UNIVERSITATEA ,,DANUBIUS” – GALAŢI

FACULTATEA DE DREPT

CĂILE DE ATAC ORDINARE ȘI EXTRAORDINARE ÎN PROCESUL CIVIL

Coordonator ştiinţific:

Absolvent:

Galaţi - 2018
 CUPRINS

CAPITOLUL 1. Noțiuni introductive privind căile de atac 4

1.1. Importanța căilor de atac 4

1.2. Clasificarea căilor de atac 6

1.3. Reguli comune în exercitarea căilor de atac 11

CAPITOLUL 2. Apelul – singura cale de atac ordinară în procesul civil 19

2.1. Aspecte generale 19

2.2. Elementele apelului 27

2.3. Sesizarea instanței de apel 34

2.4. Procedura de judecată 37

CAPITOLUL 3. Căile de atac extraordinare în procesul civil 39

3.1. Recursul 39

3.2. Contestația în anulare 46

3.3. Revizuirea 47

CAPITOLUL 4. Antiteza căilor de atac din Vechiul Cod de procedură civilă și Noul
Cod de procedură civilă 52
Concluzii 69

Bibliografie 71

Capitolul 1 . Noțiuni introductive privind caile de atac

1
1.1. Importanța căilor de atac

Căile de atac reprezintă o formă concretă de manifestarea a acțiunii civile, iar în

momentul în care partea interesată apelează la o anumită cale de atac, aceasta devine o
componentă a dreptului la acțiune pus în mișcare. Prin intermediul căilor de atac se
poate contesta fie nerespectarea, de către instanța ce a pronunțat hotărârea atacată, a
condițiilor formale în care trebuie să aibă loc judecata, fie faptul că raționamentul
jurisdicțional este inexact1.
Începuturile reglementării căilor de atac nu coincid cu cele ale dreptului
procesual; în momentele iniţiale ale evoluţiei dreptului, existenţa unor astfel de remedii
procesuale nici nu putea fi concepută. Pe atunci, justiţia avea un caracter accentuat
religios, fiind considerată ca o expresie a divinităţii, iar hotărârile adoptate de judecători
erau apreciate ca infailibile. Odată cu laicizarea justiţiei, au fost instituite şi mijloace
procedurale necesare pentru remedierea hotărârilor greşite.
În dreptul roman, regula res judicata pro veritate habetur (lucrul judecat se
consideră adevărat) guverna opera de înfăptuire a justiţiei de către judecători; dar
această regulă a fost interpretată în sensul că sentinţa judecătorului nu este adevăr, ci
ţine loc de adevăr, fiind întemeiată pe consideraţiuni politice şi sociale2.
Această regulă fundamentală nu putea avea o aplicare absolută, deoarece
sentinţele judecătoreşti, fiind opera de concepţie şi decizie intelectuală a omului, nu pot
fi absolut perfecte. De aceea, s-a considerat necesar ca o hotărâre pronunţată în urma
unei judecăţi, să fie controlată de o altă instanţă superioară, pentru a putea permite
îndepărtarea erorilor săvârşite de judecătorii primei instanţe3.
În dreptul procesual român, reglementarea sistemului căilor de atac permite atât
un control judiciar ierarhic, cât şi posibilitatea ca însăşi instanţa să poată reveni asupra
unei hotărâri proprii, să o poată retracta dacă este greşită, bineînţeles în cazurile şi în
condiţiile expres prevăzute de lege.
Necesitatea căilor de atac este evidențiată şi prin faptul că nu toate elementele
cauzei şi, respectiv, probele se cunosc întotdeauna la prima judecată, ci pot fi
descoperite mai târziu, după judecata în primă instanţă. Tot în acelaşi sens, trebuie

1
G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 4-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București,
2017, p. 654.
2
V. Daghie, Căile de atac de reformare în procesul civil, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, pag.10.
3
Ibidem, pag.10.

2
menţionat şi faptul că, prin intermediul căilor de atac, se realizează funcţia de îndrumare
a instanţelor superioare faţă de cele inferioare lor1.
S-au exprimat, însă, şi păreri contrare, care neagă necesitatea existenţei căilor de
atac, susţinând că un singur grad de jurisdicţie ar fi suficient. Potrivit acestora, căile
de atac ar duce la prelungirea procesului, la cheltuieli mai mari în sarcina justiţiabililor
dar şi a statului, la o scădere a încrederii justiţiabililor în actul de justiţie, la o slăbire a
responsabilităţii judecătorilor primei instanţe. Un alt argument ar fi posibilitatea,
probată deja, ca hotărârile pronunţate în căile de atac să fie mai puţin bune decât
hotărârile atacate.
Existenţa şi dreptul la exercitarea căilor de atac au o mare importanţă 2 pentru toţi
subiecţii procesului civil: părţi, instanţă, procuror.
Părţilor din proces li se asigură condiţiile pentru realizarea drepturilor deduse în
justiţie, prin posibilitatea de a se plânge unor organe de judecată, împotriva hotărârilor
pe care le consideră greşite şi de a obţine reformarea acestor hotărâri. Aceste greşeli pot
fi cauzate chiar de părţi, care, prin denaturările şi reticenţele lor, nu au informat corect
pe judecători ori nu s-au apărat bine şi complet, fiind lipsiţi de asistenţă juridică şi de
cunoştinţe de specialitate.
De asemenea, existenţa căilor de atac şi posibilitatea de a le exercita constituie o
garanţie a dreptului de apărare, dă certitudinea părţilor că dreptul lor nu este compromis
prin pronunţarea unei hotărâri nelegale şi netemeinice, ceea ce le întăreşte încrederea în
justiţie şi le determină să aibă o poziţie activă în cadrul procesului.
Dreptul la apărare este instituit prin art. 21 şi art. 128 din Constituţie; primul
prevede dreptul oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a
libertăţilor şi a intereselor sale legitime, iar art.128 – dreptul părţilor interesate şi al
societăţii, reprezentată prin Ministerul public, de a exercita împotriva oricărei hotărâri
judecătoreşti căile de atac prevăzute de lege.
Pentru procuror, exerciţiul căilor de atac este mijlocul practic pentru a-şi
îndeplini sarcinile ce-i revin ca organ al statului, de a veghea la respectarea legii în
cauzele ce se judecă de instanţele judecătoreşti, de a apăra ordinea de drept, precum şi
drepturile şi libertăţilor cetăţenilor. În cazul în care procurorul constată pronunţarea de
către instanţa de judecată a unei hotărâri nelegale, nu poate interveni direct pentru

1
D. Radu, Ghe. Durac, op.cit., pag. 319.
2
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Tratat. Căile de atac şi procedurile speciale, E.D.P.,
Bucureşti, 1981, pag. 11-12; V.Daghie, op.cit., pag. 16-17; V.M.Ciobanu, op.cit., pag. 321-322.

3
anularea actului jurisdicţional, dar prin intermediul căilor de atac, va sesiza fie instanţa
care a dat hotărârea, fie o instanţă superioară şi va solicita pronunţarea unei hotărâri
legale şi temeinice.
Posibilitatea de a recurge la căile de atac constituie o garanţie împotriva
arbitrarului judecătoresc, deoarece constrânge pe judecători să pună toată grija în opera
de judecată, în strângerea materialului probator, în motivarea convingătoare şi completă
a soluţiei la care s-a oprit, preocupări care ar putea fi mai slabe atunci când ar şti că
hotărârea pe care o pronunţă nu va putea fi contestată.
Sistemul căilor de atac este consacrat în dreptul procesual civil român de
actualul Cod de procedură civilă, fiind reglementată o cale de atac ordinară, respectiv
apelul, prin care se provoaca o noua judecată în fond a procesului, precum și trei căi de
atac extraordinare, respectiv recursul, contestația în anulare și revizuirea, care nu pot fi
exercitate decât în condițiile și pentru motivele limitativ prevăzute de lege (art. 456 C.
Pr. Civ.)1.
Trebuie reținut că recursul în interesul legii și hotărârea prealabilă pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept nu reprezinta căi de atac, ci mijloace procesuale
specifice destinate asigurării interpretării și aplicării unitare a legii de către toate
instanțele judecătorești2.

1.2. Clasificarea căilor de atac

Sistemul căilor de atac în legislaţia noastră procesuală civilă, de-a lungul

evoluţiei3 sale a suportat dese şi repetate modificări.
Clasificarea căilor de atac în ordinare și extraordinare este făcută de către
legiuitor care în art. 456 C.pr.civ., pe lângă enumerarea căilor de atac, stabilește că
apelul este calea ordinară de atac, iar căile extraordinare de atac sunt recursul,
contestația în anulare și revizuirea4.
Codul român actual de procedură civilă reglementează următoarele căi de atac:
apelul, recursul, contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în anulare şi recursul în
1
G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 4-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București,
2017, p. 655.
2
Idem.
3
A se vedea V.Daghie, op.cit., pag. 11-14.
4
G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 4-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București,
2017, p. 655.

4
interesul legii. Principalele modificări aduse prin Legea nr. 59/1993 se referă la
reorganizarea căilor ordinare de atac, prin reintroducerea apelului şi restructurarea
recursului; s-a desfiinţat recursul extraordinar şi a fost înlocuit de două recursuri
speciale: recursul în anulare şi recursul în interesul legii. Calificarea, prin această lege, a
recursului drept cale ordinară de atac a fost criticată de unii autori 1 de drept procesual
civil, însă această eroare a fost îndreptată prin adoptarea O.U.G. nr. 138/2000 care, prin
prevederile art. 1, pct.106, include recursul în categoria căilor extraordinare de atac. De
altfel, la acest aspect se va mai reveni în prezenta lucrare.
Pe lângă căile de atac, prevăzute de Codul de procedură civilă, mai există şi alte
căi de atac prevăzute în acte normative cu caracter special; în acest caz, ele reprezintă
mijloace procedurale folosite pentru declanşarea controlului judecătoresc, despre care s-
a menţionat în secţiunea precedentă.
Căile de atac reglementate în Codul de procedură civilă pot fi clasificate după
mai multe criterii, cele mai cunoscute în literatura de specialitate fiind următoarele
grupări: căi de atac ordinare şi căi de atac extraordinare, căi de atac de reformare şi căi
de atac de retractare, căi de atac devolutive şi căi de atac nedevolutive, căi de atac
suspensive de executare silită şi căi de atace nesuspensive de executare silită.

Căi de atac ordinare şi căi de atac extraordinare. Această clasificare,

considerată de unii autori fundamentală, are drept criteriu de bază condiţiile de
exercitare a căilor de atac.
O cale de atac este ordinară dacă poate fi exercitată de oricare dintre părţile din
proces, pentru simplul fapt că partea respectivă este nemulţumită de hotărârea
pronunţată. Aşadar, motivele de exercitare a unei căi ordinare de atac nu sunt limitate
prin lege, însă, dacă se doreşte suprimarea acesteia, trebuie să existe o dispoziţie legală
expresă în acest sens.
În prezent, legislaţia noastră în materie procesuală civilă reglementează o
singură cale ordinară de atac – apelul (Titlul IV al celei de-a II-a Cărţi a Codului de
procedură civilă). Căile extraordinare sunt acelea care pot fi exercitate numai în
condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege. Codul actual de
procedură civilă consacră Titlul V din Cartea a II-a căilor de atac extraordinare,
incluzând în această categorie recursul, contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în
1
V.M.Ciobanu, Modificările aduse Codului de procedură civilă în materia căilor de atac prin Legea nr.
59/1993 (II), în R.D. nr. 3/1994, pag.15; G.Boroi, op.cit., vol. I, pag. 22.

5
anulare şi recursul în interesul legii. Deci, caracteristica comună a căilor extraordinare
de atac constă în condiţiile restrictive în care pot fi exercitate, dar aceste condiţii au
unele aspecte particulare specifice fiecărui tip dintre aceste căi de atac. Sub acest aspect,
o notă particulară este oferită de recursul în interesul legii, care poate fi exercitat doar
dacă unele chestiuni de drept au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor
judecătoreşti. Între căile extraordinare de atac există deosebiri semnificative şi în ceea
ce priveşte subiectele care le pot exercita şi instanţele competente a le soluţiona.
Această clasificare prezintă importanţă practică datorită câtorva aspecte 1. În
primul rând, executarea silită a hotărârii este suspendată pe durata termenului în care
poate fi exercitată calea de atac ordinară şi pe timpul judecării acesteia, în timp ce căile
de atac extraordinare nu au, în principiu, efect suspensiv. În al doilea rând, cât timp este
deschisă calea de atac ordinară, nu se poate recurge la o cale de atac extraordinară.
De asemenea, în unele situaţii, calea de atac extraordinară devine inadmisibilă,
dacă partea interesată putea să invoce motivul respectiv prin intermediul căii de atac
ordinare şi nu a făcut-o.

Căi de atac de reformare şi căi de atac de retractare. Această clasificare se

face în functie de instanța competenta să soluționeze calea de atac, prima fiind de
competenţa aceleiaşi instanţe care a pronunţat hotărârea atacată, iar cea de-a doua
judecându-se de o instanţă ierarhic superioară2.
Căile de atac de reformare sunt considerate acelea care se soluţionează de către o
instanţă ierarhic superioară, prin intermediul lor, realizându-se controlul judiciar al
hotărârilor judecătoreşti. Sunt căi de atac de reformare apelul și recursul3.
Căile de atac de retractare sunt cele care se adresează, spre a fi soluţionate,
instanţei care a pronunţat hotărârea atacată. Trebuie menţionat că, prin căile de atac de
retractare, se invocă împrejurări, limitativ prevăzute de lege, care nu au fost avute în
vedere la pronunţarea hotărârii atacate, astfel încât, instanţa nu îşi controlează propria
hotărâre, ci judecă unele aspecte noi. Aceste căi de atac sunt revizuirea şi contestaţia în
anulare.

1
V. Daghie, op.cit., pag. 19-20; G.Boroi, D.Rădescu, op.cit., pag. 394.
2
G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 4-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București,
2017, p. 657.
3
Idem.

6
 O situaţie aparte este în cazul revizuirii pentru contrarietate de hotărâri 1, care
poate fi atât cale de atac de reformare cât şi de retractare. Astfel, dacă hotărârile provin
de la aceeaşi instanţă sau de la instanţe situate în circumscripţia teritorială a unei singure
instanţe (ierarhic superioară), este de competenţa instanţei ierarhic superioară, iar dacă
hotărârile provin de la instanţe situate în circumscripţii teritoriale deosebite, competenţa
aparţine instanţei ierarhic superioară primei instanţe ce a pronunţat hotărârea; în aceste
situaţii, revizuirea este cale de atac de reformare. Numai în cazul în care cea de-a doua
hotărâre potrivnică a fost pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, revizuirea pentru
contrarietate de hotărâri este o cale de atac de retractare, deoarece va fi judecată de către
instanţa supremă.

Căi de atac devolutive şi căi de atac nedevolutive 2. Criteriul distinctiv al

acestei clasificări este întinderea atribuţiilor instanţelor competente să se pronunţe
asupra căilor de atac exercitate şi asupra procesului.
O cale de atac este devolutivă dacă antrenează o rejudecare în fond a pricinii, în
întregul ei, fără restricţii în privinţa administrării probelor. Această rejudecare a fondului
se realizează numai în limita a ceea ce s-a solicitat prin acţiune şi în limita a ceea ce
formează obiectul căii de atac. Calea de atac devolutivă tipică, în sistemul nostru actual,
este apelul. El permite o nouă judecare a cauzei, atât sub aspectul problemelor de fapt
stabilite de prima instanţă, cât şi asupra dezlegării date problemelor de drept.
Există controverse în privinţa stabilirii caracterului devolutiv sau nedevolutiv al
celorlalte căi de atac. Recursul, în întregime, este, potrivit unor autori3, o cale de atac
nedevolutivă, asemenea celorlalte căi de atac extraordinare. Referitor la acestea,
caracterul nedevolutiv se raportează la calea de atac propriu-zisă, iar nu la rejudecarea
pricinii ca efect al admiterii căii de atac respective. Astfel, ca urmare a casării unei
hotărâri, de regulă, are loc o rejudecare a fondului, în condiţiile stabilite de art. 312-316
C. proc. civ. (poate fi casare cu reţinere sau cu trimitere spre rejudecare instanţei care a
pronunţat hotărârea casată sau altei instanţe competente); admiterea unei contestaţii în
anulare duce la anularea hotărârii atacate şi la rejudecarea fondului, ori a recursului, sau
a motivului de casare omis; admiterea unei cereri de revizuire, pentru majoritatea
motivelor prevăzute de art. 322 C. proc. civ., are ca efect o rejudecare a pricinii.

1
Ibidem, pag.395-396.
2
G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 4-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București,
2017, pp. 657-658.
3
G.Boroi, D.Rădescu, op.cit., pag. 396.

7
 O altă argumentare1 a faptului că aceste căi extraordinare de atac nu se includ în
categoria căilor devolutive, chiar dacă conduc la o nouă judecată de fond, este că
rejudecarea fondului are loc în alte condiţii decât cele ale primei judecăţi; de exemplu,
în prezenţa părţii care nu fusese legal citată, sau la instanţa competentă, ori judecata
priveşte un capăt omis.
Există alte păreri2, potrivit cărora şi recursul are un caracter devolutiv, în
condiţiile art. 3041 C. proc. civ., când sunt recurate hotărâri ce nu pot fi atacate cu apel,
instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele, fără a se limita la motivele de
casare.

Căi de atac suspensive şi căi de atac nesuspensive de executare silită.

Această clasificarea vizează numai hotărârile susceptibile de executare silită şi are drept
criteriu distinctiv efectele pe care le produce declanşarea căii de atac asupra
posibilităţilor de declanşare imediată a executării silite3.
În sistemul procesual în vigoare, apelul se înfăţişează ca o cale de atac tipică de
executare silită. Astfel, termenul de apel şi apoi judecarea apelului suspendă de drept
executarea silită, potrivit art. 468 alin. 5 C. proc. Civ. Deci, pot fi situaţii când hotărârea
se bucură de execuţie vremelnică, împrejurări în care apelul nu mai este suspensiv, însă
instanţa de apel poate să încuviinţeze suspendarea execuţiei vremelnice, numai cu darea
unei cauţiuni, al cărui cuantum este fixat de instanţă.
Celelalte căi de atac – recursul, recursul în anulare, contestaţia în anulare şi
revizuirea – sunt, în principiu, căi de atac nesuspensive de executare. În mod
excepţional, şi recursul poate fi o cale de atac suspensivă de executare, atunci când are
ca obiect pricini privitoare la strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii
sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă. În asemenea situaţii, efectul suspensiv de
executare se produce de drept, adică în temeiul legii, fără să fie necesară o cerere
formală în acest sens, din partea recurentului.

1.3. Reguli comune privind exercitarea căilor de atac

1
V.M.Ciobanu, Tratat…, op.cit., vol. II, pag. 320.
2
I.Leş, Tratat…, op.cit., pag.533.
3
Ibidem, pag. 533.

8
 Atât în literatura de specialitate cât şi în practica judiciară s-au conturat, de-a
lungul timpului, o serie de reguli generale privitoare la instituirea şi exercitarea căilor de
atac. În continuare, vor fi examinate cele mai semnificative dintre acestea:
 Existenţa unei hotărâri judecătoreşti pe care legea să o declare susceptibilă
de a fi atacată1
Căile de atac presupun existenţa unei hotărâri judecătoreşti, despre care partea
interesantă afirmă că ar conţine unele greşeli sau o injustiţie. Rezultă că obiectul căilor
de atac nu mai este pretenţie concretă a reclamantului (ca în cazul cererii de chemare în
judecată), ci chiar hotărârea judecătorească atacată. Este însă necesar ca legea să declare
hotărârea respectivă susceptibilă de exerciţiul căilor de atac, sau cel puţin al uneia dintre
acestea. Regula este că orice hotărâre judecătorească poate fi atacată prin intermediul
căii de atac ordinare, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege, în timp ce căile de
atac extraordinare pot fi exercitate numai împotriva hotărârilor stabilite prin lege.
În principiu, hotărârile primei instanţe (nedefinitive), pot fi atacate cu apel, dacă
nu suntem în prezenţa unei situaţii în care legea a suprimat dreptul de apel (cum ar fi art.
421 alin. (2) C. proc. civ.; art. 437 alin. (1) C. proc. civ.; art. 440 C.pr.civ.), ori dacă nu
este vorba despre o încheiere premergătoare, care nu poate fi apelată decât odată cu
fondul2.
 Manifestarea de voinţă a părţii interesate, în sensul exercitării căii de atac
Această regulă constituie o formă de manifestare a principiului disponibilităţii,
specific procesului civil.
Folosirea căilor de atac fiind o facultate pusă la îndemâna celor interesaţi, cei
care le exercită trebuie să-şi manifeste în mod expres voinţa în acest sens şi să arate şi
motivele pentru care consideră hotărârea atacată ca fiind nelegală şi netemeinică 3. Deci,
instanţa competentă să soluţioneze eventuala cale de atac nu se poate sesiza din oficiu,
ci este necesar ca o parte sau chiar mai multe să îşi manifeste expres voinţa prin
intermediul unei cereri scrise, respectând condiţiile impuse de lege. Calea de atac poate
fi exercitată şi de către procuror, ori de alte organe sau persoane cărora legea le
recunoaşte calitatea procesuală4.
 Legalitatea căilor de atac

1
G.Boroi, D.Rădescu, op.cit., pag. 398; V.Daghie, op.cit., pag.23.
2
G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 4-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București,
2017, p. 659.
3
V. Neagu, D. Radu, op. cit., pag. 298
4
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., pag. 398

9
 Legalitatea căilor de atac este un principiu deosebit de important şi a cărui aplicare
este incontestabilă în orice sistem procedural. Instituirea căilor de atac este o problemă
de interes general şi ea vizează determinarea mijloacelor procedurale ce pot fi exercitate
pentru reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti1.
Această regulă impune ca, în afara căilor de atac prevăzute de lege, să nu se
poată folosi alte mijloace procedurale în scopul de a obţine reformarea sau retractarea
unei hotărâri judecătoreşti. Acest lucru reiese şi din prevederile înscrise în art. 128 din
Constituţie, ce consacră dreptul părţilor şi al Ministerului public de a folosi căile de atac
„în condiţiile legii”.
Menţionarea, din eroare, în dispozitivul hotărârii, a posibilităţii folosirii unei căi
de atac pe care legea nu o acordă, nu creează părţii dreptul de a formula împotriva
hotărârii calea de atac respectivă, deoarece căile de atac împotriva hotărârilor
judecătoreşti sunt determinate de lege, iar nu de instanţa de judecată 2. În schimb, chiar
dacă instanţa a omis să treacă în dispozitiv menţiunea că hotărârea este susceptibilă de a
fi atacată prin intermediul unei căi de atac, partea va putea exercita calea de atac
prevăzută de lege. Aici, trebuie menţionată şi importanţa practică deosebită pe care o
reprezintă dispoziţiile art.84 C. proc. civ., conform cărora cererea de chemare în
judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o
denumire greşită3.
Reguli asemănătoare de interpretare se vor folosi şi în cazul în care în unele
hotărâri se vor trece, din eroare, alte momente de la care curge termenul de apel sau
recurs, după caz, deoarece în toate situaţiile, aceste termene vor fi calculate de la
pronunţarea hotărârii sau de la comunicarea acesteia în funcţie de cum se dispune prin
lege4.
Părţile au la dispoziţie acele căi de atac care erau prevăzute de lege în momentul
pronunţării hotărârii. Modificarea dispoziţiilor procedurale, în această materie, nu poate
afecta dreptul de a ataca hotărârea cu o anumită cale de atac, căci acest drept s-a născut
chiar în momentul pronunţării hotărârii atacate5.

