi aplicată, precum şi a relaţiilor dintre acestea. În acest scop se construieşte
lanţul de ramuri şi se stabilesc obiectivele implementării în scopul de a crea baza
informaţională pentru construirea modelului sistemic al inovaţiei. Ramurile în care
inovaţia poate fi aplicată, în dependenţă de obiectivele şi scopurile formulate, se
clasifică în ramuri de bază şi conexe. Ramura de bază se consideră aceea în care
inovaţia a fost creată şi implementată, iar celelalte ramuri, utilizatoare de inovaţie, au
rolul să stimuleze cererea produsului respectiv pe piaţă şi sunt subordonate ramurii de
bază. Stabilirea ramurilor de bază este un aspect foarte important în scopul sesizării
ramurilor prioritare. Acestea ocupă o poziţie dominantă în cadrul economiei
naţionale, deoarece prezintă multe legături economice atât cu ramurile furnizoare, cât
şi cele beneficiare şi poate avea un efect considerabil asupra sistemului economic
prin interdependenţele tehnologice, ce se manifestă dintre acestea şi alte ramuri.
În urma stabilirii ramurii de bază şi a celorlalte ramuri conexe care asigură
realizarea inovaţiei se poate construi modelul sistemic, care aranjează ramurile în
care poate fi aplicată inovaţia respectivă, iar numărul de ramuri depinde de
complexitatea produsului.

112
 Schema care indică demersul abordării sistemice a metodei pentru evaluarea
eficienţei inovaţiei, care a fost implementată în diferite ramuri, este reflectată în
următorul model:

Ramura conexă
Ramuri Ramura de bază R3
R1 Ramura conexă
R2

Caracteristici P1 P2 P3 P4

Costuri C11 C12 C21 C22 C31 C32 C41 C42

Figura 3.2.1. Modelul interdependenţelor tehnologice dintre diferite ramuri ale

economiei naţionale
Sursa: Elaborat de autor
Anume prin construirea modelului sistemic odată cu constatarea ramurilor în
care inovaţia poate fi aplicată, se conturează principalele relaţii de cauzalitate şi efect
ale inovaţiilor. Astfel, modelul prezentat în figura 3.2.1 rezumă interdependenţa
tehnologică dintre ramuri, manifestată în rezultatul implementării inovaţiei în ramura
de bază (R1) şi aplicarea ulterioară a acesteia în ramurile conexe (R2 şi R3). Prin
implementarea inovaţiei în ramura de bază este obţinut un produs inovaţional cu mai
multe caracteristici distincte (Pn), care determină performanţele superioare ale
acestuia şi competitivitatea sporită pe piaţă. Acest fapt poate conduce la majorarea
volumului de producţie, a cifrei de afaceri, şi respectiv la creşterea rentabilităţii
ramurii în care s-a implementat inovaţia. Totodată, aplicarea inovaţiei în activitatea
ramurilor conexe, decizie luată în baza studierii caracteristicilor performante ale

113
inovaţiei respective, va rezulta valoare adăugată majorată şi în cadrul ramurilor
conexe. Este necesar să se ţină cont de faptul că, implementarea inovaţiei în ramura
de bază, precum şi aplicarea acesteia în alte ramuri, sunt realizate prin suportarea
unor costuri investiţionale (Cn), necesare pentru realizarea efectivă a acestora.
Principiul de eficienţă economică se manifestă, în acest caz, prin obţinerea unor
efecte economice maxime din urma implementării inovaţiei cu eforturi financiare
optime, adică decizia de aplicare a inovaţiei în alte ramuri să fie luată în bază
costurilor de implementare raţionale, fiind cunoscut faptul că această decizie este
destul de costisitoare.
Totodată, interdependenţa tehnologică dintre ramuri se manifestă şi asupra
eficienţei totale a proiectelor inovaţionale, astfel că, la evaluarea acesteia, este
necesar a fi cuprinse rentabilitatea investiţiilor pentru implementarea inovaţiei,
obţinută în ramura de bază, şi totalitatea rentabilităţilor adiţionale, obţinute în
ramurile conexe din aplicarea inovaţiei respective. Astfel, în viziunea autorului,
difuzia inovaţiei reprezintă o sursă de creare a profitului suplimentar şi a creşterii
rentabilităţii totale.
Ca generalizare, putem menţiona principalele particularităţi ale utilizării
metodei DTR la evaluarea eficienţei inovaţiilor:
¾ Nivelul înalt al incertitudinii la etapele incipiente ale analizei DTR;
¾ Este necesară construirea prealabilă a lanţului de ramuri în care inovaţia
respectivă poate fi aplicată, evidenţierea caracteristicilor de bază ale inovaţiei,
determinarea limitelor de cheltuieli investiţionale şi construirea modelului sistemic;
¾ Necesitatea respectării limitelor de fonduri investiţionale alocate pentru
implementarea inovaţiei în fiecare ramură;
¾ Efectuarea repetată a lucrărilor analitice şi de evaluare a eficienţei
inovaţiilor.
Deci, putem afirma că aplicarea acestei metode în practică poate asigura
estimarea eficienţei integrale a inovaţiei la nivelul economiei naţionale. Aceasta se
manifestă prin posibilitatea unei determinări clare şi strict orientate a ramurilor în

114
care inovaţia este implementată, care pot fi de bază şi conexe, evidenţierea
caracteristicilor de bază a produsului inovaţional şi determinarea costurilor necesare
pentru aplicarea acestora în activitatea economică a diferitor ramuri. Decizia privind
implementarea inovaţiei în ramurile conexe celei considerate de bază este luată în
baza optimizării dintre utilitatea şi importanţa caracteristicilor inovaţiei şi costurile
investiţionale ce le implică aplicarea inovaţiei.
În concluzie, metoda DTR introduce în analiza economică abordarea sistemică,
care analizează reciproc caracteristicile performante ale inovaţiilor, indicatorii de
eficienţă economică cu costurile de aplicare a inovaţiilor în activitatea economică.
Astfel, cu ajutorul abordării sistemice este posibil de a evalua sistematic şi mai logic
legăturile dintre astfel de procese ca modernizarea tehnologică a procesului de
producţie, implementarea produselor, metodelor şi a tehnologiilor noi, rentabilitatea
investiţiilor alocate pentru implementarea inovaţiilor etc.

3.3. Aplicarea modelului economico-matematic în scopul evaluării eficienţei

investiţiilor în inovaţii

Reieşind din esenţa metodei de evaluare a eficienţei inovaţiei prin

interdependenţele tehnologice dintre ramuri, precum şi din conţinutul şi etapele de
realizare ale acesteia, afirmăm că această metodă este o modalitate sistemică de
analiză şi gestiune economică, în mare măsură, se bazează pe luarea deciziilor cu
privire la implementarea şi asimilarea inovaţiei în activitatea economică a agenţilor
economici în baza evaluării costurilor legate de implementare inovaţiilor, adică a
investiţiilor de capital necesare producerii şi implementării noilor produse sau
tehnologii şi a efectelor economice obţinute în alte ramuri, diferite de cea de bază, din
contul aplicării inovaţiei. Dezvoltarea abordării sistemice a cercetării proceselor
economice se realizează prin aplicarea metodelor economico-matematice. Astfel, în
scopul realizării eficace a evaluării eficienţei integrale a inovaţiei, în baza conceptelor
metodei de evaluare a eficienţei inovaţiei prezentate în paragraful precedent, se

115
propune un algoritm economico–matematic utilizat pentru evaluarea eficienţei
inovaţiilor pe care îl prezentăm în continuare (figura 3.3.1).
Iniţierea inovaţiei şi stabilirea scopului implementării
inovaţiei pentru ramura de bază

Determinarea ramurilor conexe în care poate fi implementată inovaţia

Identificarea caracteristicilor performante ale inovaţiei şi aplicarea

inovaţiei în baza acestora pe ramurile conexe

Evaluarea costurilor de investiţii ce asigură condiţii pentru

aplicarea inovaţiei pe ramurile conexe

Întocmirea modelului de optimizare a alocării investiţiilor pentru inovare

între ramurile conexe, funcţia scop fiind de maximizare a profitului

Analiza eficienţei economice a variantelor

de implementare a inovaţiei

NU
Variantă optimă

DA

Implementarea inovaţiei
.
Figura 3.3.1. Algoritmul utilizat pentru evaluarea eficienţei inovaţiilor
la nivelul economiei naţionale
Sursa: Elaborat de autor

116
 Rezolvarea problemei de decizie privind implementarea inovaţiilor la nivelul
economiei naţionale are loc prin analiza tuturor soluţiilor raţional posibile în cadrul
fiecărei etape de analiză până la decizia finală, luată în baza criteriilor de eficienţă.
Din prezentarea metodei interdependenţelor tehnologice dintre ramuri s-a
conturat structura algoritmului de evaluare a eficienţei inovaţiei care se bazează pe
optimizarea costurilor investiţionale implicate se decizia cu privire la aplicarea
inovaţiei, şi cuprinde trei faze:
Prima fază – iniţierea inovaţiei, include alegerea acesteia, luarea deciziilor cu
caracter concepţional, care reprezintă determinarea sferelor de aplicare a inovaţiei,
precum şi alegerea strategiei deciziei de implementare a acesteia. Un alt moment
important la începutul formării sistemului de gestiune a eficienţei îl reprezintă
fundamentarea deciziei cu privire la implementarea a inovaţiei prin stabilirea
scopurilor şi obiectivelor pentru ramura de bază. Acestea pot fi, de exemplu:
minimizarea consumurilor de energie electrică şi materii prime, îmbunătăţirea
structurii producţiei, serviciilor, majorarea productivităţii, reducerea costurilor totale,
şi asigurarea calităţii înalte a produselor fabricate etc.
A doua fază, de evaluare, presupune analiza caracteristicilor performante ale
inovaţiei, apoi sunt determinate direcţiile optime ale deciziei de implementare a
inovaţiei. La această etapă sunt evidenţiate şi analizate caracteristicile performante
ale inovaţiei, sunt evaluate costurile de investiţii necesare pentru aplicarea inovaţiei,
precum şi a condiţiilor, care determină nivelul maxim al eficienţei produsului
inovaţional. Caracteristicile de calitate înaltă ale inovaţiei şi promovarea corectă a
acesteia pe piaţă reprezintă premisele de bază a realizării creşterii eficienţei
economice.
A treia fază, de sinteză, presupune organizarea unor modalităţi raţionale, mai
eficiente de repartizare a resurselor investiţionale pentru a asigura implementarea
inovaţiei în diferite ramuri ale economiei. La această etapă, variantele alese se
transformă în soluţii realizabile. Aici se trec în revistă şi se caută soluţiile optime

117
pentru implementarea inovaţiei, în condiţiile a celor mai rezonabile eforturi
investiţionale şi se aprobă planul acţiunilor de implementare.
Astfel, deciziile cu privire la implementarea inovaţiei, în mare măsură, se
bazează pe determinarea volumului investiţiilor necesare aplicării inovaţiilor în
activităţile economice a altor ramuri. În aceste condiţii, sunt formulate direcţii de
aplicare a inovaţiilor, care să asigure un raport corect între costurile necesare pentru
asigurarea condiţiilor de aplicare a inovaţiilor şi efectele totale obţinute, ce depind de
amploarea aplicării inovaţiei. Totodată, un aspect principal la evaluarea eficienţei
economice a inovaţiei, în afara preocupărilor pentru stabilirea oportunităţilor şi
profitabilităţii diferitor variante de implementare, cu implicaţii profunde asupra
eficienţei inovaţiilor, reprezintă modul în care investiţiile alocate pentru aplicarea
inovaţiilor sunt repartizate pe ramuri concrete, în care inovaţia respectivă poate fi
asimilată.
Astfel, eficienţa economică a proiectelor de investiţii în inovaţii depinde în
mare măsură de modalitatea repartizării resurselor disponibile. Fiind o problemă de
eficienţă economică, repartizarea pe ramuri a resurselor investiţionale disponibile
înseamnă că acestea trebuie direcţionate spre dezvoltarea ramurilor care prezintă cel
mai mare interes pentru progresul economiei şi societăţii şi numai în măsura în care
rezultatele finale justifică aceste costuri.
În mod obişnuit, problemele de investiţie au mai multe soluţii posibile. De
regulă, soluţii diferite duc la rezultate diferite. Din multitudinea de soluţii, una
(uneori mai multe) este cea mai bună, în sensul în care gradul de atingere a
obiectivului asociat soluţiei este cel mai înalt, adică rezultatul este maxim. Această
unică soluţie este soluţia optimă. O mare parte din problemele care se pun în
conducerea economică a agenţilor economici sunt problemele de optimizare. Calculul
optim de alocare a resurselor se poate realiza prin diferite metode matematice.
Modelarea matematică a acestor probleme oferă posibilitatea determinării soluţiilor
optime, contribuind pe această cale la ridicarea eficienţei economice a agenţilor
economici respectivi.

