Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Serie coordonată de
DENISA COMĂNESCU
ERIGEMMANUEL
M
A d o lfH .
Două vieţi
roman
h u /m a n i t a s
Redactor: Iuliana Glăvan
Lector: Gabriela Riegler
Coperta: Angela Rotaru
Tehnoredaaor: Manuela Măxineanu
Corector: Marieva Ionescu
DTP: Andreea Dobreci, Carmen Petrescu
ERIC-EM M A N U EL SC H M IT T
LA PART D E LAUTRE
Copyright © Editions Albin Michel, 2001
AII rights reserved.
9
teme si de un şoarece, dar care, totuşi, nu avusese nici o ezitare
în a pronunţa, calm, fără să şovăie: „Adolf Hitler: respins1'.
Si
> anul trecut anunţase » aceeaşi
> oroare. N umai că anul tre-
cut nu era la fel de grav: Hitler nu studiase îndeajuns şi se pre
zenta pentru prima oară. Astăzi în schimb, aceeaşi frază devenea
o condamnare la moarte: nu putea participa la concurs de mai
mult de două ori.
Hitler nu-1 pierdea din ochi pe slujbaşul care râdea acum
dimpreună cu supraveghetorii din sălile de examen de la Aca
demie, nişte lungani de treizeci de ani în bluze cenuşii, nişte
babalâci după părerea lui Hitler, care nu avea decât nouăspre
zece. Pentru ei era o zi ca oricare alta, o nouă zi, o zi care le jus
tifica salariile la sfârsit de lună. Pentru Hitler, era cea din urmă
zi a copilăriei, ultima în care mai îndrăznea să creadă că visul
şi realitatea puteau sălăşlui împreună.
Holul Academiei se golea încet, asemenea unui clopot din
bronz care dă drumul dangătelor, răspândindu-le asupra între
gului oraş. Tinerii se îndreptau către cafenelele din Viena pen
tru a-şi trăi bucuria admiterii sau tristeţea eşecului.
Numai Hitler a rămas pe loc, imobil, doborât, alb ca varul.
Dintr-odată, s-a văzut din exterior, ca un personaj de roman:
e orfan de tată de ani de zile, şi de mamă de iarna trecută, nu
mai are decât o sută de coroane în buzunar, trei cămăşi şi o edi
ţie completă din Nietzsche în geamantan, sărăcia se instalează
de-odată cu frigul şi tocmai i s-a refuzat dreptul de a învăţa o
meserie. Ce-i mai rămâne? Nimic. Un fizic ciolănos, picioare
foarte lungi şi mâini foarte scurte. Un prieten, căruia nu va
îndrăzni să-i mărturisească eşecul, într-atât se fălise că va reuşi.
O logodnică, Stefanie, căreia îi scrie adesea şi care nu-i răs
punde niciodată. Hitler se vede aşa cum este şi i se face milă
de el însuşi. Şi e cel din urmă sentiment pe care ar fi dorit să
şi-l inspire.
Paznicii de la Academie se apropie de adolescentul în la
crimi. îl invită cu ei la o ciocolată, în ghereta portarului. Tână
rul se lasă dus, continuând să plângă în tăcere.
10
Afară, soarele străluceşte vesel pe cerul de un albastru curat,
brăzdat de păsări. Hitler priveşte pe fereastră spectacolul natu
rii şi nu mai înţelege nimic. Aşadar, nici oamenii şi nici natura?
Nimeni nu e la unison cu durerea mea?
Hitler îşi bea ciocolata, mulţumind frumos paznicilor pen
tru a-şi lua rămas-bun. Bunăvoinţa lor nu a avut darul de a-1
consola: ca toate manifestările oamenilor, şi aceasta este una ge
nerală, de principiu, bazată pe valori, fără a i se adresa lui în
mod special. N-are nevoie de ea.
Părăseşte Academia de Arte Frumoase cu paşi mărunţi şi
capul între umeri, spre a se pierde în mulţimea Vienei. Oraşul
acesta care fusese cândva magnific, liric, baroc, imperial, scenă
a tuturor speranţelor lui, devenise acum cadrul strâmt al în
frângerii sale. Aşa că mai ţinea oare la el? Mai ţinea încă la sine
însuşi?
Iată ce s-a întâmplat în acel 8 octombrie 1908. Un juriu for
mat din pictori, gravori, desenatori şi arhitecţi tranşaseră fără
ezitare cazul acestui tânăr. Trăsătură stângace. Compoziţie con
fuză. Necunoaşterea tehnicilor. Imaginaţie comună. N u le-a
luat decât un minut, pronunţându-se fără scrupule: acest Adolf
Hitler nu avea nici un viitor.
Ce s-ar fi întâmplat dacă Academia de Arte Frumoase ar fi
luat o altă decizie? Unde s-ar fi ajuns dacă, exact în acea clipă,
juriul l-ar fi acceptat pe Adolf Hitler? Acea clipită ar fi schim
bat cursul unei vieţi, dar, în aceeaşi măsură, cursul istoriei.
Cum ar fi arătat secolul douăzeci fără nazism? Ar mai fi avut
loc un al Doilea Război Mondial cu cincizeci şi cinci de mili
oane de morţi dintre care şase milioane de evrei într-un univers
în care Adolf Hitler ar fi fost pictor?
11
pură asemenea primului său orgasm accidental de la treispre
zece ani.
Pe când valul se domolea şi îşi venea în fire, A dolf H. şi-a
dat seama că era ud leoarcă. O sudoare gălbuie a făcut ca hai
nele să-i devină lipicioase. Nu avea îmbrăcăminte de schimb.
Dar ce mai conta: fusese admis!
Slujbaşul şi-a îndoit hârtia şi i-a făcut cu ochiul. Adolf i-a
răspuns cu un zâmbet cutezător. Aşadar, şi micii funcţionari,
chiar şi supraveghetorii, nu numai profesorii, îl primeau cu bu
curie la Academie!
A dolf H. s-a întors, observând un grup de băieţi care se
felicitau. S-a apropiat fără ezitare şi le-a întins mâna.
— Bună ziua, sunt Adolf H. Tocmai am fost şi eu admis.
Cercul s-a lărgit pentru a-1 primi. Zarva sporea. S-a pornit
o farandolă de îmbrăţişări, de zâmbete, de nume care se pro
nunţau pentru întâia dată şi pe care nu aveai cum să le reţii, însă
vor avea tot anul la dispoziţie pentru a se cunoaşte mai bine...
Era toamnă, numai că această zi avea răcoarea adevăratelor
începuturi, iar soarele, acum de partea lor, părea că zâmbeşte
pe cerul de un albastru definitiv.
Băieţii vorbeau toţi în acelaşi timp, nimeni nu asculta pe
nimeni, fiecare se auzea numai pe sine, însă asta însemna a-i
asculta şi pe ceilalţi, pentru că toţi cei admişi exprimau aceeaşi
bucurie.
Unul dintre ei a reuşit totuşi să pună capăt vacarmului,
urlând către ceilalţi că ar trebui să meargă să sărbătorească eve
nimentul la Kanter.
— Haide!
Adolf s-a strecurat afară împreună cu ei. Era solidar. Făcea
parte din grup.
Când să treacă pragul Academiei, a observat în spatele lui
un băiat stând nemişcat, singur în mijlocul holului imens, care
plângea în tăcere cu lacrimi amare.
Pe lângă Adolf H. a adiat o undă de milă, a mai avut timp
să-şi spună „săracul", după care l-a cuprins un puternic senti
ment de fericire, un al doilea val devastator, încă şi mai puter
12
nic decât primul, căci de data asta era vorba despre o plăcere
profundă, sporită, una dublă: plăcerea de a fi reuşit, alături de
aceea de a nu fi eşuat. Adolf H. descoperea că bucuria se oţe-
leşte prin nenorocirea semenului.
S-a alăturat colegilor. Oare vienezii realizau, în această după-
amiază, că vedeau trecând un grup de tinere genii? „Răbdare,
şi-a zis Adolf, într-o zi îşi vor da seama."
Strigătele şi veselia spumegau pe sub tavanul tavernei Kan-
ter, în timp ce berea curgea în valuri mari în halbe. Adolf H.
bea cum nu o mai făcuse vreodată. In seara asta, era cu ade
vărat bărbat. El şi noii săi prieteni îşi spuneau unii altora ce
mari artişti aveau să fie, cum vor ajunge, fără îndoială, să-şi
marcheze secolul, ajungând chiar să-şi vorbească de rău înain
taşii. Era o seară istorică. Adolf H. bea din ce în ce mai mult,
bea de parc-ar fi cântat, pentru a fi la unison cu ceilalţi, pentru
a se contopi cu ei.
Era pentru prima dată în viaţă când nu se ridica împotriva
celorlalţi, ci într-un glas cu ei. Se ştia pictor de ani şi ani, nu se
îndoise niciodată de asta, totuşi de când cu eşecul de anul trecut
aştepta ca realitatea să-i dea dreptate. Şi uite! De acum totul se
potrivea! Fusese reintegrat în acest univers, fusese recunoscut
drept ceea ce se visa! Viaţa se arăta dreaptă şi frumoasă,
începând din această seară îşi putea permite să aibă prieteni.
Şi a continuat să bea.
După ce au pus ţara la cale, au ajuns să-şi povestească de
unde era fiecare şi ce făceau familiile lor. în momentul în care
i-a venit rândul, Adolf a simţit o puternică nevoie de a urina
şi a zbughit-o spre toaletă.
Lichidul din el stropea cu putere faianţa, se pişa vârtos, se
simţea invulnerabil.
în oglinda verzuie şi pătată, îşi admira noua figură de stu
dent admis la Arte Frumoase: i se părea că lucrul acesta era vizi
bil deja, că avea o strălucire nouă în ochi, o scânteiere cum nu
mai avusese până atunci. Se studia cu satisfacţie, pozând pentru
sine, se privea cu ochii posterităţii, Adolf H., marele pictor...
13
O durere însă i-a paralizat fălcile, a făcut spume la gură şi
s-a năpustit deasupra chiuvetei. Umerii i-au fost zguduiţi de
spasme, hohotele de plâns i-au pustiit chipul: gândul îl purtase
spre mama sa.
M ăm ica... Ah, ce mulţumită ar fi fost în seara asta! S-ar fi
simţit atât de mândră! L-ar fi strâns la pieptul ei bolnav.
M amă, sunt admis la Academie.
îşi imagina limpede bucuria mamei şi, când se gândea la
asta orfanul simţea cum îl învăluie întreaga dragoste maternă.
M amă, sunt admis la Academie.
O repeta încetişor, ca pe o incantaţie, în timp ce furtuna se
stingea.
După care s-a întors la prietenii săi.
— Adolf, unde-ai fost? Ai vomitat?
îl aşteptaseră! îi spuneau Adolf! îşi făcuseră griji pentru el!
Adolescentul era atât de emoţionat, încât a deschis imediat gura:
— Cred că astăzi nu se mai poate picta ca acum douăzeci
de ani. Existenţa fotografiei ne sileşte să ne concentrăm asupra
culorii. Culoare care nu cred că trebuie să fie naturală!
— Ce? Nicidecum. Meyer susţine...
Şi conversaţia a izbucnit din nou, în trombă, capricioasă,
ca focul zdravăn dintr-un şemineu. Adolf se înflăcăra pentru
idei pe care nu le avusese niciodată, nici măcar cu cinci minute
mai înainte, se lansa în noi teorii pe care le categorisea imediat
ca definitive. Ceilalţi reacţionau vehement.
în scurtele momente de tăcere, A dolf H. nu-şi asculta co-
discipolii, visând cu voluptate la scrisorile pe care urma să le
scrie a doua zi: una logodnicei sale, Stefanie, care de-acum nu
va mai avea nici un motiv să se arate atât de sfidătoare, una
mătuşii Johanna, care nu a crezut niciodată în talentul lui de
pictor, una tutorelui său, Mayrhofer, care îşi permisese să-l
sfătuiască să-şi caute „o meserie adevărată", una surorii sale,
Paula, puştoaica obraznică şi nasoală pentru care nu simţea
decât indiferenţă, dar care trebuia totuşi să realizeze ce mare om
era fratele ei, apoi o scrisoare profesorului Rauber, imbecilul
14
care-i dădea note mici la desen, dar şi profesorului Krontz,
care, în liceu, îşi permisese să-i critice îmbinarea culorilor,
acelui institutor din Linz care îl umilise, pe când avea opt ani,
arătând întregii clase frumosul său trifoi roşu cu cinci foi...
Bucuria îi aranja cu grijă scrisorile, aşa cum se pregăteşte tra
gerea la ţintă, misivele fiindu-i tot atâtea arme destinate să-i
rănească pe cei care nu crezuseră în el. îl încerca o încântare
feroce de a exista. în seara asta se simţea bine, dar mâine se va
simţi şi mai şi, făcând rău celorlalţi. A trăi înseamnă a ucide
un pic.
Astfel, în acel 8 octombrie 1908, în sunetul încărcat de alcool
al muzicii de pahar din taverna Kanter, chiar dacă nu realizase
încă nici cea mai mică operă importantă şi nu câştigase decât
dreptul de a învăţa să picteze, tânărul Adolf H. tocmai stră
bătuse o etapă esenţială fără de care nu poate exista un artist:
se considera pentru totdeauna centrul universului.
15
băiatului nici măcar să ia ceaiul împreună. Fără îndoială că-1
va evita câteva zile. Bine jucat! Nu va mai fi nevoie să se obo
sească să mintă, să joace rolul celui care aşteaptă rezultatele.
Pe când îşi punea paltonul în cuier, a auzit-o cum aprindea
aragazul pentru a-şi pregăti o infuzie de cimbrişor. Cum tre
buie că se simţea vinovată că dispăruse degrabă, a scos capul pe
uşă întrebând politicos:
— Probabil sunteţi decepţionat, nu?
Hitler a tresărit.
— De ce?
— Să aşteptaţi încă... rezultatele...
— Da. E iritant.
L-a cercetat de departe, gata să afle ceva mai multe, dar, vă
zând că nu mai face nici un comentariu, şi-a zis că se arătase
amabilă şi s-a întors la cuptorul ei.
Hitler s-a închis în cameră.
S-a aşezat în pat, cu picioarele încrucişate, şi a început să
fumeze cu sârg. Inhala fumul, până în fundul plămânilor, după
care îl dădea afară în rotocoale groase. Avea impresia îmbătă
toare că încălzeşte camera cu propria-i fiinţă.
In jur, desenele lui, afişe de operă - Wagner, Wagner, Wag-
ner, Weber, Wagner, Wagner - , schiţe de decor pentru drama
lirică şi mitologică pe care voia să o scrie împreună cu prietenul
lui Kubizek, cărţile lui Kubizek, partiturile lui Kubizek.
Ar fi trebuit să-i scrie lui Kubizek la cazarma unde îşi făcea
serviciul militar. Să-i scrie... Să-i spună...
Hitler se simţea depăşit de greutatea sarcinii. El, care îl con
vinsese pe Kubizek să-l urmeze de la Linz la Viena, care îl asi
gurase că menirea îi era de muzician, care îl înscrisese chiar la
Academia de Muzică, unde Kubizek fusese admis din prima
la solfegiu, compoziţie şi pian, el, care fusese liderul celor doi
băieţi, împotrivindu-se rezistenţei încăpăţânate a celor două
familii, trebuia să admită că, în ceea ce-1 privea, ratase totul.
Doamna Zakreys a bătut la uşă.
16
— Ce e? a întrebat agresiv Hitler, pentru a-şi proteja inti
mitatea.
— Ar fi timpul să-mi plătiţi chiria.
— Da. Luni.
— Bine. Dar nu mai târziu.
A plecat târşâindu-şi picioarele.
Hitler s-a uitat panicat în jur. Va mai putea oare să-şi plă
tească această cameră? Dacă ar fi intrat la Arte Frumoase, ar fi
avut dreptul la o bursă de student orfan. Dar fără asta...
Am moştenirea de la tata! Opt sute douăzeci şi nouă de coroane!
Da, dar nu se va putea atinge de ea decât la vârsta majo
ratului, peste cinci ani. Până atunci...
S-a îngrozit.
Şi-a privit camera posac. Nici măcar nu va mai putea rămâne
aici. Ca student, se putea mulţumi cu puţin. Acum, că nu mai
era student, era sărac.
După trei uşi trântite, a ajuns în stradă. O ştersese din ca
meră. Trebuia să facă câţiva paşi. Trebuia să găsească o soluţie.
Să salveze aparenţele! Mai întâi de toate să iasă cu faţa curată.
Să nu-i spună nimic lui Kubizek. Şi-apoi să dibuie nişte bani.
Să salveze aparenţele.
Mergea cu paşi mari, fără să audă nimic, pe trotuarele din
Mariahilf, unul dintre cartierele cele mai sărace ale Vienei, un
cartier care ar fi trebuit să pară nou, dat fiind că era construit
nu demult, dar ale cărui imobile pline ochi aveau deja crăpă
turi. Un miros greu de castane coapte mânjea faţadele.
Ce să facă?
Loteria!
Hitler exultă. Evident! Asta e soluţia! De-asta ziua de azi
mersese atât de prost! Totul are un sens. Destinul i-a interzis
reuşita la Academie pentru că i-a pregătit o şi mai mare sur
priză: să devină milionar. Această după-amiază nu era decât o
încercare iniţiatică, o împrejurare periculoasă care obligatoriu
trebuia să-l facă să iasă la lumina unui bilet de loterie! N u
pierduse decât pentru a câştiga şi mai mult.
17
Era evident! Cum de nu s-a gândit la asta? Primul bilet de la
prim ul vânzător ieşit în cale!... Iată ce-i spunea vocea inte
rioară. Prim ul bilet de la prim ul vânzător ieşit în cale!
Chiar în spatele unui brasero ai cărui cărbuni încinşi înne
greau castanele se afla un infirm care vindea bilete trecătorilor.
Hitler s-a uitat lung la hidropicul buhăit ca la o apariţie,
sau mai degrabă ca la o confirmare cerească. Norocul era acolo,
în faţa lui, aşezat pe un scaun pliant de pânză, cu picioarele în
rigolă, sub forma unui cerşetor fără dinţi şi cu membrele ca
nişte caltaboşi. Ca în basmele copilăriei pe care i le citea mama.
Şi-a pipăit febril buzunarul. Oare avea bani? Ca prin minune,
avea exact suma necesară. încă un semn.
Cu inima bătându-i puternic, s-a apropiat de masa de căr
nuri puhave, cerându-i:
— Un bilet, vă rog.
— Care, domnule? a întrebat arătarea îndreptând un ochi
apos asupra tânărului.
— Primul care vă vine la mână.
Hitler privea cu fascinaţie foca umană care pipăia biletele,
ezitând, rupând apoi brusc unul.
— Iată-1, domnule. Se pare că aveţi noroc.
— Ştiu, a răspuns Hitler dintr-o suflare, înroşindu-se pu
ternic.
A înhăţat biletul, l-a strâns la piept şi a rupt-o la fugă.
De-acum era salvat. îşi ţinea viitorul lipit de fiinţa lui. Era
convins că mama sa moartă era cea care, din ceruri, îi trimisese
inspiraţia salvatoare.
— Mulţumesc, mămico, zice copilul, alergând, cu ochii ri
dicaţi spre stelele ascunse de acoperişurile cenuşii.
18
celebrul măcelar de pe strada Barbarossa. Se legănau cu stân
găcie în faţa lui, jenaţi, rugători, ca nişte veri de departe veniţi
în vizită.
— Nepomuk a visat dintotdeauna la o firmă pictată, s-a
miorlăit gazda.
— Da, o firmă frumoasă, cu numele meu şi în culori, a con
firmat Nepomuk.
O primă com andă... Era vorba într-adevăr de o primă co
m andă... Lumea avea nevoie de talentul pictorului Adolf H.
Băiatul era de-a dreptul uluit, încât Nepomuk a crezut că nu-1
interesează propunerea lui.
— Desigur, vei fi plătit, a spus acesta cu voce mai slabă.
— Bineînţeles, a încuviinţat cu căldură doamna Zakreys.
— Eşti tânăr, băiete, abia ce-ai intrat la Academia de Arte
Frumoase, nu pot să te plătesc ca şi cum ai fi terminat-o.
Adolf se gândea cu bucurie că peste câţiva ani efectiv va va
lora mult mai mult. Pentru prima dată descoperea un avantaj
în a îmbătrâni.
— Aşadar, eşti tânăr. Se poate spune chiar că, într-un anu
mit fel, îmi asum un risc angajându-te.
— Vă propun un târg, l-a întrerupt Adolf. Fixăm acum un
preţ. Dacă vă place firma, mi-o plătiţi. Dacă nu vă place, n-o
plătiţi.
Ochii mici ai măcelarului au clipit. Artistul vorbea pe în
ţelesul lui.
— îmi place asta, băiete. Aşa că, la rândul meu, îţi propun
ceva interesant: te plătesc fie în bani, fie în produse. Zece co
roane în bani sau doi cârnaţi pe zi timp de un an, ceea ce în
seamnă mai mult de zece coroane...
Doamna Zakreys s-a-nfiorat.
— Câtă generozitate, Nepomuk!
— Fireşte, doamna Zakreys va avea micul ei comision fiindcă
ne-a făcut prezentările.
Gazda a cotcodăcit de plăcere şi a lăsat să-i scape ceva în
ceheşte, ceva ce nimeni nu a priceput. Pentru Adolf era lim
pede că văduva avea gândurile ei cu măcelarul cel puternic.
19
Studentul era cam îngrijorat de târgul care nu i se părea toc
mai demn de talentul lui. Se apropia ora prânzului. Foamea îi
strângea stomacul. Gândul la mâncare îi lăsa gura apă.
— Cârnaţi tot anul?
— Da, cârnaţi tot anul! Hai să batem palma, băiete!
Adolf l-a lăsat pe Nepomuk să-i strângă ca-n menghină mâ
na lui fină de artist, cu palma obişnuită să gâtuie animale.
Pe la ora trei s-a dus în strada Barbarossa pentru a-şi onora
cea dintâi comandă. Nepomuk l-a întâmpinat cu strigăte pu
ternice şi cu palme amicale deloc anemice pe spate, de parcă
şi-ar fi primit ginerele în vizită.
— Haide, am pregătit tot ce trebuie.
L-a tras după el în camera din spate a magazinului, maronie
şi duhnind a pisoar.
— Ia uite-aici! a exclamat deschizându-si teatral braţele,
mândru ca un prestidigitator care încheie o demonstraţie şi dă
semnalul pentru izbucnirea aplauzelor.
Spectacolul era înfiorător. Cu adevărat Nepomuk pregă
tise totul: pe un trepied pusese o scândură din lemn negeluit,
care ar fi trebuit să fie firma, şi pe bancul din faţa acesteia
compusese chiar el tabloul, adică adunase toate specialită
ţile casei şi le aşezase unele lângă altele - capete de porc, limbi
de vită, picioare de godac, creier de miel, ficat, inimi, bojoc,
rinichi, cârnaţi, caltaboşi, salam, mortadela, jambon, burtă,
urechi de viţel, toate produsele care erau mândria şi prosperi
tatea casei Nepomuk.
Lui Adolf i-a venit să verse.
— Pe toate astea trebuie să le pictez?
— De ce? Nu te pricepi?
— Ba da. Insă mă gândisem la o scenă mitologică, de exem
plu, la un moment extras din opera lui Wagner sau la ...
— Ce tot spui, măi băiete? Vreau să-mi pictezi tot ce le ofer
eu clienţilor. Nimic altceva. A, ba da! Şi numele meu, deasupra.
Chestiile astea poţi să le faci cum ai tu chef. Doar de-asta te
plătesc.
20
Pe Adolf, gândul l-a dus la ceea ce trăise Michelangelo când
fusese angajat de greoiul papă Iulius II. Oare în toate timpurile
umilinţa trebuie să fie soarta geniului pe pământ? A înghiţit în
sec şi a încuviinţat din cap.
— Cât timp îmi lăsaţi?
— Cât vrei. Insă ţin să-ţi atrag atenţia că după trei zile car
nea se usucă şi îşi schimbă culoarea.
Uriaşul Nepomuk a izbucnit în hohote de râs, i-a mai tras o
palmă peste spate lui Adolf şi s-a întors în magazin, unde îl aştep
tau clienţii care făceau o asemenea zarvă, încât păreau o în
treagă curte plină cu pui de găină.
Rămas singur, cu pensulele şi creioanele lui, pe Adolf l-a
cuprins pentru o clipă panica. Habar nu avea cu ce să înceapă.
Ar fi trebuit oare să dea un fond înainte de a picta obiectele
acelea? Sau invers? Să lucreze în creion din cărbune de salbă-
moale? în creion simplu? în guaşă? în ulei? Habar n-avea.
Ia hai! Doar nu era vreun impostor, din moment ce fusese
admis la Academia de Arte Frumoase. Şaizeci şi nouă de can
didaţi fuseseră respinşi. Dar el chiar fusese admis? Trebuia nea
părat să afle.
A rearanjat cărnurile pe banc. Se străduia să le aşeze armo
nios. în sfârşit, s-a apucat de treabă: era doar un pictor recu
noscut şi avea să şi-o dovedească.
Tim p de trei zile şi trei nopţi nu a mai părăsit decât pentru
scurte răstimpuri camera din spate a magazinului lui Nepo
muk, şi atunci doar pentru cele câteva ceasuri strict necesare
odihnei. Gândurile nu-i mai erau stăpânite decât de acele hălci
de carne, de aşezarea lor pe scândură, de amestecul de culori,
de modul de a da trandafiriului tonuri ca de marmură folo
sind albul, spre a sugera grăsimea din jambon, de a da nuanţe
de roşu unui fond negru, pentru a scoate la suprafaţă miezul
profund al vrăbioarei, de a pulveriza bej peste gri pentru a da
gust cărnii tocate de porc, de a netezi cu degetul formele creie
rului, de a găsi o perie tare, cu peri rari, pentru a reconstitui car
nea ca bătută cu ciocanul de bucătărie a salamului. Ca de fiecare
21
dată când devenea exaltat, nu mai mânca şi se hrănea doar cu
fum de ţigară, în pauze.
Din când în când, măcelarul venea să arunce un ochi la mo
dul în care avansa lucrarea. La început sceptic, critic, de acum
îi dăruia o tăcere respectuoasă.
Damful cărnurilor în descompunere se adăuga deja miro
sului acru de amoniac. In căldura cămării, cărnurile moarte se
oxidau şi intrau în descompunere mai repede. Coastele şi fileu-
rile, cel mai greu de pictat, începuseră să pută groaznic, ca un
bot de câine. Un miros greu, apăsător, imobil, un miros de
agonie încremenea încăperea într-un verde-albăstrui de co
cleală, ieşit de sub pensulă de maestru. Numai că Adolf nu mai
simţea nici oboseală, nici greaţă şi nici silă. înfierbântat, nu
mai avea decât un unic ţel: să încheie lucrarea.
Tablourile lui Cranach şi ale lui Breughel, care prezintă in
fernul ca pe un rotisor, i se păreau de acum viziuni edenice, so
site din altă lume. Adevăratul iad era sarcina care-1 ţinea ţintuit
în vizuina asta de măcelar, pentru a surprinde pe pânza la care
picta puţinele forme care încă se mai prelingeau din aceste
cadavre.
Era a cincea zi şi nu terminase. Nu îi mai rămâneau decât
câteva ceasuri de noapte, întrucât de dimineaţă trebuia să se
ducă la Academie, unde începeau cursurile.
Lucra ca turbat. îl dureau degetele, fiindcă pensulele îi zdre
liseră pielea delicată. Ochii umflaţi i se închideau aproape din
reflex. Ce mai conta! Mai avea puţin.
La miezul nopţii a finalizat compoziţia. Nu-i mai rămâneau
de adăugat decât câteva litere.
în zori, firma era gata. Apăreau primele licăre ale zilei.
La ora şase, Nepomuk a coborât din dormitor şi a dat cu
ochii de operă.
Cu ochii holbaţi, cu gura căscată, şi-a privit uluit firma mi
nute întregi.
Adolf se uita la el, descoperind că măcelarul semăna de fapt
cu un cârnat gros, un cârnat gros, lat şi înalt, lipsit de gât, care se
22
termina cu un cap mititel, un câmat îmbrăcat, un cârnat cu
câţiva peri răsărindu-i de sub guler.
— E minunat!
Lacrimi de bucurie şi de înduioşare se scurgeau pe obrajii
lui Nepomuk.
Ia te uită, un câm at care plânge, şi-a spus mecanic Adolf.
Cârnatul şi-a deschis braţele şi l-a strâns pe pictor la piept.
După care Nepomuk a ţinut morţiş să ia masa amândoi.
Adolf s-a gândit că poate i-ar prinde bine să se mai întremeze,
întrucât, peste două ore, urma să dea piept cu cel dintâi curs.
A înghiţit fără să ezite tot ceea ce măcelarul pusese la prăjit
în cratiţe, apoi, în clipa în care a încercat să mai adauge în sto
mac şi câteva picături de cafea, a simţit că se sufocă.
A ajuns în goană în fundul grădinii, unde a vomat dintr-odată
întreaga listă de produse din magazinul lui Nepomuk.
N iciodată! N iciodată! Era lucru hotărât. Din ziua aceea,
niciodată nu se va mai atinge de carne. Va deveni vegetarian.
Pe veci!
S-a repezit la doamna Zakreys, s-a spălat în grabă la lava
bou, s-a schimbat. In ciuda abluţiunilor şi lenjeriei curate, era
convins că tot mai trăsnea a descompunere.
După care a fugit la Academie.
Nu-i mai rămânea decât un minut pentru a-şi regăsi prie
tenii, clopoţelul sunase, trebuia să urce în sala cinci, în atelierul
cu pereţi de sticlă.
Acolo s-a trezit într-o încăpere supraîncălzită. în apropierea
unei estrade acoperite de perne, o sobă împrăştia o căldură
copleşitoare.
Fiecare student s-a aşezat la şevaletul lui. Profesorul le îm
părţea cărbunii din salbă-moale.
A intrat o femeie în chimono, care a urcat pe estradă şi,
dintr-odată, şi-a desfăcut cordonul, lăsându-şi ţesătura de mă
tase care o acoperea să alunece pe podea.
Lui Adolf H. nu-i venea să-şi creadă ochilor. Nu mai văzuse
în viaţa lui o femeie goală. îi era cald, mult prea cald. Era fru
moasă şi netedă, fără un fir de păr pe trupul bronzat.
23
Ca un câmat.
A fost ultimul lucru la care s-a gândit Adolf înainte de a
leşina.
24
Toţii colegii au fost impresionaţi de povestea lui Adolf H.
Să obţii o comandă la numai nouăsprezece ani! Care mai şi
presupune pictarea, într-o capelă privată, a naşterii lui Isus. In
capela unui conte! Unul atât de celebru, încât Adolf refuza să-i
spună numele! Povestea a dat roată rapid printre studenţii
anului întâi. Tot atât de rapid pe cât s-a şi evaporat...
îi era frică de următoarea şedinţă cu nud. Dacă se lăsa iarăşi
impresionat de femeia neruşinată, care li se oferea, se va şti
fără putinţă de tăgadă că nu era decât un băieţaş ne-nceput şi
puritan.
Prin urmare, şi-a petrecut orele libere la el în cameră, co
piind iar şi iar femei goale, descoperite într-o antologie de gra
vură. Pentru a se obişnui cu propria emoţie. Să deseneze o
coapsă, să traseze conturul unui sân îl impresiona puternic, îi
întindea pantalonii, ba chiar îl împingea spre extazul solitar,
dar nu mai leşina. Să fi fost de-ajuns? Apărat de singurătate, de
pereţii camerei, de faptul că nu reproducea cu creionul decât
nişte linii, reuşea să-şi domine, eventual, emoţia. Nimic însă
nu dovedea că în faţa cărnurilor fremătânde ale acelei femei
atât de periculos de apropiate, de prezente şi de goale nu se va
pierde iarăşi cu firea.
Şi a sosit ora cursului fatal.
Studenţii au dat năvală în camera supraîncălzită, cu pereţi
de sticlă. în spatele tuturor, Adolf a ajuns aproape pe pipăite la
şevaletul lui.
Modelul a urcat pe estradă.
S-a auzit un murmur de dezamăgire.
Era bărbat.
Insolent, cu bărbia împinsă înainte, cu faţa bine conturată,
cu ochii aproape închişi, evident indiferent faţă de insatisfacţia
celor patruzeci de adolescenţi în perioadă de rut, şi-a lăsat deo
parte izmenele, şi-a jucat muşchii bine conturaţi şi a luat nepă
sător o poză atletică.
Relaxarea lui A dolf era mai mult decât sperase. Se uita
zâmbitor la colegii care, decepţionaţi, nici nu-i mai dădeau
atentie.
>
25
Adolf şi-a luat cărbunele şi a început să schiţeze.
în colţul din stânga se stârnise ceva vacarm. Unii dintre stu
denţi schimbau, în şoaptă, cu voce şuierătoare, cuvinte indignate.
După ce a verificat dacă nu cumva despre el era vorba, Adolf
H. nu le-a mai dat atenţie şi s-a concentrat asupra desenului.
Numai că acei patru băieţi şi-au trântit creioanele, şi-au
luat lucrurile, s-au îndreptat tropăind spre uşă şi, chiar înainte
de a părăsi încăperea, i-au strigat profesorului:
— E inadmisibil! Absolut inadmisibil!
Profesorul şi-a întors capul de parcă nu i-ar fi auzit, iar cei
patru, în culmea furiei, au ieşit trântind uşa.
Adolf H. s-a aplecat spere vecinul lui, Rodolph.
— Ce au?
— Refuză să deseneze modelul.
— De ce? Fiindcă e bărbat?
Rodolph s-a strâmbat ca pentru a spune că pur şi simplu
condamna comportamentul celor patru studenţi.
— Nu. Pentru că e evreu.
Adolf era uluit.
— Evreu? Păi de unde ştiu?»
26
dacă ar mai plăti o lună, două, trei, şase, până la urmă ce se va
întâmpla cu el?
Cel mai tare îl îndurerează că nu mai ştie ce să creadă de
spre el însuşi. Până acum nu s-a îndoit niciodată de propria per
soană. Dezacorduri interioare, adevărate scene, asta da, a mai
trecut prin asta. Insulte şi observaţii dure a mai primit. Insă
niciodată nimic nu i-a zguduit încrederea în sine. Se considera
un unicat, un ins excepţional, deasupra mulţimii, mai bogat
în posibilităţi de viitor şi de glorie decât oricine altcineva şi se
mulţumise doar să-i deplângă pe cei care nu-şi dăduseră încă
seama de asta. In faţa tatălui său, mic funcţionar obtuz, violent
şi calculat, apoi, după decesul acestuia, în faţa tutorelui care
nu ieşea cu nimic în evidenţă, Hitler continuase să se vadă cu
ochii mamei lui, ochi plini de adoraţie şi de visuri minunate.
Se adula, se considera pur, idealist, artist, excepţional, mereu
aşezat sub lumina orbitoare a stelei sale de bun augur. Intr-un
cuvânt: superior.
Numai că mama lui murise iarna trecută şi, în urma rezul
tatelor de la Academie, apoi de la loterie, modul de a se vedea
pe sine începea să se schimbe.
Hitler se lăsa de acum să lâncezească, copleşit de îndoială,
îşi petrecuse oare mai multă vreme convingându-se că era
pictor decât lucrând efectiv în acest scop? Drept e că nu mai
pictase aproape nimic în ultimele luni... N u cumva investea
mai multă energie în a se crede superior decât în a o dovedi
cu adevărat?
Examenul de conştiinţă îl răvăşea.
Dacă inteligenţa unor oameni este însufleţită de îndoială,
a lui Hitler ieşea din încercare diminuată. Lipsit de entuziasm,
de pasiune, nu mai era în stare să pună cap la cap nici trei idei.
Mintea nu-i mai funcţiona decât sub semnul exaltării. Pălmuit
de realitate, privat de visuri şi de ambiţie, creierul îngreunat
nu-i mai funcţiona mai mult decât al unei stridii.
De dimineaţă, doamna Zakreys, cu sânii bălăbănindu-i-se
pe sub cămaşa de noapte stacojie, a dat buzna în camera lui
27
Hitler, rupând toate legile tacite care interziceau intrarea pe
teritoriul lui.
— Domnule Hitler, dacă nu primesc în două zile banii, te
dau afară. N u mai vreau promisiuni, vreau banii.
Şi a plecat trântind uşa, ducându-se să-şi verse furia pe cra-
tiţele pe care le mânuia violent.
Pentru Hitler, intrarea ei intempestivă a fost salvatoare. In
loc să se piardă iarăşi în reveria adâncă al cărei subiect era el
însuşi, s-a concentrat asupra unei probleme anume: cum să-i
plătească doamnei Zakreys chiria.
A plecat din nou pe străzi, dar, de data asta, uitându-se la
ce se întâmpla în jur. Trebuia să-şi găsească de lucru.
Viena încremenise într-o vreme mizerabilă de noiembrie.
Un ger cenuşiu şi necruţător îngheţa atmosfera. Copacii îşi
pierdeau frunza şi, pe când cele câteva garduri vii se luminau,
crengile şi trunchiurile deveneau tot mai întunecate la culoare.
Bulevardele, înverzite şi pline de flori cândva, se transformau
în alei de cimitir, fostele spaţii umbrite de frunzişuri rămăse
seră acum sub degetele uscate ale vegetaţiei, întinse către cerul
negru-albăstrui, ca de ardezie, iar dalele de pe străzi ajungeau
piatră de mormânt.
Hitler privea cu atenţie anunţurile negustorilor: se căutau
vânzători, casieri, băieţi pentru livrarea mărfurilor. Gândul l-a
dus la numeroasele tipuri de legături dintre oameni pe care ar fi
fost nevoit să le suporte, la amabilitatea la care ar fi fost obligat
şi s-a simţit sleit de puteri încă dinainte de a începe aşa ceva.
Nu-şi dorea nici soarta unui scârţa-scârţa pe hârtie, deşi ar
fi fost mult mai liniştit. Ar fi însemnat să se pună de acord cu
ceea ce-i refuzase întotdeauna tatălui lui. Niciodată! Oricum,
nu căuta nici o meserie, nici o carieră anume, ci doar câţiva
bani pentru a-i putea plăti chiria doamnei Zakreys.
A zărit un şantier, o gaură căscată între faţadele clădirilor,
ca un canin lipsă în dentiţia sănătoasă a oraşului.
Stând în echilibru pe o scândură, un bărbat brunet cânta
vesel, punând una peste alta cărămizile. Vocea frumoasă, ge
nuină, suplă, mediteraneeană trimitea trombe de nepăsare ita-
28
Menească printre pereţi. Şi alţi muncitori cehi, slovaci, polo
nezi, sârbi, români şi ruteni îşi treceau unii altora scânduri,
cărămizi, saci şi cuie, folosindu-se de-o germană stâlcită şi
rudimentară.
Hitler s-a apropiat, atras de glasul zidarului.
— S-ar găsi ceva de muncă şi pentru mine pe-aici, pe şan
tier?
Italianul s-a oprit din cântat, oferindu-i un zâmbet larg:
— Ce ştiii să faci?
Lui Hitler i s-a părut că zâmbetul italianului încălzea până
şi aerul îngheţat.
— Mă pricep să vopsesc.
Pe chipul italianului s-a citit o uşoară dezamăgire. Hitler nu
s-a lăsat:
— Pot să mai fac şi altceva. Trebuie să-mi câştig şi eu pâi
nea, a adăugat coborându-şi privirea în pământ.
Muncitorii au izbucnit în râs. Bănuiau că băiatul ăsta pir
piriu, cu pielea galbenă ca de ceară, n-a mai mâncat de mult
cum se cuvine.
O mână caldă l-a prins de umăr şi l-a lipit de un tors pu
ternic: Guido îl îmbrăţişa ca semn că e acceptat.
— Vino, măi băiete, îţi găsim noi ceva de făcut.
O clipă, fruntea lui Hitler s-a cuibărit la pieptul italianului.
Spre marea lui surpriză, bărbatul mirosea bine, o prospeţime
de lavandă care-i amintea de şifonierul mamei. S-a lăsat luat
de mână, bătut prieteneşte pe spinare şi condus la şeful echipei.
Deşi detesta contactul fizic, l-a lăsat pe italian în voia lui.
Nu mai conta, oricum era un străin. Şi-apoi - ce noroc! - , nu
va fi înconjurat decât de străini aici, pe şantier, aşadar nu doar
că nu va fi recunoscut de nimeni din Viena, dar le va fi supe
rior tuturor acestor oameni pur şi simplu prin naţionalitatea
sa. A fost deci angajat, iar sarcina lui era să pregătească morta
rul pentru Guido.
Bineînţeles, nu a pus-o la curent pe doamna Zakreys cu noua
situaţie, ci s-a mulţumit să-şi achite chiria, având grijă s-o facă
să-i fie ruşine de comportamentul ei din ziua precedentă.
29
Cehoaica văduvă a mormăit câteva scuze păstoase şi s-a încălzit
cu totul la atingerea rece a banilor.
Hitler nu a ajuns deloc să urască zilele de pe şantier. Din
contră, avea senzaţia că nu el era cel ce amesteca apa şi cimen
tul, se simţea aproape ca-n vacanţă şi parcă scăpase de sine
însuşi.
Fără a înţelege bine de ce, pe Guido îl aprecia. Veşnica vo
ioşie a italianului, zâmbetul lui dezarmant, pleoapele vesele,
pieptul păros pe care îl arăta fără ruşine oricui, puterea bărbă
tească clocotind în el, care-i dirija gesturile, glasul, italiana lui
sonoră şi fără asperităţi, braţele şi coapsele gata pentru orice
efort, toate acestea îl orbeau pe Hider ca soarele din miezul ier
nii. Lângă zidar simţea că se încălzeşte, îşi recăpăta energia, îi
sorbea umorul şi, uneori, chiar surâdea.
Guido ţinea la „micul austriac", dar nu mai mult decât iu
bea pe toată lumea. Hitler aprecia din plin afecţiunea aceasta
egal îndreptată către toţi, bunăvoinţa care nu-1 obliga cine ştie
ce. Era o plăcere să exişti în aerul respirat şi vânturat de Guido.
Câteodată, după muncă, mergeau împreună să dea un pa
har pe gât. Hitler îl ajuta pe Guido să-şi corecteze germana.
Ţinea la această schimbare de roluri: seara, spre deosebire de
restul zilei, Guido asculta de el. Se bucura când buzele italia
nului repetau cuvintele pe care i le dicta, când acesta îşi pro
punea drept scop să-l imite, îi plăceau hohotele de râs care
punctau greşelile, dar şi, la încheierea fiecărei şedinţe, oftatul
exasperat al lui Guido, care murmura în hazlia lui germană,
Stâlcită de culorile şi de mirodeniile Veneţiei natale, că nu va
*euşi niciodată să vorbească în limba lui Goethe. Hitler era
Astfel beneficiarul unei superiorităţi absolute şi acceptate, şi
pentru aceasta îi era atât de recunoscător lui Guido, încât
^descoperea cuvintele prin care să-l încurajeze să reziste până la
Următoarea lecţie.
în clipa în care se despărţeau, Guido îl întreba pe Hitler de
fiecare dată unde locuia. Cel din urmă făcea uitată întrebarea,
fiindcă nu voia ca zidarul, cu sinceritatea lui proletară, să
Pătrundă în camera în care încă se putea crede student la pic
3o
tură. Când Guido i-a propus să meargă împreună la prosti
tuate, Hitler a fost nevoit să inventeze că deja era căsătorit şi
că serile îi plăcea să fie alături de soţia lui.
Guido a aruncat o privire furişă către mâinile mici şi fără
nici o urmă de verighetă ale austriacului, dar s-a făcut că nu
observă minciuna. S-a mulţumit, complice, să-i facă cu ochiul,
şoptind:
— Nu-i nimic. Dacă în vreo seară ai chef, te iau cu mine.
Sunt convins că habar n-ai pe unde sunt fetele.
Hitler a rămas îngreţoşat. Era împotriva prostituţiei, nu-şi
dorea să întâlnească acele femei venale, însă Guido intuise co
rect: nici măcar nu ştia pe unde venea cartierul fierbinte. Şi s-a
simţit prins în flagrant defect de virilitate.
Intrau în iarnă, dar nimic nu altera forţa lui Guido. El şi
Hitler aproape că nu se mai despărţeau.
Intr-o vineri, Hitler i-a spus ceva important lui Guido: că
avea o voce foarte frumoasă, de bariton verdian, că nu merita
să rămână pe şantier şi că ar fi trebuit să ajungă cântăreţ de
operă.
— Deh, la mine în familie toţi au vocea ca a mea, a răspuns
Guido ridicând din umeri, şi zidari suntem din tată-n fiu!
— Totuşi, ascultă-mă pe mine, care m-am dus de multe ori
la operă, te asigur că ...
— Las-o baltă! N u oamenii ca noi ajung artişti. Trebuie să
ai un dar anume. Trebuie să fii născut printre ei.
Şi astfel a înăbuşit din faşă o conversaţie pe care Hitler ţinea
s-o pornească. Căci, după complimentul adresat lui Guido,
intenţiona sâ-i vorbească despre talentul lui de pictor, să-l facă
să înţeleagă că amândoi erau altfel decât ceilalţi, însă italianul
oprise confidenţele sintetizând peremptoriu: „N u oamenii ca
noi ajung artişti."
Seară de seară, Guido îl trăgea tot mai aproape de cartierul
prostituatelor, zicându-i cu zâmbet larg:
— Doar fiindcă eşti căsătorit nu înseamnă că nu ai dreptul
la micile tale plăceri.
31
Hitler opunea o rezistenţă sălbatică în faţa propunerilor
tovarăşului lui, dar ceda teren şi, până la urmă, a trecut pragul
unui bordel.
Şi s-a simţit pe loc tare încurcat în sala plină de fum, în mij
locul acelor fete cu zâmbete uşoare, cu gesturi mângâietoare,
care dădeau întruna din fund, cu decolteuri ameţitoare şi pi
cioare care prea se desfăceau cu uşurinţă.
Guido le-a cerut să-l lase în pace pe prietenul care-1 înso
ţise doar din politeţe, dar care nu dorea să consume nimic.
Lucrul acesta a mai înfrânat un pic intenţiile fetelor, însă nu
şi jena lui Hider. Unde să se uite fără să se murdărească? Unde
să-şi lase privirile fără să devină complicele spectacolului de
gradant? Ba chiar cum să respire fără a aspira şi ruşinea?
Guido ţinea pe genunchi trei femei care toate păreau a se
certa, râzând şi ţipând pentru favoarea de a urca împreună cu el.
Hitler nu-şi mai recunoştea prietenul. Prin Guido el era
îndrăgostit de Italia. Italia fastuoasă şi simplă, vie şi decadentă,
prezentă şi absentă, unde până şi vocea unui proletar era încăr
cată de comorile operei. în seara aceea însă, nu mai ţinea la
Guido şi nici la Italia, nu mai vedea decât vulgaritate, o vulga
ritate groasă, carnală, fumegândă, şi care se oferea. D im po
trivă, el se simţea pur, puritan, germanic.
Pentru a-şi combate dezamăgirea interioară, pentru a-şi as
cunde tulburarea, a pus mâna pe un creion şi, pe faţa de masă
din hârtie, s-a apucat să-l deseneze pe Guido aşa cum îl vedea
acum: un Satan puţind a sex.
Trăgea liniile cu furie, rotunjind o buclă, conturând bine
gura, îngroşând din cărbune ochii, umbrind conturul figurii
veneţiene, scuipându-şi pe hârtie întreaga ură faţă de acea fru
museţe i trivială.
Dintr-odată a realizat că totul se schimbase în juru-i. Toată
lumea amuţise şi se apropiase de el, uitându-se cum, într-o
transă înflăcărată, schiţa portretul italianului.
A tresărit şi i-a privit fix, plin de ruşine, mânios că lăsase ast
fel să se vadă ceea ce gândea. Că se lăsase descoperit. Imediat
aveau să-i reproşeze dispreţul de care dădea dovadă.
32
— Magnific! a exclamat o fată.
— Mai frumos decât modelul, a murmurat o alta.
— Incredibil, Adolfo. Păi, tu chiar eşti un pictor adevărat.
Guido îşi privea tovarăşul cu admiraţie. Cu siguranţă nu ar
fi fost mai mirat nici dacă ar fi aflat că Hitler era miliardar.
A aprobat de mai multe ori din cap, convins:
— Eşti un pictor adevărat, Adolfo, unul adevărat!
Hitler s-a ridicat pe neaşteptate. Toţi se uitau la el cu teamă.
Iar el se simţea bine.
— Sigur că sunt un pictor adevărat!
A rupt bucata de faţă de masă pe care desenase schiţa şi i-a
întins-o lui Guido.
— Poftim! Ti-o dăruiesc.
i
33
Profesorul a scuturat clopoţelul. Studenţii au schimbat foaia
de hârtie. Modelul s-a întors.
Iar Adolf nu a mai avut timp pentru a fi stăpân pe ceea ce a
urmat. încercând să se aşeze, femeia şi-a lăsat mâna să rătă
cească peste piept şi peste pântece, ochii lui Adolf au rămas ca
lipiţi de traseul palmei, o putere violentă l-a zguduit şi, ame
ţind, a căzut leşinat.
Cursul viitor a fost aşteptat cu nerăbdare de toată lumea.
Profesorii, supraveghetorii, studenţii din toţi anii, fără excep
ţie, ştiau povestea flăcăului din anul întâi care leşina în faţa fe
meii goale.
Adolf a urcat scările ce duceau spre cursul fatidic ca un con
damnat care se îndreaptă către peretele lângă care va fi exe
cutat. Deja gândurile i se amestecau: o parte din el îşi dorea ca
de data asta să reziste stării de rău, cealaltă ţinea să cedeze cât
mai repede cu putinţă.
Fie ce-ofi, dar să fie repede! S-o sfârşim odată!
S-a aşezat în faţa cartonului cu fruntea plecată.
Femeia s-a ridicat, iar tăcerea a devenit grea, totală, com
pactă. Parcă se auzea răpăitul de tobe dinaintea execuţiei.
Femeia a înaintat până la marginea estradei. S-a oprit în
faţa lui Adolf şi s-a uitat lung la el. Şi-a prins foarte lent cor
donul chimonoului, ca pentru a-şi pregăti gestul de a-1 desface
la momentul potrivit.
Lovitura a plecat dintr-odată: mătasea a alunecat, carnea
goală a apărut într-o deflagraţie sidefie, iar Adolf a leşinat. A
căzut atât de repede, încât nu a mai apucat să audă imensul stri
găt de „Ura!“ ce se ridica din piepturile studenţilor entuzias
maţi.
în aceeaşi seară, în singurătatea plină de fum a micii sale
camere, a rămas pe gânduri. Nu mai putea continua aşa. Doar
nu avea să-şi petreacă trei ani din sincopă-n sincopă, dându-se
în spectacol. Trebuia să se vindece.
Să se vindece? Asta era. S-a repezit la birou şi i-a scris ime
diat doctorului Bloch.
34
Adolf avea mare încredere în cel care-i îngrijise mama. Nu
mai era vorba despre încrederea într-un om, ci într-un medic.
Adolf nu-şi facea iluzii în privinţa capacităţii acestuia de a-1
vindeca, oricum, cine ar fi putut vindeca în ziua de azi cance
rul? Totuşi, apreciase, recunoscător, modul în care doctorul
Bloch îi fusese alături şi alinase suferinţele iubitei sale mame.
în scurta sa misivă, nu a oferit nici un amănunt, mulţumin-
du-se să-şi prezinte cu suficientă angoasă neliniştea şi dorinţa
de a fi rapid consultat.
Săptămâna următoare, Adolf s-a hotărât să nu-şi mai asume
riscul de a merge la cursul de nud. A lipsit încă din ziua pre
cedentă, trimiţând-o pe văduva Zakreys să anunţe, sub pretex
tul unei indigestii.
în aceeaşi zi, pe când îşi rumega în pat gândurile, mare
i-a fost surpriza auzind pe culoar vocea voioasă a doctorului
Bloch.
— Tocmai plecam la Viena, Adolf, când am primit scri
soarea ta.
Medicul, un bărbat înalt, agreabil, cu nas ascuţit, cu sprân
cenele frumoase, de un negru albăstrui, care păreau, la fel ca
horbota mustăţii şi colierul bărbii, trasate cu tuş, îi zâmbea
larg lui Adolf cu gura ca tivită şi roşie, ce dădea gata clientela
feminină din Linz. A dolf era impresionat: doctorul sosise
intr-o fugă, uite că se gândise şi la el cineva, i se părea că regă
seşte pe cineva din familie.
Doctorul Bloch a intrat în camera adolescentului şi au stat
mai întâi de vorbă despre tot soiul de nimicuri. Adolf ţinea la
glasul grav, cald, vibrant care năştea imediat intimitatea cu cel
ce îl asculta.
— Ei bine, Adolf, ce te doare?
— Nimic, i-a răspuns, căci, dintr-odată, se simţea bine.
— Nu asta a fost impresia pe care mi-a lăsat-o scrisoarea ta.
Doctorul s-a aşezat şi l-a privit atent pe băiat.
— Spune-mi despre ce e vorba.
Adolf a avut senzaţia că nu va reuşi niciodată să expună si
tuaţia ruşinoasă, dar, sub privirea binevoitoare a cvadragenarului,
35
cuvintele au dat năvală şi totul a fost povestit. Pe măsură ce
vorbea, A dolf simţea că se linişteşte, debarasându-se de acea
problemă care, de acum, îi aparţinea doctorului Bloch.
Doctorul l-a ascultat până la capăt, apoi s-a scărpinat înde
lung în creştet. După câteva întrebări prin care a verificat dacă
A dolf băuse şi mâncase rezonabil înainte de leşinuri, odată
obţinută confirmarea, a căzut pe gânduri.
De acum, Adolf H. se simţea bine. Avea încredere în me
dic. Era chiar nerăbdător să afle diagnosticul, apoi tratamentul
propus de doctorul Bloch.
Acesta a făcut câţiva paşi şovăitori în jurul patului.
— Adolf, răspunde-mi ca unui frate mai mare, care ţine la
tine: ai făcut dragoste cu vreo femeie până acum?
— Nu.
— Vrei?
— Nu.
— Ştii de ce nu vrei?
— Mi-e frică.
Doctorul Bloch a mai dat de vreo trei, patru ori ocol pa
tului.
Adolf l-a întrebat vesel:
— Aşadar, ce am?
După un răstimp doctorul Bloch i-a răspuns:
— Ai ceva care se vindecă, nu-ţi face griji. Aş vrea să vii cu
mine la un specialist.
— La un specialist?! a exclamat Adolf neliniştit.
— Dacă ţi-ai fi rupt piciorul te-aş fi dus la un chirurg. Dacă
ai fi tuşit prea tare, te-aş fi dus la un pneumolog. Vreau deci să
te duc la un specialist în boala ta.
— Bine.
Adolf s-a liniştit. Va avea ştiinţa grijă de el. Era tot ce-şi
dorea să afie.
Doctorul Bloch a dispărut pentru un ceas, apoi s-a întors
şi l-a anunţat pe A dolf că-i stabilise consultaţia pentru ora
optsprezece.
36
Adolf şi-a petrecut după-amiaza citind şi fumând, după care
s-a întâlnit cu medicul la capătul străzii, la ora şaptesprezece
şi treizeci, după cum se înţeleseseră.
Au luat un tramvai, apoi altul, au schimbat mai multe pen
tru ca, la căderea nopţii, să se oprească în capătul de sus al unei
străzi.
Au coborât câţiva metri şi au intrat la numărul 18, au suit
un etaj şi au sunat la o uşă.
Aceasta s-a întredeschis şi de după ea s-a iţit un cap.
Doctorul Bloch, cu mâna pe umărul adolescentului, i se
adresă politicos colegului de breaslă:
— Doctore Freud, vreau să vi-1 prezint pe Adolf Hitler.
37
lungi, învăluit de fumul ţigărilor, stând cu picioarele sub el,
pe pat, şi reflectând ori visând stârnit de cartea pe care o ţinea
deschisă în faţa lui. Ziua, pentru a o păcăli pe doamna Zakreys,
care-1 credea plecat la cursuri, la Academie, se plimba prin Viena
ori se încălzea la bibliotecă.
Nu-i rămăseseră prea mulţi bani, dar, în primul rând, nu
voia să facă economie. „Niciodată! îşi spunea. Niciodată n-am
să fiu ca toţi ceilalţi! Niciodată n-am să chibzuiesc, n-am să gân
desc ca toţi ceilalţi!*1
Şi-a dăruit trei seri de operă la rând. Ca întotdeauna, Wagner
l-a copleşit mai mult decât sperase. Hitler nu asculta muzica
aceea, o aspira, o sorbea, se îmbăia în ea. Talazurile armonioase
ale instrumentelor cu coarde si > ale celor de suflat îl inundau
în valuri succesive, se tăvălea în ele, se pierdea, însă, vigilente,
rezistente, luminoase, vocile jucau rolul ferului care, din depăr
tare, conducea navele gata să se scufunde. Hitler ştia pe de rost
toate cuvintele, îl îmbătau nobleţea, eroismul cărora le era
martor, se hrănea cu acele dovezi de vitejie. Ieşind astfel „cum
era mai-nainte“.
Din nefericire, în a treia seară Opera din Viena programase
Carmen de Bizet, pe care Hitler încă nu o ascultase, dar a şters-o
după primul act, dezgustat, dacă nu cumva chiar îngreţoşat de
muzica aceea clocotitoare, colorată, dezmăţată, de bmneta pro
vocatoare care-şi rula ţigările pe coapsa dezgolită, mieunând cu
voce răguşită arii inepte, spectacol care-i amintea de stabili
mentul curvelor. A ieşit indignat, fără a putea înţelege cum
dragul lui Nietzsche putuse lăuda fenfara asta de bordel pari
zian. Sigur, e adevărat că, pe de altă parte, Nietzsche îl vorbise
de rău pe şi mal dragul lui Wagner, ceea ce dovedea că filozo
ful dădea, fără îndoială, dovadă de prostie când venea vorba
despre muzică.
Nu mai conta! Chiar dacă era nemulţumit de cea de-a treia
seară, trăia totuşi cu satisfacţia că-şi cheltuise ultimele coroane
într-un chip somptuos şi inutil.
Evident, Zakreys a început din nou să alerge după el pe co
ridor, cerându-i chiria.
38
— Mai aveţi puţină răbdare, doamnă Zakreys, i-a răspuns
arţăgos într-o seară. Peste o săptămână iau bursa.
— Va trebui să-mi plătiţi totul, pe loc, cu tot cu restanţe.
— Bineînţeles. Vă propun chiar să vă achit în avans pentru
câteva luni.
Ai fi zis că Zakreys a înghiţit un ou întreg, cu tot cu coajă.
O clipă a rămas cu gura căscată. N u şi-ar fi putut închipui că
ar fi fost de aşteptat şi ceva bun din partea laşului ăsta de Hit-
Ier. Apoi a început să se agite, ţinând să-l ghiftuiască pe loc cu
ceai şi prăjituri de casă.
Prin urmare, nu mai avea la dispoziţie decât o săptămână.
D upă... Ce-o să se facă după?
Nu contează! Sunt un artist. Sunt pictor. D oar n-o să-mi bat
capul cu asemenea prostii.
S-a decis să-şi ocupe cea din urmă săptămână exersându-şi
arta. A început să lucreze în creion, dar s-a plictisit repede. Nu
era de-ajuns, avea nevoie de ceva mai consistent decât mina
de plumb. Şi-a lăsat deoparte caietul şi a început să viseze la o
pânză de mari dimensiuni, de foarte mari dimensiuni, o pânză
pe care s-o picteze în ulei, o pânză monumentală.
Era satisfăcut, lată un plan demn să-i ocupe gândurile.
A început să fumeze, cugetând la dimensiunile cadrului.
Analiza cifre şi măsuri. îşi împingea propria ambiţie cât mai
departe cu putinţă. De fiecare dată mărea şi mai tare şasiul.
Dimineaţa, deşi nu trăsese nici măcar o linie a tabloului şi
nici nu-i stabilise subiectul, resimţea intensa mulţumire de a
fi conceput cea mai mare frescă în ulei din lume.
Exaltat, a plecat la plimbare prin Viena. Era mândru de el.
Adăugase încă o capodoperă în panoplia omenirii. A hoinărit
prin cele mai frumoase cartiere, fericit să locuiască într-un oraş
atât de frumos, gândindu-se că şi oraşul va fi, într-o bună zi,
fericit că s-a îmbogăţit cu opera lui.
Zilele următoare şi le-a petrecut la muzeu. N u atât pentru
a studia operele maeştrilor, cât pentru a fi alături de ei, întrucât,
oricum, aşa avea să fie cândva. Se uita cu dispreţ la cele mai
vaste compoziţii, la cele mai ambiţioase, doar opera lui avea
să le facă praf, să le reducă la dimensiunile unei mărci poştale.
39
Din când în când se deda unui joc pe care tocmai îl inven
tase. Regulile erau simple: se aşeza în centrul unei săli imense,
ticsite cu tablouri de la plintă până-n tavan, închidea ochii, se
învârtea de mai multe ori pentru a nu mai şti în ce poziţie se afla,
după care deschidea ochii - pânza în faţa căreia se găsea era de
o valoare artistică egală cu aceea a compoziţiei sale care avea să
fie gata în curând. Lui Hider îi plăcea la nebunie să-şi ghicească
astfel viitorul. A aflat în acest fel că va picta la fel de bine ca
Bosch, Cranach şi Vermeer, lucru care l-a făcut să se înroşească
de emoţie. Desigur, nu a pus la socoteală ocaziile în care degetul
îi indicase vreo banchetă, vreun radiator ori pe gardianul
muzeului, rămas cu gura căscată.
Intr-o seară, la întoarcere, o aromă îmbietoare se strecura
dinspre bucătărie. In rochie violet, cu pompoane, coafată şi zâm
bitoare, doamna Zakreys l-a invitat să împartă cu ea, în sufra
gerie, pulpa de miel. Hitler s-a întunecat la faţă, înţelegând că
gazda îşi aştepta a doua zi banii.
A înfulecat mâncarea, după care s-a retras sub pretextul că
era extrem de obosit. Odată închis în camera lui, şi-a pus în
linişte lucrurile într-o geantă mare, de iută, a aşteptat ca hor
căitul şi schelălăiturile obişnuite, de dincolo de perete, să-l
asigure că Zakreys dormea buştean şi, tiptil, a traversat aparta
mentul.
întregul corp, întreaga atenţie se mobilizaseră în vederea
atingerii unui singur ţel: părăsirea casei Zakreys fără ca cehoai-
ca să se prindă.
Odată ajuns afară, nu s-a relaxat. Era nevoie să se strecoare
până la capătul străzii, dincolo de felinarul cu lumina de un gal
ben murdar, s-o ia pe strada Mengel, să ajungă în semiobscu
ritatea străzii Packen.
Abia acolo a respirat adânc, în sfârşit uşurat. Era salvat!
Şi tot abia acolo a realizat că era ger de crăpau pietrele, că
şoseaua era îngheţată şi un vânt turbat smintea caii, facându-i
să necheze din rărunchi.
Unde va dormi la noapte? Habar n-avea.
40
Adolf H. se uita curios la doctorul Freud, fiindcă nu mai în
tâlnise până atunci un „specialist".
Dacă l-ar fi întâlnit pe stradă, ar fi ghicit oare că omuleţul
acesta cu picioare scurte, care mirosea a tutun şi înota în cos
tumul cenuşiu, de tweed, merita consideraţia şi laudele pe care
i le adresa acum doctorul Bloch? După ce ar fi putut recu
noaşte un specialist? După ochelari, poate, după ochelarii ex
centrici, cu rame groase din carapace de broască ţestoasă, care
încadrau ochii pătrunzători dându-le aspect de telescop... Oche
larii, d a ... Asta trebuie să fi fost: doctorul Freud purta ochelari
de specialist.
— Care este specializarea dumneavoastră?
Cei doi medici s-au întors surprinşi să audă atât de limpede
glasul băiatului, care până atunci se închisese într-o tăcere po
somorâtă.
— Sunt specialist în tulburări de comportament.
— A, da?...
— Practic psihanaliza.
— A, da, bineînţeles...
Auzind termenul „psihanaliză", Adolf a aprobat blazat, ceva
de genul „păi-sigur-că-da-unde-mi-o-fi-fost-capul?“, aşa cum
obişnuia să facă de câte ori se pronunţa în faţa lui un cuvânt
care avea peste patru silabe. Lucrul acesta îi lăsa timp să reflec
teze. Psihanaliză? Oare ar fi trebuit să cunoască acest cuvânt?
A deschis porţile memoriei şi s-a aventurat pe terenul amintirii
de expresii greceşti: teleologie, dialectică, psihologie, hiperme
tropie, epistemologie, epidemiologie... Doar termeni barbari, ce
purtau coifuri ascuţite, scut, lance deloc prietenoase. Poate că
pe undeva, printre vocabulele sălbatice şi zburlite, se găsea şi
„psihanaliza"... O fi fost ştiinţa urinei? A leşinurilor?
— Adolf, te deranjează dacă iau parte la prima şedinţă? l-a
întrebat doctorul Bloch.
Tonul rugător l-a mirat. De fapt, doctorul Bloch nu dădea
dovadă de umilinţă faţă de Adolf, ci faţă de doctorul Freud,
pe care părea că-1 admiră foarte mult.
— Nu, nu mă deranjează deloc.
41
Doctorul Freud i-a indicat un divan acoperit cu un chilim.
— întinde-te, băiete.
Adolf s-a apropiat de canapea şi, dintr-o mişcare, şi-a scos
haina, cămaşa şi pantalonii.
De acum trecuse la izmene, urmând să se întindă gol-puşcă
în faţa celor doi bărbaţi care îl priveau speriaţi.
— Nu, nu, a exclamat Freud, repezindu-se să-i ia îmbrăcă
mintea de pe jos, poţi rămâne îmbrăcat.
Se făcuse stacojiu de ruşine în faţa adolescentului rămas
doar în ciorapi, căruia îi întindea hainele.
Adolf s-a întrebat cum l-ar fi putut asculta aşa, îmbrăcat, dar
s-a conformat, s-a îmbrăcat la loc şi s-a întins. în definitiv, era
mai confortabil astfel.
Doctorul Freud s-a aşezat în fotoliul de lângă divan.
— Nu vă văd, domnule doctor.
— E foarte bine aşa. Uită-te-n tavan.
Adolf a încercat să înţeleagă ce trebuia să citească pe tavan,
dar deasupra lui tavanul era alb, banal, lipsit de acele mici pan
carte acoperite de litere în ordine descrescătoare, uriaşe sau
minuscule, pe care medicii le pun de obicei în faţa pacienţilor
să le descifreze.
— Spune-mi ce problemă ai. Nu, nu te uita la mine. Te
ascult.
Atâtea fasoane începeau să-l agaseze pe Adolf, care însă a
profitat că nimeni nu se uita fix la el pentru a povesti mai rela
xat despre leşinurile sale de la Academie.
îl auzea pe doctorul Freud mâzgălind în carnet şi s-a simţit
destul de mândru: aşadar, spunea lucruri care meritau să fie
notate, omul acesta era interesat de el.
— Băiete, ai ţinut la mama ta?
întrebarea l-a uluit într-o asemenea măsură, încât s-a ridi
cat şi a început să tremure.
— Mult.
S-a crispat. Nu trebuia să cedeze şi să-şi lase lacrimile să curgă.
N u în faţa celor doi bărbaţi.
42
— Dar la tatăl tău?
Ia te uită! întrebarea perfectă pentru a-1 opri din plâns. Pe
faţă i-a trecut o umbră de răceală. Ace de gheaţă îi înţepau
obrajii. Adolf a amuţit.
— Ti-ai
> iubit tatăl?
— N u înţeleg de ce îmi puneţi această întrebare.
— Şi asta te împiedică să-mi răspunzi?
— Da.
— Conchid că nu prea ţi-ai iubit tatăl.
Furia l-a făcut pe Adolf să sară-n picioare.
— Nu pentru asta am venit aici!
S-a proţăpit în faţa pretinsului doctor dorindu-şi să-l strângă
de gât.
Cufundat în fotoliul verde, Freud şi-a luat o figură întris
tată şi a coborât privirea.
— îmi cer scuze. M-am gândit că s-ar putea să aibă o le
gătură. Poate că m-am înşelat. Te rog să mă ierţi. îmi pare sin
cer rău.
Sentimentul victoriei a explodat în pieptul lui Adolf. Acest
adult îi cerea iertare! îl pusese la locul lui! Şi-ncă pe un spe
cialist! Mândria a eliminat furia.
Doctorul Freud a ridicat încet ochii spre A dolf şi l-a în
trebat pe un ton serios, dar în care încă se mai putea citi jena:
— Ai putea, totuşi, să-mi povesteşti toate amintirile fru
moase pe care le-ai păstrat despre tatăl tău şi să-mi descrii, dacă
asta nu te mâhneşte prea tare, clipele în care te-ai simţit fericit
alături de el?
Pentru o secundă, Adolf s-a simţit prins în capcană, dar şi-a
înghiţit saliva şi a murmurat:
— Fie.
S-a întins din nou şi s-a lăsat să alunece în apele memoriei.
Amintirile năvăleau, în jerbe, necontenit, ricoşând, trebuia să
le trieze, fiindcă pentru una frumoasă apăreau o mie neplă
cute. Tatăl lui, acel tată care a sfârşit prin a se prăbuşi înaintea
paharului matinal cu vin alb, nu i-a lăsat decât durere, ură şi
43
răni. Pe deasupra lui, mai umflată decât un dirijabil care l-ar
fi strivit acolo, pe divan, bătrâna căpăţână detestabilă, de ne
suportat, îngrijorătoare dădea iarăşi târcoale. Figura aceea ro
şiatică, cu sprâncenele lăsate şi încruntate, cu mustăţile crescute
excesiv, în egală măsură lungi şi rare, care coborau sub formă
de piramidă de sub nas până la arterele de la gât, afişând veşnic
o grimasă mohorâtă. Auzea din nou glasul urlând lângă el,
simţea din nou, pe piele, loviturile de curea, regăsea singu
rătatea trupului mic, rostogolit ca un bulgăre până lângă uşa
închisă, dincolo de care mama sa plângea, rugându-şi soţul să
se oprească. Ţinea din nou în mână toporul cu care voise să-şi
ucidă tatăl atunci când, încă o dată, îi lovise mama. Respingea
încă o dată bărbatul acela prea greoi, prea masiv, prea beat,
care, după ce uriaşe, făcuse scandal, insultase, îşi strângea acum
la piept fiul iubit pentru a-i vorbi, cu lacrimi de bucurie în
ochi, despre apropiatul lui viitor în administraţie. Se cutre
mura încă sub biciuirea observaţiei violente: „Artist? N ici
odată, atât timp cât trăiesc eu!“ Se revedea în podul îngheţat,
pătruns de dorinţa de a se spânzura. Se umplea iarăşi de bucu
ria feroce pe care o resimţise deasupra jalnicului sicriu, deasupra
cutiei de mahon care în sfârşit păstra liniştea, pe când el, Adolf,
îşi ţinea mama în braţe, biata lui mamă, care, totuşi, îşi regreta
călăul, mama în lacrimi care nu pricepea că în sfârşit era elibe
rată. Era nevoit să reziste valului de emoţii - emoţii depăşite
totuşi, însă atât de puţin - , pentru a reuşi, selectând, să prindă
una sau două imagini fericite, o expediţie cu barca, pe râu, o
după-amiază la extras mierea din stupi.
— Ştii din ce cauză a murit mama ta? s-a mulţumit doc
torul să intervină.
— Da. De cancer.
Simţea cum se gâtuie. Numai orgoliul lui de bărbat îi per
misese să răspundă la întrebarea insuportabilă. Copilul din el
reîncepuse să sufere. Se temea să nu izbucnească în lacrimi.
— Ce fel de cancer?
44
Adolf nu a răspuns. Şi dacă ar fi vrut, nu ar fi putut. Pe chip
i se scurgeau lacrimi mari, sărate, buzele îi deveniseră grele, abia
de mai putea respira.
— Ştii?
>
45
Cei doi s-au întors.
— Aşadar, domnule doctor, ce medicament trebuie să iau?
Doctorii au zâmbit, apoi Freud şi-a revenit primul şi s-a
încruntat.
— Este încă prea devreme să pot spune. Mai trebuie să
stăm de vorbă câteva şedinţe.
— A, da?
— Nu cred să ai nevoie de mai mult.
— M d a...
După chipul binedispus al doctorului Bloch însemna că
era o veste bună. Adolf însă se simţea de pe-acum epuizat.
— Spune-mi, tinere, cum te-ai gândit să mă plăteşti?
— Păi... adică... nu prea am cine ştie ce bani...
— Aşa mă gândeam şi eu, a zis Freud râzând. Ştiu cum e.
Si eu am fost student.
»
46
— Pentru data viitoare, dragă Adolf, pregăteşte-te să-mi
povesteşti un vis.
— Un vis? a exclamat Adolf panicat. Imposibil, nu visez
niciodată!
47
La grupul sanitar s-a apucat să se spele din cap până-n pi
cioare. Era periculos, inconfortabil, atrăgând priviri dispre
ţuitoare din partea călătorilor prezenţi, dar era încurajat de
dificultatea operaţiunii. Luptându-se pentru propria curăţenie
îşi dovedea că era un om demn. Când a terminat şi mirosul de
lămâie al săpunului i-a ajuns în nări pe valurile damfului de
amoniac, aproape că a regretat acel soi de gimnastică.
S-a întors pe peron, s-a aşezat pe bagaj şi a aşteptat.
Călători, călătoare, hamali, controlori, şefi de gară, vânză
tori de cârnaţi, slujbaşi, toţi se agitau în jurul lui. Iar el con
stituia centrul. Lumea sernvârtea. Iar el era pivotul. Doar el
cugeta la lucrurile esenţiale, doar el era preocupat de griji care
priveau omenirea: căci se gândea la pânza lui, la cea mai mare
pânză de pe faţa pământului, cea pe care urma să o picteze şi
care avea să-l facă celebru.
— Tinere, n-ai putea să m-ajuţi?
Lui Hider i-a luat ceva timp până să-şi schimbe direcţia pri
virii, a auzului, apoi să se întoarcă spre bătrâna doamnă.
— Nu pot să-mi ridic valizele, sunt prea grele. Vrei să fii atât
de bun şi să mă ajuţi să le duc?
Hider nu-şi mai revenea: creatura cu pălărie, voaletă, mă
nuşi şi intens parfumată cu aromă de tuberoze, care stătea în
picioare în faţa lui, îi întrerupsese sublima sa meditaţie. Ce tu
peu! Sau, mai degrabă, ce inconştienţă!
— Poţi să mă ajuţi? Pari aşa de amabil!
Chiar aşa şi sunt, şi-a zis Hider. M ă ia drept un biet băiat
de optsprezece ani care aşteaptă trenul. Nu-şi dă seama că se adre
sează unui geniu.
Hider a zâmbit, şi în zâmbetul lui se găsea întreaga con
descendenţă a divinităţii care coboară printre oameni pentru
a-i lăsa să înţeleagă, cu o tristeţe plictisită: „Nu, nu sunt supă
rat pe voi că nu sunteţi altceva decât ceea ce sunteţi, vă iert.“
Şi-a luat geanta în spate, a ridicat cele două bagaje şi a por
nit alături de bătrâna unguroaică volubilă, care-i mulţumea
gângurind.
48
Odată suită într-o trăsură, i-a strâns mâna lui Hitler, scutu-
rându-i-o cu putere, apoi i-a dat vizitiului ordin să pornească.
Hitler şi-a deschis palma în care-i lăsase o bancnotă.
„Asta-i steaua mea! şi-a zis. Steaua mea cea bună şi-a spus
iarăşi cuvântul. Steaua mea care, astă-noapte, m-a condus până
aici, la gară, şi a împins-o pe necunoscuta asta să intre în vorbă
cu mine şi să-mi lase bancnota în palmă. Mulţumesc, mămico.
Mulţumesc.11
Simţise el bine adineauri, la capătul peronului, cum stătea
aşezat pe geantă: continua să fie centrul lumii. Nu visase.
S-a întors în gară pentru a aplica lecţia destinului. întreaga
zi a ajutat călătorii să-şi care bagajele. Femeile singure care
coborau din vagoanele de clasa întâi nu aveau încredere în ha
malii turci, prea gălăgioşi şi prea tuciurii, care se ofereau prea
direct, în schimb acceptau ajutorul tânărului palid - fără în
doială, un soldat în permisie - , şi când se despărţeau de el se
arătau mult mai generoase decât ar fi fost cu un hamal de me
serie. Sigur, nici una nu se dovedise atât de generoasă ca un
guroaica, dar tocmai din acest motiv o trimisese destinul prima:
pentru a deschide calea.
Seara, Hitler, cu ceva bani frumoşi în buzunar, a zărit la
ieşirea din gară un mic afiş cu „cameră de închiriat" pe strada
Felber, la numărul 22. A intrat şi a lăsat banii pe masă. A fost
condus în camera 16.
S-a întins pe pat, cu braţele pe piept, şi a murmurat simplu:
„Mulţumesc, mămico", înainte de a se cufunda în somn.
49
Freud s-a uitat la ceas şi s-a aşezat.
— Ce vrei să-mi povesteşti azi?