1
I. Leş, Tratat ..., op. cit., pag. 534
2
A se vedea Curtea Supremă, sec. civ., dec. nr. 1240 din 25 martie 1949, în J.N. nr. 1/1950, pag. 88:
„Menţiunea greşită făcută într-o hotărâre că este definitivă, nu poate răpi părţii dreptul de a folosi calea de
atac, pe care i-o dă legea”.
3
I. Stoenescu, G. Porumb, Drept procesual civil român, E.D.P., Bucureşti, 1966, pag. 289.
4
V. Daghie, op. cit., pag. 24.
5
A se vedea Curtea Supremă, sec. civ., dec. nr. 703 din 10 iunie 1949, în J.N. nr. 5 – 6/1949, pag. 611:
“Căile de atac sunt determinate de legea în vigoare în momentul pronunţării hotărârii care se atacă”.

10
  Ierarhia căilor de atac6
Potrivit acestei reguli, nu se poate recurge la o cale extraordinară de atac, atâta timp
cât este deschis exerciţiul căii ordinare de atac. Aplicarea concretă a acestei reguli ridica
o serie de dificultăţi, în condiţiile anterioare modificărilor aduse, prin O.U.G. nr.
138/2000, Codului de procedură civilă, când recursul era considerat cale ordinară de
atac.
O hotărâre susceptibilă de apel nu poate fi atacată decât prin intermediul acestei
căi de atac. Împotriva unei hotărâri definitive, care nu a devenit încă irevocabilă, se
poate exercita recursul sau revizuirea, nu însă şi contestaţia în anulare. Contestaţia în
anulare se poate exercita numai împotriva hotărârilor judecătoreşti rămase irevocabile.
Ca o cerinţă a acestei reguli este şi faptul că, împotriva aceleiaşi hotărâri, nu pot
fi exercitate, concomitent, calea de atac ordinară şi o cale de atac extraordinară.
Legea prevede, în unele cazuri, în mod expres, inadmisibilitatea unei căi de atac,
dacă partea interesată a avut la îndemână o altă cale de atac. Este cazul raportului dintre
contestaţia în anulare de drept comun (obişnuită), pe de o parte,
şi apelul, precum şi, cu unele derogări, recursul, pe de altă parte (art. 317 C.proc.civ.) şi
cazul raportului dintre apel şi recurs (art. 299 şi art. 377 alin. 2 pct. 2 C. proc. civ.). În
acest sens, s-a decis, în mod constant, că recursul nu poate fi exercitat atâta timp cât
partea are la dispoziţie calea ordinară a apelului2.
În privinţa căilor extraordinare de atac, legea nu prevede o succesiune în
exercitarea lor, astfel că revizuirea poate fi exercitată înaintea contestaţiei în anulare sau
invers3.
Principiul ierarhiei căilor de atac decurge din modul de organizare a instanţelor
judecătoreşti într-un sistem piramidal.
 Unicitatea dreptului de a folosi o cale de atac4
Dreptul de exercita o cale de atac este, în principiu, unic şi se epuizează odată cu
exercitarea lui. Aceasta înseamnă că nimănui nu-i este îngăduit de a uza de două ori de
una şi aceeaşi cale de atac. În caz contrar, excepţia puterii lucrului judecat va putea fi

6
A. Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., Ed. Şt., Bucureşti, 1957, pag. 334; G. Boroi, D.
Rădescu, op. cit., pag. 399 – 400; V. Daghie, op. cit., pag. 24 – 25.
2
A se vedea C.S.J., sec. com., dec. nr. 406 din 15 iunie 1995, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de
decizii pe anul 1995, pag. 407, în speţă, pârâta a atacat cu recurs hotărârea instanţei de fond, prin care a
fost obligată la plata unor penalităţi de întârziere, fără să fi exercitat calea de atac a apelului, pe care o
avea la dispoziţie, potrivit art. 282 C. proc. civ.
3
I. Leş, Tratat .., op. cit., pag. 535.
4
G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 4-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București,
2017, pp. 668-670.

11
invocată de cel interesat sau de instanţă, din oficiu, spre a anihila calea de atac
inadmisibilă. Regula enunţată are în vedere chiar ipoteza în care termenul pentru
declararea căii de atac nu s-ar fi împlinit la data formulării celei din urmă cereri1.
Trebuie menţionat că această regulă este aplicabilă numai în cazul apelului şi
recursului, nu şi în cazul celorlalte căi extraordinare de atac. Aşadar, dacă o parte
formulează mai multe cereri de apel sau dacă o hotărâre este apelată de mai multe părţi,
apelurile urmează a fi conexate şi judecate împreună (art.289 alin. 4 C. proc. civ.).
În ceea ce priveşte căile extraordinare de atac – revizuirea şi contestaţia în
anulare –, datorită specificului lor, se pot exercita, în unele cazuri, în mod repetat. De
exemplu, calea revizuirii poate fi folosită în cazul descoperirii unor înscrisuri
doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o
împrejurare mai presus de voinţa părţilor. O a doua cerere de revizuire este admisibilă
pentru un alt motiv cum ar fi cel al condamnării unui martor, judecător sau expert,
pentru o infracţiune în legătură cu pricina respectivă. Se observă că, din acest punct de
vedere, dispoziţiile privitoare la revizuire nu cuprind restricţii exprese. O a doua cerere
de revizuire ar putea fi respinsă pentru motivul decăderii din termenul de exercitare a
acestei căi de atac.
Potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 321 C.proc.civ., contestaţia în anulare poate
fi exercitată, în mod repetat, numai pentru motive care nu au existat la data introducerii
primei contestaţii. Textul este oarecum neclar, deoarece toate cele
patru motive de contestaţie în anulare (prevăzute de art. 317 alin. 1 şi art. 318 alin. 1 C.
proc. civ) sunt concomitente; textul trebuie interpretat în sensul că se referă la
cunoaşterea motivelor, iar nu la existenţa lor, în caz contrar, rămânând o dispoziţie
legală ce nu îşi găseşte niciodată aplicarea2.
 Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac
Principiul neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac, exprimat prin adagiul
latin non reformatio in pejus, presupun ca părţii care a exercitat o cale de atac să nu i se
înrăutăţească situaţia faţă de cea stabilită prin hotărârea judecătorească supusă
controlului judiciar3.
Codul român de procedură civilă nu a consacrat acest principiu, în mod expres,
aşa cum au făcut-o în Codul de procedură penală, prin dispoziţiile art.372 alin. 1.

1
A. Hilsenrad, I. Stoenescu, op. cit. ,pag. 334.
2
G.Boroi, D.Rădescu, op.cit., pag.400-401; V.Daghie, op.cit., pag.25.
3
A. Nicolae, Aspecte ale aplicării principiului «non reformatio in pejus» în procesul civil, în R.D.
nr.10/2001, pag. 74.

12
Instituţionalizarea acestui principiu în legea de procedură civilă s-a realizat în urma
modificării şi completării Codului de procedură civilă, prin O.U.G. nr. 138/2000. Astfel
s-a recunoscut prin lege ceea ce era unanim acceptat în doctrină1 şi practică judiciară2.
În absenţa operării principiului non reformatio in pejus, părţile, cunoscând
posibilitatea înrăutăţirii situaţiei lor, ar putea fi determinate să renunţe la atacarea
hotărârii, pentru a nu-şi asuma un risc, chiar dacă hotărârea este nelegală şi netemeinică.
Ar dispărea astfel una din garanţiile dreptului de apărare al părţilor, care constă şi în
aceea că, după ce instanţa de judecată a pronunţat hotărârea, partea care o consideră
greşită poate să ceară verificarea ei de către o
instanţă superioară. Aşadar, principiul non reformatio in pejus constituie o garanţie a
respectării dreptului de apărare al părţilor şi vine în întâmpinarea unui interes general,
acela ca, prin declanşarea controlului judiciar, să nu rămână în fiinţă hotărâri nelegale şi
netemeinice şi să se ajungă la stabilirea adevărului şi la aplicarea corectă a legii în
principiile deduse judecăţii3.
Pentru a şti dacă se poate deroga de la acest principiu sau dacă părţile pot
conveni asupra înlăturării lui, trebuie stabilit dacă este vorba de o regulă de ordine
publică sau de interes privat. După cum am menţionat anterior, acest principiu răspunde
atât interesului părţilor cât şi celui de ordin general, interesând nu numai părţile
procesului, ci şi societatea. Însă, cât priveşte partea nemulţumită, nimic nu o împiedică
ca, după ce şi-a manifestat dreptul de a ataca hotărârea, să renunţe la aplicarea acestui
principiu, prin acceptarea unei soluţii a instanţei de control judiciar, care, în final, ar
putea duce la înrăutăţirea situaţiei juridice a părţii. Acest aspect rezultă din actuala
reglementare a art. 296 C.proc.civ., potrivit căreia apelantului nu i se poare crea în
propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată, afară de cazul
în care el consimte la aceasta. În acest sens, anterior unei reglementări exprese, în
doctrină s-a considerat că principiul non reformatio in pejus nu are caracter de ordine
publică, recurentul sau, după caz, apelantul, putând renunţa la aplicarea lui4.

1
A se vedea I.Stoenescu, S.Zilberstein, Tratat, op.cit., pag.65-66; I.Stoenescu, G.Porumb, op.cit.,
pag.323; G.Boroi, op.cit., vol.II, pag.70, V.M.Ciobanu, Tratat…, op.cit., vol.II, pag.362; V.Daghie,
op.cit., pag.143-145; V.Negru, D.Radu, op.cit., pag.334; D.Radu ,Dicţionar de drept procesual civil,
pag.315.
2
Trib.Supr., sect.civ., dec.nr.1196/1975, în C.D. 1975, pag.242; Curtea de Apel Bucureşti, sec.civ.,
dec.nr.1924 din 12 noiembrie 1998, în Culegere de practică judiciară civilă pe anii 1993-1998, pag.286.
în speţă, deşi se constată că decizia supusă recursului a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii,
observând că aceasta a profitat recurentei, iar reformarea hotărârii i-ar înrăutăţi situaţia în propria ei cale
de atac, instanţa, dând eficienţă principiului non reformatio in pejus, va respinge cererea de recurs.
3
A.Nicolae, op.cit., pag.75.
4
Ibidem, pag.75-76.

13
 Principiul non reformatio in pejus se aplică în toate acele situaţii în care partea a
atacat în mod solitar hotărârea pronunţată. Situaţia este, însă, diferită în cazul exercitării
căii de atac şi de partea adversă, de procuror sau de o terţă persoană îndreptăţită să o
exercite; în acest caz se poate ajunge la înrăutăţirea situaţiei părţii în raport cu situaţia
stabilită de prima instanţă. Această situaţie este justificată în literatura de specialitate cu
motivarea că, de data acesta, controlul judiciar este bilateral, instanţa fiind investită
plenar, iar egalitatea părţilor şi contradictorialitatea exclude beneficiul ce decurge din
exercitarea solitară a respectivei căi de atac. Dar, practic, în situaţiile menţionate nu are
loc o veritabilă înrăutăţire a situaţiei părţii în propria cale de atac, ci în calea de atac
exercitată de partea adversă sau de alt subiect al procesului. De altfel, în asemenea
situaţii, în principiu, calea de atac formulată de parte este respinsă, instanţa de control
judiciar admiţând calea de atac exercitată de partea adversă1.
S-a pus problema dacă îşi găseşte aplicabilitate principiul non reformatio in
pejus în cazul exercitării căii de atac de către procuror. Soluţia la care s-a ajuns este
următoarea: „în cazul în care procurorul a declarat recurs în favoarea uneia din părţi,
instanţa, admiţând acest recurs, nu va putea modifica sau casa hotărârea în defavoarea
acelei părţi. Ea va putea proceda în acest fel numai în cazul în care procurorul ar fi
transformat, înăuntrul termenului stabilit pentru introducerea căii de atac, precum şi
recursul declarat iniţial într-un recurs în favoarea celeilalte părţi” 2. Această soluţie este
valabilă, bineînţeles, şi în cazul apelului.
Dacă procurorul recurge la exercitarea unei căi de atac pentru a solicita
desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti, pronunţate cu nesocotirea unor norme de ordine
publică, deci nu pentru a folosi uneia din părţi, este de la sine înţeles că, în acest caz, nu
este operabil acest principiu.
Principiul non reformatio in pejus îşi poate extinde efectele şi asupra altor
participanţi procesuali decât cei care au exercitat calea de atac. Este cazul coparticipării
procesuale necesare sau obligatorii, situaţie în care se aplică principiul dependenţei
procesuale şi a coparticipanţilor.
În continuarea acestui principiu, s-a statuat că „în cazul obligaţiilor solidare,
precum şi al obligaţiilor indivizibile, exercitarea căii de atac a recursului de către unul
din coparticipanţii la proces le va folosi şi celorlalţi, în sensul că efectele admiterii

1
I.Leş, Tratat…, op.cit., pag.536.
2
S.Zilberstein, V.M.Ciobanu, Drept procesual civil. Îndreptar de practică judecătorească, E.D.P.,
Bucureşti, p.156; autorii prezintă soluţia deciziei de îndreptare a Plenului Tribunalului Suprem nr.1 din 17
martie 1966.

14
recursului se vor extinde şi la părţile care nu au declarat recurs, sau al căror recurs a fost
respins fără a fi fost soluţionat în fond” 1. Situaţia este asemănătoare şi în cazul
soluţionării unor cereri incidente, aflate într-o legătură indisolubilă cu acţiunea
principală, cum ar fi cererea de chemare în garanţie2.
Limitele3 aplicării principiului non reformatio in pejus sunt trasate de prevederile
art. 296 C. proc. civ.: când partea însăşi consimte la înrăutăţirea situaţiei sale în propria
cale de atac şi când sunt aplicabile dispoziţiile art. 293 sau 293 1. deci, aplicarea acestui
principiu este limitată la existenţa în cauză a unui apel incident sau a unui apel provocat
(art. 293 şi art. 2931 C.proc. civ.)4.
S-a remarcat faptul că se naşte o situaţie de conflict atunci când se pune
problema priorităţii dintre aplicarea principiului analizat şi aplicarea excepţiilor sau
nulităţilor absolute. Astfel, pentru a nu se încălca acest principiu ce trebuie respectat în
soluţionarea căilor de atac, în practica judiciară, se ajunge la situaţia paradoxală, în care
sunt păstrate hotărâri nelegale, în a căror pronunţare s-au nesocotit dispoziţii imperative,
menite să asigure o securitate socială şi juridică. Având în vedere că acest principiu nu
protejează doar interesul particular, raţiunea respectării lui privind şi sfera interesului
general, se cer a fi prioritare în aplicare excepţiile şi nulităţile absolute5.
În concluzie, se poate spune că principiul non reformatio in pejus are o
aplicabilitate generală în soluţionarea tuturor căilor de atac aflate la dispoziţia părţilor,
cunoscând însă limitele prevăzute de însuşi textul art. 296 C. proc. civ.. Se consideră
necesar ca aplicarea acestui principiu să fie îngrădită printr-o reglementare expresă în
acest sens, pentru cazurile când se constată încălcarea legii în pronunţarea unei hotărâri
judecătoreşti, creându-se posibilitatea îndreptării erorilor judiciare prin invocarea
excepţiilor absolute.

1
Plen.Trib.Supr., dec.îndr. nr.3 din 18 ianuarie 1962, în Culegere de decizii de îndrumare a Plenului
Tribunalului Suprem în materie civilă pe anii 1952-1965, pag.298-300.
2
A se vedea I.Leş, Tratat…, op.cit., pag.537.
3
A se vedea, pentru amănunte în acest sens, A.Nicolae, op.cit., pag. 78-80.
4
Aceste instituţii ale dreptului procesual vor fi prezentate în capitolul privitor la apel, însă, pentru
amănunte, a se vedea I.Deleanu, Aderarea la apel în procesul civil, în R.D. nr.2/2001, pag.42-52.
5
A se vedea A.Nicolae, op.cit., pag.80-85.

15
Capitolul 2. Apelul – singura cale ordinară de atac în procesul civil
2.1. Aspecte generale

Instituţia apelului, cu forme variate, se găseşte în aproape toate legislaţiile,

începând cu cele mai vechi timpuri şi până astăzi. Lucrul, de altfel, nu e de mirat, când
ne gândim că justiţia omenească, ca tot ce est omenesc, este indubitabil supusă greşelii,
şi că sentimentul neîncrederii pe care îl poate inspira deciziile sale, este în cazul
condamnatului un sentiment natural.
S-a discutat mult asupra originii acestei instituţii. Sunt păreri după care instituţia
apelului ar fi existat chiar în cele mai vechi legislaţii, deoarece în toate timpurile şi la
toate popoarele, diferiţi legiuitori, preocupaţi de ideea perfecţiunii în materie de drept,
au căutat, ca prin anumite garanţii, să înlăture pe cât posibil consecinţele erorii,
ignoranţei sau injustiţiei judecătorilor. După alte păreri, apelul ar fi având o dată mai
recentă, şi n-ar fi apărut decât atunci când împricinaţii, exasperaţi de parţialitatea şi
reaua credinţă a judecătorilor, sau de insuficienţa legislaţiei, au început să recurgă la
„capul statului”, ca la o ultimă instanţă, pentru rezolvarea diferendelor1.
Oricare ar fi originea apelului, sunt de necontestat, astăzi, utilitatea şi
eficacitatea acestuia.
În reglementarea actuală, apelul îşi are sediul materiei în art. 466-482 din Codul
de procedură civilă.
Apelul reprezintă calea de atac obișnuită, prin care partea interesată sau
procurorul invocă nemulțumiri în legătură cu hotărârea pronunțată de prima instanță2.
Unii autori3, pornind de la definiţia dată apelului în legislaţia franceză, adaugă în
definiţie şi faptul că, prin intermediul apelului, se poate cere, uneori, doar anularea
hotărârii atacate. Se pare că nu este necesar să se reţină acest aspect în definiţie,
deoarece noţiunea de reformare include şi simpla anulare a hotărârii.
Codul nostru de procedură civilă nu dă o definiţie a apelului, dar aceasta nu este
sarcina legiuitorului ci, în principal, a doctrinei. Cu toate acestea, unele legislaţii
procesuale manifestă preocupare pentru definirea unor căi de atac, împrejurare care are
meritul de a înlătura orice speculaţii doctrinare. Definiţia dată apelului în doctrina

1
A.Theodorescu, Apelul în dreptul roman şi modern (teză pentru licenţă), Tipografia şi fonderia de litere
Thoma Basilescu, Bucureşti, 1895, pag.3-4.
2
G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 4-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București,
2017, p. 670.
3
F.Măgureanu, op.cit., pag.289.