118
 În repartizarea optimă a resurselor deosebit de utile se dovedesc a fi calculele
de optimizare a alocării investiţiilor prin programarea matematică liniară.
Programarea liniară se ocupă de problemele de alocare în care atât obiectivul
măsurabil de optimizat, cât şi toate cerinţele impuse problemei sunt exprimate prin
funcţii liniare. O rezolvare eficientă (repartizarea optimă a investiţiilor în timp scurt)
a problemei prezentate se face prin utilizarea programării liniare. Unele fenomene şi
activităţi care apar în domeniul conducerii economice a agenţilor economici pot fi
procese de decizie în mai multe etape şi e mai raţional de a fi formulate ca probleme
de programare liniară, deoarece datorită dimensiunilor mari, rezolvarea lor este
dificilă prin alte metode tradiţionale.
Orice problemă de programare matematică, cunoscută încă sub numele de
problemă de optimizare, constă în determinarea valorilor unor variabile care, trebuind
să verifice un sistem de restricţii algebrice, determină minimul (sau maximul) unei
funcţii date. Această funcţie se numeşte funcţie obiectiv care exprimă scopul stabilit
şi a cărei valoare trebuie optimizată sau care trebuie să atingă o anumită valoare
prestabilită şi de cele mai multe ori are o semnificaţie concretă în problemele reale.
Restricţiile pe care variabilele trebuie să le verifice, exprimate ca relaţii algebrice
liniare sau neliniare de tip egalităţi sau inegalităţi, reprezintă legăturile funcţionale
dintre variabile şi limitările acestora, definite de situaţia reală modelată ca o problemă
de optimizare. De asemenea, restricţiile problemei prevăd condiţii de nenegativitate a
variabilelor.
Scopul şi obiectul urmărit prin elaborarea modelului economico-matematic
pentru evaluarea eficienţei investiţiilor în inovaţii îl constituie stabilirea unor relaţii
matematice prin care să se poată determina volumul total de investiţii necesar pentru
implementarea inovaţiei şi presupune dimensionarea nu numai a investiţiilor directe,
dar şi determinarea investiţiilor conexe, destinate transferului tehnologic, care sa-i
asigure condiţii necesare de realizare. În felul acesta, relaţia se face a fi reciprocă şi
rezultă că o investiţie în ramura de bază, generată de necesitatea implementării unei
inovaţii, determină un lanţ de alte investiţii (conexe) în alte ramuri, care se află în

119
interdependenţă tehnologică cu ramura de bază. Astfel, investiţiile directe sunt
necesare pentru realizarea implementării inovaţiei pe ramura de bază, iar investiţiile
conexe sunt determinate de investiţiile directe în ramurile adiacente sau chiar şi în
propria ramură.
Primul pas în rezolvarea unei astfel de probleme este determinarea efectelor şi
eforturilor prevăzute de implementarea inovaţiei în ramura de bază şi de aplicarea
acestei inovaţii în activitatea economică a altor ramuri. Această situaţie constituie
cadrul pe baza căruia se construieşte modelul matematic al problemei. Al doilea pas îl
reprezintă construcţia modelului matematic, de departe etapa cea mai dificilă în
rezolvarea unei probleme de programare liniară. Apoi, în scopul reducerii volumului
şi diminuării timpului, lucrărilor de calcul urmează transpunerea modelului într-un
program, şi rezolvarea acestuia cu ajutorul computer-ului şi în final, interpretarea
economică a rezultatelor obţinute şi formularea concluziilor cu privire la
posibilităţile, variantele de execuţie, precum şi analiza indicatorilor economici în
urma alocării optime a fondurilor de investiţii disponibile.
Pentru elaborarea modelului economico-matematic am considerat că se
intenţionează implementarea unor inovaţii recent elaborate şi înregistrate, în scopul
modernizării a câtorva întreprinderi, din diferite ramuri de activitate a economiei
naţionale. În acest scop se presupune că bugetul de investiţii destinat pentru
implementarea inovaţiilor pe cele k ramuri R1 , R2 ,L, Rk este de S u.m.

Admitem că investiţiile în ramurile de bază Ri , i = 1, k sunt cunoscute şi egale,

fiecare, cu si , iar profitul obţinut la 1 u.m. investiţie fiecare din aceste ramuri, în
urma implementării şi exploatării inovaţiilor, este egal cu pi . Odată cu obţinerea
noilor produse sau punerea în funcţiune a noilor tehnologii, apare necesitatea de
investiţii suplimentare, în scopul asigurării condiţiilor de difuzie a inovaţiilor. În acest
scop se alocă un fond de investiţii conexe Sc pentru a asigura aplicarea inovaţiilor în
activitatea altor ramuri A1 , A2 ,L, An . În situaţia când profitul preconizat la 1 u.m.
investiţie conexă din ramura A j este în valoare de pi j u.m, iar xi j este investiţia

120
conexă alocată în ramura j, ( j = 1, n ) , produsul pi j xi j reprezintă profitul obţinut în

ramura A j ( j = 1, n ) din investiţiile conexe alocate pentru aplicarea inovaţiei. Prin

urmare, profitul total al inovaţiei implementate va constitui suma
k
produsului ∑ pi si (profitul obţinut în ramurile de bază din implementarea inovaţiilor)
i =1

k n
şi a produsului ∑∑ p
i =1 j =1
ij xi j (profitului obţinut din aplicarea inovaţiilor în ramurile

k k n
conexe fiecărei ramuri de bază). Deci, Ptotal = ∑ pi si + ∑∑ pi j xi j .
i =1 i =1 j =1

Problema constă în repartizarea optimă a investiţiilor conexe pe ramurile în

care urmează a fi aplicată inovaţia, astfel încât profitul rezultat din aceste activităţi să
fie maxim. Iar condiţiile stabilesc că investiţiile directe alocate pentru implementarea
inovaţiilor în ramurile de bază şi rentabilitatea acestora sunt cunoscute apriori.
k
Dat fiind faptul că componenta ∑p s
i =1
i i a profitului total ( Ptotal ) este cunoscută,

k n
problema examinată se reduce la determinarea max Z = ∑∑ pi j xi j ceea ce reprezintă
i =1 j =1

expresia funcţiei scop aferentă proiectului inovaţional, care reflectă obţinerea

profitului maxim.
Sistemul de restricţii ce condiţionează aplicarea inovaţiilor, ţine de disponibilul
de resurse investiţionale destinate pentru aceste acţiuni. Pentru respectarea
restricţiilor trebuie avute în vedere costurile investiţionale necesare pentru aplicarea
inovaţiei pe fiecare ramură. Restricţiile impuse sunt următoarele:
1. Încadrarea în volumul total al investiţiilor necesare pentru implementarea
inovaţiei:
k n

∑∑
i =1 j =1
xi j ≤ Sc ;

2. Limitarea valorii totale a investiţiilor conexe, alocate în scopul aplicării

inovaţiei pe ramurile adiacente ramurii de bază Ri, astfel, încât, să nu depăşească
investiţia care a fost destinată implementării inovaţiei în ramura de bază:

121
 ( )
n

∑ j =1
x i j ≤ s i i = 1, k ;

3. Stabilirea minimului de investiţii conexe ce se cere a fi alocat ramurilor

conexe ramurii de bază, în scopul de a asigura aplicarea inovaţiilor, care au fost deja
implementate în ramurile de bază:

( )
n

∑j =1
xi j ≥ xi j min i = 1, k ; j = 1, n ;

4. Respectarea condiţiilor de nenegativitate pentru variabilele de decizie.

Fondurile de investiţii alocate pentru implementarea inovaţiei pe ramuri nu pot avea
valori negative, deoarece acestea trebuie să respecte condiţii de investiţie minimă,
impuse prin restricţia precedentă: xi j ≥ 0 , (i = 1, k ; j = 1, n ).
Din enunţul problemei rezultă o condiţie generată de cerinţa de eficienţa
maximă a investiţiilor, ce exprimă că profitul obţinut din viitoarele activităţi în care a
fost implementată inovaţia trebuie să fie cât mai mare. Aceasta şi reprezintă, de fapt,
funcţia obiectiv. Astfel, stabilirea variantei optime de repartizare a investiţiilor pe
ramurile conexe, în condiţiile obţinerii profitului maxim, se face prin utilizarea
modelului matematic de programare liniară, care se prezintă în continuare.
Respectând configuraţia generală a modelului matematic al unei probleme de
programare liniară, forma generală a modelului matematic elaborat în scopul
repartizării optime a investiţiilor conexe, necesare pentru aplicarea inovaţiilor este:
k n
max Z = ∑∑ pi j xi j
i =1 j =1
k n
(1) ∑∑
i =1 j =1
x i j ≤ Sc ;

( )
n
(2) ∑j =1
x i j ≤ s i i = 1, k ;

( )
n
(3) ∑j =1
xi j ≥ xi j min i = 1, k ; j = 1, n ;

(4) (
xi j ≥ 0 , i = 1, k ; j = 1, n . )

122
 Soluţionând acest model matematic, obţinem valorile variabilelor xi j , care
reprezintă optimul de investiţii alocate pentru implementarea inovaţiei pe ramurile
k k n
conexe, ce maximizează funcţia z şi prin urmare funcţia Ptotal = ∑ pi si + ∑∑ pi j xi j .
i =1 i =1 j =1

Aceasta reprezintă, de fapt, funcţia de eficienţă economică a modelului, care conduce

la ideea că profitul total obţinut din viitoarele activităţi economice ale ramurilor de
bază în care s-a realizat prima implementare a inovaţiei, inclusiv suma profiturilor
suplimentare obţinute în ramurile conexe în activitatea cărora inovaţia respectivă a
fost aplicată, trebuie să tindă către o valoare maximă.
Astfel, modelul problemei de programare liniară este utilizat la determinarea
modalităţii de alocare optimă a investiţiilor în cadrul unui proiect inovaţional, care în
cadrul studiului realizat prevede investiţia în ramura de bază şi investiţii conexe,
suplimentare în alte ramuri, în care inovaţia urmează a fi aplicată.
În determinarea şi repartizarea investiţiilor în inovaţii pe ramurile conexe s-a
ţinut cont de efectele economice ce le prezintă realizarea investiţiilor în inovaţii pe
aceste ramuri, dar nu şi de implicaţiile factorului timp. În situaţia analizată se
consideră că investiţia directă nu ia timp şi alocarea investiţiilor conexe se realizează
după ce investiţia directă a fost efectuată. Dacă repartizarea investiţiilor conexe se
efectuează la momente diferite în timp, atunci atât restricţiile problemei, cât şi
funcţia-obiectiv se modifică prin considerarea valorilor actualizate. Acest fapt se
realizează prin multiplicarea valorilor necesar a fi actualizate cu coeficientul at-1, unde
factorul de actualizare a = (1 + i)-1.
Problema identificării fluxurilor de investiţii conexe necesare în alte ramuri,
rămâne puţin clarificată, de aceea în literatura de specialitate s-a emis opinia de a
restrânge numărul de ramuri luate în calcul, în caz concret la repartizarea investiţiilor
conexe. Din aceste considerente la aplicarea modelului economico-matematic s-au
luat în calcul trei ramuri. Exemplificarea modului de aplicare a acestui model se va
face pe baza unei situaţii convenţionale, prezentate în continuare.