în pofida propriei bunăvoinţe, lui Adolf îi venea greu să
găsească un subiect. Mintea lui era precum o casă imensă şi
goală, fără mobilier, fără tablouri, cu pereţii doar tencuiţi şi albi
ca neaua. Se învârtea pe-acolo fără a observa ceva, fără măcar
a putea zări ceva.
De mai multe ori a vrut să înceapă câte o frază, dar, după
două sau trei bolboroseli, s-a oprit fără a mai fi în stare să con
tinue, uşor speriat chiar.
Răbdător, doctorul Freud nu părea mirat de aceste tăceri
prelungi.
După o vreme, pătruns de o infinită ruşine, Adolf s-a întors
spre el, l-a privit adânc în ochi şi a articulat foarte limpede:
— îmi pare rău.
— Nu-i nimic. Mă aşteptam la asta.
Adolf începea să priceapă jocul doctorului Freud: pretindea
că ghicise totul - accidentele, uitările, întârzierile, tăcerile -
după ce lucrurile se întâmplau. Uşoară treabă! Nu-1 puteai
contrazice şi, dacă erai vreun naiv, îi puteai chiar admira per
spicacitatea. Se dădea savant fără prea mari eforturi.
— Data viitoare când mai prevedeţi ceva, domnule doctor
Freud, vă rog să mă anunţaţi şi pe mine. Pentru a vă putea veri
fica predicţiile.
— Ei bine, prevăd că la încheierea acestei şedinţe ai să mă
deteşti.
Asta nu-i greu de prevăzut. Deja mă calcă pe nervi.
Apoi, dându-şi seama că, împotriva propriei voinţe, ajun
gea să-i dea dreptate, A dolf H. s-a străduit s-o mai dreagă.
— Şi-atunci cum vom mai continua, domnule doctor?
— îmi poţi povesti un vis?
— Doar v-am mai spus că nu visez!
Adolf şi-a strâns pumnii şi s-a mustrat în gând. N u trebuie
să mă enervez, nu trebuie să-i dau dreptate, mai ales nu trebuie
să-i dau dreptate.
50
— De când nu mai visezi?
— De unde să ştiu?! a-ntrebat strident Adolf.
— Ba da, ştii.
Fireşte că ştia, însă nici nu se punea problema să i-o mărtu
risească acestui inchizitor cretin. N u mai visa de la moartea
tatălui. Dar de ce l-ar fi interesat asta? Şi, mai ales, ce interes
ar fi avut să i-o spună unui necunoscut?
Freud s-a aplecat spre el şi i-a şoptit încet:
— Nu mai visezi sau, mai degrabă, nu-ţi mai aminteşti vi
sele de când ai afiat de moartea tatălui tău.
Ce ticălos! De unde-o f i ghicit? Ei, dar să nu mă enervez, nu
trebuie să mă enervez!
— Ţi-aş putea spune chiar, a continuat Freud, de ce ai în
cetat să mai ţii minte visele începând din acea zi.
— Zău? a ţipat Adolf pe un ton atât de urât încât până şi
pe el l-a surprins.
— Zău. Vrei să-ţi spun?
— Ia să vedem!
— Chiar vrei? Vrei cu adevărat?
— Da, şi fară-ndoială mă veţi face să râd.
Adolf era din ce în ce mai uimit de vulgaritatea cu care îi
răspundea medicului. Numai că era ceva mai puternic decât
el. îi venea să i se pişe pe mutră.
— N-aş crede c-o să râzi, după cum zici. Din contră, cred
c-ai să fii... şocat.
— Şocat? Eu? M-aş tăvăli de râs. Pe mine nimic nu mă
şochează!
Ce e cu tonul ăsta? De unde vocea asta piţigăiată? Calmea-
ză-te, Adolf, haide, calmează-te!
— Nimic nu te şochează, cu excepţia unei femei goale.
Punct ochit, punct lovit! Cu siguranţă, omul ăsta are ceva cu
mine! Nu să mă vindece îţi doreşte, ci să mă distrugă!
— Cu excepţia unei femei goale, de acord, doar eu v-am
spus-o. Şi ce-i cu asta? Dar ia spuneţi-mi de ce nu mai visez
de când a murit tata, domnule Ştie-tot, ia spuneţi-mi, dacă tot
sunteţi aşa de şmecher!
51
— Fiindcă, încă din cea mai fragedă copilărie, ai visat de mai
multe ori că-1 omori. Atunci când ai aflat că a murit, te-ai sim
ţit atât de vinovat că i-ai dorit moartea, încât, din acel moment,
pentru a te apăra de pulsiunile criminale, ca şi de sentimentul
de culpabilitate, ţi-ai interzis accesul conştient la vise.
Furia îl dilatase parcă pe Adolf. Trebuia să lovească. A sărit
la picioarele divanului, căutând ceva de spart.
Freud s-a uitat neliniştit spre un teanc de cărţi. Fără vreo
ezitare, Adolf s-a repezit la ele şi le-a tras un şut.
Freud a oftat.
— N u ... N u ...
Şi cu cât Freud gemea mai mult, cu atât Adolf dădea mai
tare, de parcă tânguirea medicului ar fi fost chiar strigătul căr
ţilor lovite cu piciorul.
Calmat, cu părul zburlit, gâfâind, Adolf s-a întors spre me
dicul care-i zâmbea.
— Te simţi mai bine?
Incredibil! îm i vorbeşte politicos, de parcă nimic nu s-ar f i
întâmplat!
— Pentru tine am aşezat cărţile. Şi bine-am făcut. Dacă nu,
ai fi putut pune mâna pe altceva, mai de preţ. Şi sunt destule
în încăperea asta.
Freud a aruncat o privire de vânător mulţumit către nenu
măratele statui arhaice, egiptene, cretane, cicladice, ateniene,
romane, elenistice care acopereau comodele şi biroul. Adolf şi-a
spus că prin colecţie ar fi trebuit să dea iama, dar era prea târziu,
focul se stinsese, nu-i mai dădea inima ghes, mânia îl golise.
Freud s-a apropiat de el.
— Băiete, nu trebuie să te simţi vinovat pentru sentimen
tele tale. Orice copil de sex masculin îşi iubeşte excesiv mama
şi doreşte dispariţia tatălui. Am numit asta complexul lui
Oedip. Toţi am trecut prin aşa ceva. Atâta doar că unii taţi per
mit rezolvarea armonioasă a acestei tensiuni, alţii nu. Al tău...
— Ia mai tăceţi! Nu vreau să vă mai aud! Nu vreau să mai
vin pe-aici!
— Normal.
52
— Vă spun clar, nu e o ameninţare fără rost: n-o să mai calc
pc-aici!
— Am auzit. Dar de ce trebuie să-mi strigi în urechi? Ce-ai
vrea să mi se întâmple din cauza asta? Doar nu eu leşin, ci tu.
Dacă mai vii ori nu, lucrul ăsta nu schimbă nimic în ce mă pri
veşte. Insă pentru tine...
Adolf şi-a prins capul în mâini. Nu suporta logica de mag
pe care ţinea să i-o aplice medicul.
Freud şi-a lăsat o mână pe umărul lui. Au tresărit amândoi,
ilar Freud a rămas aşa. O căldură pacificatoare, liniştitoare, era
pe cale de a se naşte între palmă şi umăr, o căldură care le urca
amândurora în trupuri.
Freud a început să vorbească cu o voce mai joasă, mai tan
dră, fără legătură cu timbrul lui obişnuit, de pitic care-şi com
pensa înălţimea ţinând să-i domine pe ceilalţi.
— Haide să facem o înţelegere, dragă Adolf. Dacă după
această şedinţă nu vei visa, să nu te mai întorci aici niciodată.
Dar dacă, după cum prevăd, vei reîncepe să visezi, promite-mi
că vei reveni. Ce zici?
Adolf se simţea atât de obosit, încât pentru a pune capăt ace
lei încordări era gata să accepte. Şi să plece! Să plece cât mai
repede! Şi să nu se mai întoarcă nicicând aici!
— De acord.
— Pe cuvântul tău de onoare? Dacă vei visa, vei reveni?
— Pe cuvântul meu de onoare.
Mulţumit, Freud s-a dus liniştit la birou, notând ceva în
carnet.
Adolf s-a îndreptat spre uşă, căutându-şi paltonul pentru a
se evapora.
în prag, Freud l-a oprit.
— Şi, înţelegerea noastră?...
— Ah, firm a...
Adolf şi-a pus paltonul la loc, ascunzându-şi capul între
umeri. N u era nimic de făcut! Nu avea cum să scape. Promi
siunea era promisiune. Chiar şi aceea făcută unui escroc.
53
— Cum doriţi să arate? a întrebat morocănos.
— N u te deranjează că schimbăm obiectivul?
Adolf a ridicat din umeri.
— N u, din moment ce este vorba despre pictură.
încântarea a luminat chipul sever al medicului. Părea cu ade
vărat mulţumit.
— Foarte bine. Urmează-mă, te rog. Am pregătit totul.
Adolf l-a urmat pe Freud, de-a lungul unui coridor. Doc
torul a deschis uşa unei mici încăperi.
— Aceasta este toaleta rezervată pacienţilor. Chiar are ne
voie de o vopsea proaspătă.
Consternat, Adolf s-a uitat la pereţii cam igrasioşi, apoi la
periile şi cutiile cu vopsea verde celadon lăsate pe podea. Era
atât de indignat, încât nu-şi mai găsea cuvintele.
Freud a zâmbit şi s-a făcut nevăzut în biroul său.
— Ţi-am spus că până la urmă te vei supăra pe mine.
*
54
anumită parte a persoanei sale pe care atitudinea ei socială o
dezminţea. Vorbea pe ton uscat, de contabil avar şi cicălitor,
după îmbrăcăminte avea aerul unei oarecare doamne patroane,
dar se mişca de parcă ar fi fost o zeiţă dintr-un harem.
— Am o deosebită consideraţie pentru artişti. M ă bucur că
stai aici, la mine, Dolferl. îmi permiţi să-ţi spun Dolferl, dragă
Adolf?
— D a ... sigur că da, Wetti.
Iar Wetti părea mulţumită. Era obişnuită să comande totul
la ea în casă, gospodăria, programul, moravurile - „Fără femei
sub acoperişul meu şi fără cupluri căsătorite!1* inclusiv gradul
de familiaritate. Se arăta extrem de distantă, ba chiar rece, cu
anumiţi locatari, chiar dacă stăteau de ani de zile la ea, sau ex-
i rem de călduroasă, aşa cum găsea de cuviinţă să fie cu tânărul
I lider.
Tratamentul de favoare îi irita pe ceilalţi bărbaţi din pensiune.
Prin aceasta aveau senzaţia că Wetti le spunea: „Sunteţi bătrâni,
el e tânăr şi-mi place mai mult decât voi.“ Dintr-odată s-au arătat
neîngăduitori cu Hitler, nescăpând nici o ocazie de a-i trânti o
uşă-n nas ori de a-1 înghesui pe scări, lucru pe care băiatul nu-1
remarcase, după cum nu observase nici excesiva amabilitate a
doamnei Hori - vai, scuze, Wetti - faţă de el, terorizat cum era
de femeia autoritară şi maternă, din partea căreia până şi gesturile
dovedind familiaritate i se păreau nişte ordine.
Hitler se arăta cu atât mai ascultător - aşadar, mai ferme
cător - cu Wetti cu cât o minţise, iar grija excepţională a gazdei
sale tocmai din acea minciună se născuse. în fiecare dimineaţă
o lăsa să-şi închipuie că se ducea la Academia de Arte Fru
moase. Nu doar o dată, pe când îşi aştepta, în gară, clientela,
avusese senzaţia că o zăreşte pe Wetti facându-şi apariţia la un
capăt de peron, păcălit de pasul maiestuos al vreunei poloneze
bogate sau al vreunei contese rusoaice. învăţase însă să se cal
meze şi să nu se mai teamă de sosirea inopinată a teribilei sale
gazde, care, mult prea ocupată cu supravegherea a tot ce se pe
trecea sub acoperişul ei şi nefacând decât dimineţile mici es
capade la piaţă, nu şi-ar fi permis niciodată nici cea mai scurtă
55
călătorie care ar fi îndepărtat-o de pensiunea din strada Felber,
de la numărul 22, prin urmare nu avea să pună nicicând picio
rul în vreo gară.
Când avea timp de pierdut, între două trenuri importante,
Hider se ducea în cafeneaua Kubata, unde dădea de presa naţio
nală lăsată la dispoziţia consumatorilor. îşi făcea ucenicia poli
tică. El, care nu citise în viaţa lui altceva decât cărţi oarecare,
romane de aventuri, librete de operă sau culegeri din Nietz-
sche sau Schopenhauer, descoperea actualitatea politică, se stră
duia să priceapă numele partidelor, ale şefilor acestora, jocul
democratic. Descifra totul cu egală pasiune, având impresia că
astfel devenea bărbat.
într-o zi, în gară, un individ blond, elegant, rafinat, înarmat
cu un ţigaret extravagant, din fildeş, înfăşurat într-un palton
de astrahan, cambrat, sclipitor şi lucios ca mătasea, a aruncat
o revistă, la coborârea din tren. Fără a-şi fi dat seama, a ratat
coşul de gunoi, iar revista a aterizat la picioarele lui Hitler.
Hitler s-a aşezat într-un colţ şi a parcurs publicaţia pe care
n-o văzuse niciodată în cafeneaua Kubata, dar pe care o re
marcase la tutungeria de la numărul 18, din strada Felber,
cumpărată de bărbaţi destul de frumoşi, dar îmbrăcaţi puţin
cam prea pretenţios. Se numea Ostara şi avea imprimat un
semn ciudat, de care Hitler nu mai dăduse până atunci, însă
care părea să posede o adevărată valoare estetică: o cruce ale
cărei braţe erau îndoite de două ori. Studiind articolele, a des
coperit că era vorba despre svastică, despre crucea gammadion,
care simboliza cândva, la hinduşi, soarele. Directorul revistei,
un oarecare Lanz von Liebenfels, făcea din crucea aceea atât de
bogată în unghiuri marca eroului germanic.
Hitler s-a lăsat absorbit de paginile din Ostara. Descoperea
cu uimire o nouă gândire: Lanz von Liebenfels afirma supe
rioritatea rasei germane ariene asupra tuturor celorlalte rase.
Sprijinindu-se pe argumente arheologice, explica faptul că o rasă
superioară, o rasă blondă coborâse din nordul Europei şi con
struise primele monumente arhitecturale ale omenirii, dol-
56
menele şi alte ansambluri uriaşe de pietre, iar acestea erau în
acelaşi timp „staţii", urme şi repere ale trecerii lor, dar şi altare
ale religiei solare. Această rasă blondă superioară şi civilizatoare
la cel mai înalt nivel, rasă păgână care aducea cultul lui Wotan,
rasă căreia Wagner i-a reconstituit zeii şi eroii în sublimele lui
opere se lăsase de atunci invadată şi lipsită de legitimitate de
către alte rase, toate inferioare, însă numeroase şi fără scrupule,
toate brunete, care aruncaseră Europa în actuala decadenţă.
Lanz von Liebenfels chema la trezirea rasei superioare, care
trebuia să ia din nou conducerea, să se apere de celelalte şi să nu
ezite să le distrugă. Propunea cu precizie un program medical şi
politic fără precedent: blonzii trebuiau să impună sterilizarea
bărbaţilor bruneţi, sterilizarea femeilor brunete, în aşa fel încât
să scape de ei în două generaţii. Până atunci, trebuiau luate
măsuri urgente privind deportarea tuturor degeneraţilor, bolna
vilor incurabil şi grupurilor rasiale impure din Germania şi din
Austria. Astfel, înainte de a fi purificat întreg pământul, spaţiul
germanic ar fi dezinfectat. Pe primul loc al fiinţelor de care ar
trebui scăpat, Lanz von Liebenfels aşeza evreii, pe care-i descria
drept nişte şobolani mizerabili, împuţiţi, infiltrându-se peste tot
prin gurile de canal, susţinându-se unii pe alţii, organizând
discret lumea finanţelor, industria şi prostituţia, adevăraţi oa-
ineni-animal răspunzători de tot ce e urât în lume şi care nu
ezitau, spre deosebire de nordicii mult prea mândri pentru a
ataca alte rase, să pună la punct înrobirea albilor. Pentru a cele
bra rasa blondă, eroică şi creativă, pentru a ridica osanale ochilor
albaştri, singurii demni să contemple universul, Lanz von Lie
benfels crease un nou ordin, Ordinul Noului Templu, şi propu
nea, în vechiul lui castel din Werfenstein, situat pe malul Dunării,
organizarea de conferinţe şi de ceremonii rituale.
Fascinat, Hitler pierduse noţiunea timpului. Inima-i bătea
mai să-i sară din piept, gura i se uscase, ochii îi ieşiseră din or
bite devorând şi cea mai mică fărâmă de text. Niciodată, în presa
vieneză, în general antigermană şi profranceză, nu mai întâlnise
aceste idei. Nici măcar în Deutsches Volksblatt, organ al partidului
57
creştin social, de un antisemitism declarat, nu mai dăduse de o
astfel de logică extremistă, de o astfel de sistematizare, de sta
bilire clară a unui program radical şi raţional decurgând din
superioritatea unei rase asupra alteia. L-a cuprins ameţeala.
Ceva din exaltarea lui Lanz von Liebenfels trecuse în el, ca o
febră contagioasă.
Furios, a închis revista şi s-a uitat la preţul imprimat alături
de svastică.
— Cincisprezece helleri pentru o asemenea inepţie?! Nu
doar că nu merită, dar ar trebui şi interzisă la vânzare! Ce por
cărie!
Revoltat de atâta prostie, şocat de forma raţională, istorio-
grafică, ştiinţifică aproape pe care o lua rasismul delirant al ideo
logului, a aruncat revista la pubelă.
— Aici îi e locul otrepei ăsteia!
Crescut de mamă în respectul celorlalţi, Hitler învăţase să
dispreţuiască antisemiţii. Doar nu-1 aprecia cu drag pe docto
rul Bloch, medicul lor de familie, care o îngrijise atât de dedi
cat pe mama sa în timpul bolii? Niciodată nu judecase oamenii
în funcţie de faptul că erau ori nu evrei. De altfel, nici nu ştia
să-i recunoască. Citind Ostara, nu numai că resimţise iarăşi
dispreţul faţă de rasismul manifestat de ai săi, dar chiar fusese
indignat. Se simţea vizat personal de violenţa lui Liebenfels:
auzi, blonzii superiori bruneţilor! Păi atunci şi el, Hitler, ar fi
trebuit să fie supus vasectomiei şi deportat cine ştie unde...
Ce periculoasă ţesătură de idei nesănătoase!
încordat, agasat, nu îndeajuns de surâzător pentru a inspira
încredere frumoaselor lui cliente, Hitler s-a decis să nu mai
muncească şi s-a întors în strada Felber, la numărul 22.
— Vai, Dolferl, te-ai şi întors?! a strigat jenată gazda, care
moţăia în şezlong, aranjându-şi cocul cu trupul abandonat şi
mult mai voluptuos decât şi-ar fi putut închipui.
— Da, profesorul de portret e bolnav. M-am întors pentru
a lucra la mine în cameră.
— Profesorul de portret? Hotărât lucru, înveţi nişte minunăţii.
58
Hitler şi-a coborât cu modestie privirea.
— Vrei să bei cu mine un ceai?
— Da, doamnă H ori... adică... vreau să zic... da, Wetti.
Femeia a zâmbit, apreciindu-i efortul, ca o învăţătoare care-şi
încurajează elevul.
Au trecut în apartamentul privat al lui Wetti, unde clienţii
nu puneau piciorul.
Wetti se deplasa cu graţie lentă, de uriaşă, prin salonul mic-
burghez: aplecându-se să ia un platou, şi-a lăsat neatentă sânii
să se umfle sub corsaj; aşezându-se pe scaunul îmbrăcat în
i iucuri, s-a cambrat şi şi-a întins pulpa într-o atitudine pro
vocatoare, pe care o credea una demnă, apoi şi-a dus ceaşca la
buze, i-a aspirat adânc aroma, de parcă s-ar fi pregătit să în
ghită o bucăţică aleasă.
— Află, dragă Dolferl, că ard de curiozitate să-ţi văd de
senele.
Hitler s-a-nroşit până-n vârful urechilor.
— D a ... poate... când se va ivi ocazia... Deocamdată, nu
sunt mulţumit de mine.
— Eşti prea modest, i-a spus gazda coborându-şi genele
lungi, cu atitudinea unei femei care consimte.
— Ba nu, ba nu. N u e vorba despre modestie, ci despre
luciditate.
— Vaaai, asta-i şi mai bine! a exclamat gazda, scoţând un
mic ţipăt din adâncul pieptului, pe care îl credea semn de bună
creştere, dar care amintea de un geamăt de alcov.
Apoi şi-a lăsat coatele pe masă, iar sânii, aplecându-se spre
Hitler, mai-mai să-i rupă corsajul.
— Mi-ar plăcea tare mult, dacă se va ivi ocazia, să pozez pen
tru tine.
A rămas pe gânduri, buzele luând o expresie indecentă.
— Absolut onorabil, desigur. îţi voi poza pentru un portret
şi aşa te vei putea antrena şi tu ...
Şi-a răsucit cu un deget o buclă rebelă, cu ochii strălucind.
Părea fermecată de ideea pe care o avusese.
59
— Ce părere ai?
Hitler însă, îngrozit, nu era în stare să răspundă.
Tocmai zărise pe măsuţa gazdei un teanc întreg de reviste
Ostara.
60
repezit spre ei ciripind volubile într-o limbă pe care Adolf nu
<» înţelegea. Surâzător, doctorul Bloch le-a lăsat să-i atingă, să-i
mângâie, fără a le da mai multă atenţie decât unor animale de
casă. Femeile îi strângeau braţele, şoldurile, coapsele lui Adolf
Intr-un fel care nu-i plăcea, dar s-a hotărât să-şi adapteze com
portamentul după modelul medicului.
La al doilea etaj, femeile au dispărut brusc. Doctorul l-a
Introdus pe A dolf într-o încăpere în care mai multe femei, în
cămăşi de noapte sau în combinezoane, lucrau cu pasiune bro
dând, tricotând ori croind.
Una dintre ele s-a oprit, şi-a dus mâinile la gât şi a strigat:
— Domnul Hitler!
Au început toate să ţipe. Numele lui Hitler ricoşa dintr-un
cap cu părul ondulat în altul cu părul întins. Şi-au ascuns toate
Icţele în mâini, de parcă s-ar fi temut să nu fie pălmuite...
Doctorul Bloch părea a fi stăpân pe situaţie.
— Nu, nu e domnul Hitler, e fiul lui.
în aceeaşi clipă, Adolf a simţit o durere ascuţită sub pântece
şi s-a rupt parcă-n două sub efectul loviturii. Una dintre femei
il pocnise pe neaşteptate. Iar el s-a prăbuşit.
Când a reuşit să-şi revină, toate acele frumuseţi înspăimân-
late dispăruseră. Doctorul Bloch se uita părinteşte la el şi repeta:
— îţi garantez că nu ai nimic. Eşti absolut normal. N u ai
nici un motiv să-ţi provoci asemenea dureri.
— Dar vă jur că ele a u ...
— T n --T n -T «-
— Sunt sigur că m-a lovit una dintre ele.
— Ţ ţţ... Ţ ţţ... Ţ ţţ... Doar am fost lângă tine şi nu am vă
zut nimic.
Adolf nu mai ştia ce să spună, fiindcă într-adevăr din acea du
rere fulgerătoare nu mai simţea nimic. Mai că-i venea să creadă
că nici măcar nu existase...
— Urmează-mă.
Medicul l-a tras de mână într-o altă aripă a palatului. După
ce au urcat câteva etaje şi au trecut prin mai multe vestibuluri,
61
au ajuns într-un mic budoar unde ardea doar o lumânare. O
femeie acoperită sumar de o cămaşă roşie din mătase dormea
întinsă lasciv pe o canapea din vremea Imperiului.
Adolf s-a simţit de-a dreptul hipnotizat de albeaţa cremoasă
a pielii acesteia, care palpita în egală măsură la suprafaţă şi
ca o chemare a adâncurilor, numai satin şi aluat chemându-te
să mângâi şi să frămânţi, o carne pe care-ţi venea să o înhaţi cu
toate că frumuseţea femeii inspira, în acelaşi timp, o spaimă
sacră.
Doctorul Bloch s-a apropiat de femeia adormită, a înge
nuncheat lângă pat şi i-a ordonat lui Adolf să facă la fel.
— Uită-te bine şi obişnuieşte-te.
In primele minute, Adolf nu i-a aruncat decât ocheade fu
gare, temându-se că, dacă ar fi privit-o insistent, ar fi putut-o
trezi pe cea care dormea, ca atinsă de un deget fierbinte.
Doctorul Bloch s-a aplecat deasupra femeii şi i-a ridicat
încet bluza de mătase.
Femeia a rămas goală, gata să se dăruie, lascivă, inconşti
entă, întinsă în neruşinarea ei la doar câţiva centimetri de Adolf,
care simţea că trupul îi fierbe.
Doctorul l-a prins de mână şi l-a tras mai aproape de fe
meie. La început Adolf s-a opus, îngrozit, înfricoşat de nici el
nu ştia ce...
Numai că, ferm, metodic, ţinându-1 strâns, doctorul Bloch
i-a condus lui Adolf mâna către sânul liniştit al celei ce dormea
şi i-a lipit-o de acesta...
La contactul cu carnea moale şi fierbinte, Adolf a avut o
senzaţie orbitoare...
...şi s-a trezit.
I-au trebuit mai multe minute pentru a-şi pune în ordine
gândurile, pentru a înţelege că tot în patul închiriat al doam
nei Zakreys se afla, pentru a admite că scena minunată pe care
tocmai o trăise ţinea de vis, că doctorul Bloch nu venise după
el, aseară, să-l caute, că nu atinsese cu adevărat acea creatură
sidefie.
62
S-a întors pe cealaltă parte, şi-a înfundat capul în pernă şi
N-a folosit de amintirea visului pentru a trăi iar şi iar scena,
până dimineaţă.
încântat, a alergat la Academie cu senzaţia că era un alt om.
( iliiar dacă nu fusese decât o fantasmă, cunoscuse în noaptea
.iccea o adevărată iniţiere sexuală.
în pragul Academiei însă, s-a oprit ca fulgerat.
„Dacă, după cum prevăd, vei reîncepe să visezi, promite-mi
uf vei reveni."
Un fior de silă i s-a scurs de-a lungul spinării. Diabolicul
medic îl anunţase: va reîncepe să viseze. Astfel, datora savuro
sul moment nocturn insuportabilului omuleţ care-1 pusese să-i
icvopsească veceul!
Furios, Adolf a intrat la cursul de geometrie cu cheful de a
pocni pe cineva. întreg câştigul din noaptea trecută se evapo
rase. Şi s-a apucat de lucru morocănos.
în pauză, a tresărit auzindu-1 pe unul dintre colegi pronun
ţând numele doctorului.
Bernstein şi Neumann, cei mai străluciţi studenţi ai şcolii,
aveau o dispută legată de Freud.
— E cel mai mare geniu al vremii noastre, afirma Bern
stein. Mulţumită lui, omenirea se va putea cunoaşte şi vindeca.
— Poate, i-a răspuns Neumann, dar nu cred că această cu
noaştere a inconştientului va fi în favoarea artiştilor. Din con-
i ră, riscă să-i facă să dispară. Doar o nevroză naşte artistul, o
nevroză îl inspiră şi-i dă energie creatoare. Ţin la nevroza mea
jl nu vreau să mă schimb cunoscându-mă mai bine. Nu con
tează dacă sunt fericit ori nu, prefer să-mi fie rău, dar să con
tinui să pictez. Cu atât mai mult cu cât atunci când pictez sunt
lericit.
— Nimeni nu spune că psihanalistul te va transforma în-
tr-o persoană sterilă, i-a replicat Bernstein. Sigmund Freud
tratează omul, nu artistul.
— Cum se poate face deosebirea dintre om şi artist? s-a
.uitat Neumann indignat. Sigmund Freud se joacă cu focul,
lipsit de distanţa necesară pentru a putea judeca lucrurile.
63
— Nici vorbă. Freud a scris despre artă şi...
Adolf a încremenit, năucit. Cel mai mult îl dezorienta fap
tul că ambii studenţi spuneau atât de firesc „Sigmund Freud“,
de parc-ar fi spus Richard Wagner sau Hieronymus Bosch.
Adică doctorul Freud, din strada Berg, de la numărul 18, era
chiar atât de cunoscut? A dolf nu-1 luase decât drept un spe
cialist de cartier, pe când, pare-se, medicul era autorul unor
teorii care pasionau tineretul intelectual. După respectul în
spăimântat cu care ceilalţi urmăreau polemica, Adolf realiza
că nu era singurul care habar n-avea de rolul capital al lui Sig
mund Freud, nici singurul care abia acum îi descoperea nu
mele întreg.
N u înţelegea prea bine natura dezbaterii, dar recunoştea
unele cuvinte pe care le auzise în conversaţia dintre Bloch şi
Freud: pulsiune, nevroză, inconştient, cenzură...
Inapoindu-se în sala de curs, s-a strecurat lângă Bernstein
şi l-a întrebat pe un ton detaşat:
— Sigmund Freud, despre care vorbeai, este cel care are
cabinet în strada Berg, la numărul 18?
— Da! a exclamat Bernstein. Visez să-l întâlnesc într-o
bună zi! Cum voi avea bani, v o i... Ia stai aşa! II cunoşti?
— Da, da, a răspuns Adolf cu o anumită doză de vanitate,
e un prieten de familie.
Spera ca răspunzând astfel să ocolească întrebarea, nu să-i
provoace o asemenea reacţie lui Bernstein. Acesta nu i-a mai
dat pace până seara, interesându-se în sfârşit de persoana lui
Hitler, dovedindu-i afecţiune, propunându-i o mulţime de
servicii în schimbul unei simple întâlniri cu acel prieten de
familie.
Adolf era uimit.
Aşadar, poate că medicul nu era chiar şarlatanul pe care cre
zuse că-1 dibuise. Indiciile se strângeau în favoarea lui: respectul
pe care i-1 acorda doctorul Bloch, influenţa intelectuală pe care
părea să o exercite, amabilitatea lui Bernstein faţă de Adolf de
când aflase că acesta avea legătură cu Freud şi, mai ales, visul,
visul lui, primul pe care şi-l amintea după atâţia ani...
64
„Dacă, după cum prevăd, vei reîncepe să visezi, promite-mi
că vei reveni."
Zvâcnitoare, încăpăţânată, mereu mai puternică, mereu mai
limpede, fraza medicului i se răsucea în memorie facându-1 să
kc simtă vinovat.
A hotărât: se va întoarce a doua zi. îşi va respecta promi
siunea.
Şi a adormit satisfăcut, felicitându-se pentru devotamentul
său. înmulţea complimentele faţă de propria-i persoană pentru
a nu-şi mărturisi că o va face şi din snobism, doar de acum in
tra în casa unui medic celebru.
Numai că ziua următoare lucrurile nu s-au petrecut aşa cum
prevăzuse. Doctorul Freud s-a arătat rece, indispus parcă de su
netul vesel al soneriei şi, în pofida entuziasmului cu care Adolf
i-a anunţat ca pe o victorie faptul că visase, nu i-a dat întâlnire
decât peste zece zile.
„Nu-i mai pasă de mine", şi-a spus Adolf ieşind.
Dar, de fapt, să-i fi păsat vreodată?
Zece zile mai târziu, la cabinetul doctorului Freud s-a pre
zentat un A dolf docil şi cooperant, gata să-i povestească visul.
— Totul e-n ordine, băiete, cred că ştiu ce ai.
Sigmund s-a ridicat zâmbitor, mai relaxat decât oricând.
Şi-a aprins o ţigară din care a tras cu voluptate.
— Am înţeles de ce nu poţi vedea o femeie goală fără să
leşini. Ba chiar pot să-ţi dau o veste bună: peste câteva clipe,
imediat ce-ţi voi explica, vei fi vindecat.
65
— Ţânţarul se arde dacă vine prea aproape de flacără, răs
pundea Hider invariabil.
Tot aţa lăsa şi Wetti să-i scape, roşie toată, câteva mici ţi
pete pe care ea le considera proteste politicoase, dar care tre
buie să fi fost luate drept gemete preorgasmice de oricine ar fi
trecut pe coridor.
Hider impusese o regulă: Wetti nu trebuia să se uite la por
tret până când acesta nu avea să fie gata. însă degeaba tot şter
gea, relua, ştergea, rupea, relua, ştergea, în desenul lui, Wetti
tot cu o maimuţă se încăpăţâna să semene. Pentru a-şi impre
siona gazda, o îneca în cuvinte, o copleşea cu teoriile lui despre
artă. De altfel se contrazicea de la o zi la alta, dar nu conta, Wetti
era sensibilă la faptul că i se vorbea despre artă - conversaţie
elevată, demnă de o femeie din lumea bună —şi nu asculta nici
pe sfert din ce i se spunea.
Deseori, misterioasă, îi promitea să-i facă cunoştinţă cu „bă
ieţii ei“, „într-o zi“, „dacă va fi cuminte", de parcă i-ar fi anun
ţat vizita Sfântului Graal. Hider nu reuşea să afle cine erau acei
„băieţi ai ei“, nici ce se petrecea în timpul faimoaselor după-
amiezi de duminică organizate de Wetti.
în sfârşit, a căpătat dreptul la o invitaţie scrisă. Wetti i-a în
mânat-o cu o figură grăitoare, care părea să însemne: „nu ştiu
dacă într-adevăr o meriţi, dar tot ţi-o dau“ . După care a plecat
unduindu-şi şoldurile pe scări, cu crupa legănându-i-se când la
dreapta, când la stânga, la dreapta pentru a provoca gânduri
necuviincioase, la stânga pentru a le alunga. Pe la jumătatea trep
telor s-a oprit şi i-a spus călduros lui Hider:
— Să te îmbraci frumos, dragă Dolferl, „băieţii mei“ sunt
mereu foarte eleganţi.
în ziua stabilită, la ora cinci, H ider a coborât gâtuit de
emoţie la celebrul ceai duminical al lui Wetti, care părea să fie
orgasmul vieţii ei sociale.
în încăpere fremătau conversaţiile unor tineri bine îmbră
caţi, după cum îl anunţase Wetti, ba chiar prea bine îmbrăcaţi,
mirosind a douăzeci de parfumuri diferite, aducând în discuţie
66
/cce subiecte deodată, agitaţi, rapizi, ameţiţi chiar atunci când
arborau un surâs de neşters, niciodată cu adevărat atenţi la ceea
i c spuneau, cu privirile furate de detalii pe care Hitler nu le
sesiza, vânători la pândă, chiar dacă, în aparenţă, nici despre
vânătoare nu era vorba, nici despre vânat.
Hitler a fost bine primit. Mâini moi i-au strâns-o pe a lui,
I s-a făcut puţin loc pe canapele, obligându-1 să stea lipit de alţi
invitaţi. A vorbit însă puţin, nefiind în stare să susţină debitul
verbal atât de rapid al celorlalţi şi, în consecinţă, a zâmbit mult.
Wetti trona ca o regină a albinelor în mijlocul falşilor ei
trântori. Intre două macarons, aceştia lăsau iar şi iar să le scape
exclamaţii admirative referitoare la frumuseţea, la graţia ei,
râdeau în hohote exagerate la cea mai mică glumă a gazdei. O
iubeau, o adorau, o adulau. Wetti, copleşită de atâtea compli
mente, încălzită de privirile extatice, se deschidea larg, ca un
trandafir care cu prea mult timp în urmă fusese boboc.
Hitler se simţea gelos. Mai tăcut, mai necioplit, mai puţin
dedat convenienţelor decât tinerii care aveau întotdeauna o
bârfa ori o măgulire la îndemână, se întreba ce i-ar fi putut
aduce el lui Wetti. Acea fulgurantă după-amiază de duminică
i s-a părut că terfeleşte şedinţele lui cotidiene cu Wetti. Va veni
o zi când îşi va da seama de asta... la fel şi de lipsa de valoare
a desenului... şi cu siguranţă îl va alunga.
— Dolferl, ai un aer sinistru. Ai pierdut pe cineva? Eşti în
doliu? Sau ai trecut prin vreo despărţire?
Werner, un tânăr blond, înalt şi cu buze de copil s-a aşezat
alături de el. Puţin şocat să i se spună aşa, dintr-odată, pe nume,
Hitler nu a lăsat să i se vadă surpriza şi a zâmbit. încurajat,
Werner a continuat conversaţia:
— Cu ce te ocupi?
— Sunt pictor.
— Aha, deci tu eşti micul geniu despre care ne-a vorbit
Wetti?
— Chiar aşa a spus?
— Crede mult în talentul tău. Ce pictezi?
67
— Peisaje. Străzi.
O sclipire stranie a trecut prin ochii albaştri şi totuşi apatici
ai lui Werner.
— Şi nuduri?
— Da, desigur, şi nuduri, a răspuns Hitler cu aplomb, sim
ţind cum câştigă puncte.
— N u d u ri... masculine?
— Masculine. Feminine. Ambele îmi plac, a afirmat cu atâta
autoritate, încât Werner a rămas cu gura căscată.
Blondului i-au trebuit câteva secunde pentru a-şi veni în
fire. Apoi, revenindu-şi, a îndreptat către Hitler o privire admi
rativă - ştiu să apreciez performanţele la justa lor valoare - ,
s-a foit pentru a-şi face loc mai bine pe canapea, lipindu-şi ast
fel coapsa de a lui Hitler. Şi-a dres glasul.
— Ai citit vreodată Ostardi
Werner a luat teancul de reviste şi şi l-a pus pe genunchi.
Părea gata să-l protejeze.
— Ai putea să desenezi pentru revista noastră. Ne place să
reprezentăm eroi germanici. Ar trebui arătaţi cu torsurile goale,
în lupte drepte...
Vorbind despre acest subiect, s-a înroşit.
Hitler nu i-a răspuns. încurcat, simţea nevoia să dezaprobe
foaia antisemită, dar s-a limitat să ceară informaţii:
’ >
68
Respectivul „dintre noi“ l-a pus pe gânduri pe Hitler. La
cc comunitate s-ar fi putut referi Werner? Cărui grup aparţi
neau Lanz şi toţi aceşti tineri? Tineretul?...
Wetti a trecut pe lângă Adolf şi i-a şoptit la ureche:
— Ia zi, Dolferl, parcă s-ar lega cu Werner...
Le-a întins nişte biscuiţi şi a luat o mină de tandră dojană.
— Drăcuşori de copii, păi nu?!
S-a îndepărtat sau, mai degrabă, şi-a legănat şoldurile prin
tre fotolii, facându-le cu ochiul.
Hitler şi-a simţit trupul greu ca de plumb. Şi rece. îngheţat.
Imobil. începea să realizeze neînţelegerea. Fusese luat drept pe-
ilcrast. Se găsea în mijlocul unei adunări de pederaşti. Se lăsase
prins în capcană, trăind în eroare.
S-a ridicat pe neaşteptate.
— Nu mă simt bine. M ă întorc la mine în cameră.
— Vin cu tine, i-a şoptit Werner.
încordat, tremurând, cum numai unui bărbat extrem de tâ
năr i se poate întâmpla, în pragul tetaniei aproape, Hitler a tre
cut peste toate barierele din încăpere, picioare, fotolii, măsuţe,
taburete, platouri şi a ajuns, abia respirând, pe coridor. Spre
marea lui surpriză, nimeni nu a fost scandalizat văzându-1 cum
pleacă fără a spune o vorbă.
Lângă el, Werner a izbucnit într-un râs ascuţit.
— Hotărât lucru, rapid mai eşti.
— M ă duc sus să mă culc.
— Foarte bine, vin cu tine.
Hitler a parcurs câţiva metri pe scări înainte de a-şi da sea
ma că, într-adevăr, Werner se ţinea după el. S-a întors indignat.
— Ce faci? Tu unde mergi?
Dezorientat pentru moment de figura mânioasă a lui Hitler,
Werner nu mai ştia cum să reacţioneze. După care i s-a părut
că acesta glumea şi a urcat şi cele două trepte care îi despărţeau.
— Bine. Dacă trebuie să fie omul direct cu tine...
Hitler a simţit un corp lipindu-se de al lui şi o gură cău
tând-o pe a sa.
69
Nu-i venea să creadă ce i se întâmpla. Iute! Trebuie să reac
ţionez, şi-a zis. Să nu-l las! Să-l dau la o parte! Să-l împing! Şi
dac-o să cadă, cu-atât mai rău pentru el! Trebuie să reacţionezi
Să nu mă las...
Werner însă a dat el înapoi, oripilat, ţipând. Plastronul îi fu
sese acoperit de un terci gălbui şi moale. Hitler vomase pe el.
— Javră nenorocită! Deci e adevărat că eşti bolnav! Dolferl,
Dolferl, răspunde-mi, întoarce-te, nu m-am supărat pe tine.
Hitler însă o luase deja la fugă, refugiindu-se în camera lui.
Odată puse cele trei siguranţe la uşă, a început să se învârtă
furios în jurul unicului său scaun.
Nici nu ştia ce-1 uluise mai tare. Că fusese agăţat de un băr
bat? Că fusese luat drept un băiat din ăia? Că nu pricepuse su
ficient de repede? Că nu fusese în stare să-l respingă pe Werner?
Că vomase pe acesta? Ardea tot, totul în el era doar umilire.
Pe măsură ce-şi punea gândurile în ordine, pe măsură ce-şi
închipuia reacţii potrivite, începea să scape de durere şi îşi ve
nea în fire. în scurt timp, în minte nu i-a mai rămas decât esen
ţialul: Wetti. N u trebuia ca Wetti să creadă că era şi el din ăia...
Wetti trebuia să înţeleagă că Hitler nu aparţinea clubului ho
mosexualilor.
Ţinea ca ea să fie liniştită din acest punct de vedere —linişte
care ar fi şi a lui —, să fie convinsă că respectivele complimente
pe care i le făcea el, chiar dacă mai puţin hiperbolice şi mal rare,
erau sincere şi veneau din partea unui bărbat, a unuia adevărat,
un bărbat care doreşte femei... Oare-1 va crede? Cum să o con
vingă?
O idee simplă, strălucitoare, luminoasă: trebuia să-i facă o
declaraţie limpede lui Wetti.
De şase ori s-a spălat pe dinţi, s-a mai spălat încă o dată pe
tot corpul, a încercat, apoi a lăsat deoparte cele patru cămăşi,
şi-a pus pantalonii, şi şi-a dat pantofii cu atâta cremă, încât lăsau
urme la fiecare pas. Nu conta! Nimic nu era prea dificil! Trebuia
să se pregătească pentru a o convinge pe Wetti.
70
Pentru moment, începutul planului - partea cu spălatul -
ti era clară, urmarea mai obscură...
Păcat. Vom improviza.
îţi făcea curaj apelând la vocabularul militar.
Vom coborî. Vom ataca. Şi vom vedea cum evoluează bătălia.
Ţinea în mod deosebit la acel „noi“. Aducând mai mulţi
bărbaţi în fiinţa lui, va avea poate norocul ca măcar unul să ră
mână până la capăt.
La zece seara, ştiind că plecaseră toţi băieţii şi că, punctuală,
Wetti se ducea la culcare, a coborât scările fără zgomot.
După câteva bătăi în uşă, a auzit o voce somnoroasă:
— Cine e?! Ce s-a-ntâmplat?
— Sunt eu, Dolferl.
Ezitase, ar fi trebuit să spună Adolf, dar se temuse, în ultimul
moment, să nu pară prea ceremonios.
Uşa s-a deschis, iar în prag a apărut figura îngrijorată a lui
Wetti.
— Te simţi mai bine, Dolferl? Werner mi-a spus că eşti
bolnav.
Numai auzind numele lui Werner, A dolf ar fi trebuit să se
întoarcă pe călcâie. Trecutul îl plesnea peste faţă, efeminatul
acela oribil se lipea pentru a doua oară de el. Chiar nu mai poate
scăpa de el?
Curajos, şi-a luat avânt, decis să ignore întrebarea.
— Wetti, am ceva să vă spun.
— Ce, Dolferl?
— Ceva foarte important.
Nu reuşea să-şi ducă mai departe discursul şi a bătut iritat
din picior. Wetti şi-a închipuit că Adolf nu vrea să vorbească
pe culoar.
— Intră, dragul meu Dolferl, intră. Şi nu te uita la mine,
tocmai mă pregăteam să mă culc.
Hitler a pătruns în salon alături de ea.
— Eeei? Despre ce e vorba? O să-mi pierd minţile de atâta
îngrijorare, a zis Wetti, ale cărei ton, cuvinte şi comportament
71
afectate nu lipseau nici acum, supralicitate de data asta, precum
o actriţă aflată la prima citire a unei piese de teatru.
— Păi, eu...
— Da?
— Vă iubesc.
Wetti a ezitat o clipă, cu gura deschisă, temându-se să nu
greşească următoarea replică. S-a hotărât să-i zâmbească larg,
matern.
— Şi eu te iubesc, dragă Dolferl, şi eu te iubesc tare mult.
Pronunţase „tare mult“ cu o oarecare ezitare. Hitler a con
chis că putea merge mai departe.
Executarea, băieţi! Câmpul e liber.
— Nu, Wetti, a articulat el cuvintele exagerându-le tonul,
eu nu vă iubesc „tare mult", vă iubesc pur şi simplu.
Wetti a încremenit.
încărcaţi! Ia să facem cum a făcut Wemer cu noi! Cu toţii la
atac!
încordat, Hitler a făcut cei doi paşi care-1 despărţeau de ea
şi a strâns în braţe stângaci trupul masiv.
Ca un balon care se dezumflă, Wetti i-a alunecat printre
mâini şi s-a prăbuşit gâfâind pe podea. Pe Hitler îmbrăţişarea
îl sleise şi acum parcă nici nu ar fi existat. Târându-se pe covor,
Wetti plângea cu lacrimi mari.
— Dolferl... Dolferl... Vai, ce dezamăgită sunt.
Hitler a crezut că n-a auzit bine. Batalionul lui de soldaţi a
reacţionat într-un glas înlăuntrul lui, făcându-1 să exclame:
— Pentru numele lui Dumnezeu, dar de ce dezamăgită?!
Ochii umezi şi umflaţi ai lui Wetti l-au privit lung pe tânăr.
— Mi-am închipuit că eşti ca ei, ca băieţii mei. Altfel n-aş
fi... Vai, nu, niciodată nu aş fi fost atât de drăguţă cu tine...
Nu ţi-aş fi pozat niciodată... Ah, D oam ne... Ce trist!
Ceea ce a urmat l-a descumpănit. Wetti a început să scân
cească mai rău decât un sugar, abia respirând între două ţipete,
cu gura căscată, stacojie la faţă, cu pleoapele strânse, inundată
de lacrimi.
72
Hitler a trezit-o pe doamna Stolz, vecina, i-a încredinţat-o
|>e Wetti, apoi a urcat la el în cameră satisfăcut. Nici nu mai
conta reacţia bizară a lui Wetti, îi arătase el cine era. îşi înde
plinise datoria de bărbat. Era mulţumit.
Şi a căzut într-un somn de plumb.
— Te deranjează ţigara?
Doctorul Freud aspira fumul havanei cu un plescăit sec
care te ducea cu gândul la deschiderea dificilă a unui borcan
cu dulceaţă.
— în visul tău, doctorul Bloch joacă rolul tatălui, însă al
unui tată tiranic, care-şi striveşte fiul, nu invers, al unuia bine
voitor, liberal, vesel, atent, care-şi ajută băiatul să pătrundă în
lumea adulţilor. Venind după tine în trăsură, deţine toate sem
nele distinctive ale plăcerii: prin smoching exprimă petrecerea,
prin şampanie veselia, prin cântece superficialitatea. Destinaţia
necunoscută spre care te poartă este femeia.
Freud a tras iarăşi din havană. O făcea cu un zgomot al gu
rii copilăresc, apăsându-i capătul pentru a extrage fumul mai
bine, sorbindu-1 cu lăcomie, urmărind cu beatitudine traiec
toria interioară a norului lăptos şi râgâind parcă. înghiţea fu
mul fără a-1 mai da afară. Unde să se fi dus?
— Pe urmă aţi coborât din trăsură pentru a urca într-o gon
dolă. Apa lipsită de valuri, neagră şi liniştită, pe care ai plutit
este imaginea sexualităţii tale.
— Poftim?
— Până acum ţi-ai refuzat viaţa sexuală, ţi-ai îndiguit pul-
slunile, ai încercat să le ucizi sau, cel puţin, să le adormi. Aceasta
r situaţia dorinţelor tale la începutul visului. Situaţie de care
Insă îţi doreşti să scapi intrând în palatul misterios.
Adolf tremura de plăcere, avea senzaţia că-şi retrăieşte visul
pe un alt plan, pe un palier mai intelectual. Fără culori, într-o
lumină albă, vie, mercuriană, cu volume reduse la nişte linii,
şl totuşi îşi regăsea intacte emoţiile, ba chiar mai proaspete,
mai tranşante, mai bine decupate.
73
— Ar fi de crezut că acea clădire era un bordel, însă, în lo
gica ta, este vorba mai degrabă de o casă a femeilor sau, mai
bine, de casa Femeii. întreaga construcţie, obscură, întunecată,
secretă, cu scări care zboară spre nu se ştie unde simbolizează
Femeia. Este alcătuită din trei etaje pe care le vei sui, iar la ie
şire vei fi făcut o adevărată călătorie iniţiatică.
Freud s-a aplecat încruntat spre Adolf.
— Suflă.
Surprins, Adolf a deschis gura şi a făcut ce i s-a cerut. Aerul
a reînceput să circule prin el. Fusese atât de pasionat de po
vestea lui Freud, încât uitase să mai respire.
— Primul grup de femei pe care l-ai întâlnit, doamnele ace
lea împodobite, care te ciupeau şi te sâcâiau sunt păsări, papa
gali, exact ceea ce grecii din Antichitate numeau „barbari*1,
adică fiinţe care nu vorbesc aceeaşi limbă cu oamenii. Aşadar,
pentru tine femeia este străinul absolut. Pentru tine, femeia e
un animal.
Gata, doctore, hai că m-aifrecat destul la cap, dâ-i mai departe!
— Al doilea grup de femei, a continuat fără grabă Freud, ex
primă conflictele din viaţa ta intimă. Doamnele acelea aproape
dezbrăcate, deci gata pentru dragoste, acele amante potenţiale
se sperie când te văd sosind. îţi repetă strident numele şi în
cearcă să se apere de loviturile pe care se pregătesc să le pri
mească din partea ta. Doctorul Bloch restabileşte adevărul: aşa
e, te numeşti Hitler, însă eşti fiul lui Hitler, nu tatăl Hitler,
nu trebuie să fiţi confundaţi. Ai refuzat întotdeauna să-ţi
vorbeşti de rău tatăl, lucru absolut lăudabil, Adolf, dar care te
face să suferi. Mai bine mi-ai povesti toate scenele violente la
care ai asistat.
— N u ... Eu nu...
— Ia spune, Adolf, despre asta este vorba, nu te bătea doar
pe tine, pe fraţii şi pe surorile tale, ci şi pe mama ta?
Adolf a amuţit.
Doctorul Freud privi iritat la havana care nu mai fumega,
luând ca pe un atac direct la persoana lui faptul că se stinsese.
74
— Aşadar, pentru tine violenţa este modelul relaţiei de iu
bire. Or, de fapt, refuzi să fii călăul femeilor, refuzi să fii călăul
propriei tale mame. Pentru a nu ajunge un monstru, în vis, ai
simţit o durere ascuţită între picioare, adică te-ai castrat. Mai
bine să fii înger decât om!
Adolf a resimţit prosteşte bucuria inefabilă de a se auzi de
scris drept un băiat bun.
Freud a îndreptat spre el un deget acuzator.
— Cine vrea să fie înger face o mare prostie. Până una-alta,
i u eşti cel care suferă. Dar dacă o vei ţine tot aşa, până la urmă
li vei face să sufere şi pe ceilalţi.
— Vi s-a stins ţigara, a gemut Hitler.
— Ştiu, a răspuns rece medicul.
în atmosfera din jur totul freamătă. Emoţiile înţeapă, zboară,
n-au astâmpăr, izbindu-se de cei doi bărbaţi.
— La etajul trei, doctorul Bloch te-a condus la o femeie
aproape dezbrăcată. Din cauza mamei tale care a suferit atât
de mult, fără să vrei legi feminitatea de boală: femeia din vis e
culcată, vegheată de o simplă lumânare, fără vreo reacţie la
chemările din afară. Dezbrăcând-o, doctorul Bloch îţi explică
faptul că a venit timpul să devii bărbat - femeia îţi aparţine.
Ic obligă să o atingi. Când îi pipăi sânul, se petrece un lucru
esenţial: femeia deschide ochii şi îţi surâde. Ceea ce înseamnă
că te acceptă. Dar şi, mai ales, că nu i-ai făcut nici un rău.
— Un rău? Păi nici nu mă gândeam că i-aş fi putut face
vreun rău.
— Ba da! Şi încă asta te-a emoţionat atât de puternic, încât
ic-ai trezit. Ai supt la sân?
— Poftim?
Adolf se mira şi el de dificultăţile pe care le avea uneori în
comunicarea cu medicul. întrebările acestuia îl iritau şi îl sur
prindeau într-o asemenea măsură, încât cerea să-i fie repetate
pentru a avea timp să le accepte.
— Da.
— Şi sora ta mai mică a fost hrănită la sân de mama voastră?
— Nu.
75
— De ce?
— N u ştiu. Sora mea a fost dată unei doici. Mama era...
obosită.
— Da, atât de obosită, încât, ceva mai târziu, a făcut un
cancer la sân din cauza căruia a şi murit. Din care moment te-ai
simţit vinovat. Convins că tu, Adolf, eşd acela care, sugând sânul
mamei, ai golit-o de forţa vitală. Fals! Adolf, mă auzi: e fals!
Adolf simţea o linişte bizară. O putere necunoscută îl în
văluia. Şi respira mai liber.
— Nu, Adolf, nu ţi-ai ucis tu tatăl, chiar dacă i-ai dorit moar
tea, ca orice alt băiat. Nici mama. Amândoi au murit din cauze
naturale. Nici un soi de vinovăţie nu trebuie să-ţi încarce viaţa
şi să ţi-o rateze. Ai dreptul la fericire.
Lacrimile se scurgeau pe obrajii lui Adolf fără ca acesta să-şi
fi dat seama. Spălându-1 de trecut, de spaime, de dureri. Toale-
tând nou-născutul.
Freud asista binevoitor la a doua naştere a băiatului. Fără
scalpel, fără incizii, fără să sfâşie carnea şi să verse sânge, vin
decase un individ disperat. Pe divanul lui se întinsese un ado
lescent, de pe divanul lui se ridicase un bărbat. Dispăruse un
spectru, spectrul a ceea ce ar fi putut fi Adolf Hitler în absenţa
terapiei. „Fără îndoială un nefericit, şi-a zis Freud, poate chiar
un criminal. Cine ştie? Hai să nu ne lăudăm prea tare.“
Freud şi-a privit havana stinsă dintre degete şi s-a gândit la
două lucruri: în primul rând că pentru nimic pe lume nu şi-ar
fi schimbat meseria, în al doilea că totuşi ar fi trebuit să se lase
de fumat.
A luat un chibrit foarte lung şi a încercat să-şi reaprindă ha
vana, care, de acum, asemenea unui cadavru, puţea rece a cenu
şă si refuza să reînvie.
> »
76
Hitler făcea mai departe schiţe pentru portretul lui Wetti, cu
creionul lui neascultător.
— Ţi se pare că sunt frumoasă?
— Dar e evident, pentru numele lui Dumnezeu!
— Mă vrei?
— Nu-mi retrag cuvintele.
Până şi el observa modul milităros şi aspru în care acţiona
Imediat ce se apuca să vorbească despre iubire. Intonaţia de
venea tranşantă, peremptorie, definitivă, lipsită, desigur, de ro
mantism, nu şi de autoritate şi de virilitate. Wetti se înfiora,
visătoare, sub asalturile verbale.
— Bine, Dolferl, dar ştii că aşa ceva este imposibil.
— Imposibil? Ce m-ar putea împiedica să vă iubesc?
Şi-a mâzgălit înfuriat foaia: o conspiraţie a creionului, gu
mei şi hârtiei îl împiedica să fixeze chipul ei în caiet.
— Ba e imposibil, Dolferl, n-am cum să fiu a ta, şi-o şui şi tu.
Fireşte că ştia, din moment ce, în fiecare după-amiază,
Wetti se-ntorcea iar şi iar la aceeaşi poveste.
— N-am cum să fiu a ta fiindcă... am renunţat definitiv>
la bărbaţi.
După care, invariabil, urma epopeea dureroasă a mariajului
ci ratat. Bărbatul acela coleric şi păros cu care a fost obligată să
se mărite. Săruturile lui care, în timpul logodnei, îi întorceau
stomacul pe dos. în sfârşit, oribila noapte a nunţii, corpul de
urangutan care i-a sfâşiat vintrele, care horcăia, ejacula, împroşca.
Ruşinea ei matinală, din clipa în care cearceaful cu hidoşeniile
de pe el a fost expus la fereastră. De unde şi hotărârea de a o
termina cât mai repede cu acel bărbat, apoi cu toţi bărbaţii. Iar
ura i s-a îndreptat împotriva propriului trup din momentul în
care a fost dată pe mâinile acelui călău. A trăit disperarea. în sfârşit,
o imensă linişte în dimineaţa în care a aflat că devenise văduvă.
— Dolferl, înţelegi, de-acum e prea târziu. Chiar dacă ţin
foarte mult la tine, ai sosit prea târziu.
Wetti detesta atât de mult dorinţa bărbătească, încât nu mai
frecventa decât homosexuali, pe care-i ştia dezinteresaţi de
femei. Aceştia onorau feminitatea fără a o murdări.
77
Pricepi, Dolferl, într-un fel le sunt mamă, chiar dacă încă
nu am cu adevărat vârsta necesară.
Această parte a poveştii îi plăcea cel mai puţin lui Hitler. în
ghiţea greu vecinătatea pederaştilor şi încă şi mai puţin faptul
ca putuse fi luat drept unul dintre ei.
— Wetti , ceea ce simt pentru dumneavoastră e ceva puter
nic şi pur. Ceva ce nu are nimic de-a face nici cu soţul tău, nici
cu complinieriteje mondene ale băieţilor tăi... E u ...
Taci. Nu vreau să te mai ascult.
Protesta tristă şi sentimentală. Falsa ei mânie avea ceva ce
ţinea nu atât de cochetărie, cât de tulburare. Lungea fraza,
racana-o sa nu sune a refuz, ci mai degrabă a complicitate, lă
sând parcă să se citească printre rânduri: „Aud foarte bine ce
spui şi, în fond, nu-mi displace.1*
L,eea ce era suficient pentru a-1 satisface pe Hitler. Lipsit
de orice fel de experienţă, ar fi fost copleşit de o eventuală ac
ceptare şi nu ar fi ştiut ce să facă cu ea. Cu atât mai mult cu
cât dorinţa lui pentru Wetti ţinea mai mult de poză decât de
realitate. Crezuse potrivit, în duminica fatală, să-şi strige sus şi
tare înflăcărarea pentru a nu fi confundat cu pederaştii. Odată
însă obţinută recunoaşterea, nu a simţit nevoia de a merge mai
departe. Din punctul lui de vedere, era iubitul oficial al lui
Wetti. Asta considerau şi ceilalţi chiriaşi din strada Felber, de
la numărul 22. Duminica, tot asta era şi pentru homosexuali.
Ba poate chiar şi pentru Wetti însăşi...
Printr-o mie de gesturi binevoitoare îşi dorea să-l facă pe
Hitler să uite ceea ce nu-i dăruia. Acesta nu se sfia să tragă fo
loase şi s-o faca sa simtă, prin exprimarea exagerată a senti
mentelor, cât de mult putea să o iubească pentru a-i îndura
respingerea. Şi atăt a profitat, încât Wetti s-a transformat ex
trem de repede în mamă şi servitoare.
Hrănit şj spălat de ea, descărca tot mai puţine bagaje în
gară, doar atât cât era necesar pentru a-şi putea plăti camera, şi
avea cateva ceasuri doar pentru el, în timp ce Wetti îl credea
la Academia de Arte Frumoase.
78
După părerea lui Hitler, totul mergea bine: era aşadar un
tânăr pictor promiţător şi amantul unei preafrumoase văduve
care-1 întreţinea. Aparenţele îi erau de-ajuns şi ar fi considerat
cu totul deplasat să fi fost trezit la realitate pentru a i se de
monstra că pictorul nu picta, amantul nu (acea dragoste cu
amanta, iar văduva avară îi percepea totuşi chiria. întreaga rea
litate era învăluită de felul în care el o percepea, acoperind-o
cu o pătură ca de zăpadă.
Unica problemă care se încăpăţâna să rămână o problemă
era blestemata asta de schiţă.
— Cred că portretul acesta va fi unul dintre cele mai fru
moase pe care le-am văzut vreodată! exclama deseori Wetti cu
un lirism naiv împrumutat de prin romanele de citit în tren.
Lui Hitler îi era din ce în ce mai greu să-şi ascundă caietul de
schiţe. Wetti devenea tot mai îndrăzneaţă, se apropia de el, îl
agasa, îl urmărea, dorea să descopere cum o vedea Dolferl al ei.
Hitler a avut un reflex de supravieţuitor. Profitând de un
moment de neatenţie, i-a sustras lui Wetti o fotografie din-
tr-un sertar. A alergat în Prater şi şi-a ales unul dintre artiştii
şi studenţii care-şi propuneau serviciile turiştilor. A optat pen
tru cel mai bătrân dintre portretişti - lucru care-1 umilea ceva
mai puţin - şi i-a întins fotografia lui Wetti şi caietul lui de
schiţe.
O oră mai târziu, pentru doar câţiva helleri, era în posesia
lucrării.
In aceeaşi seară a început şedinţa zicând:
— Cred că mă apropii de final.
— Sigur?
— Poate...
Pentru a-şi desăvârşi înşelăciunea, a încercat să lucreze pu
ţin, trăgând câteva linii peste portretul deja executat. După
vreo trei minute a constatat îngrozit că era pe cale să-şi dete
rioreze comoara obţinută atât de scump.
— Uită-te!
A ţâşnit de pe scaunul lui, s-a aşezat la picioarele lui Wetti
şi i-a oferit desenul.
79
Femeia a rămas uluită, s-a roşit toată, a lăsat să-i scape câ
teva ţipete scurte, iar ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Ce minune!
Se recunoscuse.
Era nebună de bucurie şi nu şi-a mai lăsat poetul să plece
toată seara. I-a gătit, s-a dus după ţigări, i-a luat lenjeria la spă
lat, l-a servit cu o tescovină veche, făcută în familie şi, pe la mie
zul nopţii, s-a apucat să-i facă ghetele cu cremă. Recunoscătoare,
convinsă că a intrat în posteritate, dădea pe-afară de energie şi
se apucase neobosită să facă unicul lucrul la care chiar se pri
cepea, treabă în gospodărie.
La jumătate de ceas după miezul nopţii s-a oprit din frecat,
epuizată, gâfâind, şi i-a mai turnat un pahar lui Hitler, care le
nevea într-un fotoliu, aruncând iarăşi o privire admirativă spre
schiţa care trona pe bufet.
— Spune-mi, Dolferl, asta înseamnă că sunt oarecum muza
ta?
Abia mai mişcându-se din cauza alcoolului şi a digestiei,
Hitler încuviinţă din cap.
— Sigur că eşti muza mea, Wetti. Muza mea.
Are dreptate.
M uză sună mai frumos decât sclavă.
80
Adolf tremura cu vitejie. Trebuia să-şi îndeplinească misi
unea cu orice preţ, era vital.
Imediat ce părăsise cabinetul lui Freud, avusese sentimente
i ontradictorii, dar toate violente. Mai întâi, timp de trei zile, îl
Inundase bucuria: vindecat de o veche culpabilitate, veche încă
tlIn pubertate, umbla ca un prizonier proaspăt eliberat - în
dftrşit lumea era a lui. Apoi a descoperit teribila singurătate în
t are trăise până atunci: Iară părinţi, fără prieteni, fără logodnică,
lără apropiaţi cărora să li se fi putut confesa, fără vreun adult
i arc să-i fi servit drept model. Pentru a-şi apăra stările maladive
şi secretele, A dolf se izolase ani la rând, îşi ridicase un turn,
tăiase căile de acces, un turn din care domina totul, un turn de
unde vorbea, un turn din care tăcea, un turn unde nimeni nu
se putea apropia de el şi din care îşi dorea acum să sară.
în cele din urmă, femeia a ieşit de la Academie înfăşurată
intr-un mantou de catifea neagră. înainta clătinându-se pe to
curile înalte şi subţiri, verificându-şi echilibrul, asigurându-se
la fiecare pas că pe jos nu era gheaţă. Lucrul acesta l-a mai li
niştit pe Adolf: modelul nu mai avea puterea pe care-o emana
Imediat ce se dezgolea.
Atunci a ţâşnit din spatele copacului.
— Doamnă, doamnă, am ceva să vă rog.
— Ne cunoaştem? l-a întrebat.
— Sunt studentul care leşină de fiecare dată la cursul de
desen. Aş vrea să vă rog ceva.
Chipul modelului s-a luminat, adolescentul îi trezea amin
tiri plăcute. Se bucurase că, după atâţia ani petrecuţi dezbră-
cându-se în faţa indiferenţei generale, nuditatea ei producea
efectul unei bombe. Fiecare leşin al adolescentului îl trăia ca
pe o victorie personală. Regreta că acesta nu mai venea, şi re-
intrase în vechea rutină, adoptând poziţii inconfortabile, între
cererile stupide ale cadrelor didactice şi glumele deocheate ale
acelor mucoşi plini de bube.
Aşa că a zâmbit, pentru a-1 încuraja să spună ce avea de spus,
visând chiar, pentru o clipă, ca băiatul va leşina iarăşi, uitând
ce voia de la ea.
81
— Aşadar: trebuie să revin la cursul de nud, fiindcă am ne
voie de el pentru studiu şi pentru că toată lumea râde de mine.
Prin urmare, ar trebui să mă antrenez.
— Nu-nţeleg.
— Vă dau cât îmi veţi cere, însă trebuie să pozaţi numai pen
tru mine, înainte să mă întorc şi să vă desenez în sala de curs.
Femeia a căzut pe gânduri. Ar fi acceptat pe loc să presteze
nişte ore suplimentare bine plătite, dar şi-a amintit de propriile
trăiri atât de puternice, semănând cu orgasmul, pe care le re-
simţise când tânărul leşina. N u se hotăra să elimine eventua
litatea unei astfel de plăceri.
— Ţi-aş putea propune pe altcineva...
— N u dumneavoastră?
— Nu, ci pe...
Şi-a muşcat buzele, fiind cât pe ce să zică „pe nepoata mea“,
şi a continuat:
— Pe verişoara mea. Pe Dora. Şi ea face aceeaşi meserie.
Modelul s-a gândit la viitorul său triumf: adolescentul se
va întoarce la şcoală după ce o va fi pictat iar şi iar pe gâsculiţa
de Dora, se va considera vindecat, dar în momentul în care
ea, femeia, adevărata femeie, cea fatală, îşi va scoate chimo-
noul, îl va apuca din nou sfârşeala. Ce scenă! Ce mai spectacol!
— Bine, a răspuns Adolf, care oricum nu avea un plan de
rezervă.
Cu Dora s-a întâlnit a doua zi, la cafeneaua Mozart, unde
plutea un miros greţos de lapte prins cu nuci de pecan. A fost
uimit: fata era de-o vârstă cu el.
— Ai mai pozat?
— Da, sigur că da.
— Cât ceri?
Fata i-a declarat o sumă modică, lucru care nu i-a prea in
spirat încredere lui Adolf. Era prea tânără şi afacerea prea con
venabilă, avea senzaţia că era tras pe sfoară.
Cu toate acestea, Dora era frumuşică, pielea îi era albă ca
neaua, părul de aur roşu, numai că vorbea cu buzele umede,
82
un accent ciudat îi deforma silabele, avea nasul roşu din pri
cina gerului, iar paltonul şi mănuşile fără degete îi erau groaz
nic de găurite.
A fost atât de greu să o ducă în camera lui fără ca doamna
Zakreys să-şi dea seama, încât Adolf nici nu a avut timp să se
gândească la propria spaimă. Nu a apărut decât odată încuiată
uşa, când a înţeles că fata urma să se dezbrace în faţa lui. A
băgat nişte lemne în sobă ca să se facă mai cald.
— îmi dai banii? a şoptit Dora scoţându-şi paltonul.
M ai lasă-mă puţin, să-mi trag sufletul, i-a răspuns Adolf în
gând, căutând banii.
După ce a rămas doar în lenjeria intimă, fata i-a luat, i-a
băgat în geantă, apoi s-a uitat la Adolf cu o expresie încurcată.
— Voiam să-ţi zic ceva. Am o problemă.
— Poftim?! a exclamat el.
Ridicase vocea. S-a calmat şi a repetat încet, de parcă nu ar
fi fost auzit:
— Poftim?
Ghicise pe loc că primise marfa de duzină, ştia că fata avea
o tară anume.
— Adică...?
Modelul ezita.
Creierul lui Adolf rumega posibilităţile: avea vreo erupţie
pe piele, picior de lemn, era pentru prima oară şi nu voia să
pozeze nud... Ce catastrofa urma să-i anunţe?
— Am tendinţa de a adormi în timpul şedinţelor de pozat.
Lui Adolf nu-i venea să-şi creadă urechilor. Fata a făcut un
semn către soba fumegândă.
— Din cauza căldurii. Cum dau de cald, cum mă simt bine
şi, normal, adorm.
Apoi, cu un gest neglijent, şi-a scos cămaşa şi a rămas com
plet goală.
O stare confuză l-a paralizat pe tânăr. Fata, de o somptuoa
să frumuseţe, îl privea rugător, ca un copil prins greşind, atentă
doar la propriile cuvinte, aproape fără să conştientizeze că
83
terminase cu dezbrăcatul. N u exista nici o legătură între sâni,
fese, pântec, pubis şi chipul neliniştit, aplombul siluetei răvăşi
tor de bine împlinite, vădite, feminine şi ochii care implorau nu
aveau nimic în comun.
— Deci?
Aştepta un răspuns.
Adolf pierduse firul conversaţiei. A tresărit şi şi-a dat seama
că medicul avusese dreptate: nu leşinase. A zâmbit, bucuros de
victorie.
— Deci?
Fruntea Dorei se încrunta îngrijorată.
— Deci totul e-n ordine! a exclamat Adolf H. referindu-se
la propria stare.
Dora a oftat relaxată.
— în ce poziţie să stau?
Adolf şi-a pierdut cumpătul. Nici în vis nu-şi imaginase că
ar fi putut ajunge atât de departe. A bâiguit un:
— Cum vrei tu.
— Atunci îţi propun să începem cu cele în care stau culcată,
iar dacă adorm nu o să te deranjeze.
S-a întins pe patul lui Adolf şi şi-a lăsat capul pe braţ.
Tânărul s-a dus în celălalt capăt al camerei şi a început să
deseneze.
Toată viaţa am să desenez, am să pictez şi-am să sculptez nu
mai femei, şi-a zis. M i-am descoperit vocaţia.
— Poţi poza aşezată, te rog?
Dora nu i-a răspuns. Adormise.
Adolf s-a lăsat pe vine, la marginea patului, pentru detalii.
Exact ca în visul iniţiatic, se găsea foarte aproape de o femeie
aţipită.
Şi, tot ca în visul iniţiatic, îşi dorea să atingă femeia care
aţipise.
Mâna i-a plecat, aproape împotriva propriei voinţe, pe dea
supra trupului care-1 invita să-l mângâie: rotunjimea umărului
chema palma, carnaţia omoplaţilor cerea dezmierdarea, talia
84
subţire impunea îmbrăţişarea, şoldurile ordonau alintul, fesele
obligau la drăgălăşenii. Degetele i s-au lăsat pe ceafa fetei, iar
I)ora a tresărit.
— M-ai atins? a întrebat ea trezindu-se morocănoasă.
— N u te-am atins. Te-am trezit.
— Vai, iartă-mă, i-a răspuns coborând privirea.
Adolf descoperea că figura care, la început, i se păruse dră
guţă, însă banală, atunci, în cafeneaua Mozart, nu-şi găsea ra
ţiunea de a fi decât integrată în ansamblu, dăruind rotunjime
şi bun-gust unei morfologii puţin cam alungite şi afectate.
Dora a zâmbit.
— Vrei să-mi schimb poziţia?
— Eh...
Fata s-a rostogolit pe pat, spre el. Ochii lui Adolf erau la
douăzeci de centimetri de sânii ei.
— Da, foarte bin e... Te voi desena aşa. Nu te mişca.
N u s-a mişcat.
Nici Adolf.
Constata cu spaimă că toate gândurile lui privitoare la acea
fată erau aţintite către pântecul ei. Dacă Adolf s-ar fi ridicat,
Dora i-ar fi descoperit parul care-i deforma prohabul.
— Ce faci? l-a întrebat.
— Mă gândesc.
Fata a aprobat din cap cu seriozitate, ca pe o fatalitate în
fiorătoare.
A trecut ceva timp. Adolf se concentra asupra lucrului care-1
jena, iar unicul rezultat era sporirea jenei.
— Şi la ce te gândeşti?
— La faptul că nu am mai văzut niciodată ceva mai frumos
decât tine.
Obrajii, gâtul şi pieptul Dorei s-au făcut trandafirii. Să fie
desenată în toate felurile nu era nimic nou, dar să fie admirată,
asta da, o flata. Un fior de pudoare a străbătut-o din creştet până-n
tălpi: de parcă acum descoperea că era goală.
— Ştii, dacă mă plăteşti, pot rămâne să dorm aici la noapte.
85
Adolf s-a uitat la ea uluit. închipuindu-şi că l-a şocat, fata a
încercat să se justifice:
— Bine. Dacă vrei, rămân fără nici un ban.
Adolf a priceput doar în acea clipă ce i se propunea. S-a în
roşit ca focul şi a întors capul: ce era de făcut? Panica îi tăia
respiraţia.
Dora s-a apropiat, i-a mângâiat şuviţa care îi cădea pe frunte,
apoi şi-a lipit buzele de ale lui şi l-a tras după ea în pat.
în pragul apoplexiei, Adolf s-a lăsat călăuzit de mângâierile
Dorei.
Şi a descoperit totul. N u cunoştea trupul femeii, dar nici pe
al bărbatului în timpul iubirii. Era parcă încurcat de el însuşi.
Prea multe lucruri dădeau pe-afară din el, inclusiv picioarele,
genunchii, coatele, şoldurile. Se temea să nu-i facă rău sau că nu
o să se descurce.
Răbdarea expertă a Dorei dădea de capăt tuturor stângăciilor,
înţelesese rapid că avea de-a face cu un virgin. Numai că acel vir
gin era austriac şi pictor, ceea ce o impresiona pe micuţa ce-
hoaică săracă, simplu model ocazional. Avea senzaţia că se culca
în acelaşi timp cu întreg Imperiul şi cu toată Academia. Cor
voada se transforma în misiune sacră din care avea să iasă în
nobilată. Prin urmare se străduia să-l metamorfozeze pe puştiul
îngrozit, de o înflăcărată stupiditate, într-un amant aproape de-n-
ghiţit. în acelaşi timp, îşi verifica superioritatea feminină. Deşi
erau de-o vârstă, ea conducea îmbrăţişările, ea-1 învăţa ce e
dragostea. Aventura aceasta i se părea mai degrabă plăcută decât
searbădă, întrucât mai câştiga astfel ceva stimă faţă de ea însăşi.
Adolf învăţa încercând să lase să se creadă că ştia. După o
a şasea înlănţuire, epuizat, a rămas întins o vreme alături de
ea. Avea senzaţia că ultimele două ori nu se descurcase deloc
rău, ceea ce-i îndreptăţea un acces de sinceritate.
— Ştii că pentru mine a fost prima oară?
— Ei nu?! s-a prefăcut Dora mirată.
— Ba da.
De fapt, nu despre un acces de sinceritate era vorba, ci de
spre unul de mândrie.
86
Odihnindu-se cu capul pe pernă, cu părul răvăşit, cu ochii-n
tavan, Dora se întreba - fără o excesivă curiozitate - dacă
Adolf avea să devină tandru acum, ca unii bărbaţi după ce fă
ceau dragoste, dacă avea să-şi înlocuiască gesturile cu vorbe şi
să-i susure la ureche fraze dulci şi înflăcărate.
După părerea ei, nu ar fi fost genul lui Adolf, care, mai de
grabă, alterna entuziasmul cu mâhnirea. Totodată, era vorba
despre botezul sexului. Or, o astfel de revelaţie îl făcea întot
deauna volubil pe virgin. Era de văzut. Şi de aşteptat.
— Mâine am să mă duc să cumpăr flori, a murmurat Adolf.
„Ia te uită, m-am înşelat, s-a gândit fata. E mai mult genul
delicat. Ce surpriză plăcută!11
— Da, am să cumpăr un buchet uriaş de flori.
Devenea încântător. Nici unul dintre amanţii ei de la pai
sprezece ani nu se gândise să-i dăruiască flori.