16
noastră este una de maximă generalitate, dar ea cuprinde toate elementele esenţiale ale
unei căi de atac: subiectele, obiectul şi scopul apelului1.
Apelul constituie o formă de manifestare a acţiunii civile, un mijloc procedural
ce intră în conţinutul acesteia, şi, ca urmare, dreptul de apel reprezintă o componentă a
dreptului la acţiune, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Aceasta înseamnă că, pentru
exerciţiul dreptului de apel, trebuie îndeplinite condiţiile generale de exercitare a
dreptului la acţiune (interesul, calitatea procesuală, capacitatea procesuală) la care se
mai adaugă şi unele condiţii speciale (de exemplu, partea să nu fi renunţat expres sau
tacit la dreptul de apel, să nu fie o hotărâre nesusceptibilă de apel, satisfacerea
condiţiilor privitoare la taxele de timbru etc.)2.

Caracterele juridice ale apelului

Apelul este o cale de atac ordinară, devolutivă, de reformare şi suspensivă de
executare3.
Evidenţierea caracterelor juridice ale apelului decurg din analiza efectelor
procedurale produse de introducerea acestei căi de atac.
Apelul este o cale ordinară de atac pentru că poate fi exercitată de oricare dintre
părţile din proces, pentru simplul motiv că partea respectivă este nemulţumită de
hotărârea pronunţată. De aceea, instanţa este datoare să dea calificare corectă cererii,
chiar dacă titulatura dată de părţi acesteia este greşită.
Apelul este o cale de atac de reformare, deoarece are drept efect învestirea unei
instanţe ierarhic superioare celei care a dat hotărârea apelată. Din momentul sesizării
sale, instanţa de apel dobândeşte dreptul, dar şi obligaţia de a proceda la soluţionarea
cauzei.
Caracterul devolutiv şi suspensiv de executare necesită o tratare mai detaliată.

A. Caracterul devolutiv al apelului. Aplicarea regulilor tantum devolutum

quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum
Cuvântul devolutiv provine de la latinescul devolo, voli, volutum care
înseamnă a transmite ceva de la o persoană la alte. În materia căilor de atac, prin
devoluţiune se înţelege transmiterea dreptului de a judeca de la un judecător de grad

1
I.Leş, Tratat…, op.cit., pag.539.
2
F.Măgureanu, op.cit., pag.289.
3
I.Leş, Tratat..., op.cit., pag.539, G.Boroi, D.Rădescu, op.cit., ediţia a II-a, pag.406, V.M.Ciobanu,
Tratat..., op.cit., vol. II, pag.327.

17
inferior la un judecător de grad superior; deci efectul devolutiv al unei căi de atac constă
în „reînnoirea” sau „reeditarea” judecăţii1. Acest efect presupune posibilitatea părţilor de
a supune judecării în apel litigiul dintre ele, în ansamblul său, cu toate problemele de
fapt şi de drept ce au fost ridicate în primă instanţă.
Legiuitorul a acordat efect devolutiv apelului, din mai multe considerente,
pentru care: necesitatea unei reeditări a judecăţii de teama parţialităţii primei jurisdicţii;
speranţa că a doua jurisdicţie, ierarhic superioară şi în principiu colegială, va fi mai
calificată în exercitarea unui control asupra legalităţii hotărârii atacate; uniformizarea
jurisprudenţială urmărită a fi realizată de o curte supremă nu se poate concepe decât
dacă calea ordinară de atac a apelului are un caracter devolutiv2.
În principiu, devoluţiunea este totală, completă. Ea este însă limitată de două
reguli, exprimate prin adagiile: tantum devolutum quantum apellatum şi tantum
devolutum quantum iudicatum.
Prima regulă restrictivă – tantum devolutum quantum apellatum – constituie o
exigenţă a principiului disponibilităţii procesuale care se aplică şi în faţa instanţelor de
control judiciar ordinar. Ea exprimă ideea că instanţa ierarhic superioară este limitată să
cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel. Prin urmare,
instanţa de apel nu se poate pronunţa asupra altor motive decât acelea cuprinse în
cererea de apel3.
Devoluţiunea poate fi totală sau parţială, în funcţie de voinţa exprimată de
apelant în cererea sa de apel. De exemplu, reclamantul care a introdus o cerere de
chemare în judecată împotriva mai multor pârâţi, poate ca, prin apelul declarat
împotriva hotărârii ce i-a respins cererea respectivă, să reafirme pretenţiile sale numai
faţă de unii dintre pârâţii de la prima instanţă; dacă au fost formulate mai multe capete
de cerere şi prima instanţă le-a admis pe unele şi pe celelalte le-a respins, reclamantul
are interes să le apeleze numai pe cele respinse, iar pârâtul numai pe cele admise, aşa
încât devoluţiunea va apărea numai în privinţa unora din pretenţiile deduse judecăţii
primei instanţe.
Atunci când apelantul nu precizează că limitează efectul devolutiv la anumite
aspecte judecate în prima instanţă, ori când această limitare nu rezultă din cererea de
apel, se va admite că devoluţiunea operează pentru toate problemele de fapt şi de drept

1
I.Leş, Tratat..., op.cit., pag.556.
2
Ibidem, pag.557.
3
Ibidem, pag.557; a se vedea, pentru aplicare în practică, Curtea de Apel Bucureşti, sec.civ., dec. nr.2153
din 5 decembrie 1997, în Culegere de practică judiciară..., pag.198-199.

18
deduse judecăţii. În situaţia în care apelantul critică numai o problemă dezlegată prin
hotărârea primei instanţe, dacă de aceasta depinde şi soluţia dată unei alte probleme,
devoluţiunea se va întinde şi cu privire la cea expres criticată 1. Sunt anumite situaţii în
care apelul nu prezintă efect devolutiv. Uneori, apelantul nu urmăreşte să aibă loc o
rejudecare a fondului, ci doar ca instanţa de apel să anuleze hotărârea primei instanţe,
mai exact să respingă cererea de chemare în judecată în baza unei excepţii procesuale
peremptorii; de exemplu, când prin cererea de apel se invocă prescripţia dreptului de a
obţine condamnarea pârâtului, puterea de lucru judecat, lipsa reclamaţiei administrative
prealabile într-un litigiu de contencios administrativ etc. Alteori, deşi ar putea avea loc o
rejudecare a fondului în instanţa de apel, legea prevede că doar se desfiinţează hotărârea
atacată, iar pricina se trimite spre rejudecare primei instanţe, ori instanţei competente
sau organului de jurisdicţie competent2.
A doua regulă restrictivă – tantum devolutum quantum indicatum – exprimă
ideea că efectele apelului nu se pot resfrânge decât numai asupra a ceea ce s-a judecat
de către prima instanţă. Aceasta înseamnă că, prin intermediul apelului, nu se poate lărgi
cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe. Această regulă are o justificare deplină.
Instanţa de apel realizează un control judiciar asupra hotărârii atacate, iar acest control
nu poate avea în vedere alte pretenţii sau elemente care nu au format obiectul primei
judecăţi. În caz contrar, s-ar încălca în mod grav principiul dublului grad de jurisdicţie3.
Această regulă este consacrată de art. 478 C. proc. civ., care, în alin. 3, arată că,
în apel, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în
judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi, însă excepţiile de procedură şi alte
asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate noi.
După cum se poate observa, textul de lege vizează elementele esenţiale ale
acţiunii civile şi ale judecăţii în primă instanţă, fiind instituit principiul inadmisibilităţii
modificării elementelor menţionate.
În primul rând, se observă că art. 478 alin. 3 C. proc. civ. interzice schimbarea în
apel a calităţii părţilor. Noţiunea de calitate nu este folosită în articolul menţionat numai
într-un sens strict procesual, ci cu importante conotaţii de drept material. De exemplu,
reclamantul care a revendicat un imobil în calitate de moştenitor nu-şi va putea modifica
această calitate, susţinând în apel că a dobândit bunul în calitate de cumpărător. Sunt

1
G.Boroi, D.Rădescu, op.cit., ediţia a II-a, pag.419-420.
2
Ibidem, pag.420.
3
I.Leş, Tratat..., op.cit., pag.558.

19
situaţii în care se păstrează calitatea procesuală a părţilor, însă se poate schimba poziţia
procesuală a acestora de la judecata din primă instanţă1.
În ceea ce priveşte obiectul cererii, legea nu îngăduie schimbarea, în nici un mod
a pretenţiilor deduse în faţa primei instanţe. O astfel de schimbare ar conduce la
privarea părţilor de beneficiul celor două grade de jurisdicţie. O situaţie deosebită apare
în cazul majorării sau diminuării pretenţiilor direct în faţa curţii de apel2.
Legea declară inadmisibilă şi schimbarea cauzei 3 în apel; deci partea interesată
nu poate schimba temeiul juridic al acţiunii. De exemplu, se consideră că a fost
modificată cauza dacă la prima instanţă s-a reclamat o anumită sumă cu titlul de
depozit, iar în apel s-a invocat împrumutul: dacă reclamantul a introdus o cerere de
chemare în judecată întemeiată pe răspunderea civilă delictuală şi apoi în apel şi-a
întemeiat pretenţiile pe răspunderea civilă contractuală; în cazul în care reclamantul
introduce o cerere de constatare a nulităţii unei donaţii pentru vicii de formă iar în apel
solicită anularea pentru vicii de consimţământ, cauzele de nulitate fiind diferite4.
O altă dispoziţie restrictivă a art. 478 C. proc. civ. interzice cererile noi în apel.
Această prevedere a legii trebuie interpretată în sensul că nu pot fi formulate în apel
pretenţii care nu au fost supuse judecăţii primei instanţe. Legiuitorul nu foloseşte
termenul de pretenţii noi, ci pe acela de cereri noi, fără a se arăta în ce constă o cerere
nouă. Referirea la cererea de chemare în judecată nu vizează numai actul de procedură
prin care s-a declanşat litigiul, ci trebuie extinsă la toate actele de procedură care au
natura juridică a unei cereri de chemare în judecată (de exemplu, la cererea
reconvenţională, cererea de arătare a titularului dreptului real etc.).
Se consideră o cerere nouă, atunci când se schimbă obiectul, calitatea părţilor
sau cauza cererii originale. În practică, se poate confunda uneori cauza cererii care, în
materie de procedură este fundamentul juridic sau motivul de drept pe care ea se
întemeiază, cu mijlocul de apărare, adică elementele prin care părţile susţin sau combat
cererea. De aici, greutatea în a răspunde dacă ne găsim în prezenţa unei cauze noi şi deci
a unei cereri noi, sau numai în faţa unui mijloc nou de apărare.

1
A se vedea V.Daghie, op.cit., pag.64.
2
A se vedea I.Leş, Tratat..., op.cit., pag.558; pentru o aplicare în practică, în acest sens, a se vedea C.S.J.,
sec.civ., dec. nr.188 din 4 aprilie 1995, în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1995,
pag.404-405.
3
A se vedea C.S.J., sec.com., dec. nr.203 din 4 aprilie 1995, Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii
pe anul 1995, pag.406; decizia se referă la „inadmisibilitatea schimbării în apel a obiectului şi cauzei
acţiunii”.
4
V.Daghie, op.cit., pag.64.

20
 Prof. G.Tocilescu a propus, pentru a distinge cererile noi de mijloace noi, din
punct de vedere al cauzei, criteriul următor: „Dacă cauza cererii noi poate forma între
părţi baza unei acţiuni căreia să nu i se poată opune excepţiunea lucrului judecat, atunci
cauza constituie cerere nouă. În cazul contrar, cauza este un mijloc nou care se poate
propune pentru prima oară în apel”. Potrivit altor păreri, această distincţie se poate face
în funcţie de înţelesul sub care fundamentul juridic al cererii a fost prezentat şi dezbătut
înaintea primei instanţe, totul reducându-se la o chestiune de apreciere de la o speţă la
alta1.
De la regula potrivit căreia operează numai pentru problemele judecate de
instanţa care a pronunţat hotărârea apelată, legea prevede o serie de excepţii.2
Articolul 478 C. proc. civ. stabileşte că în apel pot fi invocate pentru prima oară
„excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare”, întrucât acestea nu sunt
considerate cereri noi. Textul are însă o redactare defectuoasă în ceea ce priveşte
sintagma „alte asemenea mijloace de apărare”. Din coroborarea dispoziţiilor acestui
articol cu cele ale art. 292 C. proc. civ. , rezultă că nu este limitată posibilitatea folosirii
mijloacelor de apărare în faţa instanţei de apel, numai la cele invocate la prima instanţă,
ci se poate uza de mijloace de apărare şi dovezi arătate în motivarea apelului ori în
întâmpinare; „instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror
necesitate rezultă din dezbateri”.
În ceea ce priveşte excepţiile procesuale, trebuie făcută o precizare: numai
excepţiile absolute pot fi ridicate direct în apel. În cazul unei excepţii relative, partea
interesată este obligată, sub sancţiunea decăderii3, să invoce în termenul prevăzut de
lege înaintea primei instanţe (la prima zi de înfăţişare ce a urmat neregularităţii şi
înainte de a se pune concluzii de fond), iar dacă excepţia a fost respinsă sau instanţa a
omis să se pronunţe asupra ei, o va putea reitera în apel. În mod excepţional şi o
excepţie relativă poate fi invocată direct în apel, anume când partea interesată nu a avut
posibilitatea să o ridice în faţa primei instanţe; de exemplu, neregularităţile referitoare la
hotărârea pronunţată sau cererea nelegală la termenul când a avut loc judecata4.
O a doua categorie de excepţie de la principiul analizat este prevăzută de art. 294
alin. 2 C. proc. civ. care dispune că, în apel, „se vor putea cere însă dobânzi, rate,

1
Dem.C.Bagdad, Caracterul apelului în procedura română şi austriacă – studiu comparat, Societatea
Tipografică Bucovineană, Cernăuţi, 1923, pag.12-13.
2
A se vedea, pentru amănunte în acest sens, V.Daghie, op.cit., pag.66-69.
3
A se vedea I.Leş, Sancţiunile procedurale în procesul civil român, Ed. Şt. şi Enc., Bucureşti, 1988,
pag.197-198, citat în continuare Sancţiunile….
4
V.Daghie, op.cit., pag.66-67.

21
venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei
instanţe” şi „se va putea solicita compensaţia legală”. De exemplu, pârâtul apelează
hotărârea prin care s-a admis cererea în revendicare a
unui imobil, formulată împotriva sa, cât şi capătul accesoriu, prin care pârâtul a fost
obligat să restituie fructele culese până în momentul dării hotărârii. Reclamantul-intimat
poate să ceară instanţei de apel să-l oblige pe adversarul său şi la restituirea fructelor pe
care acesta le-a cules după pronunţarea hotărârii primei instanţe şi până la data
pronunţării hotărârii în apel.
Referitor la competenţa legală, aceasta poate fi invocată în apel indiferent de
momentul la care a operat, deci chiar şi atunci când a intervenit după pronunţarea
hotărârii apelate. (Legea nu face nici o distincţie în acest sens, iar unde legea nu
distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă). De exemplu, reclamantul pretinde de la
pârât să-i restituie o sumă de bani pe care i-a împrumutat-o. La judecata în primă
instanţă, pârâtul se apără susţinând că nu a împrumutat de la reclamant nici o sumă de
bani. Pierzând, pârâtul face apel, opunând de data aceasta compensaţia legală. În cererea
de apel, arată că şi reclamantul îi datorează o sumă de bani, de exemplu, din vânzarea
către acesta a unui bun. În cazul în care pârâtul-apelant probează această susţinere,
instanţa de apel va constata că a operat compensaţia legală, deci va respinge cererea de
chemare în judecată formulată de reclamant împotriva pârâtului1.
Alte excepţii de la regula că devoluţiunea operează numai în limita a ceea ce s-a
judecat în primă instanţă sunt prevăzute în alte texte din Codul de procedură civilă. De
exemplu, în materia divorţului, art. 609 C. proc.civ. dispune că pârâtul poate face cerere
reconvenţională direct în apel, dacă motivele despărţeniei s-au ivit după începerea
dezbaterilor la prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se află în apel. Aceasta
este o normă specială, derogatorie de la dreptul comun.
Referitor la problema controversată care se referă la împrejurarea dacă părţile,
în baza principiului disponibilităţii, pot conveni ca în apel să se
primească şi să se judece cereri noi, în contra prescripţiilor legale. În literatura veche, s-
a susţinut că părţile se pot înţelege de bună voie să pună în discuţie cereri noi în instanţa
de apel, motivând că această posibilitate ar decurge şi dintr-un principiu al simetriei
drepturilor procedurale, în sensul că s-ar impune atâta vreme cât părţile pot renunţa
1
G.Boroi, D.Rădescu, op.cit., ediţia a II-a, pag.421, a se vedea cum va proceda instanţa de apel în ipoteza
în care pârâtul-apelant pretinde că reclamantul-intimat îi datorează o sumă mai mare decât aceea la care a
fost obligat el prin hotărârea apelată; autorii consideră că textul de lege vizează tocmai această situaţie,
când compensaţia legală nu este numai un mijloc de apărare, ci şi o cerere nouă în apel, care poate
conduce la condamnarea părţii adverse.

22
anticipat la calea apelului. La acest moment, problema pusă în discuţie este tranşată în
sensul că dispoziţiile art. 294 alin. 1 şi art. 292 C. proc. civ. sunt de ordine publică,
astfel că normele au un caracter imperativ, părţile neputând deroga de la ele. Instanţa nu
poate da o asemenea autorizare, ba mai mult, este obligată să invoce din oficiu excepţia
de inadmisibilitate a unei pretenţii noi în apel. Dacă intenţia legiuitorului ar fi fost alta,
ar fi trebuit să o exprime clar, neechivoc, derogările de la regula analizată trebuind să fie
expres prevăzute de lege1.

B. Caracterul suspensiv de executare silită a apelului

Hotărârea primei instanţe nu poate fi executată silit cât timp este susceptibilă de
apel şi nici pe perioada judecării apelului. Termenul de apel suspendă de drept
executarea silită, iar acest efect suspensiv este continuat prin introducerea, în termen, a
cererii de apel.
Efectul suspensiv de executare al apelului nu a fost consacrat, până la
modificarea Codului de procedură civilă prim O.U.G. nr. 138/2000, într-un text expres
de lege. Totuşi, existenţa unui asemenea efect decurgea din chiar natura căii de atac a
apelului, iar unele texte ale Codului de procedură civilă conduceau, pe cale de
interpretare, la aceeaşi concluzie. Este vorba de dispoziţiile art. 278-279 C. proc. civ.,
care precizează când hotărârile judecătoreşti sunt executorii vremelnic. Per a contrario,
toate celelalte hotărâri pronunţate în primă instanţă nu sunt executorii, calea de atac a
apelului având, cu alte cuvinte, un caracter suspensiv de executare. Orice îndoială în
această privinţă a fost înlăturată prin art. 284 alin. 5 C. proc. civ., text introdus prin actul
normativ menţionat, şi potrivit căruia: „Apelul declarat în termen suspendă executarea
hotărârii de primă instanţă, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege”2.
S-a pus problema, în doctrină, dacă un apel neregulat întocmit are efect
suspensiv de executare. Au fost exprimate păreri pro şi contra, ultimele fiind
argumentate prin faptul că, dacă nu s-ar recunoaşte condiţia enunţată (de regularitate a
introducerii apelului), partea interesată ar putea declara un apel doar în mod formal,
respectiv pentru a obţine suspendarea executării hotărârii, ce este de natură să încurajeze
reaua-credinţă. Însă, există mai multe argumente care conduc la concluzia că efectul
suspensiv de executare, fiind o trăsătură definitorie a hotărârilor susceptibile de apel, nu
poate fi, în principiu, condiţionat. Argumentul principal rezidă chiar în imposibilitatea

1
V.Daghie, op.cit., pag.69.
2
I.Leş, Tratat..., op.cit., pag.555.

23
de a stabili a priori dacă apelul este neregulat introdus, acest lucru trebuind să fie
constatat ulterior de instanţa de apel prin hotărâre. Dispoziţiile art. 478 C. proc. civ. sunt
însele un considerent în acest sens, de vreme ce nu instituie nici o condiţie specială
pentru ca efectul suspensiv de executare să devină operant, cu o singură excepţie,
anume aceea ca apelul să fie declarat în termen. Această excepţie nu poate fi extinsă, pe
cale de analogie, şi la alte neregularităţi procedurale. Prin urmare, numai apelul introdus
peste termen nu mai poate beneficia de efectul suspensiv de executare1.
În cazul în care apelantul a achiesat expres sau tacit la hotărârea pronunţată
împotriva sa, efectul suspensiv de executare a apelului nu se produce.
Sunt situaţii în care hotărârea se bucură de executare vremelnică, apelul
nemaiavând caracter suspensiv de executare. Dar şi în aceste cazuri, la cerere, instanţa
de apel poate să încuviinţeze suspendarea execuţiei vremelnice, numai cu dare de
cauţiune, al cărei cuantum îl va fixa instanţa.