123
 Înainte de a prezenta studiul de caz, ţinem să menţionăm că la începutul anului
curent, prin Hotărârea Guvernului nr. 212 din 18.02.2005 cu privire la aprobarea
programului de facilitare a activităţii de investiţii „ProInvest” pentru anii 2005-2006.
Programul reprezintă un document unic care ţine de politica Guvernului aferentă
investiţiilor pe termen scurt. Una din direcţiile prioritare de direcţionare a investiţiilor
reprezintă elaborarea, implementarea şi dezvoltarea tehnologiilor avansate, inclusiv a
celor informaţionale, inovaţiilor, "know-how"-urilor. Guvernul a inclus în acest
program şase sectoare din activitatea economică, care prezintă un interes sporit
pentru potenţialii investitori din republică şi din străinătate, precum şi cu potenţial
sporit de dezvoltare, care prezintă avantaje competitive pentru Republica Moldova.
Aceste sectoare ale economiei naţionale vor beneficia în mod prioritar de investiţii în
cadrul programului respectiv şi sunt următoarele:
y Elaborarea produselor de programe,
y Producerea noilor materiale de construcţii,
y Producerea materialului săditor devirozat pomicol şi viticol cu valori
biologice sporite,
y Dezvoltarea infrastructurii de telecomunicaţii şi tehnologii informaţionale,
y Industria farmaceutică,
y Producerea de maşini, utilaje şi echipamente electrice şi electronice.
În scopul aplicării modelului economico-matematic elaborat şi prezentat
anterior, am considerat că se intenţionează implementarea unor inovaţii pe trei
sectoare prioritare ale economiei, de exemplu: producerea noilor materiale de
construcţii (A), industria farmaceutică (B), producerea de maşini, utilaje şi
echipamente electrice şi electronice (C). Bugetul de investiţii aferent constituie 3 mln.
lei. Astfel, s-au alocat investiţii directe (xi) pentru implementarea inovaţiei pe trei
ramuri beneficiare de investiţii în mod prioritar, considerate de bază, în valoare de 1,2
mln. lei, 1,1 mln. lei şi 1 mln. lei respectiv. Totodată, s-a considerat că ratele
rentabilităţii aferente acestor ramurilor în care se implementează inovaţiile, se

124
prezintă în valoare de 0,28 lei/1leu investiţie, 0,24 lei/1leu investiţie şi 0,18 lei/1leu
investiţie, respectiv.
Inovaţiile implementate în ramurile respective pot avea aplicaţii în procesele de
producere din cadrul altor ramuri, utilizatoare de produs al ramurilor de bază, însă
acest fapt necesită investiţii suplimentare. Astfel, s-a considerat că în scopul
asigurării aplicării inovaţiilor în activitatea ramurilor conexe a fiecărei ramuri de bază
se va aloca un fond de investiţii suplimentare în valoare de 3 mln. lei. Se cere ca
ramurile conexe să primească un minim necesar de investiţii pentru modernizare şi
inovare, care să asigure condiţii de implementare a inovaţiei în activitatea proprie.
Acest minim este stabilit pentru ramurile conexe fiecărei ramuri de bază în valoare
de: 150 000 lei, 225 000 lei şi 120 000 lei respectiv.
S-a considerat că în funcţie de ramura şi suma care s-a investit, profitul obţinut
la 1 leu investiţie este diferenţiat şi se înscrie în următorul tabel:
Profituri obţinute la 1 leu investiţie conexă
Ramura A1 A2 A3
R1 0,18 0,15 0,08
R2 0,09 0,14 0,06
R3 0,12 0,14 0,09
Astfel, dacă suma de 1,2 mln. lei este alocată ramurii de bază R1, atunci în
această ramură se obţine un profit de 0,28 lei la 1 leu investit, dar care antrenează
respectiv în celelalte ramuri cu care se află în interdependenţă tehnologică, profit în
valoare de 0,18, 0,15 şi 0,08 lei la 1 leu investiţie, respectiv, ca rezultat al investiţiilor
conexe. Rezultă, că pentru asigurarea funcţionării normale şi echilibrate, şi
aprovizionării cu materii prime a procesului de producţie din ramura R1 vor fi
antrenate investiţii şi în celelalte ramuri, adiacente ramurii R1 – ramurile A11, A12, A13
în urma cărora se vor obţine volume de producţie şi profituri suplimentare.
Astfel, profitul total obţinut în rezultatul investiţiilor în inovaţie într-o ramură a
economiei constituie totalul dintre profitul obţinut în urma investiţiei directe pentru
implementarea inovaţiei şi a plusprofitului total obţinut în ramurile conexe ca urmare
a deciziei de investiţie pentru aplicarea inovaţiei în activitatea economică.

125
 Ne-am propus să realizăm mai întâi, repartizarea optimă a investiţiilor conexe
necesare a fi efectuate în ramurile care asigura condiţii de aplicare a inovaţiei Apoi,
în baza rezultatelor obţinute se va efectua analiza eficienţei investiţiilor repartizate
ramurilor conexe pentru aplicarea inovaţiei.
Conform datelor iniţiale s-a construit următorul sistem de ecuaţii:
max Z = 0,18x11 + 0,15x12 + 0,08x13 + 0,09x21 + 0,14x22 + 0,06x23 + 0.12x31 +
0.14x32 + 0.09x33, dacă
⎧ x 11 + x 12 + x 13 + x 21 + x 22 + x 23 +
⎪ + x
⎪ 31 + x 32 + x 33 ≤ 3000000,

⎪
⎪
⎪ x 11 + x 12 + x 13 ≥ 150000,
⎪ x 21 + x 22 + x 23 ≥ 225000,
⎪
⎪ x 31 + x 32 + x 33 ≥ 120000,
⎨
⎪
⎪ x 11 + x 12 + x 13 ≤ 1200000,
⎪
⎪ x 21 + x 22 + x 23 ≤ 1100000,
⎪x + x
32 + x 33 ≤ 1000000,
⎪ 31
⎪
⎪x ,x ,x ,x ,x ,x ,x ≥ 0.
⎩ 11 12 13 21 22 23 31, x 32 , x 33

Problema cuprinde un număr de 9 variabile ce intervin în modelul de

programare liniară. Rezolvarea modelului de programare liniară a fost realizată cu
ajutorul pachetului informatic specializat QM, care a asigurat atât rezultate optime,
cât şi rapiditate în rezolvare. Rezultatele problemei de alocare a investiţiilor conexe
se anexează (anexa 6).
Rezultatele problemei reflectă vectorul (X) repartizărilor optime ale investiţiilor
conexe pe ramurile în care inovaţia urmează a fi aplicată, decizie luată în dependenţă
de disponibilul de investiţii şi rata rentabilităţii aferentă ramurii în care urmează a fi
implementată inovaţia. Din rezultatele problemei se observă că pentru obţinerea
profiturilor maxime, dacă bugetul total de resurse investiţionale este limitat,

126
investiţiile conexe sunt repartizate acelor ramuri care vor asigura cel mai mare profit
la 1 leu investiţie.
După cum rezultă din rezultatele prezentate, cifrele totale se încadrează
totalmente în condiţiile iniţiale ale problemei, care se referă la limitarea costurilor
investiţionale necesare pentru aplicarea inovaţiilor în procesul de producere. În aceste
condiţii se respectă condiţiile impuse de condiţiile problemei, de încadrare în limita
bugetului de resurse investiţionale, astfel ca profitul total obţinut să fie maxim. Prin
această modalitate de repartizare a investiţiilor pentru inovare pe ramurile conexe, s-a
obţinut profitul maxim în valoare de 436400 lei, care reprezintă suma profitului total
obţinut pe ramurile conexe.
Dacă se înlocuiesc valorile obţinute ale investiţiilor în inovaţii în funcţia
obiectiv, se poate estima profitul total obţinut în ramurile conexe şi totodată, eficienţa
generală a investiţiilor în inovaţii, determinată de raportul dintre investiţiile alocate şi
profitul obţinut.
Modelele de repartizare optimă a investiţiilor în inovaţii, pot impune o varietate
de condiţii, care să stabilească restricţiile aferentei problemei de optimizare, care să
se refere la situaţii concrete din activitatea unui agent economic sau ce ţin de
obiectivele politicii promovate la nivelul economiei naţionale.
În aceiaşi ordine de idei, menţionăm că numărul redus de ramuri (sectoare) de
activitate economică luate în considerare la aplicarea modelului, se explică prin
intenţia de a face calculele mai puţin dificile. În practică, recomandăm, ca aceste
calcule să se facă pe baza unui număr mai mare de ramuri, fapt care va condiţiona
identificarea interdependenţelor tehnologice eficiente dintre ramuri, precum şi
exactitate sporită a calculelor. Totodată, dacă repartizarea investiţiilor este prevăzută
pe o perioadă mai mare de 1 an, avându-se în vedere factorul timp, valorile obţinute
ale variabilelor urmează a fi actualizate.
Deci, modelul economico–matematic elaborat, prin programarea matematică,
se subordonează scopului, urmărit pe parcursul desfăşurării analizelor, de a determina
cea mai bună variantă de investiţii, care determină deciziile cu privire la alocarea de

127
investiţii pentru aplicarea inovaţiilor în ramurile cele mai rentabile, adică cele care
vor avea influenţe determinante asupra eficienţei totale a proiectelor inovaţionale.
Astfel, calculele de eficienţă economică, realizate prin aplicarea modelului
economico-matematic, trasează direcţiile prioritare de alocare a investiţiilor în
inovaţii spre cele mai indicate ramuri pentru a fi dezvoltate, decizii care trebuie,
totodată, să se alinieze cerinţelor pieţii. Acest model reprezintă un instrument adecvat
pentru alegerea acelor direcţii de investire prin care cu eforturi optime, să se poată
obţine rezultate maxime şi competitive. Aceste modelări pot avea implicaţii şi la
iniţierea unor programe de stat, ce ţin de orientarea fondurilor de investiţii şi
stimularea investitorilor din anumite ramuri, care să urmărească obiective de
implementare şi difuzie a inovaţiilor în sistemul economic.
Considerăm că aceste calcule de optimizare a utilizării resurselor investiţionale
pentru implementarea inovaţiilor, trebuie să premeargă celorlalte calcule de eficienţă
economică a investiţiilor, deoarece în mare măsură calculele tradiţionale de estimare
a eficienţei economice a investiţiilor, sunt condiţionate de rezultatele obţinute. În cele
din urmă, prin conceptele matematice utilizate, care au implementat algoritmul de
evaluare a eficienţei investiţiilor în inovaţii, programarea matematică dovedeşte a
avea contribuţii importante la perfecţionarea unor aspecte de evaluare a eficienţei
investiţiilor. În concluzie, rezultatele expuse în acest capitol cu privire la aprecierea
eficienţei investiţiilor în inovaţii, şi în special a metodei care presupune evaluarea
eficienţei inovaţiei prin metoda interdependenţelor tehnologice dintre ramuri, va
asigura o apreciere complexă a eficienţei proiectelor inovaţionale.