— Le voi oferi doctorului Freud.
— Poftim?
— Doctorului Freud. Un doctor evreu pe care-1 cunosc. îi
datorez clipele pe care le-am petrecut.
Dora s-a întors cu faţa la peretele verzui şi, Iară să-i pese, a
tras toată perna la ea, închizând pleoapele şi dorindu-şi să
adoarmă cât mai repede. N u, într-adevăr, figura cu doctorul
evreu nu i se mai făcuse niciodată.
*
87
orice ca scurtele clipe petrecute împreună să fie reuşite. După
ultima prăjitură, o anunţa că urcă la el în cameră să citească.
Atunci ea îl ruga să mai rămână, oferindu-i un kirsch, un li
chior de pere şi o havană, umplând de perne cel mai bun foto
liu din salon şi lăsându-se şi ea pe scăunelul pe care-şi sprijinea
de obicei picioarele. Hitler bombănea, prefăcându-se că refuză,
făcând-o să simtă clar că timpul pe care i-1 consacra ei, o simplă
muritoare, ar fi fost un timp smuls zeului Artelor şi zeului
Gândirii, dar, până la urmă, accepta. Se întorcea cu respec
tivele volume şi citea, lăfăindu-se şi fumând, sub privirile pier
dute ale lui Wetti. Chiar citea? Ochii îi alunecau, rătăciţi, peste
cuvintele culcate în pagină şi nu le trezea, lăsându-le să som
noleze în cireada paragrafului. Era mai mult un paznic al căr
ţilor decât un cititor al lor. Rareori paginile se însufleţeau şi
începeau să vorbească. Atunci când o făceau, Hider intra într-un
soi de transă. Vibra. Nu ideile, ci pasiunile le împărtăşea. Nu
autorii inteligenţi îi plăceau, ci aceia contagioşi. Nietzsche şi
Schopenhauer îi transmiteau dispreţul lor faţă de oamenii obiş
nuiţi, îl infectau cu superioritatea lor, îi comunicau morbul
critic. Ce nevoie ar fi avut să-şi lărgească cercul cunoştinţelor?
Când deschidea acele pagini, ştia că avea să regăsească emoţii
fundamentale, să freamăte de indignare, să tremure de suspiciu
ne. îşi masturba spiritul tot aşa cum orice adolescent întârziat
se întoarce fără încetare la primele imagini care l-au excitat.
Aşezată în faţa lui Hitler, cu lucrul în mână, Wetti aţipea,
bărbia coborându-i către decolteul adânc. De fiecare dată când
o observa, Hitler tuşea în semn de reproş, iar ea se ridica bâl-
bâind câteva scuze sub privirile lui mânioase. în serile în care şi
lui i se făcea somn, pretindea că data trecută îl deranjase de mai
multe ori din meditaţie. Astfel menţinea mitul propriei inac-
cesibilităţi, păstrând caracterul excepţional al serilor cu Wetti
chiar dacă, din calcul, accepta şase invitaţii din şapte.
Prin urmare, femeia nu mai avea nici o îndoială: Hitler era
un geniu. Care fie vorbea prea mult, fie tăcea la fel de mult.
88
întrucât excesul i se părea emblema geniului, imposibilitatea
ile a-1 înţelege o considera dovada nu a limitelor ei, ci a lipsei
lui de limite.
în gară, între două trenuri, Hitler se gândea la pictura sa.
Tulburat de faptul că-i venea atât de greu să o schiţeze pe Wetti,
lui, care, totuşi, ştiuse să-l deseneze pe Guido într-o seară de
furie, conchisese că inspiraţia personală trebuie că era una
arhitecturală mai degrabă decât omenească. Iată de ce mereu
visa la ceva monumental! Va fi pictorul oraşelor, al faţadelor,
al templelor, al catedralelor. Această revelaţie îl obseda.
Ca de obicei, i-a luat mai mult timp să se convingă decât
să încerce. Lui Hider îi plăcea mai mult să viseze decât să existe,
să viseze că face mai degrabă decât să facă. Aşezat pe un căruţ
metalic, îşi desfăşura în minte legenda propriei vieţi, clocotind
de mii de laude, de mii de măguliri îmbătătoare, de nenumă
rate onoruri şi de o reputaţie universală.
Uneori îl sleia faptul de a trece de la vis la realitate, de parcă
ar fi trebuit necontenit să sară dintr-un tren în mers. După un
Huierat sau o descărcare bruscă de aburi de locomotivă era
obligat să coboare în grabă din Olimp şi să ia în spinare cufere
grele şi umilitoare. De cele mai multe ori se arăta mărinimos
şi nu le arăta călătorilor că ar fi trebuit să le fie ruşine de atâta
ignoranţă. Zâmbea şi juca rolul băiatului de treabă, în special
în clipa în care primea bacşişul.
Au fost şi greve ale feroviarilor. Hitler nu încerca să în
ţeleagă dacă erau sau nu legitime revendicările acestora, aşa că
se trezea deseori cu mult prea mult timp liber la dispoziţie. La
pensiune nu se putea întoarce, ca să nu trezească suspiciunile
lui Wetti, şi până şi propriile reverii nu-i mai ajungeau pentru
a umple golul atâtor zile. Altceva n-a putut face decât să se aşeze
şi să deseneze pe peron.
A început prin a face schiţe ale gării. Din nefericire, rezul
tatul conţinea întotdeauna ceva incorect în sensul proporţiilor,
Hitler având dificultăţi în a stăpâni perspectiva. A conchis că
89
gările constituiau un foarte prost subiect de lucru, aşa că a în
cercat cu nişte ilustrate. Cu ajutorul unei foi de calc, a început
să copieze monumente importante ale Vienei, pe care le-a trecut
apoi pe carton, copiind liniile cu tuş, după care a mânjit pe dea
supra cu guaşă de varii culori.
Hitler se ferea să emită vreo judecată de valoare asupra
rezultatelor. Decisese doar, o dată pentru totdeauna, că era un
geniu al picturii şi asta chiar înainte de a se fi apucat de pictat.
Dacă de obicei se pleacă de la tablouri pentru a ajunge la pictor,
deducând geniul din operele artistului, pentru el însuşi Hitler
făcuse raţionamentul invers: era un geniu de drept divin, din
principiu. Poate că asta nu se vedea încă din desenele lui, dar,
într-o bună zi, acest adevăr va copleşi întreaga lume.
Copiind ilustratele, lucra lăudându-se neîncetat. Pe calc
observa grija lucrului bine făcut, pe care o lua drept exigenţă,
în alegerea culorilor manifesta o neîndemânare pe care o con
sidera originalitate.
Wetti era fermecată. Hitler nu-i prea dădea atenţie: doar
pentru asta era acolo.
A fost totuşi foarte surprins atunci când, într-o vineri, zi în
tunecată şi fără clienţi, din cauza unei greve, un bărbat i s-a
aplecat peste umăr, s-a uitat cum picta Palatul Trautson, lucrul
fiind pe cale de încheiere, şi a exclamat gânditor:
— E foarte foarte bine. M ă numesc Fritz Walter, sunt co
merciant de artă şi aş vrea să vă iau în galeria mea.
*
90
Nu trăia deloc sentimentul singurătăţii, fiindcă nu se gân
dise niciodată că ar putea avea nevoie de ceilalţi. Tocmai des
coperise că anumite bucurii —desigur, esenţiale - nu pot fi
împărţite cu altcineva şi nici măcar povestite, că fac parte din
noi la fel ca ochii ori coloana vertebrală, că fac din noi ceea ce
suntem. Lui Adolf nu-i mai era frică de femei, dar acest lucru
nu-1 putea spune nici bărbaţilor, nici femeilor.
în spatele copacului unde, într-o după-amiază, aşteptase mo
delul, acum îl aştepta chiar acea femeie.
— Ai puţin timp? Avem ceva de vorbit.
Văzând-o cum îi ţâşneşte în faţă, Adolf s-a speriat. Din clipa
In care se uitase la ea cum rămâne goală, fără să mai simtă vreo
slăbiciune, modelul l-a împovărat cu un dispreţ plin de ostili
tate. Părea că femeia nu mai suporta să o privească. Când con
stata că tânărul se afla în sală, enervarea o făcea să strângă din
dinţi.
— Felicitări, i-a zis pe un ton tăios, care însemna exact opu
sul cuvântului. Se pare c-ai ajuns mai puţin neîndemânatic cu
femeile.
Adolf şi-a plecat privirea. Cum de uitase că era mătuşa Dorei?
Clu siguranţă îi va cere să pună capăt relaţiei cu aceasta.
— în sfârşit i-a reuşit şi idioatei ăleia mici ceva. Mare mi
rare!...
Adolf a ridicat surprins privirea, fiindcă nu se aştepta ca mo
delul să o critice pe Dora.
— Şi bineînţeles că v-aţi şi culcat, nu?
Pusese întrebarea indignându-se deja de răspunsul pe care
nu-1 auzise încă.
— Recunoaşte, a continuat, oricum Dora nu ştie să facă
decât un singur lucru: să se-ntindă-n pat. Ca să pozeze. C a să
doarmă. Ca să facă dragoste. Mereu la orizontală. Nu văd cum
ar schimba-o...
Avea dreptate, iar observaţia l-a distrat pe Adolf. Molateca
Dora nu-i lăsase amintirea unei femei care ar fi putut sta în
picioare.
— Vasăzică, nu mai eşti virgin?
91
Nici la această întrebare nu a aşteptat răspunsul. A zâmbit
cu cruzime. Ciudată conversaţie, şi-a zis Adolf, şi nu tocmai
greu de purtat: modelul întreabă, răspunde şi citeşte gândurile.
— Te-ntrebi unde vreau să ajung, este?
S-a mulţumit să o privească liniştit.
— Uite cum stăm: am să te întreb ceva.
— Şi presupun că aveţi şi răspunsul?
— Ceva bănuiesc eu.
— Atunci de ce mă mai întrebaţi? >
— Ca să auzi întrebarea.
S-au cântărit din ochi. Adolf a înţeles că în faţa lui se afla
cineva periculos, periculos fiindcă era intens, imprevizibil, în
stare, doar cu un freamăt de gene, să-ţi devină prieten ori duş
man pe viaţă. Intrase în cuşca panterei fără ca măcar să-şi fi
dat seama. Absolut nemişcat, a făcut-o să priceapă că era gata.
Satisfăcută, femeia şi-a lăsat timp pentru a savura întrebarea
înainte ca buzele s-o articuleze.
— Ştii să faci fericită o femeie?
— De ce m-ar interesa?
Modelul a clipit. Tânărul marcase un punct. Nu se aştep
tase la atâta cinism de la virginul de mai ieri.
— De ce m-ar interesa? a continuat acesta. Esenţial e că
ştiu eu să fiu fericit cu o femeie.
>
92
Sub înţepăturile şi asalturile modelului, Adolf, dezorientat,
uitase de tactica de apărare stabilită la început: indiferenţă
totală la întrebarea adresată. Hărţuit în orgoliul lui masculin,
Ieşise din vizuină şi iată-1 acum pretinzând că este în stare să
aducă o femeie la orgasm. Deci e de revenit rapid pe cea dintâi
poziţie. A tras adânc aer în piept şi a răspuns liniştit:
— Nu văd ce interes aş avea să fac o femeie să aibă orgasm.
Modelul a înţeles că nu-1 putea băga în corzi prea uşor. Aşa
că l-a prins de încheietura mâinii.
— Deci nu vezi ce interes ai avea? Haide, vino după mine.
Sub imperiul surprizei, căutând încă răspunsul, Adolf a ur-
mat-o. Nu i se putea împotrivi. Doar n-o să se umple de ridicol
pe stradă, zbătându-se să-i scape. Modelul l-a târât până-ntr-o
cafenea pe care nu o cunoştea. Odată intrată, a mai slăbit strân-
soarea, dar ochii femeii l-au obligat să se aşeze dând dovadă
de o forţă coercitivă mai puternică decât forţa fizică.
— Uită-te-n jur şi-ai să-nţelegi. Eşti într-o cafenea a artiş
tilor. In preajmă găseşti toate combinaţiile posibile. Ia un pa
har. E mai ceva decât la grădina zoologică. Dai de câte o cuşcă
la fiecare masă. Examinează cuplurile şi vezi ce adună la un loc
cutare bărbat şi cutare femeie. Cel de acolo şi-a atras femeia aia
drăguţă datorită banilor: ea deci se culcă cu un portmoneu.
Celălalt îşi datorează femeia fizicului lui: arată mai bine decât
ca, care va accepta orice numai să nu-1 piardă, fiindcă va exista
întotdeauna o alta care să-l vrea. Tipul şi tipa de dincolo sunt
de acelaşi nivel, ţinuţi împreună de obişnuinţă şi de promisiuni:
nu e ceva prea zdravăn. Cel de dincolo e genial şi îşi va găsi întot
deauna o femeie lipsită de respectul de sine, care va fi fericită să
fie sclava unei personalităţi. Celălalt e urât, avar şi fiite prost,
deci nu te mira că bea singur. Acum uită-te puţin şi la Vladimir.
I-a arătat un bărbat înalt, puţin adus de spate, cu gene bo
gate, cu nas puternic, cu ochii negri ca tăciunele, care ciocnea
cu o femeie foarte frumoasă.
— Vladimir nu este nici frumos, nici urât, să zicem că nu este
respingător. Vladimir nu are prea mult talent, totuşi excelează
tn creaţia de gravuri pentru cutiile de ciocolată. Vladimir merge
93
pe cincizeci de ani. Ei bine, află că pe toate le-a avut! Pe toate!
Până şi pe actriţele bogate, tinere, frumoase, care tocmai ele
ar avea de unde alege. In clipa asta, cum vezi, e pe cale s-o mai
dea gata pe una.
Actriţa cu ochi verzi îi surâdea lui Vladimir, mai ascultătoare
decât un pisoiaş de-o zi.
— Ei, oare de ce? Pentru că Vladimir ştie să facă fericită o
femeie. Mai exact spus, nu le face fericite, pur şi simplu le-nne-
buneşte.
Modelul l-a silit pe Adolf să se uite la ea, care-1 privea fix.
Tânărul avea senzaţia că femeia îşi regla tirul şi urma să tragă.
— Vladimir deţine puterea. Adevărata putere. Cea care
deschide toate uşile şi toate seifurile. Ştie să facă fericită o
femeie.
— Ei şi? i-a răspuns îngâmfat Adolf.
Insolenţa devenea contagioasă.
— Chiar nu înţelegi?
— Repet: ei şi? Adică unde trebuie să ajungem? De ce-mi
povesteşti toate astea?
— Ţi-am permis eu să mă tutuieşti?
— Nu. N u după câte ştiu. Dar nici eu parcă nu ţi-am dat
voie.
Modelul a zâmbit, mulţumită de tonul agresiv la care le
ajunsese dialogul.
— Uite ce e, mucosule, îţi propun să te învăţ eu ce trebuie.
— Ce să mă-nveţi?
— Să faci o femeie fericită.
S-a uitat lung la ea, care-1 privea cu ură. Era ceva irezistibil.
Dac-o să ajung să fac ofemeie să ţipe de plăcere ar însemna că pe
toate voi reuşi să lefac să ţipe.
94
rasul proaspăt, mirosind a violete şi lavandă, loţiunea la modă
printre bărbieri, bătea la uşă, intra cu pasul lui apăsat de comer
ciant de artă înstărit, comenta lucrările din ultima săptămână,
le lua pentru galeria lui şi îi dădea banii pentru săptămâna care
trecuse.
— Juma-juma, păi, nu-i bine, prietene?
Hitler aproba din cap. Nici nu i-ar fi trecut prin minte să-l
contrazică pe acel estet care, dincolo de bancnote, îi aducea în
liccare miercuri confirmarea că era un pictor adevărat.
Sumele nu erau prea mari, dar Fritz Walter ştia cum să le
justifice.
— Clienţii sunt foarte impresionaţi când le spun că nu ai
decât şaptesprezece an i...
— Douăzeci.
— A, da? Aşadar, sunt foarte impresionaţi când le dezvălui
cât de tânăr eşti. Dar, totodată, şi profită. E fatal. „Fritz, îmi
spun, o să ni-1 vinzi pe Adolf Hitler al tău cu cât vei vrea peste
câţiva ani, dar, te rugăm, deocamdată lasă-ne să ne facem afa
cerile aşa cum ştim.“ Normal. Mereu a fost aşa. Munca mea
constă în a trezi dorinţa, apoi în a aştepta. Clienţii mei însă
au încredere în mine, ştiu că nu-i voi înşela. Aşa am început şi
cu Klimt şi cu Moser. Iar acum îşi smulg unii altora operele
pentru milioane de mărci. Ei, da, trebuie să ştii să aştepţi. Lu
crările de până acum sunt tare drăguţe, dragă băiete, însă pre
fer să te văd atacând monumentele cunoscute. Clienţii sunt
achizitori siguri, nu te teme. La tine originalitatea nu vine din
subiect, ci din tratarea acestuia. Nu te abţine. Da, treci la ma
rile monumente ale Vienei. Uită-te la Klimt: mereu subiecte
clasice şi, totuşi, pictura lui nu e clasică. Ehei, Klimt, parcă-1
văd, la fel ca tine, ezitând, privindu-mă cu neîncredere, gân-
dindu-se că-1 trag pe sfoară întrucât credeam în talentul lui.
Tinereţe, tinereţe!... Preafrumoasă tinereţe! Şase tablouri?
Ideal ar fi fost opt. Sau format mic. Mai multe de format mic.
Mai târziu, când îţi vei fi stabilit bine stilul, vei putea trece şi
la format mare. Precum Klimt. întotdeauna. Cât de mult îmi
aminteşti de el!...
95
După ce Fritz Walter părăsea încăperea cu pânzele la sub
suoară, Hitler rămânea ca ameţit ceva vreme. Ghiftuit de com
plimente, umflat de energie, bule de speranţă se formau în
mintea lui. Intr-o bună zi avea să fie bogat. Intr-o bună zi va
fi precum Klimt. El, care cunoştea atât de prost opera marelui
pictor şi care, la început, detestase puţinul pe care-1 văzuse, îşi
schimbase cu totul opinia despre fondatorul mişcării Se-
cession: nu, în nici un caz nu se putea contesta faptul că
Gustav Klimt fusese un geniu. Un geniu discutabil, desigur,
ca toate geniile, dar un geniu. Poate şi prea modern. Pe alocuri.
Poate şi cam decadent. Poate şi cam ... dat tot un geniu. Da.
Un geniu indiscutabil. De care, de altfel, se simţea foarte
apropiat.
în orele următoare, Hitler, îmbătat, încântat de a fi el în
suşi, se dedica muncii cu înflăcărare. Spre capodoperă!
Se trezea abia pe la mijlocul după-amiezii. Monotonia cal
cului şi a liniilor trasate repetat îl trezeau încet-încet la rea
litate.
Seara era mahmur.
Pentru a înveseli cina, Wetti îi dădea ocazia să retrăiască
scenele de mai devreme. Aşa că acesta îi povestea mai întâi cu
exactitate cuvintele vânzătorului de artă, apoi improviza liber
legăturile pe care Walter le-ar fi făcut între el şi Klimt. Era ine
puizabil în a-şi aduce complimente. Preferând acea latură a sa
care însemna meseria de artist.
— Dolferl, află că Werner m-a asigurat, duminică după-
masă, că galeria Walter este una dintre cele mai renumite din
Viena.
— Ştiu, i-a răspuns Hitler umflându-se-n pene.
— Cu adevărat cea mai importantă. Era foarte impresionat
că expui acolo. Foarte, foarte impresionat.
La drept vorbind, Wetti nu îndrăznea să-i spună că Werner
nu crezuse o vorbă.
Hitler a acceptat complimentul, fie şi venind de la Werner,
înfiorătorul pederast care îndrăznise să-l ia drept unul de-ai săi.
96
— Fireşte că galeria Walter este cea mai bună din oraş.
Fritz Walter i-a descoperit pe Klimt şi pe Moser. De altfel, va
trebui să trec şi eu într-o zi pe-acolo, să văd cum mi-au expus
97
— Poate c-a plecat în străinătate? Poate că e pe cale să vor
bească despre tine la Berlin? La Paris? Cine ştie?
Wetti îşi storcea creierul pentru a extrage câteva ipoteze
liniştitoare. Mai îngrijorată de starea fizică a băiatului decât
de motivele comerciantului, încerca să-l ispitească cu diverse
mâncăruri. Hider, mereu la fel de exagerat, încetase să mai bea
şi să mai mănânce. Admiraţia lui Fritz Walter ajunsese fluidul
lui vital. Fără privirea acestuia, i se părea că nu mai exista, şi cheful
de a picta îi dispăruse.
într-o dimineaţă, Wetti i-a bătut la uşă, era încălţată, purta
mănuşi şi avea o pălărie de parcă s-ar fi dus la o nuntă - şi l-a anun
ţat ce hotărâre luase:
— Gata, nu mai ţine aşa. M ă voi duce la galeria Walter
după explicaţii.
Hitler, în pragul leşinului, pricepând ce-i spunea femeia tra
vestită în mare doamnă împopoţonată, care stătea-n cadrul
uşii lui, a prins-o de braţe pe Wetti pentru a o opri.
— Ba nu. De dus mă duc eu.
— Haide, Dolferl, ştii foarte bine că Fritz Walter nu vrea
să te vadă prin galerie. Doar e un fel de condiţie a contractului
vostru.
— Cum nu a mai dat pe-aici, consider că nu şi-a respectat
contractul. Aşadar pot să-mi asum riscul.
Hitler părea atât de fericit de noua perspectivă a lucrurilor,
încât Wetti a fost de acord. Se vor duce împreună. Gazda a
reuşit chiar să-i smulgă promisiunea că va mânca puţin înain
tea expediţiei.
Au traversat amândoi oraşul, în tramvai. Hitler înota în
vechiul frac al tatălui său, atât de uzat, încât ţesătura lustruită
scotea la vedere rosătura pe la coate, pe la genunchi şi pe fese,
însă Wetti îi înnodase la gât o cravată a ei din mătase pestriţă
şi dubioasă, care, semn de excentricitate adăugat palorii ca de
mort a obrajilor, făcea ca tânărul să aducă în mod convingător
cu un artist damnat. Oricum, în harnaşamentul ei de armăsar
imperial, Wetti era suficient de respectabilă pentru amândoi.
98
Ajunşi în faţa galeriei Walter, s-au oprit o clipă, impre
sionaţi. Literele de aur ale firmei, abanosul gros al uşii, perde
lele grele, de catifea, care, în spatele ferestrelor, interziceau
trecătorilor fie şi să întrezărească un capăt de aţă din comoara
dinăuntru, toate acestea inspirau respect. Ieşirea unui cumpă
rător cu o havană enormă între buze şi a soţiei acestuia învă
luită într-un nor de vizon, pe care scânteiau bijuterii, le-a sporit
angoasa: galeria Walter nu era un loc al cărui prag să-l treacă
în mod obişnuit oameni ca ei.
— Una peste alta, e galeria mea. Tablourile mele sunt ex
puse aici, a spus Hitler pentru a-şi face curaj.
Şi-au mai venit în fire, au urcat treptele şi au împins uşa cea
grea. Un sunet cristalin de o puritate pătrunzătoare părea să le
strige că greşesc.
S-a apropiat un funcţionar care şi-a ascuns uimirea la ve
derea bizarului cuplu sub o politeţe disimulată.
— Am venit să vedem tablourile, i-a zis Wetti pe tonul pe
care-1 folosea pentru a repezi curierii aflaţi în întârziere.
— Vă rog, doar aţi deschis uşa potrivită, le-a răspuns an
gajatul galeriei înclinându-se.
In sine, pe Hitler îl bucura gândul de a-şi vedea peste puţin
timp tablourile agăţate pe pereţi.
Dar nici el şi nici Wetti nu au dat de ele în primele săli,
deşi trecuseră de mai multe ori prin ele.
— Poate la etaj? a murmurat Wetti arătând spre o scară.
Trebuie că avea dreptate. Tinerii pictori erau probabil ex
puşi acolo. Apariţia pânzelor de format mic părea să le confirme
ipoteza. Au parcurs întreg etajul, aşteptându-se la o surpriză
divină după fiecare colţ. în zadar. Hitler simţea cum i se în
moaie genunchii.
— Cu siguranţă le-au vândut pe toate.
Ca de obicei, Wetti găsise o explicaţie. Hitler i-a zâmbit pe
când ea îl bătea matern pe braţ. însă nu era cazul să se mul
ţumească numai cu astfel de bucurii. Veniseră doar să afle veşti
despre Fritz Walter.
99
La baza scărilor au dat din nou de angajatul care-i întâm
pinase.
— Domnul Walter e aici? l-a întrebat Adolf, dintr-odată
foarte în largul lui, încântat că i se vânduseră toate pânzele.
— Pentru moment, domnul Walter e în străinătate.
— Vezi?! a exclamat Wetti dându-i un cot triumfător, de
loc potrivit cu obişnuitele ei maniere distinse.
Hitler plutea pe undele fericirii.
— Şi când se întoarce?
— Săptămâna viitoare.
— Ei bine, spuneţi-i domnului Fritz Walter că a trecut pe
aici Adolf Hitler şi că-1 aştept, ca în fiecare miercuri dimineaţa,
la ora opt.
— în strada Felber, la numărul 22, a adăugat Wetti roşind,
impresionată că-şi poate cita pensiunea sub auspicii de un ase
menea prestigiu.
Funcţionarul a părut încurcat.
— Aţi spus Fritz Walter?
— Da.
— îmi pare rău, eu mă refeream la Gerhard Walter.
— Nu Fritz Walter conduce această galerie?
— Nu, domnule, Gerhard Walter.
— Aha, deci are un fiu!
Funcţionarul s-a înroşit de parcă ar fi auzit o obscenitate.
— Nu, domnule, vă pot asigura că domnul Gerhard Wal
ter nu are copii.
— în sfârşit, s-a enervat Hitler, mă întâlnesc în fiecare mier
curi, la mine acasă, cu domnul Fritz Walter, care imediat apoi
îmi vinde tablourile aici.
— Cum aţi spus că vă numiţi?
— Adolf Hitler, i-a repetat, ieşindu-şi din fire, angajatului
galeriei, care încă de adineauri se vedea că nu ascultase nimic din
ce-i spusese.
Numai că acesta nu se lăsa.
— Cred că faceţi o greşeală, dom nule... Hitler. N u mă în
doiesc de importanţa muncii dumneavoastră, dar vă pot asi
100
gura că galeria Walter nu a expus niciodată opere care să vă
aparţină.
Şi, fără a mai aştepta, s-a întors şi a deschis un registru pe
care i l-a pus autoritar în mână.
— Uitaţi catalogul din ultimii doi ani. După cum obser
vaţi...
Wetti şi-a luat un aer indignat.
— Ce tot spui, măi băiete. Doar l-am văzut cu ochii mei
pe domnul Fritz Walter trecând, în fiecare miercuri dimineaţa,
pe la etajul unde locuiesc.
— Pe la etajul unde locuiţi? a repetat ironic funcţionarul
parcurgând din priviri hainele caraghioase ale lui Wetti, de la
pălăria împodobită cu exagerat de multe pene până la ghetele
cu nasturi.
— Haide, Wetti. Să mergem.
Au trecut iarăşi pragul sub râsul sardonic al sunetului cris
talin.
O tăcere consternată le îngreuna paşii.
Au mers fără ţintă, după cum îi purta valul de trecători. Hit-
ler prefera să tacă decât să explice misterul. Se chinuia de unul
singur să-l desluşească. Şi înainta copleşit, năuc. Când mintea
a început să-i emită ipoteze, să lămurească înşelătoria căreia îi
căzuse victimă, suferea atât de tare, încât se oprea imediat, op
tând pentru confuzia absolută prin comparaţie cu multiplele
zone dureroase ale unei clarificări.
Au ajuns în Prater.
Wetti s-a plâns că o dureau picioarele obosite şi l-a rugat
să se oprească puţin într-o cafenea. Lui Hitler îi era teamă că,
odată aşezaţi, ar fi fost obligaţi să stea de vorbă.
Dintr-odată, i s-a părut că vede ceva. A clipit scurt, pentru
a se asigura că nu visa. Nici vorbă, aşa era. La cincizeci de metri
mai departe, pe bulevard, Fritz Walter, îmbrăcat în celebrul
lui palton de astrahan, oprea trecătorii pentru a le vinde tablo
urile pe care le întinsese pe o bancă. Din reflex, a luat-o de braţ
pe Wetti, a-ntors-o şi a băgat-o dintr-un salt în prima cafenea.
Orice-ar fi fost, nu trebuia să vadă aşa ceva.
101
Pe deasupra celor două ciocolate aburinde, i-a explicat că
nu putea lăsa fără supraveghere, atât de mult timp, pensiunea.
Cum avea nevoie să reflecteze la cele întâmplate, avea să vină
şi el după ea puţin mai târziu. A condus-o - aproape că a luat-o
pe sus —până la tramvai, după care s-a apropiat de Fritz Walter.
Acesta nu pierduse nimic din elocvenţă. In schimb, ceea ce
la Hitler în cameră părea retorică de mecena devenise aici
volubilitatea vulgară a unui măscărici de bâlci. Nu ezita să strige
după cei care se plimbau, ba chiar să-i oprească prinzându-i
de braţ.
Hitler se ascunsese după un copac. Aştepta lăsarea serii.
Nu-şi dorea scandal în public. N u era convins că şi-ar fi con
trolat nervii şi, mai ales, că l-ar fi putut domina pe Fritz Wal
ter, individ puternic, scund şi-ndesat.
Când a venit noaptea şi circulaţia pe bulevard s-a rărit, Hit
ler şi-a părăsit ascunzătoarea şi s-a apropiat.
Din reflex, Fritz Walter a strigat după el, dar s-a oprit la
jumătatea frazei recunoscându-1.
— Eeei, H itler...
A aşteptat ca acesta să înainteze, încercând să-i citească pe
chip ce sistem defensiv trebuia să adopte.
— Mincinosule! i-a strigat Hider. Eşu un mincinos şi un hoţ!
— Hoţ? Deloc! Ti-am adus banii de fiecare dată.
— M-ai făcut să cred că tu conduci galeria Walter.
Fritz Walter i-a râs în nas, un râs răutăcios, un râs ca o pe
reche de palme.
— Dacă ai fost atât de cretin încât să mă crezi e treaba ta.
Chiar îţi închipui că galeria Walter ţi-ar fi cumpărat copiile alea
făcute pe calc? Ei, nu, serios, chiar îţi închipui aşa ceva? Nici
să le bag turiştilor pe gât nu mi-a fost uşor.
Hitler a rămas ca paralizat. La asta nu se aşteptase: în loc să
se apere, Fritz Walter ataca. Şi muşca rău.
— Adolf, bietul de tine, trebuie să fii dus rău ca să crezi şi
o secundă ce ţi-am spus. îţi dădeam inepţii cu linguriţa zicân-
du-mi: ei nu, de data asta chiar o să se prindă că bat câmpii, de
data asta chiar o să mă ia la mişto! Şi uite că nu! Nu s-a-ntâmplat
102
niciodată! înghiţeai orice! Şi chestia cu Klimt! Şi cu Moser!
Nu mă contraziceai, ba mai şi aşteptai, cu gura căscată, ca şi
acum, să-ţi mai torn ceva pe gât!
Hitler rămăsese încremenit, cu braţele atârnându-i. Unica
reacţie a fost să-şi lase lacrimile să curgă în voie.
— Aveţi probleme, domnule?
Un agent de poliţie s-a apropiat de Hitler. Fritz Walter s-a
potolit.
— Vă deranjează domnul acesta? A încercat cumva să vă
cscrocheze? N u v-a dat banii?
Poliţistul făcea tot ce putea pentru a-i fi pe plac lui Hider.
Era vizibil că-şi dorea să pună mâna pe negustorul ambulant.
— Nu, a şoptit Hitler.
— Bine, a lăsat să-i scape poliţistul, dezamăgit. Dar, dacă
vă deranjează, trebuie să ne spuneţi. îl ştim noi bine pe ban
ditul ăsta. N u e prima dată când ar înfunda puşcăria. Se pare
că a-nceput să-i placă, ia zi, Hanisch, nu-i aşa?
Fritz Walter se uita-n pământ zgribulit, aşteptând ca po
liţistul să termine. Acesta i-a dat ocol cu priviri bănuitoare,
căutând prin marfa expusă ceva de criucat ori de observat. Apoi,
negăsind nici un os de ros, s-a îndepărtat. Fără a mai juca tea
tru, Fritz Walter a răsuflat uşurat. Chiar se speriase. Tim id
aproape, privindu-1 pieziş, i-a mulţumit lui Hitler că nu spu
sese nimic:
— Drăguţ din partea ta că nu ţi-ai dat drumul la gură.
Hitler îngheţase.
— De ce ţi-a spus Hanisch?
— E numele meu adevărat. Reinhold Hanisch. îmi zic Fritz
Walter fiindcă de ani de zile se ţine poliţia după curu’ meu. Eh,
pentru nişte fleacuri, în sfârşit...
— Pe unde-ai umblat lunile astea?
— Pe la pârnaie. Pentru o poveste veche, de doi bani. Fără
importanţă.
Hitler şi-ar fi dorit să mai aibă cinci ani, să dea cu pumnii,
să tropăie, să-şi ceară înapoi vechile iluzii. Doar îl aşteptase pe
103
Fritz Walter, celebrul galerist care crezuse timp de o lună în
geniul lui, nu pe Reinhold Hanisch, care ispăşea într-o celulă
pedeapsa pentru un furt oarecare.
— Bem un păhărel? l-a întrebat Hanisch bătându-1 pe umăr.
104
Au mai trecut două zile în care Adolf s-a dovedit mai încă
păţânat decât şi-ar fi închipuit modelul. Fiindcă refuza să-i
spună cum o cheamă, i-a zis Stella, după numele hotelului în
care se întâlneau. Tânărul visa la măcar un zâmbet schiţat de
buzele ei, la un freamăt al buzelor, la o umbră de roşeaţă care
Nă-i fi străbătut pentru o clipă pieptul. îşi reamintea un extaz
lugar, moleşeala visătoare care-i umezise Stellei privirea. Se
agăţa de astfel de lucruri ca de nişte semne: într-o bună zi, tot
va reuşi să o facă să simtă ceva. Descumpănit, se gândea la ine
galitatea orelor petrecute împreună: pentru el fusese întot
deauna vorba despre momente de plăcere, nu şi pentru ea.
Cugeta la diferenţa dintre sexe, la modul în care ajungeau la
orgasm: bărbatul atât de simplu şi de frecvent, femeia atât de
rar şi de imprevizibil, bărbatul risipindu-se, dar epuizându-se,
femeia avară, dar inepuizabilă. Nu pricepea de ce dorinţa lui
atât de vizibilă, de tangibilă, de puternică nu trecea de la sexul
lui la al ei. începuse să bănuiască faptul că nici un procedeu
mecanic, mângâiere, penetrare, frecare, pisare, uzură nu putea
transmite plăcerea, că trebuie să fi fost vorba despre alt proce
deu. Dar care?
105
Hitler a mers multă vreme pe străzile Vienei pentru a-şi lim
pezi gândurile prin aer, noapte şi oboseală.
Ceea ce regreta după aventura cu Hanisch erau iluziile lui
pierdute. Tim p de mai multe săptămâni, Hanisch îi oferise
iluzia recunoaşterii artistice, a viitorului glorios, a apropiatei
averi pe care avea să o câştige. Tim p de mai multe săptămâni,
beat, intoxicat, fusese cu capul în nori, abia mai atingând solul
vulgar al realităţii. îi era dor de fumurile acelea. Nu-i va ierta
niciodată lui Hanisch faptul că i-a adus o atât de mare fericire
pe calea unei minciuni cinice.
întregul oraş, de la străzi la faţade, arăta ca uns cu un gu
dron strălucitor. Cele câteva lumini galbene care ţâşneau, înţe
pătoare, de pe la vreo fereastră izolată sau vreun felinar se
evaporau rapid în grosimea tenebrelor, înghiţite de noapte,
sorbite de pereţii poroşi, ricoşând slabe în trotuarele crăpate,
pentru a muri în rigolele sordide.
Ajuns în strada Felber, deja îşi reconstruise povestea pe care
o pregătise pentru Wetti. Nu pentru că ar fi vrut s-o liniştească,
s-o scutească de suferinţă, ci pentru că-şi dorea să păstreze res
pectul ei, visul pe care îl împărtăşeau amândoi. Aşa că a pretins
că şi-a întâlnit colegii de la Academie într-o braserie. De la ei
aflase că deja erau trei victime ale lui Fritz Walter, bineînţeles
studenţii cei mai promiţători. Şarlatania îşi urmase identic
cursul pentru toţi trei. Se părea că Fritz Walter fugise în Franţa
cu tot cu tablourile pe care le vânduse pentru sume exorbitante,
da, chiar aşa. Ba chiar se părea că, de-acum, erau toţi trei foarte
cunoscuţi pe-acolo, ei da, foarte bine cotaţi în Montparnasse,
singura problemă era că, fără îndoială, nu aveau să mai vadă
vreodată banii. De altfel, luaseră în calcul să depună o plângere,
după-amiază, la rectorul Academiei, care, la rândul lui, putea
face presiuni pe lângă Ambasada Franţei.
Evident, Wetti a înghiţit povestea. N u însă la fel de bine
ca Hitler. Fiindcă nici unul dintre gândurile lui nu era destinat
altcuiva, ci, în primul rând, pe sine însuşi se minţea.
Era atât de convins că se bucura de o anumită notorietate
în Franţa, încât puţin a lipsit, în zilele următoare, să nu intre
106
tu vorbă, mărturisind cine era, cu frumoasele călătoare care co
borau în gară şi al căror accent şters şi cântat putea dovedi ori
ginea pariziană.
Din lipsă de ocupaţie, s-a apucat iarăşi de tablourile cu mo
numente, în timpul ceasurilor petrecute pe peroane. îi plăcea
rutina stupidă a etapelor succesive: atenţia solicitată de co
pierea pe calc, remarcabila forţă a liniilor trasate cu tuş, medi
ocra răbdare a coloratului.
în ziua aceea era un soare odihnitor şi se aşteptau patru tre
nuri importante, iar Hitler s-a apucat pentru întâia oară de o
reproducere format mare, după o fotografie găsită într-un ziar,
sanatoriul construit de Joseph Hoffman la Pinkensdorf, o clă
dire cubică şi nu prea greu de reprodus. Hitler era atât de ocu
pat ba cu călătoarele, ba cu desenul, încât nu a observat nici
un moment silueta nemişcată care, la distanţă de trei peroane,
stătuse cu ochii pe el de dimineaţă până seara.
Abia pe la ora şapte persoana respectivă s-a apropiat de Hit
ler, care a ridicat capul şi a descoperit-o pe Wetti.
Chipul acesteia tremura de furie. într-o singură zi avusese
timp să treacă prin toate stările, de la surpriză la incredulitate,
apoi la indignare, la decepţie, ruşine, revoltă... La şapte era deja
In plină criză de furie şi, din acest motiv, se repezise spre tânăr.
— începând chiar de diseară nu vreau să te mai văd prin sa
lon. Iar până la sfârşitul săptămânii să dispari din pensiunea mea.
Era înfiorător să constaţi cât de pragmatică devenise Wetti.
Lucru atât de îndepărtat de caracterul său visător, încât astfel
se vedea bine amploarea şocului pe care-1 suferise.
— îţi reamintesc că-mi datorezi chiria pe o lună şi jumătate.
Gura i s-a strâmbat lovită, înţepată de durere.
— Şi bucură-te că nu pun la socoteală şi mâncarea, spăla
tul, călcatul, cusutul, toate prostiile pe care le-am făcut pentru
tine fiindcă mi-am închipuit... fiindcă mi-am închipuit...
Trupul ei mare a fost scuturat de un tremur care ar fi tre
buit să-i aducă lacrimi în ochi, dar a rezistat.
— Fiindcă mi-am închipuit...
Paralizat, Hitler s-a speriat de ceea ce avea să-i spună.
107
— Fiindcă mi-am închipuit... fiindcă mi-am închipuit...
Vorbele, înnebunite, alergau pe sub fruntea lui. Unele pur
tau cu ele răspunsul, altele nu. „Fiindcă mi-am închipuit că
mă iubeşti1* ar fi fost cel mai convenabil. „Fiindcă mi-am în
chipuit că eşti student la Academie** putea fi contracarat prin-
tr-o minciună. „Fiindcă am crezut că, atunci când vei fi celebru,
te vei însura cu mine...** ar fi fost cel mai delicat.
— Fiindcă mi-am închipuit că eşti pictor, a explodat Wetti
până la urmă.
Nu. Asta nu. Nu ea. N u şi ea. N u-i nimic de răspuns. Doar
pictor sunt. Păi, în clipa asta, cefac eu oare? Numai că Wetti şi-a
lăsat privirea peste fotografia din ziar şi foaia jegoasă de calc.
— E şti... grotesc.
I-a întors spatele şi a ieşit fugind din gară. Reuşise să nu
plângă. Dispreţul îi oprise lacrimile. Reuşise să le-ntoarcă în dis
preţ, fără patetism. Prin urmare, el era cel ridicol. Cu inima
zbătându-i-se-n piept, prăbuşită lângă un stâlp, liniştită, a iz
bucnit în plâns într-una dintre frumoasele ei batiste cam prea
bogat ornate cu broderii.
Hider rămăsese pe jos, cu materialele de desen între picioare,
cu faţa ca de ceară. Pentru a nu se mai gândi la oroarea pe care
o pronunţase - „Fiindcă mi-am închipuit că eşti pictor** - , a
copleşit-o cu insulte pe găina aia cât toate zilele, care se-ncurca
în propriul ei corp, incapabilă să citească o carte, frecventând
doar homosexuali, buticara aia frustrată care nici măcar cine era
Gustav Klimt nu ştiuse până să-i spună el şi care acum îşi per
mitea să emită judecăţi artistice. Păcat că nu-i datora mai mult.
Căci va pleca seara fără să-i mai dea nici o leţcaie.
Hider şi-a regăsit stăpânirea de sine. Să nu-şi facă iluzii ci
neva: el va fi cel care va lua iniţiativa şi va pune capăt unei
situaţii intolerabile! El o va rupe cu ea!
La zece şi jumătate avea lucrurile împachetate. A coborât
cu precauţie la parter, în faţa apartamentului lui Wetti.
In pofida perdelei care acoperea micile pătrate de sticlă ale
uşii duble, se vedea că în salon lumina era aprinsă. De acolo,
Hider a auzit gemete.
108
— Sunt dezamăgită... atât de dezamăgită..., murmura surd
glasul umed al lui Wetti.
— Wetti, doar v-am prevenit, n-aţi vrut să mă credeţi, aţi
aşteptat... iar acum suferiţi prea mult.
— Vaaai, Werner!
Hitler s-a dat înapoi ca ars. Deci mizeria asta de Werner a
strecurat în Wetti îndoiala.
— La scurt timp, dragă Wetti, l-am întrebat pe băiatul
ucela... în sfârşit, ştiţi dumneavoastră... prietenul acela... care
este cu adevărat student la Academie, dacă printre ei este şi un
Adolf Hitler. M-a asigurat că nu.
Revoltător. Deci iată cu ce se ocupa Werner de când Hitler
ii respinsese avansurile: trăncănea cu un alt degenerat ca el,
pentru a-i distruge reputaţia. Lume bună. Chiar aşa. M ult prea
puţin pentru mine. Mulţumesc, dar mă depăşeşte. Vă las între voi.
Şi a părăsit casa din strada Felber, de la numărul 22, strecu-
rându-se pe lângă pereţi, desigur, dar cu fruntea sus în sufletul
lui. Dispreţuind ceea ce lăsa în urmă. N u simţea decât descon
siderare pentru mic-burgheza prea masivă şi prea avară, care
se lăsa consolată de un sodomit.
„Reinhold Hanisch. Trebuie să dau de Reinhold Hanisch.
O să mă primească la el.“
S-a dus în taverna unde băuseră împreună. Reinhold Hanisch
era acolo, roşu la faţă de la căldură, cu ochii umflaţi de bere.
— Hei! Gustav Kilmt! a strigat acesta văzându-1 pe Adolf
Hitler intrând.
Hitler n-a răspuns, fiind prea mulţumit că pusese mâna pe
omul lui.
— Trebuie să mă primeşti la tine. E vorba despre o femeie.
Ştii cum e ... a trebuit să plec.
— Nici o problemă, băiete, uşa mea ţi-e deschisă. îţi dau
camera de oaspeţi. Vrei un pahar?
Relaxat, Hitler a acceptat. Sigur, era ceva vulgar în buna dis
poziţie a lui Hanisch, în entuziasmul lui în privinţa băuturii, în
palmele date pe umăr ori pe spinare, dar dacă ăsta trebuia să fie
109
preţul pentru o noapte liniştită... La unu noaptea, Hitler, rupt
de oboseală, ameţit de atâta băutură fără pic de mâncare, i-a
cerut să meargă acasă.
Hanisch şi-a luat rucsacul dosit în spatele tejghelei şi l-a
tras pe tânăr după el. A sărit apoi peste bariera unei grădini
publice neluminate şi s-a întins între boschetele întunecate.
— Bun venit la mine-n palat! Aici dorm.
— Poftim?! Nici măcar o cameră n-ai?
Hanisch a bătut cu palma în rucsac pentru a-şi face pernă
din el.
— Păi, ce crezi tu, Gustav Klimt? C ă mi-aş fi permis din ta
blourile tale?
110
Ah, prea târziu. Orgasmul se abătuse violent, zdrobitor asu
pra lui. S-a prăbuşit lângă Stella.
Aceasta a mai avut câteva spasme, apoi i s-a alăturat în imo
bilitate, trupul ei eliberându-se în odihnă.
Am câştigat.
Tăcerea îi făcea bucuria încă şi mai densă.
Stella l-a împins uşor, după care s-a ridicat distantă, amu
ţită. Şi s-a uitat la el cu şi mai mult dispreţ decât de obicei. Adolf
u simţit că o să înceapă să sufere. Şi a trimis spre ea o privire în
trebătoare, rugătoare, de care mai eşti în stare chiar înaintea dis
perării.
Femeia a surâs cu cruzime.
— Chiar ai crezut?
A început să-şi tragă ciorapii. De câte ori se deda acestei
operaţiuni lăsa să-i scape cele mai dure fraze.
— îngâmfarea asta a ta nu are limite. Doar am simulat.
— Foarte bine, dar am terminat-o, i-a strigat Adolf H.
— Şi care e diferenţa? Poţi s-o termini, tot n-ai început-o
vreodată.
— Ba chiar am terminat-o de-a binelea de data asta. Defi
nitiv.
încerca să se convingă pe sine însuşi. Oare de câte ori nu
declarase că a terminat, că va lăsa baltă pariul stupid, că-i era
Indiferent dacă face fericită ori nu o femeie? Problema era că
Stella, în loc să protesteze, să aducă argumente, să-l convingă,
ti dădea dreptate. Şi-atunci el se simţea şi mai nemernic, drept
care, pentru a-şi mai găsi ceva respect de sine, se întorcea a
doua zi.
Prin urmare, a doua zi a revenit. De data asta, Stella nu s-a
mai prefăcut. Iar cele două ceasuri s-au adăugat pe lunga listă
a eşecurilor.
Adolf H. persevera incomprehensibil. Nu mai era vorba nici
despre o provocare, ca-n prima zi, nici despre un pariu, după
cum îşi închipuise mai apoi, nici despre o obsesie, deşi era ob
nubilat de trupul Stellei. Ci despre o emoţie surdă şi profundă,
ceva de-a dreptul religios. Era în căutarea plăcerii feminine,
111
Stella era templul, femeia era Dumnezeul lui, marea tăcere către
care i se întorceau toate gândurile. Tot aşa cum un credincios
îngenunchează, el lucra cu devoţiune pentru a primi iertarea.
Zi şi noapte reflecta la plăcere. De acum ştia cum s-o simtă.
Dar s-o dăruiască? Chestiunea părea a nu fi contagioasă.
In timpul unui curs de la Academie, s-a iluminat. Pentru
a avea orgasm, Stella trebuia să simtă dorinţa. Plăcerea ei nu
avea nimic organic, ci aparţinea altei categorii. Adolf trebuia
să o provoace să-l dorească.
Şi a înţeles dintr-odată ce efect trebuie să fi avut asupra
Stellei: un crab întins peste ea, într-o stare idioată de excitaţie,
convulsiv, agitându-şi cleştii în gol, un crab care-i era indiferent.
In lunea aceea i-a propus Stellei să nu se mai ducă la hotel,
ci să meargă amândoi să bea o ciocolată. S-a mirat să o vadă
acceptând fără a mai sta pe gânduri. Au pălăvrăgit veseli, de
parte de războiul pe care-1 simulau, ba chiar s-au distrat bine.
Marţi i-a propus să meargă la un concert. Femeia a acceptat şi
de data asta. Miercuri a invitat-o să meargă la plimbare prin
grădina zoologică. încă o dată a primit consimţământul, dar
a descoperit o umbră de îngrijorare în ochii ei. La despărţire,
după vizită, l-a întrebat:
— La hotel nu mai mergem?
Pentru întâia oară îndrăznea să dea dovadă de slăbiciune,
temându-se că Adolf n-o mai dorea.
— Ba da, şi-ncă şi mai şi, i-a răspuns cu privirea grea de
aşteptare.
Liniştită, femeia şi-a recăpătat figura ironică.
Joi, Adolf a trecut punct cu punct la realizarea planului pe
care şi-l concepuse. S-a trezit în zori, a mers pe jos întreaga zi
până a obosit în asemenea hal încât, atunci când a ajuns cu
Stella în camera de hotel, era atât de sleit de puteri, că nu a mai
fost în stare să repete obişnuitele performanţe.
— Iartă-mă, nu ştiu ce am, i-a zis pentru a o încurca de tot.
— Eşti> obosit?
— Nu. N u mai mult decât de obicei.
112
Vineri trebuiau să se întâlnească la ora cinci. La timpul sta
bilit, Adolf s-a ascuns în cafeneaua de peste drum, a constatat
că Stella a intrat în hotel şi a aşteptat. La şase şi jumătate a dat
un ocol clădirilor din apropiere şi, gâfâind, a ajuns în sfârşit
în cameră.
Stella a sărit în sus văzându-1.
— Pe unde-ai umblat? Eram îngri...
S-a abţinut să meargă până la capăt cu mărturisirea propriei
nelinişti, n-ar mai fi avut nici un rost din moment ce, de-acum,
ajunsese.
— Am fost reţinut la Academie. Rectorul. Nimic grav. Am
vrut să te anunţ. îm i... îmi pare rău.
— Nu-i nimic, i-a răspuns uscat.
După îngrijorare, mânia o făcea acum să clocotească. îi era
ciudă pe ea că se dovedise atât de sensibilă.
— Foarte drăguţ din partea ta că m-ai aşteptat. O să plătesc
eu cele două ore pentru cameră.
— Chiar despre asta era vorba.
— Şi-o să-ncercăm să ne descurcăm mai bine săptămâna
viitoare.
— Poftim? Pleci?
înfuriată, l-a luat de gât şi l-a aruncat în pat.
— Nu mai ai chef?
— Ba da, desigur.
— Dovedeşte-mi-o!
— Bine, dar o jumătate de ceas, Stella, doar o jumătate de
ceas nu e de-ajuns.
— Cine ţi-a zis?
— Ei, pentru mine e, dar pentru tine, Stella...
— N u mă cheamă Stella, ci Ariane.
Şi-a-nceput să se dezbrace.
Câteva clipe, lui Adolf i-a venit să râdă, ca spectatorul ce
vede sosind scena pe care o aştepta încă de la începutul specta
colului, însă dorinţa puternică a Stellei l-a răvăşit. Pentru întâia
oară o forţă punea stăpânire pe el, îl acapara, îl poseda. Avea
impresia că devenea el însuşi femeie.
113
Totul devenea foarte serios între ei doi. Ba mai rău: tragic.
Ceva măreţ îi trezea. Jucau o scenă esenţială. Trupurile lor
reacţionau. Efuziuni bruşte treceau de la unul la altul. Emoţii
extreme îi străbăteau. Ii electriza un soi de comunicare între
ruptă neîncetat, reluată neîncetat. Scântei de-mpreunare. Fie
care îşi dorea să-şi aproprieze sexul necunoscut şi dispreţuit al
celuilalt. Se apropiau fără să se întâlnească. Se topeau unul
într-altul fără a se pierde. Ariane-Stella fremăta, apoi a fost cu
prinsă de un tremur înfricoşător. Adolf şi-a scufundat privirile
într-ale ei şi acolo, în irişii, în sclipirile pupilelor, în dilatarea
întunecată a luminii ochilor ei, a văzut urcând progresiv plă
cerea ei şi a lui.
*
— Bine, de acord, te-am minţit. Dar şi tu pe mine, măi bă
iete. Şi tu ai început. Haide, ia un cârnat. M-ai făcut să cred că
tocmai ieşiseşi de la Academie... Ce-ai fi vrut să fac pentru a fi
şi eu la nivelul tău? Ţi-am făcut figura cu Fritz Walter, Fritz
Walter de la galeria Walter. Şi-ai înghiţit găluşca. Am făcut
amândoi o afacere frumoasă. De ce să mă schimb? Vrei să-ţi fi
făcut rău? Punctul tău slab este că ai rămas un mic-burghez.
Ei nu, calmează-te şi mai ia un cârnăcior. Mda, perfect, raţio
nezi exact ca tatăl tău, ca un mic funcţionar, ca unul d-ăia cu
mânecuţe albe pe care-1 notează superiorii. îţi trebuie diplome,
carieră, recunoaştere. Academia de Arte Frumoase din Viena?
Chiar crezi că Da Vinci şi Michelangelo au fost absolvenţi ai
Academiei de Arte Frumoase din Viena? Chiar crezi că doreau
să dea cadouri unor birocraţi pentru ca aceştia să le numere
notele şi anii vechime în administraţie? Privirile-ţi sunt reci,
Adolf Hitler, nu îndrăzneşti să fii la înălţimea visurilor tale, vei
rata totul dacă vei continua să gândeşti pe dos. Ce înseamnă
pentru tine a munci? Să asuzi suficient cât să-ţi plăteşti gazda?
Pentru nişte Wetti şi Zakreys exişti? Greşeşti, Adolf Hitler,
pentru tine a munci trebuie să fie a te perfecţiona în arta ta.
Nici nu ai idee ce pictor mare ai să ajungi. Ba da, ba da. Te-ai
înspăimânta dacă ţi s-ar pune în faţă pânzele pe care le vei
114
termina peste câţiva ani. Ai începe să tremuri. Te-ar cuprinde
un respect sacru faţă de tine însuţi. Ai îngenunchea în faţa
propriului geniu şi-ai săruta tabloul. Ei da, cel mai bun dintre
cele mai bune pe care le faci azi nu are nimic de-a face cu cel
mai puţin bun de mâine. Crede-mă. Ăsta ţi-e drumul. Numai
asta contează. Vrei să dormi? E ceva fiziologic. E firesc. N u te
poţi împotrivi. Dar n-ai grijă. E mai mult decât suficient un
locşor unde să te întinzi. Pentru asta vara sunt parcurile, cafe
nelele, dacă plouă, iar toamna azilurile de noapte se redeschid
pentru iarnă. Totul e deja prevăzut, Adolf Hitler, totul e deja
prevăzut pentru geniile ca tine. Cu condiţia ca acestea să nu
fie mic-burgheze. Vei munci, îţi vei aprofunda arta, iar eu îţi voi
vinde tablourile şi mă voi ocupa de tot restul. Ai încredere în
mine, vom avea întotdeauna ce bea, ce mânca şi unde dormi.
Poftim? Şi curăţenia. Ei da, curăţenia. Deci şi unde ne spăla.
Put? Ai senzaţia că par un cerşetor? în azilurile de noapte te
poţi îmbăia, poţi face duş. Călugăriţele dezinfectează hainele.
Miercurea dimineaţa vine şi bărbierul de la Protecţia Socială.
Ştiu tot. Şi-o să-ţi spun tot. Toate secretele mele. Dă-mi şi mie
o bucată. Adică, asta înseamnă decădere? Ia mai termină, că mă
faci să râd. Decădere, da, pentru principiile tale de mic-bur-
ghez. Eu însă numesc asta altfel: libertate. Perfectă. Libertate
absolută. Suntem deasupra tuturor. Nu depinzi de nimeni. N-ai
de dat nimănui socoteală. Eşti liber. De găsit găseşti mereu o
supă în strada Gumpendorfer. Iar la azil găseşti mereu un loc,
dacă ai o boală care trebuie tratată. Şi, dacă tot a venit vorba
de boli: de când trăiesc în aer liber nu m-am mai îmbolnăvit
niciodată. Ba da. E perfect adevărat. în casele bine încălzite
microbii sunt, de fapt, încălziţi. Mâncarea prea multă pe mi
crobi îi hrăneşte. Poţi să crezi că, în înalta societate, există fe
mei care mor dintr-un guturai? Pe când eu, măi băiete, odată
cu libertatea îţi dăruiesc şi sănătatea şi chiar dacă, cine ştie prin
ce ghinion, microbul ar insista, nu ai avea decât să-l îneci în-
tr-un pahar de tărie. E o metodă radicală. Toată lumea o ştie,
toţi oamenii de ştiinţă, dar medicii şi farmacişdi nu o spun,
fiindcă şi-ar pierde grămada de aur pe care s-au aşezat. Ei,
115
Gustav Klimt, ţie-ţi vorbesc. Mulţumesc. Lasă-mi, totuşi, şi mie
un cârnat, altfel o să arzi în flăcările iadului. Sigur că mai sunt
şi femeile, o să-mi spui, or femeile sunt atrase de miere, ca ur
sul, iar tu nu vezi pe unde ar fi mierea... stai aşa, Adolf Hitler,
şi aici ai luat-o pe drumul greşit, fiindcă nu ai încredere:
femeile care nu pot fi atrase decât cu bani, cu haine frumoase,
cu apartamentul din oraş, lucruri inutile, sunt nişte femei care
nu ne merită. Sunt femei care caută rentă, nu iubit. Un artist
ca tine nu trebuie să cadă într-o astfel de capcană. Ai fost fericit
împreună cu Wetti a ta? Pe bune? Chiar nu te trăgea-n jos?
Mmm? Tot ce-şi dorea nu era decât de faţadă, să aibă cu ce se
lăuda în faţa prietenilor ei, nimic altceva. Ii puteai mărturisi
îndoielile tale? Care i-au fost ultimele cuvinte? Ti-a
> cerut bani?
Mai toate sunt aşa. Cu excepţia celei adevărate, celei unice, ce
lei de nesperat, celei pe care poate o vei întâlni într-o bună zi,
pe care destinul ţi-a rezervat-o, însă nu-ţi face griji, aceea te va
recunoaşte ea pe tine. Şi-ntr-o grămadă de gunoi te va re
cunoaşte. Aceea te va merita şi-o vei merita. Altfel, dacă ai ne
voie de vreo femeie, pentru cine fac ele trotuarul şi ne pândesc
să intrăm la bordel, dacă nu pentru noi? Hitler, m-auzi?, zi şi
noapte te-aşteaptă, zi şi noapte. Dai banul, urci, scapi de în
cordare şi la revedere. Rezolvat. Curat. Aranjat. Poţi s-o ştergi.
Arta, numai arta ta contează şi toată energia ei trebuie să i-o
consacri. Nemaipomenit cârnatul! De unde să-l fi şterpelit? Ar
trebui să mai dăm pe-acolo. Ce ziceam? Arta ta. Nimic altceva
decât arta ta. De-nfruntarea cu ceilalţi oameni voi avea eu grijă:
voi striga după ei, îi voi agăţa, le voi deschide ochii asupra ope
relor tale, îi voi forţa să le cumpere, îmi asum eu toată munca
asta murdară pentru tine, pentru ca nobila ta singurătate să nu
întâmpine nici un obstacol, ca tu să poţi crea. Crea şi nimic
altceva. Te invidiez, Adolf Hitler. Da, te invidiez că eşti cine
eşti şi că ai un prieten ca mine. Nu-ţi pasă de nimeni, nu iu
beşti pe nimeni - nici măcar pe mine, care te venerez —, ai pri
virile fixate asupra idealului tău şi-ţi împlineşti propria artă. Nu
te-aş invidia dacă nu te-aş iubi. Şi mi-ar fi ciudă pe tine dacă
eu, un gândac amărât, nu m-aş devota ţie. Unde-i vinul? Ah, s-a
116
trezit! Uite, am şterpelit două ilustrate mai adineauri, poate-ţi
vin ceva idei. N u trebuie să ne ascundem adevărul: e vară, e cel
mai bun anotimp pentru noi. Nu, nu, trebuie să mergi mai de
parte. Nu te abţine. Poţi încerca formatele mari la care ai visat
Întotdeauna, Gustav Klimt, cu condiţia, desigur, să fie vorba
despre Belvedere ori biserica Saint-Charles, clar? Tablourile
tale vor călători în întreaga lume. Unele sunt deja agăţate pe
pereţii din Berlin, Amsterdam, Moscova, Roma, Paris, Vene
ţia, New York, Chicago, Milwaukee. Incredibil, nu? Bun, e bine
aici, la umbră, cred c-a venit vremea să facem o mică siestă.
Nu? Deja lucrezi? Ai dreptate. Nu, nici vorbă, doar eu o voi
face, înţelegi tu, nu sunt decât un biet om obişnuit, nu am vreo
misiune, vreo pasiune, vreo... în sfârşit, tot ceea ce în tine arde.
Nu sunt decât un gândac, Adolf Hitler, un amărât de gândac.
Aşa că mi se pare necesară o mică siestă, înainte să mă duc să
latru pe bulevarde... Mai ales pe canicula asta... Poftiţi, dom
nule agent? Ce e cu peluzele? Adică păsările se pot plimba pe-aici,
câinii se pot pişa, dar oamenii nu au dreptul să doarmă? Doar
suntem într-o ţară liberă, da sau nu? Ce mă-sa!
117
multe legături cu bărbaţii spre care îndrepta priviri de femelă
în aşteptarea masculului.
Clientul din camera de deasupra a lăsat să-i scape un urlet
ca de godac, femeia la fel - un urlet în care, fără îndoială, intra
mai multă relaxare decât extaz - , iar cele două trupuri au căzut
cu zgomot pe pat. Lustrei i s-au cutremurat toţi ciucurii de
cristal fals. A dolf şi Stella au izbucnit în râs.
Nici un strigăt de plăcere nu se compara cu strigătele lor.
Nici un act sexual nu avea profunzimea celor ale lor. Calitatea
relaţiei lor anula contagiunea cu urâţenia. Nici o legătură. Tră
iau pe modelul „nici o legătură". Orice s-ar fi petrecut în ju
rul lor, care să fi semănat cât de cât a dragoste, nu avea „nici
o legătură".
— Trebuie să mă-ntorc acasă, a şoptit Stella.
Acceptase chiar să-i spună Stella - ca firma hotelului aceluia
dubios - , întrucât Adolf întotdeauna o dorise sub numele de
Stella.
— Da, trebuie să mă-ntorc acasă.
Nu s-a mişcat. Nici Adolf. Delicios moment în care profiţi
din plin de ceea ce vei pierde. Moment de fericire, îmbogăţit
de nostalgia fericirii.
— Hai.
Femeia şi-a mişcat un picior. A dolf a acoperit-o cu trupul
lui pentru a o reţine şi a o imobiliza. Deja i se sculase. Şi ea îl
dorea. Timp de câteva minute, credincioşi unui ritual pe care-1
instituiseră, s-au prefăcut că fac iarăşi dragoste. Când s-au apro
piat de orgasm, ea a alunecat dintr-odată jos din pat, întrucât
ceea ce conta era să se despartă nesătui, cu o dorinţă tiranică
de celălalt în străfundurile pântecului.
Şi-au luat la revedere în faţa hotelului Stella şi fiecare a ple
cat la el acasă. Niciodată nu s-a pus problema de a locui îm
preună. Prima dată îşi scoseseră armele în această încăpere care,
din câmp de bătălie, ajunsese grădina lor, oaza în care minutele
picurau încet şi altfel.
Adolf s-a întors la doamna Zakreys. De când trăia fericirea
alături de Stella, lucra mult. Un fel de luciditate îi deschisese
118
ochii. Conştientizase mediocritatea desenelor sale, sărăcia colo-
ristică, dar şi lenea. Intrevăzuse amploarea sarcinii pe care şi-o
asumase. Trebuia să acopere întârzierea şi teribila lipsă de ex
perienţă. Unii colegi se dovedeau deja nişte virtuozi, pe când
cl abia ajunsese să lucreze corect. De când nu-şi mai făcea ilu
zii, se întreba chiar cum de reuşise la examenul de admitere. în
sine era, de acum, convins că intrase ultimul. în unele zile, con
sternat de propriile lucrări, bănuia că fusese vorba despre o
eroare: faptul că intrase se datora notelor altui candidat. în
sfârşit, nu mai conta. Realiza că avusese mult noroc la admi
tere, aşa că, prin seriozitatea şi încrâncenarea necruţătoare de
care dădea dovadă, se străduia să-şi merite şansa.
Frecventându-i pe Bernstein şi pe Neumann, îşi măsurase şi
lipsurile culturale. Băieţii citeau, el recitea. Băieţii reflectau, el
visa cu ochii deschişi. Băieţii discutau, el se aprindea. între exci
taţie şi apatie nu cunoştea o stare mentală medie. Până atunci
nu mai analizase, studiase, cântărise, cumpănise, argumentase.
De ce a descoperit toate acestea în acelaşi timp? Un dop
sărise din creierul lui, eliberând un canal anume şi irigând în
mai multe direcţii. N u se mai limita la sine însuşi, ci se des
chisese şi către alţii. în iubire, îşi depăşise propria plăcere pen
tru a atinge dimensiunea plăcerii împărtăşite. Intelectual,
renunţase la onanism, încetase cu încăpăţânarea pentru a-şi
cunoaşte limitele, a le împinge mai departe şi a intra în dialog.
Cu toate acestea, îi venea greu să se îndepărteze prea mult de
vechile lui reflexe. Dacă, în privinţa iubirii, dispunea de Stella
ca recompensă, în artă încă nu avea nici un rezultat, iar efor
turile îi erau răsplătite cu note proaste. Adolf era ultimul din
clasă şi unicul mod în care se putea încuraja să continue era gân
dul abstract, ezitant, că acum, cu sudoare, îşi oferea mijloacele
prin care avea să-şi asigure viitorul de artist.
întorcându-se acasă, Stella a dat în faţa uşii de bancherul
care o curta de luni de zile. O aştepta cu un buchet de flori în
mână, îmbrăcat într-o haină ridicolă, zâmbind pe sub mustaţa
oribilă, ca de morsă, ostentativă şi pretenţioasă ca întreaga lui
119
persoană. Zâmbetul i s-a lărgit observând-o că soseşte, fiindcă
se bucura să iasă-n evidenţă.
— Vreţi să veniţi la operă cu mine? Am rezervat apoi o
masă la Butenhof.
Modelul a acceptat coborându-şi privirea. Da, sigur că da,
curte îi putea face. Da, sigur că da, se va mărita cu el. Totuşi,
morsa mai putea aştepta. La vârsta lui nu avea cum să mai
îmbătrânească, doar era deja bătrân. Pe Adolf îl va păstra cât
mai mult cu putinţă, tânăr cum era. Peste el timpul încă nu a
trecut. Până la ce vârstă mai este tânăr un băiat? Douăzeci şi
doi de ani? Douăzeci şi trei? Atunci ea va avea... N u conta!
Doar avea tot dreptul să ia o pauză înainte de a îmbătrâni.
120
Repeta cuvintele ca pe o rugăciune. Poate că tanti Johanna,
sora mamei lui, avea să-l salveze. Doar avea grijă de Paula, sora
lui mai mică. De ce nu l-ar fi ajutat şi pe el? E drept că ultima
dată plecase trântind uşa, indignat că nu-i era luat în serios
viitorul artistic. Ce-i propusese ea? A, da, un loc de ucenic de
brutar la Leonding... sau să se întoarcă la birocraţie, ca tatăl
lui... Ei bine, nu, preferase sărăcia unei asemenea umiliri. In
schimb, de data aceasta va trebui să nu se enerveze dacă mă
tuşa îi va propune iarăşi soluţiile ei idioate. Va trebui să fie poli
ticos. Să nu bată din picior. Să-i spună că se va mai gândi. Să
nu iasă din încăpere înainte de a obţine câteva bancnote.
în faţa lui, ţăranca grasă şi păroasă, a cărei bărbie groasă se
legăna la fiecare zdruncinătură, îl privea cu ochii ei rotunzi şi
indolenţi. Deşi se prefăcea că doarme, Hitler o observa prin
tre gene.
La ce s-o f i uitând? La gleznele melel
Hitler s-a prefăcut că se trezeşte, ţăranca şi-a întors capul, iar
el şi-a putut îndrepta ochii spre ceea ce privise ea. îi era ruşine
de pantofii pe care-i purta. Parc-ar fi fost o bucată de brânză
învechită, împuţiţi, stâlciţi, lăsând la vedere piciorul gol prin
prea multele găuri. Pielea se transformase într-un carton ter
ciuit. Trăsneau a mizerie.
Din instinct, Hitler şi-a ascuns picioarele sub banchetă.
Cum să-şi convingă mătuşa că reuşise cu astfel de încălţări?
A aruncat rapid o privire şi spre hainele în care era îmbrăcat:
chiar dacă erau curate, erau prea uzate de atâta purtat, cârpite
şi, ici-colo, cu pete de cine mai ştie când. Cum să-şi motiveze
starea în care ajunsese? Fiindcă nici nu se punea problema să
mărturisească eşecul. Inima a început să-i bată foarte repede.
Şi pentru a face situaţia încă şi mai rea, în momentul în
care a coborât în Zwettl, l-a zărit pe un alt peron pe prietenul
lui Kubizek. Cuprins de ruşine, Hitler s-a întors pe loc, şi-a
aruncat rucsacul pe umăr pentru a-şi ascunde faţa şi a rupt-o
la fugă din gară pe lângă pereţi. Cu August Kubizek plecase
din Linz la Viena. Cu August Kubizek, pe care-1 convinsese
121
să-şi încerce norocul la conservator şi care reuşise din prima. Cu
August Kubizek, cu care împărţise camera de Ia doamna Za-
kreys până când acesta fusese luat în armată şi care trebuia să
profite de vreo permisie pentru a-şi mai vedea părinţii. Cu
August Kubizek, căruia Hitler nu avusese curajul să-i anunţe
vestea celui de-al doilea eşec, căruia nu-i mai scrisese şi, oricum,
cum să fi corespondat, din moment ce Hitler nu mai avea o
adresă fixă?...
In căruţa mare, care îl ducea la Waldviertel, la tanti Jo-
hanna, Hitler se felicita că scăpase strălucit de noul pericol.
N u mai trebuia decât să găsească cuvintele prin care să-şi pă
călească rudele...
Când a sunat la uşă, încă le mai căuta.
— Cine e? a şoptit o voce slabă, deranjată, din partea cea
laltă.
— Adolf.
— Care Adolf?
— Adolf Hitler.
— N u te cred. Şi oricum nu am voie să deschid. Tralala...
A auzit copila îndepărtându-se nepăsătoare. N u prevăzuse
că sora lui, Paula, ar fi putut pleca de la familia Raubal pentru
a-şi vizita mătuşa.
S-a repezit la uşă şi a început să bată cu pumnul în ea.
— Deschide-mi! Sunt fratele tău, Paula. Deschide-mi uşa!
Glasul subţire a murmurat:
— De unde să ştiu că tu eşti?
— Du-te la fereastră şi uită-te.
Copilul a apărut dincolo de perdea, a dat-o la o parte, şi-a
strivit faţa lată de sticlă, dar nu a părut convinsă. Dintotdea-
una, Hitler o detestase şi nici acum fata nu părea să dea semne
că va îmbunătăţi relaţia. Până la urmă, aceasta s-a întors fără
grabă în spatele uşii.
— Semeni un pic cu el.
— Chiar sunt fratele tău.
— Ba nu, fratele meu e mereu bine îmbrăcat. Şi-apoi, fra
tele meu ar fi avut cheia de la casă.
122
— Paula, zău, mă supăr!
Din spate, o voce l-a strigat:
— Adolfl Tu, aici?!
Tanti Johanna venea de la cumpărături. Intorcându-se, Hit-
ler n-a observat la început decât extraordinara asemănare a
mătuşii cu mama lui, mai că i-a sărit inima din piept şi a dat
să se repeadă în braţele ei. Privirea obiectivă şi rece, care-1 in
specta din cap până-n picioare, i-a oprit avântul şi i-a confir
mat că, de fapt, era tanti Johanna.
M ămica fă ră privirea mămicii.
S-a simţit mai dezbrăcat decât dac-ar fi fost în pielea goală.
Mătuşa îl citea: eşecurile, viaţa de vagabond, refuzul de a pac
tiza cu ordinea prestabilită, încăpăţânarea. Vedea şi condamna
totul.
— Sărăcuţul de tine...
Spre marea lui surpriză, cu lacrimi în ochi, tanti Johanna
l-a strâns la piept.
— Dacă te-ar vedea maică-ta în halul ăsta...
Hitler nu i-a atras atenţia asupra greşelii - mama lui preţuia
ceea ce Johanna dezaproba - , simţind, înghesuit între sânii ei
uriaşi, strânşi în haina aspră, de iută, de care-i lipise capul,
că ar fi putut obţine bancnotele acelea.
L-a invitat înăuntru, i-a dat să mănânce şi să bea înainte de
a-i pune vreo întrebare.
— Ei, şi ce planuri ai? Ai ajuns la gânduri mai cumpătate?
— Da. M-am lăsat de pictură.
Faţa Johannei s-a luminat.
— Vreau să mă fac arhitect.
Un rid a încreţit fruntea mătuşii. Mda, arhitect era o me
serie adevărată, chiar dacă şi acolo se desena. Ea ar fi preferat
zidar sau dulgher, i să părea mai sigur, mai palpabil, dar, de ce
nu? Arhitect...
— Şi cum ajungi arhitect? l-a întrebat. Cu ucenicie?
— Nu. Trebuie să faci studii.
Johanna a amuţit, dezamăgită. Bănuia că orice meserie care
cerea studii numai meserie nu era. Pentru ea, studentul era un
123
băiat obraznic, care bea prea mult şi voia să agate fetele, nimic
altceva...
— A ha...
— Aşa. înainte trebuie să trec printr-un examen de admi
tere. Examen pentru care învăţ acum.
Gândindu-se la tablourile din vară, copii monotone ale mo
numentelor vieneze, i s-a părut firesc să adauge:
— Lucrez zi de zi.
— A ha...
Johanna era convinsă, în sinea ei, că era pe cale să i se anunţe
o nouă catastrofa. Cum însă s-o dovedească?
— Pentru asta trebuie timp?
— Câţiva ani. Cinci.
— Nu-ţi puteai găsi ceva mai scurt?
— Ba da. Pot oricând să intru în administraţie, să mă pun
pe băut şi să-mi cotonogesc nevasta... Ca tăticu’ ...
Johanna şi-a coborât privirea. Hider îi tăiase avântul. îşi plân
sese întotdeauna sora fiindcă avea un soţ atât de violent, drept
care nu i-1 putea da de exemplu.
— Mămicii i-ar fi plăcut să ajung arhitect, a murmurat
Hider.
Biata ei soră. Sărmana de ea, totdeauna avusese gânduri de
mărire şi-ntotdeauna îi iertase totul fiului pe care-1 adora. Amin-
tindu-şi de sora ei atât de blândă şi de afectuoasă, Johanna s-a
simţit dintr-odată vinovată că ea era aşa de lucidă. S-a uitat la
Hider şi s-a întrebat dacă nu cumva starea proastă nu-i venea
de la faptul că niciodată nu-şi putuse suferi nepotul. O mustra
conştiinţa.
Biata mea surioară care mi l-a încredinţat. Fă un efort,
Johanna.
— Dacă înţeleg eu bine, ai venit în vizită pe la noi. Deci
peste câteva zile pleci înapoi, la Viena?
— Mâine trebuie să ajung.
— Vai, ce păcat!
Johanna şi Hider s-au uitat unul la altul. Ştiau că mint
amândoi. Tânărul nu dorea să rămână în familia în care se
124
simţea ca un exilat. Mătuşa lui nu privea cu ochi buni ideea de
a o mustra conştiinţa timp de mai multe zile.
— Păi, da, m unca... examenele...
— Bineînţeles...
>
Dacă i-ar fi dat câteva coroane, poate ar fi plecat mai repede.
— Desigur, dacă ţi-aş da ceva bani te-aş ajuta cum va...
— Vai, mi-ar prinde atât de bine...
Johanna nu era o fiinţă zgârcită, îi plăcea să se dovedească
generoasă, dar în cazul ăsta ştia că era vorba despre altceva:
practic nu dădea, ci îşi cumpăra liniştea.
A dispărut la ea în dormitor. S-au auzit zgomote de du
lapuri, de sertare. S-a întors zâmbitoare, cu un pumn de banc
note. Hitler nu şi-a ascuns bucuria. S-au îmbrăţişat cu putere,
cu adevărat fericiţi amândoi că scăpau atât de iute unul de altul.
La întoarcerea la Viena, Hitler s-a dus la Reinhold Ha-
nisch, în boschetele pe care le considerau apartamentul lor.