2.2. Elementele apelului

Codul de procedură civilă nu reglementează în mod distinct şi special condiţiile

de exercitare a apelului, însă ele pot fi desprinse din dispoziţiile procedurale care
constituie sediul acestei materii.
Apelul reprezintă exerciţiul unui drept procesual care determină, astfel cum am
arătat, soluţionarea cauzei într-o fază superioară a procesului civil. Pentru exercitarea
apelului sunt necesare a fi întrunite condiţiile de exercitare a acţiunii civile şi anume: să
se afirme existenţa unui drept subiectiv civil, să se justifice interesul de a apela la
serviciul justiţiei, părţile să aibă capacitate procesuală şi să se justifice calitatea
procesuală a părţilor2. În legătură cu persoanele îndreptăţite să exercite calea de atac a
apelului, apar unele aspecte particulare. Alte condiţii de fond ale apelului se referă la
hotărârile ce pot forma obiectul acestuia şi la termenul în care poate fi exercitat.
Hotărârile susceptibile de apel şi instanţa competentă a soluţiona apelul 3.
Hotărârile susceptibile de apel, precum şi instanţa competentă a-l soluţiona sunt
determinate, în mod explicit, de art. 466 C. proc. civ. Primul alineat al acestui articol
arată că: „Hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la
1
Ibidem, pag.555-556.
2
A se vedea, pentru amănunte, V.Daghie, I.Apostu, E.Guriţă, op.cit. pag.50-53.
3
A se vedea I.Leş, Tratat..., op.cit., pag.542-543; V.M.Ciobanu, G.Boroi, M.Nicolae, Modificările aduse
Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.138/2000 (II) , în R.D. nr.2/2001,
pag.6-9.

24
tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de
apel”.
Regula este că toate aceste hotărâri menţionate pot fi atacate cu apel, indiferent
dacă prin ele se soluţionează sau nu fondul, deoarece apelul este calea de atac obişnuită
ce permite judecarea cauzei în faţa unei instanţe superioare în al doilea grad de
jurisdicţie.
Există şi situaţii când judecătoriile şi tribunalele, deşi judecă în primă instanţă
potrivit dreptului comun, pronunţă hotărâri nesusceptibile de a fi apelate; de exemplu,
hotărârile care consfinţesc învoiala părţilor; hotărârile prin care se constată renunţarea la
dreptul subiectiv; hotărârile pronunţate asupra conflictelor de competenţă; hotărârile
pronunţate asupra strămutării procesului civil, cu menţiunea că acestea sunt sustrase
oricărui control judiciar.
Hotărârile de primă instanţă pronunţate de judecătorie sau tribunal sunt
apelabile, indiferent de soluţia pronunţată şi indiferent dacă ele sunt executate sau nu.
Hotărârile executate silit, chiar şi cele executate de bună voie pot fi apelate. Executarea
unei hotărâri vremelnică sau provizorie, nu conferă acesteia autoritate de lucru judecat,
ea putând fi întoarsă în situaţia anulării titlului executor, consecinţă a promovării
apelului1.
Fac obiectul apelului hotărârile de primă instanţă, indiferent dacă despre dreptul
de a apela s-a făcut sau nu vorbire în hotărârea atacată, sau dacă această cale de
reformare a fost corect individualizată în dispozitiv2.
Cu privire la posibilitatea atacării cu apel a încheierilor premergătoare, potrivit
art. 466 alin. 4 C. proc. civ., „împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel
decât odată cu fondul, în afara cazului când legea dispune altfel”; se consacră, deci,
regula inadmisibilităţii atacării separate cu apel a încheierilor premergătoare3.
Referitor la instanţa competentă a soluţiona cererea de apel, judecata apelului
este de competenţa tribunalului, dacă se referă la o hotărâre pronunţată în primă instanţă
de către judecătorie, şi de competenţa curţii de apel, dacă apelul se exercită împotriva
unei hotărâri pronunţată în primă instanţă de către tribunal. Se observă că instanţa
supremă nu are competenţa de a soluţiona apeluri.

1
M.Chelaru, Apelul în procesul civil. Texte comentate, Ed. Holding Reporter, Bucureşti, 1997, pag.10-11.
2
Ibidem, pag.11.
3
A se vedea, pentru precizări suplimentare, I.Leş, Tratat..., op.cit., pag.543; M.Chelaru, op.cit., pag.13-
16.

25
 Tot ca o condiţie ce se impune a fi respectată pentru valabilitatea apelului este
corecta compunere a instanţei.
Normele care prevăd compunerea instanţei au caracter imperativ, astfel încât
greşita compunere poate fi invocată de oricare din părţi, procuror sau instanţă din oficiu.
Dacă reaua compunere se invocă pe calea apelului sau recursului şi excepţia este
întemeiată, hotărârea va fi casată în vederea rejudecării, cu îndrumări obligatorii date
instanţei de rejudecare cu privire la compunerea legală1.
Subiectele apelului. Codul de procedură civilă conţine prevederi sumare cu
privire la subiectele apelului, referindu-se doar la aspecte particulare în această materie.
În privinţa subiectelor apelului sunt aplicabile dispoziţiile şi regulile de drept comun
privitoare la exercitarea acţiunii civile.
Există un principiu potrivit căruia subiecte ale apelului pot deveni numai părţile
în proces. Totuşi, în anumite condiţii, apelul poate fi exercitat şi de alte persoane care
pot justifica un interes, precum şi de către procuror2.
Subiectele principale şi indispensabile ale apelului sunt părţile – reclamantul şi
pârâtul care şi-au disputat un drept în faţa primei instanţe şi care au posibilitatea să se
plângă împotriva hotărârii de fond. Partea care declară apel va purta denumirea de
apelant, iar partea adversă pe aceea de intimat. Trebuie menţionat că dreptul de a
exercita apelul îl are şi succesorii în drepturi ai părţilor, precum şi persoanele sau
organele cărora legea le recunoaşte legitimitatea procesuală activă, alături de titularii
drepturilor, atunci când au sesizat instanţa de fond (de exemplu, autoritatea tutelară,
atunci când a introdus
cererea de chemare în judecată, nu şi atunci când este citată în proces pentru a fi
ascultată).
În aceste cazuri, titularul dreptului poate şi el declara apel dacă cererea de
chemare în judecată a fost introdusă de un asemenea organ căruia legea îi recunoaşte
legitimare activă. De asemenea, au această calitate terţii care au intrat în proces din
iniţiativa lor sau a reclamantului şi pârâtului. Totuşi, în cazul intervenientului accesoriu,
C. proc. civ. prevede expres că apelul sau recursul făcut de el se socoteşte neavenit, dacă
partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăşi apel sau recurs3.

1
P.Perju, Probleme de drept civil şi drept procesual civil din practica secţiei civile a Curţii Supreme de
Justiţie, în R.D. nr.4/2001, pag.186.
2
I.Leş, Tratat..., op.cit., pag.544.
3
V.M.Ciobanu, Tratat..., op.cit., ediţia a II-a, pag.335; C.S.J., sec.cont.adm., dec. nr.875/1995, în
Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1995, pag.618-619 (instanţa supremă precizează că
aceeaşi soluţie se impune şi dacă partea în favoarea căreia a intervenit îşi retrage apelul sau recursul).

26
 În cazul coparticipării procesuale, apelul poate fi declarat de către oricare dintre
coparticipanţi, dar numai pentru apărarea intereselor proprii, întrucât regimul regimul
juridic al litisconsorţiului este dominat de principiul independenţei procesuale. Situaţia
este definită doar în cazul coparticipării procesuale obligatorii sau necesare, împrejurare
în care efectele apelului se extind şi asupra celorlalţi coparticipanţi1.
Este necesar ca partea ce declară apel să justifice şi un interes în exercitarea
acestei căi de atac; este o condiţie generală, necesară pentru îndeplinirea oricărui act
procedural. Prin urmare, partea care a avut câştig de cauză în faţa instanţei de fond, în
sensul că i s-au admis în întregime pretenţiile, nu poate îndeplini această condiţie pentru
exercitarea apelului.
În urma modificărilor aduse Codului de procedură civilă, intimatul care nu a
declarat iniţial apel, are posibilitatea de a adera la calea de atac exercitată de partea
potrivnică. Este vorba de apelul incident2, instituţie ce prezintă două finalităţi
importante: menţinerea unui echilibru în situaţia juridică a părţilor şi împiedicarea
introducerii unor apeluri în scop de şicană, oferindu-i intimatului posibilitatea de a
solicita şi el reformarea hotărârii atacate. Aderarea la apel se poate face până la prima zi
de înfăţişare. Următorul alineat al aceluiaşi articol prevede că: „Dacă apelantul principal
îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte
motive care nu implică cercetarea fondului, aderarea la apel prevăzută al alin. 1 rămâne
fără efecte. Cu toate acestea, dacă aderarea s-a făcut înăuntrul termenului de apel, ea se
consideră apel principal”. Aşadar, momentul când intervine aderarea la apel prezintă
efecte juridice importante.
Articolul 473 C.proc. civ reglementează instituţia „apelului provocat”. Acesta
este, de fapt, tot un apel incident, a cărui existenţă nu este posibilă în absenţa apelului
principal.
Prin intermediul acestei căi de atac, în caz de coparticipare procesuală, precum şi
atunci când la prima instanţă au intervenit terţe persoane în proces, intimatul este în
drept, chiar după îndeplinirea termenului de apel, să declare apel împotriva altui intimat
sau a unei persoane care a figurat în instanţă şi care nu este parte în apelul principal,
1
A se vedea Al.Ţiclea, V.Lozneanu, Efectul extensiv al apelului şi recursului civil în unele situaţii
speciale, în R.D. nr.9/2000, pag.64-66; autorii arată că, în cazul în cazul obligaţiilor solidare şi
indivizibile, efectele admiterii căii de atac (apel sau recurs) se vor extinde şi la părţile care nu au exercitat
calea de atac sau a căror cale de atac a fost respinsă fără a fi soluţionată în fond, spre exemplu, ca tardivă,
netimbrată, ori neregulat introdusă.
2
A se vedea, pentru detalii, V.M.Ciobanu, G.Boroi, Modificările aduse Codului de procedură civilă prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.138/2000 (II) în R.D. nr.2/2001, pag.11-12; I.Deleanu, Aderarea
la apel în procesul civil, în R.D. nr.2/2001, pag.42-52.

27
dacă aceasta din urmă ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale în
proces. De exemplu, în ipoteza admiterii în parte a acţiunii principale şi tot în parte a
cererii de chemare în garanţie formulate de pârât împotriva unui terţ, reclamantul
declară apel, fiind nemulţumit de recunoaşterea numai parţială a pretenţiilor sale. La
rândul său, chematul în garanţie declară apel împotriva pârâtului, arătând că nu
datorează nimic, având interesul formării unei astfel de căi de atac pentru situaţia în care
s-ar admite apelul principal şi s-ar repune în discuţie – datorită legăturii ei indisolubile
şi dependenţei de cererea principală – soluţionarea chemării în garanţie1.
Apelul nu poate fi exercitat în cazul în care partea a renunţat în mod expres la
această cale de atac (art. 467 alin. 1 C. proc. civ.). Doctrina a atribuit acelaşi efect şi
achiesării tacite atunci când ea este indubitabilă, în sensul voinţei părţii de a adera la
hotărâre. În legătură cu această problemă, s-a exprimat şi un alt punct de vedere, potrivit
căruia achiesarea la hotărâre poate fi numai expresă2.
Se impune a fi făcute câteva precizări în legătură cu terţele persoane introduse în
proces. Sunt două cazuri: cel al terţelor persoane introduse în proces, care dobândesc
calitatea de părţi şi, în virtutea acesteia, ele sunt îndreptăţite să exercite calea de atac a
apelului; a doua situaţie priveşte acele persoane care nu au participat la judecata în faţa
primei instanţe şi, deci, care nu au avut calitatea de părţi. În mod excepţional, şi acestor
terţe persoane li se recunoaşte dreptul de a exercita apelul. Aceste excepţii se referă la:
moştenitorii ce dobândesc legitimare procesuală, creditorii chirografari, când debitorul
neglijează valorificarea drepturilor sale, dobânditorii cu titlul particular ai unor drepturi
sau bunuri ce formează obiectul litigiului, dacă transmiterea a avut loc după pronunţarea
hotărârii de fond şi mai înainte de expirarea termenului de apel; de asemenea, în materie
necontencioasă, apelul poate făcut de orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost
citată la dezbaterea pricinii3.
Dreptul de a folosi căile de atac este recunoscut în mod expres şi procurorului.
Legea nu condiţionează dreptul procurorului de participarea sa la judecata de
fond, astfel că poate declara apel indiferent dacă a avut sau nu poziţia de parte la prima

1
Ibidem.
2
A se vedea M.Chelaru, op.cit., pag.27-31; autoarea consideră că „în sistemul nostru actual, nu numai că
renunţarea tacită nu este prevăzută, dar ea este pur şi simplu înlăturată ca ipoteză, prin exprimarea expresă
a legii. Se exclude per a contrario, posibilitatea recunoaşterii de efecte achiesării tacite”; autoarea
recunoaşte, însă, necesitatea modificării legislaţiei în sensul atribuirii de efecte depline şi achiesării tacite
la hotărâre.
3
A se vedea V.M.Ciobanu, Tratat..., op.cit., vol. II, pag.339; G.Boroi, D.Rădescu, op.cit., pag.410.

28
instanţă. De asemenea, legea nu restrânge dreptul procurorului la apel nici în cazul
acţiunilor cu caracter stric personal1.
S-au exprimat opinii diverse în legătură cu limitarea dreptului procurorului în
exercitarea căilor de atac. Acest drept trebuie să reprezinte un
mijloc eficient de garantare a legalităţii şi, în acelaşi timp, nu trebuie să limiteze nici
iniţiativa părţilor în acele domenii în care libertatea de a dispune de drepturile lor nu
poate fi cenzurată.
Termenul de apel. O condiţie sine qua non pentru valabila introducere a
apelului o constituie respectarea termenului prevăzut de lege pentru declanşarea acestei
căi de atac.
Potrivit art. 468 alin. 1 C. proc. civ., termenul de apel este de 30 zile de la
comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Comunicarea hotărârii poate fi înlocuită, sub aspectul momentului de la care
începe să curgă termenul de apel, şi cu un act echivalent, aplicându-se principiul
echipolenţei2. Aplicarea acestui principiu este limitată 3 la trei situaţii prevăzute de lege
şi anume:
1) când hotărârea nu a fost comunicată înainte de pornirea executării silite,
comunicare făcută odată cu somaţia va constitui punctul de plecare al
termenului de apel (art. 284 alin. 2 C. proc. civ.);
2) când partea face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta din urmă se
consideră comunicată la data depunerii cererii de apel (art. 284 alin. 3 C. proc.
civ.);
3) când „termenele încep să curgă şi împotriva părţii care a cerut
comunicarea, de la data când a cerut-o” (art. 102 alin. 2 C. proc. civ.).
Termenul de apel, fiind un termen imperativ şi de decădere, curge continuu, fără
să fie susceptibil de întrerupere şi suspendare. Această regulă cunoaşte, totuşi, unele
excepţii.
Două excepţii sunt prevăzute de C. proc. civ. şi se referă la moartea părţii care
are interes să facă apel şi la moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea. În
primul caz, se va face din nou o singură comunicare a hotărârii, la cel din urmă
domiciliu al părţii, fără să se arate numele şi calitatea fiecărui moştenitor, urmând ca
1
A se vedea, pentru amănunte, V.M.Ciobanu, Tratat..., op.cit., vol. II, pag.339-340; V.Daghie, op.cit.,
pag.43.
2
I. Leş, Tratat..., op.cit., pag.549.
3
A se vedea, Curtea de Apel Bucureşti, sec.civ., dec. nr.533 din 4 aprilie 1994, în Culegere de practică
juduciară…, pag..151-152.

29
termenul de apel să înceapă să curgă din nou de la această comunicare. Pentru
moştenitorii incapabili, cei cu capacitate restrânsă sau dispăruţi, ori în caz de moştenire
vacantă, termenul de apel va curge numai din ziua în care se va numi tutorele, curatorul
sau administratorul provizoriu.
Pentru ca moştenitorii să nu aibă rezerve în exercitarea căii de atac, se
precizează că apelul nu constituie prin el însuşi un act de acceptare a moştenirii. Dacă a
intervenit moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea, se va face o nouă
comunicare părţii, la domiciliul ei, şi de la această dată termenul de apel va începe să
curgă din nou1.
Un alt caz de întrerupere este prevăzut de art. 103 C. proc. civ., care permite
părţii ce nu a exercitat calea de atac în temeiul prevăzut de lege, din cauză că a fost
împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa sa, să o execute în termen de 15 zile
de la încetarea împiedicării, în acelaşi termen fiind necesar să se arate şi motivele
împiedicării.
Codul de procedură civilă cuprinde o reglementare distinctă în privinţa
termenului de apel pentru procuror: „Pentru procuror termenul de apel curge de la
pronunţarea hotărârii, în afară de cazurile în care procurorul a participat la judecarea
cauzei, când termenul curge de la comunicarea hotărârii”. Textul citat consacră regula
potrivit căreia pentru procuror termenul de apel curge de la pronunţare. Această soluţie
porneşte de la premisa că procurorul, datorită funcţiei şi poziţiei sale, are posibilitatea
de a se informa asupra conţinutului hotărârilor pronunţate. Procurorul nu participă la
activitatea de judecată, când apreciază că o atare participare este lipsită de interes şi,
într-o atare împrejurare, este logic ca termenul de apel să curgă de la pronunţarea
hotărârii. Situaţia este diferită în cazul în care procurorul a participat la activitatea
judiciară în cauza respectivă. În acest caz, el este parte în proces şi este supus aceluiaşi
tratament ca şi cel prevăzut de lege pentru reclamant şi pârât2.
Termenul de apel este considerat un termen imperativ şi absolut, astfel că
nerespectarea lui atrage sancţiunea iremediabilă a decăderii. Excepţia de tardivitate
poate fi invocată de partea interesată, de procuror, dar şi de instanţă din oficiu. Apelul
introdus cu nerespectarea termenului prevăzut de lege va fi respins ca tardiv. Hotărârea
instanţei de fond se definitivează astfel pe data expirării termenului de apel, iar nu pe
data respingerii acestuia ca tardiv3.
1
V.M.Ciobanu, Tratat..., op.cit., vol. II, pag. 342.
2
I.Leş, Tratat..., op.cit., pag.550.
3
Ibidem, pag.551.

30
2.3. Sesizarea instanței

Potrivit art. 470 C. proc. civ., cererea de apel trebuie să cuprindă: „1. numele,
domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor,
precum şi după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în
registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar. Dacă apelantul locuieşte în
străinătate va arăta domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate
comunicările privind procesul; 2. arătarea hotărârii care se atacă; 3. motivele de fapt şi
de drept pe care se întemeiază apelul; 4.dovezile invocate în susţinerea apelului; 5.
semnătura”.
1. Cu privire la elementele indicate la pct. 1din art. 470 C. proc. civ., ele
reprezintă cerinţe necesare pentru corecta identificare a părţilor, persoane fizice sau
juridice. Apelantul trebuie să indice numele părţilor, mai ales în situaţia în care la
judecata în primă instanţă au fost mai multe părţi. În cererea de apel, apelantul poate să
indice o eventuală schimbare a părţilor, arătate în textul de lege. Aceste cerinţe de formă
prevăzute la pct. 1 alin. 1 din art. 40 C. proc. civ. nu sunt sancţionate, în caz de
nerespectare, cu nulitatea cererii de apel.
2. Spre deosebire de judecata în faţa instanţei de fond, la apel obiectul cererii îl
constituie hotărârea primei instanţe care trebuie individualizată prin indicarea instanţei
care a pronunţat-o, a numărului sentinţei date şi a datei pronunţării, eventual şi a
numărului dosarului. În legătură cu cerinţa vizând hotărârea care se atacă, se poate
observa că legea nu stabileşte elementele de identificare, dar în mod firesc trebuie
menţionată instanţa care a pronunţat-o cât şi numărul şi data pronunţării. S-a decis, însă,
că nu se poate anul apelul, chiar dacă nu se arată numărul ei sau data acestuia, cu
condiţia ca cererea să cuprindă elemente suficiente care să permită cu certitudine
identificarea hotărârii apelate1.
Nearătarea hotărârii care se atacă este sancţionată în mod expres în art. 470 alin.
2 C. proc. civ. cu nulitatea.
3. Motivele de fapt şi de drept reprezintă elemente importante ale cererii de apel,
deoarece determină cadrul în care se va desfăşura activitatea procesuală
în faţa instanţei de apel. Motivarea apelului este importantă sub dublu aspect: pe această
cale se aduc la cunoştinţă instanţei motivele de nemulţumire ale apelantului faţă de
1
V.M.Ciobanu, Tratat..., op.cit., vol. II, pag.344.