128
 SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE

Importanţa şi semnificaţia inovaţiei se manifestă prin totalitatea acţiunilor şi

măsurilor generate de aceasta, din care rezultă creşterea eficienţei economice la
toate nivelurile. Rolul inovaţiei în dezvoltarea economiei naţionale, care face ca
efectele economice obţinute la acelaşi volum de eforturi să fie mai semnificative, a
determinat necesitatea cercetării aspectelor implicării factorului inovaţional asupra
creşterii eficienţei investiţiilor.
Prezenta lucrare reprezintă o încercare de determinare a impactului inovaţiei
asupra restructurării şi dezvoltării ramurilor economiei naţionale în contextul
tendinţelor de integrare europeană a Republicii Moldova. Lucrarea propune o nouă
abordare a problemei evaluării eficienţei investiţiilor în inovaţii la nivelul
ramurilor şi pe ansamblul economiei naţionale. Astfel, inovaţia prezentei lucrări
constituie abordarea unor aspecte privind estimarea eficienţei investiţiilor în
inovaţii, care vizează majorarea eficienţei inovaţiei implementate în activitatea
economică în contextul formării interdependenţelor tehnologice între ramuri la
nivelul economiei naţionale.
În acest context, caracter novator posedă propunerea algoritmului de
evaluare a eficienţei investiţiilor în inovaţii, care presupune şi elaborarea unui
model economico-matematic de optimizare a eforturilor investiţionale necesare
aplicării inovaţiei pe ramurile conexe. În cadrul studiului realizat fondul
investiţional total prevede investiţia în ramura de bază pentru prima implementare
a inovaţiei şi investiţii suplimentare, conexe, efectuate în alte ramuri în scopul
asigurării condiţiilor de aplicare a inovaţiei, iar repartizarea optimă a acestor
investiţii reprezintă prin excelenţă o problemă de evaluare a eficienţei economice a
investiţiilor în inovaţii.
Rezultatele obţinute în urma cercetărilor realizate pot fi formulate în
următoarea consecutivitate:
1. Cercetările efectuate au determinat sistematizarea unui volum de
informaţii, în ceea ce priveşte rolul şi locul inovaţiei în dezvoltarea economiei

129
naţionale, precum şi corelarea procesului inovaţional cu procesul investiţional în
condiţiile aspiraţiilor de integrare economică în spaţiul european;
2. Pentru sporirea eficienţei activităţii ştiinţifice şi de inovare, este necesară
o politică de stat cu obiective bine definite. În acest scop, au fost propuse unele
măsuri orientate spre stimularea spiritului inovator şi crearea unui climat favorabil
pentru procesele inovatoare, în contextul reformelor economice actuale din
Republica Moldova;
3. Au fost cercetate şi sintetizate particularităţile ce intervin la estimarea
eficienţei investiţiilor în inovaţii. S-a constatat că, în acest caz, este necesar să se
ţină cont de interesele mai multor participanţi, să se evalueze, chiar dacă nu
valoric, toate efectele inovaţiilor. Astfel, s-a stabilit că evaluarea eficienţei
investiţiilor în inovaţii este nemijlocit legată de problema aprecierii complexe a
eficienţei investiţiilor alocate pentru implementarea inovaţiilor, însă, este necesar
să fie completată în conformitate cu fiecare particularitate;
4. A fost elaborată o nouă metodă de evaluare a eficienţei inovaţiilor, prin
argumentarea interdependenţelor tehnologice dintre ramuri. Această metodă se
bazează pe ideea că eficienţa inovaţiei este determinată de efectele economice ale
inovaţiei obţinute în ramurile în care s-a realizat prima implementare, precum şi în
alte ramuri ale economiei naţionale în care inovaţia a fost aplicată datorită
caracteristicilor pe care le posedă, toate, în raport cu costurile ce le implică
implementarea inovaţiilor în activitatea de bază a acestor ramuri, ţinând cont de
specificul interdependenţelor tehnologice formate la nivelul economiei naţionale.
În acest context, eficienţa inovaţiei este percepută în funcţie de amploarea
aplicabilităţii inovaţiei şi costurile necesare pentru aplicarea inovaţiei;
5. În baza metodei propuse, s-a realizat conceperea algoritmului pentru
evaluarea eficienţei inovaţiilor în scopul realizării eficace a evaluării eficienţei
investiţiilor în inovaţii la nivelul economiei naţionale. Pentru realizarea acesteia,
conform algoritmului prezentat, este necesară aplicarea metodelor matematice şi
utilizarea calculelor computerizate;

130
 6. A fost elaborat, prin programarea matematică, modelul economico-
matematic de optimizare a repartizării investiţiilor necesare pentru implementarea
inovaţiei. Prin stabilirea unor relaţii matematice s-a urmărit efortul de a determina
cea mai bună variantă de investiţii în baza estimării costurilor de investiţii pentru
aplicarea inovaţiei pe ramurile conexe şi a efectelor aşteptate. Aplicarea modelului
elaborat în baza unui exemplu, a presupus dimensionarea nu numai a investiţiilor
directe, dar şi determinarea investiţiilor necesare aplicării inovaţiei în alte ramuri,
conexe ramurii de bază, respectând restricţiile, ce prevăd limitarea costurilor de
investiţii necesare realizării inovaţiei. Principiul de eficienţă s-a regăsit în funcţia-
scop a modelului care prevede maximizarea rentabilităţii totale a inovaţiei, celei
din ramura de bază şi a rentabilităţii adiţionale generate de aplicarea inovaţiei
respective în ramurile conexe.
În general, în teza elaborată, efortul a fost concentrat asupra abordării
tangenţiale unor aspecte ce ţin de evaluarea eficienţei investiţiilor. Cu încredere
considerăm că rezultatele expuse cu privire la aspectele privind estimarea eficienţei
investiţilor în inovaţii vor asigura o apreciere complexă a efectului economic total
realizat în urma implementării inovaţiei în activitatea economică a ramurilor
economiei naţionale. Rezultatele cercetării au un aspect conceptual şi operaţional,
şi pot completa metodele de aprecierea a eficienţei economice a investiţiilor. De
asemenea rezultatele obţinute pot fi implementate în practica managerială în scopul
perfecţionării şi eficientizării procesului decizional cu privire la investiţiile în
inovaţii.

131
 CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

În baza cercetărilor efectuate pot fi conturate următoarele concluzii:

1. Transformările economice din Republica Moldova şi orientarea spre o
dezvoltare economică durabilă, în concordanţă cu interesele naţionale, necesită
realizarea şi menţinerea unui ritm înalt de creştere economică prin tranziţia spre o
societate informaţională bazată pe cunoaştere. Aceasta impune opţiunea pentru o
dezvoltare a economiei prin utilizarea inovaţiilor, a tehnologiilor noi şi a metodelor
manageriale progresiste. În aceste condiţii, investiţiile sunt importante, pentru ca au
un rol esenţial în a promova noul, noile tehnologii, în crearea de noi capacităţi de
producţie, în a genera inovaţia şi tot ceea ce duce la progresul material şi, de ce nu,
spiritual al societăţii.
2. Ca urmare, producerea noilor cunoştinţe şi tehnologii, precum şi utilizarea
lor eficientă în practica economică, determină atingerea obiectivelor de obţinere a
unei creşteri economice durabile, a stabilităţii macroeconomice precum şi
funcţionarea reală a mecanismelor pieţei, consolidarea unui mediu de afaceri solid.
Însă, acestea depind în mare măsură de capacitatea de atragere a investiţiilor şi
sporirea eficienţei acestora. În aceste condiţii, investiţiile sunt importante, pentru că
au un rol esenţial în promovarea noului, noilor tehnologii, în crearea noilor capacităţi
de producţie, în generarea inovaţiei şi a tot ceea ce duce la progresul material şi, de ce
nu, spiritual al societăţii. Însă, toate acestea sunt determinate, în mare parte, de
capacitatea de atragere a investiţiilor şi sporirea eficienţei acestora. Astfel, în
condiţiile economiei de piaţă şi ale concurenţei naţionale şi internaţionale, inovaţiile,
privite ca un rezultat obţinut pe piaţă în urma investiţiilor într-un produs sau
tehnologii noi, trebuie să fie asimilate în modul cel mai eficient, adică cu nivel
maxim al efectelor pe o unitate de efort.
3. Tendinţa de maximizare a eficienţei inovaţiei pe cale minimizării costurilor,
în condiţii de calitate înaltă poate fi considerată una din direcţiile principale ale
dezvoltării economice la etapa actuală, deoarece stimulează soluţionarea unei

132
probleme stringente, care este economisirea de resurse (de muncă, materiale, de
capital). Această opţiune este confirmată de tendinţele ţărilor dezvoltate de a reduce
ponderea materiei prime, energiei, forţei de muncă şi a termenilor de timp în valoarea
produselor finite în rezultatul implementării noilor tehnologii şi, respectiv, este
orientată spre a asigura creşterea productivităţii muncii, sporirea ponderii produselor
noi şi modernizate în totalul producţiei, creşterea competitivităţii producţiei pe piaţă,
atât la nivel naţional cât şi internaţional, precum şi majorarea exporturilor şi
consolidarea mediului concurenţial.
4. Procesul inovaţional, în viziunea autorului, a fost analizat ca un proces
amplu, complex şi realizat la mai multe niveluri. În acest context, procesul
inovaţional reprezintă totalitatea activităţilor de cercetare şi elaborare ştiinţifică,
realizarea a noi tipuri de produse şi servicii, implementarea noilor tehnologii, dar,
totodată, include şi activităţi importante de difuzie a inovaţiilor. Acestea
condiţionează transfer tehnologic, astfel, aplicarea noilor materiale şi procese
tehnologice în activitatea de bază a sectoarelor economiei, adoptarea noilor metode
de gestiune în alte ramuri şi, în final, modificări structurale prin formarea a noi
sectoare ale economiei.
5. Elementele structurale care compun ramurile sistemului economic se află
sub incidenţa inovaţiilor, fiind direct influenţate de efectele acesteia, care se exprimă
prin asimilare şi realizarea de noi produse, introducerea metodelor şi tehnologiilor
noi. Din analizele efectuate, putem afirma că implementarea inovaţiilor, generând
efecte de majorare în ramura în care se aplică inovaţia, dar şi în alte ramuri ale
economiei naţionale, constituie sursa schimbărilor structurale şi implicit a
modificărilor tehnologice la nivelul ramurilor economiei naţionale, care generează
majorarea eficienţei economice şi a rentabilităţii investiţiilor. Astfel, la nivelul
economiei naţionale apar anumite interdependenţe tehnologice între ramuri, care
formează sursele fluxurilor indirecte de inovaţii.
6. În scopul asigurării unei dezvoltări economice eficiente, care presupune un
proces de modernizare continuă, bazat pe asimilarea inovaţiei, este necesar de a crea

133
un mediu favorabil pentru desfăşurarea proceselor inovatoare. În acest sens un rol
direct activ trebuie să-i revină statului, care prin promovarea politicilor sale să creeze
condiţii economice, organizaţionale şi de drept necesare pentru asigurarea
desfăşurării activităţii ştiinţifice şi de inovare, să stimuleze procesele inovatoare prin
majorarea eforturilor publice pentru finanţarea cercetărilor ştiinţifice şi prin
facilitarea atragerii investiţiilor din contul agenţilor economici, investitorilor străini şi
altor surse, precum şi să contribuie la utilizarea eficientă a rezultatelor tehnico-
ştiinţifice şi atingerea altor obiective ale dezvoltării social-economice.
7. În condiţiile moderne, preocuparea fundamentării economice a deciziilor de
investiţii în inovaţii capătă o actualitate deosebită. Aceste aspecte apar atât la nivelul
agenţilor economici inovativi, care activează pe principiul autofinanţării şi acoperirii
cheltuielilor cu venituri proprii, cât şi la nivelul structurilor de stat, care iau decizii
privind distribuirea resurselor bugetare în scopul finanţării şi realizării programelor
ştiinţifice, sociale sau altele de interes naţional, precum şi a băncilor, de exemplu,
care oferă credite pentru dezvoltarea industriei, ştiinţei şi alte acţiuni. Astfel, în
condiţiile actuale ale economiei de piaţă, diferenţele dintre scopurile subiecţilor
economici participanţi la proiect conduc la necesitatea de a evidenţia indicatori ai
eficienţei economice, referitor la diferite nivele ale sistemului economic.
8. În realitatea economică, estimarea eficienţei economice a inovaţiilor
implică unele aspecte destul de importante. Unele din ele cum ar fi actualizarea
fluxurilor de mijloace băneşti, comensurabilitatea valorilor în momente diferite
momente de timp, implicarea factorilor de inflaţie, incertitudine şi risc, sub aspect
tehnic pot fi luate în calcul prin aplicarea diferitor metode de calcul, coeficienţi etc.
Însă, la aprecierea eficienţei economice a proiectului inovaţional pe lângă
determinarea efectului economic total obţinut din implementarea inovaţiei o
importanţă deosebită are şi trecerea în evidenţă a altor aspecte ale efectului inovaţiei
cum ar fi cel social, informaţional şi ecologic. Acestea nu pot fi evaluate aparte, dar
nici comparabile între ele nu sunt, dar luate ca totalitate pot da o apreciere integrală a
eficienţei proiectului inovaţional sub toate aspectele.