Hanisch l-a primit suspicios, nu-i plăcuse faptul că dispăruse
pe nepusă masă. Era cu adevărat îngrijorat pentru afacerea lui
- cine avea să-i mai furnizeze tablouri? —şi bănuia că Hitler se
dusese să stoarcă ceva bani de la familie, deşi acesta susţinea
contrariul.
Noaptea, Hitler a fost trezit de un zgomot şi l-a zărit pe
Hanisch, la douăzeci de metri distanţă, unde se dusese pentru
a-i scormoni prin geantă. Din fericire, banii îi păstrase la el,
aşa că a adormit la loc. Numai că s-a trezit din nou: de data
asta, Hanisch, întins peste el, îl pipăia fără ruşine, fără ca măcar
să se mai ascundă.
— Sunt sigur c-ai adus ceva bani.
— Doar ţi-am mai spus că nu.
La fel de neruşinat, Hanisch l-a căutat prin toate buzunarele.
— Regula e juma-juma. Sunt convins că ţi-ai ascuns averea.
— Doar vezi că nu, i-a răspuns Hitler ridicându-se în clipa
în care Hanisch se apropiase de buzunarul fatal.
Şi s-a îndepărtat.
— Unde te duci? a mormăit Hanisch.
125
— Să mă piş.
Hitler s-a ascuns în spatele unui boschet şi a mutat banc
notele în pantof, între picior şi talpă.
Apoi s-a întors şi s-a întins la loc. Hanisch se uita la el neîn
crezător, gândindu-se la posibile ascunzători. Hitler s-a ghe
muit şi şi-a zis, adormind, că nu va putea face faţă multă vreme
investigaţiei lui Hanisch. Acesta avea să-i spioneze şi cele mai
neînsemnate gesturi şi, dacă tot va rămâne cu buza umflată,
va profita de următorul drum la baia publică pentru a-1 lăsa
fără o leţcaie.
A doua zi s-a trezit cu un gând: trebuia să pună banii la
adăpost. Lucru deloc uşor din moment ce nu avea un acoperiş
deasupra capului. Scoarţa unui copac, nişte pietre, găuri în pă
mânt? Cam nesigur. La bancă? Fără adresă nu poţi avea cont
în bancă. Să-nchirieze o cameră? N u şi-o putea permite decât
pentru cinci săptămâni, după care ar fi ajuns iarăşi în stradă,
având nevoie de toate cunoştinţele lui Hanisch, vagabond
profesionist. Şi atunci?
Când Hanisch a plecat să-şi vândă lucrările în Prater, dân-
du-se pas cu pas înapoi, fără chef, Hitler a dat buzna într-un
magazin de haine. O să cheltuie totul. Şi-a cumpărat mai întâi
un palton şi nişte pantaloni oarecare, apoi grosul l-a folosit
pentru o ţinută de seară: frac negru, capă, cămaşă fără butoni,
cravată de mătase, nasturi de sidef, pantofi de lac. Economiile
mătuşii Johanna se topiseră. îi mai rămăsese doar pentru un
bilet la un spectacol.
La Opera din Viena se juca Rienzi, unica operă a lui Wag-
ner pe care Hitler nu o cunoştea. Destinul îi surâdea. Desigur,
ar fi preferat să asculte pentru a mia oară Parsifal, Lohengrin
sau Tannhăuser, fiindcă îi plăcea mai mult să recunoască decât
să descopere, dar nu putea face figuri când era vorba despre dra
gul lui Wagner.
încă de la primul act s-a simţit cuprins de entuziasm. Adică
cum?! De ce nu se juca niciodată Rienzi, care era cea mai fru
moasă operă a maestrului?! Ce chestie! Se identifica intens cu
tenorul eroic, Rienzi, cel care se ridica împotriva ordinii pre
126
stabilite. Rienzi, cel ieşit din popor, aclamat de popor, iubit de
popor, cântat de popor, ajuns şef al poporului, dând de pământ
cu ierarhia coruptă, aristocratică şi mercantilă. Rienzi era pur,
ideal, deasupra a tot şi a toate. Avea tovarăşi de arme şi de idei,
dar nu avea prieteni, nici femeie. Singura prezenţă feminină
alături de el era sora lui. N u se lăsa distras de nici una dintre
vulgarităţile care mânjesc existenţele de rând. Corurile erau
sublime, exprimând vocea unanimă a poporului. In sfârşit
mulţimea, această adunătură de spelci înţepătoare şi diver
gente, îşi găsise unitatea, armonia, sensul. Hitler, care detesta
masele, descoperise în fine soluţia: transformarea poporului în
jurul unui individ carismatic, unificarea inimilor în jurul şefu
lui, care le inculcă idealul său, le armonizează facându-le să jure
în faţa sa, să se roage odată cu el, să-l laude, să-l preamărească.
Hider nu mai asculta opera, ci trăia o experienţă religioasă. Dacă
primele trei acte povesteau ascensiunea lui Rienzi, ultimele
două îi povesteau căderea. Lucrul acesta nu a atenuat entuzias
mul lui Hitler. Dimpotrivă. Faptul că Rienzi fusese trădat,
calomniat, îi confirma ideea că marile personalităţi sunt întot
deauna prost tratate, că geniile trăiesc îngemănate cu durerea,
în sfârşit, când Rienzi - învins, dar nobil, bătut, dar eroic - a
murit izolat, refugiat într-un Capitoliu devorat de flăcări, Hitler
a vibrat cu o profundă intensitate, esenţială, care-i cuprinsese
întreaga fiinţă: lată cum trebuie să mori, singur în fruntea tutu
ror, singur deasupra tuturor, mereu cu capul atingând norii.
A aplaudat cu frenezie artiştii, le-a mulţumit că au cântat,
le-a mulţumit că au pus în scenă opera, le-a mulţumit că l-au
făcut cunoscut lui însuşi. Ce frumoasă era politica atunci când
ajungea şi artă...
Când s-a ridicat parcă plutea, era fericit. în fond, încă mai
putea alege între arhitectură şi politică. De ce nu? Arhitectura
sau politica... Deocamdată nu-i scăpase nimic, doar se înşelase
asupra drumului de urmat, o luase pe calea picturii, care, fără
îndoială, nu era pentm el. Acum vedea mai limpede. Totul reîn
cepea. Arhitectura sau politica? Sau poate amândouă?
127
Afară, în faţa Operei, în capul de jos al scărilor, Reinhold
Hanisch îl aştepta pentru a-1 lua la bătaie.
— Mă iubeşti?»
— Sigur că da. Ce întrebare!...
Stella a zâmbit: Adolf H. nu a răspuns, a ţipat. Nu-i venea
să creadă că un bărbat putea striga atât de sfâşietor gândindu-se
la o femeie. Şi uite-acum. Se simţea mândră. A trăit să obţină şi
asta. Pasiunea absolută a lui Adolf ori violenţa ataşamentului său
şi-l disputau sub semnul unei dorinţe nesfârşite şi neînfrânate.
— Tu mă iubeşti? >
— Vai, da, i-a răspuns ea tandru, savurându-şi mărturisirea.
Acesta era adevărul, înfricoşător: îl iubea. Şi-l iubea cu atât
mai mult cu cât îl sacrificase: pregătirile de nuntă cu bancherul
mergeau înainte.
Se plimbau în jurul lacului, ca toţi îndrăgostiţii din Viena.
Stella observa că oamenii nu se mai uitau la fel la Adolf, care,
magnetizat de dragostea lor, devenise mai frumos şi mai puter
nic. Atrăgea femeile.
„I-am dăruit putere asupra femeilor. De-acum vor sări pe el.“
Urma să-l părăsească, să-l facă să sufere, dar îi oferise şi
mijloacele de a duce mai departe o viaţă minunată, chiar şi
fără ea.
Au mers să se răcorească la o îngheţată, într-un chioşc cu
muzică. Fanfara interpreta valsuri din Văduva veselă.
— Care e genul tău de femeie?
— Tu şi numai tu eşti genul meu.
— Vorbesc serios. Uită-te-n jur şi spune-mi care femei ţi se
pare că arată bine.
Fără entuziasm, Adolf şi-a plimbat privirile peste cei din
preajmă şi, până la urmă, a ales două tinere. Stella s-a uitat la
ele cu lăcomie. Aşadar, va fi înşelată cu nişte... Şi totuşi, cât de
banale erau.
— Nici şase luni nu-ţi dau până vei ajunge în braţele alteia.
Nu-mi fac iluzii. Eşti> tânăr,’ iar eu sunt bătrână.
128
— Ba nu eşti bătrână.
— Nu contează, voi fi.
— Şi eu.
— Doar că eu înaintea ta.
„Ce frumos e, ce tandru, ce indignat!11
— Nici un bărbat nu se poate mulţumi numai cu o femeie.
Şi tu eşti la fel ca toţi ceilalţi.
— Vorbeşti despre bărbaţi ca despre animale. Dar eu nu
sunt un animal, ştiu să mă controlez.
— Vezi, deja vorbeşti despre sacrificiu. Să te controlezi...
Adică să-ţi retezi dorinţele şi să ajungi un morocănos şi asta
numai pentru a rămâne cu bătrâna ta Stella. Nu, mulţumesc,
nu vreau mila ta.
Cu cât îl ataca mai mult, cu atât îi sporea adoraţia. Iar răs
punsurile lui o încântau. Verifica astfel faptul că avea să-i facă
tare mult rău.
— Stella, te-apucă năbădăile pentru nimic. Dacă povestea
noastră se va întrerupe cândva, te pot asigura că va fi din voinţa
ta, nu din a mea.
Dintr-odată, Stella s-a potolit.
„Câtă dreptate are şi nici nu cunoaşte adevărul. Bietul de el,
dac-ar ghici ce-i pregătesc.
L-a privit, apoi, dintr-un salt, l-a muşcat de lobul urechii
de parc-ar fi vrut să smulgă o cireaşă din pom.
— Te iubesc, i-a zis.
— Fireşte că mă iubeşti. Şi eu te iubesc.
„Şi cât de greu îmi vine să îndur iubirea asta“, a adăugat ea
în gând, oftând.
129
se adăpostească prin cafenele, dar cum să nu fi fost alungaţi,
din moment ce nu consumau decât un ceai la patru ore, erau
încărcaţi de saci împuţiţi, părul unsuros le acoperea gâtul, barba
le ascundea feţele, iar forma, textura şi cusăturile hainelor se to
piseră de atâta purtare? Hitler refuza cu atâta obstinaţie decă
derea, încât descoperise o soluţie: ajunsese orb şi surd. Nu-şi
mai vedea tovarăşii de nenoroc bătându-se pentru paturi prin
dormitoare, acei beţivi, cerşetori, vagabonzi, cohorta de epave
gălăgioase şi rău mirositoare căreia, de acum, îi aparţinea. Nu
mai auzea înjurăturile pe care le încasa din cauza atitudinii sale
închise, dovezile de milă ale călugăriţelor ori de indignare ale
burghezilor atunci când Hanisch scormonea prin pubele. Dacă
într-adevăr coborâse în subsolul societăţii, nu voia nici măcar
s-o ştie. Era absent şi din lume, şi chiar din el însuşi.
Hanisch nu-şi mai suporta partenerul taciturn, care refuza
ocaziile de a face nişte bani, oferite de condiţiile climatice. Hit
ler se blocase. Fie şi pentru o coroană sau două, tot excludea
varianta de a curăţa zăpada ori de a face nişte comisioane. E ade
vărat că, ajuns scheletic, nu s-ar fi descurcat. Pentru a-şi explica
răbdarea, Hanisch îşi zicea că, până la urmă, tot rămăsese o bru
mă de bunătate în el având în vedere că se considera răspun
zător pentru camaradul pe care i-1 adusese întâmplarea. De fapt,
pusese deoparte câteva tablouri ale lui Hider, la nişte tapiţeri evrei
care făceau şi rame, nădăjduind ca, în pofida timpului nefa
vorabil şi absenţei turiştilor, vânzările să-i meargă mai departe.
De Crăciunul lui 1909, călugăriţele au insistat ca toţi săr
manii care veneau să se hrănească şi să se încălzească la caza-
nele lor să ia parte la slujba de la miezul nopţii. De frică să nu
li se mai dea masa a doua zi, au acceptat şi s-au dus cu toţii în
capela mănăstirii.
Ascuns într-un colţ întunecat, aproape de ieslea cu Naşte
rea Mântuitorului, Hitler a simţit că se întoarce în copilărie.
Se revedea copil, în corul bisericii, îmbrăcat în alb, purtând
tabernacolul aurit. Cântările îl îmbătau, emoţionându-1. Sim
ţea cum se înseninează luând parte la ritualul imuabil, la ordi
nea pe care nimic nu o opreşte şi nimic nu o contrazice - nici
130
măcar scepticismul la ceremonia transmisă de ani şi ani de
zile. Iar el ce făcuse în tot acest timp? S-a uitat la Copilul Isus,
gol pe aşternutul de paie, plesnind de sănătate în trupul lui de
ceară roz-somon. Puştiului nu-i era frig, surâdea, avea un tată
şi o mamă alături, animale domestice, încă mai putea crede în
blândeţea lumii, în armonia lucrurilor, încă mai putea avea
speranţe de viitor. Hider nu mai putea. Nici să se dezbrace nu
mai putea, atât de frig îi era. Nici să zâmbească nu mai putea
- păi, cui să fi zâmbit? încă mai putea inunde mâna, dar nimeni
nu voia să i-o prindă. Viaţa-i intrase într-o iarnă din care nu
avea să mai iasă vreodată.
S-a aplecat către acel Isus obraznic, progenitură de bogă
tani, putred de nădejdi şi de afecţiune, prăjindu-se ca un
curcan de Crăciun la lumina aurie a lumânărilor, şi-a auzit
propriul pântec ghiorăind de foame şi l-a scuipat fără grabă.
„Adolf,
Sunt obligată să te părăsesc. N u fug din pricina ta. Din
contră, cele mai frumoase luni din viaţa mea le-am petrecut
alături de tine. Mi-am adunat amintiri la care mă voi întoarce
cu gândul întotdeauna, chiar şi atunci când voi ajunge o
doamnă foarte bătrână. Plec. Nu mă căuta. Mă mut în alt oraş.
îmi schimb numele. îmi duc mai departe tristul meu destin
de femeie. Rămâi singurul bărbat pe care l-am iubit vreodată.
Adio şi îţi mulţumesc,
Ariane-Stella“
131
clipa în care avea să apară cheia enigmei, în care ar fi ajuns să
râdă de gluma aceea bună.
Citind şi recitind a reuşit să dezlege mesajul: Stella îl pără
sise definitiv şi fără nici o explicaţie.
De parc-ar fi înghiţit un sac cu ciment, Adolf a rămas para
lizat, împietrit. N u mai era decât un bloc de suferinţă. N u mai
rămăsese nici măcar o fisură prin care să se strecoare furia,
insulta sau indignarea. Nu. Doar suferinţa care-1 pietrifica. Aşa
dar, să trăiască fără Stella. Să trăiască fără a se dizolva în trupul
Stellei. Să trăiască fără dragoste împărtăşită.
Apoi, suferinţa a încetat să mai fie un bloc compact şi s-a
fisurat în mii de mici gânduri. întotdeauna în astfel de clipe,
după şoc, suferinţa devine uşoară şi se disipează, ajungând şi
mai dureroasă.
Adolf a început să se lovească de pereţi, s-a dat cu capul de
ei. S-o sfârşească! S-o sfârşească, şi asta cât mai repede! Ca toate
fiinţele dezarmate, în faţa răului, şi Adolf s-a gândit imediat
Ia moarte.
într-un amestec confuz de altruism şi de egoism, îşi dorea
în acelaşi timp să se sacrifice în numele iubirii şi să-şi întrerupă
pe loc disperarea. Şi-a spart fruntea de marginea etajerei şi faţa
i s-a acoperit de sânge. Se sufoca. Lăsat pe vine lângă perete,
continua să se lovească de acesta. Durerea trupului poate fi su
portată, dar nu şi cea a sufletului. Cu cât mai multe vânătăi,
răni şi zgârieturi va avea, cu atât mai sigur durerea îi va trece
în carne şi va suferi mai puţin.
După ce timp de un ceas şi-a îndreptat furia asupra lui în
suşi, a pus din nou mâna pe scrisoare şi a început să o anali
zeze. Stella îl părăsea pentru a se mărita. Degeaba-i vorbea
despre fericirea ei alături de el, era limpede că acea fericire nu
îi ajungea. Doar o calitate-i recunoştea: tinereţea.
Adolf a început să plângă lin, domol, aproape cu încetini
torul, de parcă fiece lacrimă era o lamă de bărbierit care-i
trecea lent peste pleoapă, sfâşiind-o cu meticulozitate. Respira
anevoie. Tinereţea era singura calitate pe care nu avea s-o păs
treze. A conchis că era adevărat lucrul de care se temea de
132
atâtea şi-atâtea luni: nu era nici destul de frumos, nici destul
de bogat, nici destul de interesant pentru a ţine lângă el o fe
meie. Stella avea dreptate: nu merita mai mult decât un bileţel
de adio. O notiţă, acolo...
Şi se tot împovăra aşa, de unul singur.
După ce Stella a comis teribila crimă pe 21 decembrie 1909,
Adolf a părăsit Viena pe 23 şi le-a făcut surorii sale, nepoatei
Geli şi mătuşii Angela Raubal surpriza de a petrece Crăciunul
cu ele. A fost primit ca-n scena întoarcerii fiului risipitor. A
fost sărbătorit, îmbrăţişat, alintat. Deşi îşi închipuise că avea
să-i covârşească prin prezenţa lui sinistră, a reuşit destul de bine
să-şi ascundă disperarea, în aşa fel încât a rămas uluit. Fiind
unicul bărbat din casă, într-o familie alcătuită dintr-o femeie
şi două fetiţe, Paula şi Geli, se simţea bine, încălzit de elemen
tul feminin, regăsind, într-o formă tandră, liniştitoare şi fadă,
ceva din farmecul Stellei.
întors la Viena, s-a apucat de lucru cu o energie reînnoită.
Considera că motivaţia era furia - o să-i demonstrez că pot trăi
fi ju ră ea - , ambiţia - mă voi arăta demn de a o merita. Credea
că suferea necontenit, însă şi-a revenit. Ţinea să ajungă un băr
bat capabil să o ţină pe Stella lângă el.
Fireşte, cursul de nud îl făcea să fiarbă. Un model indife
rent, cu trup superb, a înlocuit-o pe Stella, numai că Adolf o
desena stând de vorbă, imaginar, cu aceasta. Replicile îi fulge
rau prin minte, trăia scene de furie ori explicaţii pe care nu le
avuseseră niciodată, în realitate. Chiar ţinând în mână cărbu
nele, nu desen făcea, ci scrimă.
Profesorul Riider, un colos, un adevărat menhir cu mustaţă
deasupra, s-a aşezat în spatele lui Adolf şi l-a privit lucrând. Apoi
i-a luat planşele şi le-a comparat cu cele dinainte.
— Ia zi-mi, băiete, ce s-a întâmplat?
— Poftiţi?
Adolf a tresărit, fiindu-i întreruptă diatriba la adresa Stellei.
Riider îi cântărea crochiurile de parc-ar fi fost un negustor la
piaţă.
133
— Ce s-a întâmplat? N u cumva eşti pe cale chiar să ajungi
pictor?
Riider a desfăcut foile ca pe un evantai.
— Uite-aici: în sfârşit sentimente, în sfârşit emoţii, în sfâr
şit violenţă. Până acum nu erai decât tehnică. Tot atât de neu
tru, de prostesc şi de aplicat ca lentila unui aparat de fotografiat.
Şi-acum ... Ei da, acum exprimi ceva. Mai bine: te exprimi pe
tine însuţi prin desen. Băiete, ţi-o spun deschis: până în clipa
asta n-am crezut nimic de bine despre tine, dar, începând de
azi, te consider pictor.
Riider s-a mirat şi el de ce spusese. A clătinat din cap pen
tru a-şi pune la lucru şi preciza ideile.
— Fireşte, un pictor începător. Dar pictor. Unul adevărat.
Şi-a confirmat dând din cap, mulţumit de formulare.
Cât despre Adolf, inima-i bătea mai să-i sară din piept, în-
tr-atât era de emoţionat. Se considera extrem de nefericit şi iată
că primea un compliment esenţial, la care nici măcar nu spera.
Câteva cuvinte fuseseră de-ajuns să-l arunce din disperare în
extaz. Era uimit de o asemenea schimbare.
Pentru întâia oară, descoperea privilegiul periculos care-i
marca viaţa: artistul ştie să obţină miere din orice, inclusiv din
durere. Recuperator universal, poate rămâne un om cumse
cade sau poate deveni un monstru care suferă şi-i face şi pe
alţii să sufere pentru maxima bucurie a artei sale. Oare pe ce
cale o va apuca?
— Nu te cred.
— Jur, Hitler, jur! Ţi-am turnat eu multe gogoşi, dar de
data asta e adevărat. Jur pe mama, jur pe puia mea, jur pe ce
vrei tu. Chiar e o casă adevărată - m-auzi? nu un azil, o casă - ,
ei bine, da, o casă pentru bărbaţi în nordul oraşului. Absolut
curată. Nouă-nouţă, cu tot confortul modern. Ridicată de nişte
evrei care nu mai ştiau ce să facă cu banii, chiar aşa, cele mai
bogate familii evreieşti din Viena, care ne-au construit un palat
fiindcă le mustra conştiinţa. Ritz! Carlton! Un Schonbrunn
134
pentru tine şi pentru mine! Nu-mi venea să-mi cred ochilor.
Cu bibliotecă la parter. Cu saloane şi sală de lectură la etajul în
tâi, unde, în fiecare dimineaţă, ni se aduce toată presa. Cu băi,
croitorie, cizmărie şi frizerie la subsol. Da, frizerie, nu glumesc.
Există şi cantină unde ţi se propun diferite feluri de mâncare,
dar şi bucătărie, dacă preferi să-ţi găteşti singur haleala.
— Şi dormitoare?
— Nu exagera, totuşi. Ai dreptul la o boxă. Care trebuie eli
berată dimineaţa, chiar dacă te întorci seara. Asta e regula. Şi
totul pentru numai cincizeci de helleri pe zi.
— Şi crezi c-ar fi posibil?
— Este. De când tapiţerii şi cei care-nrămează vor tablou
rile - cine s-ar fi gândit? - , suntem destul de bogaţi pentru aşa
ceva. Ritz! Carlton! Ce mai viaţă pe noi!
Hitler a fost nevoit să admită că Hanisch avusese dreptate.
întrucât avuseseră parte de tot ce putea fi mai rău, au con
siderat căminul pentru bărbaţi un hotel de lux, un soi de pro
movare socială datorată reuşitei lor. în primul rând căminul,
fie el şi absolut modic, era contra cost, ceea ce, ţinând dincolo
de uşă scursura scursurilor, îi împiedica să se recunoască în
epavele cărora li se alăturaseră mai înainte. Apoi, căminul lăsa
să se perinde prin el o populaţie cu mult mai variată, func
ţionari, învăţători, ofiţeri la pensie, meşteşugari. Punctul lor
comun era că ajunseseră într-o jenă financiară temporară, între
două servicii, căutau locuinţă, erau în trecere pe-acolo, atâta
tot, în trecere. Hitler şi Hanisch însă se stabiliseră în azil, ceea
ce le conferea un statut superior, de obişnuiţi ai casei, de vechi
chiriaşi, chiar dacă, uneori, prin comparaţie cu nou-veniţii,
nu se simţeau tocmai gazde. Aşezat în salon, în capul unei mese
lungi de stejar, pe un scaun pe care nu stătea nimeni şi care era
desemnat cu respect drept „scaunul domnului Hitler1*, acesta
îşi petrecea zilele citind presa şi pictând minimul necesar pentru
a-şi câştiga traiul. Simţindu-se în siguranţă, revenise la vechea
lui lene. Visa îndelung, iar Hanisch trebuia să-l ocărască pen
tru a-1 face să producă mai mult, mai ales că noul său ciclu,
Scene din oraşul vechi, se vindea destul de bine la negustorii
135
care aveau nevoie de ilustraţii ieftine. într-o zi, Hanisch, dispe
rat de atâta lasă-mă să te las, i-a adus un concurent. îl convin
sese pe un anume Neumann, pictor evreu, pe care-1 descoperise
făcând caricaturi clienţilor unor cafenele, să vină să lucreze în
cămin. Ghinion: Hitler a făcut o pasiune pentru respectivul,
aşa că ceasuri întregi stăteau de vorbă despre artă, ceea ce a
redus şi producţia unuia, şi a celuilalt.
Persoanele din salon, cele care rămâneau peste zi în cămin,
la fel ca Hitler şi Neumann, se considerau elita locului, un soi
de intelectualitate a acelei lumi precare, de foarte mici burghezi
dezamăgiţi şi înnebuniţi.
După cum o plantă înfloreşte din nou adusă în seră, Hitler
îşi recuperase ambiţia. Nu-şi mai vedea viitorul prin pictură -
Din cauza fotografiei, dragul meu, această artă este moartă —, de
acum se imagina arhitect. Astfel îşi justifica, pentru sine, neîn
cetatele copii după monumente şi incapacitatea de a desena
măcar o figură. Când Neumann i-a amintit că un arhitect tre
buia să fie foarte bun la matematică, Hitler a ridicat din umeri,
afirmând ca pe o evidenţă:
— Sigur c-o să mă apuc de matematică. Sigur că da.
în aşteptarea momentului, nu deschisese nicicând vreo carte
de aritmetică ori de algebră. Ca-ntotdeauna, se mulţumea cu
ideea.
Rămăsese foarte puternică în el emoţia simţită atunci când
ascultase Rienzi. Ispita politicii se întărise odată cu citirea
zilnică a presei. Hitler vibra la ideile lui Schonerer. încă din
adolescenţă se folosise de acesta în certurile cu tatăl lui. Scho
nerer era un austriac fascinat de Germania. îngrozit de tot ce
nu era nemţesc în ţara sa, milita pentru unirea Austriei cu
Reichul. Pe la treisprezece ani, lui Hitler îi plăcea să reia res
pectivele critici adresate statului austriac pentru a-şi enerva tatăl,
care slujise toată viaţa tocmai acel stat. Drept urmare, confrun
tat cu multiplele etnii care-şi încrucişau paşii, asurzindu-se,
prin cosmopolita Vienă, se bucurase putându-se linişti la gân
dul că, după cum clama Schonerer, fiind german, era superior.
136
Simpatiza şi cu luările de poziţie ale lui Schonerer, anticatoli-
cismul, antiliberalismul, antisocialismul, pe scurt opoziţia faţă
de toate doctrinele prost cunoscute sau în care Hitler nu se
regăsea. Exista însă un detaliu, un extrem de neînsemnat deta
liu aproape de nemărturisit, care îl transformase pe Hitler în
partizan încrâncenat al lui Schonerer: ideologul afirma că tre
buia să rămâi celibatar până la douăzeci şi cinci de ani pentru
a fi sănătos şi pentru a-ţi păstra forţele fizice şi mentale pentru
rasa germanică. Principiile igienice îl încântaseră pe Hitler,
care le practica deja fără să fi vrut. Găsea în ele justificarea şti
inţifică şi morală a propriului comportament. Astfel, castitatea
nu mai era o problemă, ci o virtute pentru Hitler, la fel ca şi
prea puţina poftă de carne şi de alcool, poftă pe care Schonerer
o bănuia în egală măsură că era o invitaţie la dezmăţ. Schone
rer îl justifica. Schonerer era Rienzi al lui.
— Atunci de ce nu aderi la mişcarea lui? se interesa Hanisch
uneori, obligat să-i suporte entuziasmul.
— O s-o fac. ..o s - o fac..., răspundea Hitler pentru a scă
pa de întrebare.
Intr-adevăr, de ce nu milita? Instinctiv, se simţea incapabil
să se alăture unui grup. A milita ar fi fost ca şi cum s-ar fi dus
la cursuri, activitate lucidă, reală şi compromiţătoare. Hitler
prefera să viseze.
Şi-apoi, antisemitismul lui Schonerer îl şoca. De altfel, anti
semitismul era una dintre cele mai mari probleme politice ale
lui: de ce, adică, toţi oamenii pe care-i admira nebuneşte erau
antisemiţi? Schopenhauer, Nietzsche, Wagner, Schonerer...
Toţi, în mijlocul preafrumoaselor şi nobilelor lor reflecţii, se
tăvăleau în această ură atât de josnică. Chestiunea îl descum
pănea pe Hitler. Nu vedea legătura dintre antisemitism şi restul
gândirii lui Nietzsche. La fel şi în cazul lui Wagner... Cum de
se lăsau duse de val acele genii? Le ierta ura accesorie, parazită,
periferică, dar se mira că aceasta revenea atât de frecvent.
In salon, intervenea deseori în discuţiile politice. La început
se abţinea, pentru a nu distruge personajul pe care, prin tăcere
şi izolare, reuşise să şi-l construiască, menţinând distanţa faţă
137
de ceilalţi, nelăsând pe nimeni să se apropie prea mult. Numai
că, uneori, rezerva îi ceda şi se simţea obligat să intervină când
auzea aberaţii. îşi rupea creionul de tăblia mesei, dintr-un salt
era în picioare şi începea să ţipe vehement, cu corpul zgâlţâin-
du -se, luat pe sus de valul indignării. Cuvintele îi ieşeau cu
greutate, întretăiate, urlate, excesive.
N u obţinea decât o tăcere jenată. Nu-i răspundea nimeni.
Când amuţea, urma o tăcere îndelungă, apoi, după un răstimp,
trăncănelile erau reluate pe subiecte oarecare, de parcă nimic
nu s-ar fi întâmplat. Hitler era suficient de lucid pentru a pri
cepe că nu avea darul elocinţei. Spre marea lui tristeţe, nu era
convingător. Propria înflăcărare nu-1 încălzea decât pe el. Nu
era ascultat, ci suportat. Ceilalţi aşteptau trecerea crizei. Apoi
îl făceau să realizeze că nu se supăraseră pe el - poţi să-i repro
şezi cuiva care nu are decât un picior că şchiopătează? - , dar
că s-ar bucura mai mult dacă ar tăcea. Ultima dată când I-au
apucat astfel pandaliile - pentru a-şi apăra prietenii evrei din
cămin şi pe negustorii evrei care-i cumpărau pânzele - , s-a
simţit atât de umilit de privirile consternate ale acelor domni,
de la finalul intervenţiei lui, de parcă s-ar fi scăpat pe el din
cauza diareei, încât s-a aşezat promiţându-şi că nu va mai lua
niciodată cuvântul în public. în ziua aceea, Hitler şi-a spus că
o să renunţe pentru totdeauna la politică.
în general, în căminul pentru bărbaţi, lumea se afla doar în
trecere. Câte două zile. O săptămână. Niciodată mai mult de
patru luni. Acostai acolo până te refaceai, până îţi găseai o lo
cuinţă sau un serviciu. Căminul se dorea o trambulină în vede
rea reinserţiei, nu un refugiu. Legat de propriile visuri, de propriile
obişnuinţe, ducând o viaţă burgheză într-un azil pentru săraci,
Hitler avea să rămână acolo patru ani.
R E V E L A Ţi II
— S-a declarat război.
Vestea a fost întâmpinată cu o imensă tăcere. Neumann,
Bernstein şi Adolf H. au lăsat-o să circule printre ei aşa cum ob
servi acţiunea lentă a unei substanţe injectate cu seringa în corp:
va vindeca ori va ucide pacientul? Va trăi el ori va muri?
Se aşteptau la acest război. De câteva săptămâni, la Viena
căldura nu mai era cea a verii, ci alta, împovărătoare, grea, lan
guroasă, o căldură care preceda furtuna. Imperiul plesnea pe
la toate cusăturile. Tensiunile dintre slavi şi austrieci ajunseseră
intolerabile. în mod firesc, totul avea să ducă la pălălaie. Nu
se mai aştepta decât pretextul, scânteia. De fapt, scânteia fusese
un fulger: pe 28 iunie 1914, sârbii îl asasinaseră pe arhiducele
Franz Ferdinand la Sarajevo. Ploaia, furtuna nu urmaseră însă
imediat. De patru săptămâni se strângeau norii, aerul era greu,
atmosfera apăsătoare. Oamenii alergau pe străzile Vienei cu
sentimentul că erau striviţi de şosea, că se mişcau printr-un
coşmar copleşitor, transpirând, tremurând, sufocându-se, con
ştienţi că au contractat o febră tropicală. Cataclismul se apro
pia. Unii erau îngrijoraţi, alţii nerăbdători. Ajunşi la limita
nervilor, implorau cu toţii cerul să dea frâu liber fatalităţii. In
ziua aceea de 28 iulie 1914, în sfârşit avea loc ruperea de nori,
ploaia se dezlănţuise, uraganul se revărsa.
— Războiul a fost declarat.
Neumann adusese vestea de la primărie. O rupsese la fugă
şi refuzase să se gândească la ea înainte de a o transmite celor
doi prieteni.
141
Cei trei amici nu se mai despărţiseră de când se cunoscuseră
la Academia de Arte. Pretextând interesul comun pentru a lo
cui împreună —cum poţi trăi din artă la douăzeci şi cinci de
ani? de fapt erau legaţi de o adevărată prietenie. Foarte dife
riţi ca gusturi în privinţa picturii, literaturii, filozofiei, nu erau
de acord cu nimic, puneau totul în discuţie, schimbau cu pa
siune punctele de vedere până la ore târzii şi s-ar fi putut spune
că exact neînţelegerea exhaustivă era însuşi principiul înţele
gerii lor.
— Războiul a fost declarat.
Măcar o dată au fost toţi trei de acord: era o calamitate. Poate
că nu o calamitate pentru Austria. Poate nu o calamitate pen
tru contemporanii lor. Dar pentru ei sigur o calamitate.
Ca mâine aveau să fie mobilizaţi. Poimâine vor intra în luptă.
Fie că vor trăi, fie că vor muri, ce mai conta, nu vor mai dis
pune de ei înşişi. Eforturile lor din anii dinainte, încercările
muncite şi cinstite de a-şi învăţa arta, lupta constantă pentru
a-şi depăşi limitele - limitele mâinii, ale ochiului, ale imagi
naţiei - , voinţele lor încordate, conversaţiile, toate vor deveni
neant. Inutile. Superflue. Războiul va nivela totul în jos. Nu
mai erau decât carne. Două picioare şi două mâini. Atât era de
ajuns pentru naţiune. Carne. Carne de tun. Bună să omoare
ori să fie omorâtă. Carne şi os. Nim ic altceva. Bipede înar
mate. Nimic mai mult. Fără suflet sau doar atât cât să faci pe
tine de frică. Indivizii unici care încercaseră să fie trebuiau
lăsaţi în magazia de la cazarmă cât timp mergeau să lupte ori
să moară. Tot ceea ce-i făcuse să ţină unii la alţii şi să se res
pecte, tot ceea ce-i ţinea alături, toate acestea păreau de-acum
ridicole, odioase din punct de vedere civic, de neconceput din
punct de vedere patriotic. De-acum, viitorul nu le mai apar
ţine lor, ci naţiunii.
Mai rău decât o decepţie, războiul devenea pentru ei o
trădare. Trădau idealul artistic pentru a se transforma în pifani.
Trădau anii de studiu pentru a căra o mitralieră. Trădau difi
cila muncă a construcţiei de sine pentru a se reduce la un
număr într-un corp de armată. Şi, mai ales, trădau contribuţia
142
generoasă a noilor fiinţe venite pe lume, care este activitatea
creatoare, pentru a se înrola într-un măcel generalizat, într-o
operă de distrugere, în fuga înainte către vid.
— Poate că nu va ţine prea mult războiul...
A dolf încerca astfel atenuarea durerii. Numai că tăcerea
care a urmat după observaţia lui a arătat că nu avea nici un
efect.
— Cred că e genul de tâmpenie care se spune de fiecare dată.
S-au dus la bucătărie, unde Neumann a deschis o sticlă de
vin. Au băut pentru a obliga cuvintele să se întoarcă.
Degeaba, căci resimţeau toţi aceeaşi furie îngheţată. Pentru
întâia oară, trioul lor nu-şi mai găsea locul. Le plăcea să-ţi
împărtăşească diferenţele, nu asemănările. însă prietenia le
fusese ucisă. Nu mai erau decât nişte corpuri, trei corpuri
destul de sănătoase, de valide pentru a fi omorâte. Puteau de
veni camarazi, dar nici vorbă să poată rămâne prieteni. Cama
razi, întrucât camaraderia nu e decât participarea la o situaţie
comună, prieteni nu, întrucât prietenia presupune să ţii la
celălalt pentru ce are diferit faţă de tine, nu pentru ceea ce
aveţi în comun.
De afară începuseră să se audă strigăte. Tinerii păreau a-şi
manifesta bucuria că plecau la război. Cântau. Urlau. Sloga
nuri ale victoriei sau ale urii faţă de duşmani treceau din gură-n
gură, încet-încet ajungând la unison, înflăcărate, exaltate. C o
pleşitoare.
Adolf a fost cel dintâi care a reacţionat.
— Mă duc să caut o femeie!
Ceilalţi s-au uitat la el cam miraţi. Trioul renăştea. Nu erau
de acord unii cu alţii.
— Ca să faci ce? l-a întrebat Neumann.
— Ca să mă culc cu ea. Indiferent cu care dintre ele.
— Să te culci ori să te consolezi? a replicat Bernstein.
— De ce să mă consolez? Să mă culc cu o femeie pentru
că ăsta e lucrul pe care ştiu să-l fac cel mai bine şi pentru că,
peste câteva zile, cred că nu voi mai avea ocazia să-mi exercit
arta.
143
Au izbucnit în râs.
Neumann i-a anunţat că se duce să se plimbe pe străzi pen
tru a observa reacţia
> oamenilor.
— în definitiv, o zi în care să se declare război, la Viena,
nu cred că voi mai avea ocazia să trăiesc.
Şi-a regretat cuvintele când a înţeles din privirile celorlalţi
că făcuse să ţâşnească la suprafaţă spectrul unei morţi apropiate.
— Dar tu? l-a întrebat pe Bernstein.
— Eu? O să pictez, o să pictez şi iar o să pictez până când
îmi vor smulge şevaletul.
Bernstein răspunsese cu o tristă înflăcărare. Era cel mai
dotat dintre ei trei. Adolf şi Neumann nu erau deloc invidioşi,
dimpotrivă, erau cei dintâi care-1 admirau, îl luau de exemplu,
se bucurau că atinsese atât de repede asemenea culmi. Bern
stein ajunsese maestrul şi copilul lor, maestru fiindcă ştia din
instinct să facă lucruri pe care ceilalţi trebuiau să le înveţe, co
pil pentru că, pradă unor crize depresive, avusese de multe ori
nevoie de încrederea lor necondiţionată pentru a se putea
reapuca de lucru. Bernstein expunea deja într-una dintre cele
mai bune galerii ale Vienei şi, ca atare, de câteva luni, ţinea în
tregul trio pe picior mare.
Adolf şi Neumann l-au privit cum se ducea spre atelier.
Adolf s-a cutremurat şi s-a întors spre Neumann.
— Te gândeşti la acelaşi lucru ca mine?
— Legat de Bernstein?
— Da.
— Da.
Erau consternaţi. Nu cumva, dacă Bernstein era atât de ta
lentat, dacă Bernstein se realizase atât de repede, era sortit să
moară de tânăr? N u cumva Providenţa, autoarea atâtor glume
proaste, i-a pregătit o capcană? Un destin sclipitor şi tragic?
Ca lui Pergolesi, Mozart, Schubert? Lui Adolf i s-a strâns inima.
Nu. N u Bernstein. Sigur, realizase deja câteva capodopere.
Dar putea să mai facă altele şi mai şi. Nu. N u el. Leonardo da
Vinci a avut dreptul la şaizeci de ani. Bernstein trebuia să aibă
144
şi el măcar tot atâta. Doamne Dumnezeule. Te rog. Fără ne
dreptăţi. Fără Bernstein.
— Dacă există dreptate, atunci eu ar trebui să mor pri
mul. .. Şi n-ar fi o mare pierdere, a constatat tot Adolf.
— Oricum, dreptate nu există.
Neumann răspunsese pe un ton înfundat, cu dinţii strânşi.
Adolf l-a privit uşurat.
— Aşa e. N u există dreptate. Totul e o loterie. Naşterea,
moartea, talentul. Cu-atât mai rău pentru noi.
Adolf a coborât treptele atelierului şi s-a afundat în mulţi
mea care vocifera.
îşi dorea să dea de Isobel. Sau de Leni. Sau de Margit. Cu
prima dintre frumoasele acelea care va fi liberă va face dragoste
de-a dreptul minunat. Era singura necesitate pe care o simţea.
Adolf iubea atât de tare plăcerea, încât nu frecventa decât
femei dedicate plăcerii. Isobel, Leni sau Margit erau toate mă
ritate, ţineau la soţii lor şi nu i se dăruiau lui Adolf decât fiindcă
acesta ştia să le facă să simtă senzaţii necunoscute. Protejate
de căsătorie, hotărâte să nu schimbe cu nimic situaţia în care
se găseau, se abandonau cu atât mai mult amantului atât de
priceput, cu cât el nu pretindea să li se impună cu ceva în viaţa
personală. Adolf era paranteza, secretul după-amiezilor lor, un
soi de animal împreună cu care şi ele deveneau animale. După
ce fusese părăsit de Stella, A dolf înţelesese rapid că refugiul
pentru plăcerile lui era femeia adulteră. Cu prostituatele opera
ca un inginer, rece, deseori cu stângăcie, niciodată interesat.
Tânăra respectivă era prea preocupată de ea însăşi, prea obse
dată de darul tinereţii ei pentru a mai fi şi o bună parteneră.
Cocheta ascundea doar o tânără îmbătrânită, ajunsă colecţio
nară. Celibatara călită, când nu masca un mascul dominator,
căuta mai degrabă un soţ decât un amant. Pe scurt, numai
femeia căsătorită se scălda într-o feminitate temperată. Stabilă
social, dar încă nu blazată, iniţiată sexual, dar nu tocmai înflo
rită din acest punct de vedere, familiarizată cu bărbatul, dar
mereu curioasă, se arăta recunoscătoare amantului în trecere
145
pentru că era un adevărat amant şi pentru că nu era decât în
trecere.
Adolf a sunat la uşa lui Isobel. O bonă l-a băgat în casă,
pândind împrejurimile de parcă ar fi fost vorba despre un
spion. Isobel l-a întâmpinat.
Femeia avea un dar al ei: două picioare înalte şi lungi, ne
tede, înfipte-n pământ ca două lănci vibrânde. O divinitate
sălbatică, acţionând violent şi cu gustul sângelui, se ascundea
sub burgheza elegantă, foşnind de atâta mătase. Budoarul mi
rosea a spânz negru, greu, ameţitor, uşor greţos. încurajator.
Văzându-1 pe Adolf, lui Isobel i-au dat lacrimile.
— Sărmanul de tine...
Şi-a deschis braţele şi l-a strâns tandră la piept. El s-a cui
bărit, lipit de sânii ei.
— Adolf, iubitule, am să te pierd... O să pleci la război...
Şi poate că vei fi rănit...
Adolf nu a lăsat-o să continue. N u era cazul să devină exce
siv de tristă. Adolf şi-o dorea blândă, însă nu disperată. Voia
să stea gol lângă trupul maiestuos, plămădit ca pentru cea mai
mare bucurie a bărbaţilor.
Şi s-a abandonat elanului propriei dorinţe. A dezbrăcat-o
aproape brutal, şi-a lipit gura de a ei pentru a o face să tacă şi
s-a apucat să facă dragoste cu ea de parcă s-ar fi luptat.
Adânc în ea, coborând şi urcând, Adolf nu se putea totuşi
împiedica să nu fie asaltat de mii de gânduri. Dacă peste doar
câteva săptămâni urma să moară? Era oare posibil să mori când
te simţeai atât de viu? Ce va regreta mai mult murind? Femei
le. Dragostea cu femeile. Pielea femeilor? Chiar aşa? Nim ic
altceva? Munca lui de pictor? N u era un mare pictor, asta o ştia.
în sfârşit, nu încă. în orice caz nu deţinea dovada tangibilă,
în cadru, pe pânză, că omenirea urma să piardă un geniu. în
schimb, îşi va regreta visul. Da. Visul de a ajunge un mare pic
tor. Latura lui nobilă. Latura la care ţinea. Cum de avea Isobel
pântecul atât de dulce? De ce nu putea rămâne tot restul vieţii
astfel, cu sexul plantat în carnea caldă şi umedă a lui Isobel?
146
Dacă tot trebuia să-l ucidă un obuz, atunci acum s-o facă. In
poziţia asta.
A ejaculat. Sexul i s-a retras. Angoasa l-a inundat din nou.
Era iarăşi exilat în propria singurătate.
— Să vii să mă vezi în permisie.
Isobel era mulţumită. Adolf se ducea să se alăture unui uni
vers de bărbaţi, iar ea îşi făcuse datoria de femeie. Cumva şi
ea îşi juca rolul patriotic în mobilizarea generală. Cel al odih-
nirii luptătorului. Al păcii care justifica pornirea războiului.
— Voi reveni, Isobel, şi va trebui să-mi acorzi toate după-a-
miezile tale.
— O să mă descurc eu, iubitule.
Şi-ncă cum o să se descurce! Bătrânul ei bărbat nu va fi
trimis niciodată pe front, iar Isobel va avea fericirea de a şi-l
păstra, odată cu voluptatea de a-1 dispreţui cu fiece zi care tre
cea. Pentru soldatul venit în permisie avea să fie mereu liberă!
Era modul ei de a-şi aduce propriul efort de război.
— îţi voi dărui tot timpul meu.
încă de pe-acum o emoţiona devotamentul de care urma
să dea dovadă. O exalta gândul că se va strădui să-şi înşele
bărbatul. Vedea în minciunile pe care urma să le inventeze
dovada rigorii ei morale şi a patriotismului.
Adolf s-a îmbrăcat. Se posomorâse din nou. Aşadar, nu mai
avea decât o singură soluţie: să se ducă la Leni.
Şi-apoi la Margit.
— Uraaa!
Strigătul a explodat pe deasupra mulţimii. O bombă de
bucurie.
2 august 1914. în Piaţa Operei nu se mai adunase nici
odată atâta lume. Miinchenul îşi dorea încă din prima zi să
intre în război. Poporul o afirmase chiar din seara asasinatului,
de pe 28 iunie, când devastase Cafeneaua Fahrig fiindcă or
chestra refuzase să cânte imnul Santinela Rinului, care făcea
să tresalte inimile patriotice. După care mulţimea sfâşiase două
147
femei care vorbeau franţuzeşte. i > Zilnic ziarele de toate ten-
dinţele, chiar şi cele de stânga, proclamau dorinţa intrării în
război. Ce se mai aştepta? Doar o ordonau legile Alianţei.
Popoarele care vorbeau limba germană trebuiau să se unească
împotriva celorlalte. Vara aceea a văzut înflorind mai mult
decât oricând sentimentul naţional. Renaştere, spuneau unii,
resurecţie, alţii. Oamenii dădeau târcoale mai degrabă elemen
telor care-i adunau la un loc decât celor care-i deosebeau. La
Berlin, Kaiserul zisese: „Nu ştiu de nici un partid, ştiu doar
de germani.” In sfârşit, şi Ludwig III al Bavariei îşi angajase
ţara în luptă.
Hitler exulta odată cu mulţimea, cedând cu voluptate con
tagiunii emoţionale. Relua fiecare slogan, fiecare cântec, dân-
du-şi drumul glasului odată cu alte mii de oameni. N u se mai
auzea, nu mai percepea decât un imens strigăt unanim, acea
vociferare neomenească, metalică aproape, în care s-ar fi azvâr
lit şi el, s-ar fi topit, s-ar fi simţit cu totul pierdut dacă nu ar fi
fost încă ţinut în frâu de o mucozitate care-i irita gâtul. Corpul
nu-i mai era decât o membrană mişcată de mulţime, care vibra
la gesturile şi ecourile celorlalţi. El, care întotdeauna refuzase
şi cel mai neînsemnat contact fizic, iată-1 lăsându-se pătruns de
o întreagă masă care-i umplea gura, urechile, creierul, inima, îl
apăsa, lamina, copleşea, sufoca, orbea, îl făcea să-şi piardă echi
librul, apoi să respire din nou, să ţâşnească dintr-odată deasu
pra celorlalte corpuri pentru a se lăsa înghiţit de ele imediat
după aceea. Se dăruia fără reţineri, fără ruşine, fără vreun calcul
acelor mii de fiinţe care nu mai erau nişte indivizi, ci un popor.
Hitler se afla la Miinchen şi se voia german. Chiar dacă pă
rinţii lui făcuseră greşeala de a fi austrieci şi de a-1 naşte în
Austria, el ştia că era german. Era unica naştere acceptabilă,
nobilă, demnă de el. N u putea aparţine unei naţiuni mai mici
şi mai puţin puternice decât a Germaniei.
Mulţimea a mai avut câteva spasme. Apoi a urmat calmul
de după orgasm. Fiecare s-a întors la sine însuşi, a priceput că
adunarea a luat sfârşit, drept care s-au risipit cu toţii pe străzile
din jur.
148
Hider s-a alăturat unui grup care cânta Nu-i moarte maijru-
moasâ-n lume şi s-a îndreptat către o tavernă. A fost acceptat
fără nici o ezitare. Era suficient să împărtăşească ardoarea co
lectivă pentru a fi primit. Ţelul tuturor. Să-şi exprime ura faţă
de duşman. Era aclamată măreţia Germaniei. Era anunţată
victoria rapidă şi definitivă. Ţelul.
Tovarăşii lui Hitler, tineri burghezi, ardeau de entuziasm.
Crescuţi plini de bani, de siguranţa zilei de mâine, de sarcini
ale clasei lor, pesemne că mureau de plictiseală. Crezuseră că
eroismul nu aparţinea decât trecutului şi basmelor, că nu aveau
să cunoască vreodată exaltarea acţiunii, resimţiseră nostalgia
marilor pericole şi, la optsprezece ani, se considerau nişte oa
meni terminaţi. Odată cu războiul, li se redase viitorul. Fremă-
tau de nerăbdare. Aveau să cunoască aventura. Şi un scop.
Războiul îi vindeca precum un medicament miraculos. Le reda
tinereţea, vigoarea trupurilor, fierberea sângelui în vine, pi
cioare pentru a alerga, braţe pentru a se bate, pentru a trage,
pentru a gâtui. Le reda sexul, cel dintâi, acela viril, unicul care
devine erect în luptă. Le dăruia măreţia, idealul, devotamentul.
Ţelul. Fie că aveau să trăiască ori să moară, urmau să fie bine
cuvântaţi de naţiune. Un ţel.
Hitler aproba toate acele idei fiindcă se afla intr-o stare de
spirit aptă de a aproba. Cu toate acestea, spre deosebire de cei
lalţi, respingea nesiguranţa, aventura, sărăcia şi neadaptarea
socială.
Ce căuta la Miinchen? Reedita eşecul de la Viena.
După patru ani petrecuţi în căminul pentru bărbaţi, împli
nise în sfârşit vârsta —douăzeci şi patru de ani - la care putea
pune mâna pe moştenirea rămasă de la tatăl său. Primise opt
sute nouăsprezece coroane şi nouăzeci şi opt de helleri, lichi
dare a moştenirii lui Alois Hitler, prin decizia pronunţată de
tribunalul sectorului Linz pe 16 mai 1913. Fără a-şi anunţa co
legii de cămin, pentru a scăpa de plata unei petreceri de adio,
a dispărut, şi-a investit o parte din bani intr-un bilet pentru
Miinchen şi restul pentru a-şi închiria o cameră împreună cu
un comis-voiajor pe care-1 cunoscuse în tren. înarmat cu banii,
149
fără a mai aştepta nimic de la notari, nu a lăsat nici o adresă, în
speranţa că va scăpa de obligaţiile militare austriece. Totuşi, prin
intermediul fişei de la poliţie, administraţia din Austria a dat
de el în Germania. îşi pledase cauza susţinând că era un artist
visător şi prea obsedat de propria misiune pentru a mai sta să
completeze hârţoage la timp. Apoi a postit cincisprezece zile
înainte de a ajunge, clătinându-se pe picioare, în garnizoana din
Salzburg, unde a fost reformat, în februarie 1914, pentru con
stituţie fizică şubredă.
La Munchen a cumpărat ilustrate şi s-a apucat din nou să
le copieze. Foarte repede, umblând prin restaurante şi maga
zine, a găsit şi achizitori. Galeria Stuffle, din Piaţa Maximilian,
a hotărât chiar să-i vândă câteva pânze, în special datorită su
biectelor - primăria, Teatrul Naţional, străzile vechi şi pieţele -
şi a preţului modic cerut de Hitler. Fără să se mai gândească
măcar să evolueze, practica pictura fără umbră de pasiune, ca
un mic negustor care-şi câştigă şi el, astfel, banii necesari supra
vieţuirii. Mai mult socotea decât imagina: vânzând între cinci
şi douăzeci de mărci tabloul, dacă ar fi reuşit să plaseze măcar
douăsprezece, ar fi însemnat să câştige optzeci de mărci pe
lună, din care şase mărci chiria, treizeci de mărci mâncarea,
întrucât cu o marcă putea lua două mese pe zi, cinci mărci ma
terialele, deci i-ar mai fi rămas bani pentru igiena personală,
pentru zilele în care dorea să citească presa prin cafenele şi
pentru biletele fără loc la operă, în două sau trei seri. Când
mai avea nevoie de-o duşcă de vis, îşi zicea că avea de ales, pen
tru viitor, între arhitectură şi politică. Dacă l-ar fi întrebat
cineva, nu ar fi îndrăznit să mărturisească faptul că mai degrabă
arhitectura ar fi ales, nu politica, fiindcă se ştia prea neînde
mânatic pentru a putea vorbi în public. Numai că nimeni nu-1
întreba...
Sosirea lentă şi a războiului îl schimbase. Intoxicat de presă,
vorbind puţin şi citind mult, se instalase într-o lume care nu
exista, sau poate doar prin birourile redacţiilor, o lume com
pusă din câteva linii simple, cea mai mare parte politice, în care
Wilhelm II se tutuia cu Franz Joseph, în care Ludovic III al
150
Bavariei juca rolul de văr bogat din provincie, în care franţuzul
era imperialist, englezul arogant, sârbul însetat de sânge, o lume
cu contururi limpezi şi în culori primare al cărei schematism
se voia însuşi sensul esenţial al lucrurilor, al cărei simplism flata
inteligenţa ignorantă a cititorului, a cărei neîncetată repetare
trecea drept adevăr, al cărei dinamism nu era decât propagandă,
întrucât întreaga presă dorea războiul, fie ea ofensivă ori
defensivă, într-o bună zi, la o cafea cu lapte, Hitler a hotărât
şi el că războiul era necesar. L-a vrut. Apoi l-a dorit. Apoi a
aşteptat, căci guvernele nu se grăbeau. Dintr-odată, el, care se
sustrăsese obligaţiilor militare, a explodat de bucurie - ames
tec de exacerbare şi de orgoliu că avusese dreptate înaintea lor -
atunci când Franz Joseph al Austriei, apoi kaiserul Wilhelm
şi, în sfârşit, şi Ludovic III al Bavariei şi-au trimis oamenii la
luptă. N u avea nevoie de altceva decât de război pentru a se
extrage din singurătatea lui înfiorătoare, pentru a empatiza cu
ceilalţi. Şi, mai ales, nu avea nevoie de altceva decât de război
pentru a-şi alimenta idealismul.
— Băieţi, rândul ăsta-1 dă patronul!
Tinerii l-au aplaudat pe patron, mulţumindu-i pentru ge
nerozitate, prea beţi pentru a pricepe că hangiul dădea berea
din cauza mustrărilor de conştiinţă pe care le avea că nu ple
case la război.
S-au despărţit îmbrăţişându-se. Şi-au promis să se revadă pe
front. Şi-au jurat să mănânce împreună creier de franţuz. Şi-au
mai spus o dată numele pentru a nu le uita. Alcoolul augmenta
totul, voci, emoţii, îmbrăţişări, dar şi arunca totul în canalul
uitării.
A doua zi, pe Hitler îl durea capul, rămăsese doar cu o amin
tire confuză a zilei anterioare, dar şi cu nevoia irepresibilă de
a se întoarce în lumea aceea vie, caldă, în care bărbaţii comu
nicau cu atâta entuziasm.
S-a repezit, cu livretul militar în buzunar, către o cazarmă
şi şi-a încercat norocul, profitând de confuzia generală. Sergen
tul de la recrutări, depăşit de mulţimea de solicitanţi şi teribil
de mahmur şi el, nu s-a uitat prea atent la documentele lui
151
Hitler, care s-a ferit să precizeze că era austriac. Cu inima bă-
tându-i mai să-i sară din piept, Hitler a ieşit orbit în curtea în
sorită: reuşise să se înscrie în armata germană.
Renăştea. Fusese rebotezat. Iată-1, de acum, soldat german,
îşi câştigase dreptul de a fi.
Zilele următoare a fost reţinut în cazarmă pentru a fi supus
unei pregătiri accelerate. Bătea pas de defilare. Spăla duşurile.
Trăgea cu puşca. Se căţăra. Se tara. Trezindu-se la şase dimi
neaţa şi culcându-se la nouă seara, îşi dăruia în întregime tru
pul, timpul şi energia. Searţ, avea dreptul la raţie dublă: friptură
de porc şi salată de cartofi. N u mâncase niciodată atât de bine.
Deocamdată, trăgea cu arma în ţinte, dar, peste puţină vreme,
va avea dreptul să tragă în oameni.
— Mulţumesc cerului că mi-a permis să trăiesc o asemenea
epocă! murmura seară de seară, lăsându-se rupt de oboseală pe
salteaua de paie.
152
sibil să se alarmeze de un mormăit atât de slab şi de puţin real,
pe care şi cele mai mărunte sunete îl puteau înăbuşi? N u tre
buia să se lase (urat de imaginaţie, fiindcă numai aceasta îi tre
zea frica.
Cerul a căpătat culoarea prunei. Trupa mai avea de străbă
tut câteva sate. Trecând prin faţa unor ţărani francezi care, din
prag, se uitau la ei cu o curiozitate anxioasă. Pâlcuri de găini câ-
râiau indiferente. Pământul se înnegrise. Contururile dispăreau,
înainte de a se fi făcut întuneric, trupa s-a oprit într-un grajd.
Lăsând jos raniţa şi arma, Adolf a inspirat lacom mirosul
de fân încins. în mirosul fierbinte de fermentat regăsea senzaţii
din copilărie, de la vârsta fragedă a lipsei de griji. Soldaţii îşi
spuneau poveşti picante. Râdeau, mâncau, beau.
Insă imediat ce s-a dat ordinul de culcare, relaxarea datorată
berii şi tocanei de porc s-a evaporat. Auzeau canonada. Hurui
tul grav şi continuu se definea, se fragmenta în lovituri separate,
în valuri, baterii iritate, tăceri urmate de explozii de violenţă.
Simfonia metalică a frontului dezlănţuia nuanţe îngrozitoare,
dinamica morţii. Au adormit cu greu.
A doua zi i-a trezit un soare strălucitor. Ciocârliile se ridi
cau spre cerul liniştit. Nu se auzea nimic altceva în afara sune
telor naturii din zori. A dolf se întreba dacă nu cumva ziua
trecută se lăsase pradă capriciilor propriei imaginaţii.
Au pornit-o iarăşi la drum. în două ceasuri trebuiau să
ajungă în tranşee. Regiunea Champagne era frumoasă şi par
fumată. Adolf regăsea plăcerea plimbărilor pe care le făcea ală
turi de mama sa.
După care natura a început să devină neliniştitoare. Găuri,
arbori prăbuşiţi, arbori despicaţi. Câmpurile erau scalpate: nici
vorbă de iarbă, doar pământ roşu şi gol. O reţea incoerentă de
tranşee abandonate sfâşia spaţiul. Din crângurile îndepărtate
venea pârâitul sec al împuşcăturilor. Natura părea bolnavă.
Două camionete cu motoarele tuşind s-au repezit spre ei,
dinspre front, cu toată viteza. Când au trecut prin apropiere,
lui Adolf i s-a părut că de sub prelate ieşeau ţipete înfundate.
153
După care au apărut şi răniţii, pe jos, câte unul, câte doi, apoi
în grupuri,tot mai numeroşi, clătinându-se, şchiopătând, care
cu o cârjă, care cu două, care ajutaţi de alţii. Trăgându-şi glez
na imobilizai, trăgându-şi piciorul inert, dezarmaţi, cu hainele
descheiate, cu părul lipit de frică, se uitau la cei nou veniţi. Nu-şi
mai dezlipeau privirile de la corpurile proaspete, intacte, vali
de. Se mirau? Să fi fost cu putinţă să meargă cineva atât de uşor?
păreau să întrebe pleoapele înnegrite. Adolf şi-a întors capul.
Soseau acum cei răniţi la faţă. Care aveau fruntea legată cu
pansamente ori maxilarul ţinut cu feşe maronii de la sângele
coagulat. Febra le bulbucase ochii. Se uitau arţăgoşi la cei noi,
părând a zice: „Ia-ndrăzneşte tu să te uiţi la mine! Ia-ndrăz-
neşte să-mi spui că sunt rănit.“ Suferinţa le săpase obrajii băr
băteşti, dar capul, uriaş din cauza bandajelor, le dădea aspectul
unor bebeluşi monstruoşi.
Urcau acum drumul tărgile, purtate de nişte băieţi înalţi,
sănătoşi, a căror sprinteneală avea aerul unei excepţii scanda
loase. Unii dintre răniţi dârdâiau sub o grămadă înnoroită de
haine, alţii îşi ţineau pe burtă tampoane de vată pe lângă care
se scurgeau sângele şi maţele, alţii îşi încleştau mâinile pe lem
nul tărgii de parcă s-ar fi temut ca, după ce încasaseră gloan
ţele, să nu fie acum răsturnaţi pe drumul plin de pietre, alţii
încremeniseră într-un calm înfricoşător, lăsând viaţa să le scape
prin rană. Toţi ridicau privirile către nou-veniţi. Adică cum,
încă sunt întregi? păreau a zice. Pentru cât timp?
în sfârşit, batalionul s-a apropiat de câmpul de luptă şi a
descoperit noii răniţi proaspeţi, cei încă neîmpodobiţi în costu
maţia de rănit, fără bandaje, fără turban, fără pansamente, fără
miros de iod- Un sergent cu umărul gras şi alb săpat de explo
zia unui obuz- Un soldat cu pântecul despicat, care încă-şi mai
ţinea intestinele-n mâini. Un adolescent fără nas, cu o gaură
căscată-n mijlocul feţei, din care ţâşnea sângele, din care aerul
expirat se ridica in băşici.
Medici, infirmieri şi brancardieri alergau de la unul la altul.
Era o adevărată harababură. Unele gemete erau de nesuportat.
154
Rezerviştii au ajuns la regimentul de care aparţineau. Adolf
i-a zărit imediat pe Neumann şi pe Bernstein. S-au aruncau
unii în braţele
> altora.
— Băieţi, ce fericit sunt! Mi-a fost teamă că o să nu vă gă
sesc... răniţi...
Era cât pe ce să spună „morţi“, dar se abţinuse. Cuprinşi
de bucurie, Neumann şi Bernstein însă nu-şi dăduseră seama.
— Bun venit în infern! a strigat Bernstein.
Au izbucnit în râs.
— Bun venit candidaţilor la răni, infirmitate, moarte, a zis
Neumann. După cum vezi, precedenţii laureaţi pleacă.
Şi au râs din nou.
— N u sunt decât două moduri de a rămâne: să supravie
ţuieşti ori să crăpi.
— Alege.
Şi iar au râs...
Adolf nu îndrăznea să le spună că-i regăsea ciudaţi, altfel. Ei,
şi nu era vorba doar despre uniforma cu crustă de noroi, nici
despre bărbile de pustnici, despre pielea galbenă, cam ca de
ceară, nici despre cearcănele vineţii, ci despre...
— Dizenterie, a zis Neumann îngustându-şi privirea.
— Poftim?
— Ceea ce vezi sunt efectele dizenteriei. Avem stomacul ars.
Zilnic stau câte-un ceas pe vine. Nici nu ştiu de ce-mi mai trag
izmenele.
Adolf a fost şocat. Niciodată, înainte, Neumann nu mai
spusese „izmene", niciodată nu menţionase că are probleme
cu stomacul, niciodată nu ar fi amintit cum era el pe cale să ...
— O să te obişnuieşti, a conchis Neumann, care, hotărât
lucru, îi citea gândurile.
Căpitanul a ordonat adunarea. A trecut prin faţa lor, le-a
explicat ce urma să se întâmple, le-a promis că la noapte vor
primi botezul focului.
— Ei, ia ziceţi, avem vreun artist printre noi? Cine e mu
zician sau pictor?
155
Adolf, încântat de ideea că, poate, avea să i se dea o funcţie
demnă de el, a făcut un pas afară din coloană.
— N u te duce, i-a şoptit Bernstein.
Căpitanul s-a apropiat şi i-a zâmbit lui Adolf.
— Treci la curăţat cartofii! Avem nevoie de mâini experte
la bucătărie!
Şi a plecat. Neumann şi Bernstein râdeau văzând mutra
jalnică a lui Adolf.
După siestă, Adolf s-a dus lângă prietenii lui, care ţineau să-i
explice cum se poate proteja în timpul luptei.
— Dacă eşti miop mai poţi face războiul, dar dacă eşti surd,
în nici un caz. Pericolele le detectezi cu urechea. Ca oricărui
nou-venit, o să-ţi îngheţe sângele-n vine la sunetele mai puter
nice, ca de rezervoare uriaşe de cărbuni. Greşeală. Aia-i orga.
Ceremonialul. Pompa. E de tot efectul, dar de fiecare dată cade
undeva, mai departe. Urechea trebuie să-ţi fie atentă la şuieră
turi, la miorlăituri, la tot ce ţiuie sau susură. Poţi evita fuzan-
tele, nu percutantele, bilele care ţâşnesc din şrapnel, alicele de
la explozie, scânteile care despică aerul înainte de a-ţi despica
ţie carotida. Aşadar, Adolf, m-ai înţeles: nici orgile, nici timpa
nele, ci harpa şi piculina... Clar?
Neumann aştepta răspunsul. Ameţit, Adolf a clătinat din cap.
— Oricum, o să rămâi cu noi, a spus Bernstein.
Adolf pândea crepusculul. Viaţa lui din ultimele săptămâni
se îndreptase către această noapte. Deşi în sine o refuzase me
reu, totuşi o aştepta cu nerăbdare. Va fi poate ultima lui noapte
pe pământ? Avea nevoie de sens, iar noaptea aceea avea să dea
un sens abandonării artei, mobilizării, lunilor de instrucţie,
călătoriei cu trenul, regăsirii cu Bernstein şi Neumann. Intra pe
un teritoriu sacru.
In sfârşit cerul s-a stins, culorile s-au întunecat.
Tenebrele au cucerit totul.
Un şuierat. Un cartuş de semnalizare s-a aprins pe cer şi şi-a
răspândit lumina spectrală. Timpul s-a oprit. Pământul părea
de mercur. Nimic nu mişca, de parcă însuşi peisajul ar fi stat
la pândă.
156
întunericul s-a făcut si > mai dens.
Dintr-odată a început să se tragă. Din toate părţile sforăiau
tunurile, trosneau mitralierele. Cartuşe de semnalizare albe.
Roşii. Verzi. Adolf nu mai deosebea exploziile produse de tu
nurile germane de exploziile obuzelor duşmane, care-ţi spăr
geau urechile.
— Lasă capul jos! i-a strigat Neumann.
Pe deasupra lui, roiuri de gloanţe şi de tot felul de proiectile
treceau în toate părţile, bondari în căutare de victime, incoe
rente, şuierătoare, ţiuitoare, perfide.
Un soldat de lângă el a ţipat. O scânteiere îi retezase gâtul.
Sângele ţâşnea din arteră viu, fluid, nerăbdător parcă. Bărbatul
s-a prăbuşit. Să fi murit?
— Pe-aici!
De unde venea ordinul? Adolf l-a urmat pe Bernstein. După
cine alergau? Unde se duceau? Călcau pe ceva moale. Un pân
tece. Cel al unui trăgător prăbuşit. Care nu mai simţea nimic.
Au mers mai departe.
Pământ împroşcând înaintea lui. O ploaie de bulgări de
pământ. Un obuz care căzuse nu departe. Şi nu explodase.
— înainte!
Unde s-or fi ducând? Acolo unde e mai bine? Acolo unde
e mai îngrozitor?
Deasupra tranşeei se rostogoleşte un foc continuu, aerul tros
neşte de nori de oţel. Adolf nu înţelege nimic. Norii vin din
toate direcţiile, de la est, de la vest, de la nord, de la sud. Oare
toată lumea trage pe deasupra? O fi dirijând cineva totul? O fi
existând vreun plan? Sau jocul constă în a face cât mai mulţi
morţi?
Totul sforăie. Totul zbârnâie. Totul crapă.
— Poziţie de tir!
Adolf se lipeşte de peretele tranşeei. Trebuie să tragă. în
cine? Nu vede nimic. în faţă? Acolo? Trage.
Un mitralior îşi reia locul nu departe de el. Instalându-se
confortabil în spatele maşinăriei de împrăştiat moarte, ca un
bancher la birou, trage din adăpost fără probleme.
157
Adolf constată liniştit că trage bine, în aceeaşi direcţie cu
acesta.
— Pe-aici!
încă un ordin. De unde-or fi venind ordinele astea? O iau
pe altă cale. C a s-ajungă unde? Adolf îl urmează pe Bernstein.
Se-nvârt. Şi iar se-nvârt. La dreapta. La stânga. La dreapta. La
dreapta. Nici nu mai ştie dacă, de-acum, este aproape sau
departe de duşman.
Aici vacarmul e mai puţin asurzitor. Sau poate s-a obişnuit?
— Ascultă bine, îi zice Bernstein la ureche.
A dolf începe să descifreze zgomotele. Percepe mai întâi
răgetul tunului, apoi geamătul obuzului în zbor. Căderea. La
trei secunde după contactul cu solul, obuzul produce o ex
plozie uriaşă. Are senzaţia că un stol gros de păsări se repede
la el, o hoardă şuierătoare şi ciripitoare.
îi zâmbeşte lui Bernstein drept mulţumire. Formidabil.
De-acum îmi voi prevedea moartea cu trei secunde m ai devreme.
Feţele le sunt verzui sub lumina lividă a cartuşelor de semna
lizare.
Focul este reluat cu violenţă. Pământul se cutremură. Asta-i
apocalipsa. Din tranşee ţâşnesc urlete. Soldaţii cad. Grinzile
se prăbuşesc. Sacii explodează. Adolf închide ochii. Cum să te
aperi când te găseşti în craterul unui vulcan care erupe?
— Pe-aici!
Ceee? Alt ordin? Cineva care poate pretinde că pricepe ceva
din ce se-ntâmplă?
La intrarea în tranşee sunt două cadavre. Au păşit peste ele.
Două cadavre. E de mirare că nu sunt mai multe.
Obuzele parcă sunt mai grele aici. Pământul se cutremură
mai tare, mai apăsat.
— Pe-aici!
Labirint. Alergare. Alte cadavre peste care trebuie să pă
şească. Sunt plini de pământ, prinşi într-un haos de scânduri
şi de saci.
Merg mai departe.
158
Pe cărările astea sunt mai puţine explozii, nu lipsesc însă sal
vele seci de mitralieră şi tirurile de puşti. Care par o descărcare
ca după uragan. Să fi ajuns mai în spate?
Dimpotrivă. Grupul lor se află foarte aproape de duşman.
— Atacăm!
Se pune problema să se trimită câţiva oameni cu grenade,
care se vor strecura târâş, pe lateral, pe când ceilalţi vor des
chide focul frontal.
In plin conciliabul, unul dintre soldaţi scoate un ţipăt. Un
mic bulgăre negru, scuipând un jet de scântei, i-a ajuns pe
burtă. Grenada explodează. Se prăbuşeşte, iar intestinele îi
împroaşcă pe ceilalţi.
Adolf vede apărând un chip deasupra lui, un chip enorm,
verde în lumina voalată a lunii, cu ochi rotunzi, holbaţi de
groază şi de cruzime. Adolf urlă şi trage. Bărbatul se prăbuşeşte
uimit. Braţele îi spânzură în tranşee.
Bernstein şi ceilalţi ţâşnesc şi trag în comandoul care dă
duse peste ei.
înspăimântat, Adolf îşi priveşte mortul, primul lui mort.
îşi aminteşte privirea lui, părea mai speriat decât el. începe să
tremure convulsiv. Frisoanele îl străbat ca nişte gloanţe.
— Nu te mai gândi. Vino. Şi trage.
E Bernstein, care l-a prins şi-l împiedică să intre în transă.
Adolf se sprijină cu spatele de peretele tranşeei şi trage ca tur
bat. E salvat. Nu-i mai e frică. E cuprins de furie.
— Sunt terminaţi. Hai acum pe-aici.
Numai şi numai ordine. De unde veneau?
Adolf se agaţă de Bernstein. Nu mai stă pe gânduri. Vrea
să ucidă pentru a nu fi ucis. Vrea să fie cât mai violent cu pu
tinţă. Da. Maximum de violenţă. Altfel, e un om mort.
— Voi, pe-acolo.
Sunt şase, printre care Bernstein şi Adolf. Trebuie să se ca
ţere pe-aici, pentru a-şi arunca grenadele în mitraliorul duşman.
Trebuie s-o facă rapid, stând la pământ, pentru a evita mitra
liera, să nu mai facă nici o mişcare imediat ce un cartuş de
semnalizare se-aprinde deasupra câmpului.
159
Se ridică peste marginile gropii. Francezii nu par să-i ob
serve, nu reacţionează.
Se caţără.
înaintează siguri pe ei.
Dintr-odată, un geamăt, un şoc.
— Un obuz! murmură Bernstein.
Proiectilul însă se înfige în pământ fără a exploda. Oamenii
aşteaptă patru secunde, zece, douăzeci, apoi, liniştiţi, încep din
nou să se târască.
Soseşte un alt obuz. Adolf îl aude clar. Vine din spate. E un
obuz german. Ce tâmpenie: o să moară din cauza unui obuz
german.
O văpaie roşie. Şuierături. Adolf se lipeşte de sol. Strânge
pământul în braţe ca pe o mamă. îl îmbrăţişează pentru ca
acesta să-l apere.
Nişte oameni urlă. Au fost loviţi.
Lui Adolf nu-i vine să creadă. Nu-1 doare nimic.
— Bernstein?
— E-n regulă. Tu?
— Merge.
însă, alarmat de strigăte, focul artileriei franceze reîncepe.
Numai că trag în direcţia greşită. încă nu au descoperit grupul
de comando.
— Ia-te după mine.
Bernstein s-a ridicat şi-a-nceput să alerge. Adolf îl urmează.
Fug cu sufletul la gură.
Explodează un obuz. Apoi alte două.
Se declanşează bombardamentul. Cartuşe de semnalizare
urcă din toate părţile şi sfârâie sub paraşutele lor de mătase.
Mitralierele pârâie. Gloanţele vin spre ei. Au fost reperaţi.
— La pământ!
Bernstein sare într-o groapă de obuz. Adolf se aruncă şi el
la pământ.
Ofensiva s-a dezlănţuit. Malul de pământ de care s-au lipit
se cutremură de parcă s-ar afla înăuntrul unei mine care se
prăbuşeşte.
160
Adolf aude un ţipăt la marginea gropii. Un bărbat cade
peste el. Se trezeşte cu el în spate. Trupul îi e greu, prea greu,
şi craterul fiind strâmt, nu are loc să se mişte.
Adolf nu poate gândi. Ii e prea frică. Mastodontul care ago
nizează de parcă ar fi sudat de el îi macină nervii. Bărbatul tre
sare, apoi se prinde de el ca o ventuză uriaşă, inertă şi încă şi
mai grea. Trebuie c-a murit. Cine să fie?
Adolf urlă disperat. Pute. Fesele-i ard. Pantalonii sunt uzi.
A făcut diaree-n pantaloni. Lucru care i se pare mai grav decât
tot ce s-a întâmplat mai-nainte. Geme ca un copil.
— Bernstein, am făcut pe mine.
Bernstein zâmbeşte > tandru.
— Ăsta e botezul focului. Am trecut toţi prin asta.
Adolf tace.
De s-ar termina odată totul! De ce ar mai ţine noaptea asta?
Oricum, suntem condamnaţi. Că azi, că mâine, că peste zece zile
sau zece secunde, tot o să crăpăm mizerabil. De ce să mai aştep
tămi? Dacă se roagă să se întâmple ceva, despre asta este vorba.
Despre moarte. Şi repede.
Dar cui să se roage? Lui Dumnezeu... Adolf însă nu a cre
zut niciodată şi doar n-o să-şi schimbe acum părerea. Lui
Bernstein? Da, dacă tot trebuie să se roage cuiva, atunci lui
Bernstein i se va ruga. Numai că Bernstein nu este decât un biet
om la fel ca el, puţină carne goală şi tremurătoare sub furtuna
de oţel. Cum să scapi din cataclism doar cu amărâta asta de
piele omenească pe tine?