31
hotărârea atacată, iar intimatul este pus în situaţia de a-şi putea formula în mod judicios
şi în timp apărarea1.
Cât priveşte cerinţa de a arăta în cerere motivele de fapt şi de drept pe care se
întemeiază apelul, părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive,
mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate în prima instanţă sau arătate în cererea
de apel şi în întâmpinare.
Instanţa de apel va fi obligată să examineze toate motivele invocate de apelant
prin cererea sa; ea nu poate refuza discutarea acestor motive, pe considerentul că ele au
fost analizate şi de prima instanţă, care le-a respins ca nefondate.
Este de preferat ca motivele să fie prezentate de apelant într-o formă clară şi
precisă, astfel încât instanţa să poată reţine cu exactitate adevăratele temeiuri ale
nemulţumirii apelantului. Totuşi, indicarea greşită a unui text de lege, ca motiv de drept,
nu poate atrage nulitatea apelului, o atare eroare putând fi rectificată şi oral în instanţă.
Motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul trebuie menţionate în
cererea de apel sau până la prima zi de înfăţişare, apelantul nu va putea cere amânarea
cauzei pentru depunerea motivelor de apel. Dacă motivele nu au fost invocate în aceste
condiţii, apelantul decade din dreptul de a le mai invoca, dar apelul nu va fi anulat sau
respins ca nemotivat, deoarece, părţile pot să se folosească în faţa instanţei de apel de
motivele invocate în prima instanţă2.
Tot în legătură cu aceste motive de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul,
trebuie analizată şi situaţia în care termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii
atacate. Având în vedere că în cererea de apel trebuie arătate nemulţumirile faţă de
hotărârea primei instanţe, se naşte întrebarea dacă partea respectivă va putea face acest
lucru, atât timp cât nu cunoaşte hotărârea în întregul ei, deoarece critica acesteia se face
şi în raport de considerente. Din reglementarea actuală, în cazul în care termenul de apel
curge de la pronunţare, trebuie să facă demersuri pentru a cunoaşte hotărârea şi a motiva
apelul până la prima zi de înfăţişare, soluţie ce nu pare a fi cea mai potrivită. Este de
preferat ca situaţia să fie rezolvată prin analogie, ca şi în cazul recursului, unde prin
art.303 alin. 2 C. proc. civ. se permite ca termenul pentru depunerea motivelor de recurs
să se socotească de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte3.

1
I.Leş, Tratat..., op.cit., pag.552.
2
F.Măgureanu, op.cit., pag.314.
3
V.Daghie, op.cit., pag.54.

32
 4. Probele administrate în primă instanţă produc efecte, atât faţă de cauză, cât şi
faţă de părţi, atât în favoarea cât şi în sarcina acestora, fără ca cel care doreşte a se
prevala de ele în apel să mai aibă obligaţia de a le menţiona în cerere1.
Este necesară arătarea noilor dovezi de care apelantul doreşte a se servi în
susţinerea apelului, pentru a putea fi aduse şi la cunoştinţa intimatului; astfel, acesta din
urmă nu va fi pus în imposibilitatea de a-şi pregăti apărarea.
Dovezile invocate în susţinerea apelului, când se referă la proba cu martori şi cu
înscrisuri, trebuie aliniate, potrivit art. 470 alin. 3 C. proc. civ., la cerinţele art. 112 pct.
5 din acelaşi cod. Deci, apelantul va trebui să indice în cererea de apel dovezile pe care
se sprijină fiecare capăt de cerere, dacă apelantul se foloseşte de proba cu martori, el va
trebui să indice în cererea de apel şi elementele necesare pentru identificarea şi citarea
acestora în instanţă. Dacă se foloseşte proba cu înscrisuri, va alătura la cererea de apel
câte o copie după fiecare înscris pentru câţi intimaţi sunt, precum şi una pentru instanţă.
Aceste cerinţe apar doar dacă dovezile respective nu au fost folosite şi în faţa primei
instanţe.
Trebuie menţionat că art. 138 C. proc. civ. este aplicabil şi în cazul apelului;
astfel, dovezile care nu au fost propuse în cererea de apel, în întâmpinare şi nici la prima
zi de înfăţişare, vor putea fi încuviinţate în cazurile prevăzute limitativ de acest articol.
Indiferent de situaţiile ivite cu privire la administrarea probelor, cererea de apel
nu poate fi respinsă ca nedovedită, deoarece partea va putea invoca dovezile susţinute în
primă instanţă; numai că nearătarea la termen a acestor dovezi (cu excepţia cazurilor
prevăzute la art. 138) atrage sancţiunea decăderii din dreptul de a le mai folosi.
5. În ceea ce priveşte semnătura, condiţie esenţială a valabilităţii apelului, ea
poate fi îndeplinită în tot cursul judecăţii, mai puţin în situaţia când ea este invocată de
intimat. În atare împrejurări, apelantul va trebui să-şi semneze cererea cel mai târziu la
prima zi de înfăţişare următoare, iar dacă este prezent, în chiar şedinţa în care a fost
invocată nesemnarea.
Dacă apelantul nu va semna cererea de apel, aceasta va fi sancţionată cu
nulitatea.
O altă condiţie ce trebuie îndeplinită pentru valabilitatea cererii de apel este
timbrarea acesteia, sub sancţiunea nulităţii2.

1
F.Măgureanu, op.cit., pag.314.
2
V.Daghie, op.cit., pag.55.

33
2.4. Procedura de judecată3
 Măsuri prealabile la instanţa de apel
Potrivit art. 479 C.proc.civ., apelurile făcute împotriva aceleiaşi hotărâri vor fi
repartizate la o singură secţie a instanţei de apel. Când apelurile făcute împotriva
aceleiaşi hotărâri au fost repartizate la secţii deosebite, preşedintele ultimei secţii
învestite va dispune trimiterea apelului la secţia cea dintâi învestită (art.290 C.proc.civ.).
Repartizarea dosarelor pe secţii este o obligaţie ce revine preşedintelui instanţei de apel.
După repartizarea dosarului către o anumită secţie, preşedintele secţiei va lua
următoarele măsuri : a) repartizează apelul în mod aleatoriu, în sistem informatizat; b)
dispune citarea părţilor pentru termenul de înfăţişare; c) va dispune să se comunice
intimatului, odată cu citaţia, o copie de pe cererea de apel, împreună cu copiile
certificate de pe înscrisurile alăturate şi care nu au fost înfăţişate la prima instanţă,
punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar întâmpinare, cu cel puţin 5 zile
înainte de termenul stabilit pentru judecată. În cazul când intimatul nu a primit, în
termenul prevăzut, comunicarea motivelor de apel şi a dovezilor invocate, va putea cere,
la prima zi de înfăţişare, un termen înăuntrul căruia să depună la dosar întâmpinare.
Dacă intimatul lipseşte la prima zi de înfăţişare şi instanţa constată că motivele de apel
nu au fost comunicate, va dispune amânarea cauzei şi efectuarea comunicării, iar dacă
motivele nu au fost comunicate în termen, instanţa va dispune amânarea cauzei.
 Întâmpinarea
Întâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea
termenului stabilit pentru judecată. Nedepunerea întâmpinării atrage decăderea
intimatului din dreptul de a mai invoca probe şi excepţii relative în faţa instanţei de
apel.
 Compunerea completului pentru soluţionarea apelului
Apelurile se judecă în complet format din 2 judecători. În cazul în care
judecătorii nu ajung la un acord asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa, procesul se
va judeca din nou în complet de divergenţă.
 Desfăşurarea judecăţii în faţa instanţei de apel
Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa
de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în titlul care reglementează
apelul.
3
G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 4-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București,
2017, pp. 707-716.

34
 Ca atare, la judecarea apelului se vor aplica regulile prevăzute de legiuitor pentru
judecata în primă instanţă, cât priveşte poliţia şedinţei de judecată, înfăţişările şi
dezbaterile, reprezentarea părţilor, invocarea şi soluţionarea excepţiilor, administrarea
probelor, rezolvarea incidentelor procedurale, deliberarea şi pronunţarea hotărârii.
 Soluţiile ce pot fi pronunţate în apel
Potrivit art.480 alin.1 C.proc.civ., apelul, ca şi recursul, se soluţionează printr-o
hotărâre numită decizie. Deşi legiuitorul nu prevede în mod expres, în doctrină se
precizează c ă soluţiile principale, pe care le poate pronunţa instanţa de apel, sunt:
admiterea apelului; respingerea apelului; anularea apelului ori perimarea acestuia.

Capitolul 3. Căile de atac extraordinare în procesul civil

3.1. Recursul

Recursul este calea de atac prin care partea interesată sau procurorul solicită, în
condiţiile prevăzute de lege, desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti dată fără drept de
apel, în apel sau de un organ cu activitate jurisdicţională1.
În prezent, sediul materiei pentru această cale de atac îl reprezintă art. 483-502
C. proc.civ.
De-a lungul timpului, recursul a suportat diverse încadrări în legislaţia noastră
procesuală2. Sistemul nostru judiciar a fost organizat până în anul 1952, pe baza Legii
nr. 18/1948, sub forma existenţei a două grade de jurisdicţie – judecata în primă instanţă
şi judecata în apel – alături de care mai subzistau anumite căi de atac de reformare care
nu puteau fi însă exercitate decât în anumite condiţii şi numai pentru motive
determinate. Asemenea căi de atac au fost calificate drept căi extraordinare de atac.
Printre aceste căi extraordinare de atac, se număra şi recursul în casaţie, reglementat

1
G.Boroi, D.Rădescu, op.cit., ediţia a II-a, pag.476; I.Leş, Tratat…, op.cit., pag.569.
2
A se vedea pentru „evoluţia şi involuţia reglementării recursului”, I.Deleanu, op.cit., pag.368-370.

35
până în anul 1948 numai de legile Curţii de Casaţie. Prin modificarea din 1948, recursul
a fost introdus în Codul de procedură civilă ca o cale ordinară de atac, alături de apel,
pentru ca, începând din 1952, să rămână până în 1993 singura cale ordinară de atac.
Legea nr. 59/1993 a reintrodus în sistemul nostru procesual apelul şi a reglementat
recursul, după modelul din 1948, ca a doua cale ordinară de atac. Această calificare
legală nu corespunde însă cu conţinutul reglementării însăşi, deoarece, pe de o parte,
motivele de recurs sunt limitativ prevăzute de lege (art. 304 C.proc.civ.) şi vizează, ca
regulă, numai legalitatea, iar, pe de altă parte, recursul nu suspendă executarea de drept
a hotărârii susceptibile de a fi recurate decât în mod excepţional, în cazuri anume
prevăzute de lege.
Aşadar, în prezent, recursul trebuie caracterizat ca o cale de atac comună,
extraordinară, de reformare, nedevolutivă şi, în principiu, nesuspensivă de executare
silită, prin care se exercită controlul de legalitate de către instanţa ierarhic superioară
asupra hotărârilor pronunţate de instanţa de apel1.
Recursul este o cale de atac comună, adică el se află la dispoziţia părţilor din
proces; fireşte că, în temeiul art. 45 C. proc. civ., în condiţiile legii, recursul poate fi
exercitat şi de către procuror.
Recursul este o cale extraordinară de atac, în sensul că, pe de o parte, pot face
obiectul acestuia numai anumite hotărâri definitive şi, în condiţiile prevăzute de lege,
hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, iar pe de altă parte, pot constitui
motive de recurs numai cele arătate expres şi limitativ, fără a fi permisă, în principiu,
producerea de noi probe.
Recursul este o cale de atac de reformare deoarece se adresează unei instanţe
superioare în scopul exercitării controlului judiciar şi al casării hotărârii nelegale sau
netemeinice.
Un alt atribut important al recursului este acela că reprezintă o cale de atac
nedevolutivă, întrucât, în principiu, nu determină o rejudecare în fond a cauzei. De la
această regulă există o singură excepţie; potrivit art. 3041, recursul declarat împotriva
unei hotărâri care, conform legii, nu poate fi atacată pe calea apelului, nu este limitat de
motivele prevăzute la art. 304 C. proc. civ., instanţa având posibilitatea de a examina
cauza „sub toate aspectele”. În această situaţie se poate vorbi chiar de efectul devolutiv
al recursului2.

1
Ibidem, pag.16.
2
I.Leş, Tratat…, op.cit., pag.571.

36
 În principiu, recursul nu este suspensiv de executare, însă, prin art. 300 alin. 1 C.
proc. civ., se arată în mod expres şi limitativ că recursul suspendă executarea hotărârii
numai în cazurile privitoare la strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii,
plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă.
De asemenea, prin art. 484 C. proc. civ. se prevede că „la cerere, instanţa
sesizată cu judecarea recursului poate dispune, motivat, suspendarea executării hotărârii
recurate şi în alte cazuri. Suspendarea la cerere poate fi acordată numai după depunerea
unei cauţiuni ce va fi stabilită, prin încheiere, cu ascultarea părţilor în camera de.
Instanţa de recurs, pentru motive temeinice, poate reveni asupra suspendării acordate.
Recursul este o cale de atac subsecventă, în sensul că survine, de regulă, numai
după judecarea apelului, adică el nu poate fi exercitat, omissio medio, trecând peste
apel.

Condiţiile de fond ale recursului. Aşa cum am arăta cu ocazia analizării

condiţiilor necesar a fi îndeplinite pentru valabilitatea apelului, în primul rând se
impune obligativitatea respectării condiţiilor necesare pentru exercitarea acţiunii civile.
Ca şi în cazul apelului, condiţiile de fond se referă, în esenţă, la hotărârile susceptibile
de recurs, instanţa competentă să-l soluţioneze, la părţile care pot exercita recursul şi la
termenul de recurs. O situaţie particulară o reprezintă motivele de recurs, care au
conotaţii atât asupra formei, cât şi asupra fondului recursului, pe acestea nepropunându-
ne a le analiza ci doar a le enumera.
Hotărârile susceptibile de recurs şi instanţa competentă a le soluţiona. Spre
deosebire de reglementarea din perioada 1952-1993, când recursul avea ca obiect
hotărâri de primă instanţă, nedefinitive, în prezent, pe calea recursului pot fi atacate
numai hotărârile definitive, date fără drept de apel sau date în apel, precum şi, în
condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.
Textul de primă referinţă, cât priveşte hotărârile susceptibile de recurs, este cel al
art. 483 C. proc. civ.: „Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi în
condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională sunt
supuse recursului”.
Se poate desprinde o primă categorie a hotărârilor supuse recursului, şi anume,
sentinţele pronunţate fără drept de apel. Acestea sunt în număr redus, deoarece
constituie excepţia de la regula potrivit căreia hotărârile date în primă instanţă pot fi
atacate cu apel. Raţiunea existenţei acestor excepţii priveşte mai multe aspecte, cum ar

37
fi: importanţa redusă a interesului în conflict, urgenţa soluţionării unor cauze. Astfel de
hotărâri date fără drept de apel, susceptibile însă de recurs, sunt arătate în legea de
procedură civilă sau în legi speciale.
Codul de procedură civilă cuprinde următoarele asemenea hotărâri: hotărârea
dată pentru rezolvarea unui conflict de competenţă, susceptibilă de recurs în termen de
30 zile de la comunicare; hotărârea dată în materie de perimare, prin care se constată
perimarea cererii de chemare în judecată, susceptibilă de recurs în termen de 30 zile,
care curge de la pronunţare; hotărârea prin care cererea de chemare în judecată se
respinge în fond, ca urmare a renunţării la însuşi dreptul pretins; hotărârea instanţei
judecătoreşti asupra acţiunii în anulare împotriva unei hotărâri arbitrale; ordonanţa
preşedinţială; hotărârea prin care se consfinţeşte învoiala părţiloretc.
Cea de-a doua categorie, şi cea mai numeroasă, a hotărârilor susceptibile de
recurs, este aceea a hotărârilor pronunţate în apel. În acest caz, trebuie amintit că
recursul nu poate fi executat omissio medio, adică fără să se fi exercitat mai întâi calea
ordinară a apelului.
Recursul poate fi exercitat indiferent dacă prin hotărârea atacată s-a rezolvat sau
nu fondul cauzei ori numai un incident cu caracter procedural. Nu prezintă importanţă
dacă apelul a fost respins sau judecata acestuia s-a perimat, deoarece hotărârile atacate
sunt doar definitive, nu şi irevocabile.Totuşi s-a decis că, dacă apelul a fost anulat ori a
fost respins ca tardiv sau ca nemotivat, recursul nu poate viza însăşi fondul hotărârii
atacate, ci numai viciile procedurale legate de anularea sau respingerea apelului pentru
neregularităţile arătate1.
Cât priveşte hotărârile pronunţate într-o contestaţie în anulare, revizuire sau
contestaţie la titlu2, se aplică principiul accesorium sequitur principale şi deci ele vor
fi nesusceptibile de recurs, numai dacă şi hotărârile ce au format
obiectul acestor mijloace procesuale puteau fi atacate pe calea recursului. În cazul
revizuirii pentru contrarietate de hotărâri, calea de atac a recursului este deschisă nu
numai dacă hotărârea ce a încălcat puterea de lucru judecat (care urma să se anuleze)
este o decizie a unei instanţe de apel, ci şi atunci când este o sentinţă de primă instanţă.
A treia categorie de hotărâri susceptibile de recurs este aceea a hotărârilor
pronunţate de alte organe cu activitate jurisdicţională decât instanţele judecătoreşti. În

1
I.Leş, Tratat…, op.cit., pag.572-573.
2
G.Boroi, D.Rădescu, op.cit., ediţia a II-a, pag. 477.

38
cazul unor asemenea hotărâri, recursul constituie forma de realizare a controlului
judecătoresc.
În anumite cazuri prevăzute de lege, recursul se poate exercita şi împotriva
încheierilor judecătoreşti. De la această regulă se abat încheierile prin care s-a întrerupt
judecata în faţa instanţei de apel şi care pot fi atacate separat cu recurs. De asemenea,
pot fi atacate separat cu recurs şi încheierile prin care s-a suspendat cursul judecăţii.
Recursul mai poate fi exercitat şi împotriva încheierilor prin care s-a respins cererea de
repunere pe rol a procesului.
În Codul de procedură civilă, există anumite dispoziţii particulare care deschid
calea de atac a recursului şi împotriva altor încheieri; este cazul încheierilor prin care
instanţa se pronunţă asupra cererilor de suspendare a executării după introducerea unei
contestaţii în anulare, a unei cereri de revizuire, a unui recurs în anulare sau a unei
contestaţii la executare .
Potrivit art. 27 din Legea nr. 56/1993 privind Curtea Supremă de Justiţie, părţile
pot declara recurs la instanţa supremă şi împotriva hotărârilor nedefinite sau a actelor
judecătoreşti de orice natură care nu pot fi atacate pe nici o cale, iar cursul judecăţii a
fost întrerupt în faţa curţilor de apel. Din acest text rezultă că recursul special la Curtea
Supremă de Justiţie poate fi exercitat şi împotriva încheierilor premergătoare date de
curţile de apel, indiferent dacă s-a, întrerupt cursul judecării unui apel sau a unui recurs.
Art. 27 din legea menţionată nu acoperă situaţia în care s-a întrerupt cursul judecării
unui recurs în faţa tribunalului, şi nu în faţa unei curţi de apel, deşi, pentru identitate de
raţiune, ar trebui să se recunoască şi în acest caz părţii interesate posibilitatea de a se
plânge, eventual pe calea unui recurs la curtea de apel1.
Referitor la instanţa competentă să soluţioneze recursul, aceasta este, după caz:
tribunalul, dacă se atacă o hotărâre pronunţată în primă instanţă de judecătorie (cazul
hotărârilor date fără drept de apel); curtea de apel, dacă se atacă o hotărâre pronunţată
de tribunal în apel, sau o hotărâre pronunţată de tribunal în primă instanţă dată fără
drept de apel; Curtea Supremă de Justiţie, dacă se atacă o hotărâre a curţii de apel sau
alte hotărâri, în cazurile prevăzute de lege2.

1
G.Boroi, D.Rădescu, op.cit., ediţia a II-a, pag.478.
2
Pe lângă cazul special prevăzut de art.4 din Legea nr.29/1990, se poate menţiona şi situaţia reglementată
prin art.231 din Legea nr.56/1993, potrivit căruia recursurile, exercitate împotriva hotărârilor pronunţate
în primă instanţă de secţiile Curţii Supreme de Justiţie, se soluţionează de către un complet format din 9
judecători, în cadrul aceleiaşi instituţii.

39
 Este de menţionat şi faptul că trebuie respectată cerinţa cu privire la compunerea
instanţei ce este învestită cu soluţionarea unui recurs. Recursurile se judecă în complet
format din 3 judecători, sub sancţiunea nulităţii.
De asemenea, o altă condiţie necesară pentru valabila introducere a recursului
este cea referitoare la depunerea cererii de recurs la instanţa a cărei hotărâre se atacă,
sancţiunea nerespectării fiind tot nulitatea1.

Subiectele recursului2. În cadrul acestei teme, nu vor fi reluate aspecte care au

fost analizate deja cu ocazia tratării subiectelor apelului şi care se pot deduce, prin
analogie, ca fiind valabile, cu adaptările ce ţin de denumirea căii de atac.
În faţa instanţei de recurs, pot fi părţi doar persoanele între care s-a legat
procesul în faţa instanţei de fond sau de apel.
Părţile în faţa instanţei de recurs poartă denumirea de recurent (cel care exercită
recursul) şi intimat (persoana împotriva căreia se exercită recursul). Oricare dintre părţi
poate dobândi calitatea de recurent sau de intimat, indiferent de poziţia procesuală pe
care a avut-o în faţa instanţelor de fond: reclamant, pârât, apelant, intimat, intervenient
principal sau accesoriu etc.
Calitatea de parte la judecata care s-a finalizat cu hotărârea atacată, nu este
suficientă pentru exercitarea recursului, ci trebuie îndeplinită, printre altele, şi condiţia
interesului3.
Recursul poate fi exercitat şi de către terţele persoane introduse în proces pe
calea intervenţiei voluntare sau intervenţiei forţate. Terţele persoane menţionate pot
exercita calea recursului în condiţiile arătate deja cu prilejul analizei dreptului acestora
de a exercita calea de atac a apelului. O situaţie aparte priveşte pe intervenientul
accesoriu, întrucât recursul acestuia este condiţionat de atacarea hotărârii şi de partea în
favoarea căreia acesta a intervenit. În caz contrar, recursul intervenientului se consideră
neavenit4, , soluţie ce este similară şi în cazul apelului introdus de către acesta.
Potrivit art. 45 C. proc. civ., dreptul de a exercita căile de atac este recunoscut şi
procurorului; aşadar procurorul poate introduce recursul, indiferent dacă a participat sau
nu la soluţionarea cauzei în faţa instanţelor de fond.