134
 9. Preocuparea fundamentării economice a deciziilor de investiţii în inovaţii
capătă o amploare deosebită datorită complexităţii procesului inovaţional. Având un
domeniu destul de vast, evaluarea integrală a eficienţei economice a investiţiilor în
inovaţii nu poate fi realizată fără a ţine cont de implicaţiile sale macroeconomice.
Datorită interdependenţelor tehnologice ce există între ramurile economiei naţionale,
implementarea inovaţiei într-o ramură a economiei care are ca rezultat creşterea
eficienţei acesteia, iar la rândul său creează anumite premize pentru dezvoltarea
mediului inovaţional în alte ramuri. Astfel, este de apreciat efectul multiplicator al
inovaţiei, eficienţa sa influenţând pozitiv celelalte sectoare ale economiei, iar în
aceste condiţii aprecierea eficienţei economice a investiţiilor în inovaţii nu poate fi
efectuată detaşat.
10. Evaluarea eficienţei economice a inovaţiei la nivelul economiei naţionale
presupune evaluarea efectelor economice obţinute în ramura care implementează
inovaţia în activitatea economică, care se prezintă ca sursă de inovare pentru ramurile
utilizatoare, precum şi efectele obţinute în ramurile conexe în rezultatul aplicării
inovaţiei. Metoda bazată pe interdependenţele tehnologice dintre ramuri, propusă
pentru evaluarea eficienţei proiectelor inovaţionale, are ca scop determinarea unor
soluţii privind aplicarea inovaţiei în diferite ramuri, datorită caracteristicilor de bază
pe care le posedă, precum şi costurile investiţionale legate de aplicarea inovaţiei.
Astfel, aplicabilitatea în diferite ramuri apare ca esenţă a inovaţiei, iar caracteristicile
producţiei inovaţionale ca forme concrete, dar nu unice de manifestare a acestora, şi
alegerea proiectelor, în mare măsură, depinde de optimizarea costurilor care asigură
implementarea inovaţiei. Principiul de eficienţă economică se manifestă, în acest caz,
prin obţinerea unor rezultate economice sporite ca efecte ale implementării inovaţiei
cu eforturi financiare optime, eficienţa totală a inovaţiei fiind determinată atât de
rentabilitatea ramurii de bază, cât şi de rentabilitatea adiţională obţinută în ramurile
conexe în care inovaţia respectivă şi-a găsit aplicaţii.
11. Aplicarea modelării matematice în evaluarea eficienţei inovaţiei oferă
posibilităţi cât mai exacte şi rapide de considerare a diferitelor variante de investire în

135
inovaţii la nivelul ramurilor economiei naţionale, de analiză a diferitelor forme de
exprimare a efectului şi, totodată, de evaluare a influenţei repartizării resurselor
investiţionale asupra efectului total. De asemenea, modelul elaborat având funcţia
scop de maximizare a rentabilităţii totale obţinute pe ramurile în care inovaţia a fost
implementată, permite, prin utilizarea tehnicii de calcul moderne, luarea deciziilor cu
privire la implementarea inovaţiei în diferite ramuri, în limita restricţiilor de
optimizare a costurilor implementării. Scopul acestui model matematic reprezintă
utilizarea metodelor matematice pentru luarea unor decizii mai eficiente, în timp scurt
privind investirea în inovaţii, cu ajutorul utilizării tehnicii de calcul moderne.
Din cele expuse mai sus se poate confirma că metodele de apreciere a eficienţei
inovaţiilor trebuie să se perfecţioneze, necesitând să ia în calcul toate aspecte ce ţin
de implicarea factorului inovaţional la evaluarea eficienţei investiţiilor.
În conformitate cu concluziile expuse, se propun următoarele recomandări:
1. În etapa actuală de dezvoltare a economiei naţionale, caracterizată de
insuficienţa investiţiilor pentru modernizarea economiei, de actualitate vădită sunt
acţiunile consecvente în scopul creării condiţiilor de atragere a investiţiilor în
procesul inovaţional, inclusiv a celor străine. Aceste acţiuni trebuie să ţină de:
y ameliorarea climatului investiţional şi de afaceri,
y corelarea dintre politica inovaţională şi politica investiţională, în scopul
orientării fluxurilor de investiţii spre proiectele inovaţionale;
y dezvoltarea infrastructurii inovaţionale şi stimularea participării sectorului
antreprenorial în elaborarea şi implementarea inovaţiilor.
2. Tranziţia spre integrare europeană impune decizii ferme, care să asigure
creşterea eficienţei investiţiilor. În acest sens, se recomandă de a imprima investiţiilor
priorităţi impuse de modernizare şi inovare, deoarece eficienţa economică a
investiţiilor, privită prin prisma metodelor contemporane, este determinată de
intensificarea factorului inovaţional.
3. În condiţiile în care inovarea, ca proces, se bazează pe interdependenţele
tehnologice ce se formează în rezultatul implementării inovaţiei la nivelul ramurilor

136
(sectoarelor) economiei naţionale, se recomandă stabilirea printr-o decizie la nivel de
stat a ramurilor prioritare ale economiei naţionale, tehnologic intensive, care ocupă o
poziţie-cheie în implementarea şi difuzia inovaţiilor. În acelaşi timp, direcţionarea
investiţiilor substanţiale spre aceste sectoare constituie un aspect important al
iniţiativelor strategice de promovare a inovării în sistemul economic.
4. Deciziile cu privire la alocarea investiţiilor în inovaţii în ramurile prioritare
ale economiei naţionale necesită a fi luate în baza selectării proiectelor inovaţionale
cu perspective sporite de eficienţă economică. Astfel, se propune ca sistemul de
selectare a proiectelor inovaţionale să se bazeze pe aşa aspecte ca: realizarea
comercială a inovaţiei, orientarea spre dezvoltarea sau înnoirea tehnologiilor de
producere, posibilităţile de atragere a resurselor investiţionale din alte surse, valoare
adăugată maximă, precum şi caracterul interramural al aplicabilităţii inovaţiei, care ar
putea genera profituri suplimentare.
5. Se propune utilizarea modelării matematice la luarea deciziilor de aplicare a
inovaţiei în activitatea ramurilor economiei naţionale. Aceasta oferă factorilor de
decizie posibilitatea identificării soluţiei optime de alocare a investiţiilor în inovaţii şi
stabilirii direcţiilor de orientare a resurselor investiţionale spre sectoarele cele mai
atractive, care prezintă perspectivele cele mai promiţătoare de obţinere a veniturilor
din aceste investiţii şi, astfel, vor fi create premise pentru creştere economică.
6. Pentru direcţionarea eforturilor investiţionale către realizarea proiectelor
inovaţionale cu eficienţă înaltă, este oportună aplicarea modelului de optimizare
propus. Astfel, binevenit este ca aceste calcule, efectuate în scopul repartizării
judicioase a resurselor investiţionale pentru inovare, să le preceadă pe cele efectuate
prin metodele general acceptate, deoarece, în mare parte, aceste modelări reprezintă
determinantul realizării proiectelor inovaţionale.
7. Se recomandă aplicarea rezultatelor şi a concluziilor principale ale tezei,
deoarece contribuie la completarea teoriei şi practicii de evaluare a eficienţei
investiţiilor, în procesul didactic la completarea programului de studii la disciplinele
de specialitate pentru specialităţile cu profil economic.

137
 BIBLIOGRAFIE

Acte legislative şi normative:

1. Legea Republicii Moldova. Codul cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii

Moldova Nr. 259-XV din 15.07.2004 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.-
2004.- Nr. 125-129.
2. Legea Republicii Moldova. Codul Fiscal Nr. 1163–XIII din 24.04.97 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova.-1997.-Nr. 62.
3. Legea Republicii Moldova. Codul vamal al Republicii Moldova Nr. 1149–XIV
din 20.07. 2000 // Monitor Oficial al Republicii Moldova. – 2000. – Nr. 160–162.
4. Legea Republicii Moldova privind politica de stat în sfera cercetare–dezvoltare
Nr. 557-XIV din 29.07.99 // Monitor Oficial al Republicii Moldova. – 1999. – Nr.
124–125.
5. Consiliul Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică. Regulamentul
provizoriu cu privire la alocarea mijloacelor cu destinaţie specială (granturi)
pentru efectuarea cercetărilor ştiinţifice din 17.10.2000 // Monitor Oficial al
Republicii Moldova. – 2000. – Nr. 152–153/408.
6. Consiliul Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică. Regulamentul
provizoriu de organizare a concursului proiectelor de cercetare–dezvoltare din
17.10.2000 // Monitor Oficial al Republicii Moldova. – 2000.–Nr. 152–153/406.
7. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Priorităţilor
strategice ale cercetării-dezvoltării pentru anii 2004-2010 Nr. 566-XV din
25.12.2003 // Monitor Oficial al Republicii Moldova. – 2004.–Nr. 19-21.