Adolf fierbe de frică şi de furie. De spaimă că totul nu va
merge destul de repede, că lui Bernstein îi va lua prea mult
până să moară. De furie împotriva ambelor tabere, şi a fran
cezilor care trag în ei cu mitralierele, şi a nemţilor care-i bom
bardează. Nimeni nu conduce războiul ăsta. Si > toată lumea îi
îndură consecinţele. Nu vezi în cine tragi. Nici duşmanii, nici
camarazii nu au timp să vadă un chip decât în clipa în care
persoana e deja moartă. Lucru care depăşeşte orice închipuire.
Omul a pus la treabă forţa industriei sale, toate produsele me
talurgiei, dar, exact ca ucenicul vrăjitor, nu mai controlează
161
nimic din ceea ce a declanşat. De acum, oţelul şi focul, ca pentru
a se răzbuna, par a ieşi singure din măruntaiele pământului.
Pe buza craterului, gloanţele împroaşcă bulgări de pământ.
Măcar de nu ar arunca cu grenade în ei.
Adolf se surprinde dorindu-şi din nou să trăiască. Se uită
la Bernstein, care la rândul lui îl priveşte. Simt aceeaşi emoţie.
Aşteptând timpul s-o ia la fugă din groapa aia. Sentimentele
le sunt puternice, însă ei nu-şi mai aparţin. Instinctul de a trăi
îi transformă în animale. Instinctul de a trăi transformă totul
într-o luptă fără sfârşit.
Bombardamentul se îndepărtează, apoi slăbeşte în inten
sitate.
Adolf, rămas tot cu povara cadavrului care-i blochează
spinarea, simte un fel de relaxare, destinderea de după furtună.
A scăpat de încordarea nervilor. Aproape că se simte în formă.
La orizont se zăreşte o dâră de lumină.
— Repede! Se face ziuă, să ieşim!
Bernstein alunecă afară din groapă. Adolf trebuie ca mai
întâi să scape de povară. Când uriaşul cade sub el, ezită pentru
o clipă să-i privească faţa, apoi se străduieşte să-l recunoască:
mortul este unul dintre cei şase membri ai grupului de coman
do. Ochii galbeni, întredeschişi, par de ambră. Un punct roşu
îi pătează fruntea. Sângele s-a-ntărit pe mustăţi. îl lasă-n băl
toacă şi-l urmează pe Bernstein.
Adolf are sentimentul că se întoarce acasă, unde va fi în si
guranţă. Cu toate astea, şanţul dă pe-afară de trupuri torturate.
Unii trăgători mai sunt în viaţă, alţii au murit, rămânând în
aceeaşi poziţie, în picioare, lipiţi de perete, cu faţa spre duş
man. Numai imobilitatea totală, rigiditatea îţi permite să faci
deosebirea dintre vii şi morţi.
Zorii aduc o lumină cenuşie. Ciocârliile se ridică nepăsă-
toare spre cer, insuportabile, cu un freamăt care, de acum, lui
Hitler îi aminteşte de proiectilele din noaptea trecută.
Priveşte câmpul care-i desparte de duşman. Gropi. Fiare.
Ţăndări. Cadavre. Membre răspândite peste tot. Şi, în mijloc,
câţiva răniţi care gem şi strigă după ajutor în diferite limbi.
162
Bernstein se apropie şi-l strânge bărbăteşte de umăr. Adolf
zâmbeşte, încercând să-şi arate întreaga lui recunoştinţă, fiindcă
nu-şi mai găseşte cuvintele. Grav, Bernstein înţelege şi-i trage
una prieteneşte. Amândoi au lacrimi în ochi.
Pentru a nu ceda emoţiei, Bernstein întoarce privirea către
locul măcelului, de unde se ridică tânguirile, şi explică:
— Vor fi lăsaţi să crape.
— La drept vorbind, Bernstein, nu crezi că e mai bine să
ieşi
> din războiul ăsta mort decât viu?
Bernstein îşi aprinde o ţigară. La Viena nu fuma.
— Problema omului e că se obişnuieşte cu orice.
— Crezi?
— Ba chiar chestia asta se cheamă inteligenţă.
Trage fumul şi se strâmbă. E limpede că nu-i place tutunul,
îşi continuă ideea.
— Tocmai ne-am petrecut o noapte inteligentă, într-un
mediu inteligent, profitând de cele mai noi produse ale inteli
genţei tehnice şi industriale. Ce orgie a inteligenţei!
Un rănit ţipă sfâşietor, mai degrabă ca un copil decât ca un
adult. Bernstein îşi aruncă departe ţigara.
— Ia uite-1 şi pe drăgălaşul meu.
Un motan tigrat, cu o ureche smulsă, îşi face apariţia arcu-
indu-se, torcând, de sub grinda exterioară a tranşeei. Freamătă
la chemările blânde ale lui Bernstein.
Până la urmă coboară şi se freacă de bocancii lui. Adolf ob
servă că nu mai are decât o jumătate de coadă. Bernstein se
lasă pe vine şi-i mângâie fruntea triunghiulară. Motanul nu-şi
mai încape în piele de plăcere.
— Cotoiul ăsta trece de la o tabără la alta. Are prieteni de
ambele părţi. Ştiu că nu sunt singurul om din viaţa lui, dar,
crede-mă, suport destul de bine situaţia.
Spunând-o, Bernstein îi zâmbeşte lui Adolf.
Pentru întâia oară, A dolf are senzaţia că-1 regăseşte pe
Bernstein cel rău pe care-1 cunoscuse la Viena. Se lasă în genunchi
163
şi mângâie la rândul lui pisoiul schilod, care imediat îl adop
tă şi pe el.
— Cotoiul ăsta nu face nici o deosebire între mângâierile
franceze şi mângâierile nemţeşti, murmură Bernstein. Nimic
n-a înţeles din război.
— Deci a înţeles
> totul.
Cei doi prieteni îşi zâmbesc în sfârşit ca pe vremuri, com
plice, pe deasupra felinei leşinate de plăcere.
164
voie de adevăr? De ce să laşi liber un adevăr care se arată fa
vorabil duşmanului? N u e nimic de făcut. N u trebuie urmat
decât adevărul care ne este favorabil. Nouă. Germania mai
presus de orice. De orice.
După câteva săptămâni de instrucţie, Hitler şi ceilalţi „fu
rioşi voluntari" au părăsit Miinchenul şi au luat-o pe valea
Rinului spre vest. Lui Hitler fluviul îi trezea o emoţie aproape
religioasă. Rinul înainta, larg şi maiestuos, cu minunata sa apă
verde, cu pădurile care se ridicau ca nişte perdele mari şi întu
necate deasupra satelor liniştite, îmbăiate în razele soarelui, pline
de ghirlande de flori, de unde ţâşneau ba o clopotniţă, ba su
netul de clopot, ba vreo veche arie cântată la pian. Aceasta era
Germania, sângele său de smarald, Graalul său. Avea să se bată
pentru a o apăra. Pieptul îi era prea strâmt pentru a cuprinde
atâta entuziasm. M ăcar de n-ar câştiga Germania prea repede.
Când smulgea presa din mâna vânzătorilor care-şi strigau marfă
în gura mare şi când citea tidurile tipărite cu litere de-o şchioapă,
anunţând victorii sau glorificând eroi, amărăciunea îşi adăuga
stropul de gust în sincera lui bucurie. Fiecare nou triumf îl
neliniştea. N u cumva avea să sosească prea târziu pe front?
Trenul l-a lăsat în Flandra, într-o noapte rece şi umedă.
Când trupa mărşăluia pentru a ajunge la locul de campare, în
apropiere de Ypres, a răsunat o bubuitură, un obuz a trecut
pe deasupra lor şi a explodat în spatele coloanei. Fulgere...
Schije... Zece oameni morţi pe loc. Fumul şi praful încă nu
se risipiseră când Hitler a urlat:
— Uraaa!
Două sute de gâtlejuri au repetat imediat:
— Uraaa!
Hitler exulta: ah, nu era prea târziu.
Au ajuns la graniţa unde pârâiau gloanţele, zumzăiau tu
nurile, ofiţerii îşi scuipau plămânii, răniţii scânceau, corpurile
căzute agonizau în afara tranşeelor. Şi aici, într-un adăpost im
provizat din scânduri prost îmbinate, legănat de zgomotul
războiului, Hitler şi-a dormit în sfârşit somnul celui Chiar-la-
timp-sosit.
165
A doua zi s-a trezit şi a alergat să admire viaţa din tabără.
Ivindu-se din kilometrii de tranşee, de pe cărările înguste
şi din şanţuri, brancardierii, cu cefele roşii şi asudate, aduceau
în grabă soldaţii căzuţi în noaptea aceea, triau morţii şi răniţii.
Medicii şi infirmierii nu pierdeau nici o clipă. In spatele lor
se înţepa, se amputa, se evacua. Foi de cort acopereau morţii
ca un linţoliu; un secretar nota numele celor dispăruţi, un altul
urma să le scrie familiilor; un sergent le redistribuia bocancii,
armele şi centiroanele, tot ce nu fusese avariat. Era momentul
când soseau ofiţerii de geniu, inginerul cu fortificaţiile, cel cu
apele. Ca profesionişti ce se aflau, nu luau în considerare câm
pul de luptă decât în funcţie de specializarea lor, dând ordine
unor grupuri de muncitori, fiindcă trebuia săpat, săpat din nou,
ridicate adăposturi, reclădite altele, construite socluri de beton,
reconstruite altele, zidite, susţinute, ridicate, nivelate, tencuite,
terasate, excavate, forate noi puţuri, săpate noi canale de scur
gere, reparate cele vechi, închise tranşeele utilizate drept latrine
şi deschise altele. Detaşamentele de muncitori, bătrâni care se
clătinau pe picioare, invadau galeriile ca nişte furnici, curăţând
totul. Şefii de la artilerie verificau ca mitralierele să nu fi ru
ginit. Ofiţerul cu protecţia împotriva gazelor declanşa câte o
alarmă falsă pentru a controla dacă toată lumea avea masca,
înjurându-i pe cei cărora le lua mai mult de cincisprezece se
cunde pentru a şi-o pune. Sosea curierul. Bucătarii le dădeau
câte-o găleată de pâine înmuiată în lapte cald. Totul era admi
rabil, o organizare minunată. Hitler era cucerit de o asemenea
dovadă de inteligenţă, de mobilizarea tuturor competenţelor,
de acea societate perfectă, de acea societate totală.
Fusese numit curierul batalionului 1 din regimentul 2 in
fanterie. Era însărcinat să comunice soldaţilor ordinele statu-
lui-major. Asculta ordinele directe ale plutonierului-adjutant
Hugo Gutmann, un bărbat frumos, brunet, cu mustăţi lu
cioase, cu tors impunător - umeri largi şi talie subţire - , cu
privirea limpede, cu voce puternică, subofiţerul ideal, un sub
ofiţer ca-n gravuri, pe care Hitler deja îl idolatriza.
166
— Spune-le oamenilor că botezul focului va avea loc peste
patru zile.
Patru zile însemnau o aşteptare insuportabilă.
Hitler şi-a umplut timpul stând de vorbă cu soldaţii care
erau pe front de mai multe săptămâni. Se aştepta să asculte
poveşti eroice, dar a dat numai de oameni simpli, porniţi să
se tot plângă de ceva, preocupaţi doar de detaliile vieţii coti
diene - ora supei, calitatea supei - şi, la început, a fost deza
măgit. După care a constatat că acelor oameni nu le plăcea să
vorbească despre luptele care aveau loc noaptea. Norm al! Nu
se-mbată cu vorbe, ca ăi din spatele frontului. D oar sunt direct
în acţiune! Observându-i mai bine, a sesizat că, într-adevăr, la
venirea nopţii se transformau, din mohorâţi devenind vii, obo
seala îi părăsea şi o nouă energie le-ncorda muşchii, aprin-
zându-le ochii. Din care motiv Hitler devenise şi mai invidios,
şi mai nerăbdător.
în sfârşit, a venit şi crepusculul celei de-a patra zile.
S-a anunţat un atac. Nu mai era vorba de a se înghesui în-
tr-o tranşee, ci de a ieşi din aceasta. De a înainta în câmp. De
a surprinde duşmanul dintr-o parte. De a câştiga teren. Noap
tea urma să fie decisivă.
Hitler s-a aruncat în lupta corp la corp.
Nu era în prima linie - curierii nu sunt niciodată - , dar
transmitea ordinele esenţiale, iar bătălia fără el era de neîn
chipuit.
începe barajul de artilerie. Plouă cu obuze pe întuneric.
De-abia se aude susurul cartuşelor de semnalizare, care-şi tri
mit din când în când lumina.
Oamenii părăsesc şanţurile pentru a intra în pădure. Fran
cezii nu sunt departe. Se aud salve.
Hitler transmite ordinele. Trebuie mers de-a lungul lizierei.
Fuge. Strigă. Fuge. înjură.
Zgomot de armă. Gloanţe care se înfig în scoarţa copacilor.
Camarazii gem şi cad.
Fuge.
Se simte uriaş. E imens.
167
Fuge.
A ajuns un războinic. încarcă. Nu se teme de nimic. Nu-i
e frică de moarte, pe care o va da altora. E războinicul absolut.
Fuge. Se aruncă. Se târăşte. Se ridică. Fuge.
N u mai e el, acţionează din reflex. Corpul lui e mai inte
ligent decât el. Corpul lui ştie totul. Corpul lui simte totul.
Este unul dintre. în sfârşit, unul. Un elan. Nimic altceva decât
un elan. Tot numai elan. Un elan care-1 mişcă şi-l depăşeşte.
Puterea urcă la maximum în el. Incandescentă.
Fuge.
Viaţa e intensă. Mai intensă decât oricând. Până atunci nu
cunoscuse decât un neant insipid. Acum există. Ba chiar mai
mult.
Fuge. Cade. înjură. Râde. Fuge.
Tot sângele i s-a pus în mişcare. Toţi nervii-i sunt la pândă.
O energie anume concentrează în el resurse necunoscute. Nici
odată nu a văzut atât de bine, nu a auzit atât de fin. Niciodată
simţurile nu i-au atins această acuitate. E un uriaş.
Animalul s-a trezit în el. Şi ce frumos e animalul. Rapid.
Inepuizabil. Instinctiv. Milenar. Şi ce puternic e animalul. Se
aruncă la pământ, se fereşte de un glonţ, trage, se ridică. Are
un fler enorm, animalul. Ocoleşte moartea întotdeauna. însă
are o lovitură sigură. Şi suplă. Şi vie.
Ei da, în el omul moare. îi ia locul animalul.
Fuge. Trage. Fuge.
E foc. E atac. E extazul atacului. Suntfericit. N-am fost nici
odată atât de fericit. In sfârşit exist. Mulţumescu-ţi ţie, Doam
ne, că m-ai făcut să cunosc războiul.
168
rătăcit, i sc turteşte la şuieratul perfid al şrapnelelor, i se udă
leoarcă de sudoarea groazei la ţiuitul letal care urmează ex
ploziei unui obuz, pe scurt păsările, până şi în cea mai fru
moasă dimineaţă liniştită şi însorită, nu puteau emite un sunet
care pentru el să nu fi însemnat moarte.
In ziua aceea, în Champagne era o vreme care te făcea să
crezi că ai nimerit în paradisul terestru. Adolf, Neumann, Bern-
stein şi încă vreo câţiva aveau dreptul la odihnă. Se duseseră
pe un câmp, de-a lungul unui pârâu.
Se îmbăiau goi în apa limpede. Pretextul era că se spălau,
în realitate aveau nevoie să-şi regăsească un trup care folosea
la altceva decât la a face război. Cât de delicate le erau corpurile
dacă le despuiai de uniforme, mantale, jambiere, genunchere,
raniţe, arme! Cum de reuşeau oare să ducă toate astea?
Adolf se lăsa dus de apă, puţin mai la o parte. Numai Bern-
stein nu intrase în pârâu, rămânând aşezat, îmbrăcat, pe mal,
mestecând fire de iarbă în timp ce pisoiul zdrelit i se freca dră
găstos de bocanci. Adolf privea trupurile tinere care-1 încon
jurau. La rândul ei, goliciunea devenea şi ea o uniformă. Aceeaşi
piele albă, aceeaşi arcuire viguroasă a şoldurilor, aceiaşi bicepşi
bine reliefaţi, aceleaşi picioare mari, acelaşi sex ascuns într-o
blană triunghiulară, aceleaşi testicule bălăngănindu-se inutile,
rătăcite. Animale. Noaptea, nu mă bat ca un austriac cu un
fran cei nu mă bat nici măcar ca un bărbat cu alţi bărbaţi, mă
bat ca un anim al cu moartea. îm i salvez pielea. Trag în moarte,
arunc grenade în moarte, nu în duţman. Şi ziua tot anim al sunt.
Nu aştept nimic altceva în afara digestiei. In afară de a mânca.
Şi de a petrece un ceas în tranşeea cu latrine, cu curu-n aer, ca să
mă mai deşert de-o diaree. Ca pe urmă să mănânc din nou. Să
dorm un pic. Să mănânc. Viaţa s-a redus la a vieţui. La a lupta
pentru viaţă.
A ieşit din apă şi şi-a aprins o ţigară. Ei, da! Sunt mai mult
decât un animal, fiindcă fumez. După câte ştiu şobolanul ori gi
rafa nu fum ează. Mulţumesc armatei. Zilnic li se împărţea
elementul de umanizare, prin care se ridicau deasupra brutei
169
din ei. Cinci ţigări. Zece ţigări. Tutun de prizat. N-aveau decât,
mai apoi, să facă schimb între ei. Aha, da, fi asta, trocul, e o dova
dă a condiţiei noastre superioare. Tocmai ne subestimam. Iertare.
S-a aşezat gol alături de Bernstein. Din reflex, motanul a dat
să i se frece de coapse, dar a tresărit îngrozit, descoperind că
Adolf era ud.
Strâmbătura felinei i-a făcut să izbucnească în râs.
— Pisicilor le e frică de apă.
— Ca şi ţie, după cum se vede, i-a spus Adolf lui Bernstein.
— Ei, cu mine e mai complicat.
Bernstein şi-a întors capul pentru ca Adolf să nu-i mai pună
întrebări.
Neumann li s-a alăturat, sărind şi ţopăind, în aşa fel încât
goliciunea îi părea copilărească. Adolf i-a mai admirat o dată
contrastul dintre pielea prea palidă şi barba prea neagră, prea
strălucitoare, care încadra un nas mândru şi fremătător: N eu
mann părea desenat în tuş.
— Mi-ar plăcea să-mi povestiţi vieţile voastre până la pai
sprezece ani, le-a strigat Bernstein scărpinând burta grăsuţă a
pisoiului.
— Ce tot spui? Ia zi, mai bine, de ce nu intri în apă?
— Mai las-o, Neumann. Chiar că e o adevărată epidemie
în clipa asta. Toată lumea trebuie să facă acelaşi lucru. Toată
lumea trebuie să meargă la război. Toată lumea trebuie să
moară-n foc. Toată lumea trebuie să mănânce acelaşi rahat. Şi
pe urmă toată lumea nu e-n stare să facă unul, un rahat adevă
rat. Toată lumea trebuie să intre-n apă. Toată...
— Gata. Am înţeles. N u mai zic nimic. De-a ce ne jucăm?
— Ne jucăm de-a ce trebuie să facem începând de azi şi
până la patruzeci de ani. întrucât nu suntem siguri că vom
mai fi vii mâine-dimineaţă, mi se pare interesant să ne imagi
năm. De ce să ne lipsim de-aşa ceva? Bine?
— Bine, a spus Neumann.
— Bine, a zis si Adolf.
— Cine-ncepe?
170
Exerciţiul se dovedea dificil. Cu câteva luni mai înainte ar
fi răspuns cu uşurinţă, numai că războiul le impusese un pre
zent intens, iar ei nu mai aveau nici o legătură nici cu propriul
trecut, nici cu propriul viitor. Fiecare a fost nevoit să facă un
efort pentru a-şi aminti cine era şi ce aştepta de la o viaţă care
să nu mai fi fost o simplă tentativă de supravieţuire.
— Pot să-i dau drumul? i-a întrebat Adolf în momentul
în care a fost convins că nu întrerupea cursul imaginaţiei
celorlalţi.
— Dă-i.
— Dă-i.
— Dacă mâine s-ar termina războiul, m-aş întoarce la Viena
cu voi şi mi-aş petrece mai multe zile pregătindu-vă cele mai
bune feluri de mâncare de pe faţa pământului, pentru ca apoi
să-mi continui munca de pictor. încă nu am găsit un stil al
meu. Tot mai copiez de la unul ori altul. Am prea mulţi maeş
tri, incluzându-1 aici şi pe Bernstein. Admiraţia mea ascunde
absenţa personalităţii. Aş vrea să-mi depăşesc faza asta came-
leonică.
— Şi la patruzeci de ani ce-o să ajungi? l-a întrebat Bern
stein.
— Un pictor sigur pe mijloacele lui, care câştigă bine, ale
cărui pânze de format mic le au deja colecţionarii serioşi, în
aşteptarea celor de format mare.
— Şi-n viaţa personală?
— Plăcere. Nimic altceva decât plăcere. Multe femei care
să fie extrem de ataşate de mine. Poate ceva mai tinere decât
mine, ca să se mai schimbe un pic situaţia faţă de ce e acum.
Femei. Da, am nevoie de mai multe.
— Dar tu, Neumann?
— Uite cum stăm, băieţi, treaba e foarte simplă: la patru
zeci de ani am ajuns cel mai mare scenograf al teatrelor din
Austria şi Germania la un loc. Fără mine nu se pot monta
Wedekind, Debussy ori Richard Strauss, chiar dacă sunt foarte
scump.
171
— Şi-n viaţa personală?
— Nu-mi lipseşte nimic. Am o soţie credincioasă, care mă
idolatrizează, mă venerează, îmi face şase copii pe care-i creşte
şi-i şterge singură la cur. Câteva amante bogate care nu rezistă
în faţa talentului meu. Cele mai multe actriţe. Şi o extraor
dinară relaţie epistolară cu o femeie misterioasă, de undeva de
departe, care nu visează altceva decât să-mi protejeze geniul.
— Doar atât?
— In linii mari.
Au izbucnit în râs. Neumann descrisese exact inversul si
tuaţiei în care se afla deocamdată. Cu excepţia faptului că în-
tr-adevăr îi plăcea să deseneze decoruri pentru teatru.
Adolf s-a întors spre Bemstein.
— Şi tu?
— Eu? Sper să fi terminat în sfârşit o pânză care să merite
să fie privită.
— Păi, deja ai făcut-o! Şi-ncă de douăzeci de ori! a protestat
Adolf.
— Fără-ntreruperi, aşa-i regula jocului. Bani? Cu siguranţă
voi câştiga.
— Deja câştigi. De fapt, de pe acum ţi s-au împlinit toate.
— Poate. în orice caz, la patruzeci de ani sper, mai ales, că
nu vă voi mai minţi.
Adolf si> Neumann s-au uitat îndureraţi» la Bernstein. De
data aceasta, nu glumea. Buzele îi tremurau.
— Tu ne minţi pe noi?
— Sunteţi cei mai buni prieteni ai mei şi tot nu sunt în
stare să mă arăt gol în faţa voastră.
— Gol? Alta-acum! Faci mişto?! Adică de ce-ai sta gol în
fata noastră? Eşti rusinos, atâta tot.
— Pudibond, cum s-ar zice!
— Nu-i grav!
Cu toate protestele lui Adolf şi-ale lui Neumann, Bernstein
şi-a coborât privirile-n pământ. îşi ascundea cu greu lacrimile
care-i înţepau pielea înroşită a pleoapelor.
172
— Nu sunt în stare să mă arăt asa > cum sunt în fata > voastră.
Nu sunt în stare să vă spun că, atunci când vorbim despre
femei, de fapt mă prefac.
— Ce te prefaci? N u ai aceleaşi gusturi ca noi, asta-i tot.
Preferi slăbănoagele.
— Nu, a răspuns Bernstein. Mă prefac că am aceleaşi gus
turi ca voi, dar mie-mi plac bărbaţii.
Adolf şi Neumann au amuţit.
îngrozit, Bernstein a ridicat capul, închipuindu-şi că nu-1
înţeleseseră.
— îmi place sexul bărbaţilor.
Adolf şi Neumann au dat din cap pentru a-1 linişti: clar,
pricepuseră, n-avea rost să mai adauge ceva.
O pereche de fazani a ţâşnit dintr-un boschet încâlcit. Din
apă, ceilalţi înjurau că nu au armele lângă ei, văzând cum
pleacă în zbor, în arc de cerc spre sud, cele două fripturi.
Adolf şi Neumann tăceau în continuare. în mijlocul câm
pului idilic, pe unde, totuşi, mârâia la orizont ameninţarea
frontului, mărturisirea lui Bernstein li se părea în acelaşi timp
teribilă şi lipsită de importanţă. Sigur, se înfiorau la gândul că
fuseseră prieteni intimi cu o fiinţă care ascundea o asemenea
zonă de necunoscut, dar aici, pe câmpurile pe care erau aliniate
în fiecare dimineaţă cadavre tinere, ar fi fost de-a dreptul ridicol
să-i mai şocheze ceva! Câtă deşertăciune într-un anume frecuş
al pieilor, când zilnic se adunau cărnuri deschise, când zilnic
erau întinşi pe tărgi candidaţi la cangrenă, la amputare! Cum
de puteau fi discriminate fiinţele în funcţie de ceva atât de
neînsemnat, de personal, de lipsit de consecinţe? Cum de-şi
putuseră închipui, fie şi doar pentru o clipă, Adolf şi Neumann
că fac mai mult decât Bernstein, maestrul, copilul, idolul lor,
numai fiindcă ei se simţeau mai bine între coapse de femeie?
Adolf a pus capăt încordării îmbrăţişându-1 pe Bernstein.
— Eşti prietenul nostru. Ai făcut bine că ne-ai spus. Nu e
nimic ruşinos în asta.
Neumann s-a comportat la fel.
173
Bernstein încă mai tremura, prins între fericire şi spaimă.
— Vorbiţi serios?
— Cât se poate de serios.
— N u vă e silă de mine?
— Nu. Dar ne-am bucura dacă te-ai spăla un pic. Bine,
atunci nu.
Bernstein a coborât privirea, ca prins pe picior greşit.
— Aştept să plece ceilalţi. Altfel s-ar observa efectul. Mi-era
frică să...
— ...n u se vadă?
Au izbucnit toţi trei în râs. Gata. Nu-i mai separa nimic.
Şi de lucrul acesta puteau râde.
174
— E ceva lipsit de nobleţe! E scandalos! Vă duceţi să vă cul
caţi cu franţuzoaice ori cu belgience! Unde vă e onoarea de
germani?
— Doar nu acolo. Păi, dacă ne mănâncă?... Haide-odată!
Oricum, au la bordel şi nişte bunăciuni de nemţoaice.
— Nu, nu, n-am timp de pierdut.
— Ia mai las-o! Doar nu vrei să ne faci să credem că tot
mai citeşti din Schob...
— Din Schopenhauer! Da!
— Atunci, zău, Adi, e adevărat ce se zice? Că nu ţi-ai tras-o
cu nici o fată?
— N-am eu timp de pierdut cu chestii de-astea nici azi,
nici mâine.
Hugo Gutmann rămăsese cu un picior în aer şi cu suflarea
tăiată. Curierul Hitler nu realiza că era grotesc. Din contră,
era plin de el, convins nu doar de dreptatea, ci şi de superio
ritatea lui. îşi strivea camarazii de la înălţimea castităţii. G ut
mann se-nfiorase: din fericire nu aşa erau şi şefii lui. Altfel, i-ar
fi fost frică de ce ordine ar fi putut da. Cum ai fi putut co
manda nişte oameni fără a aparţine tu însuţi omenirii? Lui
Hugo Gutmann i se părea că propria legitimitate venea din
faptul că era asemenea soldaţilor lui, nici mai curajos, nici mai
laş, muncit de aceleaşi dorinţe, pradă aceleiaşi vulgarităţi, co
mun, obişnuit, doar ceva mai priceput decât ei.
Apropiindu-se de fereastră, a zărit câinele repezindu-se vesel
către stăpânul lui. Terierul dădea din coadă fericit. Hitler părea
şi el contaminat de aceeaşi bucurie. S-a lăsat pe vine, a zâmbit
şi a bătut cu blândeţe animalul pe spinare. După care a început
să se joace cu el, aruncând un băţ pe care să i-I aducă. în sfârşit,
l-a învăţat să stea doar pe labele dinapoi atunci când observa
că venea cineva să-i cheme stăpânul.
Hugo Gutmann şi-a mângâiat gânditor mustaţa. în defi
nitiv, se înşelase. Hitler ăsta avea şi ceva omenesc în el. Cu atât
mai bine. Chit că nu astfel se rezolva problema. Din principiu,
nu tolera prezenţa animalelor. Totuşi, dacă acest Hider avea
nevoie să ţină la cineva şi să fie iubit... Ce dracu’?! Ia să vedem!
175
— La ordin, domnule plutonier-adjutant!
Gutmann l-a privit pe caporalul Hitler, care-1 saluta, îno
tând în haine, într-atât era de scheletic, cu pielea plumburie,
cu ochii înfundaţi în cap, cu mustaţa zburlită: un băiat amărât.
Chiar să-l lase fără unica lui bucurie?
— Curier Hitler, te-am convocat pentru... a te anunţa
că ... te-am propus pentru Crucea de Fier.
Chipul curierului s-a luminat, iar pielea i s-a întins de emo
ţie. Un spasm incredibil îi mişca pleoapele.
— Sigur, Crucea de Fier clasa a doua. Pentru clasa-ntâi mai
vedem noi... mai târziu.
Gutmann a-ntors capul, aproape ruşinat de amploarea emo
ţiei pe care o provocase.
— Eşti> liber.
— Vă mulţumesc, domnule plutonier-adjutant. Ziua în
care voi primi Crucea va fi cea mai frumoasă din viaţa mea.
— Nu mă-ndoiesc. O meriţi, Hitler, o meriţi. Câinele de
colo e al tău?
— Da, domnule plutonier-adjutant. L-am găsit între tran
şee, se rătăcise. Sunt pe cale să-l dresez.
— Foarte bine. Foarte bine.
— I-am zis Foxl.
— Foarte bine. Foarte bine. Din moment ce nu deranjează
pe cei din companie, cred c ă ... pot adm ite... să-l păstrezi.
— Chiar ţin la el. Numai de mine ascultă.
Gutmann s-a aşezat. Şi-a apropiat arătătorul de mustaţă,
ca şi cum ar fi dat să şi-o mângâie, pentru a încerca să iasă din
încurcătură, împărţit între milă şi nevoia de a râde. „Chiar ţin
la el. Numai de mine ascultă." Amărâtul ăsta, tot ascultând
comenzile, avea nevoie să dea şi el ordine, la rândul lui. Hitler
se juca de-a plutonierul-adjutant, câinele de-a soldatul. Cum
de nu s-a gândit mai devreme la asta? O compensare... Nu dra
goste, doar o compensare.
Gutmann a simţit că, făcând parte din firea lui superficială,
ironia avea să-l facă să-şi piardă tonul serios. In două secunde
176
avea să hohotească... Şi-a scos batista din buzunar şi s-a pre
făcut că strănută.
— Sănătate, domnule plutonier-adjutant!
Hitler acesta chiar avea darul frazelor idioate: „Sănătate,
domnule plutonier-adjutant!" Gutmann a mai strănutat o dată.
— Mulţumesc, curier Hitler. Poţi pleca.
— V-a căzut asta, domnule plutonier-adjutant.
Hitler s-a aplecat pentru a lua o bucată de cârpă care căzuse
pe jos din buzunarul subofiţerului. Şi a recunoscut o kipa.
încurcat, a apucat-o şi a băgat-o la loc. Nu dorea ca oame
nii lui să-i cunoască originea. Doar îi conducea ca german, nu
ca evreu. Oamenii simpli erau încărcaţi cu suficient rasism
spontan pentru ca asta să aducă atingere autorităţii Iui.
S-a uitat la Hitler, care rămăsese zâmbitor, absolut deloc
tulburat de ceea ce descoperise. „Ce noroc! N-am dat peste un
antisemit! O fi Hitler un soi de jucărie mecanică inumană, dar
nu un antisemit!"
— Mulţumesc. Eşti liber. Evident, tot ce s-a spus în acest
birou trebuie să rămână confidenţial. Mă refer, fireşte, la pro
punerea pentru Crucea de Fier.
Când Hitler a ajuns din nou alături de câinele lui, părea că
acesta înţelesese deja că stăpânul lui urma să primească Crucea
de Fier, facându-i o adevărată demonstraţie de bucurie. Hitler
i-a povestit la ureche toate detaliile întrevederii, după care a
lăudat meritele plutonierului-adjutant Gutmann. întrucât
Hitler iubea armata, era îndrăgostit şi de plutonierul-adjutant
Gutmann, încarnare perfectă a ofiţerului, frumos, înalt, tras ca
prin inel, puternic, cu glas răsunător, cu discurs elegant. Ca de
obicei, Foxl i-a acordat o atenţie nu tocmai disciplinată, însă
părea să fie de aceeaşi părere cu stăpânul său.
Hitler se bucura cu atât mai mult cu cât tocmai i se înche-
iaseră cele trei zile de odihnă obligatorii pentru agenţii de
legătură şi încă din seara aceea trebuia să plece iarăşi în misiune
pentru trei zile.
Pentru a se pregăti de asalt, şi-a scos carneţelul oliv şi şi-a revă
zut notiţele. De la începutul ostilităţilor îşi notase pierderile
177
regimentului: mai bine de optzeci la sută dintre oameni muri
seră. Sosiseră trei mii şase sute. Rămăseseră şase sute unsprezece.
Sigur, existau şi morţi care nu ar fi trebuit număraţi, rezultând
dintr-o eroare: regimentele din Saxonia şi din Wiirttemberg
trăseseră în cei din Munchen, luându-i drept inamici englezi.
Abuz. Dar acum nu era să te superi pe ei doar pentru asta. De
altfel, cei care ar fi trebuit să fie cei mai înfuriaţi - cadavrele -
nu mai erau acolo pentru a protesta. Totuşi. Pierderea era im
portantă. Or, ceea ce îl fascina cel mai tare pe Hitler era ceea
ce mai rămânea, nu pierderile. Sau, mai degrabă, cine rămânea.
Scăpase din toate pericolele. Cum se făcea oare că niciodată
nu-1 atingeau gloanţele? De ce schijele ţâşnind din obuze tre
ceau de fiecare dată pe lângă el? De ce chiar obuzele îl ocoleau?
Prin forţa împrejurărilor, era obligat să-şi pună aceste întrebări.
Cu două săptămâni mai înainte, pe când se afla destul de
departe de front, în apropierea statului-major de la Fromelles,
şi când bombardamentul, înfundat, părea suficient de slab, se
îndreptase către maşina colonelului List pentru a o examina.
Şoferul, întins în iarbă, la douăzeci de metri de vehicul, l-a stri
gat. Hider s-a oprit şi au stat de vorbă vreo treizeci de secunde.
Un obuz a distrus automobilul. în locul în care ar fi trebuit să
ajungă, dacă nu i-ar fi răspuns şoferului, nu mai erau decât o
grămadă de bucăţi de tablă, piese de motor împrăştiate peste
tot şi un fiim negricios, care urca din pneurile ce luaseră foc.
întâmplarea?
Câteva nopţi mai târziu, când, însoţit de Schmidt şi de
Bachmann, alerga printre tranşee pentru a transmite un ordin,
tot graţie întâmplării s-a produs incredibilul? Vârtejul de foc
nu cruţa pe nimeni. Pământul se cutremura sub trepidaţiile
tunurilor. în întuneric sfârâiau scântei. Sunete stridente sfâşiau
aerul, înfigând oţel în arbori şi carne. Cei trei curieri s-au arun
cat pe loc la pământ, cu capetele şi umerii sub raniţe, ca nişte
broaşte ţestoase. Se aflau sub un tir grupat: rafale de obuze şi
de proiectile percutante treceau peste ei, aproape de rasul pă
mântului. Hitler s-a rostogolit spre dreapta. Cu o clipă mai
178
devreme înţelesese, după miorlăitul mai ascuţit, că obuzul avea
să-şi termine traiectoria exact peste el. Căderea proiectilului
greu a scuturat pământul chiar alături de mâna lui dreaptă. Şi
l-a umplut de noroi. Numai că obuzul nu a explodat.
Adică de ce n-a explodat? Tot întâmplarea?
Nu ar fi fost cazul să se vorbească mai degrabă despre pro
tecţie?
>
Chiar aşa. O protecţie stranie îl înconjura pe Hitler cu o
armură etanşă.
In seara aceea, englezii şi francezii deschiseseră ostilităţile
în forţă, părând hotărâţi să ducă o bătălie turbată.
Hitler şi-a legat câinele în spatele clădirii din Fournes, unde
se instalaseră birourile serviciului de logistică administrativă,
după care a plecat fuga-fiiguţa la Fromelles. Acolo, Hitler,
Schmidt şi Bachmann au fost trimişi la un post avansat de co
mandă. Curierii erau expediaţi în grupuri pentru siguranţa
primirii mesajului, chiar dacă vreunul dintre ei ar fi fost atins.
Şi-au îndeplinit cu greu misiunea. Intrând în clădire, Hider
a fost cuprins de un presentiment anume, ceva vag şi puternic
în acelaşi timp. A perceput în sine, ca pe un gust amar al gurii,
ca pe flacăra abia pâlpâindă a unei lămpi cu gaz, că se anunţa
o nenorocire. Doamne Dumnezeule, dacă vom pierde la noapte
războiul?! Sau of i vorba despre Foxl? L-a dezlegat cineva pe Foxl.
Ba nu, despre război e vorba. H abar n-am. A ieşit cam dezorien
tat şi a tras adânc în plămâni aerul proaspăt al nopţii pentru
a-şi reveni.
Explozia l-a aruncat la pământ.
Un obuz atinsese comandamentul şi explodase în interior.
Un adevărat carnaj. Corpuri însângerate. Ţeste despicate. Piep
turi sfâşiate. Picioare tăiate. înăuntru erau mulţi oameni, te-
lefonişti, curieri, doi căpitani, comandantul. Rămăseseră acolo
şi Schmidt, şi Bachmann, care nici nu se mai distingeau din
terciul omenesc. A fost nevoie de două ceasuri pentru a fi scoase
toate corpurile şi bucăţile acestora. Brancardierii striveau în
trecere cheaguri de sânge amestecate cu praf. Fâşii de piele se
lipiseră pe bucăţile de perete care mai rămăseseră în picioare.
179
De data aceasta, Hitler nu a mai ezitat. Ştia. Imunitatea lui
nu era rodul întâmplării. Era protejat. Providenţa îi dăruise
presentimentul straniu care-1 împinsese să părăsească acel loc.
între ceruri şi el se semnase un pact care avea să-i permită să
ducă acel război. Şi să-l câştige. Şi să-l încheie viu.
Plutonierul-adjutant Hugo Gutmann a sosit şi el con
sternat.
Văzându-1, Hitler a tresărit. Obţinea astfel o confirmare
suplimentară. O clipă se temuse că şeful lui era şi el făcut bu
căţi printre ruine. Dacă obuzul îl ocolise pe plutonierul-adju
tant Gutmann, asta însemna că Hitler îşi va primi Crucea de
Fier.
Soarta îi întindea înainte covorul roşu. Regăsea acea stare
ca de beţie din copilărie, sentimentul că nimic nu poate rezista
vreodată în faţa energiei lui.
Nu, nici vorbă, şi avea dovada, care se repeta. N u despre
întâmplare era vorba. Cerul îl remarcase. Steaua lui îi arăta
drumul. N u era precum ceilalţi, ci îşi avea propriul destin.
180
Adolf se bucura de ea fără să se mire. Seară de seară, vedea
soldaţi dedându-se iraţionalului, rugându-se, facându-şi cruce,
pronunţând diverse formule, pipăind amulete sau alte obiecte
aducătoare de noroc înainte de a intra în luptă, însă el nu mai
credea în nimic. Totul depinde de hazard. Or, nu te rogi hazar
dului. Totul este rodul întâmplării. Din întâmplare eşti afectat
cutărui regiment. D in întâmplare te afli la zece metri sau la zece
centimetri de obuz. Din întâmplare te naşti. Din întâmplare mori.
Adolf nu credea în nimic şi nu aştepta nimic. în fiecare noapte
trupul lui reacţiona de la sine în faţa evenimentelor, lipindu-se
de pământ din reflex atunci când apărea pericolul. Adolf îşi
lăsa trupul în voia lui, ştiind că mintea nu ar fi folosit la nimic.
Singura lui doctrină era indiferenţa.
Bernstein şi Neumann împărtăşeau aceeaşi filozofie. Se
scufundaseră în oceanul fatalismului. Fie ce-o fi, nimic nu mai
aşteptau. De îndurerat nu te îndurera decât disperarea, dacă tot
nu mai era nimic de sperat. Disperarea rece, suplă, adaptată era
singura care mai putea fi protejată.
— Ratat!
— Păcat!
Cu o zi mai înainte, Adolf li se opusese pentru întâia oară
lui Bernstein şi lui Neumann. Lucru care, pentru o clipă, i s-a
părut mai grav decât tot restul războiului.
în timpul atacării tranşeelor, A dolf făcuse un prizonier.
Primul lui prizonier. Băiatul de nouăsprezece ani căzuse în
genunchi în faţa lui şi, deşi Adolf nu pricepea franceza, în
ţelesese că duşmanul îl ruga să aibă milă de el. Adolf avea de
ales, îl putea executa. Numai că era o mare diferenţă între a
trage în nişte umbre de la depărtare şi a împuşca un om aflat
cu pieptul lipit de ţeava armei tale, ai cărui ochi te imploră şi
al cărui miros de viu se împleteşte cu al tău. Adolf capitulase.
Fără îndoială că un alt soldat ar fi acţionat la fel, dar din alt
motiv: fiecare prizonier aducea o primă de capturare. Adolf îl
lăsase în pace fiindcă artileristul nu mai reprezenta pentru el un
pericol şi aici se şi oprea codul lui de combatant.
181
Când a apărut cu prizonierul, toţi soldaţii s-au apucat să-l
înjure, să-l scuipe, să-şi verse pe un chip în sfârşit identificat
ura faţă de duşman. Toate caracteristicile băiatului erau persi
flate, ridiculizate, transformate în grotesc.
Neumann şi Bernstein au apărut şi ei, alăturându-se con
certului de sarcasme.
— Aţi văzut ce gură are? Mică. Crudă. I-ai putea zice gură
de şarpe, dacă şerpii ar avea gură.
— Dar pantalonii? Roşii, călcaţi bine de mămica. Ce-o să
se mai întristeze mămica dac-o afla că micuţul ei drag a căzut
prizonier la nemţălăii urâcioşi.
— Nu şi voi! Nu! Vă rog, nu şi voi!
A dolf se aşezase exasperat în faţa băiatului, cu picioarele
desfăcute, ca pentru a opri orice acces la prizonierul lui.
— N u tu, Bernstein. N u tu, Neumann. In primul rând,
puteţi vorbi cu el în franceză, dacă tot vă pricepeţi.
— N u mai ştiu franţuzeşte. Am uitat franceza din 28 iulie
1914.
Adolf era oripilat. Războiul îi fura prietenii încă vii.
S-a dus să-i încredinţeze prizonierul ofiţerului care avea
această însărcinare. La ieşirea din baracă, Bernstein şi N eu
mann îl aşteptau pentru a se justifica.
— Adolf, suntem aici de ceva mai mult timp decât tine şi,
crede-ne, am şi priceput ceva mai multe lucruri decât tine.
— Ura şi reaua-credinţă sunt necesare.
— Trebuie să devii gregar, Adolf, să adopţi legile turmei,
să ajungi prost, altfel ori înnebuneşti, ori dezertezi.
— Şi noi avem nevoie de idei josnice, false, vulgare. Alt-
feL.. ^
— îmi pare rău, le-a răspuns Adolf. Nu pot accepta că răz
boiul v-a schimbat în halul ăsta.
Bernstein şi Neumann şi-au lăsat privirile-n pământ, în
tristaţi, iar tăcerea lor încurcată dovedea că-i dădeau dreptate
lui Adolf. Numai că de aici până la a o mărturisi...
în noaptea respectivă, cei trei prieteni s-au întors la luptă
ducând cu ei acea mică ruptură care-i făcea mai puţin uniţi.
182
La presiunea repetată a obuzelor, o grindă a cedat în spatele
lor. Tirul inamic s-a concentrat în acea direcţie. Tranşeea a
trebuit să fie evacuată.
Au sărit într-o galerie alăturată.
Blocată şi ea.
Au ieşit din şanţ şi au luat-o la fugă.
O explozie. O flacără. Un şuierat.
Intr-o fracţiune de secundă, Adolf zăreşte o scânteie care
se îndreaptă spre el. Simte o durere intensă în stomac. Nici mă
car nu îndrăzneşte să se gândească cât de grav e rănit. Şocul a
fost de o asemenea brutalitate, încât îşi zice că e tăiat în două. Dar
continuă să alerge. Se mai întâmplă. N u are curajul să-şi pună
mâinile pe stomac. îi e prea frică. Şi fuge mai departe. în sfârşit,
îşi ia inima-n dinţi şi se pipăie. Haina aspră e leoarcă. Simte
sângele curgându-i printre degete. Trebuie să accepte că e rănit.
în aceeaşi clipă un glonţ îl izbeşte în coaste. Ciudat lucru,
are timp să vadă cu precizie o bucată de cârpă verde luându-şi
zborul.
O lumină orbitoare îl lasă fără vedere.
Se clatină.
Cade.
E mort.
*
Noapte blândă,
Noapte sfântă,
Totu-i calm
Copilul râde.
183
transformându-se în muzică, ajungeau să aibă o asemenea auto
ritate. Desfaşurându-şi armonia între cele două tabere. Mai
mult limbi îşi aduceau laolaltă cuvintele, dar, prin miracolul
pacificator al muzicii şi al numărului, Holy Night, Stille Nacht
şi Douce N uit se topeau într-o unică frază, armonică, palpi-
tândă, sfâşietoare, care sărbătorea Crăciunul. Cerul era rece,
pământul îngheţat, dar oamenii se încălzeau la flacăra imnului.
O fervoare cu totul diferită, feminină aproape, exalta piepturile
virile, cântecul se ondula, vocile se îmbătau de propria lor
senzualitate, respiraţiile se hrăneau din ele însele în prelungiri
aeriene, plutitoare şi, de dincolo de sunetele grave ale corului
soldaţilor lăţoşi şi jegoşi, se putea auzi, dintr-odată, un cor de
copii.
Hitler era furios. Retras în adăpostul lui, îşi acoperise ure
chile. Dezaproba din toată fiinţa armistiţiul spontan de Crăciun
dintre trupele germane, britanice şi franceze, care se întâlniseră
în no man’s land-ul dintre tranşee pentru a-şi strânge mâinile
şi a cânta. Bătea din picioare ca turbat.
— Nu ar trebui să se întâmple asemenea lucruri în plin răz
boi!
Liniştit, Foxl se uita la Hitler fără a înţelege prea bine, scăr-
pinându-şi o ureche.
— Luaţi-l!
Adolf H. şi-a revenit exact în momentul în care brancar
dierii ridicau targa pe care era întins, sângerând. A mai avut
timp să-i zărească pe Neumann şi pe Bernstein, care alergau
alături, ţinând, fără îndoială, să-şi însoţească prietenul până la
ambulanţă. Şi-ar fi dorit să le vorbească, să le facă semn că era
în viaţă, dar nu a reuşit să scoată nici un sunet şi nici corpul
nu-1 mai asculta. Adolf nu pricepea: pe dinăuntru striga şi-i
prindea de mână, cu toate acestea, părea că nimic nu se în
tâmplă.
— Priveşte! A deschis ochii!
t
184
în ambulanţă, Bernstein şi Neumann s-au aplecat emoţio
naţi spre Adolf. Lacrimile le tremurau la marginea pleoapelor.
Aşa de grav e? Par răvăşiţi. Mor oare şi nu-mi dau seama? Ciudat
lucru, pe Adolf nu-1 durea nimic şi se simţea liniştit. Ba chiar
de mai multe luni încoace nu mai fusese atât de relaxat. M i-or
fi făcut vreo injecţie? M -au drogaţi
— O să fie bine, Adolf. Te vor îngriji cum trebuie.
— Nu-ţi face griji, ne revedem în curând.
— Rezistă în săptămânile care vin. Strânge din dinţi şi to
tul va fi bine.
— O să venim în permisie să te vedem, auzi?
— O să venim şi-o să fim din nou toţi trei. Auzi?
— Te iubim, Adolf.
— Te iubim. Crezi că ne-aude?
Adolf nu reuşea să le răspundă, dar şi-a adunat toate pu
terile pentru a le zâmbi. Oare măcar surâsul i-1 vor zări? Sau
va rămâne livid, cu ochii afundaţi în cap, lipsit de expresie,
cum văzuse şi el atâţia răniţi? Să fi înţepenit şi el, pământiu la
faţă, ca atâţia alţi muribunzi? Cu toate astea, i se părea că era
mai prezent decât oricând. Simţurile îi percepeau cu acuitate
propria greutate apăsând pânza tărgii, mirosul de cloroform,
trăsăturile contractate ale celor doi prieteni de deasupra lui.
— Coborâţi, pleacă maşina! a strigat şoferul.
Bernstein şi Neumann au dispărut din raza lui vizuală. Şi
atunci Adolf şi-a dat seama că nu mai era în starea lui normală,
că trecuse într-o altă lume, una în care războiul nu mai exista,
în care nu mai avea de ce să fie îngrijorat, în care muşchii nu-i
mai încremeneau de spaimă, o lume blândă, confortabilă,
pufoasă, în care timpul părea să doarmă, etern. Era încă în viaţă
şi părăsea tranşeele morţii. Toate celelalte sentimente - durerea
sau tristeţea de a pleca de lângă prietenii lui - erau covârşite de
o imensă alinare.
Camioneta străveche tuşea şi se clătina pe drumurile des
fundate de ger şi de bombardamente. Odată cu zdruncină
turile a revenit şi durerea. în întreg corpul, carnea a reînceput
să i se sfâşie. Frigul îl făcea să dârdâie. Sau să fi fost febra?
185
Readus la realitate de suferinţă, Adolf a descoperit că erau
trei sau patru brancarde suprapuse, de fiecare parte a maşinii,
supravegheate de doi infirmieri care stăteau aşezaţi.
Şoferul înjura la fiecare bucată desfundată de drum, în care
i se poticneau cauciucurile, de parcă ar fi insultat şoseaua pen
tru durerile pe care le pricinuia călătorilor lui, apoi, când aceasta
devenea mai netedă, începea să fredoneze o arie vieneză.
Durerea ba i se estompa, ba reapărea. Adolf ajunsese un
val. Uneori mişcările bruşte îl legănau, alteori îl făceau să se
lovească dur la vreo rană. Plutea.
Prin despicătura prelatei zărea o stea, una singură, care scân
teia pe cerul întunecat şi rece. Şi avea impresia că steaua aceea
numai pentru el se afla acolo. C ă era speranţa lui. Dreaptă şi
albă. Impasibilă.
Şoferul trecea prin noapte cântând cât îl ţinea gura. Emoţia
l-a copleşit pe Adolf, care a început să plângă încetişor. Era
efectul valsului vienez atât de vesel, încât îi umplea inima de
o tristeţe infinită.
186
presentimentul întunecat, făcând greşeala de a readuce răniţii,
odată vindecaţi, pe aceleaşi câmpuri de luptă unde, prima oară,
moartea îi ocolise. In consecinţă, aveau senzaţia că erau vărsaţi
acolo pentru ca, măcar de data asta, moartea să-şi ducă treaba
la bun sfârşit. Dintr-odată, revolta a început să se audă înfun
dat. Dintr-odată, până şi cei mai buni soldaţi se gândeau să
dezerteze.
Hugo Gutmann îi înţelegea, deşi ar fi trebuit să-i condam
ne. N u visa şi el, în definitiv, să scape de toate astea? Prea pu
ţini fugari dispăruseră discret. Cei mai mulţi fuseseră arestaţi
şi împuşcaţi. Unii găseau căi de evadare mai subtile: rănile pe
care singuri şi le provocau duceau la evacuarea lor în spatele
frontului.
Agentul de legătură Hitler era atât de ahtiat să lupte pentru
ţara lui, încât ar fi fost ultimul care să bănuiască ceva despre
ceilalţi soldaţi. Din nefericire i s-a dezvăluit într-o zi şmecheria
şi, de atunci, furibund, punea sub semnul întrebării orice rană.
în fiecare dimineaţă, apărea odată cu personalul de la ambu
lanţă şi începea propria anchetă. De altfel, descoperise un mij
loc redutabil de a distinge automutilarea: o urmă de praf de
puşcă rămânea pe piele sau pe ţesătura uniformei.
Criteriul se impusese de mai multe săptămâni - în pofida
celor ce negau din răsputeri —, trimiţând deja câţiva oameni
după gratii pentru ani de zile. Cu toate astea, soldaţi ireproşa
bili, viteji, veniseră să protesteze la statul-major: în lupta corp
la corp cu inamicul, intervenea şi gura ţevii de la armă, deci
nu se putea admite ca urma de praf de puşcă să fie un criteriu
pentru simulare. Statul-major, temându-se de o revoltă de pro
porţii în războiul care ameninţa să se eternizeze, dăduse înapoi
şi abandonase investigaţiile.
Hitler înnebunise de furie. îi plăcea soluţia lui - îi plăceau
soluţiile simple —şi nu suporta să nu mai fie aplicate. D in
tr-odată a început să bănuiască pe toată lumea de acte antipa
triotice. Punea întrebări unor trupuri în agonie, se apleca sceptic
asupra unor oase ieşite la vedere din cărnurile terciuite, devenea
187
inchizitor în mijlocul personalului sanitar. Indignaţi, medicii
solicitaseră plutonierului-adjutant să-l ţină deoparte. Hugo toc
mai se achita de misiune.
— Dacă lăsăm să se instaleze o asemenea relaxare, vom
sfârşi prin a demoraliza armata germană, a protestat Hitler.
— Curier Hitler, nu ridicăm moralul prin teroare.
— îmi reproşaţi entuziasmul?
— Nu-ţi reproşez nimic. Eşti un caporal de care Germania
este mândră şi Crucea de Fier e dovada. Dacă toţi ar avea cre
dinţa ta în patrie, n-am mai suspecta pe nimeni. Acestea fiind
spuse, îţi ordon: este interzis să te mai duci dimineaţa să te uiţi
la răniţi. Trebuie să laşi echipele medicale să-şi facă treaba. Ai
înţeles? Altfel te bag la zdup. Liber!
— La ordin, domnule plutonier-adjutant!
Hitler a salutat, s-a-ntors pe călcâie şi-a ieşit.
Epuizat, Hugo Gutmann s-a lăsat să cadă pe un scaun şi
şi-a aprins o ţigară. Ce fanatic! Noroc că oamenii ca el ascultă
de ordine şi aşa poţi să-i stăpâneşti. Ia să ne imaginăm că Hitler
ar fi cel care ar da ordinele... S-a cutremurat şi a avut senzaţia
că tutunul avea gust de cenuşă.
Spitalul.
Clădirea asta înaltă şi întunecată să fi fost dintotdeauna spi
tal? N-o fi fost mănăstire? Sau vreo şcoală religioasă? în orice
caz, călugăriţele, porumbiţe albe şi grăbite, zburau necontenit
de colo-colo, din salon în salon, într-un fâsâit de bonete, gata
să sară în ajutor la auzul vaietelor ce răsunau zi şi noapte, dese
ori neputincioase, autoritare când era nevoie, mereu disponibile.
Spitalul.
Adolf H. înţelesese şi altceva. Se afla în culisele războiului,
observa realitatea decorului, ceea ce ascundeau pereţii falşi, că
tre care dădeau ferestrele la fel de false, da, era bine aici, spi
talul era realitatea războiului.
Toate clădirile rechiziţionate şi transformate în centre de
îngrijire, toate călugăriţele smulse din contemplare şi preschim
188
bate în infirmiere dovedeau că războiul era cel mai mare artist
al acestor vremuri. Primă cauză a mortalităţii, inventa rafina-
mente pentru cei pe care nu-i omora. Sculpta ca un geniu
baroc, unuia-i smulgea un picior, altuia două, un braţ, un cot,
variind dimensiunile cioturilor, sfâşiind chipuri, duşman al si
metriei, colorând pielea în roşu, în vineţiu, arzând-o, făcând alta
albă ca varul cu ajutorul unei hemoragii interne, înverzind o
a treia printr-o cangrenă, având oroare de netezimi, preferând
ecorşeul, cusătura, cojile, cicatricile, rănile purulente care nu se
mai închid, genial autor de schiţe, de ciorne, în stare să arunce
într-o clipă în neant o lucrare totuşi în stare avansată, fantezist,
nepăsător, nedrept, insaţiabil, fără limite în ce priveşte imagina
ţia şi energia.
Adolf H. s-a îndrăgostit de sora Lucia. Privirile i se agăţau
de ea tot aşa cum floarea-soarelui se-nvârte după astrul diurn,
în salonul imens, sora Lucia, luminoasă, trecea de la pat la pat.
O iubea pe sora Lucia fiindcă era o eroare. în mausoleul care
clocotea de urlete şi de suferinţă, unde moartea făţarnică venea
să-şi continue opera distrugătoare, sora Lucia rămânea veselă.
O eroare. Veselia. Un înger în infern. O eroare. Veselia.
Când se apleca spre el, surâzătoare, avea senzaţia că sclipeşte.
Incredibil. Lumină ce sporea lumina. Pielea feţei ei, luând for
ma unui surâs, nu mai era piele, ci scânteiere. Adolf era convins
că orice contact cu sora Lucia îi făcea mult mai bine decât orice
injecţie. îl descumpănea această femeie de douăzeci de ani care
nu căuta să placă, dar căreia părea să-i placă fiecare dintre ei.
într-o asemenea măsură îşi pierduse reperele lui de bărbat
dedicat plăcerii, încât în momentul în care a observat că umbra
unui puf abia de se desena pe buza de sus a călugăriţei i s-a
făcut ruşine de parcă ar fi tras o înjurătură.
Fusese operat. Au scos din el un glonţ şi o schijă de obuz.
Medicii se temeau că ar fi putut face vreo infecţie internă, dacă
nu cumva chiar o hemoragie. Nu era încă salvat. Ba chiar era
departe de aşa ceva.
Din cauza acceselor de febră, urmărea doar fragmentar ac
tivitatea din fostul refectoriu transformat în dormitor. Cu
189
toate astea, era suficient de lucid pentru a înţelege două ritua
luri înfricoşătoare: scrisoarea şi camera din fund.
Când un rănit era pe cale de a se stinge, sora Lucia se apro
pia de el şi-i spunea zglobiu:
— Nu crezi c-ar fi bine dacă i-ai scrie un bileţel mamei tale?
In general, rănitul nu pricepea că-şi dicta ultimele cuvinte
într-o scrisoare care urma apoi să fie pătată cu lacrimi, o scri
soare care avea să fie închisă şi deschisă de sute de ori, scrisoare
pe care mama sa o va purta ani şi ani la ea, ca pe un obiect de
preţ, pentru a păstra lipit de ea un lucru al fiului ei defunct.
Emoţionat că-şi îndreaptă gândurile către ai săi, cu ajutorul
sorei Lucia, care-i sufla cu graţie cuvintele lipsă, muribundul
se istovea ducând la bun sfârşit ultima misiune.
Câteva ceasuri mai târziu, conform unui ritual imuabil,
infirmierii împingeau patul pe rotile afară din încăpere şi,
conform legendelor care circulau în spital, îl izolau într-o ca
meră din capătul coridorului, pe care o supranumiseră „muri-
toriu“, în aşa fel încât să nu i se audă ţipetele agoniei.
Oare, într-o bună zi, îi va declara sorei Lucia că o iubea? Că
o iubea cum iubeşti în copilărie? Că prezenţa ei îi făcea bine?
Capta câte ceva din fericirea pe care ea o iradia. Cum ar reac
ţiona dacă i-ar spune: „Te iubesc!“? Probabil că i s-ar părea ab
solut natural şi i-ar răspunde fără să clipească: „Şi eu te iubesc.“
De ce oare nu trăim întotdeauna la acest nivel de umanitate?
De ce trebuie să ajungem atât de jos pentru a ţâşni iarăşi îna
poi, la o astfel de înălţime?
Uite că sora Lucia soseşte lângă patul lui.
Are să-i vorbească. Dar până să apuce el să deschidă gura,
l-a întrebat cu voce limpede:
— N-ai vrea să-i scrii un bileţel mamei tale?
190
— Vreau să rămân pe front.
— Ai datoria să-ţi iei permisie.
— Datorie? Şi cum o să fiu util în spatele frontului?
— M m m ... îţi vei reface forţele.
— Dar mă simt foarte bine.
— îmi pari cam slăbit... Aşadar îţi vei reface forţele, îi vei
revedea pe ai tăi...
Aici, Hugo Gutmann a simţit că făcuse o gafă, fiindcă Hit-
ler nu primea niciodată scrisori. A-ntors-o, afirmând categoric:
— Vei ridica moralul poporului german.
Dintr-odată, Hitler a redevenit atent la spusele plutonie-
rului-adjutant. încântat, Gutmann a înţeles că descoperise un
argument valabil şi a început să improvizeze cu stângăcie.
— în spatele frontului, poporul depune efortul de război, asi
gură mâncare, muniţie, arme, instruieşte noi soldaţi. Şi are ne
voie de un veteran ca tine care să-i demonstreze că efortul nu
e-n zadar, care să-i povestească despre eroismul trupelor noas
tre, care să-i relateze cu voce tare... victoriile noastre decisive.
în elanul lui retoric riscase şi această afirmaţie pe cât de
ridicolă, pe atât de falsă, ştiind că dacă mai există un singur sol
dat care să-şi închipuie că Germania va câştiga războiul, atunci
acesta curierul Hitler era.
Cu ochii holbaţi, cu trăsăturile încordare, cu gura căscată,
Hitler îl aproba sorbindu-i cuvintele. îşi accepta noua misiune.
— Bine, domnule plutonier-adjutant. Voi merge în per
misie.
— Aşa. Eşti liber. Iei trenul mâine.
Gutmann s-a uitat liniştit după curierul Hitler, care se în
depărta. Era bucuros că a reuşit să-i dea un ultim ordin pentru
câteva săptămâni.
Oricum, Gutmann se săturase să tot dea ordine. Căci a da
ordine era felul lui de a asculta ordinele primite. Şi de ordine
primite chiar era sătul.
191
„Dragă Bernstein şi dragă Neumann,
sau
Dragă Neumann şi dragă Bernstein,
Nu ştiu cu care dintre voi doi să încep eu, care trebuie s-o
termin.
Am fost rugat să-i scriu mamei, ceea ce înseamnă că am
febră peste patruzeci de grade şi doar încă puţine ore de trăit.
N-am noroc, nu-i aşa? Să mori la douăzeci de ani. Şi să nu mai
ai o familie căreia să-i încredinţezi ultimele tale gânduri. Atâta
doar că în ziua de azi o astfel de lipsă de noroc e ceva banal.
Cred că nu am dreptul sa mă plâng. In definitiv, mor într-un
pat curat şi alb, având deasupra mea chipul minunat al sorei
Lucia. N u voi putrezi în noroi, între două tranşee, cei vii nu
vor vedea cum gazele îmi umflă burta, nu vor suporta duhoa
rea descompunerii mele, nu vor fi obligaţi, la mai multe săp
tămâni după moartea mea, graţie unei recuperări de teren, să
mă acopere cu var nestins ca să put ceva mai puţin. Sunt un
răsfăţat: beneficiez de o moarte curată, de moartea în spital.
Prieteni, vă scriu aceste câteva cuvinte pentru a vă spune
că vă iubesc, că plec mândru că v-am cunoscut, că am fost ales
şi apreciat de voi, că prietenia noastră a fost, fără îndoială, cea
mai frumoasă operă a vieţii mele. Ce stranie e prietenia. Dacă
în dragoste se vorbeşte despre dragoste, între prietenii adevă
raţi nu se vorbeşte despre prietenie. Prietenia o trăieşti fără a-i
spune pe nume, fără comentarii. E ceva deosebit de tăcut. De
pudic. De viril. E romantismul bărbaţilor. Trebuie să fie cu mult
mai profundă decât dragostea pentru a nu se împrăştia pros
teşte prin cuvinte, declaraţii, poeme, scrisori. Trebuie să fie mult
mai satisfăcătoare decât sexul, din moment ce nu se confundă
nici cu plăcerea şi nici cu nevoile cărnii. Murind, la acest imens
mister mă gândesc şi-n faţa lui mă plec.
Prieteni, v-am văzut nebărbieriţi, plini de noroi, prost dis
puşi, scărpinându-vă, băşind, râgâind, pradă unor diarei nesfâr
şite şi totuşi nu am încetat să ţin la voi. Cu siguranţă o femeie
m-ar fi enervat dacă aş fi fost obligat să-i suport astfel de mizerii,
aş fi părăsit-o, aş fi înjurat-o, aş fi trimis-o la plimbare. Pe voi
192
nu. Dimpotrivă. De fiecare dată când v-am văzut vulnerabili,
v-am iubit şi mai mult. E nedrept, nu-i aşa? Bărbatul şi femeia
nu se vor putea iubi nicicând atât de autentic ca doi prieteni,
căci relaţia primilor este alterată de seducţie. Nu fac decât să-şi
joace rolul. Mai rău, fiecare caută un rol frumos. Teatru. C o
medie. Minciună. N u există siguranţă în dragoste, întrucât fie
care se gândeşte că trebuie să disimuleze, că nu poate fi iubit aşa
cum este. Aparenţă. Fals de faţadă. O mare iubire este o min
ciună reuşită şi reînnoită constant. O prietenie este un adevăr
care se impune. Prietenia este goală, iubirea fardată.
Prieteni, ţin la voi aşa cum sunteţi. Neumann, te iubesc aşa
cum eşti, prea frumos, prea brunet, prea inteligent, prea do
tat, prea zguduit de îndoială. Bernstein, te iubesc când te bo-
sumfli, când pictezi, când bombăni, când faci mizeriile alea
împreună cu alţi bărbaţi. Da, pe amândoi vă iubesc în toate
stările în care ajungeţi.
Nu-mi doriţi să supravieţuiesc nopţii acesteia. Fiindcă
dac-am să vă revăd vă voi spune toate acestea prin viu grai,
ochi în ochi, şi vă veţi simţi teribil de jenaţi. Dacă există pa
radis, viaţă după această viaţă, vă voi aştepta acolo. Vreau să
vă văd sosind acolo foarte foarte bătrâni, foarte foarte bogaţi,
acoperiţi de onoruri, cu pânzele expuse în muzeele din lumea
întreagă. Nu vă grăbiţi, voi avea răbdare. Dacă după moarte
nu mai e nimic decât neant, îi voi scăpa gândindu-mă la puterea
sentimentelor care ne-au unit şi, cu atât mai rău pentru neant,
eu tot vă voi aştepta.
Prietenul vostru pentru totdeauna,
Adolf H .“
193
cu zi era grea din cauza lipsurilor şi toată lumea nu-şi dorea
altceva decât ca războiul să se termine cât mai repede.
— Ba nu, războiul nu trebuie să se termine, e necesar ca
Germania să învingă. De altfel, e pe cale s-o facă.
Ceilalţi îl ascultau sceptici. Hider avea impresia, atunci când
îşi afirma convingerile, că era considerat grav bolnav şi deci că
trebuia să-i fie suportate schimbările bruşte de stare. De altfel,
se ducea iarăşi să-şi rişte viaţa, aşadar avea tot dreptul să creadă
că o face pentru a câştiga...
Totuşi, în câteva braserii reuşise să-i scoată din rezerva lor
bănuitoare pe câţiva miinchenezi, chiar dacă pentru a-i auzi fa-
cându-i albie de porci pe prusaci - conform tradiţiei bavareze -
ori pentru a se plânge că evreii au invadat totul în adminis
traţie şi prin birouri. Hider, care îl admira pe plutonierul-adju-
tant Gutmann, care văzuse mai mulţi evrei murind vitejeşte
pe front şi tot atâţia prusaci, nu suporta generalizările grăbite,
preferând să plece dacă se iveau astfel de discuţii.
Se închisese în tăcere şi număra zilele care îl despărţeau de
tranşee.
Profitase totuşi pentru a-1 plimba pe Foxl prin Miinchen,
iar acestuia îi plăcuse mult oraşul.
*
— Mai rămâi, dacă nu, încep să urlu!
De parcă n-ar fi auzit nimic, sora Lucia s-a apropiat pentru
a treia oară de pat şi l-a bătut pe A dolf H. pe umăr.
— Mă-ntorc peste o jumătate de oră.
— Mai rămâi, dacă nu, încep să urlu!
— Hai, nu fi copil.
— Vai! Vai!
Adolf nu trebuia să facă eforturi pentru a ţipa, dimpotrivă,
era de-ajuns să nu se mai controleze. Avea dureri şi-i era frică.
Se sucea şi se răsucea în propriul corp prea strâmt, în patul prea
strâmt, în camera prea strâmtă din fundul culoarului cel strâmt.
Ştia că urma să moară.
— Ah! Vai!
194
— Gata, Adolf.
— Mai rămâi.
— Nu. Trebuie să ...
— Au! Aoleu!
Sora Lucia s-a roşit toată. A tras un scaun şi s-a aşezat lângă
bolnav, aproape îmbufnată. Adolf a încercat să se controleze,
şi-a înăbuşit gemetele şi i-a zâmbit.
— Vă mulţumesc.
— Ar trebui să-ţi fie ruşine, acesta este şantaj.
— Da, da, am să mor, dar, mai-nainte, trebuie să-mi fie
ruşine.
>
— N-am spus asta, Adolf.
— Că trebuie să-mi fie ruşine? Sau că trebuie să mor?
— Haide, să ne rugăm.
Adolf s-a uitat lung la sora Lucia, cu ochii în lacrimi.
— Păi, la cine să ne rugăm? Şi ce să ne rugăm?
Pa buzele sorei Lucia s-a aşternut acel surâs care-i încălzea
pe bolnavi.
— O să-ţi spun eu.
— Câte ore mai am de trăit?
— Ziceam că o să-ţi spun cum să te rogi.
— Cât timp am pentru a învăţa? Ajunge cât mi-a mai rămas?
— Da, ajunge.
— Vreau să ştiu adevărul. Dacă mi-1 spui, voi învăţa să mă rog.
— Iar şantaj?
— Ce părere au medicii?
— Se mai înşală şi ei.
— Şi ce spun când se-nşală?
— Că mai mult ca sigur n-o să apuci să treci noaptea asta.
O spusese clar, sigură pe ea. Adolf s-a simţit aproape uşurat.
Identificase sigur şi localizase duşmanul: noaptea care venea.
— Soră Lucia, vrei să stai noaptea asta cu mine?
— N u eşti singurul care...
— Vrei?
— Nu sunt obligată să ...
— Vrei?
195
— Ştiu că ceea ce ţi se întâmplă este important ş i...
— Vrei?
— Poate că aş putea să te învăţ să te rogi.
— Vrei?
— Da.
Roşise ca o tânără proaspăt căsătorită. Prinzându-i mâinile
pe deasupra cearceafului, i le-a strâns cu putere.
— Sunt fericită că sunt lângă tine.
— Asta înseamnă rugăciune?
— Da. Trebuie să te concentrezi asupra fericirii. Să înlături
întunericul şi să găseşti lumina.
— Mi-e rău. Mi-e frică. N u văd nimic.
— Ba da. Mereu există lumină. Ce ţi s-ar părea lumină în
clipa asta?
— Tu.
— Vezi? Şi pe urmă?
— Tu. Mâinile tale. Surâsul tău.
— Vezi? Mereu există lumină. Concentrează-te asupra mea,
fiindcă, în seara asta, eu sunt lumina ta.
— Soră Lucia, eu nu cred în Dumnezeu.
— Nu-i grav. Dumnezeu a prevăzut totul.
S-a aplecat spre el.
— Simţi puterea pe care ţi-o dăruiesc?
— Da.
— Aceasta este dragostea.
Adolf a amuţit şi s-a umplut de energia care emana dinspre
sora Lucia. Avea senzaţia că e o floare încălzită de o lampă, se
simţea periculos de slăbit însă îşi zicea că, poate, la căldura
acestui foc, ar putea, dacă va avea timp, să-şi revină un p ic...
dar va avea timp?
— N u sta pe gânduri. N u sta pe gânduri. Ia puterea asta
fără să te mai gândeşti. Haide! Ia-o! Ia-o!
O spusese pe un ton greu, violent, ca o femeie care face
dragoste. Adolf a început să se lase pătruns de acea putere.
— Haide! Ia-o! Haide!
196
Nu mai era sora Lucia, gingaşa soră Lucia care plutea de la
un pat la altul cu graţie, era o femeie preocupată cu totul de sar
cina ei, de munca ei care-i sleia carnea. Care ţinea să aducă un
om pe lume.
— Acum trebuie să ne rugăm. Cere-i lui Dumnezeu să-ţi
dea putere.
— Dar de ce să fim trei? Era foarte bine aşa, doar în doi.
— Fără persiflări. Roagă-1 pe Dumnezeu să-ţi dea puterea
de a trece de această noapte. în orice caz, eu o fac.
Adolf a început să perceapă nelămurit camera, pe sora Lu
cia, pe el însuşi. Oare fluxul de forţă să-l fi tulburat? Sau era
pe cale să moară, după spusele medicilor? Conştiinţa lui func
ţiona cu întrerupere, se poticnea, aluneca dinspre lumea aceasta
spre altele mai vechi, mai familiare, apoi se întorcea, se resta
bilea, după care iarăşi se prăbuşea. Adolf realiza că nu mai trăia
decât în ascuns. A profitat de o clipă în care era conştient pen
tru a se agăţa de un colac de salvare şi a început să se roage:
— Doamne Dumnezeule, dă-mi putere. N u sunt sigur că
şi cred în Tine, mai ales în seara asta, când m-ar ajuta. Poate
tocmai fiindcă m-ar ajuta. Pe scurt, Doamne, ar pica bine să
exişti, să te apleci asupra mea şi să mă ajuţi să mă ridic. N-aş
prea avea chef să mor. Nu ştiu ce e moartea, poate că e un lu
cru bun, o surpriză plăcută pe care mi-ai pregătit-o, ei nu, nu
te critic, problema e că nu prea ştiu ce e viaţa. N-am avut timp
să aflu. Asta e. Doar aşa. Aş mai vrea numai un pic din viaţa
pe care mi-ai dat-o. O voi preţui cum nu se poate mai bine.
Ei, sigur că da, e genul de promisiuni care se fac în astfel de
ocazii. Am tot atâta interes să promit acum pe cât de grăbit
voi fi mâine să uit ce-am promis. Cred că te-ai obişnuit, de-atâta
vreme, ca lumea să se apropie de tine la disperare şi să se înde
părteze de cum se însănătoşeşte. Aşa-s oam enii... De altfel,
acesta este unul dintre lucrurile care mă împiedică să cred în
tine: nu reuşesc să concep că încă te mai interesează oamenii.
Omenirea e jalnică, nu e demnă de tine. De ce te mai ocupi de
toţi cretinii, laşii, nerecunoscătorii, mizerabilii care se omoară
unii pe alţii? M m m ?...
197
— Dumnezeu este iubire.
Adolf a tresărit. Sora Lucia îi răspunsese. Să fi vorbit el cu
voce tare, sau ea îi citea gândurile?
— Dumnezeu este iubire.
S-o fi spus ea, sau visase el c-a auzit-o spunând? Ori o fi fost
chiar Dumnezeu? Bietul de tine, Adolf, eşti in plin delir. N u mai
ştii ce vine de la tine şi ce de la alţii. Scuturat de valurile de fe
bră, Adolf se agăţa de discursul pe care-1 considera rugăciune
şi despre care habar nu avea dacă era compus dintr-o singură
voce, din două sau chiar din trei. Un om în agonie reajunge
în starea de nou-născut: incapacitate fundamentală de a face
deosebirea între lucruri, de a decela ce este al său şi ce al altora,
imposibilitatea de a şti dacă sânul este al lui ori al mamei, dacă
gura care soarbe tot universul orb îi aparţine sau nu, dacă acea
cută a scutecului, care zgârie, este sculptată în coloana sa ver
tebrală sau e ceva din afară, dacă vorbele, sentimentele şi ideile
care apar sunt ale lui sau vin de undeva de deasupra lui, fără
legătură cu el... Adolf se întâlnea cu oceanul nesfârşit şi tu
multuos în care conştiinţa ţâşneşte din materie, se-neacă-n ea,
se reflectă, se scufundă, se epuizează, se-ntinde, face pluta, ba
vede farul, ba nu-1 vede, dispare-n tenebrele unui tsunami, iese
fără a înţelege nim ic...
— Adolf! Adolf!
Cineva-1 striga.
— Adolf!
Mai avea încă mult de înotat până să ajungă la glasul care-i
vorbea. Până la urmă a deschis ochii şi a descoperit-o pe sora
Lucia în acea dimineaţă minunată.
— Adolf, ai trecut noaptea. Eşti salvat.