1
C.S.J., sec.com., dec. nr.947 din18 iunie 1996, în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul
1996, pag.347-348.
2
A se vedea, pentru detalii, V.Daghie, op.cit., pag.95-102; G.Boroi, D.Rădescu, op.cit., pag.479-481.
3
Curtea de Apel Bucureşti, sec.civ., dec. nr.35 din 13 ianuarie 1995, în Culegere de practică judiciară…,
pag.291-292.
4
Curtea de Apel Bucureşti, sec.civ., dec.nr.429/1998, în Culegere de practică judiciară…, pag.295-296.

40
 Termenul de recurs. Potrivit art. 485 C. proc. civ. „termenul de recurs este de
30 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel”.
În ce priveşte punctul de pornire a termenului, acesta curge de la comunicarea
hotărârii. Şi sub acest aspect, se constată existenţa unor norme derogatorii de la dreptul
comun, de pildă, termenul de recurs împotriva ordonanţei preşedinţiale şi împotriva
încheierii de asigurare a dovezilor curge de la pronunţarea hotărârii, atunci când ele s-au
dat cu citarea părţilor.

Condiţiile de formă ale recursului. Dispoziţiile Codului de procedură civilă,

care reglementează recursul, nu conţin reguli speciale cu privire la cuprinsul cererii de
recurs, aşa încât, se aplică prevederile art. 486 Cproc. civ. Cererea de recurs va
cuprinde:
1. Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, ori, pentru persoanele juridice,
denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul
comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul
bancar. Dacă recurentul locuieşte în străinătate, va arăta domiciliul ales în România,
unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul. Dacă recurentul nu stă
personal în proces, se va arăta, de asemenea, numele reprezentantului şi domiciliul
acestuia, alăturându-se dovada corespunzătoare.
2. Hotărârea care se atacă individualizată prin arătarea instanţei care a pronunţat-
o, numărul hotărârii, data pronunţării, eventual şi numărul dosarului.
3. Motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază recursul.
4. Dovezile invocate în susţinerea recursului.
5. Semnătura.
Aceste cerinţe şi consecinţele nerespectării lor au fost prezentate în capitolul
privitor la apel. Se impun însă a fi făcute câteva precizări referitoare la motivarea
recursului.
Motivarea recursului trebuie să se supună unor cerinţe impuse de lege. Mai întâi,
este de remarcat că, potrivit art. 487 alin. 1 C. proc. civ., recursul se va motiva prin
însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs. Termenul pentru depunerea
motivelor de recurs se calculează de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a
făcut mai înainte1.
1
I.Leş, Tratat…, op.cit., pag.578.

41
 Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă
dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art.
487. Per a contrario, dacă motivele de recurs sunt confuze, imprecise, având un
caracter general, iar dezvoltarea lor nu permite încadrarea hotărârii atacate în cadrul nici
unui motiv de casare, această neregularitate a cererii de recurs este sancţionată cu
nulitatea1.
Cererea de recurs, sub sancţiunea nulităţii, trebuie să fie timbrată 2. Sunt şi unele
situaţii în care recursul nu se timbrează, cum ar fi recursul declarat de procuror, recursul
introdus împotriva unei hotărâri pronunţate într-o cauză pentru care nici cererea de
chemare în judecată nu se timbrează.
Potrivit art. 488 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere:
1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale;
2. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la
dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit
aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu
încălcarea legii;
3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei
instanţe, invocată în condiţiile legii;
4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;
5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror
nerespectare atrage sancţiunea nulităţii;
6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde
motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;
7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat;
8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de
drept material.

3.2. Contestația în anulare

Contestaţia în anulare este calificată drept o cale de atac extraordinară,

nedevolutivă, de retractare, comună, şi nesuspensivă de executare silită.

1
Curtea de Apel Bucureşti, dec. nr.1221 din 26 septembrie 1997, în Culegere de practică judiciară…,
pag.300-301.
2
A se vedea, pentru amănunte, V.Daghie, op.cit., pag.111-113.

42
 Contestaţia în anulare este o cale de atac prin intermediul căreia se cere însăşi
instanţei ce a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de
lege, să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată 1. Această cale
de atac poate fi exercitată în scopul retractării hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu
nesocotirea unor norme procedurale, iar nu şi pentru netemeinicie.
Contestaţia în anulare este reglementată de art. 503-508 C. proc. civ. Dispoziţiile
cuprinse în aceste articole consacră două forme ale contestaţiei în anulare: contestaţie în
anulare obişnuită şi contestaţie în anulare specială. Diferenţa dintre cele două forme are
ca temei obiectul, motivele şi condiţiile de admisibilitate diferite în care ele pot fi
exercitate. Contestaţia în anulare obişnuită sau comună poate fi exercitată împotriva
oricărei hotărâri judecătoreşti rămase irevocabile, în timp ce contestaţia în anulare
specială poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de
recurs.
Soluţia admiterii contestaţiei în anulare va redeschide faza controlului judiciar.
Astfel, dacă s-a admis contestaţia pe motiv de lipsă ori necitare legală a părţii ori pe
considerentul că soluţia instanţei de recurs a fost rezultatul unei greşeli materiale,
hotărârea va fi retractată şi calea de atac se judecă din nou, iar în cazul în care decizia
instanţei de control judiciar a fost pronunţată cu încălcarea competenţei absolute, după
retractarea hotărârii, cauza va fi trimisă spre soluţionare instanţei sau organului
jurisdicţional competent. Dacă s-a admis contestaţia deoarece instanţa de recurs,
respingând sau admiţând calea de atac în parte, a omis să cerceteze un motiv de
modificare sau casare, se va proceda numai la rejudecarea motivului care fusese omis2.
Hotărârea dată în contestaţie este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea
atacată, dispoziţie ce constituie o aplicare a principiului accesorium sequitur principale.
Rezultă, că hotărârea pronunţată într-o contestaţie în anulare specială este irevocabilă,
deci nu mai poate fi atacată cu recurs. Pentru contestaţia în anulare obişnuită, hotărârea
ce se va pronunţa este susceptibilă de recurs, numai dacă s-a atacat (pe calea contestaţiei
în anulare) o decizie dată în apel sau o sentinţă pronunţată în acele materii în care
dreptul de apel este suprimat de lege.
Împotriva hotărârii date într-o contestaţie în anulare poate fi introdusă o cerere
de revizuire sau chiar o contestaţie în anulare, în condiţiile şi pentru motivele prevăzute
de lege. De asemenea, hotărârea poate forma obiectul unei cereri de îndreptare a

1
V.M.Ciobanu, Tratat…, op.cit., vol. II, pag.415; G.Boroi, D.Rădescu, op.cit., ediţia a II-a, pag 526.
2
V.Daghie, I.Apostu, E.Guriţă, op.cit., pag.240.

43
greşelilor materiale strecurate în cuprinsul ei sau al unei contestaţii la titlu. Trebuie
amintite şi dispoziţiile art. 504 C. proc. civ., potrivit cărora „nu se poate face o nouă
contestaţie pentru motive ce au existat la data celei dintâi”. Acestea trebuie interpretate
în sensul cunoaşterii motivelor, aşa cum am mai arătat cu ocazia tratării principiului
unicităţii dreptului de a exercita o cale de atac.

3.3. Revizuirea
Revizuirea este, ca şi contestaţia în anulare, o cale extraordinară de atac, de
retractare, nedevolutivă, comună şi nesupensivă de executare silită.
Caracterul extraordinar al acestei căi de atac se evidenţiază, în special, prin
motivele care pot fundamenta o cerere de revizuire. Aceste motive sunt expres şi
limitativ determinate de art. 509 C. proc. civ.. De asemenea, caracterul extraordinar al
acestei căi de atac se manifestă şi prin aceea că revizuirea are ca obiect numai hotărâri
definitive sau irevocabile1.
Revizuirea este o cale de atac de retractare, adică prin intermediul ei se cere
instanţei să-şi retracteze propria hotărâre, considerată greşită de revizuient, şi să se
pronunţe o nouă soluţie. Un caz particular îl constituie revizuirea pentru cel de-al
şaptelea motiv, respectiv pentru contrarietate de hotărâri. În acest caz, cererea de
revizuire se judecă, potrivit art. 510 alin. 2 C. proc. civ., de instanţa mai mare în grad
faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărârile potrivnice. De aceea, se
consideră că nu este vorba de o retractare propriu-zisă a hotărârii, competenţa
aparţinând altei instanţe decât cea care a pronunţat respectiva hotărâre.
Revizuirea este o cale de atac nedevolutivă.
Această cale de atac este nesuspensivă de executare silită; totuşi, art. 512 C.
proc. civ. conferă instanţei dreptul de a dispune suspendarea executării hotărârii a cărei
revizuire se cere, dar numai sub condiţia depunerii unei cauţiuni. Asupra cererii de
suspendare instanţa se pronunţă printr-o încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în
mod separat.
Hotărârea atacată prin intermediul revizuirii nu este criticată în raport de
materialul dosarului existent la data pronunţării acelei hotărâri, ci pe baza unor
împrejurări noi, sau necunoscute de instanţă la data pronunţării. Aşadar, în cazul
revizuirii, nu se pune problema realizării unui control judiciar, ci a unei noi judecăţi, pe

1
I.Leş, Tratat…, op.cit., pag.625.

44
temeiul unor elemente ce nu au format obiectul judecăţii finalizată cu pronunţarea
hotărârii a cărei revizuire se solicită1.
Obiectul revizuirii2 este determinat prin dispoziţiile art. 509 C. proc. civ., care
prevede că se poate cere revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel
sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când se
evocă fondul. Deci trebuie să fie o hotărâre prin care s-a rezolvat fondul pretenţiei ce a
fost dedusă judecăţii3.
Art. 509 C. proc. civ. prevede limitativ şi motivele de revizuire, care se
caracterizată prin omogenitate, unele dintre ele cuprinzând chiar mai multe ipoteze. Se
remarcă faptul că nu toate aceste motive sunt specifice revizuirii. Acestea din urmă
vizează împrejurări noi, survenite după pronunţarea hotărârii şi în raport cu care starea
de fapt reţinută de instanţă nu mai corespunde realităţii; de exemplu, descoperirea unor
înscrisuri doveditoare după pronunţarea hotărârii, condamnarea unui judecător, expert
sau martor pentru o infracţiune în legătură cu pricina etc..
Alte motive de revizuire sunt determinate de nerespectarea principiului
disponibilităţii procesuale – cazurile de extra, plus sau minus petita. Sunt prevăzute şi
motive de revizuire ce se întemeiază pe săvârşirea unor erori de ordin procedural; este
cazul în care dispozitivul hotărârii cuprinde prevederi care nu se pot aduce al îndeplinire
sau când există hotărâri definitive potrivnice. O regândire a motivelor de revizuire se
impune cu deosebire în privinţa acelor împrejurări ce sunt reţinute de actuala
reglementate ca temei pentru exercitarea recursului şi a recursului în anulare4.
Motivele de revizuire, aşa cum le prevede Codul de procedură civilă, sunt
următoarele :
„1. dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţiile potrivnice ce nu se pot aduce
la îndeplinire5;
2. dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut s-au nu s-a pronunţat
asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut6;
1
G.Boroi, D.Rădescu, op.cit., ediţia a II-a pag.560.
2
A se vedea, pentru amănunte, I.Leş, Tratat…, op.cit., pag.626-628; V.M.Ciobanu, Tratat…, op.cit, vol.II,
pag.434-436; G.Boroi, D.Rădescu, op.cit., ediţia a II-a, pag.561-562; F.Măgureanu, op.cit., pag.372-374.
3
Curtea de Apel Bucureşti, sec.civ., dec. nr.1094 din 16 noiembrie 1995 şi dec. nr.551 din 9 aprilie 1996,
în Culegere de practică judiciară…, pag.311-313.
4
I.Leş, Tratat…, op.cit., pag.629.
5
Revizuirea este inadmisibilă dacă se invocă simpla neclaritate a dispozitivului, fără ca acesta să cuprindă
dispoziţii potrivnice, fiind necesară doar lămurirea înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului, care se
poate obţine pe calea contestaţiei la titlu. De asemenea, textul nu vizează nici situaţia contrarietăţii între
considerentele hotărârii sau între acestea şi dispozitiv.
6
Prin noţiunea de „lucru cerut” trebuie să se înţeleagă numai cererile care au determinat limitele acestuia
şi au stabilit obiectul pricinii supuse judecăţii; nepronunţarea instanţei asupra unei cereri de administrare a

45
 3. dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă;
4. dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost
condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat
în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii. În cazul în care, în
ambele situaţii, constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală,
instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau
inexistenţei infracţiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit de
săvârşirea infracţiunii;
5. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de
partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de
voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a
întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere;
6. dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică,
dispăruţii, incapabilii, sau cei puşi sub curatelă sau consiliu judiciar au fost apăraţi cu
viclenie de ce-i însărcinaţi să-i apere;
7. dacă există hotărâri definitive potrivnice 1, date de instanţe de acelaşi grad sau
de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi
calitate2.
Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de
instanţele de recurs. În cazul în care una dintre instanţe este Curtea Supremă de Justiţie,
cererea de revizuire se va judeca de această instanţă.
8. dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze
instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.”
În practică este posibil ca partea să invoce două sau mai multe motive de
revizuire în sprijinul cererii sale. În acest caz, se ridică problema determinării instanţei
competente, dacă, pentru unul dintre motivele invocate, ar fi atrasă competenţa unei alte
instanţe (cazul art. 509 pct. 7 C. proc. civ.). Într-o asemenea împrejurare, instanţa

probelor, asupra unui motiv de apel sau motiv de casare nu se încadrează în noţiunea de „lucru cerut” – a
se vedea Curtea de apel Bucureşti, sec.civ. dec. nr.136 din 31 ianuarie 1997, în Culegere de practică
judiciară…, pag.315-316.
1
Prin decizia nr.41 din 5 aprilie 1993 a Curţii Supreme de Justiţie, s-a stabilit că, prin hotărâri potrivnice
în sensul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., se înţeleg acele hotărâri care s-au pronunţat în dosare separate, prin
cea de-a doua hotărâre încălcându-se autoritatea de lucru judecat, rezultă din prima hotărâre.
2
Cererea de revizuire pentru contrarietate de hotărâri este inadmisibilă în cazul când, prin a doua
hotărâre, se stabileşte că hotărârea anterioară nu are autoritate de lucru judecat în cauză – a se vedea, în
acest sens, Trib.Supr., col.civ, dec. nr.501, C.D. 1952-1954, vol.I, pag.376.

46
superioară va soluţiona motivul de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 509 pct. 7 C.
proc. civ. iar instanţa de fond va rezolva cererea bazată pe celelalte motive.
Referitor la modul de soluţionare a cererii de revizuire, art. 513 alin. 1 C. proc.
civ. dispune că aceasta se judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de
chemare în judecată.
În ceea ce priveşte termenul de revizuire, legea noastră procesuală instituie
termene cu o durată diferită, în funcţie de motivele de revizuire invocate.
Totuşi, se constată existenţa unui termen de drept comun în această materie, care
are o durată de o lună.
Codul de procedură civilă, în art. 512 alin. 1, se referă în termeni extrem de
generali la soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa competentă a statua asupra cererii
de revizuire. Potrivit acestui text, „dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea
va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive
potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre”. Această din urmă soluţie se explică prin
faptul că instanţa de revizuire nu este o instanţă de control judiciar şi deci nu poate să
aprecieze care dintre hotărârile potrivnice este greşită, ci doar să constate că prin ultima
hotărâre s-a nesocotit puterea lucrului judecat ce rezulta din prima hotărâre.
Art. 513 alin. 1 C. proc. civ. dispune că hotărârea asupra revizuirii este supusă
căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită. Textul are în vedere calea de
apel pe care legea permite să fie exercitată împotriva hotărârii a cărei revizuire se cere,
fără a prezenta interes, dacă ea a fost exercitată sau nu. Aşadar, dacă s-a solicitat
revizuirea unei hotărâri ce a rămas definitivă prin neapelare sau prin respingerea ori
anularea apelului în temeiul unei excepţii procesuale, hotărârea ce se va pronunţa este
susceptibilă de apel. Hotărârea dată într-o revizuire care a avut ca obiect o decizie a unei
instanţe de recurs este irevocabilă, nefiind supusă recursului.
Potrivit art. 513 alin. 6 C. proc. civ., dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri
potrivnice, calea de atac este recursul.

47
CAPITOLUL 4. Antiteza căilor de atac din Vechiul Cod de procedură civilă și Noul
Cod de procedură civilă

Căile de atac reprezintă instrumentele juridice care garantează legalitatea și

temeinicia sentinței de judecată, respectându-se astfel principiul echității. De aceea,
trebuie sa acordăm o deosebită atenție modificărilor aduse de Noul Cod de procedură
civilă.
Noul Cod de procedură civilă păstrează clasificarea căilor de atac din Vechiul
Cod de procedură civilă și anume:
1. căi ordinare de atac – apelul;
2. căi extraordinare de atac – recursul, contestația în anulare, revizuirea.
La fel ca în vechea reglementare, actualul Cod de procedură civilă consacră
exercitarea căilor de atac într-un anumit termen şi doar de către „părţile aflate în proces
care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte
organe sau persoane”(art. 458 C.pr.civ.).
Principiul general al admisibilității unei căi extraordinare de atac este
condiţionată de epuizarea căii de atac a apelului, singura excepţie reprezentând-o
situaţia descrisă de art. 459 alin. (2) C.pr.civ., prevedere legală care instituie
posibilitatea atacării unei hotărâri succeptibile de apel şi de recurs direct cu recurs, cu
condiţia ca părţile să consimtă expres la acest demers, motivele de recurs fiind limitate
doar la aplicarea greşită sau încălcarea normelor de drept material.
Apelul1. Prevederile Legii nr. 134/2010 consfiinţesc ca regulă de bază
posibilitatea atacării hotărârilor pronunţate de instanţa de fond cu apel : „Hotărârile
pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede în mod expres
altfel” (art. 466). Raportându-ne la dispoziţiile legale citate, care consacră caracterul
ordinar şi general al apelului ca şi cale de atac, observăm că acestea statuează şi care

1
http://www.dreptonline.ro/legislatie/ (consultat la data de 15.04.2018).

48
sunt limitele de incidenţă ale demersului în sine, stabilindu-se anumite excepţii. Astfel,
conform noilor reglementări, hotărârile date în ultimă instanţă rămân neapelabile.
Legea nr. 76/2012, pe de altă parte, asimilează obiectului căii de atac a apelului
toate hotărârile care poartă menţiunea de definitiv şi toate hotărârile care printr-o lege
specială sunt atacabile cu recurs, în afară de cele pronunţate în materia contenciosului
administrativ fiscal şi în materia azilului.

Aşadar, dacă în reglementarea anterioară caracterul „definitiv” al hotărârilor este

asociat cu precădere domeniului penal, noile norme conferă o eficienţă sporită acestei
caracteristici în materia dreptului procesual civil, consacrând practic ca regulă judecata
în două grade de jurisdicţie (fond, apel) şi doar ca excepţie un ciclu de trei grade de
jurisdicţie (fond, apel, recurs).
O altă modificare semnificativă este reprezentată de modificarea termenului de
declararea ala apelului. Vechiul Cod de procedură civilă reglementa un termen de
declarare a apelului de 15 zile de la comunicarea hotărârii (excepţia reprezentând-o
cauzele care au ca obiect divorţurile1), prevederile Noului Cod de procedură civilă
stabilesc că termenul de apel este de 30 de zile, „dacă legea nu dispune altfel”. Noul
Cod de procedură civilă a introdus obligativitatea motivării apelului înlăuntrul
termenului de apel, sancţiunea reprezentând-o decăderea, spre deosebire de vechea
reglementre care oferea posibilitatea extinderii termenului de formulare a motivelor de
apel până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
Pe de altă parte, constatăm că şi în noua reglementare sunt identificate situaţii în
care apelul nu se declară în 30 de zile, ci într-un alt termen. Astfel, conform art. 355 al.
(2) din noul Cod de Procedură Civilă, în materia cererilor de asigurare a dovezilor,
termenul de apel împotriva încheierilor de respingere este de 5 zile de la pronunţare sau
de la comunicare. În domeniul cererilor de sechestru asigurător, încheierea pronunţată
de instanţa investită cu soluţionarea cererii poate fi atacată cu apel în termen de 5 zile de
la comunicare sau de la pronunţare, după caz. Astfel, în procesele de partaj, încheierile
prin care s-a dispus vânzarea bunurilor sunt apelabile în termen de 15 zile de la
pronunţare. Mai trebuie menţionat şi că termenul de apel cu privire la ordonanţele
preşedinţiale şi hotărârile de evacuare derogă şi el de la prevederile generale, în ambele
cazuri acesta fiind de 5 zile de la pronunţare sau de la comunicare.

