Guvernanță sau guvernare?

(Prefață la volumul Andrei Marga, Guvernanță și guvernare. Un viraj al democrației?,

Editura Compania, București, 2014, 220 p.)

Ne desfășurăm viața în legătură cu firme ce sînt filiale și cu instituții publice

subordonate. Societățile în care trăim presupun autonomia sistemelor (tehnologic, economic,
social, politic, administrativ, cultural) și a valorilor corespunzătoare. Țările noastre acoperă,
cu mulțimea comunităților locale ce le compun, un anumit teritoriu. Ne aflăm, cel puțin în
Europa, într-o uniune de state ce împărtășesc scopuri comune. Lumea timpului nostru are
actori nenumărați, încît probabilitatea ca unul să îi poată controla pe toți este mică. Peste toate
acestea, felul în care se conduc entitățile puternic diferențiate lăuntric și, în general, forma
conducerii unităților în condiții de complexitate crescută au devenit astăzi întrebări de
importanță crucială.

Ne aflăm în democrații de masă (în care fiecare cetățean are drept de vot, iar votul unuia este
egal cu al altuia) și, mai mult, în epoca în care s-a încheiat al treilea val al democratizării
postbelice (după Germania și Italia, care au fost primul val, au urmat Grecia, Spania,
Portugalia, apoi țările Europei Centrale și Răsăritene) și se așteaptă valul următor
(democratizarea în regiuni ale lumii care nu au cunoscut decît autoritarismul, precum Africa
de Nord și Orientul Mijlociu). Democrația însăși ia acum forme mereu distincte. Incotro se
îndreaptă democrația în condițiile enormei diversificări de situații în care se încearcă aplicarea
ei? Mai rămîne demos-ul, în același timp, și kratos? Cum satisfacem urgențele de acțiune
păstrînd cel puțin consultarea democratică – formarea democratică a voinței fiind tot mai
anevoie de atins? Care sînt reperele deciziilor într-o lume în schimbare ? Noi întrebări intră
de acum pe agenda zilei.

Astăzi ne confruntăm cu presiuni mari pentru trecerea de la „guvernare” (conducere „de sus”,
de regulă reprezentativă) la „guvernanţă” (autodeterminare în condiţiile competiţiei)
în conducerea entităților diferențiate. O întreagă viziune despre societate – neoliberalismul –
aspiră să ne convingă acum că exprimă realitatea și nu avem alternativă. Recursul la
„guvernanță” face corp comun înăuntrul ei cu proclamarea competitivității drept scop,
considerarea pieței ca singur regulator al activităților, privilegierea criteriilor cantitative de
evaluare, prevalența managerilor, reducerea reformelor la restructurări, sporirea rolului
executivului, declinul instanțelor deliberative și alte piese. In societățile în care se trăiește
astăzi se petrece o schimbare cu consecinţe mult mai ample decât se crede. Intrebările deja
menționate sînt suplimentate de numeroase alte interogații, care, toate, cer răspuns.

In acest context și sub imperiul întrebărilor amintite, abordez în volumul de față relaţia dintre
„guvernanţă” şi „guvernare”. Lămuresc mai întîi ceea ce este, la propriu, adică dincolo de
frecventele folosiri improvizate şi confuze, „guvernanţa”, cu ajutorul unor aplicaţii în
educaţie, în amenajarea teritoriului și în alte domenii. O fac pe terenul istoriei recente a
democraţiei reprezentative, care a înregistrat un succes istoric în jurul lui 1989, dar este acum
provocată de noi evoluții. Apoi argumentez teza nevoii complementării „guvernanţei” de
către „guvernare” până la nivelul tematizării, indusă de subiectul însuşi, a limitelor
marketizării şi a conceperii omului. În sfârşit, arăt că a devenit indispensabilă, în succesiunea
îmbrăţişării necritice a „guvernanţei”din societățile de azi, restaurarea sensului originar al
instituţiilor, dacă este ca oamenii să-şi facă istoria nu numai cu voinţă, ci şi cu conştiinţă.
Închei indicând tendinţe de complementare efectivă a „guvernanţeii” cu „guvernarea”. De
fiecare dată adaug abordării teoretice aplicații, mai cu seamă din sfera experienței din
România, care lasă să se observe ușor consecințele neînțelegerii acelei relații și ne permite să
facem intuitive considerațiile conceptuale.

Atunci când tematizăm lumea actuală suntem purtaţi de însăşi căutarea răspunsului dincolo de
situaţia tehnologiei, a economiei, a instituţiilor, spre chestionarea orientărilor culturale.
Antropologia culturală, luată în înțeles propriu, oferă tot mai mult răspunsul. De aceea, la
rândul meu, duc cercetarea „guvernanţei” până la a sesiza premise şi consecințe culturale.
Demersul devine astfel, pe nesimțite și inevitabil, filosofic. Sunt de părere că filosofia rămâne
credincioasă marii ei tradiţii – ce exaltă și astăzi imaginația cînd discutăm despre Aristotel,
Hegel, Husserl – examinând ceea ce se petrece în jur, în varii domenii ale vieţii, spre a face
inteligibilă realitatea, şi opunând fragmentarismului, ce domină viața oamenilor în
modernitatea târzie, interogaţii ce rezultă din perspectiva întregului.

Andrei Marga

Bucureşti, 15 iunie, 2013