Victorioasă, sora Lucia a împins patul afară din muritoriu,
a deschis uşile batante ale salonului comun şi, prin mijlocul unei
gărzi de onoare alcătuită din schilozi, gazaţi şi amputaţi, făcând
parcă să alunece patul pe rotile, l-a reintegrat pe Adolf H. prin
tre răniţi de parcă ar fi redat sceptrul şi tronul unui rege întors
din exil.
198
Bombe. Gloanţe. Obuze. Nopţi sfâşiate de explozii.
Hitler alerga. Transmitea ordine, trăgea cu arma. Era fericit
că se întorsese pe front. Lupta era casa lui, armata - adevărata
familie.
Bombe. Gloanţe. Obuze. Nopţi sfâşiate de explozii.
Lui Hider îi plăcea războiul fiindcă îl făcuse să uite de toate
necazurile. îi dădea de mâncare, de băut, de fumat, de dormit,
de gândit, de crezut, de iubit, de urât. îi pătrunsese în întreaga
fiinţă, în întreg trupul şi-n întreg sufletul. îl descărcase de sine
însuşi, de neputinţele şi de dubiile lui. îi dăruise o raţiune de a
trăi, ba chiar şi-o raţiune de a muri. Prin urmare, Hitler adora
războiul, care ajunsese religia lui.
Bombe. Gloanţe. Obuze. Nopţi sfâşiate de explozii.
Era inepuizabil, pentru că inepuizabilă era ura lui faţă de
duşman. Era curajos, fiindcă îşi spunea că de murit va muri
vecinul lui, nu el.
Bombe. Gloanţe. Obuze. Nopţi sfâşiate de explozii.
Lui Hitler îi plăcea războiul fiindcă îi revelase propriul sine.
De când se întorsese din permisie era fericit căci, de acum, avea
o credinţă. Da. în prima noapte, în tranşee, avusese o revelaţie.
Una adevărată. Prima din scurta sa biografie. Descoperise că
războiul este însăşi esenţa existenţei.
199
Sora Lucia îi răspunsese hotărâtă lui Adolf, deşi ştia foarte
bine că nu o asculta decât din politeţe şi că reflecta leneş, prea
ocupat, ca în fiecare seară de la ultima lor plimbare, să observe
culorile vii ale firmamentului. Dar se putea supăra pe el? Doar
se întorcea de departe. Iubirea pe care i-o purta acestui rănit -
în taina inimii îi zicea „rănitul meu“ - presupunea o îngă
duinţă fără margini.
— Asta e. De-acum pământul se face tuş, a spus Adolf.
Şi, efectiv, copacii, mănăstirile şi casele se contractau în
dansuri de umbre. Un albastru tare şi dens le oferea un fond
opalescent. Cum să-l fi definit? Albastru ca al lui Nattier? Al
bastru ca al regilor Franţei? Bizar lucru să te gândeşti la aşa
ceva, nu? Cerul nu era franţuzesc, dar albastrul era. Un albas
tru franţuzesc de secol şaptesprezece sau optsprezece.
— Nu, soră, nu ştiu ce s-a petrecut în noaptea aceea. Da,
m-am rugat lui Dumnezeu, după cum mi-ai cerut, dar nu o fi
fost o metodă de a-mi mobiliza toate forţele pentru a lupta?
Nu o fi fost pur şi simplu revolta tuturor puterilor mele ome
neşti? Un război împotriva morţii dus de conştiinţa şi de
corpul meu?
— Şi asta a fost.
— Şi numeşti asta Dumnezeu? Poate că nu a fost decât ceva
omenesc. Doar omenesc.
— Şi rugăciunea mea? Făcută în acelaşi timp cu a ta? înain
tea rugăciunii tale?
— Poate că există o energie vitală care trece de la un trup
la altul. Mi-ai dăruit energia ta vitală.
— în concluzie, încerci să explici ce s-a întâmplat în noap
tea aceea doar prin ceea ce am făcut noi, tu şi cu mine?
— Da, soră, ne văd ca pe un cuplu.
— Lasă gluma. Constat că eşti un nerecunoscător care în
mulţeşte astfel de îndoieli, de ipoteze şi de explicaţii nesigure
pentru a evita să stea în faţa Domnului şi să-şi manifeste grati
tudinea.
Sora Lucia o spusese fără mânie şi fără amărăciune. Era con
vinsă că în noaptea aceea în care el avusese febră foarte mare
200
se produsese un miracol şi nu era nerăbdătoare ca Adolf s-o
recunoască. Ştia că adevărul se va impune, dar adevărului îi
trebuie timp pentru a-şi croi drum intr-un suflet atât de dur
ca al lui Adolf H.
— Totuşi, Adolf, dacă totul nu a fost decât efort omenesc,
în noaptea aceea, cum îţi explici că a şi reuşit? Dacă o luăm
aşa, de aceeaşi dorinţă de a trăi şi de aceeaşi energie ar trebui
să fie pline toate nopţile, în toate paturile spitalului.
— Soră Lucia, tu consideri divin tot ce reuşeşte şi omenesc
tot ce se ratează.
Călugăriţa a râs. în fond, îi plăcea rezistenţa lui Adolf, care
genera forţa inepuizabilă a conversaţiilor lor. Ar fi avut oare
atâtea să-şi spună dacă ar fi fost de acord?
— N u vrei să crezi în Dumnezeu fiindcă eşti prea orgolios
ca să simţi recunoştinţa.
— Eu, orgolios? Din contră. N u cred că sunt atât de
important ca Dumnezeu să se deplaseze până la mine.
— Toţi oamenii sunt la fel de importanţi în ochii lui Dum
nezeu. Aşa că are grijă de fiecare dintre ei.
— A, da? Atunci ar trebui să se ducă ceva mai des pe front.
Soldaţii agonizează uneori zile întregi până ca moartea ori ci
neva de la ambulanţă să-i ridice. Soră Lucia, mi-e greu să cred
în Dumnezeu pe timp de război. N u mi-1 pot închipui ca
amator de carnaj.
— Oamenii fac războiul între ei. Şi doar între ei. Nu-1 ames
teca pe Dumnezeu în asta, te rog.
Avea dreptate, A dolf ştia şi se gândea fără încetare la acest
lucru. Animalele se mâncau între ele, dar război nu făceau. De
la începutul războiului contabiliza diferenţele dintre animale
şi oameni. Deocamdată găsise tutunul, alcoolul şi războiul. Trei
modalităţi de a ucide mai repede. în fond, omul se deosebea
de animale printr-o nerăbdare a morţii. într-o zi, sora Lucia îi
amintise şi de o altă caracteristică a omului: râsul. Măcar o
dată a fost şi Adolf de acord cu ea. Numai oamenii simţeau acea
nevoie irezistibilă de a râde unii de alţii.
— Acum îţi e mai bine.
201
— Da. în curând îmi va fi atât de bine, încât mă vor tri
mite iarăşi la luptă. Mulţumită ţie, soră Lucia, voi putea să fiu
din nou folositor şi să am o moarte cât se poate de demnă.
Călugăriţa şi-a muşcat un deget.
— N u spune asta. M-aş bucura atât de mult să te pot ţine
aici, lângă mine.
A privit-o cu tandreţe.
— împinge-mă pe scări... Aruncă-mă din vârful turnului.
I-a zâmbit, împăcată cu absurditatea propunerii.
— N u mă ispiti.
Adolf a izbucnit în râs. Şi ea.
S-a lăsat mai greu pe braţul călugăriţei.
— Ştii, când voi pleca voi fi mâhnit că mă duc pe front,
dar şi mai mâhnit că te părăsesc.
— Aceasta este soarta infirmierelor şi a convalescenţilor. Să
trăiască împreună ore extraordinare şi apoi să nu se mai vadă
niciodată, i-a răspuns cu o grabă forţată.
— Să trăiască împreună ore extraordinare şi să nu le uite
niciodată, a corectat-o Adolf.
Privirea sorei Lucia s-a înceţoşat. Buzele au început să-i tre
mure.
— Niciodată. Nici eu nu te voi uita vreodată, Adolf.
— Dumnezeule, avem o problemă cu denumirile. Oare
acesta e numele pe care trebuie să-l dăm vindecării? M ă în
doiesc. Din contră, ştiu foarte bine să denumesc ceea ce mi-ai
dăruit din prima până în ultima zi şi în timpul nopţii aceleia
îngrozitoare: iubire.
Sora Lucia şi-a întors faţa pentru a-şi ascunde tulburarea.
— E datoria mea să iubesc.
— Asta am înţeles foarte bine. Şi mi-o asum şi eu. Te iu
besc, soră Lucia.
Călugăriţa a tresărit.
— Te iubesc, Adolf.
Au lăsat cuvintele să călătorească între ei. Se simţeau mai
puţin singuri pe lume. Noaptea li se părea mai puţin lungă, mai
puţin densă în jurul lor.
202
Clopotul refectoriului a răsunat subţire.
— Să ne întoarcem. Sprijină-te de mine.
Au început să păşească unul lângă altul într-o asemenea
unitate, într-o asemenea armonie, încât s-ar fi putut crede, în
clipa aceea ca şi în tăcerea care o precedase, că trupurile lor nu
erau decât unul singur.
Trecând pe sub portal, regăsind lumina gălbuie care urma
să-i aducă pe fiecare la sine însuşi şi să-i despartă, sora Lucia a
murmurat la urechea lui Adolf, chiar înainte de a dispărea:
— Din fericire, ai spus „Te iubesc, soră Lucia“, fără „soră“
cred că mi s-ar fi tăiat picioarele.
Războiul se-mpotmolea.
Continua să producă în fiecare noapte tot atâta cadavre, nu
mai că toţi acei morţi nu foloseau la nimic. Frontul se mişca
vreo câţiva metri, apoi, o săptămână mai târziu, dădea înapoi,
oamenii pierzându-şi puterile în apărarea câtorva fâşii de pă
mânt de care habar nu avuseseră până atunci şi pentru care
acum erau obligaţi să-şi dea viaţa. Absurditatea situaţiei îşi
adăuga greutatea lehamitei şi, sub cerul jos şi vâscos din care
se scurgea lumina mohorâtă a nordului, dispăruse orice urmă
de entuziasm. N u mai rămăsese decât rutina ororii.
Hitler şi Foxl nu-şi pierduseră deloc din dinamism. D im
potrivă, îşi descoperiseră o nouă pasiune comună: vânătoarea
de şobolani.
Nu doar o dată, în miez de noapte, fuseseră surprinşi de o
hoardă de şobolani. Rozătoarele soseau, se repezeau guiţând,
ţâşneau din ascunzătorile lor într-un număr incredibil, încât
solul devenea un soi de şubă vie, colcăitoare, informă, şuieră
toare, din care se iveau ici şi colo câte-o mică mandibulă zdra
vănă ori câte-un ochi de un galben acid, plin de ură, covor
lustruit şi mişcător care lua cu el, în trecere, tot ce se putea mân
ca, pâine, raniţe, conserve, viscere sau membre rupte ale ca
davrelor. Soldaţii îi detestau cu atât mai mult cu cât ştiau că,
203
în caz de rană mortală, acei hoitari vor fi primii lor ciocli şi se
vor arunca asupra lor pentru a-i sfâşia cu dinţii.
Prin urmare, Hider şi Foxl, în orele lor libere, când nu aveau
de transmis ordine, erau preocupaţi de vânătoarea de şobolani,
fiecare în felul lui. Foxl aborda tehnica deja clasică a fox-terie-
rului, Hitler strecura rafinamente tehnice. Lăsa un colţ de
pâine pe post de momeală, după care se întindea pe aproape,
ţintind şi pulverizând animalul cu arma imediat ce acesta îşi
făcea apariţia. Mai plăcută era tactica numărul doi, care consta
în a presăra praf de puşcă în jurul momelii, praf de puşcă re
cuperat de la vreun obuz care nu explodase, şi în a-i da foc în
clipa în care se apropiau şobolanii, bucurându-se să-i vadă ar
zând de vii. Dintr-o simplă preocupare, activitatea ajunsese o
obsesie, iar Hitler îşi promisese, înverşunat, că va ajunge şi la
soluţia finală: exterminarea definitivă a tuturor şobolanilor de
pe front.
în ziua aceea, Hitler se pregătea să-şi reia serviciul de curier.
El şi Foxl, după o amiază rodnică de vânătoare, se deplasau
de-a lungul tranşeei care ducea la primul post de comandă, când
clinchetul unei cutii de conserve i-a făcut să se oprească.
Un şobolan a ţâşnit de pe rambleu, trăgând după el o bu
cată de oţel care-1 rănise fără a-1 fi omorât. Acum fugea spre
duşman cu un zgomot înnebunitor. Foxl a sărit din şanţ şi s-a
luat după pradă.
— Aici, Foxl! înapoi!
Şobolanul, beat de furie şi de durere, alerga în toate direc
ţiile, trăgându-1 şi pe Foxl în delirul lui.
— Foxl, la picior! Aici, Foxl!
A răsunat un foc de armă. Foxl a schelălăit surprins şi a că
zut pe-o parte.
Şobolanul a continuat să fugă de unul singur între liniile
franceze si germane.
— Foxl!
Hitler a scos capul deasupra tranşeei pentru a vedea ce s-a
întâmplat cu câinele. Două gloanţe au lovit sacul cu pământ
204
de alături, trecându-i doar puţin pe lângă ureche. Duşmanul
trăgea în el.
— Ticăloşilor! Ticăloşilor!
S-a ghemuit în tranşee. îşi auzea câinele gemând. Foxl era
rănit. Insuportabil. Trebuia să facă ceva. Dar ce? Se lăsa noap
tea. Şi-a pus casca în vârful ţevii puştii pentru a verifica dacă
duşmanul încă îl mai pândea şi a ridicat-o. Imediat un glonţ
s-a izbit de metal.
— Ticăloşilor!
Se făcuse întuneric. Cel dintâi cartuş> de semnalizare a ex-
plodat pe cer şi, coborând cu paraşuta lui de mătase, şi-a tri
mis lumina verde, semn al reluării luptei.
A început bombardamentul.
Tenebrele au înnebunit. Dezlănţuire.» Frenezie.
Hitler nu se mişca.
întreaga artilerie germană bubuia în jurul lui. Se trăgea. Se
mitralia. Se urla. Se cădea. Lui Hider îi era imposibil să se ducă
la locul lui. Când se mai potoleau focurile, îl auzea pe Foxl ge
mând. Durerea câinelui îl paralizase.
— Ticăloşilor, adunătură de ticăloşi! şoptea printre dinţi.
La miezul nopţii, schelălăiturile lui Foxl şi-au schimbat to
nalitatea. Urla a moarte. înţelesese că va agoniza singur, sub
cerul sfâşiat de oţel şi de foc.
Hitler plângea. N u îndrăznea să-şi strige câinele, prefera ca
Foxl să se creadă singur, prefera ca animalul să nu ştie că stă
pânul lui, neputincios, se afla la doar câţiva metri, ghemuit în-
tr-o groapă.
în zori, tânguirea a ajuns mai slabă, mai ascuţită, mai sfâ
şietoare. Foxl era gata să moară, dar tot îl mai chema. Hider
şi-a astupat urechile cu palmele.
— Ticăloşilor! N u animalele! Oameni, câţi vreţi, dar nu
animalele!
Dimineaţă, când focul a încetat, încă se mai auzea un hor
căit ca o jelanie. în jur, brancardierii alergau adunând maldăre
de răniţi şi de morţi.
205
A reuşit să se ridice, şi-a luat puşca, a scos capul deasupra
gropii, pentru a-1 localiza pe Foxl, şi a tras.
In sfârşit, tânguirea a-ncetat. Foxl era mort. Ura a dat nă
vală pentru a lua locul amărăciunii. Hitler a început să-şi înjure
duşmanul:
— Adunătură de ticăloşi! N-o să câştigaţi niciodată răz
boiul, m-aţi auzit? Niciodată! Germania vă va bea sângele, o
să-ngenuncheaţi în faţa ei, o să fiţi sclavii noştri, Parisul va fi
german! Vă urăsc! Vă urăsc. Mă voi răzbuna şi răzbunarea mea
nu va avea margini. Vă urăsc! Ticăloşilor!
După care a început să tragă la întâmplare spre liniile fran
ceze, sperând să atingă bărbatul care i-1 ucisese pe Foxl, Iară să
se gândească vreo clipă că acela ar fi putut fi deja mort.
De patru infirmieri a fost nevoie pentru a-1 imobiliza, iar me-
dicul-şef i-a făcut o injecţie calmantă.
206
— Războiul ăsta nu mai este pe măsura omului, a conti
nuat Hitler. Este un război de metal, gaz şi oţel, un război al
chimiştilor şi al forjelor, un război al industriaşilor în care noi,
biete maldăre de carne, nu la luptă folosim, ci la a verifica dacă
produsele lor ucid cum trebuie.
— Ai dreptate, i-a răspuns Bernstein. Este un război al uzi
nelor, nu al oamenilor. Va câştiga cel care va scuipa mai multă
fierătanie. Cât despre noi, sub nici o formă nu contăm. Când
am văzut sosind primele tancuri, tonele alea de oţel care trec
peste orice şi strivesc totul, am înţeles că eram inutili. La ce bun
să mai ai curaj şi să fii priceput în faţa unei maşini care oricum
rezistă în faţa ta şi te trimite-n neant?
— Ce tot spuneţi? a exclamat Neumann. După câte v-aud,
nu luptaţi în războiul ăsta decât pentru a ucide direct, cu vârful
armei, ochi în ochi cu duşmanul. Chiar aşa?
— Da.
— Ei bine, eu sunt încântat că nu văd în cine trag, că pot
mitralia de la depărtare, că pot arunca grenadele în direcţia în
care mi se cere. Dacă aş avea oamenii aceia în faţa mea, nu ştiu
dac-aş reuşi s-o fac.
— Oricum ar fi, a intervenit Bernstein, eu pur şi simplu
nu vreau la război. Şi nu vreau să fac parte din nici o naţie.
— Tot trebuie să trăieşti undeva, a obiectat Adolf.
— Undeva, da, dar într-o ţară, nu într-o naţie.
— Care e deosebirea?
— O ţară devine naţiune atunci când începe să deteste
toate celelalte ţări. Ura dă naştere naţiunii.
— N u sunt de acord, a zis Neumann. O naţiune este o ţară
care se organizează pentru a te asigura că poţi trăi în pace.
— Zău? Chiar ar mai fi războaie dacă n-ar mai fi naţii? Păi
atunci, ce facem noi aici? Fiindcă un sârb a omorât un austriac,
neamţul şi austriacul au declarat război francezului, englezului,
italianului, americanului şi rusului. Poţi să-mi explici asta altfel
decât prin logica urii? Naţionalismul este o nevroză fatală,
dragul meu Neumann, şi, pentru a vorbi în termenii doctorului
207
Freud, ajunge o psihoză ireversibilă atunci când dă în patrio
tism. Dacă admiţi principiul naţiunii, atunci admiţi principiul
stării permanente de război.
Au ascultat mormăitul îndepărtat al frontului. Peisajul stă
tea la pândă. C a de obicei, oţelul se dezlănţuia în timpul nopţii.
— D upă război, mă voi muta la Paris, a declarat Bernstein.
— La Paris? D e ce la Paris?
— Fiindcă pictura modernă acolo se inventează de vreo trei
zeci de ani încoace.
— In Montmartre?
— Nu. Montmartre e depăşit. în Montparnasse. Voi în
chiria un atelier spaţios pe strada Champagne-Premiere şi voi
locui acolo.
— Pari să cunoşti foarte bine detaliile.
— Am şi eu relaţiile mele.
Bernstein a tăcut, misterios. Cunoscând pudoarea maladivă
a prietenului lor în privinţa iubirii, Adolf şi Neumann nu au
mai insistat.
Bernstein a ridicat privirea şi le-a zâmbit larg.
— Cine mă iubeşte mă urmează! Spre Montparnasse deci?
— Spre Montparnasse!
— Spre Montparnasse!
Şi cei trei prieteni au izbucnit în râs, bucuroşi la gândul
binefăcător că li se restituise viitorul.
Până atunci, şi-a zis Adolf înfricoşat, trebuie să rezistăm.
— Repede, înapoi!
Soldaţii s-au retras. Tranşeea fusese atacată de englezi de la
ambele capete, aşa că germanii s-au decis s-o abandoneze şi au
fugit să se pună la adăpost în şanţul următor.
— La stânga! Şi pe asta au pus mâna. La stânga! Repede!
în noaptea aceea de octombrie 1918, regimentul curierului
Hitler se găsea pentru a treia oară, începând din 1914, pe acel
pământ numai noroi. După ce le fusese spaţiu de odihnă, satul
Comines ajunsese câmp de luptă. Englezii înaintau pas cu pas.
208
Cu excepţia lui Hitler, după patru ani de boală cronică,
toată lumea ştia că războiul mergea spre final. Germania dădea
înapoi. în câteva luni, pierduse un milion de oameni şi îşi
epuizase rezervele de hrană, de muniţie şi de moral.
Hitler refuza să ia în considerare posibilitatea înfrângerii
Germaniei, fiindcă se identificase cu Germania. întrucât nu era
de conceput ca el, Hitler, invincibilul, viteazul, energicul,
constant apărat printr-un miracol să poată fi atins, Germania
trebuia să învingă. Pentru a analiza situaţia, nu reţinea decât
elementele care-i alimentau convingerea: prăbuşirea frontului
rusesc, deruta italiană, în sfârşit, Crucea de Fier clasa întâi pri
mită pe 4 august din partea locotenentului Hugo Gutmann,
recompensă excepţională pentru un simplu caporal. Şi-atunci?
Nu era asta dovada că războiul mergea înainte aşa cum trebuia?
— Repede, în crâng! La adăpost!
începuse să creadă anormal faptul de a nu fi decât un nu
măr matricol printre cei opt milioane de oameni. Adică, ăsta
să fi fost locul lui? Era drept ca o persoană ca el, care putea
aduce atâtea servicii patriei, să fie doar un simplu caporal, expus
gesturilor întâmplătoare ale cine ştie cărui negru din faţă?
— Urcaţi rapid până la lizieră! Hai, iute!
Nu îsi luase alt câine în locul lui Foxl, fiindcă nu voia să-i
dea duşmanului ocazia de a-1 mai face încă o dată să sufere atât
de mult.
— Atenţie: gaze!
Alarma a ţâşnit de la soldat la soldat. Gaze. Gaze. Gaze.
Fiecare şi-a pus masca.
Atacurile cu gaze se intensificau. Printre germani se zvonea
că englezii îşi încărcau obuzele cu un produs nou, gazul muş
tar, o substanţă insidioasă care îşi dovedea toxicitatea în mod
deosebit de la individ la individ. Fiecare învăţa din propria
suferinţă care erau efectele pe care gazul acela le producea asu
pra lui. înspăimântător rafinament.
Hitler respira cu dificultate prin mască. îi venea greu să res
pire normal şi să se mulţumească doar cu mica provizie de aer
mai mult de zece minute.
209
Aflat în frunte, Hugo Gutmann a profitat de lumina unui
cartuş de semnalizare pentru a le face semn oamenilor lui să
nu-şi scoată măştile.
Erau prinşi sub o ploaie de obuze încărcate cu gaz, iar ab
senţa totală a vântului împiedica perdelele ca de ceaţă să se
risipească. Căştile ţuguiate se iveau din oceanul lăptos ca nişte
peşti zburători.
Hitler nu mai rezista. Chiar forţându-se să respire cu cea
mai mare avariţie posibilă, îşi simţea corpul ducând lipsă de
oxigen şi slăbind periculos de tare. Ce-ar fi putut face? De-acum
nu mai avea de ales decât între a muri sufocat, în mască, sau
otrăvit de gaze.
In faţa lui, mai mulţi oameni s-au ridicat şi şi-au smuls
măştile de protecţie.
— Fugiţi! Fugiţi de gaze! Repede!
Văzând că oamenii sunt cuprinşi de panică, Hugo Gut
mann şi-a scos şi el masca pentru a le ordona să fugă de pe
terenul care provoca moartea.
Hitler a rupt-o la fugă la început cu masca pe figură, apoi,
simţind că se asfixia, a aruncat-o şi a luat-o la goană, mult mai
rapid.
Sunt invincibil. Scap de gloanţe. De obuze. De gaze. De toate
scap. Steaua mea cea bună mă apără pe măsura înaltei mele
valori. Voi scăpa.
S-a grăbit mai multe sute de metri şi, constatând că oa
menii cădeau în jurul lui, a conchis că încă o dată armura lui
de invincibilitate îşi jucase rolul.
în sfârşit, l-a ajuns pe locotenentul Gutmann într-o groapă
protejată de artileria germană.
— Cum te simţi, caporal Hitler?
— Foarte bine, domnule locotenent.
Hitler s-a dus repede la zona din spate, mai ferită de furia
bombardamentelor.
La şase dimineaţa a simţit cum i se înfierbântau ochii.
La şase şi jumătate, îi ardeau.
210
La şapte, îi păreau cărbuni încinşi.
La şapte şi jumătate, Hitler a bănuit că, poate, inhalase ceva
gaze.
La opt, pe când soarele se ridica pe boltă, în jurul lui Adolf
Hitler s-a făcut întuneric. A înţeles că orbise.
Şi a căzut. Pe unde să se fi aflat? Cum nu mai vedea nimic,
a urlat:
— Ochii mei! Gazele! Ochii mei!
Pe când orbitele păreau că-i luaseră foc, restul trupului era
greu ca umplut cu gheaţă. Ardea şi tremura în acelaşi timp. A
priceput că era întins pe o targă.
O mână i-a prins-o pe a lui.
— Pentru tine, Hitler, cred că războiul s-a încheiat.
A recunoscut vocea locotenentului Gutmann.
Cuvintele acestuia l-au paralizat: adică, pentru el, războiul
chiar s-a încheiat? Păi, ce-o să se facă fără el războiul? Dar
frontul, fără înflăcărarea lui? Dar Germania, fără credinţa lui?
Ar fi vrut să protesteze, să-şi nege cecitatea, să ceară să fie lăsat
acolo, dar puterile nu-1 mai ajutau.
„Vei muri pe unde-ai păcătuit..."
Dincolo de zdruncinăturile camionetei, apoi de şuieratul
trenului, cuvintele auzite în copilărie îi reveneau odată cu flu
xul şi refluxul febrei.
„Vei muri pe unde-ai păcătuit..."
Era pictor. îşi pierdea ochii. Nu va mai picta, iar infir
mitatea îl excludea de pe front. Dacă nu va muri, ce se va alege
de el?
211
desfăşurarea de violenţă îi obliga să se bată. Şi-ar fi dorit să fie
bolnavi, dar fuseseră atraşi, pentru o ultimă oară, ca esteţi, de
inutila splendoare a celei din urmă lupte.
Luna plină favoriza zborul avioanelor. Ploua cu obuze, de
monstrând clipă de clipă forţa materială zdrobitoare a duş
manului.
— Să rezistăm până-n zori, repeta Adolf.
Infanteriştii francezi soseau din toate părţile. Erau nevoiţi
să dea înapoi. Cei trei prieteni s-au despărţit, după bunul plac
al ordinelor şi circumstanţelor.
Adolf a trecut noaptea ca un somnambul.
Ca războinic, intrase în rutină, reflexele erau excelente, dar
gândul îi era deja aiurea, la ziua de mâine, de poimâine, la pace.
— De-am rezista până-n zori.
De mai multe ori a constatat cu indiferenţă că, în ceea ce-1
privea, lucrurile nu stăteau deloc rău. Gloanţele abia-1 şterse-
seră. Şrapnelele sosiseră în nori spre el. Şi nu făcuse altceva de
cât să-şi râdă de toate astea.
— De-am rezista până-n zori.
Se temuse ca nu cumva detaşarea prematură să-i joace vreun
renghi. S-a străduit să-i fie frică. Degeaba.
— De-am rezista până-n zori.
Şi iată şi zorii, plini de promisiuni. Vacarmul începea să slă
bească, pe măsură ce creştea lumina.
Adolf a mers o vreme până să ajungă la ultimul post de
stat-major din spatele frontului.
Apropiindu-se şi observând feţele cenuşii ale ofiţerilor, a
înţeles că avusese dreptate. Tocmai se anunţase oficial: războiul
fusese pierdut.
S-a aşezat pe banca unei ferme şi s-a lăsat pătruns de razele
soarelui. Făcând o baie de lumină. Căldura palidă a iernii îl
încălzea încet, provocându-i o destindere asemănătoare unui
duş prelungit, spălându-1 de cei patru ani de sudoare, de an
goasă, de spaimă mortală. In sfârşit, zorii erau unii adevăraţi,
cei care vestesc o nouă zi. Viata i si
> viitorul îi erau restituite.
212
Neumann a apărut lângă el. S-a aşezat fără a scoate o vorbă.
Aceeaşi forţă îi însufleţea pe amândoi. Ştiau că erau fericiţi.
Răniţii din timpul nopţii începeau să sosească.
Cei în putere îi ajutau pe cei neputincioşi. Doi brancardieri
aduceau un maldăr de carne gemândă pe o targă.
— Injecţie, a strigat infirmierul cu chipul îngrozit.
Medicul s-a apropiat şi a rămas o clipă în faţa spectacolului
înfiorător. Şi-a întors apoi privirea, a prins braţul bărbatului
şi i-a injectat un calmant. Adolf şi Neumann s-au apropiat.
Soldatul avea faţa smulsă. N u mai avea nici ochi, nici nas, nici
gură. Şi totuşi, trăia. In acel terci de carne, cu tot sângele care
curgea, mai exista o gură care ţinea să vorbească, o bărbie care
se mişca din obişnuinţă, un băiat care încerca să-şi cheme ca
marazii, numai că din acea destrămare omenească nu ieşea de
cât un amestec sonor.
— Priveşte-i mâna, a spus Adolf.
Pe inelar, soldatul purta un inel din argint. Era Bernstein.
213
— Bine, domnule doctor, dar de ce mi-aţi legat mâinile de
pat?
— N u vreau să vă frecaţi la ochi. Dacă aţi face-o, aţi risca să
vă inflamaţi globii oculari şi pleoapele într-o asemenea măsură,
încât orbirea chiar ar fi definitivă.
— Jur că...
— Este pentru binele dumneavoastră, caporal Hitler.
Chiar vă închipuiţi că mi-ar fi venit să pun cătuşe unui erou
care a primit Crucea de Fier clasa întâi? Vreau să vă vindec,
pentru că meritaţi.
Hitler nu a mai spus nimic şi a consimţit. Doctorul Forster
ştia că va deveni obedient flatându-1 metodic. „Ciudat om,
şi-a zis, e în stare să-ndure totul dacă i se recunoaşte statutul
de fiinţă excepţională. Bizar curaj bazat pe o incomparabilă
preţuire de sine. Rar vezi un ego atât de puternic şi atât de slab,
în acelaşi timp. Puternic, întrucât se consideră centrul absolut
al lumii, împănat cu certitudini de neclintit, convins că întot
deauna gândeşte corect. Slab, fiindcă are o nevoie devoratoare
ca toţi ceilalţi să-i constate meritele şi să-l liniştească în pri
vinţa propriei valori. Cerc vicios al egocentricilor: egoul lor
cere atât de mult, încât până la urmă ajung să aibă nevoie de
ceilalţi. Trebuie să fie epuizant. Mai bine să fii doar un sim
plu egoist."
Doctorul Forster a ieşit din salon pentm a se alătura echipei
sale, pe care încerca să o convertească la noile metode de in
vestigaţie puse la punct de doctorul Freud de la Viena.
Vecinul de pat al lui Hitler, un anume Bruch, a spus cu
glas şuierător:
— Ghinion, măi băiete! Dacă te vindeci, nici măcar pensie
de invaliditate n-o să poţi lua. Păcat! Pentru un pictor, orbirea
ar fi putut aduce o mică avere pentru toată viaţa.
Hitler n-a răspuns. In respectivul moment, nu ştia ce-1 des
curaja mai mult: pierderea vederii sau faptul că auzea părerile
acelui laş profitor.
— Tovarăşi, revoluţia se apropie, a început Goldschmidt.
214
Hitler a oftat, pierzându-şi răbdarea. Goldschmidt cel Roşu
avea să-i polueze întreaga după-amiază cu discursurile lui
marxiste. Urma să defileze întreaga panoplie: reuşita revoluţiei
ruse, noua eră a libertăţii şi egalităţii, dinamismul muncito
rilor, care în sfârşit îşi luau vieţile în propriile mâini, denun
ţarea capitaliştilor, care ucid şi înfometează etc. Hitler avea
păreri ambigue despre noua ideologie şi încă nu ştia ce poziţie
să adopte, neputând face o sinteză. Unele puncte îi plăceau,
altele nu. Aprecia denunţarea burgheziei urbane, enunţurile
împotriva profitorilor, bursei, finanţei mondiale. Fusese însă
şocat de greva muniţiilor, declanşată de sindicalişti în vederea
obţinerii unei păci anticipate, şi rezista violent la interna
ţionalism. Doctrina asta de origine evreiască şi slavă îşi dorea
să abolească diferenţele dintre naţiuni şi să stabilească o ordine
superioară care să nu ţină cont de ţări. Atunci, îşi zicea Hitler,
la ce mai fusese bun războiul? Atunci nu se va mai pune
problema preeminenţei fiinţei germane? Va fi atunci răsturnată
monarhia? De două sau de trei ori voise să ia parte la discuţia
aprinsă dintre toţi răniţii de la Pasewalk, însă, ca de obicei, stân
gaci, confuz, lipsit de autoritate, nu reuşise să se facă auzit şi
preferase rapid să se retragă în tăcere.
A doua zi a simţit o apăsare blândă pe braţ.
— Caporal Hider, vom verifica dacă vă revine vederea. Vă voi
scoate bandajul. Atenţie, strângeţi din dinţi, s-ar putea să doară.
Hitler era atât de speriat de rezultat, încât şi-ar fi dorit să
ceară să fie lăsat aşa, cu compresele şi bandajele pe ochi. Dacă
nu va mai vedea niciodată?
Numai că figura doctorului Forster îi apăru într-o lumină
neclară şi plină de puncte roşii. Chipul medicului era uimitor
de lat, tânăr şi trandafiriu. îşi lăsase un colier de barbă şi îşi
pusese ochelari pentru a părea mai bătrân, însă tuleiele roşcate
şi cercurile uimite ale lentilelor îl întinereau şi mai tare, dân-
du-i aspectul unui sugar deghizat în student.
— Văd, a zis Hitler.
— Câte degete am aici? l-a întrebat Forster arătându-i trei.
— Trei, a şoptit Hitler gândindu-se că e luat de idiot.
215
— Urmăreşte-mi arătătorul.
Hitler s-a uitat la mâna care mergea de la dreapta la stânga,
apoi de sus în jos. Simţea o contracţie dureroasă a feţei. S-a
strâmbat.
— Totul se restabileşte puţin câte puţin, nu vă faceţi griji.
— Aş putea primi câteva ziare?
— Da, dar mă îndoiesc că veţi putea citi.
— Trebuie. Pe-aici nu aud decât trăncăneli despre situaţia
Germaniei. Am nevoie de informaţii. >
Doctorul Forster i-a lăsat două cotidiene pe pat şi s-a înde
părtat. înciudat, Hitler â constatat că literele formau o linie
continuă şi tangentă, pe care nu reuşea s-o descifreze. A oftat
enervat.
— Tovarăşi, a strigat Goldschmidt, tocmai sosesc în spital
nişte revoluţionari. Este vorba despre nişte marinari care s-au
revoltat. Trebuie să le arătăm că-i susţinem.
Hitler şi-a privit colegii de salon, pe care intervenţia lui
Goldschmidt îi însufleţise. Ia te uită, înainte de a le remarca
fizicul, nu realizase că Goldschmidt, Bruch şi celălalt jigărit de
colo, aşadar toţi trei liderii roşii din încăpere, erau evrei. Care
să fi fost legătura?
Un pastor a dat buzna înăuntru şi s-a făcut tăcere. Chipul
lui mâhnit era purtător al unei veşti proaste.
— Copii, a zis cu glas tremurător, Germania a capitulat.
Războiul e pierdut.
Cuvintele i-au fost urmate de linişte. Fiecare rănit îşi spu
nea că a suferit şi a luptat pentru nimic.
— Suntem deci la bunul plac al învingătorilor şi trebuie să
ne rugăm lui Dumnezeu, nădăjduind în bunătatea lui.
Lucru încă şi mai crud: să pierzi e una, dar să ajungi să as
culţi de duşman e altceva. Germaniei i se promisese o soartă
de sclav.
— Şi-asta nu-i tot, a adăugat pastorul. A căzut monarhia.
Kaiserul a abdicat. Germania este de-acum republică.
— Uraaa! a strigat Goldschmidt.
216
— Uraaa! a repetat Bruch.
— Gura! a ţipat un amputat.
In cazul în care pastorul voise să mai spună ceva, nu a mai
putut-o face: încăperea devenise o adunare în care parlamen
tarii îşi aruncau unii altora insulte.
Cu lacrimi în ochi, Hitler şi-a zis că avea să moară dintr-o
clipă-ntr-alta. Şi-a întors capul pe pernă şi s-a tânguit ca la moar
tea mamei sale ori în timpul agoniei lui Foxl. Germania, care a
ajuns atât de sus, nu poate cădea. N ici eu.
Dintr-odată, în jurul lui s-a făcut întuneric. Şi-a ridicat
mâinile şi şi le-a mişcat prin faţa ochilor: nu le mai vedea. Era
un întuneric brun, sumbru, ce avea aceeaşi culoare cu argila pe
care dormise patru ani, pe care o apărase patru ani, pe care o
îmbrăţişa când se dezlănţuiau bombardamentele. Ajunsese şi
el pământ, fusese redat pământului. Cu siguranţă murise.
— Ochii mei! Ochii mei!
A început să urle.
Câţiva infirmieri s-au repezit să-l împiedice să se lovească
peste ochi. Doctorul Forster a sosit în grabă, i-a făcut o injecţie
calmantă şi a cerut să fie dus singur într-o cămăruţă.
Hitler căzuse într-o stare paradoxală, o indignare întreruptă
de leşinuri. Auzea, în depărtare, fără a înţelege ceva, discuţia
sau confruntarea dintre tânărul doctor Forster şi docentul Stei-
ner, şeful spitalului militar de la Pasewalk.
— Dacă vă spun că este o reacţie psihică...
— Termină să tot fluturi psihologia pe la toate colţurile,
Forster. Ţinând cont de amploarea recentei conjunctivite, a fost
de-ajuns o criză de lacrimi pentru a o reactiva. E acelaşi tip de
cecitate ca mai-nainte.
— Vă asigur că nu. De data asta este vorba despre un cu
totul alt tip de cecitate. Pacientul refuză să vadă. Doreşte să nege
că războiul a fost pierdut. Este o cecitate de origine isterică.
Domnule profesor Steiner, vă rog să-mi permiteţi să practic cu
acest pacient hipnoza.
— Iţi interzic.
217
— De ce?
— N u cred în procedeele tale de şarlatan.
— Dacă nu credeţi înseamnă că le consideraţi inofensive.
Şi-atunci măcar lăsaţi-mă să-ncerc.
— Nu. Doar n-o să-mi transform spitalul intr-o baracă de
bâlci. Lasă pacientul în pace să-şi recapete vederea de unul
singur.
Profesorul Steiner a trântit uşa, convins că va fi ascultat.
— Cretin bătrân, a şoptit Forster printre dinţi.
Pentru el, era vorba despre conflictul dintre generaţii: ve
chea gardă medicală nu suporta apariţia noului şi refuza totul
în bloc. S-a apropiat de Hitler, care gemea şi se răsucea pe pat.
— E prea tentant.
Chiar aşa, cine l-ar fi putut opri să facă exact ce-şi dorea cu
pacientul? Doar nu bărbosul acela antic de Steiner, care pro
babil că deja se întorsese acasă pentru a-şi da pe gât şnapsul,
lăsându-i, ca în fiecare noapte, numai lui întreaga responsabi
litate a spitalului.
— Cu-atât mai rău. O s-o fac. Şi-ntr-o bună zi va fi obli
gat să admită că am avut dreptate.
Şi-a scos carnetul în care ţinea lista secretă a bolnavilor pe
care-i trata după metoda lui, prin sugestie hipnotică. In patru
ani de război, notase deja treizeci şi cinci de nume a căror
vindecare şi-o atribuia. Caporalul Hitler avea să fie, fără îndo
ială, cel din urmă, înainte de a-şi deschide cabinetul particular
la Berlin.
A încuiat uşa, după care s-a aplecat deasupra bolnavului.
Nu era uşor de hipnotizat un pacient orb. In sfârşit, după două
zeci de minute a simţit că i-a câştigat atenţia şi că a început să
se facă ascultat.
— Ridică mâna stângă.
Hitler a ridicat mâna stângă.
— Freacă-ţi urechea dreaptă.
Foarte încet, mâna stângă a lui Hitler a plecat în căutarea
urechii drepte, pe care a frecat-o.
218
— Foarte bine. Acum îţi vei înscrie în memorie cele ce-ţi
voi spune. Şi va fi pentru tine tabla legilor în anii următori.
Dacă eşti de acord, dă uşor din cap.
Hitler a făcut-o. Forster a simţit că a realizat contactul
hipnotic.
— Adolf Hitler, Germania are nevoie de tine. E şi bolnavă,
la fel ca tine. Trebuie şi ea să se vindece, la fel ca tine. N u tre
buie să-ţi mai ascunzi adevărul, nu trebuie să-ţi mai întuneci
ochii, trebuie să redevii lucid. Increde-te în destinul tău, Adolf
Hitler, încetează să te mai orbeşti şi atunci orbirea va înceta
de la sine. Regăseşte-ţi credinţa, Adolf Hitler, crezi în tine. Te
aşteaptă lucruri importante de făcut, o lume de reconstruit, o
viaţă de împlinit. Să nu mai eziţi niciodată. Să nu te laşi nici
odată zguduit de evenimente. Urmează-ţi drumul. Fără în
doieli. Viitorul este al tău. Dimineaţă, când te vei trezi, vreau
să-ţi regăseşti vederea ochilor. Germania o vrea. O datorezi
Germaniei.
S-a aplecat şi mai mult spre rănit.
— Fă-mi semn c-ai înţeles. Ridică puţin capul.
Hitler l-a ridicat.
— Te las să te odihneşti, Adolf Hitler. Mâine-dimineaţă voi
veni să verific dacă m-ai ascultat.
A descuiat uşa şi şi-a lăsat pacientul în întuneric.
După o jumătate de ceas, Hitler s-a ridicat brusc în capul
oaselor. A rămas aşezat, depăşit de intensitatea gândurilor. O
învolburare de idei i se rostogolea prin minte, însă acel torent
îi făcea bine, dându-i sentimentul că totul se clarifica.
— Gutmann, Bruch, Goldschmidt... toţi evrei. Din cauza
evreilor am pierdut războiul. Cum de nu mi-am dat seama mai
devreme? Ei, Gutmann, îţi revăd aerul încurcat din momentul
în care ţi-am luat de pe jos kipa. Cretinul de mine, n-am înţeles
că trădai. Războiul a fost pierdut fiindcă statul-major era plin
de evrei şi nu poţi fi şi evreu, şi german în acelaşi timp. Am fost
comandaţi de trădători. Erau în toate taberele, în toate ţările
din ăştia care nu cred în nimic fiindcă sunt evrei. Şi joacă pe
toate fronturile şi profită de toţi fiindcă sunt evrei. Ne-au
219
infectat sângele şi naţiile. Evrei pe front, evrei în spatele fron
tului, care luau cu asalt administraţia şi politica şi care orga
nizau greve ale muniţiilor. Dar finanţele şi economia nu tot
evreieşti sunt? N u e nimic mai nobil decât să ai pământul tău.
S-au substituit la bursă şi în societăţile pe acţiuni. Bine jucat!
Ne-au subminat şi ne-au ros lumea fără ca noi să ne dăm
seama. Maeştri ai aparenţelor. Maeştri ai măştilor. Vai, Scho-
penhauer, iertare! Nu înţelegeam de ce ai scris că evreii sunt
„maeştri ai minciunii". Sunt cu două feţe, germani aparent,
evrei în fond. Iartă-mă, Nietzsche, iartă-mă, Wagner! N-am
sesizat amploarea perspicacităţii voastre... Antisemitismul
vostru ar fi trebuit să mă ilumineze. In loc de asta, m-am ferit
de ura voastră, care mi se părea eterogenă. Iertare! Eram eu însumi
infectat de cultura evreiască, de universalism, de examinarea
critică. Au devitalizat inteligenţa germană, făcând din noi un
popor de profesori severi, de erudiţi tămâiaţi prin toată lumea.
Câtă făţărnicie! Ce capcană! Adevărata educaţie trebuie să fie
cea a forţei şi a voinţei! Vai, colonele Repington, deşi ai fost ofi
ţer englez, nu greşeai când declarai prin ziare: „Din trei nemţi
unul e trădător." Ai dreptate. Un trădător şi doi imbecili. Un
evreu şi doi naivi fraieriţi, împachetaţi în foi de viţă, unşi la bot
cu cultură evreiască. Numai că, de-acum, aici sunt. Cu cre-
dinţa-n mine. Le voi arăta eu drumul cel bun. O să-mi întorc
torţa deasupra tranşeelor colcăind de şobolani, voi scoate la
lumină reţelele subterane care dau să ne înghită, iar noi nu reac
ţionăm. Până la urmă, înfrângerea se va dovedi un lucru bun
pentru Germania. O criză adevărată, care va scoate la lumina
zilei virusul până acum invizibil. Iartă-mă, Nietzsche! Iartă-mă,
Wagner! Iartă-mă, Schopenhauer! De-o sută de ori mi-aţi spus
ceea ce am aflat în seara aceasta ca revelaţie. Ca iluminare.
Degeaba ne previn medicii, tot ne mai speriem mai tare de
ciumă decât de tuberculoză. Fiindcă ciuma este spectaculoasă,
face ravagii, e rapidă, pe când tuberculoza e tăcută şi cronică.
Şi dintr-odată, omul stăpâneşte ciuma, pe când tuberculoza îl
stăpâneşte ea pe el. Această catastrofe era necesară. De acum,
microbii sunt demascaţi. Trebuie organizată vindecarea. Eu voi
220
fi medicul Germaniei. Şi voi eradica rasa evreiască. îi voi
denunţa, îi voi împiedica să se reproducă şi-i voi evacua undeva,
aiurea. Să se ducă să mânjească altceva, nu ce e german. N-am
să dau greş. Cred în misiunea mea. Din seara asta spun adio
lucrurilor călduţe. Fiindcă lucrurile călduţe, moderaţia sunt
şmecherii evreieşti. Voi lucra sistematic, la nivel uriaş şi fără
nuanţe. Ia să privim noi universul: e loc în el pentru spiritul
critic? Nu. Totul este condus de forţă. Luna se învârte în jurul
pământului fiindcă pământul este mai puternic. Pământul se
învârte în jurul soarelui fiindcă soarele este mai puternic. Atrac
ţia este domnia forţei. Omul nu se poate da la o parte din uni
vers. Aşa că voi merge drept înainte, Iară vreo slăbiciune. Asta
mi-e misiunea.
La ora opt, doctorul Forster a intrat în cameră, a tras per
delele şi l-a trezit pe cel ce dormea. Hitler a deschis ochii. A
urmărit razele care se strecurau dinspre lucarnă spre pat. Şi i-a
zâmbit doctorului Forster. Vedea.
Medicul a ieşit, s-a sprijinit de peretele coridorului, şi-a
scos carneţelul secret şi a trecut, satisfăcut, aceste trei cuvinte:
,Adolf Hitler: vindecat."
„Dragă Lucia,
Cum să-mi fi închipuit că revenirea la pace avea să fie atât
de dezamăgitoare? Timp de patru ani, sub foc în tranşee, la spi
tal alături de tine, mi-am economisit energia visând la După.
La acel D upă care ar fi venit după toate acele orori, la acel
După care ar fi justificat faptul că am pornit împotriva a toţi
şi a toate. Ei, şi acel După a sosit. Şi e crud. E gol. E dureros.
După ce l-am îngropat pe Bernstein, Neumann şi cu mine
ne-am întors la Viena. S-a dovedit insuportabil, aveam senzaţia
că suntem bătuţi în cuie, de vii, pe amintirile noastre. Bern
stein era peste tot, în atelierul pe care l-am recuperat, în ta
blourile pe care i le-am putut admira din nou, în cafenelele în
care intram împreună, la Academia de Arte Frumoase, unde
ni s-a cerut să ţinem o cuvântare prin care să-l elogiem pe
221
„valorosul nostru camarad mort în luptă“, de parcă noi pe
soldatul Bernstein doream să-l sărbătorim... Ne-am regăsit
lumea, însă e o restituire falsificată. Totul ne răneşte în Viena
lui 1919: splendoarea ei - de parcă nu ar fi fost afectată de răz
boi noul ei tineret - realizez că am împlinit treizeci de ani
xenofobia accentuată care te face să te temi de alte războaie,
nesfârşitele discuţii intelectuale de care nu mai am puterea să
fiu interesat după patru ani de barbarie.
De la moartea lui Bernstein, Neumann mă îngrijorează.
Pierderea prietenului nostru l-a afectat atât de tare, încât nervii
lui, zguduiţi, incapabili să suporte un asemenea şoc, i-au trans
format durerea în ură. La început a aruncat cuvinte grele îm
potriva războiului, comandamentului, doctorilor neputincioşi,
întorşi aici, şi-a îndreptat ura contra celor din spatele frontului,
celor care-au stat ascunşi, a profitorilor, a celor care-au avut tu
peul de a munci şi de a prospera, pe când Bernstein era trans
format în carne de tun. Când intrăm prin ateliere, când trecem
pe la negustorii de artă, nu găseşte decât cuvinte dure împotriva
acelor mâzgăleli „care nu valorează nici cât o schiţă a lui Bern-
stein“. Ieri a trebuit să-l ţin cu forţa fiindcă tocmai se pregătea
să-l omoare-n bătaie pe un colecţionar care a avut ghinionul
de a mărturisi că nu ştia cine a fost Bernstein. Uluit şi el de
accesul de violenţă, a căzut de acord cu mine că aşa nu mai
putea continua. De atunci, mi-a lăsat impresia că s-a potolit,
până când am realizat că a început să-şi folosească în alt scop
violenţa... dar despre asta o să-ţi povestesc ceva mai departe.
Mi s-a întâmplat ceva bizar. Am trăit o noapte extraordi
nară, asemănătoare cu cea petrecută alături de tine, din cămă
ruţa agonicilor.
întors în atelier, am constatat că mâna, ochiul, spiritul şi altele
ruginiseră. Ca un pianist întors din vacanţă, m-am apucat şi eu
de game: crochiuri rapide, naturi moarte, copii după maeştri.
Am tot stricat hârtie şi pânză pentru a-mi regăsi tehnica. în
fond, eram destul de bucuros că făceam acele lucrări ce aveau
drept destinaţie pubela, pentru că aşa evitam să mă gândesc la două
probleme majore ale picturii: stilul şi subiectul.
222
După cum ţi-am mai explicat, soră Lucia, sunt un pictor
care are mult talent, însă nici urmă de geniu. îmi lipseşte
unicitatea. Aceasta era problema de care mă izbeam în pragul
războiului: îmi dezvoltasem o mare abilitate tehnică fără a şti
deloc ce să fac cu ea. Un multimiliardar care nu avea nici cea
mai mică dorinţă de a cumpăra ceva. Un dicţionar de opt mii
de pagini care nu avea nimic de spus. Sigur, uneori exprimam
sentimente pe pânzele mele, dar sentimente convenţionale sub
formă convenţională.
într-o noapte, descurajat de sterila mea virtuozitate, m-am
lăsat să fac ce s-o nimeri. Am desenat la întâmplare, aducând
laolaltă elemente fără nici o legătură între ele, aşa cum face
imaginaţia noastră în timpul viselor. Era ceva amuzant, dar
însemna şi furie, furia de a o rupe cu perfecţiunea academică.
Am desenat o bună călugăriţă - poate că tu erai, soră Lucia -
care zbura în mijlocul unui stol de pescăruşi. Şi stolul acela
triunghiular de pescăruşi ataca o escadrilă de obuze negre şi
ameninţătoare. Dedesubt, era o plajă imensă, de un galben pai,
în timpul refluxului. Pe cer am aşezat stele-de-mare, iar pe
nisip stelele cerului. Pe plajă am adăugat câteva stânci, unele
necolţuroase şi onctuoase, care, sub cărbunele meu, se trans
formau în femei goale, unele lascive, oferindu-se, altele în
cuplu, făcând dragoste. Nu înţelegeam nimic din ce făceam,
însă mă bucuram ca un puştan care joacă o festă cuiva. Apoi,
din pietre, am făcut să apară nişte foci minuscule, nişte bebe
luşi de focă cu ochi mari, expresivi, mici fiinţe albe, rotunjoare
şi emoţionante pe care nu aş şti să le descriu altfel decât prin
cuvântul „drăgălaşe". Imediat ce le-am împopoţonat şi cu ul
timul fir de mustaţă, am simţit nevoia de a le asasina. Da, m-ai
înţeles bine, soră, am luat culorile şi am început să găuresc cu
răni roşii tot ce îmi luase atâta timp să fac, adăugând chiar şi
băltoace de sânge. După care am pictat o girafă imensă. Nu
mă întreba de ce, fiindcă nu aş fi în stare să-ţi răspund. Să
spunem că tabloul avea nevoie de un element vertical, iar gi
rafa îndeplinea această funcţie. De altfel, nu am terminat-o, în
locul picioarelor desenând baza turnului Eiffel. Am simţit
223
nevoia să umplu colţul din dreapta sus şi, în locul unui astru,
am făcut un soare-orologiu, o creaţie monstruoasă şi hibridă,
care încălzea şi, totodată, indica ora cu ajutorul mai multor
cilindri, şuruburi, scripeţi, roţi dinţate, un mecanism a cărui
alcătuire m-a absorbit de parcă ar fi fost ceva vital.
Am realizat toate acestea cu pensulele cele mai fine, cu grijă
de maniac, ca-n pregătirea unei farse. Tabloul l-am numit încă
un pahar? sau Zgomotul care m-a făcu t insomniac. Pentru mo
ment, titlul m-a făcut să râd atât de tare pentru caraghioslâcul
lui imbecil, încât m-am hotărât să-l integrez în tablou, scriin-
du-1 cu litere mari în josul pânzei. Epuizat, dar satisfăcut, n-am
mai avut putere nici măcar să urc pentru a mă culca şi am ador
mit pe bancheta pe care altădată se aşezau modelele.
La trezire, l-am zărit pe Neumann, care examina pânza la
lumina zilei. M i s-a făcut teribil de ruşine şi m-am prefăcut că
dorm în continuare. Numai că Neumann nu se dădea dus, ci
9. rămas în faţa tabloului examinându-1, studiindu-1.
— Ştiu că e ridicol! i-am zis de la distanţă.
N u mi-a răspuns.
— M-a apucat şi pe mine aşa..., am încercat să mă justific.
L-am făcut doar ca să mă liniştesc, fără să mă gândesc. O să ia
Şi-ăsta drumul pubelelor, ca toate celelalte. Neumann, lasă ta
bloul şi nu mai face mişto de mine.
— Realizezi că e excelent?
Nu-ţi mai povestesc, soră Lucia, ce scandal a izbucnit între
noi. Am urlat unul la altul mai multe ceasuri, fiindcă nu reu
şeam să accept că luase în serios o eboşă executată într-o noapte
care nu mai ştiusem ce altceva să fac. N u suportam nici
admiraţia pe care o dovedea pentru ceva faţă de care nu depu
sesem nici un efort şi, prin urmare, dispreţul faţă de toate stră
daniile de rezultatul cărora eram uneori mândru. Cât despre
el, era indignat de orbirea mea.
— Cretinule, ai realizat prima ta operă originală şi refuzi
să te înţelegi pe tine însuţi? Tocmai ai dus la bun sfârşit o pic
tură freudiană, o lucrare care lasă inconştientul să se manifeste,
care funcţionează prin asociaţie liberă şi îţi exprimă sentimen-
224
tele într-un mod modern. Totul e reuşit: contrastul dintre stil -
academic, ca să nu-i zic „pompier" —şi poezia sălbatică, excen
trică; legătura titlului cu tabloul; apoi...
— Păi titlul nu-nseamnă nimic!
— Ce tot spui? încă un pahar? sau Zgomotul care m-afăcut
insomniac este limpede războiul în viziunea ta. Ai luptat în
Champagne, de unde paharul şi culoarea plajei... Zgomotul
care te-a făcut un insomniac este cel al obuzelor. Tabloul de
scrie oroarea pe care ţi-o provoacă războiul.
Incredibil. îmi explica totul, pe când eu eram convins că
nu răspunsesem decât unor pulsiuni incoerente. Analiza ceasul
industrial care mânca timpul oamenilor, girafa-turn Eiffel care
dovedea atracţia mea profundă pentru Franţa, lupta egală a
Binelui şi a Răului prin înfruntarea dintre păsări şi obuze etc.
Amuţeam pe măsură ce mă lumina ce făcusem.
A conchis:
— Până acum nu ai fost în stare să ajungi pictor fiindcă
ţi-ai închipuit că trebuie să ţii totul sub control. în noaptea asta
ai devenit pictor fiindcă, pentru întâia oară, ai lucrat liber. Ai
avut sentimentul incoerenţei, deşi pur şi simplu exprimai un
sens care te-a depăşit. Pentru mine, pictorul Adolf H. în noap
tea asta s-a născut.
Zguduit, n-am mai protestat şi m-am hotărât să mai încerc
o dată aventura. După câteva săptămâni, am fost nevoit să ad
mit că Neumann avusese dreptate. în sfârşit îmi găsisem dru
mul, fără să-mi fi dat seama, aproape din neatenţie.
Noaptea aceea deci m-a adus către o alta. Către noaptea
noastră, soră Lucia. în ambele cazuri, noaptea vindecării şi
noaptea creaţiei, nu am fost în stare să înţeleg ce mi se întâm
pla. De fiecare dată când mi se întâmplă ceva, trebuie ca alţii -
tu şi Neumann - să-mi explice despre ce a fost vorba. Şi cu
cât sunt mai răsfăţat, cu atât sunt mai nerecunoscător. N u reu
şesc să admit cu uşurinţă că Dumnezeu există sau că inspiraţia
poate sosi. Este adevărat că totul nu ţine decât de interpretare
şi că suntem liberi să decidem dacă o noapte a fost mistică sau
medicală, inspirată ori delirantă. Totuşi, întrucât Neumann
225
m-a convins în privinţa picturii mele, am hotărât, dragă soră
Lucia, că mă voi lăsa prin urmare convins de tine în privinţa
credinţei. Admit contribuţia celuilalt la formarea destinului
meu. Deocamdată, nu este vorba decât despre voinţă, lucru fra
gil, dar, cum spuneai în ultima ta scrisoare, sămânţa sfârşeşte
prin a deveni fruct.
Aceasta să fie bucuria de a ajunge pictorul care am visat
dintotdeauna să fiu? M-am retras în muncă fără a mai da aten
ţie celor ce mă înconjoară. în jurul lui Neumann se ţesea o
tragedie pe care aş mai fi putut-o opri şi pe care, din indife
renţă, nici măcar nu am observat-o. A fost nevoie ca ... Dar să
reiau povestea de la început.
Toate semnalele îmi fuseseră oferite, nu ar fi trebuit decât
să le interpretez, să fac legătura între ele, pentru a împiedica
inevitabilul. Şi Neumann traversa o perioadă dificilă pe plan
artistic. Spre deosebire de mine, era plin ochi de idei, dar îi
venea greu să le pună în practică. Era atins de viciul teoretic:
întreaga energie se orienta în direcţia concepţiei şi nu-i mai
rămânea şi pentru realizare. Lucrul acesta îl făcea strălucitor şi
stimulativ în conversaţie şi dezamăgitor atunci când îşi
prezenta unul dintre rarele desene. La întoarcerea la Viena, s-a
decis să se vindece de epuizările doctrinare pentru a se putea
lupta în sfârşit cu materia. Şi s-a închis la el în atelier.
într-o zi, când a acceptat să trec pe la el, am putut constata
dimensiunile dezastrului. Neumann făcuse doar Bernsteini, la
drept vorbind nişte sub-Bernsteini.
— N u ţi se pare genial? m-a întrebat cu o înfierbântare
suspectă.
— E ... uluitor.
— Uită-te la detaliul ăsta, din stânga. Ai putea jura că e
Bernstein.
— Aici ai dreptate, chiar ai zice că e un adevărat Bernstein.
A roşit de plăcere. Cum să-i fi explicat că ceea ce amândoi
admiram la Bernstein nu mai aveam cum admira şi la el? Cum
să-mi fi găsit curajul de a-i arăta că un detaliu de execuţie care-1
făcea pe Bernstein unic şi genial în cazul pânzei lui nu mai era
226
decât un palid manierism? Nu reuşeam să depăşesc obstacolul.
Cu siguranţă aş fi greşit. Dar poate că aş fi putut să-i mai
frânez căderea-n infern.
Neumann m-a întrebat dacă ar fi fost posibil să se mute în
camera lui Bernstein. Am fost de acord. După care s-a apucat
să scoată hainele lui Bernstein şi să le probeze în joacă. Lucru
care m-a mişcat. După care a început, serile, să iasă prin locuri
pe care nu le cunoşteam. în pofida faptului că vorbea doar în
şoaptă şi a discreţiei sale, tot auzeam uneori că se întorcea însoţit,
însă până dimineaţa persoana respectivă dispărea invariabil.
Câteva zile am fost nevoit să plec pentru a le vizita pe mă
tuşa Angela, pe sora şi pe nepoata mea. întorcându-mă mai
devreme decât prevăzusem, am intrat în atelier imprudent,
fără a mai bate la uşă, pentru a-i da prăjituri de la ţară, şi l-am
descoperit pe Neumann gol, mângâind un bărbat, gol şi el.
Culcaţi fiind amândoi, poziţia era lipsită de echivoc...
M-am bâlbâit, ba chiar cred că mi-am şi cerut scuze, după
care m-am dus să mă închid la mine în atelier. Totul devenea
limpede: Neumann se lua după Bernstein. Neputând ţine
doliu după prietenul nostru, s-a decis să-l facă să trăiască în el.
Când am rămas singuri, am observat că nici măcar nu se
jena de ceea ce descoperisem, din contră, surprinzându-1 în fla
grant delict de identitate bernsteiniană, îl confirmasem în pos
tura noii sale fiinţe. Exulta.
M-am dovedit foarte dur. Deşi nu spusesem nimic, timp
de mai multe săptămâni, pe jumătate din indiferenţă, pe jumă
tate din respect, de data aceasta l-am copleşit.
— Bernstein e mort. Nu-1 vei învia imitându-1. Ai apucat-o
pe-un drum greşit. Picturile tale nu au nici o valoare. Şi sunt con
vins că nici iubirile tale nu au vreo valoare, fiindcă eşti un bărbat
căruia-i plac femeile. Te minţi rău de tot pe rine însuţi. Şi pe mine.
Am senzaţia că mi-am pierdut doi prieteni, pe Bernstein în război
şi pe Neumann la-ntoarcere. Amândoi au dispărut.
Nu a protestat.
A rămas în stare de prostraţie. Apoi, după două ore de tă
cere, mi-a răspuns simplu că aveam dreptate.
227
Şi s-a întors la el în atelier.
Când am auzit un zgomot de scaun căzând, am înţeles pe
loc. Am spart uşa. Se spânzurase.
L-am luat în braţe, cum ai făcut si tu cu mine, soră Lucia,
şi i-am vorbit toată noaptea.
I-am spus că nu trebuia să-şi întoarcă amărăciunea împo
triva lui însuşi. Că, de acum, după acea încercare, o să-i dispară
tristeţea şi va trebui să-şi reia viaţa. I-am spus că nu avea decât
o singură cale de a supravieţui războiului, şi aceea era uitarea. Se
lăsase prins de trecut, de Bernstein, de grozăvie. Trebuie să pu
nem cruce tuturor acelor lucruri, cum am pus şi-n Champagne,
pe mormântul prietenului nostru, şi să trecem la altceva. Prin
uitare. Prin amnezie. Să ne-mbătăm cu noutate. Să ne ameţim
cu modernitate. Să nu mai privim niciodată în urmă. Pe Bern
stein abia de apucasem să-l cunoaştem. De război nu ne vom
mai aminti.
In zori, Neumann a izbucnit în lacrimi şi am ştiut că a câş
tigat. Vom pleca - vom fugi? - amândoi, chiar diseară şi pentru
totdeauna la Paris. Fireşte, şi Parisul era tot o idee a lui Bern
stein, însă numai o idee. Nici fantoma, nici amintirea lui nu
ne vor urmări. Neumann îşi va reveni. Iţi voi trimite noua mea
adresă imediat ce voi avea una.
Ironie a vieţii: de dimineaţă am terminat de gravat pe acea
placă comemorativă numele studenţilor morţi pe front, placă
ce va fi pusă în holul Academiei de Arte Frumoase. Am scris:
SA NE AMINTIM ÎNTOTDEAUNA. Diseară însă vom pleca
având altă deviză: să uităm pe veci.
Al tău Adolf H .“
228
revoluţionare ale Reichswehr-ului şi Freikorps veniseră să resta
bilească ordinea, condamnând principalii responsabili la moarte
şi pe ceilalţi la şaizeci de ani de închisoare.1
Hitler plutise luat de valul evenimentelor, având o singură
obsesie: să facă totul pentru a rămâne în armată. Astfel fusese
roşu, apoi alb, revoluţionar, apoi contrarevoluţionar, dând do
vadă de un oportunism coerent. Supravieţuise cu greu. De
două sau trei ori fusese obligat să ia cuvântul în public pentru
a-şi electriza combatanţii: ar fi trebuit să apere ideile social-
democrate şi, după cum îi era obiceiul, nu reuşise să reţină atenţia
auditoriului, fiind repede împins jos de pe scenă, umilit. La
revenirea la putere a dreptei, unica posibilitate de a rămâne în
armată era să devină „agent de propagandă11. Se înscrisese cu
moartea-n suflet, neavând altfel altceva de ales decât demobili
zarea, adică strada.
După episodul roşu, armata, prin persoana căpitanului
Mayr, şi-a stabilit, într-adevăr, ca prioritate reeducarea solda
ţilor, pentru a-i învăţa gândirea corectă: naţionalismul şi anti-
bolşevismul. Căpitanul Mayr a rechiziţionat nişte săli ale
Universităţii din Miinchen şi a încercat să formeze personali
tăţi capabile să-i îndoctrineze mai apoi şi pe ceilalţi. Deocam
dată îşi chema oamenii la cursuri de istorie politică şi de istorie
economică.
Totul plecase de la un simplu incident.
Istoricul Karl Alexander von Miiller, un bărbat uscat, cu o
barbă la fel de aristocratică precum numele pe care-1 purta,
tocmai îşi aduna dosarele, la încheierea unuia dintre cursurile
pe care le susţinea, şi se pregătea să părăsească amfiteatrul, când
a remarcat o agitaţie neobişnuită.
Mai multă lume se adunase în jurul unuia dintre învăţăcei,
unul mai în vârstă, slăbănog şi insignifiant, al cărui nume
Miiller nu şi-l amintea, dar care-i atrăgea de fiecare dată atenţia
229
cu mutra lui de biet câine rătăcit, obosit, gata să urmeze pri
mul stăpân ce i-ar fi promis un blid de mâncare.
Acesta se transformase pe neaşteptate. Vorbea cu voce joasă
şi guturală, se indigna şi toată lumea-1 asculta. Alexander von
Miiller s-a apropiat. Fără să-şi dea seama, a început şi el să-l
asculte.
Bărbatul acela dovedea darul bizar de a-şi forţa auditoriul
să ciulească urechea şi să-i împărtăşească emoţiile. Suferise o
veritabilă metamorfoză. Ochii lui de timid, de un albastru spă
lăcit, de obicei plecaţi în pământ, se deschideau, ajungeau la
un albastru mistic, părând să descifreze în depărtare, la orizont,
adevăruri pe care numai el le percepea şi pe care numai vocea
lui le-ar fi putut dezvălui ulterior, cu putere. Bărbatul vorbea
ca un profet, ca un inspirat. Părea constrâns, în pofida lipsei
lui de chef, să spună ce avea de spus, constrâns de onestitate,
devotat, deşi ar fi preferat să tacă. Trupul îi suferea, sfâşiat, luat
pe sus, zguduit de violenţa revelaţiilor care-1 străbăteau, deve
nind trup de sfânt, trup stigmatizat. Şi gâtul dădea impresia
că nu va rezista până la finalul mesajului pe care trebuia să-l
elibereze. Ce dovadă mai eficientă de bună credinţă? şi-a zis
Karl Alexander von Miiller ca un expert ce se afla. Cum să con
vingi mai bine că ai dreptate, dacă nu arătând că stai să mori
pentru adevărul tău? Oratorul avea ceva de martir. Ardea. Se
consuma pentru a mărturisi. Şi totuşi, avea o energie continuă,
explozivă, bubuitoare, care iradia din el, ba chiar aveai senzaţia
că energia aceea creştea pe măsură ce omul vorbea. După care
aceeaşi energie se transmitea celor de faţă.
Karl Alexander von Miiller s-a surprins aprobându-1, odată
cu ceilalţi. Şi a chicotit pe dinăuntru. „Uite un adevărat orator
popular."
După care, contagiat şi el, şi-a pierdut distanţarea critică şi
s-a pus să aprobe din cap de fiecare dată când insul repeta
hotărât o nouă idee. Ansamblul constituia o diatribă virulentă
împotriva evreilor, pe care bărbatul îi detesta, pe care-i acuza de
tot răul posibil, pe care voia să-i alunge din Germania.
230
Un gând l-a sedus pe Karl Alexander von Miiller. Studen
tul îi asigura pe toţi că antisemitismul lui, de dată recentă, nu
se baza pe emoţie, ci pe fapte, făcând distincţia între antise
mitismul afectiv, care duce la pogromuri şi la alte violenţe ine
ficiente, şi antisemitismul lui, unul „raţional", care viza eradicarea
evreilor de pe teritoriul german. Alături de el, te simţeai în
dreptăţit să fii antisemit, fiindcă antisemitismul devenea o ati
tudine obiectivă, ştiinţifică, modernă.
Deodată, Karl Alexander von Miiller s-a scuturat pentru a
alunga asemenea gânduri, doar era absurd! Insul anunţa, la
drept vorbind, ceva mai rău decât un pogrom, lansa un apel
la o violenţă inimaginabilă şi până şi el, Karl Alexander von
Miiller, profesor universitar, fusese cât pe ce să cadă în capcană
din cauza acelei retorici. „Hotărât lucru, e un om remarcabil."
A alergat în biroul directorial, l-a adus în sală pe căpitanul
Mayr şi l-a invitat să asiste la scena în desfăşurare.
— Formidabil, aveţi dreptate, a mormăit Mayr.
— Cine e? a întrebat Miiller.
— Caporalul Hitler din regimentul List.
C a bun cunoscător al problemei, Mayr admira spectacolul
cu ochii pe jumătate închişi, ca un motan gras şi satisfăcut.
— Are tot ce trebuie. Clanţă. Vehemenţă. îl vom folosi.
Când grupul s-a risipit, s-au apropiat de caporalul Hitler.
— Sunteţi un orator înnăscut, i-a spus Mayr.
— Eu? Păi...
Hitler a dat să protesteze, să le declare că nu fusese nici
odată în stare să vorbească în public, dar s-a abţinut amintin-
du-şi în ultimul moment că supravieţuirea lui depindea de
contractul cu şcoala.
— Bravo, a adăugat Karl Alexander von Miiller. Stăpânire
a discursului. Ruperi de ritm. înflăcărare. Impetuozitate. îm
părtăşire a emoţiilor. Deja sunteţi un profesionist extraordinar.
Hitler ar fi vrut iarăşi să precizeze că doar intervenise spon
tan, atunci când unul dintre studenţi, la încheierea cursului,
luase apărarea unui evreu şi că, ei bine nu, asta nu putea suporta.
231
— Vă angajăm ca ofiţer instructor pentru reeducarea mo
rală a armatei. începeţi de săptămâna viitoare. Felicitări.
— Felicitări.
I-au strâns mâna şi s-au îndepărtat.
Hitler i-a privit plecând, cu inima bătându-i puternic în
piept. Până la urmă, avusese dreptate! întotdeauna crezuse că
ştia să vorbească şi că-şi putea împărtăşi convingerile mulţimii,
dar până în clipa aceea ceva îl împiedicase să acceadă la el în
suşi, ceva îl oprea pe neaşteptate, îl reţinea, îl făcea ridicol şi prea
puţin convingător. Astăzi, rezistenţa aceea se risipise. îşi expri
mase oroarea faţă de evrei şi setea de răzbunare după înfrân
gerea umilitoare. Astăzi, în sfârşit, devenise bărbatul care visase
să fie. Ura îi oferise darul elocinţei.
D IC T A T O R U L V IR G IN
„Demisionez.
Aţi mers împotriva dorinţelor militanţilor, punând destinul
partidului muncitoresc naţional-socialist în mâinile unui om
ale cărui idei sunt incompatibile. Nu mai am cum să aparţin
unei asemenea mişcări. Plecarea mea este irevocabilă.
Adolf Hitler.“
235
— Vă atrag atenţia că deja am făcut-o. I-am propus de două
ori funcţia.
)
236
mată, care-i purta sus stindardele. Hitler era mai ales mândru
de simbolul nazist, ultima lui ispită artistică: svastica neagră
în cerc alb, pe fond roşu, spre a-i atrage şi pe cei de stânga.
— H eil Hitler! Trăiască comandantul!
Cunoştea toate lucrurile rele pe care le afirmau despre el
politicienii şi jurnaliştii: agitator, minte înfierbântată, efemeră
celebritate de provincie, caporal necioplit, lipsit de statura unui
şef de stat. El, care era prompt în a insulta cancelari şi miniştri,
el, a cărui limbă de viperă ucidea cu discursul tot soiul de ofi
cialităţi, suportase la început foarte greu să fie tratat la fel. Cri-
ticile îi răniseră carnea egoului nou născut, dar deja lipsit de
măsură. Considerase o necuviinţă ca „oamenii serioşi" să nu-i
cadă în genunchi odată cu mulţimea, o nedreptate ca glumele
proaste să fie egale cu succesele. După care a sesizat ce avantaje
putea obţine din respectiva subclasare: dacă nu era observat
sosind, lumea nu se va mai feri prea tare de el. Centriştii şi
dreapta tradiţională îşi închipuie că au scăpat de mine, facân-
du-mâfanatic, or eu nu suntfanatic. în schimb, e în interesul meu
să mă creadă aşa. Cadrele mişcării noastre mă consideră moale
şi ezitant în fa ţa anumitor decizii, ceea ce îmi permite sâ-i stâr
nescpe unii împotriva altora fără să-şi dea seama. Toate nimicu
rile astea sunt atât de convinse de importanţa lor, încât nici măcar
o clipă nule dă prin cap că-i manevrez ca pe nişte marionete. Ştiu
bine ce pasiuni nesănătoase îi pun în mişcare. Să ţinteşti la bază
înseamnă să ţinteşti bine.
Hitler înţelesese ceva ce nu va spune niciodată nimănui: se
adresa doar sentimentelor negative ale mulţimii. îi trezea furia,
ura, ranchiuna, decepţiile, umilinţele. Şi era uşor, fiindcă mai
întâi în el le descoperea. Oamenii îl idolatrizau fiindcă se
exprima cu inima, dar nu observaseră că era vorba numai de
spre partea întunecată a inimii.
Hitler descoperise secretul din propria experienţă.
Pentru prima oară se punea problema de a uni doi tineri
fericiţi. Hitler nu se pregătise cu nimic, contând, ca de obicei,
pe improvizaţie: la masa de nuntă, ridicase paharul şi începuse
să se bâlbâie. Cum ştia că se încălzea greu, nu s-a îngrijorat.
237
Numai că au trecut câteva minute şi nu s-a întâmplat nimic în
afară, poate, de o jenă împovărătoare însoţită de sentimentul im
posturii. A ieşit din încurcătură intonând un cântec vienez şi
convingându-i cu greu pe convivii dezamăgiţi să cânte odată cu
el. S-a aşezat încremenit. Să-şi fi pierdut harul? A doua zi, neliniş
tit, s-a agăţat de un pretext oarecare, la întâlnirea comitetului,
pentru a lua cuvântul şi a se lansa într-o nesfârşită diatribă. Uf,
harul revenise! Nu fusese vorba decât despre o pană de moment.
A doua oară i-a permis să înţeleagă ce i se întâmpla. I se ce
ruse să facă un elogiu funebru. Mortul era un viteaz despre
care nu putea vorbi decât de bine, lucru care l-a amuţit iar pe
Hitler, aşa că s-a prefăcut că se simte rău pentru a scăpa de sar
cină. Pentru a se putea desfăşura, harul lui avea nevoie de emo
ţii agresive.
Deşi un sangvin, Hitler se analizase la rece. Trecând prin
respectivele experienţe, înţelesese cum îi acţiona carisma: râcâ-
ind ranchiunele, rupând cojile, făcând să sângereze cicatricile,
pentru ca apoi să propună soluţii elementare, simplismul so
luţiei trebuind să fie direct proporţional cu durerea provocată.