Manuale, cărţi, monografii:

8. Afuah, Allan. Innovation Management: Strategies, implementations and profits /

A. Afuah. – New – York : Oxford University Press, 1998. – 403 p.

138
9. Alpopi, C. Creativitate şi inovare / C. Alpopi. – Bucureşti : Editura A.S.E.,
2002. – 157 p.
10. Baloiu, L. M. Managementul inovaţiei : Viitorul întreprinderii. Întreprinderea
viitorului. / L. Baloiu. – Bucureşti : Ed. Eficient, 1995. – 357 p.
11. Baloiu, L. M. Gestiunea inovaţiei. / L. Baloiu, I. Frăsineanu. – Bucureşti : Ed.
Economică, 2001. – 432 p.
12. Baloiu, L. M. Inovarea în economie. / L. Baloiu, I. Frăsineanu. – Bucureşti : Ed.
Economică, 2004. – 337 p.
13. Brezeanu, P. Fiscalitate: concept, metode, practici. / P. Brezeanu. – Bucureşti :
Ed. Economică, 1999.-384 p.
14. Buhociu, F. Evaluarea proiectelor de investiţii. / F. Buhociu, I. Negoescu. –
Galaţi : Ed. Algoritm, 1998. – 207 p.
15. Călin, C. G. Creativitate şi inovare tehnologică / C. G. Călin, F. L. Botez. –
Bucureşti : Editura A.S.E., 2000. – 187 p.
16. Cămăşoiu, I. Ce este eficienţa? / I. Cămăşoiu, C. Cămăşoiu. – Bucureşti :
Editura ştiinţifică şi pedagogică, 1987. – 137 p.
17. Cameron, G. Innovation and economic growth / G. Cameron. – London, 1996. –
78 p.
18. Caraganciu, A. Bazele activităţii investiţionale / A.Caraganciu, O. Domenti, S.
Ciobu. – Chişinău : Ed. ASEM, 2004. – 320 p.
19. Caraganciu, A. Probleme metodologice ale analizei mecanismului financiar în
economia de tranziţie / A. Caraganciu, Gh. Iliadi. – Chişinău : Ed. ASEM, 1996.
– 252 p.
20. Chirică, L. Managementul transferului internaţional de tehnologie. / L. Chirică.
– Bucureşti : Ed. ALL–Educational S.A., 1997. – 262 p.
21. Cistelecan, L. M. Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor. / L. M.
Cistelecan. – Bucureşti : Ed. Economică, 2002. – 536 p.
22. Inovarea în întreprinderile mici şi mijlocii / M. Cosmâncă, L. Slătineanu, G.
Nagîţ , – Chişinău : Ed. Tehnica – Info, 2002. – 242 p.

139
23. Didier, Michel. Economia: regulile jocului / Michel Didier. – Bucureşti : Ed.
Humanitas, 1994. – 214 p.
24. Dodgson, Mark. The Management of technological innovation: an international
and strategic approach / M. Dodgson. – Oxford : Oxford University Press, 2002.
– 248 p.
25. Drucker, P. Inovaţia şi sistemul antreprenorial / P. Drucker. – Bucureşti : Ed.
Enciclopedică, 1993. – 187 p.
26. Eficienţa economică – criteriu de evaluare a investiţiilor / Sinteză elab. de D.
Costache – Bucureşti : Ed. Institutului Naţional de Informare şi Documentare,
1998. – 38 p.
27. Guţu, I. Republica Moldova : economia în tranziţie / I. Guţu. – Chişinău : Litera,
1998. – 315p.
28. Hîncu, R. Economia informaţională : aspecte manageriale şi investiţionale./ R.
Hîncu. – Chişinău : Ed. A.S.E.M., 2002. – 470 p.
29. Hrişcev, E. Managementul inovaţional / E. Hrişcev. – Chişinău : Ed. A.S.E.M.,
2001. – 533 p.
30. Innovation Systems : World Bank support of science and technological
developement. – Washington : The World Bank, 2004. – 96p.
31. Klein, L. Principiile modelării macroeconometrice / L. Klein. – Bucureşti: Ed.
Economică, 2003. – 408 p.
32. Lămătâc, Gh. Modelarea şi simularea proceselor economice / Gh. Lămătâc. –
Iaşi : Ed. Universitatea Iaşi, 1993. – 272 p.
33. Marcu, M. Eficienţa de la economic la social / M. Marcu. – Bucureşti : Ed. SAS,
1997. – 165 p.
34. MIGA and foreign direct investment : evaluating development impacts.-
Washington: The World Bank, 1998.
35. Mintz, J. M. Impozitul pe Venit al Întreprinderilor şi Investiţiile Străine Directe
în Europa Centrală şi de Est /J. M. Mintz, T. Tsiopoulos ; Actul Ocazional; Nr.4
al FIAS, Washington D.C., 1992.

140
36. Nicolae, A. Pieţe de capital şi eficienţa investiţiilor / A. Nicolae, A. Popa. –
Craiova : Ed. DOVA, 1996. – 160 p.
37. Niculescu, Mizil E. Teoria eficienţei / E. Niculescu Mizil. – Bucureşti : Ed.
Academiei RSR, 1988. – 163 p.
38. Novojilov, V. Măsurarea cheltuielilor şi rezultatelor în planificarea optimă / V.
Novojilov. – Bucureşti : Ed. Ştiinţifică, 1969. – 230 p.
39. Pârvu, D. Eficienţa investiţiilor / D. Pârvu. – Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 2003.
– 291 p.
40. Popa, A. Eficienţa investiţiilor / A. Popa, A. Nicolae, M. Cristea. – Craiova :
Editura Universitaria, 2000. – 140 p.
41. Porter, Michael E. Strategie concurenţială : manual de supravieţuire şi creştere a
firmelor în condiţiile economiei de piaţă / M. Porter. – Bucureşti : Ed. Teora,
2001. – 344 p.
42. Românu, I. Eficienţa economică a investiţiilor şi a capitalului fix / I. Românu, I.
Vasilescu. – Bucureşti : Editura didactică şi pedagogică, 1993.– 299 p.
43. Românu, I. Managementul investiţiilor / I. Românu, I. Vasilescu. – Bucureşti :
Ed. Mărgăritar, 1997. – 601 p.
44. Românu, I. Econometrie cu aplicaţii la eficienţa investiţiilor / I. Românu. –
Bucureşti : Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1975. – 678 p.
45. Stah, A. Fiscal incentives for investments and innovations / A. Stah. –
Washington D.C. : The W.B., 1995. – 276 p.
46. Eficienţa economică a investiţiilor / F. Staicu, D. Pârvu, M. Stoian,.... –
Bucureşti : Editura Didactică şi Pedagogică, 1995. – 353 p.
47. Tovissi, L. Metode şi modele ale analizei economice structurale / L. Tovissi, E.
Scarlat, A. Taşnadi. – Bucureşti : Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1979. – 423 p.
48. Towards a European research area. Science, Technology and Innovation, Key
Figures 2003–2004 // European Commission, Directorate-General for Research
Information and Communication Unit, Brussels, 2003. – 97 p.

141
49. Vasilescu, I. Investiţii. / I. Vasilescu, I. Românu, C. Cicea. – Bucureşti : Ed.
Economică, 2000. – 480 p.
50. Mecanismele financiar monetare în procesul tranziţiei la economia de piaţă /
[Gheoghe Filip, Vasile Turliuc, Carmen Corduneanu, ...] ; coord. Gh. Voinea. –
Iaşi : Ed. Sedcom Libris, 1999. – 258 p.
51. Ашманов, А. Введение в математическую экономику / А. Ашманов. – М. :
Наука, 1984. – 164 р.
52. Богатин, Ю. В. Оценка эффективности бизнеса и инвестиций : Учебное
пособие для вузов / Ю. Богатин, В. Швандар. – М. : Финансы, 1999. –254 p.
53. Бромвич, М. Б. Анализ экономической эффективности капиталовложений /
М. Бромвич. – М. : Инфра–М, 1996. – 426 p.
54. Валдайцев, С. Б. Управление инновационным бизнесом : Учебное пособие
/ С. Валдайцев. – М. : Юнити, 2001. – 343 p.
55. Виленский, П. Л. Оценка эффективности инвестиционных проектов :
теория и практика / П. Виленский, В. Лившиц, С. Смолык. – М. : Дело,
2002. – 888 p.
56. Гамецкий, А. Математическое моделирование макроэкономических
процессов / А. Гамецкий, Д. Соломон. – Chişinău : Ed. Evrica, 1997. – 313 p.
57. Дагаев, А. А. Фактор НТП в современной рыночной экономике / А. Дагаев.
– М. : Наука, 1994.
58. Завлина, П. Н. Инновационный менеджмент : Cправочное пособие / П.
Завлина, А. Казанцева, Л. Миндели. – М. : Центр исследований и
статистики науки, 1998. – 556 р.
59. Ильенкова, С. Д. Инновационный менеджмент : Учебник для вузов / С.
Ильенкова, Л. Гохберг, С. Ягудин, .... – М. : Банки и биржи, Юнити, 1997. –
327 p.
60. Ильенкова, С. Д. Инновационный менеджмент : Учебник для вузов / С.
Ильенкова, Л. Гохберг, С. Ягудин, .... – М. : Юнити–ДАНА, 2004. – 343 p.

142
61. Кирьяков, А. Т. Основы инновационного предпринимательства : Учебное
пособие / А. Кирьяков, В. Максимов. – Ростов на Дону : Феникс, 2002. –
160 p.
62. Крылов, Э. И. Анализ эффективности инвестиционной и инновационной
деятельности предприятия : Учебное пособие / Э. Крылов, И. Журавкова. –
М. : Финансы и статистика, 2001. – 384 p.
63. Лебедева, Е. Финансовые и организационные механизмы НТП в США / Е.
Лебедева, П. Недотко. – Москва : Наука, 1987.
64. Леонтьев, В. В. Межотраслевая экономика / В. В. Леонтьев ; под ред. А.
Гранберга. – М. : Экономика, 1997. – 479 p.
65. Математическая экономика на персональном компьютере ; пер. с япон. М.
Табата, С. Табата, Ю. Хасэбэ ; под ред. М. Кубонива. – М. : Финансы и
статистика, 1991. – 304 p.
66. Мединский, В. Г. Инновационное предпринимательство : Учебное пособие
/ В. Мединский, А. Скамай. – М. : Изд–во Юнити–ДАНА, 2002. – 589 p.
67. Мелкумов, Я. Б. Экономическая оценка эффективности инвестиции и
финансирование инвестиционных проектов / Я. Мелкумов. – М. : ИКС
«ДиС», 1997. – 160 p.
68. Моделирование народно–хозяйственных процессов ; под ред. В. Дадаяна. –
М. : Экономика, 1973. – 475 p.
69. Научно–технический прогресс и эффективность производства ; под ред. Г.
Егиазаряна. – М. : Экономика, 1982. – 256 p.
70. НТП и структурные сдвиги в экономике капиталистических стран ; под
ред. Ю. Куренкова. – М.: Наука, 1985. – 283 p.
71. Ример, М. И. Экономическая оценка инвестиций /М. И. Ример. – Спб. :
Питер, 2005. – 480 p.
72. Санто, Б. Инновация как средство экономического развития / Б. Санто. –
М. : Прогресс, 1996. – 318 p.

143
73. Соколов, Д. В. Предпосылки анализа и формирование инновационной
политики / Д. Соколов, А. Титов, М. Шабанова – СПб. : ГУЭФ, 1997.
74. Фатхудинов, Р. А. Инновационный менеджмент : Учебник, 2–е изд. / Р.
Фатхудинов. – М. : „Бизнес– школа”, „Интел–Синтез”, 2000. – 624 p.
75. Фатхудинов, Р. А. Инновационный менеджмент : Учебник, 4–е изд. / Р.
Фатхудинов. – Спб. : Питер, 2004. – 400 p.
76. Царев, В. В. Оценка экономической эффективности инвестиций / В. Царев.
– Спб. : Питер, 2004. – 464 p.
77. Шумпетер, И. Теория экономического развития / И. Шумпетер. – М. :
Прогресс, 1982.
Articole din reviste şi ziare:

78. Avatajurile economice ale inovaţiei // Tribuna economică. - 2000. – Nr . 6. - P.

52–53.
79. Bădescu, A. Cuantificarea efectelor de certificare şi dezvoltare pe baza
modelului Input-Output / A. Bădescu, I. Dobre // Studii şi cercetări de calcul
economic şi cibernetică economică. - 2003. – Nr. 1 . - P. 23 –30.
80. Braghiş, D. Eficienţa social – economică a investiţiilor străine în condiţiile de
atragere a lor // Economie şi sociologie. – 2000. - Nr. 23 . – P. 16.
81. Bunu, Mariana. Unele aspecte ale rambursării împrumuturilor / Mariana Bunu,
Ion Bunu // Economica. – 2002. - Nr. 5. - P. 52–59.
82. Bunu, Mariana. Rolul statului în stimularea activităţii inovaţionale / Mariana
Bunu // Simpozionul Internaţional al tinerilor cercetători ( 18-19 aprilie 2003). –
Chişinău : Editura A.S.E.M., 2003. – P. 80–86.
83. Bunu, Mariana. Metode financiare de susţinere a activităţii inovaţionale /
Mariana Bunu, Ruslan Harea // Simpozionul Internaţional „Investiţiile şi
relansarea economică”, Ediţia a V-a. – Bucureşti : Editura A.S.E., 2003. - P.
122 – 128.