1
Conform art. 619 alin. (1) din Vechiul Cod de procedură civilă în cauzele care au ca obiect divorţurile
atât termenul de apel cât şi cel de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.

49
 În materia apelului, Noul Cod de procedură civilă transferă o mare parte din
atribuţiile instanţei de apel către prima instanţă. Din această perspectivă, constatăm că
ulterior primirii cererii de apel şi a motivelor de apel (care vor fi depuse la instanţa de
fond), tot preşedintele primei instanţe (sau persoana desemnată) este cel care dispune
comunicarea acestora către intimat, punându-i în vedere obligaţia depunerii întâmpinării
în termen de 15 zile de la data comunicării. Întâmpinarea va fi comunicată apelantului,
cu posibilitatea depunerii la dosar a unui răspuns în termen de 10 zile de la comunicare.
Menţionăm că toate aceste termene sunt de decădere, iar nerespectarea lor nu poate fi
complinită pe parcursul desfăşurării judecăţii.
Apreciem că finalitatea transferării unei părţi din atribuţiile instanţei de apel
către prima instanţă şi introducerii unor termene noi o reprezintă simplificarea
procedurii judecării apelului şi degrevarea instanţei superioare de efectuarea anumitor
operaţiuni juridice.
Cu privire la apelul incident şi apelul provocat, actuala legisație reconfirmă în
mare măsură regulile stabilite de vechea reglementare, cererile putând fi introduse după
împlinirea termenului de apel, cel mai târziu o dată cu întâmpinarea la apelul principal.
Caracterul devolutiv şi reformator al acestei căi de atac este reiterat și în actuala
legislație. Astfel, art. 476 alin. (1) C.pr.civ. statuează, fără posibilitate de tăgadă:
„Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel
statuând atât în fapt cât şi în drept”. Atunci când se solicită rejudecarea fondului,
limitele rejudecării sunt stabilite de către apelant prin cererea şi motivele de apel.
Cu privire la judecarea apelului în sine, noua reglementare păstrează registrul
vechii reglementări, stabilind că în faţa instanţei de apel nu se pot invoca alte „motive,
mijloace de apărare şi dovezi, decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în
motivarea apelului ori în întâmpinare”, cu excepţia situaţiei în care necesitatea
administrării dovezilor decurge din dezbateri.
Noua legislație reiterează principiul non peiorationem in appellatione,
introducând totuşi două derogări de la această regulă, şi anume, cazurile în care
apelantul însuşi consimte expres la o înrăutăţire a propriei situaţii sau în cazurile anume
prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte efectele judecării apelului, în conformitate cu dispoziţiile
noului Cod de Procedură Civilă, instanţa investită cu soluţionarea căii de atac poate
pronunţa următoarele soluţii: aceasta poate respinge, anula apelul declarat sau poate
constata perimarea sa (situaţii în care hotărârea atacată va fi menţinută în totalitate) ori

50
poate admite apelul. În cazul admiterii apelului, instanţa va anula sau schimba (în parte
sau în totalitate) hotărârea atacată.
Asemeni vechii reglementări, motivele care determină anularea hotărârii atacate
cu apel sunt: soluţionarea cauzei de către prima instanţă fără a intra în judecata fondului
alături de situaţia în care judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată. Dacă
se dispune anularea hotărârii atacate, instanţa de apel va rejudeca procesul „evocând
fondul” sau, dacă părţile solicită expres acest lucru prin cererea de apel sau prin
întâmpinare, va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe. Se reconfirmă regulile
conform cărora soluţia de mai sus nu poate fi dată decât o singură dată în cursul
procesului iar prima instanţă va fi obligată să respecte dispoziţiile instanţei de apel, atât
sub aspectul dezlegării unor chestiuni de drept cât şi în ceea ce priveşte necesitatea
administrării unor probe noi.
Din punct de vedere al competenței materiale asupra soluţionării cererilor de
apel, noua legislație statuează, fără posibilitate de tăgadă, că instanţele competente să
judece în apel sunt: tribunalul (cu privire la apelurile declarate împotriva hotărârilor
pronunţate în primă instanţă de judecătorii) şi curtea de apel (cu privire la apelurile
declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă).
Sintetizând cele expuse, concluzionăm că dispoziţiile noului Cod de Procedură
Civilă reconfirmă cele patru trăsături fundamentale ale apelului, şi anume, o cale de atac
ordinară, devolutivă, de reformare şi suspensivă de executare. Pe de altă parte,
modificările cele mai importante aduse în materie vizează termenul de declarare a
apelului (care este extins la 30 de zile), alături de procedura judecării în sine a cererii de
apel care este mult simplificată şi structurată practic în două faze: prima cu un caracter
mai mult administrativ, care presupune comunicarea cererilor de apel, a întâmpinărilor
şi a celorlalte răspunsuri şi care este dată în competenţa instanţei de fond şi cea de-a
doua care presupune judecarea apelului în sine, fiind dominată de principiul
contradictorialităţii.
Recursul1. Ca și cale de atac, recursul poate fi considerat un alt mijloc legal de
interes, pus la dispoziţia justiţiabililor, alături de apel.
Noul Cod de procedura civilă poziţionează recursul în sfera căilor de atac
extraordinare, alături de contestaţia în anulare sau revizuire. Spre deosebire însă de
contestaţia în anulare şi revizuire, unde cazurile de admisibilitate sunt mult mai
punctuale şi mai restrictive, calea de atac a recursului reprezintă un instrument juridic
1
http://www.dreptonline.ro/legislatie/ (consultat la data de 15.04.2018).

51
utilizat frecvent de justiţiabili şi care are o rată de succes sporită, datorită faptului că
motivele de recurs sunt mult mai permisive.
Noul Cod de procedura civilă reglementează în art. 483 alin. (1) principiul
conform căruia: „Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel,
precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”,
fiind exceptate de la această regulă hotărârile pronunţate în cererile privind navigaţia
civilă şi activitatea în porturi, cererile în materia conflictelor de muncă şi a asigurărilor
sociale, cererile în materie de expropiere, cererile privind repararea prejudiciilor cauzate
de erorile judiciare, alături de alte cereri evaluabile în bani de până la 500 000 lei
inclusiv. Pentru toate acestea (în număr covârşitor de mare în practica instanţelor de
judecată) cât şi în situaţia în care legea prevede expres că hotărârea este supusă doar căii
de atac a apelului, noua reglementare instituie doar două grade de jurisdicţie: fond şi
apel.
În ceea ce privește obiectul recursului, observăm că noua reglementare
asimilează în continuare sferei acestuia o serie de hotărâri. Astfel, hotărârile date în baza
recunoaşterii pretenţiilor şi cele care consfiinţesc învoiala părţilor sunt atacabile doar cu
recurs, cele din urmă doar pentru motive procedurale. De asemenea, în materia
suspendării cauzelor, încheierile prin care instanţa s-a pronunţat asupra suspendării pot
fi atacate separat cu recurs.
Ca şi vechea reglementare, se păstrează caracterul nesuspensiv de executare al
recursului, excepţie făcând cauzele privitoare la „strămutarea de hotare, desfiinţarea de
construcţii, plantaţii sau oricăror altor lucrări având o aşezare fixă, precum şi în cazurile
anume prevăzute de lege” şi, de asemenea, se prevede posibilitatea suspendării
executării sentinţei la cerere.
Cu privire la formularea cererii de recurs şi la judecarea acestuia, se introduce o
noutate absolută, instituind obligativitatea asistării şi reprezentării părţii de către avocat
sau consilier juridic, sub sancţiunea nulităţii recursului. Redactarea cererii şi a motivelor
de recurs, dar şi susţinerea concluziilor verbale sau formularea concluziilor scrise nu vor
putea fi realizate decât prin intermediul avocatului sau al consilierului juridic, cu
excepţia situaţiilor în care „partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al
doilea inclusiv, este licenţiată în drept”. Menţionarea în cererea de recurs a numelui,
prenumelui, a domiciliului profesional al avocatului sau a numelui şi prenumelui
consilierului juridic este obligatorie.

52
 Referitor la termenul de declarare a recursului, dacă vechea reglementare
consacră un inteval de 15 zile de la comunicarea hotărârii, „dacă legea nu dispune
altfel”, noile norme au introdus un termen de recurs de 30 de zile de la comunicarea
hotărârii, oferind justiţiabililor o perioadă de timp mai lungă în care aceştia pot declara
calea de atac.

Se păstrează reglementarea privind termenul în care se motivează recursul,

statuându-se regula conform căreia recursul se motivează înlăuntrul termenului de
recurs, sub sancţiunea nulităţii.
Motivele de recurs sunt reglementate de art. 488 C.pr.civ., text juridic care le
califică drept „motive de casare”, spre deosebire de Vechiul Cod de Procedură Civilă
care prevede atât motive de casare cât şi motive de modificare a sentinţei. Dispoziţiile
actualului Cod de procedură civilă enumeră următoarele motive de casare: „1. când
instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale; 2. dacă hotărârea a fost
pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului
sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei
ori a cărui compunere a fost schimbată cu încălcarea legii; 3. când hotărârea a fost dată
cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii;
4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti; 5. când, prin hotărârea dată,
instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii;
6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive
contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; 7. când s-a încălcat autoritatea
de lucru judecat; 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau sau aplicarea greşită a
normelor de drept material”.
Observăm, aşadar, că prevederile art. 488 C.pr.civ. preia în mare parte motivele
consacrate de actuala reglementare, cu câteva modificări: – este asimilată motivelor de
casare, situaţia, frecvent întâlnită în practică, în care judecata se face de un alt complet
decât cel stabilit aleatoriu; – se legiferează în mod expres ca motiv de casare, situaţia în
care există autoritate de lucru judecat; sintagma „încălcarea sau aplicarea greşită a
legii”, prevăzută de art. 304 pct. 9 din Vechiul Cod de procedură civilă este înlocuită de
expresia „încălcarea sau sau aplicarea greşită a normelor de drept material”; punctele 6

53
şi 81 ale art. 304 din Vechiul Cod de procedură civilă nu mai sunt preluate de Noul Cod
de procedură civilă.
Reglementările Noului Cod de procedură civilă, conferă o eficienţă sporită
principiului conform căruia recursul este o cale de atac nedevolutivă. Spre deosebire de
vechea reglementare, care instituia posibilitatea examinării cauzei sub toate aspectele,
noile norme nu mai prevăd nicio excepţie de la regula amintită mai sus.
La fel ca şi în cazul apelului, desfăşurarea comunicărilor privitoare la recurs
(depunerea cererii, depunerea motivelor de recurs, comunicarea întâmpinării şi a
răspunsului la aceasta, depunerea recursului incident şi a celui provocat) se desfăşoară
la nivelul instanţei inferioare, adică al instanţei a cărei hotărâre se atacă.
O noutate legislativă o reprezintă procedura de filtrare a recursurilor prevăzută
de art. 493 C.pr.civ. Procedura filtrării recursurilor se poate aplica atunci când judecarea
recursului este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În desfăşurarea
procedurii filtrării, cererea de recurs va fi analizată de un complet de trei judecători care
vor decide asupra admisibilităţii în principiu a acesteia. Decizia va avea la bază raportul
efectuat de către preşedintele completului sau de către persoana desemnată în acest sens,
raport ce va trebui întocmit în termen de 30 de zile de la repartizarea dosarului şi care va
oferi informaţii cu privire la motivele de recurs, la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie dar şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, dar şi la doctrină.
Raportul va fi comunicat părţilor pentru ca acestea să formuleze un punct de vedere în
termen de 10 zile de la comunicare.
Soluţiile pe care le poate da completul de filtrare în unanimitate sunt anularea
sau respingerea recursului atunci când acesta nu „îndeplineşte cerinţele de formă”,
atunci când motivele de casare nu se regăsesc în conţinutul art. 488 C.pr.civ. sau când
recursul este vădit nefondat. Decizia va fi motivată, şi se va da fără citarea părţilor. În
situaţia în care se apreciază în unanimitate că recursul este admisibil în principiu, când
problema de drept supusă dezlegării nu este controversată sau când jurisprudenţa Curţii
este constantă în materia respectivă, acelaşi complet de filtru se poate pronunţa, fără
citarea părţilor asupra fondului recursului. Dacă recursul nu poate fi soluţionat de către
completul de filtru conform procedurii prevăzute de art. 493 C.pr.civ., se va pronunţa o

1
Punctele 6 şi 8 ale art. 304 din Vechiul Cod de procedură civilă asimilează următoarele situaţii,
motivelor de recurs: „dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut; când
instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit
neîndoielnic al acestuia”.

54
încheiere de admitere în principiu a recursului, fixându-se un termen pentru judecarea
fondului, pentru care părţile vor fi citate.
Prin judecarea recursului, instanţa investită cu soluţionarea acestuia îl poate
admite, îl poate respinge, îl poate anula sau poate constata perimarea cererii. Dacă
instanţa de recurs este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de admitere a recursului,
hotărârea recurată va fi casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanţei de apel, sau
atunci când prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului sau
judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, primei instanţe.
În situaţia în care instanţa competentă să judece recursul este curtea de apel sau
tribunalul, dacă hotărârea recurată va fi casată, de regulă, rejudecarea cererii se va face
de către instanţa de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului fie la
un alt termen stabilit în acest scop, păstrându-se acelaşi principiu conform căruia
casarea cu trimitere nu poate fi acordată decât o singură dată în cursul procesului, atunci
când s-a soluţionat greşit procesul fără a intra în judecata fondului sau când judecata s-a
făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată atât la dezbaterile pe fond cât şi la
administrarea probelor.
În privința efectelor admiterii recursului, hotărârea casată nu are nicio putere şi
în materia recursului funcţionează regula non peiorationem in appellatione, cu rezervele
menţionate de art. 500 C.pr.civ.
Noua reglementare stabileşte că instanţele competente să judece în recurs sunt:
tribunalul („în cazurile anume prevăzute de lege” – art. 95 C.pr.civ.), curtea de apel („în
cazurile anume prevăzute de lege” – art. 96 C.pr.civ.) şi Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie – (cu privire la hotărârile curţii de apel, dar şi în alte cazuri „prevăzute de lege”
– art. 97 C.pr.civ.).
În concluzie, Noul Cod de procedură civilă păstrează cele patru caracteristici
fundamentale ale instituţiei recursului, ca fiind o cale de atac extraordinară, de
reformare, nedevolutivă şi nesuspensivă de executare. Se reconfirmă limitele obiectului
recursului, atât prin reducerea drastică a numărului hotărârilor ce vor putea fi atacate cu
recurs dar şi prin reformularea motivelor de recurs.
Contestația în anulare1. Instituția contestației în anulare nu a fost inițial
reglementată de Vechiul Cod de procedură civilă. Contestația în anulare a luat ființă și s-
a cristalizat în practica judiciară a vremii (1865-1948), prin utilizarea unei ficțiuni,

1
https://www.juridice.ro/320518/despre-reglementarea-contestatiei-in-anulare.html (consultat la data de
18.04.2018.

55
denumită ,,acțiune în anulare” și care se sprijinea pe fostele dispoziții ale art. 735 din
Vechiul Cod de procedură civilă.
Constatându-se utilitatea neechivocă a respectivei practici, instituția contestației
în anulare ,,a fost consacrată legal ca o cale extraordinară de atac” prin modificarea
Vechiului Cod de procedură civilă de către Legea nr. 18/19481.
Contestația în anulare a fost definită ca fiind o cale extraordinară de atac,
comună și de retractare, prin a cărei exercitare se urmărește retractarea (anularea)
hotărârii atacate și rejudecarea cauzei ori completarea judecății2.
În reglementarea Noului Cod de procedură civilă, această cale de atac este
extraordinară, de retractare, la îndemâna părților din proces, nedevolutivă și
nesuspensivă de executare, care se poate exercita numai împotriva hotărârilor definitive,
în cazurile și condițiile prevăzute de lege.
Obiectul contestației în anulare poate fi delimitat prin coroborarea art. 503 și al
art. 634 alin. (1)3 din Noul Cod de procedură civilă. Potrivit art. 503 alin. (1) C.pr.civ.,
pot fi atacate cu contestație în anulare hotărârile definitive (contestație în anulare
obișnuită). Pe cale de excepție, alin. (3) al aceluiși articol instituie posibilitatea uzitării
căii de atac și împotriva hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi
atacate cu recurs (contestație în anulare specială). Trebuie remarcată lărgirea sferei
hotărârilor ce fac obiectul contestației în anulare prin ,,repoziționarea acestei căi de atac
(apelul) în sistemul nostru procedural, respectiv prin aceea că într-un număr important
de materii ea devine ultima cale de atac de reformare”4.
O nouă modificare adusă de actuala reglementare este menționată în art. 144
alin. (2) care specifica că inclusiv hotărârea de soluționare a unei cereri de stramutare
poate constitui obiect al contestației în anulare obișnuită 5. Desigur ca cererea privind
contestația în anulare trebuie să întrunească condițiile de admisibilitate, astfel cum sunt
reglementate de art. 504 din Noul Cod de procedură civilă.

1
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Servo Sat, București, 2000, p. 440.
2
S. Spinei, op.cit., p. 140.
3
Articolul 634 Hotărârile definitive
(1) Sunt hotărâri definitive:
1. hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului;
2. hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, neatacate cu recurs;
3. hotărârile date în primă instantață, care nu au fost atacate cu apel;
4. hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs;
5. hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii;
6. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.
4
S. Spineanu, op.cit., p. 141-142.
5
Ibidem, p. 142.

56
 Contestația în anulare speciala se exercita, potrivit art. 503 alin. (2) C.pr.civ.
exclusiv (cu excepțiile prevăzute la alin. (3) al art. 503) împotriva hotărârilor definitive
ale instanțelor de recurs, pentru următoarele motive:
1) hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolută
sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția
corespunzătoare, instanța a omis să se pronunțe asupra acesteia;
2) dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;
3) instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să
cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;
4) instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în
cauză.
Diferența de reglementare față de art. 317 alin. (2) din Vechiul Cod de procedură
civilă o constituie stabilirea ca motiv de contestație în anulare specială a necompetenței
absolute a instanței care a pronunțat hotărârea definitivă (fie în recurs, fie în apel – în
ipoteza descrisă de alin. (3) al art. 503 C.pr.civ.).
Legiuitorul precizează în mod expres că necompetența instanței care a pronunțat
hotărârea atacată trebuie să fie absolută iar excepția de necompetență trebuie să fi fost
invocată la acel stadiu procesual. S-a apreciat că excepția în cauză putea fi invocată de
către oricare dintre părți ori chiar din oficiu, câtă vreme textul nu circumstanțiază
persoana care a invocat-o.
A fost exclusă posibilitatea de a fi invocată pe calea contestației în anulare
necompetența instanței care judecase cauza într-o fază procesuală anterioară, această
politică înscriindu-se în ,,viziunea actualului cod, care a limitat semnificativ
posibilitatea invocării excepției de necompetență în diferite stadii ale procesului civil”1.
Distinct de vechea reglementare procesuală, alin. (1) al art. 504 din Noul Cod de
procedură civilă indică în mod expres că, în situația în care motivul de contestație
(obișnuită) putea fi invocat în faza procesuală a apelului ori a recursului, după caz,
contestația este inadmisibilă. Art. 317 din Vechiul Cod de procedură civilă, deși statua
că pot fi uzitate numai acele motive care nu au putut fi invocate pe calea apelului sau a
recursului, nu prevedea în mod expres și sancțiunea procesuală aplicabilă.
Doctrina argumentează că dispozițiile art. 504 alin. (1) din Noul Cod de
procedură civilă reprezintă o consecință firească a aplicării principiului ordonării

1
G. Boroi, O. Spineanu-Matei și alții, Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, Vol.I, Ed.
Hamangiu, București, 2013, pp. 967-968.