Nu trebuia nimic rafinat. Ci denumit. Era nevoie să fie arătaţi
cu degetul ţapii ispăşitori: evreul, Franţa, Marea Britanie, re
publica, bolşevismul. Uneori, ţapii ispăşitori puteau fi aduşi la
un loc pentru a obţine un efect superior: astfel, evreul şi bol
şevismul, transformaţi în iudeo-bolşevic, asigurau superbe acla
maţii finale, buchetul optim fiind obţinut din amalgamul
evreu-bolşevic-republican. Bineînţeles, în ultima clipă ura tre
buia înlocuită cu o valoare ardentă, în aşa fel încât participanţii
să se poată simţi investiţi şi să răspândească un discurs optimist
către exterior. Hitler se întorcea atunci la Germania, cu care
îşi începuse discursul şi cu care-1 închidea, ca o concluzie, lă
sând astfel impresia că despre altceva nici nu vorbise.
H eil H itler! Uraaa! Pleca de la tribună înainte de a fi scăzut
intensitatea aplauzelor, îşi punea impermeabilul, lăsându-se
felicitat de câţiva subalterni, o lua repede pe la ieşirea artiştilor,
se arunca în maşină şi făcea semn şoferului să demareze.
238
Distrat, privea Miinchenul întrebându-se dacă cei din sală
mai băteau încă din palme, în speranţa că el se va întoarce pe
scenă. Ofta melancolic. De fiecare dată dispărea, lăsându-şi
auditoriul înfometat de cuvintele lui, doar acesta era însuşi prin
cipiul seducţiei. întârzierile şi plecările precipitate contribuiau
tot atât de mult la construirea legendei Iui cât discursurile.
— Paul, mergem la doamna Hofmann.
Avea dreptul la puţină odihnă după agitaţia din ultimele zile.
încă o dată primise dovada că Providenţa avea grijă de el. Eve
nimentele merseseră în favoarea lui: furiile, îmbufnările, demi
sia îi aduseseră preşedinţia şi puterea absolută în partid. Fireşte,
şi le dorise, dar nu calculase nimic, acţionase mai degrabă la su
părare, riscând totul. Duşmanii lui urmau să creadă că era un
strateg fără pereche. De acum ştia că, orice-ar fi fost să fie, tre
buia să se conducă după propriile impulsuri, fie ele şi pericu
loase. Ceva venit din ceruri îl recompensa şi-i confirma statutul
de fiu preferat.
Pneurile au scârţâit pe pietriş. Hitler s-a dus să sune la uşa
casei mari, burgheze, cu ferestrele împodobite milităreşte cu
ghivece de flori.
— Dolfi! Nu-mi vine să cred!
Hitler i-a sărutat mâna domnişoarei Carola Hofmann,
sarcină periculoasă, căci trebuia ţintit unicul loc al pielii neaco
perit de inele tăioase sau brăţări prea largi şi prea grele.
— Am făcut prăjituri.
Carola Hofmann zornăia şi strălucea privindu-şi protejatul.
De când intrase în politică, Hitler avea mai multe „mame",
femei coapte care-1 admirau şi-l susţineau financiar, impresio
nate de contrastul dintre puternicul orator şi bărbatul timid
în viaţa privată, stângaci, de o politeţe artificială, plină de afec
tare vieneză. Fiecare şi-l închipuia tulburat de prezenţa ei, con
siderând bărbatul tânăr şi promiţător drept un amant cast,
idealist, dornic ca o femeie să-i fie alături. Nici una n-ar fi bă
nuit că, de fapt, în ele căuta mai mult mame decât amante.
Dintre toate protectoarele, Carola Hofmann, văduva unui
director de şcoală, era preferata lui. îşi punea casa la dispoziţia
239
adunărilor partidului şi, mai ales, când venea numai el, îi pre
gătea cele mai vanilate şi mai caramelizate ştrudele cu mere,
struguri şi prune uscate din întreaga Bavarie.
— Ei, i-ai cuminţit pe puştii aceia îndărătnici? l-a întrebat
Carola, care păstrase de la soţul ei liniştitorul limbaj profesoral.
— Pe deplin, i-a răspuns Hitler cu gura plină.
Femeia l-a aprobat din cap, de parcă tocmai i-ar fi adus car
netul de note cu rezultate excelente. Gâtul bătrân se încovoia
periculos sub greutatea capului şi, mai ales, a unui coc mare cât
o oală de noapte, un coc dintr-o coadă-mpletită, puţin ondu
lat şi sclipitor ca dat cu briantină, un soi de cască permanentă
care inspira respect şi înfricoşare.
— Care va fi următoarea etapă? Ba da, ba da, ia, pentru dne
l-am făcut, dragă Dolfi. Aşadar, care va fi următoarea etapă?
— Transformarea secţiunii de gimnastică în secţiune de
asalt. Avem nevoie de o organizaţie paramilitară.
— Foarte bine. Va trebui chemat pocitul de Rohm.
Carola Hofmann nu-i zicea căpitanului Rohm decât „poci
tul de Rohm", din cauza faptului că fusese desfigurat de obuze.
Aici, obiceiul cerea ca Hitler să protesteze:
— Carola, a fost rănit pe front, slujind Germania!
— Da, ştiu, dar, sunt convinsă că ar fi fost urât şi fără rană.
— E un patriot viteaz.
— Da, d a ... dar băiatul ăsta are ceva...
Hitler a atacat cea de-a treia prăjitură, considerând că l-a
apărat suficient pe Rohm. Ar fi putut spune de-a dreptul ce o
deranja pe Carola: Rohm era alergic la femei. în nostalgia
frontului, în cultul lui pentru eroism, în adoraţia pentru comu
nitatea virilă, Rohm găsea modalitatea de a-şi exprima dorinţele
deviante pentru masculi. D e când descoperise asta, Hitler
hotărâse să-l folosească fără nici o ruşine pe acel gură-mare
care avea stocuri de arme şi ştia să comande soldaţii, întrucât,
ştiindu-i secretul, aprecia că avea întreaga putere asupra lui.
— Când e planificat puciul?
„Puci“ ajunsese unul dintre cuvintele preferate ale Carolei,
deşi îi punea probleme insolubile legate de proteză, făcând-o
240
uneori să ameninţe cu desprinderea. Se părea însă că pericolul
o atrăgea pe curajoasa bătrână, fiindcă multiplica ocaziile în
care să pronunţe acele consoane explozive.
— Cât mai curând cu putinţă, Carola. Sunt nerăbdător.
Nerăbdător pentru Germania.
— Bun băiat, bun băiat, s-a alintat ea.
în acelaşi timp, militanţii nazişti se răspândeau prin Mun-
chen, abia venindu-şi în fire după discursul scânteietor al şefu
lui lor, întrebându-se pe unde şi-o fi odihnind geniul.
Oratorul trecea la al cincilea strudel, iar Carola Hofmann
îl privea impresionată până la lacrimi.
— Poate c-ar mai trebui puţină smântână?
241
A dolf şi Neumann au constatat că într-adevăr era mi
nusculă. Fermecătoare, rotunjoară, bine proporţionată, dar
minusculă.
— Da, a continuat fata, până mai ieri am tot sperat într-un
puseu de creştere, fiindcă m-am săturat să privesc oamenii
direct în nări.
Şi-a suflat din nou şuviţa, care s-a ridicat şi a căzut la loc.
— Nu-i nimic de făcut. Mi-am dorit să ajung o ditai iapa,
dar n-o să fiu decât o prepeliţă mititică.
— Lucru fermecător, i-a răspuns sincer Adolf, zâmbindu-i.
— Da, fermecător... Sunt minionă, bine făcută, bine ro
tunjită, finisată cumsecade prin toate locurile, nimic de zis,
problema mea este cu caracterul! Mda, aş fi vrut să fiu înaltă
ca să fiu rece, dispreţuitoare, snoabă, genul care aduce la exas
perare bărbaţii fără să scoată o vorbă. Acum, ţinând cont de ga
barit, trebuie să rezolv lucrurile arătându-mă veselă, pusă pe
poante, sclipitoare, fată bună, ce să mai vorbim! Ar fi fost mai
puţin obositor dac-aş fi fost o ticăloasă. Doar că mi-ar fi trebuit
fizicul cuvenit.
Cei doi bărbaţi au izbucnit în râs.
— E adevărat, Greta Garbo, de exemplu, a continuat furi
oasă Ora-unsprezece-treizeci, poate c-o fi idioată ca o stridie,
poate că de fapt doarme cu ochii deschişi când crezi că se uită
la tine, poate cască de plictiseală mai des decât zâmbeşte, dar
nimănui nu-i pasă! Nu. I se acordă credit fiindcă este înaltă.
Şi eu sunt o leneşă şi mi-ar plăcea să fiu o uriaşă. Aşa că ieri
mi-am zis: „Fata mea, în nici un caz n-o să mai iei tu cincizeci
de centimetri la douăzeci de ani. Dac-o să tot speri chestia asta
stând la cratiţă, nu doar c-o să rămâi piticoată, dar o să te şi
prosteşti. Ia stai tu de vorbă cu cei doi friţi.“
Adolf şi Neumann s-au uitat unul la altul pe jumătate intri
gaţi, pe jumătate amuzaţi. N u reuşeau să-şi închipuie cam ce
rol ar fi putut juca în mintea...
— Deci cum te cheamă?
— Ora-unsprezece-treizeci. Hai că m-am prins: v-a deran
jat că v-am zis friţi? Pentru mine nu e ceva rău. Doar că zic eu
242
mereu aşa. „Friţ“ se pronunţă mai uşor, ca un nume de câine,
poate fi ceva afectuos, nu trebuie să-ţi rupi maxilarul ca să zici
„ger-man“. In sfârşit, mie aşa mi se pare.
Şi era vizibil că pentru ea numai asta conta. Considerând
că ambii bărbaţi au iertat-o, a ridicat o mână.
— Chelner!
Cel strigat, de la La Rotonde, s-a apropiat reticent.
— Chelner, un Chambery-Fraisette1.
Bărbatul a mormăit ceva neinteligibil şi a dispărut. Ora-un-
sprezece-treizeci a pufnit.
— îl apucă dracii acum, când îi dau ordine, după ce m-a fă
cut în toate felurile atâtea luni. Chiar aşa, faceţi voi cinste cu
cocktailul, nu? Fiindcă eu n-am bani.
Adolf i-a confirmat din ochi. Era fermecat de veselia lipsită
de ruşine a tinerei. îi venea greu să-şi desprindă privirea de la
sânii ei, fiindcă totul era minuscul la Ora-unsprezece-treizeci,
cu excepţia sânilor. O pereche de sâni magnifici, ridicaţi, ie
şind în evidenţă, agresivi dacă nu ar fi fost atât de rotunzi, pă
rând întinşi către mâna lui Adolf. Ora-unsprezece-treizeci
observase privirea fascinată a lui Adolf şi a clipit discret, semn
că aprecia omagiul.
— Dar cine sunteţi? a întrebat-o Neumann.
— Adică-mi vorbeşti cu dumneavoastră? Ca un caraliu?
Tresărise, rănită. I se părea o jignire, ca şi cum ar fi fost dată
la o parte ori i s-ar fi spus că era o urâtă.
— Bine. Cine eşti? a repetat blând Neumann.
— Noua voastră prietenă.
— Habar n-aveam că urmează să avem o nouă prietenă.
— De-asta am şi venit să vă zic.
Cei doi au izbucnit iarăşi în râs. Ora-unsprezece-treizeci
avea un mod irezistibil de a se afirma.
— Bine, a spus Adolf.
— De acord, a întărit Neumann.
243
— Vedeţi?! Atunci, hai să ciocnim!
Au facut-o, bând o înghiţitură zdravănă.
— Deci eşti noua noastră prietenă şi ce altceva? a întrebat-o
Adolf făcând eforturi să-şi dezlipească ochii de sânii ei.
— Şi mai sunt şi femeia vieţii tale.
O delicioasă stupoare l-a copleşit pe Adolf. Fata declarase
enormitatea cu o asemenea siguranţă de sine, încât simţea că
avea dreptate. Cât de deplasată şi de neobişnuită era, fraza se
impunea ca lumina aprinsă într-o încăpere întunecată, reve
lând o intimitate străveche, viitoare, ceva care nu cerea decât să
fie spus pentru a fi şi care, de acum, chiar exista răvăşitor, un
adevărat elan.
A dolf a rezistat puţin, de formă:
— P ăi... p ă i... nici măcar nu ne cunoaştem.
— Las’ că e mai bine-aşa: o să ne recunoaştem noi.
Descărcarea electrică a evidentei i-a scuturat lui Adolf urne-
>
rii şi ceafa.
S-a uitat la Ora-unsprezece-treizeci. Şi ea la el. Ziua era fru
moasă, cerul albastru, soarele împroşca trotuarele pe care oa
menii alunecau pentru a scăpa de razele lui, aerul avea ceva
mineral, încremenit, de cuarţ, dar se respira fără greutate.
Adolf şi Ora-unsprezece-treizeci nu se mai scăpau din ochi.
Pentru întâia oară, Adolf avea senzaţia că era centrul univer
sului. Pământul, oamenii, norii, tramvaiele, stelele, toate se în
vârteau în jurul lui.
— Incredibil, nu-i aşa? a zis Ora-unsprezece-treizeci.
— Ce? a întrebat Adolf, dintr-odată neliniştit.
— Să simţi ceea ce simţim tu si cu mine. Păi, nu?
— Ba da.
Aşadar, nu înnebunise. Şi ea simţea exact ca el. Sau îi cu
prinsese pe amândoi aceeaşi nebunie. Iar nebunia devenea regu
lă şi nu mai conta ce credeau ceilalţi!
Şi-a întins palmele deschise pe masă. Mâinile ei mici i-au ve
nit firesc în întâmpinare. Totul se potrivea. Degetele lui i le-au
acoperit până la încheieturile pumnilor grăsuţi. Presimţea cât
de bine aveau să se înţeleagă în p a t...
244
Au deschis gura în acelaşi timp, de parcă s-ar fi sărutat. Ea
frisona.
Din colţul ochilor a remarcat privirea ironică a lui Neu-
mann. Jenat, s-a străduit să coboare pe teritoriul greu al bana
lităţii.
>
245
— Incredibil, nu? Şi la mine e la fel. Fir-ar, am spart farfurii
colo, dincolo de uşă, gândindu-mă la tine.
A privit-o încercând să o descopere, să-şi facă o părere obiec
tivă despre ea, s-o închidă în rama unui tablou, dar nu a reuşit.
Ii scăpa.
— Mergem? l-a întrebat.
— Unde?
— N u ştiu.
— Bine.
S-au ridicat. Mâna lui Adolf s-a potrivit perfect pe umărul
Orei-unsprezece-treizeci, de la bun început la înălţimea cuve
nită, fără încordare, fără oboseală de nici un fel, adevărată pre
destinare.
— N u ştiu unde mergem, a şoptit el, dar ce e sigur e că
acolo mergem.
Ea s-a cutremurat şi au ţâşnit amândoi în stradă de parcă s-ar
fi aruncat în apă.
Faţadele înalte, de ipsos, ale bulevardului Montparnasse şi
copacii luaseră poziţia de drepţi în faţa cuplului, asigurându-i
garda de onoare. Polenul zbura pe deasupra cortegiului, în
sunet dezlănţuit de clopote, Parisul improviza un aer sărbă
toresc, iar copiii dansau prin faţa băncilor.
— Ar fi bine să nu ne culcăm chiar imediat, a zis Ora-un-
sprezece-treizeci, aşa vom putea să ne amintim şi că a existat
un moment „dinainte".
— Da, aşa ar fi bine.
— Măcar o oră sau două putem să mai aşteptăm, nu?
— Da, bineînţeles, a aprobat-o Adolf, căruia, dintr-odată, o
oră sau două i s-au părut un timp nesfârşit.
Ora-unsprezece-treizeci a suspinat uşurată, copilăreşte
aproape, lucru surprinzător pentru o fată care părea atât de lip
sită de prejudecăţi. Adolf a tras concluzia că-şi dorea ca po
vestea lor să nu semene cu altele pe care le trăise.
— De unde eşti? Din Paris?
— Aproape. Din Lisieux.
246
A dolf a zâmbit gândindu-se că dacă Ora-unsprezece-trei-
zeci, cu părul ei tuns castron, cu pălăria, cu rochia ei mulată
care lăsa să i se vadă picioarele, părea atât de pariziană, lucrul
acesta se întâmpla tocmai fiindcă nu era, în schimb se îm
brăcase în uniforma oraşului.
— Pe unde vine Lisieux?
— E un sat din Normandia. Unde se produc unt, brânză
şi sfinţi. Cum ar veni, n-aveam ce face pe-acolo. Aşa că, la pai
sprezece ani, am venit la Paris.
A privit-o tandru: ai fi putut crede că abia acum avea pai
sprezece ani, atât de proaspătă-i era pielea, de tânără, născută
abia ieri, abia de dimineaţă întinsă pe oase.
— Şi-am avut tot soiul de slujbe. Cel mai mult am fost sal
vatoare de suflete.
— Salvatoare de suflete?
Adolf s-a oprit. N u şi-o imagina pe Ora-unsprezece-treizeci
călugăriţă, ocupată cu salvarea sufletelor.
— N u te-nţeleg. Fizicul tău e făcut mai degrabă pentru ră
tăcirea sufletelor, nu pentru salvarea lor.
Ora-unsprezece-treizeci şi-a dat capul pe spate şi a izbuc
nit într-un râs homeric, cu gura căscată, cutremurându-se, de
parc-ar fi înghiţit o sabie. Adolf s-a uitat la ea împărţit între
dorinţa de a o muşca, fiindcă îşi râdea de el, şi aceea de a face
dragoste, fiindcă indecenţa râsului o făcea încă şi mai de dorit.
S-a sprijinit de el pentru a-şi veni în fire.
— Salvarea de suflete ţine de cizmărie, friţule-nalt. Sufletul
este acea parte a tălpii pe care o poţi recupera şi folosi la alte
încălţări.
S-a uitat la el de jos în sus.
— Sigur e că trebuie să fii sărac şi francez ca să ştii chestia
asta.
— Ei, da, a spus Adolf, eu sunt sărac, dar neamţ.
— Las’ că merge şi-aşa. Oricum, nici eu nu sunt Rothschild.
Dar am găsit o şmecherie care o să mă îmbogăţească.
— Zău? Ş i... care e asta?
247
— Doar nu crezi c-o să-ţi spun secretele mele chiar aşa? O
să le afli dac-o să meriţi.
— Şi cu băieţii?
— Ce e cu băieţii?
— Ai avut mulţi de când eşti la Paris?
— începând de la ce număr mă accepţi?
— Oricum te-accept.
I-a sărit de gât şi l-a sărutat.
— Doi? Trei? Zece? Douăzeci? a insistat el.
— N u sunt bună la calculele facute-n minte.
— Dar te-ai îndrăgostit de multe ori?
— Ei nu, asta nu! Niciodată!
A reacţionat indignată, jignită că s-ar fi putut crede despre
ea că are o inimă atât de uşuratică. Adolf a fost uluit de acest gen
neobişnuit de virtute care se definea prin inimă, nu prin sex.
— Abia aştept să-ţi văd tablourile, i-a spus. De un an tot
aud clienţii restaurantului vorbind despre ele.
— Se vorbeşte mai mult decât se cumpără.
— Aşa merg lucrurile. în zece ani o să le vinzi de douăzeci
de ori mai scump.
Adolf ar fi vrut să-i răspundă „de unde să ştii tu?“, dar şi-a
păstrat pentru el cuvintele, întrucât, era evident, ea chiar ştia.
Bănuia că mai lucrase cu nişte pictori.
— Ai pozat ca model până acum?
— Eu? Nu. De ce?
— Fiindcă eşti frumoasă şi munceşti în Montparnasse. Toţi
pictorii trec pe la La Rotonde.
— Aşa e, dar de aici şi până la a mă observa... Ce, tu mi-ai
dat atenţie? M-ai rugat să-ţi pozez?
Adolf a lăsat nasul în pământ, înciudat că nu o remarcase
mai devreme pe Ora-unsprezece-treizeci.
— în orice caz, a adăugat veselă, n-am deloc chef să fiu
pictată aşa mică cum sunt, vreau să fiu pictată înaltă ca o uri
aşă. Or, cum majoritatea pictorilor m-ar desena cum mă văd,
nu cum aş vrea eu, n-ar merita deranjul.
248
— Mi s-a părut, ascultându-te, că te pricepi un pic la lu
mea artistică.
— Normal! Doar am urmat cursuri. Şi eu pictez.
Adolf a izbucnit în râs. Nu-şi putea imagina bucăţica aceea
de femeie în spatele şevaletului, exercitând arta atât de ingrată.
Ora-unsprezece-treizeci l-a privit oripilată. Cum i-a obser
vat chipul abătut, şi-a înfrânat hohotele.
Lividă, Ora-unsprezece-treizeci şi-a strâns pumnii pentru
a se abţine să-l plesnească.
— Cretinule! Amărât fiţos! Adică eu te anunţ că sunt picto
riţă, şi tu crăpi de râs? Am râs eu de unghiile tale pline de toate
culorile şi de părul slinos de ulei?
— Nu, nu, linişteşte-te... A m ... am ... am vrut să zic că...
Am fost surprins... fiindcă cele câteva pictoriţe pe care le cu
nosc nu sunt atât de frumoase ca tine.
— Da, d a... Frumoasă egal idioată. Inteligentă egal nasoală.
— Iartă-mă. N u asta am vrut să spun. îmi pare rău c-am râs.
A fost o idioţenie din partea mea.
— Dacă e vorba de idioţenie, ţi-a reuşit. în sfârşit, se ştie
că nu e nevoie să fii prea inteligent ca să pictezi.
Adolf a rămas fără glas. Niciodată vreo femeie nu se arătase
atât de insolentă cu el şi lucrul acesta, departe de a-1 fi iritat, îl
excita... N u se plictisea deloc cu Ora-unsprezece-treizeci.
— De ce te cheamă Ora-unsprezece-treizeci?
— Uite altă întrebare idioată! Adolf, ba cazi, ba te târâi în
sus, o să te specializezi în infirmitatea mintală! Ia hai, respiră
liniştit, ai ceva ţinută, băiete. Te-am întrebat eu de ce te chea
mă Adolf? Nu.
— Mă cheamă Adolf fiindcă mama m-a botezat Adolf.
— Pe mine eu m-am botezat Ora-unsprezece-treizeci. Sunt
mama propriului meu nume.
— Şi-nainte?
— Primul meu nume? Dac-aş fi vrut să fie cunoscut, l-aş fi
păstrat.
— Totuşi, de ce Ora-unsprezece-treizeci?
— O să-nţelegi tu mai târziu de ce.
249
Fata fremăta.
— Te rog. Parcă spuseserăm că ne acordăm una sau două
ore. Cele două ore în care Adolf şi Ora-unsprezece-treizeci se
iubeau, dar încă nu făcuseră dragoste.
— Vino să-mi vezi picturile.
A luat-o de mână şi a tras-o în direcţia atelierului. Apoi,
brusc, s-a oprit.
— Sau să mergem să le vedem pe ale tale?
— Pe-ale mele? a îngăimat Ora-unsprezece-treizeci.
— Da. Haide, arată-mi-le.
Ora-unsprezece-treizeci şi-a tras mâna dintr-a lui Adolf şi
a început să ţipe la el.
— Hai că e prea tare! Acum un minut nici nu-ţi venea să
crezi că sunt pictoriţă şi-acum vrei să-mi vezi lucrările! Prea
te-nvârţi iute, cocoşel! D a’ nu sunt genul ăla de femeie! încă
n-am uitat jignirea...
După care a adăugat cu un firicel de glas:
— La drept vorbind, abia încep, am eu ideile mele, dar
aproape că n-am nimic ce să-ţi arăt.
Adolf a sărutat-o pe obraji şi fata a murmurat ca pentru ea:
— Păi aşa e, ce naiba, doar n-am decât douăzeci de ani.
Apoi şi-a ridicat privirea şi l-a întrebat înflăcărată:
— Chiar asa: tu câţi ani ai? De luni de zile mă-ntreb chestia
t »
asta.
— Treizeci şi unu.
Ea a fluierat admirativ.
— Treizeci şi unu. Ce excitant! Păi, dac-o să mă port cum
trebuie, o să te mai ţin în braţe şi când o să ai patruzeci?
— Deocamdată, încă n-am ajuns în braţele tale.
— Stai aşa! Deci te voi avea şi la patruzeci de ani. E foarte
important, înţelegi, fiindcă, pentru mine, abia la patruzeci de
ani bărbatul e cel mai frumos din viaţa lui.
— De unde ştii?
— Ştiu şi gata, 1-a-ntrerupt sec. Şi nu te mai plânge de ciu
dăţeniile mele, fiindcă află că am prietene de-o vârstă cu mine
cărora le-ai părea cam prea copt. Copt adică ofilit.
250
— Ofilit?!
— Fleşcăit, trecut rău, na! Căzut din pom, de nu mai me
rită să te-apleci după el.
A căzut pe gânduri şi şi-a suflat şuviţa, care, pe loc, i-a căzut
iarăşi în ochi.
— De ce nu-ţi tai şuviţa aia?
— Ce-are? Nu-ţi place?
— Ba da, ba d a ... îm i... îmi placi aşa cum eşti. Numai că
şuviţa mi se pare că te împiedică să vezi spre dreapta.
— Cine ţi-a zis? Şi de ce presupui că ţin să văd spre dreapta?
— Nimeni. Dar o tot sufli ca s-o dai la o parte.
— Şi de ce nu mi-ar plăcea mai mult s-o suflu decât să văd?
Chiar că eşti ciudat ca friţ ce te afli.
L-a privit cu atenţie.
— Ai nări frumoase. Mergem să-ţi vedem picturile?
Urcând scara care ducea la el, Adolf spera ca Neumann să
fi avut bunul-simţ de a lăsa liber apartamentul.
La intrare, pe jos, un bilet anunţa că în seara aceea Neu
mann avea să rămână la Brigitte, iubita lui din momentul res
pectiv, care fusese a lui Adolf cu câteva zile mai înainte, pentru
că deseori, cuceririle lui Adolf sfârşeau în braţele lui Neumann,
care era mai arătos decât Adolf, dar jalnic în materie de agăţat.
Ora-unsprezece-treizeci a recunoscut imediat, printre nu
meroasele pânze sprijinite de pereţi, pe cele pictate de Adolf.
Le-a contemplat o vreme cu ochii ei mici şi rotunzi larg des
chişi. Adolf i-a preţuit tăcerea. Pentru el nimic nu era mai
descurajator decât laudele imediate. Avea pretenţia că realizează
opere care cer timp pentru a-şi face efectul asupra spiritului şi
nu considera că merita complimente precum: „Ce drăguţ! Ce
interesant! Ce frumuseţe!1', epitete superficiale împărţite de
lumea mondenă când trecea în grabă printr-o expoziţie canină.
Or, Ora-unsprezece-treizeci nu doar că tăcea, dar nu-şi con
suma deloc repede plăcerea observaţiei. După ce a stat un ceas
şi jumătate pe vine, în faţa pânzelor, fără a pronunţa un singur
cuvânt, s-a întors spre Adolf şi a zis simplu:
251
— Sunt foarte fericită că le-am văzut.
S-a apropiat de el şi l-a privit cu şi mai multă admiraţie de
cât privise lucrările.
— Dacă-mi aduci un scăunel, o să te sărut.
— Pot să mă las eu mai jos!
— Da, dacă nu-ţi cer prea mult.
La contactul cu buzele fierbinţi, a avut senzaţia că se adăpa
de la un torent.
— Lasă perdelele, te rog.
— N-am.
— Atunci închide obloanele, Adolf, haide, fa şi tu ceva. în
seara asta avem curs de sculptură. Şi folosim mâinile, nu ochii.
— Da, dar vreau să văd.
— Ce nerăbdător! Şi mâine? Şi poimâine? Deci sculptură?
— De acord. Sculptură.
Noaptea a decurs de minune. în Ora-unsprezece-treizeci
era un amestec de îndrăzneală şi de timiditate care-1 făcea pe
Adolf, la rândul lui, când îndrăzneţ, când timid. Ora-unspre
zece-treizeci, spre deosebire de alte femei care trecuseră prin
acel pat, nu simula extazul. Dezbrăcându-se, nu-şi trăsese pe
ea rolul amantei gata să fie satisfăcută. Când îmbrăţişările lui
Adolf o enervau sau chiar îi făceau rău, nu se jena să i-o spună,
iar el, ghidat de nemaipomenita ei sinceritate, a ştiut să gă
sească de mai multe ori drumul plăcerii comune.
Dimineaţă, Adolf a privit-o dormind, ghemuită lângă el ca
un fetus, şi s-a înduioşat în faţa acelei tinereţi pe care somnul,
fără ştirea ei, o readucea în copilărie prin obrajii rotunzi, buzele
bosumflate, pleoapele fără un rid.
Primele raze ale zilei cădeau peste ei, confirmându-i albeaţa
orbitoare a pielii ei, care, în penumbra albastră ca apa oceanu
lui, din timpul nopţii, deja i se păruse un sidef viu şi fierbinte.
Nu a dorit s-o trezească îmbrăţişând-o, însă a simţit nevoia
de a o vedea din cap până-n picioare. Să o posede din ochi,
fără ca ea să ştie. Un viol tandru şi strict vizual. Un viol de
pictor. Recompensa pe care i-o aduceau zorii.
252
A ridicat cearceaful fără ca ea să se fi clintit, căci dormea
adânc. Şi ce a descoperit l-a uluit.
S-a ridicat şi s-a abţinut cu greu să nu ţipe, pe când lacrimile
li urcau în ochi.
S-a refugiat în fugă în closetul minuscul şi s-a aşezat, la în
ceput pentru a-şi stăpâni emoţia.
Aşa ceva nu şi-ar fi putut imagina.
Cearceaful era plin de sânge. Ora-unsprezece-treizeci îi dă
ruise virginitatea ei.
253
efect. Care declanşa dintr-odată valuri de plăcere. De altfel,
normal. Masa, fie ea şi formată din bărbaţi, era de genul
feminin, or a-i promite un soţ o exalta în cel mai mare grad
cu putinţă. îl chema deci, din suflet, pe acel bărbat uriaş pe care
însă nu-1 numea nicidecum, la care părea că şi el visa, jucând
rolul crainicului, al profeţilor, al lui Ioan Botezătorul, care, cu
picioarele în apa Iordanului, anunţa şi-l aştepta înflăcărat pe
Mesia.
După cum prevăzuse, unii dintre militanţii tineri au venit
să-i declare în particular convingerea lor: Hitler era el însuşi
Mântuitorul pe care-1 anunţase. N u Ioan Botezătorul era, ci
chiar Isus. Şi-a ascuns încântarea protestând. Ceea ce nu i-a
potolit pe tinerii exaltaţi, care ţineau să aibă dreptate cu orice
preţ. Hitler a decis astfel ca pe cei mai încăpăţânaţi să-i pună
în posturi-cheie ale partidului. Astfel l-a ridicat în rang pe Ru-
dolf Hess, burghez uscat şi dezordonat, provenit dintr-o fami
lie proaspăt ruinată, găsindu-şi cu greu loc în societatea de după
război. Membru al Societăţii Thule, făcuse studii de geopoli
tică la universitate şi îi asigura pe toţi, cu o retorică minunată,
că Hitler era dictatorul aşteptat de vremea în care trăiau,
numindu-1 „Om ul“ sau chiar „Fiihrerul“. Lui Hermann Go-
ring, preafrumosul căpitan aviator cu maniere rafinate, ochi
irezistibili de un albastru pal şi şosete de mătase roşie, i-a încre
dinţat conducerea grupurilor de asalt, fostele grupuri de gim
nastică transformate într-o mică armată extrem de promptă
în executarea ordinelor.
De acum îşi amplifica discursurile mesianice, ştiind că aceşti
tineri, aflaţi în mulţime, îi şopteau numele.
— Mussolini german se numeşte Adolf Hitler.
S-a prefăcut iarăşi că e indignat când a văzut apărând pan
cartele la care sperase atât de mult şi care-i confirmau că tactica
dăduse roade.
Putea conta, de acum, pe fidelitatea necondiţionată a unor
oameni foarte diferiţi, pe care-i frecventa separat, ceea ce îi per
mitea, creând cu fiecare o legătură unică, să-i folosească, la caz
de nevoie, unii împotriva altora.
254
— Nu vom mai aştepta! Executarea! Germania nu vrea să
ajungă roşie.
In dimineaţa aceea, Hitler frisona de bucurie. Viaţa lui de
venea o operă, înainta către propria sacralizare, urma să fie Sieg-
friedul vremurilor moderne, în sfârşit puciul avea să-i aducă
puterea.
Pe 8 noiembrie 1923, pe la ora şase seara, Hider, Goring şi
o mână de bărbaţi înarmaţi dau buzna în braseria Biirgerbrău,
unde guvernul Bavariei ţine o şedinţă publică.
Hitler se urcă pe un scaun. Burgheza adunare bombăne
agasată împotriva nepoftitului care îndrăzneşte să-l întrerupă
pe Kahr1.
Hitler îşi scoate pistolul şi trage un foc spre tavan.
Se face linişte.
Trece pe o masă. Şi de pe masă, pe estradă. Nimeni nu pri
cepe ce se-ntâmplă. Unii îl iau drept un ospătar excentric, alţii,
observând că pe haina neagră îi străluceşte Crucea de Fier, trag
concluzia că trebuie să fie un alt fost combatant care ţine să-i
piseze cu poveştile lui din război, alţii îl recunosc pe agitatorul
de extremă dreaptă.
Hitler se proţăpeşte în faţa publicului, îl măsoară din pri
viri, încearcă să-şi potolească bătăile inimii, după care zbiară cu
vocea lui spartă, cu o emoţie care-1 aduce în pragul leşinului:
— Revoluţia naţională a izbucnit!
Aşteaptă o reacţie. Constată că asistenţa, încremenită,
habar nu are la ce se referă. Lucru care-1 calcă pe nervi.
— Sala este înconjurată de şase sute de oameni înarmaţi.
Nimeni nu are voie să iasă.
Pe unele chipuri observă aşternându-se teroarea. Fapt care-1
încurajează.
— Uitaţi-vă bine! O mitralieră din galeria de la primul etaj
ar trebui să vă convingă să nu faceţi gesturi inutile de rezistenţă.
255
îi zâmbeşte lui Goring, care, înconjurat de cei de la SA1,
îndreaptă ţeava către cei din încăpere. O femeie leşină. Cei pre
zenţi încep să ia lucrurile în serios.
— Declar demis guvernul bavarez. Reichul a căzut. Din
acest moment constituim un guvern provizoriu. Vă anunţ că
am luat comanda şi a cazărmilor, şi a poliţiei, ai căror oameni
s-au raliat spontan svasticii.
Se întoarce către cei din guvern.
— Acum să ne retragem şi să distribuim funcţiile. Mulţu
mesc.
îl lasă pe frumosul Goring să bată la cap mulţimea dez
orientată.
închis separat cu triumviratul guvernamental, Hitler le cere
să garanteze următoarele dispoziţii: Kahr, pe care îl întrerup-
sese, este numit regent al Bavariei, ceilalţi doi, Lossow şi Seisser,
capătă o dimensiune naţională pentru a deveni, Lossow, mi
nistrul armatei, şi celălalt, Seisser, ministrul poliţiei. Condiţia
este să-l susţină pe Hitler pentru funcţia de cancelar al Ger
maniei.
— Domnilor, trebuie să trecem Rubiconul. Ştiu că acest pas
este greu de făcut pentru politicieni, ca dumneavoastră, dar prea
puţin oameni de acţiune. însă o să vă ajutăm noi să treceţi flu
viul. Ba chiar vă putem împinge, dacă vă veţi codi să săriţi.
— Dacă vă înţeleg bine, ne cereţi să fim complicii puciului
dumneavoastră! a observat Kahr.
— Corect. Complicii sau victimele mele. Nu credeţi că este
vorba despre o adevărată alegere?
— Şi cine va fi în fruntea armatei Bavariei?
— Ludendorff.
— Este... de-ai dumneavoastră?
— Va fi. Am plecat deja după el.
— Dacă Ludendorff e de acord, vom fi şi noi.
256
Prin urmare este deci adus bătrânul general, erou de război,
adorat de popor, om de dreapta, la fel de uluit ca şi triumvira
tul guvernamental. In cele din urmă acceptă, atrăgând adeziu
nea celor trei. Hitler precizează:
— Vă previn că trebuie să-mi fiţi credincioşi. Am patru
gloanţe în încărcător, câte unul pentru fiecare dintre dumnea
voastră trei, dacă mă trădaţi, şi ultimul pentru mine. Trebuie
să luptaţi cu mine şi să învingeţi cu mine. Dacă nu, să muriţi
cu mine.
Se întoarce în sala mare pentru a explica publicului ce
urmează, şi anume că Germania va câştiga prin această revo
luţie naţională. Să fie la mijloc ameninţarea mitralierelor, pre
zenţa masivă a celor din SA, harul elocinţei lui? Sala începe să
răcnească entuziastă, aruncând în aer batistele şi pălăriile întru
gloria viitorului cancelar.
Hotărât lucru, revoluţia a pornit-o bine.
Intre timp, Rudolf Hess, urmat de câţiva SA, arestează cei
lalţi membri ai guvernului, de care Hider nu avea nici un chef.
Rohm îi confirmă că poliţia este în general favorabilă puciştilor.
Hitler e-n culmea bucuriei şi stropeşte cu lacrimi adevărate
concluziile discursului.
— Voi îndeplini ceea ce mi-am jurat să fac încă de acum
cinci ani, din 1918, când zăceam orbit şi grav rănit la spitalul
militar: să dobor criminalii responsabili cu semnarea armisti
ţiului şi să fac în aşa fel încât, din jalnicele mine ale patriei noas
tre, să se ridice iarăşi Germania în toată puterea, libertatea şi
splendoarea ei. Amen.
— Amen, răspunde sala.
După care Hitler umblă prin Miinchen pentru a verifica
mersul puciului în cazărmi.
După miezul nopţii, Hitler se întoarce în cămăruţa lui, im
presionat de sine însuşi. Se uită în jur. Un decor simplu: pat,
masă, un scaun, vreo zece cărţi. Se felicită că a rămas atât de
pur. Fără îndoială, asta i-a şi permis să reuşească.
257
La cinci dimineaţă e trezit pentru a i se spune că triumvi
ratul Kahr, Lossow, Seisser a trădat. Cei trei îi trimit chiar ei
vestea prin colonelul von Leupold.
— Generalul von Kahr, generalul von Lossow şi colonelul
von Seisser condamnă puciul lui Hitler. Luarea de poziţie
smulsă cu forţa armelor în braseria Biirgerbrău e nulă de drept.
Ii trebuie mai bine de zece minute pentru a lua în serios me
sajul: îşi imaginase totul, mai puţin ipoteza că ar putea fi trădat.
Hitler se întâlneşte cu bătrânul Ludendorff şi cu ceilalţi
conjuraţi nazişti. Se indignează cu toţii. Se decid să ducă până
la capăt defilarea prevăzută. Vor câştiga astfel opinia publică.
Şi îşi vor înspăimânta adversarii.
— Să mergem! strigă Ludendorff. Nimic nu e pierdut.
Hider e de acord, gândindu-se că nici armata, nici poliţia nu
vor îndrăzni să tragă în anticul Ludendorff. îşi jură că va măr-
şălui umăr la umăr cu acesta şi cere ca toţi manifestanţii să se
ţină strâns, cot la cot.
în spatele celor doi port-drapel, Hider, Ludendorff, Scheu-
bner-Richter, Goring au început să mărşăluiască urmaţi de
coloanele SA. în Piaţa Maria au fost aclamaţi. Lui Hitler i-a
revenit speranţa.
înaintarea a devenit mai dificilă. Cordoane de poliţişti le-au
refuzat accesul în centru.
S-a auzit o împuşcătură.
De unde? Dinspre ei? Dinspre poliţişti?
Lovit mortal, Scheubner-Richter a căzut, trăgându-1 după
el pe Hitler.
Garda de corp a lui Hitler s-a aruncat peste el pentru a-1
apăra de gloanţele care s-au înfipt în coapsa lui Goring. Urlet.
Ludendorff zace şi el pe jos. Strigăte. Confuzie. Gloanţe. Lovi
turi. Fugă.
Hitler reuşeşte să se târască până la maşina unde este îngrijit
de doctorul Schultz.
— Nu v-aţi ales decât cu o luxaţie a umărului şi a genun
chiului.
258
Trebuie să demareze. Să fugă. Lasă lupta în urmă. Se refu
giază într-o vilă mare, din Uffing. Se închide într-o cameră.
Nu, nu e un laş. Nu, n-a fugit. A venit să se sinucidă. D o
vada? Tine
» revolverul în mână.
Se apropie de o oglindă mare, scorojită, şi se priveşte aşa,
strâns în impermeabil, cu pălăria de catifea pe cap, cu mustaţa
aceea ridicolă pe care niciodată nu a ştiut cum să şi-o aranjeze.
Istoria se va încheia aici.
Rienzi... Se gândeşte la opera care îl trezise acolo, la Viena,
la sinuciderea lui Rienzi în Capitoliul în flăcări. Viaţa lui vio
lentă şi dreaptă va sfârşi precum cea a eroului. Va muri în
picioare. Singur îşi va da moartea.
Se priveşte de jos în sus. Scena nu seamănă cu ceea ce-şi
imaginase. Ii e greu să audă viorile. N u e convins că publicul
va izbucni în aplauze. La drept vorbind, îi lipseşte Wagner şi nu
e convins că se află în locul în care ar trebui să fie.
O sclipire de luciditate: nu moare din eroism, ci pentru a
scăpa de ridicol; nu e decât o biată paiaţă care s-a jucat de-a
luarea puterii fără a-şi fi pregătit suficient lovitura. O să râdă
toată lumea de el şi va avea dreptate.
Lacrimile îi împăienjenesc privirea.
Revolverul îi cade din mână. Din reflex sare într-o parte,
însă lovitura nu se declanşează, arma căzând înfundat pe co
vorul cu ciucuri. Hitler are însă timp să se zărească în oglindă
ţopăind înfricoşat, lucru care încununează dispreţul de sine.
Se crezuse în Wagner, însă nu juca decât într-o parodie a lui
Offenbach.
Ia revolverul de pe jos şi-l duce la tâmplă. Trebuie să pună
capăt acestei suferinţe insuportabile: nu se mai iubeşte. Arătă
torul mângâie cu sentimentul eliberării trăgaciul de oţel. îl
apasă-n minte, bucurându-se deja de pacea eternă. Aşa, totul
va fi sim plu...
Numai că un gând îl opreşte şi lasă arma jos: deci se va
omorî pentru a scăpa de ruşine. Fiindcă îi lipseşte curajul. Va
părăsi acest pământ fără a fi salvat Germania, lăsând braţele
să-i atârne la primul eşec. N u e decât un ucenic de mântuitor.
259
Lasă revolverul pe măsuţă şi se decide să aştepte poliţia. Se
va sinucide mai târziu, când viaţa îi va fi o reuşită.
260
îmbătrâni? Ei, da, dar cum? Cum s-ar fi putut veşteji tenul
acesta făcut doar din lumină pură? N u e oare scandalos ca o
frumuseţe atât de limpede să fie distrusă de ani? Cu ce drept?
Atunci când nu se temea de amanţii imaginari, îl neliniştea cel
mai serios rival al lui, timpul, care avea să i-o ia pe Ora-unspre-
zece-treizeci a lui, pe care o iubea. în acele momente nu gelo
zia, ci disperarea îl făcea să-şi dorească să o trezească pentru a
o strânge la piept şi a-i spune: „Te iubesc!"
Stătea mai mult de vorbă cu Ora-unsprezece-treizeci cea
adormită decât cu Ora-unsprezece-treizeci cea trează. Când
nu-i simţea focul din priviri, îşi declara în tăcere sentimentele.
Liber, fără presiune, scăpat de spectrul ridicolului, fără a se mai
fi temut de comentariile ucigătoare ori de glumele pe care fata
nu scăpa niciodată ocazia să le facă, Adolf îşi putea exprima
bucuria, ataşamentul, admiraţia, teama de a nu fi trădat de ea,
panica pe care o resimţea când o vedea uitându-se la altul, voinţa
de a o ţine prizonieră a iubirii lui, certitudinea de a pierde cheful
de a mai trăi dacă ea nu ar mai fi fost lângă el. Şi astfel treceau
dimineţile, între tururile de pensulă şi madrigalurile tăcute tri
mise frumoasei adormite.
Pe la ora unsprezece şi zece, un ochi se deschidea mecanic.
O pupilă neagră, buimacă, surprinsă, plutind indecisă în apa
albă a globului ocular, încerca să se stabilizeze şi să se îndrepte
către ceea ce era de văzut. Când irisul îl repera pe Adolf, schiţa
o lumină care însă prea mult nu rezista sub greutatea pleoapei.
Urmau mai multe tentative sortite eşecului. Desigur, ochiul
se însufleţea tot mai mult, numai că pleoapa se comporta ca un
duşman şi cobora din nou cortina de fier.
Pe la unsprezece şi douăzeci, buzele umflate de sevele vise
lor se agitau uşor, iar Adolf putea avea o conversaţie aproape
articulată cu Ora-unsprezece-treizeci, conversaţie alcătuită din
câteva cuvinte din cele pe care le-ai putea schimba cu un copil
de optsprezece luni. îi plăcea s-o vadă arătându-se atât de
simplă la ieşirea din somn, dovedind o tandreţe pe care apoi
o ascundea cu atât mai mult; îi plăcea să o surprindă goală de
261
sentimente, debarasându-se de ele înainte de a se îmbrăca în
cuvintele ei ironice şi în zeflemea.
— Uite-acum se face unsprezece treizeci, păsărică.
— ...iu ...
Cele două sunete însemnau „Ştiu", dar înainte de ora un
sprezece treizeci, Ora-unsprezece-treizeci nu pronunţa nici
odată consoane.
în sfârşit, de cum sosea ora, fie că suna vreun ceas ori nu,
tânăra se ridica în capul oaselor, odihnită, nerăbdătoare să-şi
înceapă ziua.
Adolf îi verificase de mai multe ori exactitatea trezirii. As
cunsese pendulele, le dăduse înainte, în urmă, fără nici un
rezultat: conform unui orologiu intern, Ora-unsprezece-trei
zeci se trezea fix la ora unsprezece treizeci.
— Uimitor, nu greşeşti niciodată.
— Şi ce-ai vrea? Se presupune că oamenii care se scoală
târziu nu au simţul timpului... or, n-are nici o legătură.
în joacă, Adolf o luase în braţe la ora fatidică şi o legănase
ca s-o adoarmă la loc. Fără rezultat. Fata s-a zbătut şi i-a scăpat.
Nu voia să mai rămână în pat nici un minut în plus.
— Lasă-mă, mă faci să-mi pierd ziua. Fiindcă o zi care în
cepe la prânz e o zi irosită.
Avea principiile ei, dar pe care şi le respecta intransigentă.
— Altfel mi s-ar părea că sunt vreo japiţă, vreo târfă, o ni
mica toată, o halcă de carne. Şi-apoi, trebuie să muncesc.
Picta evantaie.
Nu folosea decât culori primare, acoperind mătasea cu mo
tive geometrice —raze, semicercuri, cercuri, romburi şi pătrate -
pe care le dispunea pe material cu o fantezie atent studiată.
Rezultatul era viu, de fiecare dată nou, sărind în ochi, iar Ora-
unsprezece-treizeci găsea modalitatea de a le vinde mai uşor
decât îşi vindea A dolf pânzele.
— Normal, friţule scump, un evantai tot foloseşte la ceva.
Cum mica ei afacere aducea în casă mai mulţi bani decât
Adolf, făcea tot ce putea pentru ca el să nu sesizeze asta şi să nu
se simtă umilit.
262
— Merge fiindcă eu muncesc pentru nişte snobi.
— Snobi?
— Snobii sunt leneşii care nu ştiu nici să gândească, nici să
judece cu propria lor minte. Ca să aibă ce face snobii, s-au in
ventat moda, ultimul strigăt, noutatea. Iar eu fac evantaie
moderne.
— Moderne?
— Păi, da, moderne! Cum nu s-au mai văzut până acum!
Sau până tare demult! Şi-atunci, dintr-odată, par a fi din vre
mea noastră.
— Asta este. Ca arta neagră. Picasso şi ceilalţi au făcut lu
mea să creadă că e ceva nou-nouţ, pe când aşa se lucra şi acum
nu ştiu câte sute de ani.
— Vezi? Aşa că eu fac evantaie cubiste. Proasta care ţine să
fie altfel decât maică-sa, bunică-sa şi vecina cumpără evantaiele
mele cubiste.
— N u te critica prea tare. Oricum, evantaiele tale sunt
foarte frumoase.
— N-am zis că sunt urâte. Doar ţi-am explicat de ce mi se
cumpără.
Adolf nu reuşea să-şi facă un nume în lumea artelor.
De când se mutase la Paris, în unele luni reuşise să trăiască
din propria pictură, în altele doar să supravieţuiască. Deseori
era nevoit să-şi plătească mesele cu o pânză ori un desen -
atunci când varianta aceasta nu-i era refuzată - şi, dacă la
început suportase un asemenea tratament dur fiindcă îl consi
dera provizoriu, de la o vreme îi ajunsese de nesuportat, obser
vând cum alţi pictori reuşeau, iar el rata.
— N u eşti un pictor ratat, eşti un pictor blestemat, îi zicea
Ora-unsprezece-treizeci.
— Mda, şi care e diferenţa?
— Uită-te şi tu la italianul acela care era atât de frumos,
M obidi...
— Modigliani.
— Cum spui tu. A murit sărac, dar azi valorează aur.
— Şi care e ideea?
263
— C-o să fiu o văduvă bogată.
— Ei bine, nu, prefer celebritatea posterităţii... şi-apoi, aş
vrea şi eu să trăiesc. Şi-ncă să trăiesc bine. în sfârşit. Picasso a
ajuns milionar, Derain circulă-n Bugatti, Man Ray în Voisin,
Picabia în Delage şi Kisling într-un automobil american.
— Haide, friţule, păi ăştia sunt mai bătrâni decât tine.
Picasso, de exemplu, are...
— Cu opt ani mai mult! Doar cu opt! Chiar contează?
— Poate că şi tu o să fii bogat peste opt ani. Ei, hai, hai,
friţule drăgălaş, n-ai dreptul să te descurajezi.
Adolf suferea pentru faptul că trăia în sărăcie, dar suferinţa
aceasta, care putea fi mărturisită, banală, de înţeles, era pentru
el modalitatea de a lăsa să se vaiete în anonimat o altă suferinţă,
cu mult mai profundă, pe care o păstra doar pentru el: se în
doia de propriul talent.
Soarta oricărui pictor e să născocească opere pe care nu le
apreciază în mod deosebit. Unui artist îi place să creeze ceea
ce are de creat, nu neapărat produsul creaţiei în sine. Actor mai
degrabă decât spectator, nu e născut să se bucure de rezultat.
Rareori unui cântăreţ îi place vocea sa, unui scriitor îi este peste
poate să-şi citească propria cane. Esenţial rămâne ca primului
să-i placă să cânte, celui de-al doilea să scrie. Nu din acest motiv
era îngrijorat Adolf, ştiind prea bine că nu-şi va aprecia nici
când pânzele. Numai că, mult mai grav, se suspecta de impos
tură. Prima sa lucrare cu adevărat originală îi ieşise din joacă,
pe când oscila între enervare, lipsă de ceva mai bun de făcut şi
inspiraţie. Ar fi distrus-o pe loc dacă Neumann nu s-ar fi arătat
atât de încântat. Or, Adolf nu-1 văzuse niciodată pe Neumann
înşelându-se când se vorbea despre pictura altcuiva. De ce nu
ar fi crezut că şi de data aceea se întâmpla la fel? Pentru a-şi
înăbuşi scepticismul, aşezase în balanţă întreaga încredere cri
tică pe care o avea în Neumann, punându-şi destinul în mâinile
judecăţii celuilalt.
Greutăţile materiale, răceala negustorilor de artă, indife
renţa colecţionarilor, toate acestea însă ascuţeau lama îndoielii.
264
Nu cumva se înşelase? Se simţea aparţinând atât de puţin pro
priei epoci. Ştia foarte bine că, în fond, nu avea nimic în co
mun cu toţi ceilalţi pictori din Montparnasse pe care-i cunoştea:
cubismul i se părea un impas, fovismul la fel, abstractul încă
şi mai şi; detesta tuşa sălbatică, grasă, densă, la modă în secolul
său; dispreţuia deformarea trăsăturilor - tehnica „notaţiei de-ală-
turi“ - care năpădise desenul pentru a-1 face modern. Con
tinua să meargă la Luvru şi să-i admire pe Ingres, David, ba
chiar pe Winterhalter, gusta execuţia finită, invizibilitatea
pensulei, pierderea gestului pictorului în propria pictură. Nu
preţuia decât calităţile tradiţionale şi, în sinea lui, în secret
aproape, respecta modul de lucru al pictorilor academici, atât
de detestaţi şi de ponegriţi, care fuseseră denumiţi „pompieri"
sub pretextul că nu le scăpa nicicând vreo reflectare, vreo scli
pire, nici măcar vreo deformare oarecare de pe nenumăratele
căşti cu care îşi împodobeau subiectele mitologice sau romane.
Măiestria! Nimic nu idolatriza mai mult decât măiestria, pe
când pictura modernă glorifica îndrăzneala, ruptura, spectaco
lul generat de te miri ce.
— Atenţie! Vizită!
Ora-unsprezece-treizeci auzise semnalul portăresei, care pre
ceda sosirea vreunui intrus. Doamna Salomon bătuse în ţeava
de apă. Dacă ar mai fi bătut de două ori însemna că apăruse
un cumpărător, de trei - un portărel, de patru - poliţia.
Au urmat două lovituri. Ora-unsprezece-treizeci s-a dus să
deschidă uşa paşilor grei care răsunau pe trepte.
— Slawomir! Ce surpriză!
înalt, gras, sculptat în osânză, negustorul de artă Slawomir
şi-a şters fruntea fără a-i răspunde Orei-unsprezece-treizeci,
obişnuit să nu bage în seamă amantele artiştilor, fie fiindcă erau
prea des schimbate pentru a nu le fi confundat prenumele, fie,
dacă rămâneau prea mult, fiindcă-i cereau socoteală în privinţa
inadmisibilei sărăcii a iubitului lor.
— Adolf, trebuie să mă scapi. Am un client interesat de tine.
— Ei şi? Vinde-i tablourile.
265
— E pasionat de tine!
— Şi te miri? Vinde-i-le scump!
— Bine, fără îndoială, însă ţine să te şi întâlnească.
Adolf s-a strâmbat, având păreri împărţite despre cei care-i
cumpărau pânzele: deşi le era recunoscător fiindcă-1 apreciau,
era supărat pe ei pentru că-1 plăteau atât de puţin şi mai ales
pentru că-i luau operele pe care ar fi vrut să le mai păstreze pe
lângă el.
— Haide, Adolf, nu-ncepe iar, nu-mi mai face figura soacrei!
Slawomir numea astfel reacţia pictorilor care-şi vedeau ta
blourile ca pe nişte fete răpite de gineri.
— Luaţi loc, domnule Slawomir-care-nu-e-n-stare-de-opt-
sprezece-luni-să-mi-reţină-numele, l-a invitat Ora-unsprezece-
treizeci trăgând un scaun spre el.
Slawomir s-a uitat uluit la ea, de parcă l-ar fi mirat că ştia să
vorbească, după care s-a lăsat să cadă pe unicul scaun din atelier.
— Fantastic e Slawo ăsta, a râs înfundat Ora-unsprezece-
treizeci. O săptămână roşcat, una chel, una cu mustaţa răsu
cită, una cu ea periuţă. Ce imaginaţie-n mustăţi şi-n păr! Un
adevărat artist capilar! Peste poate, nu cumva sunteţi însurat
cu o coafeză?...
Ca de obicei, Slawomir s-a prefăcut că nu aude şi s-a întors
spre Adolf.
— Am bătut tot Parisul, mă aşteaptă clientul, grăbeşte-te.
Pentru Slawomir, „tot Parisul" însemna opt sute de metri,
dar, ţinând cont de cât era de corpolent, cei opt sute de metri
echivalau cu un drum tare lung.
— Ba nu, rămân aici, lucrez. Fiecare cu treaba lui.
— Te rog...
— Nu, nu. Pictez. Şi tu vinzi.
— Te rog!
— N u ...
Era vorba despre o luptă esenţială între cei doi bărbaţi: prin
refuz, A dolf îi explica lui Slawomir că el era un pictor bun şi
Slawomir un galerist prost.
266
Ora-unsprezece-treizeci a intervenit:
— Du-te, friţule. Doar ştii că Slawo e un negustor care se
pricepe mai bine să cumpere decât să vândă.
Aceste cuvinte i-au oprit pe cei doi. Ora-unsprezece-treizeci
avea dreptate. Dotat cu fler, gust, pasiune şi curaj, Slawomir
ştiuse întotdeauna să repereze pictorii promiţători, semna cu
ei contracte când nimeni nu-i băga în seamă, după care îi în
funda în sărăcie, într-atât de prost negocia cu eventualii clienţi,
convins că tabloul vorbea îndeajuns de la sine. Mulţi pictori
se îmbogăţiseră şi ajunseseră celebri după ce se despărţiseră de
el, confirmându-i strălucit atât flerul, cât şi nepriceperea comer
cială.
— De acord, mă duc să mă-mbrac, a spus Adolf.
— Nu prea îngrijit, mai ales nu prea curat, a rânjit Ora-un
sprezece-treizeci, nu uita că eşti un pictor blestemat.
Şi s-a întors spre sobă pentru a lua nişte cafea cu care să-l
servească pe Slawomir, însă înainte de a o face, acesta deja
adormise.
— Uite-un fericit! Păi, la ora asta?! O ruşine! Doarme ca o
vacă la păscut.
Negustorul era cunoscut pentru modul în care aţipea con
stant. Legenda pretindea că reuşise chiar să adoarmă în timpul
unei discuţii complicate cu perceptorul de impozite.
— Şi mai şi face spume.
Un firişor de salivă îi curgea pe buza subţire, care se umfla
când respira, părând că era cât pe ce să-şi ia zborul sub formă
de balon.
— E un fenomen. Ar trebui dus la circ. Exact după elefanţi,
ca să nu se sperie prea tare copiii.
— Sunt gata, a anunţat Adolf.
Slawomir a deschis ochii, a roşit puţin şi s-a uitat împrejur
pentru a înţelege unde se afla.
— Te-ai întors pe pământ, frumosule, i-a şopdt Ora-unspre
zece-treizeci, deveniseşi cea de-a o sută paisprezecea nevastă a
267
sultanului Aii Baba. Fiindcă e singurul care-ar putea să te hră
nească.
Apoi s-a întors spre Adolf.
— Chiar aşa, îţi dai seama cât poate să bage-n ea o aseme
nea maşinărie?!
Slawomir s-a ridicat surd şi indiferent, l-a tras de braţ pe
Adolf şi a ieşit.
Ora-unsprezece-treizeci i-a urmat până în casa scărilor.
— Mai veniţi pe-aici când doriţi, domnule Slawomir. Ne
distrăm bine împreună. De data aceasta v-am arătat ţâţele,
data viitoare o să vă-ntind buca stângă.
Coborând cu pas de senator, Slawomir s-a întors spre Adolf.
— Aşa e? S-a dezbrăcat în faţa mea?
— Da, dar ce contează? Dormeai.
— Totuşi! a exclamat Slawomir şocat. Vasăzică nu mai pot
şi eu aţipi liniştit. Dac-ar fi aflat biata maică-mea...
Emoţionat, de parcă tocmai ar fi fost supus unui viol, şi-a
şters fruntea cu o batistă jilavă.
Au parcurs cu greu cei opt sute de metri care-i despărţeau
de galerie, Slawomir fiind obligat să se oprească de mai multe
ori pentru a-şi recăpăta suflul. Un bărbat îi aştepta.
— Vi-1 prezint pe Adolf H., a spus Slawomir apoplectic,
înfundându-se în fotoliu şi adormind pe loc.
Cu ochiul verde, cu părul lung pe la tâmple, cu capul pă
trat, nasul drept, destul de frumos, de o frumuseţe aproape
sculptată în carne, bărbatul se uita la Adolf cu o putere mag
netică. Pictorul şi-a zis că trebuia să fi fost un mag.
— Domnule, vă felicit, sunteţi de-ai noştri.
— Poftiţi? a întrebat Adolf, temându-se că era vorba despre
o subtilitate necunoscută a limbii franceze care-1 împiedica să
priceapă.
— De-ai noştri sunteţi. Şi sunteţi mare. Această logică
eliberată de orice raţionalism, această fantezie capricioasă la
cheremul celor mai contradictorii pulsiuni, această disconti
nuitate a discursului, în pofida faptului că utilizaţi cele mai
clasice mijloace picturale, această modernitate insolentă, acest
268
amestec de academism şi de ruptură violentă care-nseamnă
avangarda, pe scurt, prin toate acestea vă recunosc drept unul
de-ai noştri.
Năucit, Adolf se simţea hipnotizat de ochiul acela verde.
Fachirul —aşa-i zicea deja —avea o strălucire neagră în privire,
care-1 făcea să freamăte, undeva la jumătatea drumului între
charismă mesianică şi seducţie libidinală. Privirea părea să-i
exprime cealaltă lume, cea mistică, pe când buza inferioară,
exagerat de dezvoltată, de reliefată, sugera o senzualitate puter
nică. Fachirul i-a zâmbit fără ca o singură trăsătură să i se fi
modificat, dintr-un soi de iluminare interioară, ca o femeie
continuu preocupată de frumuseţea ei.
— Iertaţi-mă, s-a bâlbâit Adolf, dar Slawomir a pronunţat
tare prost numele dumneavoastră, mai adineauri, şi mă tem că
n-am...
— Sunt Andre Breton, a spus Fachirul, şeful mişcării supra
realiste. Şi vă iau cu mine.
269
Precedenta vedetă, Arco, asasinul prim-ministrului bava
rez Eisner, fusese mutat pentru pentru ca Hitler să fie instalat
în spaţioasa celulă numărul 7, cel mai bine mobilată, unica dis
punând de o perspectivă minunată spre câmpie. Intr-un ha
lat alb scump ori în tradiţionalul Lederhosen1, avea libertatea
de a primi alţi deţinuţi, precum Rudolf Hess, care-1 urmase
în închisoare.
După o perioadă de tăcere, în care regretase că nu se sinu
cisese, Hitler şi-a revenit. Prima veste bună fusese aceea că şai
sprezece nazişti muriseră în timpul puciului. Conchisese că
providenţa, conform obiceiului, ţinuse să-l îndepărteze încă o
dată de pericol. A doua veste bună fusese moartea lui Lenin,
care survenise în ianuarie. N u doar se bucurase de dispariţia
evreului bolşevic, dar citise în ea un mesaj subtil al destinului,
care, tot aşa cum îl salvase pe Frederic cel Mare prin moartea
ţarinei Elisabeta, îl făcuse pe el să evite alte neplăceri, îndepăr-
tându-i din cale un obstacol şi confirmându-i, prin acea repe
tiţie, rolul de prim-plan care-i era hărăzit. A treia veste bună
fusese chiar procesul: Hitler vorbise acolo ceasuri întregi şi se
alesese cu cinci ani de detenţie, pedeapsă ridicolă dacă te gân
deai la cei patru poliţişti omorâţi, la miliardele de mărci furate,
la distrugerea sediului ziarului Miinchener Post, la luarea de
ostatici dintre oamenii politici şi consilierii municipali, o pe
deapsă care, fără îndoială, urma să fie redusă, mulţumită bunei
purtări a deţinutului.
La Miinchen nu se mai auzea vorbindu-se despre Hider,
nici pe străzi şi nici la întrunirile politice nu se mai zărea svas-
tica. Unii chiar ar fi putut crede că Hitler şi partidul naţio-
nal-socialist dispăruseră o dată pentru totdeauna de pe harta
lumii. Numai că la Landsberg, în celula cu numărul 7, se pe
trecea cu totul altceva: Hitler încheia inventarea lui Hitler.
Se tot întorcea gândul la imaginea paiaţei în impermeabil,
care, în oglinda veche, coclită şi cojită, se speriase de pistolul
270
pe care-1 ţinea în mână. N u şi-ar fi putut găsi liniştea înainte
de a distruge respectiva amintire şi de a fabrica un Hitler cu
care să se mândrească, un Hitler care nu putea greşi, care va
reuşi fără momente de slăbiciune să păşească înainte, pe dru
mul către putere.
Ceilalţi vor uita în curând de puciul ratat şi nu vor trage
învăţăminte. Hitler însă va înţelege lecţia. El şi numai el.
Mai întâi, s-a hotărât să înveţe lecţia răbdării. Să existe oare
efort mai dur, pentru persoana nerăbdătoare, decât să se mul
ţumească cu răbdarea? Dar aşa i s-a întâmplat, punând ordine
în idei: dacă scopul era cucerirea puterii, atunci numai acesta
trebuie să stabilească durata. Deci a acceptat cu uşurinţă tim
pul solicitat de propria ambiţie.
Apoi, va ajunge la putere prin mijloace legale. Fiind un
propagandist de mâna-ntâi, va face campanie la alegeri şi va
aduna voturi. Duşmanii numai la o astfel de surpriză neplăcută
nu se vor aştepta.
In sfârşit, era pe cale de a-şi scrie viaţa şi ideile sau, mai de
grabă, de a şi le dicta, întrucât inspiraţia feroce pe care o avea
vorbind se ofilea imediat ce se găsea de unul singur în faţa unei
foi de hârtie. Şi-a intitulat cartea Lupta mea> descoperind cu
bucurie în ce măsură traiectoria lui se arăta coerentă şi cum îl
purta irezistibil către a deveni marea personalitate aşteptată de
Germania. Era el însuşi surprins de sine.
„O fericită predestinare m-a făcut să mă nasc la Braunau
am Inn, un târguşor situat exact la frontiera celor două state
germane, a căror unire mi se pare sarcina esenţială a vieţii noas
tre, de urmărit prin toate mijloacele.11II fermeca faptul că viaţa
lui luase cu uşurinţă forma unei legende, anunţând încă din
prima zi reunificarea Germaniei cu Austria, pe care şi-a tre
cut-o în program. De altfel, nu-şi povestea viaţa aşa cum fusese,
ci aşa cum era necesar să fi fost. Nu a ezitat să ascundă ceea ce
nu era convenabil unui viitor conducător al Germaniei şi nici
să adauge ceea ce lipsea. Astfel, studiile nu le ratase, ci le sabo
tase, întrucât simţise o chemare către alte sarcini, cu mult mai
271
importante. Violenţa tatălui a trecut-o sub tăcere, mulţumin-
du-se să-i puncteze opoziţia faţă de vocaţia sa artistică, moment
propice pentru a sublinia puterea voinţei conducătorului încă
din copilărie. îndelungaţii ani petrecuţi prin aziluri şi cămine
pentru săraci i-a transformat în viaţă studenţească boemă. Eşe
cul în pictură şi l-a justificat prin faptul că era mai degrabă
arhitect. A măsluit datele care ar fi putut demonstra că inten
ţionase să scape de obligaţiile militare. Şi-a trimis antisemi
tismul de dată recentă direct în prima tinereţe şi, în general,
s-a dotat fără greutate cu fina conştiinţă intelectuală pe care
îşi închipuia că o poseda în clipa de faţă. Un geniu politic.
Sculpta în granit. Ţinea să arate că nu se schimbase. Şi-ar fi de
senat mustaţa şi în portretele din leagăn, dac-ar fi putut.
în celelalte capitole, mai puţin biografice, îşi expunea ideile.
Rudolf Hess, scribul lui devotat, îl ajuta chiar dacă, uneori, îl şi
încurca din cauza reflexelor lui universitare.
— Pentru Dumnezeu, Hess, mai termină, că mă calci pe
nervi cu toate referinţele astea ale tale! Ce contează de unde-mi
i
vin ideile?! Pur şi simplu sunt bune ori proaste şi gata. Habar
n-am dacă acest concept de rasă l-am luat de la Chamberlain,
de la G o ... cum ai zis?
— Gobineau.
— De la Gobineau sau de la ...
— Bolsche.
— .. .sau de la Bolsche. Oricum, niciodată nu reţin numele
autorilor. Şi-apoi, ideile nu aparţin nimănui. Sau, ba da, apar
ţin celor ce gândesc, le însufleţesc prin cuvintele lor şi le co
munică. în cazul de faţă, mie, A dolf Hitler.
în timpul acestei odihne forţate pe care o numea ironic
„stagiul universitar pe banii statului11, avea în sfârşit timp să
lege laolaltă observaţii disparate.
— Vezi, Hess, cred că am înţeles totul în privinţa omului
urmărind câinii. Nu poţi oferi buldogului calităţile ogarului sau
canişului. N u faci nimic cu dresajul. Rapiditatea ogarului sau
isteţimea canişului sunt inerente rasei lor. Nu poţi redresa
272
naţiunea germană decât tratând-o ca un crescător de câini şi
urmărind puritatea rasei. Ceea ce ne impune un program dublu:
atenţia îndreptată asupra reproducerii rasei numai în cadrul
rasei şi suprimarea elementelor străine fără a ne lăsa înduioşaţi
de un sentimentalism periculos. Nu trebuie păstrate fiinţele
de calitate inferioară, infirme, handicapate, debile într-un fel
sau altul. Cele deja prezente trebuie urgent sterilizate. Cele
care abia vin pe lume trebuie suprimate înainte chiar să le vadă
părinţii. Acesta ar fi adevăratul progres al medicinei: puterea
de a discerne între forţa vitală şi slăbiciune, şi nu încrâncenarea
suspectă de a face să trăiască indivizi care debilizează populaţia.
Aceasta ar fi o medicină umanitară. Şi a doua parte a progra
mului: să scăpăm de jidani.
— Cum?
— Mai întâi trebuie băgaţi undeva ca să nu continue să ne
strice sângele. De altfel, ar trebui închişi împreună toţi subiecţii
atinşi de cine ştie ce maladii mortale, în aşa fel încât să nu-i con
tamineze pe cei sănătoşi. Sifiliticii şi tuberculoşii trebuie urgent
izolaţi. Sunt pentru necruţătoarea izolare a bolnavilor incu
rabili.
— Bun, îi băgăm undeva pe jidani. Şi pe urmă?
— îi dăm afară de pe teritoriul german.
— Şi după aceea?
— Ştiu că par excesiv, însă trebuie luate măsuri sanitare.
Dacă la începutul şi în decursul războiului am fi ţinut măcar
o singură dată douăsprezece sau cincisprezece mii dintre jidanii
ăştia corupători în gazele otrăvitoare pe care le-am aspirat noi
în tranşee, am fi ferit milioane de bravi germani care aveau tot
viitorul înaintea lor.
— Vreţi să spuneţi că ...
— Deocamdată, să ne referim doar la soluţia teritorială.
Excluderea. Va fi de-ajuns.
— Dar în acelaşi timp afirmaţi că Germania trebuie să se
extindă.
— Da, avem nevoie de spaţiu vital!
273
Noţiunea de „spaţiu vital" îi apăruse în captivitate, fără în
doială plictisit să tot stea închis, deoarece identifica Germania
cu sine însuşi.
— Trebuie urgent să recuperăm discursul evreiesc şi să ni-1
aplicăm chiar nouă. Noi suntem poporul ales. Noi suntem po
porul arian. N u pot exista două popoare alese. Sau, dacă există
două, atunci unul e ales de Dumnezeu, şi celălalt de Satana,
înfruntarea dintre lumea ariană şi lumea evreiască este înfrun
tarea dintre Dumnezeu şi Satana. Jidanul e batjocura omului,
tot atât de departe de noi precum regnul animal de om. E cineva
străin de ordinea naturală, o fiinţă din afara naturii.
— Totuşi, nu va fi uşor să stabilim cine e arian. Şi dac-am
lua numai Germania, sunt atâtea amestecături încât dumnea
voastră, sau eu, noi...
— N u contează. Important e să desemnăm duşmanul. Şi
aici, treaba e clară: acesta e jidanul. Prin urmare, Germania,
unicul popor ales, trebuie să-şi sporească teritoriul. Este o ne
cesitate. Vom face război, fiindcă este normal ca spada s-o ia
înaintea plugului. Războiul este un drept esenţial al poporului,
dreptul de a-şi hrăni copiii. Două teritorii mi se pare că oferă
câmpii, materii prime şi pieţe interesante pentru Germania:
Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Vom începe din est, întru
cât avem nevoie de un mare grânar european înainte de a ataca
vestul.
— Grandios! Dar ce vom face cu jidanii când Germania va
fi stăpâna lumii?
— Ne vom gândi atunci, Hess, ne vom gândi atunci.
— Grandios!
Hitler adormea cu greu după lungile şedinţe de lucru. în
drăzneala propriei gândiri îl epuiza. Cuvintele continuau să-i
izvorască din creier şi nu rareori se scula şi umbla prin celulă
ţinând un discurs, pe când se iveau zorii.
— Sunt posedat, murmura privind soarele răsărind şi încă
lipsit de putere, care trezea încet cocoşii. Necontenit sunt de
păşit de gândurile care-mi trec prin mine. Misiunea nu-mi lasă
un răgaz de odihnă. Da, într-adevăr sunt posedat.
274
Posedat de grija binelui. Nici o clipă nu i-ar fi trecut prin
minte că de rău era posedat.
Pe 20 decembrie 1924, directorul închisorii a venit să-i
anunţe eliberarea condiţionată, deşi mai avea patru ani de
executat.
„Deja? Ce păcat! şi-a zis Hider. Aproape că-mi terminasem
cartea."
275
— Nu crezi în chestiile astea?
— N u cred decât în hazardul care se referă la două bucăţi
de materie. Sunt materialist. Nu înţeleg cum poate pretinde
un om că citeşte viitorul.
— Şi totuşi, mi-a fost recomandat.
— E normal ca victimele să-şi vândă de bunăvoie pontul
una alteia.
— Măi, dar ce trişti mai sunteti si voi, bolşevicii. Adolf,
comuniştii ăştia ca Neumann n-ai impresia că dau în sinistro-
ză, de parc-ar fi nişte popi în sutană roşie? Numai că, în loc să
miroasă a lumânare stinsă, put a seceră ruginită. Pe bune, zău
că nu-i mai bine.
— Unşpe, trebuie să-l respecţi pe Neumann, i-a zis Adolf
tandru.
— II respect. îl respect fiindcă este frumos chiar dacă e trist,
îl respect fiindcă este prietenul tău chiar dacă-ţi toacă banii. îl
respect fiindcă este şi prietenul meu, chiar dacă nu suntem nici
odată de acord. Păzea, tovarăşe Neumann, sunt toată numai
respect, chiar dacă mă duc la întâlnirea mea.
I-a salutat milităreşte şi i-a lăsat pe terasa cafenelei, ducân-
du-se în locul unde oficia clarvăzătorul.
într-un local minuscul, înghesuit între două imobile şi o
magazie cu pubele, bărbatul îşi invita clienţii alături de o so
mieră aşezată pe patru cărămizi, de un cufăr plin cu manu
scrise, pe două scaune cu picioarele inegale, aşezate la un banc
de lucru, sub privirile unui Crist desenat cu creta pe perete.
Deţinea şi un mic craniu rotund care strălucea tot atât cât
globul de cristal, şi primea numai lunea dimineaţa, pretinzân-
du-se poet, deşi nimeni nu-1 lua în serios.
— Bună ziua, domnule Jacob, l-a salutat Ora-unsprezece-
treizeci.
— Spuneţi-mi Max, i-a răspuns minusculul clarvăzător.
Şi s-au închis numai ei doi pentru a vorbi despre viitor.
Stând tolăniţi la soare ca nişte şopârle, înveseliţi de pastis,
Adolf şi Neumann se uitau după parizienele care treceau prin
faţa lor.
276
— Voi pleca la Moscova, a spus Neumann.
— Ştiam.
— Am fost invitat să lucrez la Casa Poporului. O să rămân
trei luni acolo.
— Şi-o să pictezi?
— Nu ştiu.
— Neumann, înţeleg foarte bine că vrei să faci politică, dar
ar fi păcat să renunţi la pictură.
— Pictura poate exista şi fără mine.
— Da, dar tu poţi exista fără pictură?
Neumann i-a răspuns printr-o tăcere visătoare.
Adolf a insistat:
— Talent ai. Deci eşti răspunzător de talentul tău. Trebuie
să faci ceva cu el.
Neumann a căscat plictisit.
— N u văd care ar fi interesul pentru pictură în lumea pe
care dorim să o construim. Oamenii nu au de lucru, oamenii
fac foamea şi tu visezi la pictură.
— Aşa e. Mi-e foame, nimeni nu vrea lucrările mele, şi totuşi,
în pofida a orice, tot la pictură visez. Şi-mi doresc ca bogaţii,
mizerabilii capitalişti, cum le zici, profitorii, să facă o pasiune
pentru picturile mele. Aşa e.
— E ceva depăşit. Nu mai sunt de acord cu asta, i-a răs
puns Neumann.
— N u e de-ajuns că războiul ne-a furat vieţile? Vrei ca
acum să ni le fure şi politica?
— Adolf, n-ai înţeles nimic din război. Ai văzut în el un
carnagiu care a ucis talentul lui Bernstein şi l-a frânat pe al tău.
Un obstacol personal. Eu însă am văzut o monstruozitate poli
tică. Războiul a fost alegerea naţiunii care ne-a cerut să murim.