144
84. Bunu, Mariana. Aspecte privind evaluarea eficienţei proiectelor inovaţionale /
Mariana Bunu // Revista economică. – 2005. - Nr. 2 (21). – P. 36–42.
85. Bunu, Mariana. Investiţiile în inovaţii – factor al creşterii economice / Mariana
Bunu // Tezele primei conferinţe ştiinţifice a autorilor de studii de predoctorat
(masterat). – Chişinău : Editura A.S.E.M., 2001. - P. 80–86.
86. Bunu, Mariana. Rolul statului în stimularea activităţii inovaţionale / Mariana
Bunu // Economia românească – prezent şi perspective : sesiune ştiinţifică cu
participare internaţională.–Suceava : Editura Universităţii „Ştefan cel Mare”,
2002. - P. 60-62.
87. Competitivitate şi inovare // Economistul. – 2000. - Nr. 50. – P. 30–31.
88. Efectul teoretic şi evaluarea stimulentelor fiscale pentru investiţii // Finanţe,
Credit, Contabilitate. – 1998. - Nr. 10. – P. 17–23.
89. Hrişcev, E. Bazele integrării Republicii Moldova în economia mondială / E.
Hrişcev // Moldova şi lumea. – 2001. - Nr. 4. – P. 11–12.
90. Hrişcev, E. Managementul inovaţional : tipurile şi efectul inovaţiilor / E.
Hrişcev // Economie şi finanţe. – 2001. - Nr. 1. – P. 4–15.
91. Hrişcev, E. Organizarea finanţării inovaţiilor / E. Hrişcev // Economica. – 2002.
- Nr. 2. – P. 27–32.
92. Hrişcev, E. Politica inovaţională de stat / E. Hrişcev // Economie şi finanţe. –
2001. - Nr. 3. – P. 4–15.
93. Hrişcev, E. Politica inovaţională regională în cadrul economiei naţionale a
Republicii Moldova / E. Hrişcev // Economica. – 2001. - Nr. 4. – P. 4–10.
94. Impozitele şi stimularea investiţiilor // Tribuna economică. – 2001. - Nr. 31. –
P. 40–41.
95. Investitorii nu se grăbesc să vină // Observator economic. – 2000. - Nr. 9. – P.
16–19.
96. Investiţiile : redresarea economiei, locuri noi de muncă // Moldova şi lumea. –
2000. - Nr. 11–12. – P. 7–10.

145
97. Necesitatea investiţiilor pentru dezvoltare // Tribuna economică. – 2000. - Nr.
49. – P. 20–21.
98. Relansarea economică prin cercetare şi inovare // Tribuna economică. – 2000. -
Nr. 47. – P. 28–30.
99. Sichighea, N. Inflaţia şi decizia de investire / N. Sichighea, D. Berceanu //
Finanţe, Credit, Contabilitate. – 1998. - Nr. 7–8. – P. 10–12.
100. Stimulentele fiscale în atragerea investiţiilor străine // Tribuna economică. –
1999.- Nr.43. – P. 20–21.
101. Бекетов Н. Перспективы развития национальной инновационной системы
России // Вопросы экономики, Nr. 7, 2004. – р. 96–105.
102. Борисов В. Н., Почукаева О. В. Оценка вклада инновационного фактора в
рамках программы межотраслевого комплекса // Проблемы
прогнозирования, Nr. 5, 2000. – р. 45–61.
103. Брюлемер, К. Система поддержки малого предпринимательства в
Германии / K. Брюлемер // Деньги и кредит. – 2001. - Nr. 7. – P. 15–20.
104. Волжиский, А. Инновационный фактор обеспечения устойчивого
экономического развития / A. Волжиский // Вопросы экономики. – 1999.-
Nr. 1. – P. 4–12.
105. Вольский, А. Индустриальная, инновационная и инвестиционная
независимость / A. Вольский // Экономист. - 1999. – Nr. 4. - P. 3–11.
106. Гохберг, Л. Инновационные процессы : тенденции и проблемы / Л.
Гохберг , И. Кузнецова // Экономист. – 2002. - Nr. 2. – P. 50–59.
107. Гуржиев, В. Факторы инновационной направленности инвестиций / B.
Гуржиев, // Экономист. – 2002. - Nr. 8. – P. 11–20.
108. Гусаков, М. Формирование потенциала инновационного развития / M.
Гусаков // Экономист. – 1999. - Nr. 2. – P. 33–38.
109. Донцова, Л. Инновационная деятельность : состояние, необходимость
государственной поддержки, налоговое стимулирование / Л. Донцова //
Менеджмент в России и за рубежом. – 1998. - Nr. 23. – P. 86–97.

146
110. Кипещук, И. В. Анализ экономических связей на основе показателей
межотраслевого баланса / И. В. Кипещук // Вопросы статистики. – 2004. -
Nr. 5. – P. 9–17.
111. Ларичева, Е. А. Двойная роль инноваций / E. A. Ларичева // Менеджмент в
России и за рубежом. – 2004. - Nr. 3. – P. 22–25.
112. Новицкий, М. Инновационный путь развития экономики / M. Новицкий, //
Экономист. – 2000. - Nr.6. – P. 34–40.
113. Новицкий, Н. Ориентиры инвестиционной и инновационной деятельности
/ H. Новицкий // Экономист. – 1999. - Nr. 3. – P. 27–35.
114. Павлючук, Ю. Н. Эффективное управление инновационными пректами /
Ю. Н Павлючук, A. A. Козлов // Менеджмент в России и за рубежом. –
2002. - Nr. 4. – P. 112–133.
115. Паштова, Л. Г. Инвестирование в инновации / Л. Г. Паштова // Финансы. –
2001. - Nr. 7. – P. 19–21.
116. Почукаева, О. В. Воздействие инновационного фактора на эффективности
производства / O. B. Почукаева // Проблемы прогнозирования. – 2001. -
Nr. 5. – P. 133–144.
117. Почукаева, O. В. Исследование инновационной компоненты
межотраслевой эффективности / O. B. Почукаева // Проблемы
прогнозирования. – 2003. - Nr. 5. – P. 44–54.
118. Розанова, Н. М. Структура рынка и стимулы к инновациям / H. M.
Розанова // Проблемы прогнозирования. – 2002. - Nr. 3. – P. 93–107.
119. Романова, М. В. Введение в теории инновационных рисков / M. B.
Романова // Финансы и кредит. – 2000. - Nr. 11. – P. 130–133.
120. Спицин, А. Инновационные приоритеты развития / A. Спицин //
Экономист. – 2004.- Nr. 5. – P. 31–35.
121. Тюрина, А. В. Инвестиции в инновации : мировой опыт и российские
реалии / A. B. Тюрина // Финансы и кредит.- 2000. - Nr. 6. – P. 11–18.

147
122. Тюрина, А. В. Инновационное инвестирование : пути развития / A. B.
Тюрина // Финансы и кредит. – 2000. - Nr. 3. – P. 30–36.
123. Фридлянов, В. Инновации как фактор экономического роста / B.
Фридлянов, P. Некрасов, C. Остапчук // Общество и экономика. – 1999. -
Nr. 7–8. – P. 104–128.
124. www.cerope.ro
125. www.cis_legal_reform.org
126. www.nt_inform.ru
127. www.rsci.ru
128. www.moldova.md
129. www.statistica.md
130. www.infomarket.md

148
 ADNOTARE
la teza pentru conferirea titlului de doctor în ştiinţe economice
la tema „Implicarea factorului inovaţional la evaluarea eficienţei investiţiilor”

Teza de doctorat este consacrată fundamentării teoretice şi cercetării implicării

factorului inovaţional la evaluarea eficienţei investiţiilor prin intermediul studiilor ce
vizează inovaţia ca factor determinant al creşterii eficienţei economice a investiţiilor,
precum şi rolul inovaţiei ca promotor al dezvoltării economice în lanţ a ramurilor
economiei naţionale, prin intermediul legăturilor existente între acestea. Argumentarea
interdependenţelor tehnologice dintre ramuri a stat la baza elaborării metodelor şi
propunerilor cu privire la noi abordări privind estimarea eficienţei investiţiilor în inovaţii.
Cercetarea se bazează pe investigarea particularităţilor cu privire la estimarea
eficienţei investiţiilor în inovaţii. Analiza complexă a efectelor inovaţiilor a condiţionat
completarea metodelor de evaluare a eficienţei inovaţiilor prin argumentarea
interdependenţelor tehnologice dintre ramuri.
În fundamentarea studiului realizat, o atenţie deosebită se acordă modelului
balanţei legăturilor dintre ramuri ca instrument eficient de analiză a legăturilor existente
dintre ramurile economiei şi de urmărire a modificărilor tehnologice din cadrul acestora,
datorate unuia dintre cei mai importanţi factori – inovaţiile tehnologice.
Un loc important este atribuit metodei dependenţelor tehnologice dintre ramuri
prin care se poate evalua eficienţa inovaţiei, ţinând cont de efectele inovaţiei în ramura de
în care s-a realizat prima implementare şi de premisele pentru obţinerea efectelor
economice maxime din aplicarea inovaţiei în ramurile conexe. Urmărind această idee a
fost conceput algoritmul de evaluare a eficienţei economice a inovaţiei, care a condiţionat
elaborarea modelului economico-matematic prin programarea liniară, cu funcţia scop de
maximizare a profitului total obţinut din aplicarea inovaţiei, cel în ramura de bază
cumulat cu suma profiturilor adiţionale, în ramurile conexe, în condiţii de limitarea a
costurilor investiţionale generate de implementarea inovaţiei.
Rezultatele cercetării au un aspect conceptual şi operaţional, şi pot fi aplicate în
elaborarea strategiilor şi adoptarea deciziilor agenţilor economici inovativi, în stabilirea
obiectivelor politicii statului privind stimularea activităţii inovaţionale, precum şi în
procesul didactic, având contribuţii la completarea teoriei şi practicii de evaluare a
eficienţei investiţiilor.

149
 ANNOTATION
to the thesis for the Ph.D. degree on the topic
„Involvement of innovation factor in the assessment of investments’ efficiency”

The thesis for Ph. D. degree is dedicated to theoretic substantiation and research of the
involvement of innovation factor in the assessment of investments’ efficiency through
studies regarding the innovation as a factor for increasing the efficiency of investments
and as a determinant in chain development of branches of economy through relations that
exists between them. The interindustry technological dependence was the basis for
elaborated method and proposals regarding a new approach of evaluation of efficiency
innovation investments.
The study’s basis is the investigation of peculiarities of the assessment of efficiency of
investments in innovation and the complex analysis of effects of innovation allowed to
approach the assessment of the investments’ in innovation efficiency by interindustry
technological dependencies, making up an algorithm and a economic - mathematical
model for the evaluation of investments’ in innovation efficiency.
A special attention is paid to input – output model as an efficient instrument to
analyze the existing relations between branches of an economy and to follow the
technological changes due to one of the most important factor – technological
innovations.
An important place is dedicated to interindustry technological dependencies
method that can evaluate the innovation efficiency taking into account the innovation
effects in the main branch, that in which the innovation was implemented and also the
premises for important effects generated by innovation in other related branches.
Following this idea was developed an algorithm that included to elaborate the
mathematic model of optimization, with purpose function to maximize the total return on
innovation, obtained as in the main branch as in related branches, in conditions of
limiting of investment costs generated by the implementation of innovation.
The research results have a conceptual and equipped aspect and can be implicated
in elaborating strategies and adopting decisions of economic agents that promote
innovation, as well in establishing objectives of state policy regarding stimulating the
innovatory activity and also in the didactic contributing to completing the theory and
practice of the assessment of investments’ efficiency.