57
exercitării căilor de atac, instituit de art. 459 alin. (1) din Noul Cod de procedură civilă,
potrivit căruia exercitarea căilor extraordinare de atac (și, implicit și a contestației în
anulare) este imposibilă, câtă vreme este deschisă calea de atac a apelului. S-a susținut
că rezultatul implementării acestui principiu poate conduce la o restrangere drastică a
posibilității exercitării căii de atac extraordinare1.
Pe cale de excepție, art. 504 alin. (2) din Noul Cod de procedură civilă prescrie
că se poate primi contestația atunci când motivele pe care se sprijină au fost invocate în
chiar cererea de recurs însă: a) instanța l-a respins fiindcă avea nevoie de verificări de
fapt incompatibile cu recursul sau b) recursul, fără vina părții, a fost respins fără a fi
cercetat în fond.
Din analiza modului de formulare al motivului de la lit. b), respectiv prevederea
expresă numai a situației în care recursul a fost respins – deci excluderea ipotezelor în
care a fost admis ori s-a constatat anularea sau perimarea acestuia – s-a dedus faptul că
numai recurentul poate uza de calea de atac a contestației în anulare și numai pentru
motivul invocat pe calea recursului și rămas neanalizat.
Este de apreciat inserarea în cuprinsul aceluiași text a condiției ca respingerea
recursului să nu se datoreze culpei părții, ca un element suplimentar față de
reglementarea art. 317 din Vechiul Cod de procedură civilă, arătându-se că lipsa acestei
prevederi a condus în vechea legislație la soluții de acceptare a contestației în anulare,
pentru necercetarea în fond a unor recursuri care, în fapt, au fost respinse ca tardive
(deci pentru culpa părții, de a nu fi respectat termenul procedural, instituit pentru
introducerea cererii de recurs).
Alineatul (3) al art. 504 din Noul Cod de procedură civilă reprezintă o dezvoltare
a vechii reglementări procesuale, în sensul că, dacă sub imperiul art. 321 din Vechiul
Cod de procedură civilă nu era permisă înregistrarea unei noi contestații pentru motive
ce existau la data formulării celei dintâi, actualmente regimul restrictiv este accentuat, în
sensul că hotărârea nu mai poate fi atacată cu o nouă contestație în anulare de către
aceeași parte, chiar dacă se invocă noi motive. Astfel, legiuitorul nu distinge după cum
motivele erau sau nu cunoscute de partea interesată la data formulării celei dintâi
contestații.
Prevederea descrie situația în care aceeași parte invocă motive diferite pentru a
încerca introducerea unei noi contestații, ceea ce nu exclude posibilitatea unei alte părți

1
M.C. Mocanu, Căile de atac de retractare în procesul civil, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p.
119.

58
în proces de a formula o nouă contestație (atâta vreme cât se mai afla înăuntrul
termenului procedural prescris)1.
În ceea ce privește instanța competentă, competența de soluționare a contestației
în anulare revine instanței carea apronunțat hotărârea atacată, potrivit art. 505 din noua
reglementare.
Ca element de noutate, la alin. (2) al art. 505 legiuitorul reglementează în mod
expres, ca în ipoteza în care sunt invocate motive ce atrag competențe diferite, nu va
opera prorogarea de competență.
În privința termenului de exercitare al căii de atac, art. 506 din Noul Cod de
procedură civilă păstrează cele două condiții ce trebuiesc îndeplinite cumulativ și
reclamate inclusiv de vechea reglementare în art. 319 alin. (2), respectiv:
1) termenul propriu-zis, de exercitare al căii de atac să nu fie mai mare de 15
zile, calculate de la data comunicării hotărârii și
2) să nu exceadă termenului de un an, calculat de la data la care hotărârea a
rămas definitivă.
Conform art. 506 alin. (2) din Noul Cod de procedură civilă, contestația trebuie
motivată înăuntrul termenului de decădere, prescris pentru formularea acesteia, sub
sancțiunea nulității.
Noul Cod de procedura civilă a adus elemente de noutate și în materia
incompatibilității, astfel încât, potrivit art. 41 din Noul Cod de procedură civilă,
judecătorul care a pronunțat o hotărâre (interlocutorie ori prin care a fost soluționată
cauza) nu poate judeca aceeași pricină nici în contestație în anulare, nici în revizuire2.
În ceea ce privește procedura de judecată (art. 508 din Noul Cod de procedura
civilă), judecarea contestației în anulare se face de urgență și cu precădere, cu aplicarea
dispozițiilor procedural proprii judecății ce a condus la hotărârea atacată.
Întampinarea este obligatorie, trebuind să fie depusă cu cel puțin cinci zile
înaintea primului termen de judecată. Întâmpinarea nu este comunicată contestatorului,
acesta urmând sa ia cunoștință despre conținutul ei de la dosarul cauzei.
Articolul 508 alin. (3) din Noul Cod de procedură civilă distinge, după cum este
sau nu posibilă anularea hotărârii atacate și soluționarea cauzei la același termen de
judecată:

1
G. Boroi, O. Spineanu-Matei și alții, op.cit., p. 971.
2
S. Spinei, op.cit., p. 154.

59
 a) Ori de câte ori este posibil, numai dacă motivul de contestație este întemeiat,
instanța pronunță o singură hotărâre, prin care anulează hotărârea atacată și soluționează
cauza;
b) În caz contrar, instanța pronunță anularea hotărârii atacate și stabilește termen
în vederea soluționării cauzei printr-o nouă hotărâre, situație în care hotărârea de
anulare nu poate fi atacată separat (ci numai impreună cu hotărârea de soluționare a
cauzei).
Este apreciată ultima prevedere, arătându-se că sub vechea legislație, doctrina
exprima opinii diferite, privind opțiunile de soluționare a situației: fie prin dispunerea
admiterii contestației printr-o încheiere interlocutorie, fie – într-o altă opinie – printr-o
hotărâre de admitere în principiu, ce trebuia să rămânâ irevocabilă, ca o precondiție a
judecării fondului. Din economia textului rezultă în mod univoc faptul că anularea
hotărârii atacate se produce prin efectul unei hotărâri iar nu al unei încheieri1.
Hotărârea prin care este soluționată contestația în anulare este susceptibilă de a fi
atacată cu aceleași căi de atac, disponibile pentru hotărârea atacată.
În privința suspendării executării, asemeni vechii reglementări, art. 507 din Noul
Cod de procedură civilă preia dispoziția potrivit căreia instanța are autoritatea de a
încuviința suspendarea executării hotărârii a cărei anulare se solicită, sub condiția
depunerii unei cauțiuni. În această situație, se aplică prin analogie dispozițiile art. 484
din Noul Cod de procedură civilă, privind suspendarea executării hotărârilor atacate cu
recurs.
Determinarea cuantumului cauțiunii se face potrivit textului art. 718 alin. (2) și
(3) din Noul Cod de procedură civilă. Dovada constituirii cauțiunii se depune odată cu
cererea de suspendare iar nedepunerea acesteia este sancționată cu respingerea ca
inadmisibilă a cererii de suspendare, argumentat prin aceea că plata cauțiunii constituie
o condiție de primire a cererii2.
Revizuirea3. Revizuirea reprezintă o cale extraordinară de atac, de retractare (cu
excepția motivului de revizuire, reglementat de art. 509, alin. 1, pct. 8 C.pr.civ.) și
nesuspensivă de executare (potrivit art. 512 C.pr.civ.).

1
S. Spinei, op.cit., p. 157-158.
2
M.C. Mocanu, op.cit, p. 143.
3
https://www.juridice.ro/306034/calea-de-atac-a-revizuirii-in-noua-reglementare-procesual-civila-.html
(consultat la data de 16.04.2018).

60
 Revizuirea este cale de atac prin intermediul căreia ,,se poate obține desființarea
unei hotărâri judecătorești definitive și reluarea judecării cauzei”4.
Revizuirea nu implică realizarea unui control judiciar, ci determinarea unei noi
judecăți, întemeiata pe unele elemente care nu au putut forma obiectul judecății care a
condus la pronunțarea hotărârii care face obiectul căii de atac.

Obiectul revizuirilor este reprezentat de hotărârile pronunțate asupra fondului

sau care evocă fondul (art. 509 alin. (1) C.pr.civ. Așadar, hotărârile pot fi pronunțate în
primă instanță, în apel sau chiar și în recurs în fond după casare (imprejurare în care este
evocat fondul)2.
Prin excepție, art. 509 alin. (2) C.pr.civ. enumeră în mod limitativ situațiile în
care sunt supuse revizuirii și acele hotărâri care nu evocă fondul.
În doctrină, s-a exprimat opinia că ,,actuala redactare a textului nu lasă loc de
interpretare asupra faptului că, în afară de cazurile prevăzute de alin. (2) al art. 509,
antamarea fondului cauzei prin hotărârea a cărei revizuire se cere este o condiție de
admisibilitate”3.
În ceea ce privește motivele de revizuire, art. 509 alin. (1) din Noul Cod de
procedură civilă are corespondență cu art. 322 din Vechiul Cod de procedură civilă.
Motivele cererii de revizuire sunt limitativ enumerate în cuprinsul art. 509 alin.
(1), pct. 1-11 C.pr.civ, astfel:
1. atunci când instanța de judecată s-a pronunțat asupra unor lucruri ce nu s-au
cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut;
Instanța de judecataă este ținută, în virtutea principiului disponibilității, să se
pronunțe exclusiv asupra celor solicitate de părți iar încălcarea acestei obligații, fie
printr-o pronunțare extra petită, fie plus petită, este de natură să prejudicieze părțile. De
asemenea, s-a reținut că nu poate constitui motiv de revizuire respingerea unor capete de
cerere4.
2. când obiectul pricinii nu se află în ființă;

4
S. Spinei, Reglementarea căilor de atac în dreptul procesual civil, Ed. Universul Juridic, București,
2013, pag. 159.
2
V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept Procesual Civil, Drept Executional Civil, Arbitraj, Drept
notarial, Ed. Național, București, 2013, p. 396.
3
G. Boroi, O. Spineanu-Matei și alții, Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, Vol.I, Ed.
Hamangiu, București, 2013, p. 978.
4
S. Spinei, op.cit, p. 162-163.

61
 3. un judecător, martor sau expert, ce au luat parte la judecată, a fost condamnat
definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul
unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecății, cănd aceste împrejurări au
influențat soluția pronunțată în cauză;
Comparativ cu vechea reglementare, principala modificare a acestui motiv de
revizuire o reprezintă introducerea unei condiții exprese, respectiv aceea ca fie
condamnarea penală definitivă, fie declararea unui înscris ca fiind fals, trebuie să fi fost
apte să influențeze soluția pronunțată în cauză.

4. dacă un judecător a fost sancționat disciplinar definitiv privind exercitarea

funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă aceste împrejurări au condus la
influențarea soluției pronunțate;
Este introdusă o cerință suplimentară și anume, ca faptele imputate judecătorului
să fi influențat soluția pronunțată în cauză, așadar revizuentul are sarcina de a proba
inclusiv acest raport de cauzalitate.
5. după pronunțarea hotărârii au fost descoperite înscrisuri doveditoare, reținute
de partea adversă ori care nu au putut fi înfățisate dintr-o împrejurare mai presus de
voința părților;
6. s-a anulat, casat ori schimbat hotărârea unei instanțe, pe care s-a intemeiat
hotărârea a cărei revizuire se solicită;
7. statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii și cei puși sub
interdictie judecătorească ori cei puși sub curatelă nu au fost apărați deloc sau au fost
apărați cu viclenie de cei însărcinați să-i apere;
8. există hotărâri definitive potrivnice, pronunțate de instanțe de același grad ori
de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;
Comparativ cu art. 322 din Vechiul C.proc.civ., în care nu era prevăzută în mod
expres condiția încălcării autorității de lucru judecat a primei hotărâri, prin textul actual
este confirmată interpretarea jurisprudențială, potrivit căreia revizuirea are menirea de a
sancționa încălcarea autorității de lucru judecat, acționând doar asupra celei de-a doua
hotărâri.
Pentru a fi admisibilă cererea de revizuire pentru contrarietate, este necesar ca,
fie să nu fi fost invocată excepția autorității de lucru judecat în cel de-al doilea proces,

62
fie, deși excepția a fost invocată, instanța de judecată să fi omis a se pronunța asupra
acesteia1.
9. partea a fost împiedicată să se înfățișeze la judecată și să înștiințeze instanța
referitor la aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa;
10. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor
sau libertăților fundamentale, datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave
ale respectivei încălcări continuă să se producă;
11. după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat
asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea ce a
făcut obiectul respectivei excepții.
Similar cu vechiul sistem legislativ, pot formula cereri de revizuire: părțile în
proces, procurorul și terții având legimitare procesuală (succesorii părților, creditorii și
terții introduși în proces)2. Potrivit interpretării art. 67 alin. (4) din Noul Cod de
procedură civilă, și intervenienții accesorii pot fi subiecti activi ai cererii de revizuire,
sub condiția ca partea pentru care se intervine să fi exercitat ea însăși calea de atac, să
nu fi renunțat la aceasta ori cererea respectivă să nu fi fost anulată, perimată ori respinsă
fără a fi cercetată în fond.
În ceea ce privește competența de judecată, art. 510 alin. (1) din actuala
reglementaremenționează că este competentă cu soluționarea cererii de revizuire
instanța care a pronunțat hotărârea atacată (regula generală). De la aceasta regulă,
legiuitorul stabilește două excepții:
a) în ipoteza în care motivul pentru care s-a solicitat revizuirea îl constituie
existența hotărârilor definitive potrivnice, ce încalcă autoritatea de lucru judecat a celei
dintâi pronunțate (art. 509 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ.), competența revine instanței mai
mare în grad față de aceea care a dat prima hotărâre.
Ca o derogare și de la excepția anterior enunțată, dacă oricare dintre respectivele
instanțe de recurs este Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta din urma va fi investită
cu soluționarea cererii de revizuire.
b) atunci când sunt invocate motive care atrag competențe diferite, nu se produce
prorogarea de competență (art. 510 alin. (3) C.pr.civ).
În ceea ce privește termenul de exercitare a acțiunii în revizuire, Noul Cod de
procedura civilă nu aduce noutăți, termenul general este de o lună calculat conform art.

1
G. Boroi, O. Spineanu-Matei și alții, op.cit, p. 984-985.
2
S. Spineanu, op.cit., p. 160.

63
511 C.pr.civ. Neschimbate rămân și reglementările privind suspendarea executării
hotărârii ce face obiectul cererii de revizuire, cât și procedura de soluționare a cererii de
revizuire.
Ca regulă, căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârii pronunțate în
revizuire sunt aceleași care sunt prevăzute de legiuitor pentru hotărârea atacată. Atunci
când revizuirea a fost cerutâ pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este recursul. În
ipoteza când revizuirea a fost soluționată de una dintre secțiile Înaltei Curți de Casație și
Justiție, soluționarea recursului intră în competența Completului de 5 judecători (art.
513 alin. (6) C.pr.civ).
Remarcăm modificarea de reglementare, raportat la dispozitiile art. 326 alin. (2)
din Vechiul Cod de procedură civilă, potrivit căruia hotărârea Înaltei Curți de Casație și
Justiție era irevocabilă.

64
Concluzii
Pentru ca justiţia civilă să-şi poartă realiza obiectivele propuse, şi anume
restabilire.a drepturilor subiective şi a ordinii de drept încălcate, este necesar ca
reglementările procedurale nu numai să asigure condiţiile unei bune judecăţi de fond,
dar şi să organizeze căile de atac, prin mijlocirea cărora erorile de judecată, comise în
orice fază a procesului să poate fi reparate astfel încât, fie şi cu întârziere, dreptatea să
triumfe1.
Întrucât doctrina juridică şi jurisprudenţa au reliefat faptul că sunt suficiente
situaţii când se săvârşesc greşeli de judecată, este necesar ca acestea să fie înlăturate, iar
acest lucru este posibil numai prin reglementarea unui sistem de căi de atac, care, în
primul rând, să permită realizarea unui control judiciar de către o instanţă superioară, iar
în al doilea rând, să ofere posibilitatea ca însăşi instanţa care a pronunţat hotărârea să
examineze unele împrejurări noi, în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege,
care să-i permită a retracta hotărârea greşită2.
Sistemul căilor de atac este instituţia de drept procesual cea mai expusă
intervenţiilor legiuitorului, în vederea realizării unei adecvări corespunzătoare a
activităţii de judecată la realităţile social-economice mereu în schimbare, ca şi la
cerinţele unui stat de drept3. Aceasta se poate observa uşor şi în dreptul procesual civil
al ţării noastre, urmărind evoluţia istorică a acestuia. Originea
acestui sistem se găseşte undeva, în trecutul îndepărtat, pe când se încerca laicizarea
justiţiei şi de atunci, acest sistem a dăinuit, în diferite forme, până în prezent, dovadă a
necesităţii şi importanţei de necontestat recunoscute de-a lungul timpului.
Dreptul de a controla hotărârile de primă instanţă, prin intermediul căilor de
atac, a constituit un real progres, chiar dacă au fost exprimate şi opinii contrare, ce
susţin că ar fi suficient un singur grad de jurisdicţie.
Organizarea sistemului căilor de atac, în legislaţia noastră procesual-civilă
actuală, are la bază o împărţire a acestora, după criteriul condiţiilor de exercitare,
realizată de înseşi dispoziţiile Codului de procedură civilă, în căi ordinare de atac –
apelul – şi căi extraordinare de atac – recursul, contestaţia în anulare, revizuirea,
1
V.Daghie, op.cit., pag.179.
2
Ibidem, p.11.
3
V.M.Ciobanu, G.Boroi, M.Nicolae, op.cit., II, pag.3.

65
recursul în interesul legii şi recursul în anulare. În doctrină au fost propuse mai multe
clasificări privind căile de atac, în funcţie de diferite criterii; astfel, sunt: căi de atac de
reformare şi căi de atac de retractare, după cum instanţa competenţă a le soluţiona este
cea superioară ierarhic sau cea care a pronunţat hotărârea atacată; căi de atac devolutive
şi căi de atac nedevolutive, după cum determină sau nu o rejudecare a fondului pricinii;
căi de atac suspensive şi căi de atac nesuspensive de executare silită, în funcţie de
efectele pe care le produce declararea căii de atac asupra posibilităţilor de declanşare
imediată a executării silite; căi de atac comune şi căi de atac speciale etc.
Tot în doctrină s-au conturat de-a lungul timpului câteva reguli generale
privitoare la instituirea şi exercitarea căilor legale de atac, cum sunt: legalitatea căilor de
atac, organizarea acestora într-un sistem ierarhic, unicitatea dreptului de a folosi o cale
de atac, neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac.
Apelul a rămas singura cale ordinară de atac şi s-a restrâns considerabil câmpul
său de aplicare, prin faptul că el a fost suprimat într-o multitudine de cauze (în cererile
introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, obligaţii de plată a unei sume
de bani sau de predare a unu bun mobil în valoare de până la 200 milioane lei inclusiv şi
în alte pricini mărunte ori de complexitate redusă). S-au introdus, totodată, reglementări
noi cu privire la judecata şi la formele apelului – apelul incident (art. 293 C. proc. civ.)
şi apelul provocat (art. 2931 C. proc. civ.).
Recursul fiind, prin natura lui, o cale extraordinară de atac, deoarece nu poate fi
exercitat decât în condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, a
fost plasat în categoria căilor de atac extraordinare de atac.
Contestaţia în anulare şi revizuirea au suferit unele modificări impuse fie de
necesitatea corelării cu alte dispoziţii legale, fie de necesitatea clarificării şi completării
unor dispoziţii legale, fie de generalizarea obligativităţii întâmpinării şi a posibilităţii de
suspendare a executării hotărârii atacate numai sub condiţia dării unei cauţiuni.

66
Bibliografie

Boroi, G., Stancu, M., Drept procesual civil, ed. a 4-a revizuită și adăugită, Ed.
Hamangiu, București, 2017.

Boroi, G., Spineanu-Matei, O., și alții, Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe
articole, Vol.I, Ed. Hamangiu, București, 2013.
Daghie, V., Căile de atac de reformare în procesul civil, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997.
Stoenescu, I., Zilberstein, S., Drept procesual civil. Tratat. Căile de atac şi procedurile
speciale, E.D.P., Bucureşti, 1981.
Ciobanu, V.M., Modificările aduse Codului de procedură civilă în materia căilor de atac
prin Legea nr. 59/1993 (II), în R.D. nr. 3/1994.
Stoenescu, I., Porumb, G., Drept procesual civil român, E.D.P., Bucureşti, 1966.
Hilsenrad, A., Stoenescu, I., Procesul civil în R.P.R., Ed. Şt., Bucureşti, 1957.
Nicolae, A., Aspecte ale aplicării principiului «non reformatio in pejus» în procesul
civil, în R.D. nr.10/2001.
Zilberstein, S., Ciobanu, V.M., Drept procesual civil. Îndreptar de practică
judecătorească, E.D.P., Bucureşti, 1962.
Deleanu, I., Aderarea la apel în procesul civil, în R.D. nr.2/2001.
Bagdad, D.C., Caracterul apelului în procedura română şi austriacă – studiu comparat,
Societatea Tipografică Bucovineană, Cernăuţi, 1923.
Leş, I., Sancţiunile procedurale în procesul civil român, Ed. Ştiințifică. şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1988.
Chelaru, M., Apelul în procesul civil. Texte comentate, Ed. Holding Reporter, Bucureşti,
1997.
Perju, P., Probleme de drept civil şi drept procesual civil din practica secţiei civile a
Curţii Supreme de Justiţie, în R.D. nr. 4/2001.
Ţiclea, Al., Lozneanu, V., Efectul extensiv al apelului şi recursului civil în unele situaţii
speciale, în R.D. nr. 9/2000.
http://www.dreptonline.ro/legislatie/
https://www.juridice.ro/320518/despre-reglementarea-contestatiei-in-anulare.html
Deleanu, I., Tratat de procedură civilă, Ed. Servo Sat, București, 2000.
Mocanu, M.C., Căile de atac de retractare în procesul civil, Ed. Universul Juridic,
București, 2014.

67
https://www.juridice.ro/306034/calea-de-atac-a-revizuirii-in-noua-reglementare-
procesual-civila-.html
Spinei, S., Reglementarea căilor de atac în dreptul procesual civil, Ed. Universul
Juridic, București, 2013.
Ciobanu, V.M., Briciu, T.C., Dinu, C..C., Drept Procesual Civil, Drept Execuțional
Civil, Arbitraj, Drept notarial, Ed. Național, București, 2013.

68