150
 АННОТАЦИЯ

диссертации на соискание ученой степени доктора экономических наук на тему

„Прикосновенность инновационного фактора к оценки эффективности инвестиции”

Докторская диссертация посвящена теоретическому обоснованию и исследованию

влияния инновационного фактора на оценку эффективности инвестиции посредством
теоретического углубления инновации как фактора определяющего рост эффективности
инвестиции. А также, изучение роли инновации как зачинатель экономического развития
отраслей экономики в цепной форме по средством действующих межотраслевые связей.
Обоснование межотраслевых технологических взаимозависимостей стало основой
выработки методики и предложений для нового подхода к оценки эффективности
инвестиции в инновации.
Целью работы составляет изыскание особенностей при оценке эффективности
инвестиции в инновации, а комплексный анализ множества эффектов инновации дало
возможность оценить экономическую эффективность инновации основываясь на
межотраслевых технологических взаимозависимостей, задумать алгоритм и разработать
экономическо-математическую модель для оценки эффективности инвестиции в
инновации.
В работе особое внимание уделяется межотраслевому балансу как инструменту
анализа действующих межотраслевые связей и исследования технологических сдвигов в
рамках этих отраслей, вследствие одного из важнейших факторов – технологические
инновации.
Особое место в работе выделено методики основанной на межотраслевых
технологических взаимозависимостей, разработанной для определения интегральной
экономической эффективности инновации. Этот метод предполагает давать оценку
экономических эффектов вызвавшими инвестициями для внедрения инновации в одну
отрасль, а также эффектов возникнувших в смежных отраслях после применения
инновации. Эти эффекты соотносятся к инвестиционными затратами на внедрении
инновации. С этой точки зрения был задуман алгоритм и разработана экономическо-
математическая модель для оценки эффективности инвестиции в инновации, цель
которых состоит в максимизации рентабельности инвестиции при оптимизации
инвестиционных затрат для внедрения инновации.
Результаты исследований могут применяться как методические и практические
рекомендации при совершенствовании методов оценки эффективности инвестиции. Также
их применение важно при принятии решений для стимулирования инвестиций в
инновационную деятельность отраслей национальной экономики.

151
 Cuvinte cheie
investiţie, inovaţie, eficienţă
economică a investiţiilor,
proces investiţional, proces
inovaţional, investiţii în
inovaţii, balanţa legăturilor
dintre ramuri, difuzie a
inovaţiilor, eficienţa
investiţiilor în inovaţii,
interdependenţe tehnologice,
rentabilitate, programare
liniară, model economico-
matematic etc.
Key words
investment, innovation,
investments’ economic
efficiency, investment process,
innovation process,
innovational investments,
interindustry balance,
innovations’ diffusion,
innovation investments’
efficiency, technological
interdependencies, efficiency
index, linear programming,
economic mathematical model
etc.
Ключевые слова
инвестиция, инновация,
экономическая эффективность
инвестиций, инвестиционный
процесс, инновационный процесс,
инвестиции в инновации,
межотраслевой баланс, диффузия
инновации, эффективность
инвестиций в инновации,
межотраслевые технологические
взаимодействия, рентабельность,
линейное программирование,
экономическо-математическая
модель и т. д.
152
 Lista abrevierilor utilizate:

PIB – Produs Intern Brut

BLR – Balanţa legăturilor dintre ramuri
Metoda DTR – metoda interdependenţelor tehnologice dintre ramuri
DASS – Departamentul Analize Statistice şi Sociologice
BM – Banca Mondială
FMI – Fondul Monetar Internaţional
u.m. – unităţi monetare

153
 Anexa 1

Surse de finanţare a investiţiilor în cercetare – dezvoltare şi inovare, %

Buget Alte surse Mijloace ale

Agenţi
State private investitorilor
public economici
interne străini

Belgia 23.2 66.2 3.3 7.3

Germania 31.5 66.0 0.4 2.1

Grecia 48.7 24.2 2.5 24.7

Franţa 38.7 52.5 1.6 7.2

Austria 42.1 39.0 0.3 18.6

Finlanda 25.5 70.8 1.2 2.5

Suedia 21.0 71.9 3.8 3.4

Lituania 41.5 29.4 – 29.1

Polonia 64.8 30.8 2.0 2.4

Bulgaria 69.2 24.4 1.1 5.3

România 43.0 47.6 1.2 8.2

SUA 28.7 66.2 5.1 –

Japonia 18.5 73.0 8.1 0.4

Sursa: Towards a European research area. Science, Technology and

Innovation, Key Figures 2003–2004 [47].
 Anexa 4

Dinamica cheltuielilor totale pentru cercetare dezvoltare ca cotă parte a PIB din
ţările cu economie dezvoltată

3,5
3
SUA
2,5
Japonia
2 Germania
1,5 Franţa
Marea Britanie
1
Italia
0,5 Canada
0
1995 2000 2001 2003

Sursa: Efectuată de autor în baza datelor Towards a European research area.

Science, Technology and Innovation, Key Figures 2000 – 2004.
 Anexa 5

Rezultatele activităţii inovaţionale

Efect
Efect economic Efect social Efect ecologic
informaţional

Indicatorii de evaluare a eficienţei

Numărul Majorarea Micşorarea

Majorarea cifrei de
brevetelor, venitului angaja- consumului de
afaceri
drepturilor de ţilor din domeniu resurse naturale
Diminuarea autor înregistrate irecuperabile
costului de Satisfacerea
Majorarea deplină a nece-
producţie ponderii Diminuarea
sităţilor sociale
tehnologiilor şi spirituale a deşeurilor de
Profit din informaţionale lucrătorilor producţie
activitatea de
licenţiere Sporirea ponderii
proceselor Nivel mai înalt Sporirea
Îmbunătăţirea tehnologice de securitate a producţiei
exploatării capaci- performante muncii ergonomice
tăţilor de producţie
Majorarea Majorarea
coeficientului de numărului locu- Îmbunătăţirea
Reducerea duratei nivelului
de recuperare a automatizare a rilor de muncă
industriei ecologic al
investiţiilor producţiei
Calificarea înaltă
Creşterea nivelu- a angajaţilor
Utilizarea eficientă lui de organizare
a resurselor: creş- Reducerea
a procesului de Ameliorarea evacuării
terea productivi- producţie şi condiţiilor de
tăţii muncii; spo- substanţelor
muncă muncă şi odihnă poluante
rirea randamentu-
lui investiţiilor; Creşterea Creşterea
creşterea rotaţiei numărului satisfacţiei în Îmbunătăţirea
mijloacelor publicaţiilor urma muncii calităţii mediului
circulante ştiinţifice depuse
Creşterea Profit din Reducerea ratei Reducerea
competitivităţii vânzarea paten- morbidităţii şi pagubelor în
produselor şi telor, invenţiilor, sporirea duratei urma
tehnologiilor noi know-how medii de viaţă calamităţilor

Figura 3.1.1. Sistemul indicatorilor de eficienţă a proiectelor inovaţionale

Sursa: Elaborat de autor
 Anexa 6
Program: Linear Programming

Problem Title: Repartizarea optimă a investiţiilor în inovaţii.

***** Input Data *****

Max. Z = 0.18x1 + 0.15x2 + 0.08x3 + 0.09x4 + 0.14x5 + 0.06x6 +

12x7+ 0.14x8 + 0.09x9

Subject to

C1 1x1 + 1x2 + 1x3 + 1x4 + 1x5 + 1x6 + 1x7 + 1x8 + 1x9 <=3000000
C2 1x1 + 1x2 + 1x3 >= 150000
C3 1x4 + 1x5 + 1x6 >= 225000
C4 1x7 + 1x8 + 1x9 >= 120000
C5 1x1 + 1x2 + 1x3 <= 1200000
C6 1x4 + 1x5 + 1x6 <= 1100000
C7 1x7 + 1x8 + 1x9 <= 1000000
C8 1x1 >= 50000
C9 1x2 >= 60000
C10 1x3 >= 40000
C11 1x4 >= 75000
C12 1x5 >= 90000
C13 1x6 >= 60000
C14 1x7 >= 60000
C15 1x8 >= 40000
C16 1x9 >= 20000

***** Program Output *****

Final Optimal Solution at Simplex Tableau :18

Z = 436400.000

----------------------------------------
Variable Value Reduced Cost
----------------------------------------
x 1 773333.333 0.000
x 2 386666.667 0.000
x 3 40000.000 0.000
x 4 180000.000 0.000
x 5 699345.000 0.000
x 6 60000.000 0.000
x 7 60000.000 0.000
x 8 780655.000 0.000
x 9 20000.000 0.000
----------------------------------------
Constraint Slack/Surplus Shadow Price
----------------------------------------
C 1 0.000 0.140
C 2 1050000.000 0.000
C 3 714345.000 0.000
 C 4 740655.000 0.000
C 5 0.000 0.030
C 6 160655.000 0.000
C 7 139345.000 0.000
C 8 723333.333 0.000
C 9 326666.667 0.000
C10 0.000 -0.090
C11 105000.000 0.000
C12 609345.000 0.000
C13 0.000 -0.230
C14 0.000 -0.020
C15 740655.000 0.000
C16 0.000 -0.050
----------------------------------------

Objective Coefficient Ranges

------------------------------------------------------------------
--
Lower Current Upper Allowable Allowable
Variables Limit Values Limit Increase Decrease
--------------------------------------------------------------------
x 1 0.135 0.180 No limit No limit 0.045
x 2 0.060 0.150 No limit No limit 0.090
x 3 No limit 0.080 0.170 0.090 No limit
x 4 No limit 0.090 0.167 0.077 No limit
x 5 0.120 0.140 0.170 0.030 0.020
x 6 No limit 0.060 0.290 0.230 No limit
x 7 No limit 0.120 0.140 0.020 No limit
x 8 No limit 0.140 No limit No limit No limit
x 9 No limit 0.090 0.140 0.050 No limit

Right Hand Side Ranges

--------------------------------------------------------------------
Lower Current Upper Allowable Allowable
Constraints Limit Values Limit Increase Decrease
--------------------------------------------------------------------
C 1 2390655.000 3000000.000 3160655.000 160655.000 609345.000
C 2 No limit 150000.000 1200000.000 1050000.000 No limit
C 3 No limit 225000.000 939345.000 714345.000 No limit
C 4 No limit 120000.000 860655.000 740655.000 No limit
C 5 1039345.000 1200000.000 1809345.000 609345.000 160655.000
C 6 939345.000 1100000.000 No limit No limit 160655.000
C 7 860655.000 1000000.000 No limit No limit 139345.000
C 8 No limit 50000.000 773333.333 723333.333 No limit
C 9 No limit 60000.000 386666.667 326666.667 No limit
C10 0.000 40000.000 1020000.000 980000.000 40000.000
C11 No limit 75000.000 180000.000 105000.000 No limit
C12 No limit 90000.000 699345.000 609345.000 No limit
C13 25000.000 60000.000 212336.250 152336.250 35000.000
C14 0.000 60000.000 199345.000 139345.000 60000.000
C15 No limit 40000.000 780655.000 740655.000 No limit
C16 0.000 20000.000 159345.000 139345.000 20000.000
***** End of Output *****