In schimbul a ce? A nimic. Ce înseamnă naţiune? A fi german,
francez, belgian sau suedez? Nimic. Uite ce am înţeles eu în
timpul războiului: naţiunii trebuie să i se substituie statul. Şi
nu orice fel de stat, ci unul care să fie garantul fericirii, bună
stării şi egalităţii.
277
— Ia nu-mi mai servi tu ciorba ta comunistă, că o ştiu,
Neumann, te-am mai auzit de o mie de ori.
— M-ai auzit, dar nu m-ai ascultat. Comunismul este...
— Comunismul este o boală de după război, Neumann.
Vreţi să schimbaţi societatea care a cerut sacrificiul a milioane
de morţi. Dar, în loc să-i cereţi mai puţin acestei societăţi, voi
îi cereţi şi mai mult. Ea v-a cerut să muriţi, acum voi îi cereţi
să trăiţi, să vă organizeze viaţa până-n cele mai mici detalii.
După părerea mea, aici vă înşelaţi. Eu nu vreau şi m ai multă
societate, vreau mai puţină. După război nu mai vreau să dau
nimic societăţii, să mă lase-n pace, nu-i datorez nimic.
— Bravo! Anarhie de dreapta! Minunat răspuns! N u aşa se
va schimba lumea.
— Nici nu-mi propun să schimb lumea, Neumann, vreau
doar să reuşesc în viaţă.
Ora-unsprezece-treizeci s-a întors şi s-a aşezat tăcută lângă
ei, ducându-şi paharul gol la buze. Adolf a observat că avea na
sul umflat şi ochii roşii.
— Ce s-a-ntâmplat? Ai plâns?
— Eu?
Părea că abia acum le descoperea prezenţa. I-a surâs tandru
lui Adolf.
— N u ... Bine, da.
— Cretinul de clarvăzător te-a supărat?
— N u ... Mă rog, da.
— El te-a făcut să plângi?
— Nu. N-are nici o legătură. E din cauza febrei fânului. E
anotimpul în care devin alergică.
— Nu ştiam că ai rinită alergică, a constatat Adolf suspicios.
— Uite că acum ştii.
Oricum, Adolf nu mai avea timp să-i pună întrebări, fiindcă
trebuia să se ducă la o adunare suprarealistă, în sala Gaveau,
unde trebuia să aibă loc procesul lui Anatole France.
Când s-au apropiat de teatru, au văzut oameni-sendviş plim-
bându-se pe trotuare şi anunţând procesul.
Trecătorii, şocaţi, strigau la ei:
278
— Doar a murit Anatole France. I s-au făcut funeralii na
ţionale, cum e posibil ca acum să i se facă proces?
— De ce e vinovat?
— Vreo chestie de moravuri?
— Plagiat?
— Lăsaţi morţii-n pace, e scandalos!
Adolf, Neumann şi Ora-unsprezece-treizeci şi-au frecat
mâinile constatând că deja atmosfera era încinsă.
— O să ne stricăm de râs, a zis Ora-unsprezece-treizeci.
Nişte crainici anunţau prezenţa la proces a lui Charlie Cha-
plin, a lui Buster Keaton şi a prinţului de Monaco. Nici unul
dintre ei nu venise, dar credulii curioşi se repezeau în sală.
— Grăbiţi-vă, striga un tânăr poet, toţi cei care întârzie vor
fi tunşi.
Mai mulţi indecişi au intrat, împinşi de îngrijorare.
Pe scenă, mesele şi scaunele fuseseră aşezate în aşa fel încât
să sugereze vag un tribunal. Fachirul, Andre Breton, juca rolul
preşedintelui completului. Acuzator era Benjamin Peret. Apă
rător, Louis Aragon.
— Mereu bine îmbrăcat Aragon ăsta, a murmurat cu admi
raţie Ora-unsprezece-treizeci. Dacă nu mi s-ar fi spus că e poet,
l-aş fi luat drept ucenic de frizer.
Fachirul a luat cuvântul:
— Doamnelor şi domnilor, acuzatul Anatole France nici
măcar nu a catadicsit să se prezinte în faţa curţii, deşi a fost
invitat. A părăsit în grabă Parisul într-un coşciug, fără un
cuvânt de scuză, tocmai el, care a scris atât de mult.
— Ruşine! Nu se vorbeşte aşa despre morţi! a strigat indig
nată o femeie din public.
— Doamnă, era deja mort încă de când mai trăia. Mereu
a duhnit a stârv. Trebuia să fii ori el, ori dumneavoastră pentru
a nu-ţi da seama de asta.
Femeia şi-a agitat ameninţător umbrela în direcţia scenei,
însoţitorul ei s-a arătat şi el ofensat, dar tinerii din jur au în
ceput să-i fluiere. Au izbucnit hohote de râs.
279
— Tare bine ne distrăm, i-a aprobat Ora-unsprezece-trei-
zeci.
Fachirul a luat din nou cuvântul, acoperind hărmălaia:
— Acuzatul va fi, prin urmare, înlocuit cu un manechin
de cârpă care este absolut convins că e Anatole France, ceea ce
ne convine, întrucât unul dintre capetele de acuzare este uzur
parea de identitate. Acuzat Anatol, ridică-te.
Manechinul nu s-a mişcat.
— Vă acuzăm că aţi furat numele unui popor obscur care
face prostia de a vă adora: France1.
— Jos France! a strigat un tânăr suprarealist.
— Trăiască France şi cartofii prăjiţi! a exclamat Fachirul.
— Trăiască Germania şi escalopul de viţel! a strigat Adolf.
— Trăiască mătuşi-mea şi stufatul ei de vită burgund! i-a-n-
tărit spusele Ora-unsprezece-treizeci.
— Obligaţi-i să tacă! a ţipat femeia cu umbrelă. Vă bateţi
joc de tot ce-i sfânt.
— Doamnă, a urlat Fachirul, care nu-şi arăta întreaga pu
tere decât atunci când situaţia degenera, nu avem nici un res
pect pentru ceea ce toată lumea respectă. Anatole France deţinea
unanimitatea în legătură şi cu talentul, şi cu persoana lui, obţi
nuse sufragiile şi ale dreptei, şi ale stângii, era putred de onoruri
şi de suficienţă.
— Domnule, eu întotdeauna l-am adorat pe Anatole France.
— Consider orice admirator al lui Anatole France drept o
fiinţă degradată! a strigat Aragon, uitând că juca rolul de
avocat al apărării.
— Opriţi odată mascarada asta, a tunat un alt bărbat, cu
cioc alb, îmbrăcat în bleumarin. N u sunteţi decât o gaşcă de
javre amărâte.
— Da, domnule, aici suntem cu toţii o gaşcă de javre, dife
renţa fiind că există javre mari şi javre amărâte. Dumneavoas
tră din ce tabără faceţi parte?
280
— Din tabăra demnităţii! »
— Mă cac pe ea de demnitate!
— Eşti un imbecil.
— Da, domnule, sunt un imbecil perfect, n-o ascund şi nu
încerc să scap de azilul în care-mi petrec traiul. Din contră, chiar
îl explorez. Tocmai asta înseamnă suprarealismul, domnule.
— Mi se rupe mie de suprarealism.
— In sfârşit, o expresie inteligentă.
— Ce ne mai distrăm! a zis încă o dată Ora-unsprezece-
treizeci.
— Fiindcă tot vă pretindeţi artişti, a intervenit din nou
domnul în bleumarin, arătaţi-ne ce faceţi. Produceţi, în loc să
distrugeţi.
— Ba mai întâi vrem să distrugem. Cuvintele ne sunt
gloanţe, frazele - pistoale-mitralieră, textele - plutoane de exe
cuţie. Noul artist protestează, nu mai zugrăveşte, ci se războ
ieşte. Să măturăm! Să curăţăm! Iată o atitudine metafizică.
Credem în puterea vacuumului.
— Palavre!
— Dada! Dada! Dadadadada!
în semn de raliere, tineretul suprarealist a început să pro
nunţe insignifianta vocabulă cum fac copiii când îngână ceva
stând pe oliţă. Partizanii bunului-simţ au dat să părăsească sala.
Au fost insultaţi, loviturile au început să curgă şi adunarea a
degenerat într-o partidă de box.
O geantă a zburat pe lângă Adolf şi l-a lovit pe Neumann
în frunte. Din zgârietură a dat sângele.
— Oare n-o fi de-ajuns atâta literatură pe ziua de azi? a
întrebat Ora-unsprezece-treizeci întinzându-i o batistă curată.
— Corect, hai că s-a teoretizat suficient, i-a răspuns Neu
mann.
Cei trei au şters-o şi au intrat într-o farmacie din apropiere
de Champs-Elysees, unde l-au doftoricit pe Neumann.
— Mă mir că te interesează noii mei prieteni, i-a zis Adolf.
în principiu, discuţiile despre artă ar trebui să ţi se pară total
mente frivole.
281
— Breton face parte din partidul comunist, i-a răspuns Neu-
mann jenat, ca şi alţi suprarealişti.
— A, da?! a exclamat Adolf, care trecea din surpriză-n sur
priză.
— Mda, se pare că există o legătură între eliberarea imagi
narului şi eliberarea claselor exploatate.
— Zău? Ce tare! i-a răspuns sceptic Adolf.
— In orice caz, ne-am distrat foarte bine, a conchis Ora-
unsprezece-treizeci.
Neumann i-a lăsat pentru a se duce la iubita lui, la care se
mutase de când Ora-unsprezece-treizeci apăruse în viaţa Iui
Adolf şi de când renunţase mai mult sau mai puţin la pictură
pentru politică.
Ora-unsprezece-treizeci şi Adolf s-au hotărât să se întoarcă
pe jos în Montparnasse.
— Cinstit, Unşpe, chiar îi iei în serios?
— Pe cine?
— Pe suprarealişti.
— Atenţie! Iţi atrag atenţia că şi tu faci parte dintre ei.
Suprarealist, raionul pictură. Cu Max Ernst, De Chirico, Dalf
şi ceilalţi. De altfel, de când s-a aflat, vinzi ceva mai bine decât
înainte.
— Unşpe, vorbesc serios. Ce părere ai despre ei?
— E ceva viu, zgomotos, tânăr.
— Idiot.
— Păi, da. Şi ne distrăm foarte bine.
— Chestia asta, adică, îţi e de-ajuns: „Ne distrăm foarte
bine“?
Vorbise bruscând, pe un ton dur. Când s-a întors spre ea a
descoperit că avea lacrimi în ochi.
— Da, îmi ajunge că ne distrăm, e important.
Nu-şi putea opri suspinele.
— Ce se-ntâmplă, Ora-unsprezece-treizeci? N u despre fe
bra fânului este vorba. Ce ţi-a zis clarvăzătorul?
Fata şi-a întors capul.
282
— Vai, mi-a zis ceea ce ştiam. N u mai aveam nevoie decât
de confirmare.
— Ce?
— Că n-o să trăiesc prea mult. Că n-o să trec de treizeci de ani.
— Scorneli! Cum poţi să crezi?...
— Of, ştiam eu asta de mică. Mi-a citit o ţigancă-n palmă.
Pe urmă mi-a ieşit şi mie în cărţi. Iar domnul Jacob mi-a citit
în cafea.
— Şi eu citesc în vârful tălpii că o să-i ard nişte şuturi în
cur domnului Jacob ăsta!
A luat-o-n braţe pe Ora-unsprezece-treizeci, a ridicat-o ca
pe un copil şi şi-a lipit faţa de a ei, frecându-şi nasurile.
— N-aş mai vrea să-ţi laşi creierul stricat de toţi prezicătorii
ăştia. Plesneşti de sănătate şi-o să trăieşti foarte foarte mult.
— Chiar aşa? l-a întrebat Ora-unsprezece-treizeci cu ochii
holbaţi de speranţă.
— Chiar aşa.
Faţa i s-a luminat.
— Şi-o să-mbătrâneşti alături de mine, a adăugat Adolf.
— Chiar aşa?
— Chiar aşa.
Ora-unsprezece-treizeci l-a luat cu amândouă mâinile de
umeri pe Adolf şi a început să plângă de uşurare, atârnată de gâ
tul lui.
— Vaaai... ce fericită sunt... ce proastă am fost... şi uite
cum m-ai liniştit... fiindcă ştiu că ai dreptate.
Adolf s-a cutremurat. Deşi îşi afirmase cu putere optimis
mul, simţea, cu tot atâta putere şi într-un fel de neînţeles, că
micul domn Jacob avusese, fără îndoială, dreptate.
283
— Dumnezeule atotputernic, apleacâ-te către mine. Păs
trează-mi puterea pe care ca prin minune ai sădit-o în mine. M -ai
făcut să fiu viguros, mi-ai dăruit puterea supremă fi calităţi su
blime: să-i luminez pe cei ce se târăsc, să ridic la loc ce-a căzut în
ruină. Cu ajutorul tău voi transforma umilinţa-n măreţie, în splen
doare ţi maiestate.
în vila uriaşă cu ferestrele dând spre Alpi, publicul asculta
cu pioşenie tenorul wagnerian intonând rugăciunea lui Rienzi.
Cu toţii ascultau acelaşi concert privat, dar fiecare auzea alt
ceva. Familia Bechstein, proprietara vilei şi celebră producă
toare de piane, verifica sonoritatea ultimului model, Winnifred
Wagner descoperea opera pe care nu o jucase niciodată la Bay-
reuth, în timp ce Adolf Hitler avea senzaţia că i se cânta cu
voce tare jurnalul intim.
Tenorul a încheiat, primind aplauzele moderate ale înaltei
societăţi aflate-n vacanţă. Cât despre Hitler, mai degrabă şi-ar
fi dorit să-şi fi făcut cruce. Pentru el, Wagner ajunsese muzică
religioasă, liturghie personală, aşa că mergea la reprezentaţiile
din apropiere de Bayreuth, după cum se intră pentru meditaţie
şi rugăciune într-o catedrală.
De acum, îmbăiat iarăşi în eroismul lui Rienzi, îşi dorea să
scape de femeile care-1 înconjurau. Erau prea multe admira
toare în salon pentru ca urmarea după-amiezii să nu dea în
meci de box între purtătoarele de cocuri sure. S-a dus să-i să
rute mâna Helenei Bechstein, stăpâna casei, o înflăcărată parti
zană a lui, care, cu doi mai înainte, îşi amanetase bijuteriile
pentru a furniza bani partidului. Salutând-o, i-a arătat că purta
la el ultima cravaşă pe care i-o dăruise.
— Vai, nu! Doar n-o să ne părăsiţi atât de repede!
— Am de scris.
— Dacă e pentru Germania, atunci vă iert.
A intrat în Mercedes lăsând în urmă numai inimi rănite.
Se ducea la Mimi.
Mimi, Mimilein, Mizzi, Mizzerl, niciodată nu descoperea
diminutive suficient de tandre pentru a-i îngâna numele.
Ea avea şaisprezece ani. El, treizeci şi şapte.
284
Fata îi arunca nişte priviri cum se aruncă spre o vedetă po
litică atunci când eşti adolescentă şi te plictiseşti intr-un sătuc
din Alpii bavarezi. Era fermecată de parcă l-ar fi întâlnit pe
Rudolf Valentino.
Mai întâi îl simpatizaseră câinii din faţa magazinului fa
miliei, lucru care lui Hider i se păruse de foarte bun augur. îna
inte de a o fi observat, Hitler sesizase emoţia pe care i-o
produsese. Apoi, admirase trupul zvelt, proaspăt, vesel, care pă
rea adus de rouă, obrajii rotunzi şi fragezi ca nişte fructe din
pom, apoi blondul nepăsător al părului şi ochii violet. Femeia
se născuse în ea chiar în acea vară minunată. Constatase că ro
şea când îl vedea. îl găsea superb cu pantalonii lui scurţi din
piele, ciorapii groşi, gri-deschis şi hanoracul strâns de curea, exact
aşa cum era fotografiat prin ziare, cu aura lui de un întunecat
romantism creată de trecerea nedreaptă prin închisoare. Se
apropiase de ea folosindu-şi celebra fixitate a pupilelor de culoare
azurie pentru a o impresiona, înainte de a-i lăuda câinele. Au
stat de vorbă despre animale timp de un ceas. Ulterior, când
Hider a rugat-o pe sora ei mai mare să-i permită să o ia pe Mimi
la plimbare, aceasta, tulburată pentru că ajunsese să trezească
interesul unei vedete, a rupt-o la fugă.
Hitler se simţea regenerat de tinereţea fetei: nu doar că Mimi
îl devora cu aceiaşi ochi îndrăgostiţi ca toate mamele lui protec
toare, dar era şi mult mai agreabilă de privit decât protezele
perlate şi baborniţele plicticoase şi de mult aflate la menopauză,
în plus, nu-i cerea nimic, învinsă încă înainte de a se fi cunoscut.
Făcându-i curte, avea senzaţia că întinde un unt bun din Alpi
pe o bucată de turtă dulce, intr-atât totul mergea de la sine.
Pentru a-şi asigura prestigiul în faţa ei, a invitat-o la o în
tâlnire politică unde ştia că avea să fie vedetă. îşi pusese la bă
taie toate flăcările elocinţei, transformând modesta adunare
dintr-o vilă din Berchtesgaden într-o întâlnire esenţială, în care
se juca însuşi destinul Germaniei. Turuia trecând de la lirism la
plină energie, de la nostalgie la speranţa intr-o radioasă zi de
mâine, de la ură la tandreţe patriotică, oferind un festival piro
tehnic încununat cu ovaţii > delirante. La masă a tinut
» ca Mimi
285
şi sora ei să fie aşezate pe locurile de onoare de lângă el şi i-a în
flăcărat celei din urmă obrajii mărturisindu-i că numai pentru
ea vorbise. Ii privea gura cu buzele ca tivite cu horbotă, tandră,
trandafirie şi, la desert, nu a mai rezistat şi i-a dat chiar el bucă
ţelele de tort. De la o clipă la alta se purta cu ea cum ar fi facut-o
ba cu un bebeluş, ba cu o femeie, ceea ce întindea la maximum
nervii adolescentei. După masă, la un pahar, a făcut o paralelă
între mama lui Mimi, care tocmai murise din cauza unui cancer,
şi propria lui mamă, doamna Hitler, ceea ce i-a-mpăienjenit
ochii şi i-a dat dreptul să-şi lipească pulpa de a fetei.
Apoi au ieşit în noapte. Hitler s-a aplecat spre Mimi, a
mângâiat-o pe umăr şi s-a apropiat pentru a o săruta. In aceeaşi
clipă, cei doi câini s-au aruncat unul la altul şi au început să
se muşte. înfuriat, Hitler a tras spre el câinele pe care îl ţinea
în lesă şi l-a lovit cu cravaşa.
— Stai! Stai! a ţipat Mimi.
Hider însă se dezlănţuise asupra animalului, care gemea şi se
strânsese ghem, nemaifiind altceva decât o continuă tânguire.
— Gata! Opriţi-vă! Vă implor! Opriţi-vă!
Hitler nu mai auzea nimic, lovindu-şi în neştire prietenul
credincios fără de care pretindea că nu putea trăi.
— Cum puteţi fi atât de brutal cu bietul animal?
Hitler s-a oprit şi a îndreptat spre ea o privire rătăcită.
— Era necesar.
S-a apropiat iarăşi de ea, cu cravaşa în mână, de parcă nimic
nu s-ar fi întâmplat. Din instinct, Mimi s-a dat înapoi.
— Ce e, Mimi? Nu mal vrei să mă săruţi?
— Nu.
Hitler a devenit rece ca gheaţa. întreaga politeţe care-i lu
minase seara i-a dispărut de pe chip şi s-a îndepărtat în noapte
murmurând uscat: Heil!
A doua zi, după o discuţie cu şoferul lui, Emil, care îl asi
gurase că o fată bine-crescută trebuie să refuze cel dintâi sărut,
i-a trimis un buchet de flori pentru a o înştiinţa că-i rupsese
inima! Mimi a acceptat întâlnirea din aceeaşi zi.
286
Mercedesul a oprit în faţa magazinului şi fata a urcat. Era
radioasă.
In maşină, se aştepta ca Hitler să poarte o conversaţie scli
pitoare. O r el, care nu era vorbăreţ decât în public şi atunci
doar pe teme politice, a fost copleşit de aşteptarea ei şi a încer
cat să o satisfacă de bine, de rău. După o jumătate de oră de
eforturi, a găsit o tactică nouă.
— O să te ţin de mâini, îţi vei lăsa capul pe umărul meu,
vei închide ochii, iar eu îţi voi trimite visele mele.
încântată de ciudăţenie, Mimi s-a conformat. Hitler a reu
şit astfel s-o atingă şi s-o contemple fără să se obosească să facă
conversaţie.
Maşina s-a oprit la cimitir. Mimi s-a arătat surprinsă, dar
Hitler i-a explicat cu seriozitate:
— Vom merge la mormântul mamei tale, draga mea!
Au păşit pe aleile cochete şi pline de flori. Era prea frumos
afară şi prea cald pentru tristeţe, iar Hitler a trebuit să facă
eforturi ca să creeze o atmosferă emoţionantă. Deasupra pietrei
de mormânt i-a vorbit despre mama lui, despre privirea ei,
despre iubirea ei veşnică. Şi a plâns mult timp. Mimi doar un
pic. Of! Hitler rezistase un ceas întreg.
A doua zi s-au dus să se plimbe prin pădure. Au alergat
printre copaci. I-a spus că era nimfa lui - vagă reminiscenţă
de la operă - , ceea ce a făcut-o să râdă în hohote, apoi au im
provizat o urmărire cum văzuse el că făceau nişte îndrăgostiţi
într-un film.
S-a întors epuizat la maşină. Nesătula i-a cerut să-i mai vor
bească, dar Hitler s-a fofilat prefăcându-se că o hipnotizează.
Se simţea din ce în ce mai încurcat, fiindcă simţea că o dez
amăgea. Fata se aştepta ca el să se poarte ca un bărbat, să ia ini
ţiativa şi să nu se rezume la săruturile pe gât. Or, el nu se vedea
mergând mai departe. Din neglijenţă, încă nu-şi făcuse timp pen
tru a-şi pierde virginitatea. încercările de a o începe odată cu fe
meile, de o sută de ori amânate, făcuseră loc unei castităţi destul
de confortabile. La treizeci şi şapte de ani se simţea foarte bine
neavând relaţii sexuale, fiindcă nu risca să facă vreun sifilis, nu-şi
287
pierdea nici timpul, nici energia, putea flirta cu femeile fără să
se gândească vreodată la ceva rău, se simţea pur şi moral. Ca Rienzi!
îl îngrozea ideea de a sfâşia acea pace, iar spaima cu pricina, uşor
de depăşit, de altfel, pentru orice bărbat la optsprezece ani, deve
nise aproape de nedepăşit la treizeci şi şapte. O posibilitate prea
mult timp îndepărtată devine o imposibilitate. Se ridicase un
zid. Un zid prea înalt pentru a mai putea fi sărit fără greutate.
La început avusese scuza sărăciei, asta la Viena şi la Miinchen,
apoi a războiului, după care a intrării cu surle şi trâmbiţe în poli
tică. Acum nu o mai avea si nu era mai bine. Fată în fată cu
* i i
288
— Nu, nu-mi răspunde. O s-o faci, oricum vei vrea tu, când
voi avea curajul să te cer.
S-a întors lângă ea, i-a strâns mâinile şi au început amândoi
să plângă de emoţie şi de frustrare.
Hitler a plecat liniştit la Miinchen. încă o dată reuşise să
amâne confruntarea sexuală.
Nu a uitat-o pe Mimi în vâltoarea reintrării în politică, dar
şi-a reconstruit o imagine a ei confortabilă. O amintire nu-ţi
cere să treci cu ea-n pat. Aşa că le-a vorbit apropiaţilor despre
Mimi, mergând până la a o declara logodnica lui, trăind cu ea
într-o intimitate blândă, necontrazisă de nimic, întrucât era
îndepărtată.
Drept care a primit-o cu braţele deschise şi ochii umezi
atunci când fata a profitat de excursia clubului ei de patinaj la
Miinchen pentru a se întâlni cu el. A dus-o la cafeneaua Heck,
cartierul lui general, şi i-a vorbit tandru.
— Voi găsi un apartament mai mare. Şi-o să trăim împre
ună atât de fericiţi!... Vei rămâne pentru totdeauna cu mine.
— Pentru totdeauna, domnule Lup.
Au izbucnit în râs. îi plăcea să-i zică domnule Lup, numele
pe care Hitler îl utiliza când călătorea incognito.
— Vom alege împreună câteva lucruri, mica mea prinţesă,
picturi, fotolii, tablouri. Uite, parcă le văd: fotolii mari şi fru
moase, de salon, acoperite cu pluş violet.
— Plus> violet?
— Nu-ţi place?
— Ba-1 ador. Şi-o să scriem pe cutia poştală: „Domnul şi
doamna Lup. Atenţie: fericire!"
în seara aceea, Hitler se simţea suficient de plin pentru a mai
cere vreo consumaţie concretă, aşa că a trimis-o senină înapoi,
la Berchtesgaden.
Jurându-i să vină după ea peste două săptămâni.
Şi nu s-a dus.
Trei luni mai târziu ea s-a spânzurat. Disperată că nu mai
primise nici o veste de la el, nici un răspuns nici la scrisori,
289
nici la telefon, a făcut un nod la funie şi s-a lăsat să alunece în
gol. Fratele ei vitreg a sosit la timp - a desfăcut laţul, a luat tru
pul care nu mai respira şi l-a readus la viaţă.
Temându-se de recidivă, s-a dus în taină la Munchen să
obţină explicaţii de la Hider.
Acesta aflase de tentativa de suicid şi s-au închis amândoi
într-o sală de la cafeneaua Heck pentru a lămuri lucrurile.
— Am primit nişte scrisori anonime. Am fost ameninţat
că se va dezvălui în faţa presei că am corupt o minoră. Am fost
nevoit să pun capăt bârfelor. Am preferat să mă închid într-o
tăcere crudă mai degrabă decât s-o compromit pe Mimi, să-i
compromit viitorul. Credeţi-mă că am suferit tot atât de mult
ca ea.
— Intenţionaţi... vreau să zic... este adevărat că i-aţi pro
pus să vă căsătoriţi?
— Nu am pentru ea decât sentimente părinteşti.
— Totuşi, mi-a spus că ...
— Cred c-a visat. E şi vârsta, nu?
Fratele vitreg a plecat la Berchtesgaden liniştit, având sufi
ciente elemente pentru a o linişti pe Mimi şi, totodată, pentru a
o sfătui să-şi găsească pe altcineva.
Ceea ce Hider nu a dezvăluit a fost că la originea scrisorilor
anonime fusese el însuşi. Făcuse în aşa fel încât una dintre ma
mele lui, Helene Bechstein, să-i şoptească o bârfii celei mai ge
loase dintre ele, Carola Hofmann, văduva directorului de şcoală,
pentru ca aceasta să scrie o groază de misive şi de ameninţări
anonime, pentru a-1 împiedica pe Hider să ducă relaţia mai
departe.
Era deosebit de mulţumit de stratagemă. Aşadar, trebuise să
se retragă dintr-o asemenea aventură din raţiuni politice. Pen
tru Germania, într-un fel. în sfârşit, găsise o nouă scuză pentru
a rămâne cast.
Era cu atât mai satisfăcut cu cât urma, totuşi, să-şi cumpere
în curând un apartament mare, luxos, unde avea să trăiască îm
preună cu o femeie foarte tânără.
290
S-a mutat cu nepoata lui, Geli Raubal, la fel de tânără şi
de frumoasă ca Mimi, dar mult mai vorbăreaţă şi deci cu mult
mai puţin plicticoasă.
Va trăi cu o fată de douăzeci de ani, la vedere, (ară angoasa
obligaţiei de a o onora sexual, care i-ar fi provocat o teribilă
slăbiciune, şi fără ca ticăloasa aceea bătrână de Hofmann sau
alte babete antice să mai aibă ceva de criticat.
291
şi metecilor. Aceştia sunt apărătorii unei arte care nu are nimic
de-a face cu vreo origine naţională, o artă nici franceză, nici
germană, nici slavă, nici spaniolă, nici românească, pe scurt, o
artă jidănească. înţelesul local, spiritul local, subiectul local,
culoarea locală suferă, din cauza lor, de o decadenţă cu atât mai
sigură cu cât ei vorbesc despre o artă internaţională. Cum să nu
te îngrozeşti văzând toate frontierele şi limitele risipindu-se?
Aţi văzut oare operele unui Sutin, Pascin sau Adolf H.? De o
evidentă mediocritate, în culori murdare şi de o sărăcie a mate
rialului antifranceză, triste, scatologice, anatomice, acestea se
bazează pe reflecţii doctrinare, deci antiartistice. în ziua în care
pictura a devenit o ştiinţă speculativă, Jidanul şi-a putut face de
cap. Caligrafii Talmudului cumpără pânze şi culori. Până acum
nu erau decât negustori, de acum se cred creatori. în realitate,
poporul deicid este şi un popor articid. Acesta...“
— Gata, Unşpe, altfel te spăl la gură cu săpun.
— Ba nu, ar trebui să fii mândru. Să fii făcut jidan este do
vada că ai reuşit. Sunt tare mulţumită să te văd scuipat de cre
tinii ăştia.
— Te-ai îmbrăcat?
— Mă-ntrebi dacă sunt gata? De dimineaţă mă tot pregă
tesc. De cinşpe ori m-am schimbat. Nu sunt convinsă că mi-am
găsit rochia potrivită, dar am obosit.
Adolf a constatat că Ora-unsprezece-treizeci era mai de
grabă frumoasă în rochia de mătase de culoarea pielii, brodată
cu modele ruseşti.
— Of, Adolf, nu te uiţi la mine, ci mă verifici!
— Nici vorbă. Eşti frumoasă de-mi vine să te mănânc.
— Păi, haide, nu te jena.
— N-avem tim p...
— Deh, n-o să pierdem decât primii dumicaţi. Oricum,
antreurile sunt de fiecare dată cam sleite pe la baletele astea
ruseşti.
— Imposibil. N u pot să-i fac asta lui Diaghilev. Hai.
Ora-unsprezece-treizeci l-a ascultat, urmându-şi iubitul în
Bugatti.
292
De când Adolf H. fusese lansat de către suprarealişti, pân
zele i se vindeau, preţul le creştea, banii se revărsau odată cu
renumele.
— Nu priceperea e totul. Trebuie să se şi ducă vestea, spu
nea deseori Ora-unsprezece-treizeci.
Modul de a picta al lui Adolf H. nu se schimbase, ba chiar
era acelaşi din 1918 încoace, numai că acum lumea se bătea
pe lucrările lui. Publicitatea făcută de Fachir crease un interes
nou transmis repede mai departe de comercianţi precum Rosen-
berg şi Kahnweiler, care vindeau pânzele unor bogaţi amatori
de artă americani - Gertrude Stein, Paul Barnes, John Quine
sau Chester Dale - , ceea ce declanşase interesul în Statele Unite.
Adolf se despărţise de precedentul agent, Slawomir, în po
fida lacrimilor şi durerii sincere ale acestuia, care, după obicei,
riscase, dar nu reuşea să şi câştige.
— Asta dovedeşte cel puţin că nu poţi face avere dormind,
a comentat Ora-unsprezece-treizeci.
Rămas multă vreme în umbră, Adolf făcea faţă cu greu suc
cesului fulgerător. Ştia prea bine că reuşita ţinea de circum
stanţe, considerând-o ceea ce şi era, un fluture adus de vânt,
uşor, inconsecvent, frivol, fără rădăcini. Aşteptase prea mult
pentru a nu se teme că, după cum a venit, aşa îşi va şi lua zbo
rul. Triumful, departe de a-1 îmbăta, îl îngrijora şi mai tare.
Mâine pe ce se va baza? Dacă astăzi urca, mâine nu ar fi putut
decât coborî. In vremurile întunecate, trăia din speranţă. Acum
însă ce mai putea spera? Nu-i mai rămânea decât să ajungă la
disperare prin succes. Faptul că, acum, lumea îl celebra nu
schimba lumea. întotdeauna victorioasă e indiferenţa. O lume
care îl ignorase, chiar dacă acum îl recunoştea, putea să-l ig
nore din nou. Nu câştigase nimic. Sau, dacă da, atunci o bătă
lie, nu războiul. Se consuma astfel, neîncetat.
Situaţiei în care se afla în prezent îi reproşa că propria artă
nu-i mai aducea tot atâta bucurie. înainte, nu se baza pe reu
şită, lucru care îi favoriza concentrarea, îi mobiliza forţele pentru
a munci zi de zi. Pictura fusese salvarea lui, de-acum ajunsese
meserie. Sărind din pat, se învârtea prin atelier ca un agent la
293
Bursă, ţinând să-şi justifice casa cea nouă, maşina, servitorii,
şi bogăţia să-i miroasă a sudoarea muncii. Pus la treabă mai
degrabă de mustrările de conştiinţă decât de inspiraţie, îşi
impunea un program de lucru excesiv, mai mult decât avea
chef şi putere, interzicându-şi să mai viseze şi să mai lene
vească, chestiuni tot atât de necesare.
întrucât statutul de artist în vogă îi impunea şi obligaţii
mondene, adăuga seratele zilelor epuizante, iar surmenajul îl
făcea uşor iritabil. Ora-unsprezece-treizeci, cu bună dispoziţia
ei molipsitoare, nu se simţea jignită, mult prea fericită că profita
de noile ei jucării, casa, camerista, mesele aduse de la restaurant,
toaletele, pălăriile, statutul de „femeie în vogă“. Sigur, suferea
văzându-1 pe Adolf atât de puţin disponibil. Regreta vremea
nepăsării lor comune, chiar dacă fusese lipsită de măsură.
Seara, A dolf se prăbuşea îmbrăcat în pat, iar pe ea o distra
să-l dezbrace aşa, adormit, secătuit de energie pentru marile lor
nopţi de dragoste. Totuşi, apuca să zică:
— Te iubesc, Ora-unsprezece-treizeci, doar ştii. Te iubesc.
Dar părea şi sastisit, şi vinovat, când o spunea. Şi-o spunea
pentru a se scuza că nu era acolo, că nu se mai arunca peste ea,
înfometat de trupul ei.
Ora-unsprezece-treizeci îşi luase obiceiul de a da buzna în
atelier îmbrăcată doar în halat.
— Am venit s-o punem de-o neruşinare.
îşi întredeschidea surâzătoare chimonoul de mătase. Adolf
îşi lăsa deoparte pensulele şi-i săruta pântecele. Continuau
direct pe jos. Totuşi, într-o zi, A dolf a pretextat că era prea
obosit, în alta că avea o problemă cu pictura, în cealaltă... alt
ceva... iar Ora-unsprezece-treizeci a înţeles că-1 deranja. în
trucât i se părea nelalocul lui să ceară ea ceea ce, de obicei,
bărbatul cere, a încetat să-şi mai asume riscul unui refuz, iar
cuplul lor nu a mai avut decât o activitate sexuală episodică.
Automobilul Bugatti a luat-o pe bulevardul Montaigne.
— Ia zi-mi, dragă friţule, chiar îţi plac spectacolele de balet?
— Da. Desigur.
294
— Dac-ai zis „desigur" înseamnă că nu-ţi plac, dar te simţi
obligat să-ţi placă.
Adolf a zâmbit.
— Aşa e. Am preferat întotdeauna opera, mai ales Wagner.
— Ei, chiar pe Wagner nu-1 înghit! a strigat Ora-unspre-
zece-treizeci. E muzică pentru sectă. Ori aderi la ea, ori nu
aderi. N u gustului se adresează, ci pasiunii.
— Poate că ai dreptate.
— Poate? Ce tot spui!?
A dolf a râs uşurat. Imburghezirea nu-i furase Orei-un-
sprezece-treizeci nimic din modul ei franc de a discuta.
A parcat şi s-au îndreptat braţ la braţ către teatrul de pe
Champs-Elysees.
— Şi ia mai zi, friţule, o să mă iei cândva de nevastă?
— De ce vrei să te iau de nevastă?
— Ca să ajungi văduvul meu.
— Unşpe, nu începe iar cu poveştile tale stupide despre
premoniţii şi moartea de tânără. Nu cred o iotă.
— Bine. Să admitem c-o să am timp să mă ofilesc, o să mă
iei de nevastă?
— O să te iau când n-am să te mai iubesc.
Şi-a închipuit că-i făcuse o fermecătoare declaraţie de dra
goste cu acele cuvinte şi s-a mirat s-o audă răspunzându-i cu
voce gâtuită:
— Atunci grăbeşte-te, friţule, grăbeşte-te.
S-a oprit şi-a măsurat-o din cap până-n picioare.
— De ce spui asta? Fiindcă muncesc mult şi n-am mai avut
timp să...
— Da.
Cu un gest plictisit, a vrut să schimbe subiectul.
— în curând vom pleca la mare, ne vom lua vacanţă şi vom
petrece împreună o bună bucată de vreme.
— Bine, Adolf, s-o facem. Ţin la timpul favorabil, cel nu
mai al nostru. Şi nu-mi place ca vremurile bune să fie doar
trecut.
S-a aplecat şi-a sărutat-o.
295
— Ai înţeles?
— Am înţeles.
i
296
Hitler a rămas pentru o clipă singur în barul marelui hotel
şi şi-a zâmbit în oglindă: totul mergea ca pe roate. Nu doar
scăpase de ridicolul puciului, dar partidul nazist progresa cu
fiecare rând de alegeri. Hitler era considerat una dintre figurile
cele mai importante ale Germaniei, presa naţională şi interna
ţională vorbea despre el, fotograful personal, Hoffmann, îi
împărţea portretele autorizate. Spre marea lui bucurie, adver
sarii continuau să-l subestimeze, văzând în el un rival inofen
siv, fiindcă era prea diferit, se lăsa prea uşor stăpânit de transe
de furie, de apostrofări delirante şi divagaţie mistică. Nu-şi dă
deau seama că oamenii vremii, sătui de politicienii tradiţionali,
ţineau la el tocmai pentru asta, fiindcă se prezenta drept reme
diu apocaliptic, mântuitor-salvator aproape divin care putea
reabilita Germania.
— Unchiule Alf! Unde-i unchiuleţul Alf?
Geli şi-a făcut apariţia într-un nor de blănuri şi parfumuri.
L-a zărit pe Hitler, s-a răsucit pentru a-i face semn, după care
s-a apropiat dătinându-se pe tocurile prea înalte şi prea noi.
— Bună ziua, unchiule Alf. M-aş fi bucurat să fi fost şi tu
cu mine la cursul de canto. Am reuşit să iau un re acut de oc
tava a cincea. Unul frumos. Şi nu unul de şoarece prins în
cursă. Nu, unul adevărat, lichid, pur, lung, ca Elizabeth Schu-
mann. Ce bei? Ceai? Îîîh! Nu, eu un bloody-mary. Da, ca
Elizabeth Schumann sau Maria Ivogiin, ai fi fost mândru de
mine, unchiuleţule. Trebuie spus că n-am făcut-o special. Cre
deam că vocalizele îmi ies mult mai jos, nu prea aveam încre
dere. Eeei, vine odată bloody-mary-ul ăla sau vă trimit după
roşii? A mers bine cu americanul tău? Păi, da, cu siguranţă ai
fost sclipitor. Era frumos jurnalistul?
— Normal.
— Normal pentru un german sau normal pentru un ame
rican? Fiindcă, totuşi, americanii sunt mai frumoşi decât ger
manii. In orice caz, în filme. Mulţumesc, muream de sete.
M m m ... ce bun e! Un re acut ca un şuierat de locomotivă. O
să-mi spui că pentru repertoriul meu nu am nevoie de re acut.
In sfârşit, e o uşurare să-l am de rezervă. Aş mai lua şi un al
297
doilea pahar. Ai timp să vii cu mine la probă, la croitor? Nu?
Iar mizeria asta a ta de politică?
— Ba da, acum sunt liber.
— Iupiii! Trăiască unchiuleţul! Mi-a ieşit numărul câştigă
tor! N-am facut-o special, dar ştiu să-l recunosc. Nu-i aşa,
unchiule Alf?
— Da.
— Credeam că aşa un compliment merita un pupic, orişicât.
— Uite-1.
— Aşa mic? Deja au început soldurile?
— Uite încă unul.
— E mai bine. Pe o scară de la zero la douăzeci, i-aş d a ...
unsprezece.
— Doar atât? Dar ăsta?
— M m m ... paisprezece. Stop! N u trebuie să ardem eta
pele. Ai tot timpul să-ţi ameliorezi performanţele de acum
până diseară. Ce mergem să vedem?
— Liliacul.
— Grozav! Nu l-am văzut decât de două sute şaisprezece ori!
— Păi...
— Nu, nu, sunt încântată. Şi pe urmă, măcar aşa scap de
Wagner. Sau, mai rău, de Bruckner.
— Geli, îţi interzic să...
— Da, ştiu, unchiuleţule, sunt compozitorii tăi preferaţi,
dar zbiară prea sus pentru mine Wagnerii şi Brucknerii ăştia
ai tăi. De altfel, pledez pentru ideea de a interzice toţi muzi
cienii ale căror nume sunt formate din două silabe şi se ter
mină în „er“. N u vrei să adaugi şi asta în programul partidului
nadonal-socialist?
>
S-au ridicat şi au plecat împreună la cumpărături. Hitler
resimţea o adevărată mândrie bărbătească să fie văzut la braţ
cu Geli. Fata ciripea neîncetat, veselă, impertinentă, ironică şi,
când nu vorbea, cânta, pentru că graţie sprijinului financiar al
unchiului, abandonase studiile de medicină pentru a le urma pe
cele de operă. Când nici nu cânta însemna că mânca, nesătulă
şi gurmandă. Pentru Hitler, Geli era o gură, o gură mereu agi
298
tată, o gură care ronţăia existenţa şi-i dădea unchiuleţului iubit
pupături cu nemiluita.
Era singura persoană care accepta să facă pe vedeta în faţa
lui. O lua cu el peste tot, la mese, la întruniri, prin cafenele, lă-
sând-o să-i apostrofeze convivii şi să ajungă centrul interesului.
Geli plăcea bărbaţilor. Iar lui Hitler îi plăcea asta. Aprecia
electricitatea erotică stârnită când trecea Geli, concupiscenţa
privirilor, încordarea nervoasă a trupurilor, focul negru care se
aprindea în pupile. Hitler se simţea extrem de viril în aseme
nea momente, aproape ca atunci când ţinea cuvântări în faţa
maselor la început pasive, apoi profund tulburate. De mai
multe ori se cutremurase de voluptate respingând tot soiul de
băieţi arătoşi care veneau să-i ceară permisiunea de a o lua pe
Geli la plimbare sau la teatru. Savura în special clipa în care ti
nerii masculi pricepeau că Geli îi aparţinea lui Hitler. Mişcarea
înnebunită a genelor acestora îi aducea lui Hitler tot atâta
satisfacţie cât un adevărat orgasm. Punea atâta preţ pe aceste
lupte între armăsari, încât nu-şi mai dădea seama că, dacă Geli
declanşa aşa de multe pasiuni subite, lucrul acela se întâmpla
fiindcă se purta ca o seducătoare de meserie. Geli se uita la orice
bărbat de parcă ar fi fost cel mai frumos, mai puternic şi mai dis
pus să o sfărâme strângând-o-n braţele lui, după care, în se
cunda următoare, îi adresa câteva cuvinte batjocoritoare sau
obraznice. Rezultatul amestecului de rece şi fierbinte era o
ridicare a temperaturii respectivului cavaler galant, care-1 făcea
să-şi încerce şansa.
Dacă iniţial lui Geli i-a plăcut viaţa alături de unchiul ei, o
mare personalitate, o vedetă politică, cu mulţi bani şi foarte ge
neros cu ea, după doi ani a început să se simtă ca închisă într-o
cuşcă. De mai multe ori îi propusese lui Hitler să se logodească
cu cutare ori cutare bărbat, dar el găsise de fiecare dată pretexte
pentru a o refuza. După ce-şi dăduse afară şoferul, pe Emil,
pe care fata pusese ochii, îi desfiinţase unul câte unul pe tinerii
de care Geli îşi închipuia că s-ar fi putut îndrăgosti. La început,
ea îi ascultase argumentele, dar de-acum nici măcar nu mai era
atentă, ştiind că putea inventa şi altele.
299
— Vasăzică, unchiule Alf, crezi că nici un băiat nu mă
merită?
— Nici unul.
— Adică aşa de bine arăt?
— Eşti mica mea prinţesă.
Sigur că era flatată, însă avea douăzeci şi trei de ani, i se pă
rea că trecuse deja mult timp şi tânjea să se simtă în braţele
unui bărbat.
Sătulă să tot aştepte un soţ, se rezumase la a-şi lua un amant.
Jochen era un violonist vienez cu pletele la fel de lungi ca
firele arcuşului. îl întâlnise la profesorul ei de canto. întrucât
aparţinea lumii muzicale, şi nu celei de care ţinea cercul de
obişnuiţi ai unchiului ei, se decisese să se vadă cu el în secret.
Aşa că Geli şi Jochen petreceau în pat două ceasuri pe zi.
Programul nu era comod, Geli se temea continuu că ar fi
putut să fie recunoscută sau, mai rău, să rămână gravidă. Numai
că ingeniosul şi experimentatul Jochen ştia să o facă fericită
fără a o obliga să-şi asume riscuri.
— Unchiule drag, nu crezi că ar trebui să-mi termin stu
diile de canto la Viena?
Hitler s-a făcut cenuşiu la faţă.
— Ce idee tâmpită! Detest legenda conform căreia muzica
vieneză ar fi superioară celei germane.
— Totuşi...
— Wagner e german sau austriac?
— Dac-aş fi în stare să cânt partitura Isoldei aş fi de acord cu
tine. Dar, ţinând cont că vocea mea este mai degrabă uşoară...
— Nu doar vocea îţi este uşoară, ci şi modul în care gân
deşti.
Geli s-a oprit îngrozită, simţind că se apropia furtuna. Prea
târziu. Hitler a ţipat:
— Fac sacrificii enorme pentru ca tu să-ţi poţi permite să
faci ce vrei şi aşa-mi mulţumeşti? Vrând să pleci la Viena? Voi
avea oare onoarea de a o vedea măcar o dată pe an pe domni
şoara, când va ajunge celebră? Familie de nerecunoscători!
300
Unul nu face mai mult decât altul din prăsila asta austriacă
rea. Mai întâi maică-ta, care...
Geli a considerat inutil să-l mai asculte, aşa că a lăsat pri-
virile-n podea şi şi-a îndoit spinarea, aşteptând să se încheie
criza de furie. Ştia că pe Hitler avea să-l ţină un ceas disperarea
isterică. S-a gândit la Jochen, care avea pielea atât de fină pe in
teriorul braţelor, pe acolo pe unde venele aminteau că viaţa
este atât de fragilă, iar lucrul acesta a ajutat-o să uite de urlete.
Jochen şi-a încheiat contractul la Munchen şi a trebuit să
plece la Viena. Şi-au luat adio cu atât mai sfâşietor cu cât au
fost nevoiţi s-o scurteze, fiindcă Geli nu putuse s-o şteargă
decât un ceas de sub supravegherea unchiului. L-a pus să-i pro
mită că nu-i va scrie - unchiul ei îi citea corespondenţa - şi
i-a jurat că-i va trimite ea o scrisoare pe zi.
Ceea ce a şi făcut. Şi astfel chiar s-a îndrăgostit definitiv.
Cum să nu te-nnebuneşti după un bărbat care te-a făcut să cu
noşti plăcerea şi care nu îţi poate răspunde la declaraţiile tale
din zi în zi tot mai înflăcărate? Prin urmare, absenţa lui i-a-ntins
la maximum nervii lui Geli, care considera că era atât de
nefericită, încât obligatoriu trebuia să ajungă la Viena.
După ce unchiul i-a cumpărat un taior nou şi două rochii,
a decis, în după-amiaza aceea, întorcându-se în imensul lor
apartament, că era cazul să-şi negocieze o călătorie la Viena.
— Prea mă răsfeţi, unchiule Alf, niciodată nu voi fi în stare
să-ţi mulţumesc îndeajuns.
Hitler s-a umflat în pene.
— N u cred că merit un asemenea unchi. Până la urmă,
cine sunt eu? O fată care nu ştie nimic, care nu înţelege poli
tica şi încearcă cu greu să zbiere cât o ţin plămânii pentru a-i
face plăcere unchiului ei, care e un aşa de rafinat meloman.
— Ai voce frumoasă, Geli.
— Da. Dar nu reuşeşte să iasă cu totul la lumină.
— Trebuie să lucrezi.
— Mda, dar de trei ani încoace alerg de colo-colo pe la toţi
profesorii din Munchen şi tot nu-mi iese.
— Ai puţină răbdare.
301
— Am auzit de un profesor extraordinar de la Viena.
Hitler s-a încordat şi s-a uitat urât la ea.
— N u, unchiule Alf, nu vreau să zic că doresc să mă mut
la Viena, ci doar să merg la o audiţie la respectivul ca să-mi spună
dacă Intr-adevăr vocea mea merită efortul ori nu. E vorba doar
despre câteva zile.
— Pe cine vrei să vezi?
— Pe profesorul acela, doar ţi-am spus.
— Cum se numeşte?
— Vogel. Profesorul Vogel.
— N-am auzit de el.
Şi s-a aşezat uitându-se îmbufnat pe fereastră. Fata s-a
apropiat şi l-a luat de mână.
— Trei-patru zile, unchiuleţ, ca să am şi eu conştiinţa îm
păcată.
— Conştiinţa împăcată?
O spusese pe un ton atât de sceptic, încât ei i-a fost frică să
nu fi ghicit totul.
— Las’ că-i cunosc eu pe profesorii ăştia de canto: „Da,
domnişoară Raubal, aveţi o voce foarte frumoasă, dar trebuie
să vă refacem în întregime tehnica. Mă pot ocupa de asta. Pa
tru lecţii pe săptămână a cincizeci de mărci ora.“ Şi-n acel
moment o să şi vrei să rămâi la Viena.
— îţi jur că nu, unchiuleţ.
A privit-o adânc în ochi, încercând să-i citească-n suflet.
— De ce-mi juri că nu? Dacă Vogel ăsta e cel mai bun pro
fesor din lume?
— îţi jur că n u ... Fiindcă nu vreau... să te părăsesc.
Hitler a zâmbit. Ba chiar şi-a-ntors capul spre fereastră
pentru a-şi ascunde emoţia. Fata simţea că poate câştiga.
— Trei zile, unchiuleţ. Trei zile fără tine, după care mă-ntorc.
— Bine. Dar vei merge cu maică-ta.
Ieşindu-şi din fire, Geli i-a dat mâna la o parte şi a început
să ţipe.
302
— Am douăzeci şi trei de ani! Totuşi, pot să ies şi fără înso
ţitor!
— Cu ce-ar schimba lucrurile, dacă tot nu ai nimic să-ţi
reproşezi?
— Nu vreau să fiu însoţită de mama.
— Ba o să fii. Dacă nu, nu te duci. E ultimul meu cuvânt.
— Adică cum, sunt prizonieră aici sau ce?
Hitler a tresărit.
— Prizonieră? La ce te referi?
Geli a străbătut camera de la un capăt la altul plângând.
— Am douăzeci şi trei de ani, ai respins toţi bărbaţii care
s-au apropiat de mine şi nici măcar un pas nu pot face afară
din casă fără să fiu supravegheată. Asta numesc eu a fi prizo
nieră. Cum arată viitorul meu? Un an? Doi? Douăzeci de ani
numai în puşcărie? Care e viitorul meu, hai, ia zi, unchiule Alf?
Zi-mi odată!
Hitler a privit-o liniştit şi i-a răspuns cu blândeţe:
— O să te măriţi cu mine.
în faţa unei asemenea enormităţi, Geli a rânjit dur, apoi,
observând imobilitatea unchiului, a înţeles că nu glumise. S-a
apropiat de el.
— Unchiule Alf, cred că nu am auzit bine. Poţi repeta ce
mi-ai spus?
— O să te măriţi cu mine. Vei deveni doamna Hitler. Nu
eşti prizonieră. Eşti femeia vieţii mele.
Geli s-a speriat atât de tare de fixitatea privirii lui, încât a
luat-o la fugă şi s-a închis la ea în cameră.
Peste douăzeci de minute, Hitler a trecut prin faţa uşii şi
i-a spus pe cel mai normal ton cu putinţă:
— Plec la Niirnberg. Mă-ntorc mâine-seară.
L-a auzit dând câteva ordine servitorilor, apoi împingând
uşa grea de la intrare.
Un nebun! Căzuse în capcana unui nebun. Dintr-odată,
comportamentul lui din ultimii doi ani i s-a lămurit. N u o pri
mise pentru ea şi nici din cine ştie ce simţ al familiei, ci doar
303
pentru el, pentru că se îndrăgostise de ea. îi îndepărtase pre
tendenţii, folosindu-se de autoritatea de unchi, pentru a face
loc viitorului soţ.
Geli se rostogolea disperată în patul pe care-1 uda cu lacrimi,
chemându-1 pe Jochen în ajutor, exasperată la gândul atâtor
iubiţi pierduţi, oripilată că-1 lăsase pe unchiul ei, din naivitate,
din politeţe, din candoare, să creadă că şi-ar fi putut atinge sco
pul. Tânăra plină de viaţă nu era pregătită pentru atâta suferinţă
şi deziluzie. încerca să găsească o idee de care să se agaţe, dar nu
descoperea nici una.
Dintr-odată, a sărit în picioare, a fugit până în camera un
chiului şi a deschis sertarul noptierei. Important e s-o fac rapid
şifără să mai stau pe gânduri. I-a luat revolverul şi a alergat îna
poi la ea în cameră.
Şi-a lipit ţeava de sânul stâng şi, fără a mai aştepta o se
cundă, a tras.
S-a prăbuşit, moartă, intr-o baltă de sânge.
Servitorii nu au găsit-o decât abia a doua zi, după ce au
spart uşa miraţi că nu le răspundea.
Şi au sunat la poliţie.
Apoi au reuşit să dea de Hitler la Niimberg.
— Nepoata dumneavoastră, Geli Raubal, s-a omorât cu
pistolul dumneavoastră. Vă aşteaptă poliţia.
Primul gând care i-a trecut prin cap lui Hitler a fost că va
fi acuzat de crimă. Al doilea a fost de furie în faţa actului stu
pid. Apoi a venit la rând sentimentul de vinovăţie.
304
prin acea sclipitoare reuniune de artişti fără să se aleagă cu
insulte şi coate-n stomac.
Dar un bal Shakespeare nici că se mai văzuse! Lumea pu
tuse să participe la un bal al papagalilor, al negrilor, la unul olim
pic sau la altul de travestire transmentală, la un bal banal. în
ultimul moment, prefectul poliţiei interzisese accesul la un bal
al sărăciei, fiindcă şomerii făcuseră o manifestaţie pe Champs-
Elysees, considerând tema de prost gust. Dar nimeni nu se
dusese niciodată la un bal Shakespeare!
La intrare domnea entuziasmul. Sute de gură-cască, reţinuţi
de serviciul de ordine, se strânseseră pentru a se uita la invitaţii
care ieşeau din maşini. Pentru a adăuga nerăbdării o nuanţă
de teroare, unele persoane din lumea mondenă răspândiseră
zvonul că oamenii din popor intenţionau să întrerupă balul.
Ca de fiecare dată, la acest gen de serate, cele mai delicioase
erau săptămânile care le precedau. Fiecare îşi imagina costu
mul, îl dădea la făcut, îl încerca, îl îmbunătăţea şi, în sfârşit, îşi
făcea apariţia îmbrăcat în el. Balul mascat culmina şi murea
odată cu intrarea în scenă. După aceea, rolul dispărea. Bătăile
inimii se încetineau şi cursul lucrurilor se banaliza. Şi erau regă
site cele mai obişnuite bucurii ale flirtului, dansului şi conver
saţiei.
>
Adolf H. şi Ora-unsprezece-treizeci au dat buzna deghizaţi,
el în Othello, ea în Desdemona, el superb, maur, înnegrit, săl
batic, înfricoşător, ea blondă, luminoasă, străvezie, veneţiană.
Adolf venise cu ideea travestirii în Desdemona şi Othello.
— De acord, îi răspunsese veselă Ora-unsprezece-treizeci,
cu condiţia să nu jucăm ultimul act.
— Dacă ar fi trebuit să te sufoc cu o pernă din gelozie, aş fi
făcut-o până acum.
— Ai putea tu să fii gelos?
Adolf nu i-a răspuns fiindcă habar n-avea. Prea puţin obiş
nuit să-şi definească emoţiile prin cuvinte, ci mai degrabă prin
pictură, se lăsa mânat de forţe pe care nu era în stare să le denu
mească. De când Ora-unsprezece-treizeci îi mărturisise - nu
mărturisise, clamase! - că avea un amant, se închisese în atelier
305
şi se dădea cu capul de pereţi. D e peretele drept strigând că
era o ticăloasă, o javră, o egoistă, că ar fi trebuit să dispară chiar
în clipa aceea din viaţa lui, de peretele stâng cerându-şi iertare,
acuzându-se că el purta răspunderea, reproşându-şi răceala,
faptul că se refugiase absurd în muncă. N u era normal, din
moment ce nu avea decât douăzeci de ani, să profite de
propriul trup, înlocuind un soţ prea ocupat cu un dansator
înflăcărat? Nu-şi făcuseră jurăminte nici în faţa altarului, nici a
primarului, nici măcar unul în faţa celuilalt, goi, în patul lor
de îndrăgostiţi. Nu există trădare atunci când nu există anga
jament. Prin urmare, Ora-unsprezece-treizeci nu-1 trădase.
Totuşi... totuşi el nu se rătăcise în braţele altei femei! Tocmai,
fiindcă nici măcar într-ale ei n-o mai făcuse şi, fără îndoială,
de aici şi apăruseră problemele... Nu, nu era gelos. N u avea
dreptul. De altfel, chiar o mai iubea pe Ora-unsprezece-trei-
zeci? Iubire era starea aceasta de continuă iritare? Iubire era
această rană? Iubire ceasurile petrecute înjurând printre pân
zele pregătite pentru culoare, mute, aflate-n aşteptare?
In schimb, în seara aceasta, în faţa oglinzii din baie, sim
ţise o nouă satisfacţie acoperindu-şi cu fard faţa şi mâinile.
Ascunzându-se de ochii tuturor, în sfârşit se zărea limpede pe
sine: da, era gelos de murea, pentru că o iubea de murea pe Ora-
unsprezece-treizeci. Hotărârea era luată: îi va spune cât de
mult o iubea şi cât de mult îl făcea să sufere. Şi-aşa o va-mpăca.
Doar că, în momentul în care Ora-unsprezece-treizeci i s-a
alăturat, în hol, blândă şi maiestuoasă în rochia ei Renaissance,
fusese intimidat. Oare o cunoştea cu adevărat? Nu-i era un pic
cam străină? Cu ce drept ar împovăra-o cu iubirea şi cu gelozia
lui? Ar fi interesat-o lucrurile astea?
în maşină încercase să se liniştească şi să reînnoade legătura
cu ea.
— Plăcută descoperire să te văd aşa! La drept vorbind, şi
blondă ai fi putut fi.
îl enerva tonul monden de care nu se putea debarasa.
— Poate c-ar trebui să ne gândim să mergem peste o lună
la mare, nu?
306
Insuportabil! Se adresa femeii vieţii lui pe tonul unui dandy
venit la un vernisaj. Juca, era politicos, rafinat, intrase intr-un
rol.
— M-aş bucura să petrec mai mult timp cu tine.
Ce de platitudini! Şi asta fiindcă vorbea banal, ori fiindcă
simţea banal? Cum de putuse lăsa să se rarefieze între ei dialo
gul până la punctul în care orice schimb de cuvinte să răsune
într-un vid solemn?
Intrarea lor în palatul Beaumont a provocat un murmur
flatant care l-a încălzit. A priceput că părea un gest îndrăzneţ ca
un bărbat să-şi pună, alături de femeia lui, masca lui Othello.
Da, aţi înţelesfoarte bine, sunt gelos ţi-o arăt tuturor, sunt groaz
nic de gelos fiindcă sunt groaznic de îndrăgostit.
— Haideţi, le-a zis Etienne de Beaumont, trebuie neapărat
să vă fotografieze Man Ray.
Au pozat artistului american, Adolf aruncând priviri furi
oase, Ora-unsprezece-treizeci luând, bizar de convingătoare,
atitudinea de porumbiţă pe nedrept bănuită.
Jazzul a inundat salonul. Vreo cincisprezece Cleopatre şi
vreo douăzeci de Hamleţi schiţau paşi de charleston. Politicos,
contele de Beaumont se urâţise foarte tare, machiindu-se pen
tru a deveni Richard al IlI-lea. Colanţii şi hainele strânse pe
corp scoteau la iveală anatomii interesante, coapse bine rotun
jite, fese puternice, şi circula zvonul că pe la miezul nopţii urma
să aibă loc un concurs de picioare frumoase.
Un grup de tineri au înconjurat-o pe Ora-unsprezece-trei-
zeci, amuzaţi de răspunsurile ei prompte. Adolf s-a îndepărtat
şi, după ce a participat fără vlagă la câteva conversaţii, s-a
sprijinit de o fereastră şi, protejat de machiaj, s-a lăsat în voia
gândurilor. De ce mă las invadat de ea? îi acord prea mult loc în
viaţa mea. Uită-te bine, se distrează, vibrează, e sănătoasă, caldă,
erotică. Are mai puţină nevoie de mine decât am eu de ea. Nu mai
merge aţa. N u am dreptul să-mi pierd iubita vieţii mele. N u tre
buie să mă las dominat de altcineva. N u ...
— Othello chiar e-ntunecat în seara asta.
307
O femeie i-a-ntrerupt meditaţia. Era o persoană înaltă, dese
nată dintr-o singură trăsătură de creion, suplă, al cărei păr on
dulat avea trei nuanţe de blond, unul nisipiu, unul auriu şi altul
aprins, arămiu, trei nuanţe de blond împletite şi puternice, de
o sănătate sălbatică, râurind până la şolduri.
— Ofelia, presupun.
— Corect. O Ofelie care se-neacă-n sherry, i-a răspuns ri-
dicându-şi paharul până în dreptul ochilor ca nişte semiluni.
Şi-n pupilele lor Adolf a observat o risipă de nuanţe de brun,
de la bej la negru, trecând prin brunul de nucă, brunul Sienna,
culoarea şofranului, a cărămizii, a mahonului... cu o umbră
de verde.
— Câtă imaginaţie, a murmurat.
— La ce vă referiţi?
— La culorile dumneavoastră. Când v-au conceput, pă
rinţii s-au dovedit nişte colorişti minunaţi.
Femeia a oftat, pe jumătate agasată, pe jumătate jenată.
— Aveţi un uşor accent german, nu-i aşa?
— Sunt Adolf H. si > vin de la Viena.
— Adolf H. Iar eu sunt din Berlin! a exclamat ea.
Şi a zâmbit deschis. Austria şi Germania deveneau patrie
comună, în condiţiile exilului parizian.
— M ă numesc Sarah Rubinstein. Sunt creatoare de parfu-
muri.
Şi-a arătat cele două nări admirabile, care parcă s-au ridicat
ştiind că se vorbea despre ele.
— Pictaţi cu arome?
— încerc. Am venit la Paris să învăţ la Guerlain. Apoi mă
voi întoarce în Germania pentru a fabrica propriile mele par-
fumuri.
— Ce mai e prin Germania? a întrebat Adolf.
Sarah i-a povestit despre vremurile tulburi prin care trecea
ţara ei, despre greutăţile pe care le întâmpina Republica de la
Weimar în a se impune. Născută dintr-o înfrângere, consecinţă
a Tratatului de la Versailles, din 1918, republica trecea drept o
pedeapsă umilitoare pentru prea mulţi germani.
308
— Ceea ce lasă loc foarte mult extremiştilor. Şi de dreapta,
şi de stânga. Comuniştii câştigă tot mai multe voturi, dar şi
naţionaliştii de dreapta la fel, mai ales că aceştia din urmă nu
ezită să cânte pe struna antisemită.
— Zău?
Femeia şi-a coborât privirile de parcă ar fi spus ceva neru
şinat.
— După cum cred că bănuiţi, de când mi-aţi auzit numele,
sunt evreică.
— Eu nu, a zis Adolf, deşi mă tot fac unii jidan din cauza
picturilor mele.
— Aşa? Şi nu sunteţi evreu? A dolf H.? îmi închipuiam
că...
— Observ în cuvintele dumneavoastră un reproş...
Sarah a roşit încurcată.
— Iertaţi-mă, obişnuinţa. Aparţin unei familii cu siguranţă
excesiv de militante. Tata este unul dintre şefii mişcării sioniste.
— Adică?
— Militează pentru crearea unui stat evreiesc independent.
Astfel de consideraţii erau la mii de mile distanţă de gându
rile zilnice ale lui Adolf, în întregime absorbite de artă şi de
gelozie. Lucru care a avut efectul unei schimbări răcoritoare.
A continuat să se informeze despre situaţia politică germană.
— Simt că republica va vira către dreapta, a adăugat Sarah,
o dreaptă naţionalistă care contestă Tratatul de la Versailles.
Dar nu prea cred într-un pericol real al extremei drepte, chiar
dacă demagogia ei găseşte destule urechi care s-o asculte.
— De ce?
— Nu au oratori. Demagogia nu răzbate decât dacă e prac
ticată de un tribun sclipitor. Nu există seducţie fără seducător.
Cine este la extrema dreaptă? Rohm? Un militar capabil să mo
bilizeze soldaţii nostalgici, dar nu mai mult de-atât. Goebbels?
E prea urât şi prea arogant pentru a reuşi.
— E bine să ai veşti de la tine din ţară, a conchis Adolf H.
Şi-au croit drum pentru a lua ceva de mâncare de la bufetul
elisabetan.
309
Printre două egrete şi un turban, Adolf a zărit-o pe Ora-un-
sprezece-treizeci în plină discuţie însufleţită cu un preafrumos
paj...
A dolf a simţit că-i stă inima.
El era! Lars Ekstrom! Amantul suedez! Dansatorul!
Ora-unsprezece-treizeci, roşie-n obraji, părea că insistă pen
tru a obţine de la el ceva anume. Ea a aruncat câteva priviri
îngrijorate în jur, el a părut să-i acorde ce îi ceruse, a luat-o de
braţ şi au dispărut urcând scara.
A dolf şi-a spus că se duceau să caute o cameră în care să se
ascundă pentru...
— S-a întâmplat ceva? l-a întrebat Sarah.
A tresărit. Din fericire, machiajul negru îi disimula emo
ţiile.
> A zâmbit.
— Nu, mă gândeam la ceva ce mi-ar face plăcere... şi care
are legătură şi cu dumneavoastră...
— A, da?
— Da. Mi-ar plăcea să vă pictez.
— Ca Ofelia?
— Ca Ofelia ieşind din baie. Ca Venus, mai exact.
Sarah s-a-mpurpurat.
— Vreţi să vă pozez goală?
— Da.
— Imposibil. N u mă pot arăta astfel... decât unui bărbat
cu care aş face dragoste.
— Şi asta am vrut să zic.
Sarah a tresărit revoltată. Adolf nu i-a lăsat timp să-şi ex
prime indignarea.
— N u doriţi pentru că sunteţi rasistă?
— Poftiţi?
— N u vreţi să vă culcaţi cu un negru?
Sarah a izbucnit în râs. Adolf a continuat să o privească din
cap până-n picioare cu ochii lui albaştri, saşii.
— Sau vă temeţi de ce aţi descoperi după demachiere?
— Ştiu perfect cam cum arătaţi, domnule Adolf H.
310
După insolenţa tonului şi sclipirea din priviri, Adolf a în
ţeles că dorinţa pe care tocmai şi-o exprimase nu ar fi fost poate
imposibil de realizat.
311
acord cu sine însuşi: unul dintre picioare fiind mai scurt, în
urma unei malformaţii congenitale varus equin, excludea sime
tria. Toţi membrii familiei Goebbels te duceau cu gândul la
un animal, fiecare însă la alt animal. Puteai da astfel de picioare
de vrabie, de fund jos ca al poneiului, de tors îngust ca de
maimuţă leneşă, de cap de bufniţă, de ochi înfundaţi ca ai
dihorului ori de vreun nas agresiv ca al cintezoiului de Galapa-
gos. Când Miiller îl auzea pe bastardul acela scăpat direct de
pe arca lui Noe vorbind despre puritatea rasială, atacând groaz
nicul evreu corupător, cu nasul lui încovoiat, lăudând arianul
blond, înalt, puternic, cu torsul sculptural şi coapsele muscu
loase, anunţând la microfon măsuri medicale pentru controlul
naşterilor şi împiedicarea reproducerii handicapaţilor, Miiller
închidea ochii pentru a se concentra asupra vocii calde a lui
Goebbels şi a evita greaţa. Poate că, în fond, Goebbels era un
orator mai mare decât Hitler, întrucât era nevoie de un talent
ieşit din comun pentru a apăra igienismul şi rasa ariană ple
când de la un asemenea fizic.
De parcă Goebbels i-ar fi ghicit cursul gândurilor, i-a spus
cu modestie:
— N u sunt decât un număr doi. Nimic altceva. II iubesc
pe Fiihrerul nostru, vreau să-l slujesc şi, indiferent care mi-ar
fi convingerile, nu voi rămâne în partidul naţional-socialist
dacă nu ne va mai fi conducător.
— Am încercat totul pentru a-1 readuce la viaţă, după
sinuciderea Iui Geli, a suspinat Miiller. în speranţa că-i voi
trezi pofta de luptă i-am arătat mizeriile pe care le-au scris
ziarele care-1 acuză că a avut relaţii perverse cu Geli, că a omo
rât-o ca s-o facă să tacă etc. Nici un rezultat. Şi-a pierdut toată
agresivitatea. S-a mulţumit să-mi spună: „Dac-aş fi vrut s-o
omor pentru a evita un scandal, nu aş fi executat-o acasă la
mine şi cu revolverul meu.“
— Are dreptate.
— Nu asta este problema. Nimănui nu-i dă prin cap cu serio
zitate să-l acuze, din moment ce se afla la Niirnberg. Problema
este că vrea să renunţe la politică şi că e în pragul sinuciderii.
312
— Asta este o tragedie. Niciodată nu am fost mai aproape
de a ne atinge scopul. Dacă va reintra repede în campanie, va
fi ales.
în timp ce conducătorii nazişti se alarmau, Hitler privea
ţintă orizontul monoton al apelor. Lacul ajunsese de acum
piatra de mormânt a lui Geli. Se uita la marmura cenuşie,
nicidecum lichidă, către care îşi trimitea toate gândurile. îi
vorbea despre dragoste. Uitase că, fără îndoială, el era cauza
sinuciderii fetei. Nu simţea nici o vină. Fără a fi sesizat legătura
dintre propunerea lui de căsătorie şi moartea ei, îşi explica
gestul aşa cum îşi explica tot ce făcea Geli, adică fără explicaţie.
Ce, explici ce face o pasăre? Cântecul acesteia? Graţia? Schim
bările ei bruşte de stare? Geli nu fusese niciodată altceva decât
o mică fiinţă fermecătoare, debordând de viaţă, care aducea în
jurul ei lumină şi veselie. Lui Hitler nu-i dădea prin cap că ar
fi putut fi deţinătoarea unei psihologii complexe, a unei vieţi
interioare. N-o plângea atât pe Geli, cât ceea ce pierduse prin
sinuciderea ei.
Când poliţia îl interogase în legătură cu motivele eventuale
ale suicidului, Hitler nu făcuse decât să evoce o amintire de de
mult, respectiv vorbele unui clarvăzător care, în timpul unei
şedinţe de spiritism, anunţase că Geli nu avea s-o sfârşească
nici de bătrâneţe, nici de moarte naturală. De altfel, îl irita că
se vorbea atât de mult despre sinucidere, că se căutau motive,
lucruri care, i se părea, mascau esenţialul: Geli murise, iată totul,
deci nu mai trăia alături de el în apartament. îi lipsea. Restul...
îi povestea lacului tristeţea care-1 copleşea şi, în acelaşi
timp, simţea o uşurare. Pentru el, capitolul femei se încheiase.
După Mimi, după Geli, nu va mai iubi. Nu fiindcă ar fi dorit
să evite noi sinucideri - ah, mania asta de a psihologiza totul,
de a ţine să pui raţionamente pe seama femeilor! - , nu, nu va
mai iubi fiindcă mai descifrase un semn al destinului. De fie
care dată, providenţa îi îndepărta iubirile. îl voia cast. Grijulie,
prevăzătoare, făcea gol în jurul lui, îl aducea pe drumul drept,
îl forţa să-l parcurgă, îi semnala unicul lui orizont: Germania.
313
A oftat. în fond, înţelesese tare greu. Doar totul îi fusese
dezvăluit la optsprezece ani, când se dusese să vadă Rienzi.
Destinul îi şoptise la ureche întreaga poveste a vieţii lui, dar
nu îndrăznise să priceapă. Acum ştia pe de rost cuvintele. „Ba
da, iubesc. Cu pasiune-nflăcărată îmi iubesc logodnica, încă
din prima zi în care am început să gândesc, de când splen
doarea ruinelor mi-a făcut cunoscută trecuta noastră măreţie.
Iubirea aceasta mă face să sufăr atunci când logodnica mea e
bătută, maltratată, umilită, mutilată, dezonorată, scuipată şi bat
jocorită. Numai ei îmi dedic întreaga viaţă, numai ei i-am dă
ruit tinereţea şi puterile mele. Vreau s-o văd încoronată regină
a lumii. Ştii prea bine, logodnica mea Roma e!“ Era de-ajuns
să se pună Germania în locul Romei şi iată drumul lui Hitler.
Ştia că aparatul nazist era îngrijorat de tăcerea lui. Ştia că
putea câştiga alegerile prezidenţiale. Ştia că avea s-o facă. Deo
camdată însă, îşi aduna forţele înainte de a ţâşni şi a-i face pe
ceilalţi să simtă în ce măsură aveau nevoie de el în bătălie. Ar
fi pretins că nu-şi va reveni nervos până când nervii lor nu
aveau să ajungă pe punctul de a ceda.
314
degetele de la picioare. în colţul drept al cerului, nişte serafimi
cântau, dar se putea vedea, după pumnul enorm care urca
ameninţător spre ei, că la rândul lor aveau să fie pulverizaţi.
— Parc-ar fi un sugar, a obiectat Neumann.
— Corect. Nim ic nu este mai egoist decât un sugar. în
tinde mâna, smulge, zdrobeşte şi duce totul la gură. în prima
ei zi, fiinţa omenească este un monstru lipsit de conştiinţă, căci
nu conştientizează existenţa fiinţei de lângă el. Toţi am început
prin a fi nişte tirani. însă viaţa, contrazicându-ne, ne domesti
ceşte.
— Nu cumva e Mussolini?
— în nici un caz. Desigur, Mussolini este un dictator, dar
nu cel mai rău pe care-1 poate răbda pământul. întrucât încă
e în contact cu realitatea, are nevastă, amante, copii, e un mas
cul latin.
— Vrei să zici că s-ar putea să existe un altul mai rău decât
Mussolini?
— Sau decât Stalin? Da, Neumann, e posibil. Teoretic, e
o ipoteză de luat în considerare.
Neumann s-a prefăcut că nu aude insulta adresată lui Sta
lin. Ştia că prietenul lui era un anticomunist dur, or, cum abia
se întorsese dintr-o a treia călătorie la Moscova, de unde venise
mai degrabă perplex, nu dorea să intre într-o polemică nefastă
pentru clipa în care se regăseau.
— Cu Ora-unsprezece-treizeci te-ai văzut? l-a întrebat
Adolf.
— Da, am stat un pic la taclale. Mi s-a părut cam ... afectată.
— Nu-i aşa? a replicat mândru Adolf.
De câteva luni încoace, de când trăia în văzul tuturor legă
tura cu Sarah Rubinstein, nici nu ştia ce-1 satisfăcea mai mult,
orele petrecute în compania iubitei sau gelozia Orei-unspre-
zece-treizeci. N u îndrăznise să critice pe faţă legătura lui, dar,
din când în când, Adolf surprindea ochii ei înroşiţi, crispări ale
maxilarelor, gesturi reprimate care dovedeau că fierbea în ea.
Cât despre clipele petrecute cu Sarah, înalta şi supla blondă
cu părul în trei nuanţe, acestea îi redau gustul pentru propriul
315
trup, pentru cel al femeii, pentru jocul pasionant, imprevizi
bil, nou de fiecare dată, care consta în a dărui şi a primi plăcere.
— Ştii, Ora-unsprezece-treizeci e o fată bine! a remarcat
Neumann cu tristete. ) N u merită să...
— Aşa mă simt viu, Neumann. E simplu: îmi place să mă
simt viu. De când o-nşel pe Unşpe, mi-am amintit că exist.
— Nu e drept. Erai mai viu când v-aţi cunoscut.
— Adevărul e că succesul mi-a făcut rău. M-am secătuit de
tot lucrând. Unşpe a suportat consecinţele, dar nu uita că ea
a-nfipt prima cuţitul în povestea noastră.
— Cine-ţi dovedeşte că ...
— Ascultă, Neumann, poţi să ne laşi în pace? a zis Ora-un
sprezece-treizeci fâcându-şi o intrare zgomotoasă în atelier. Am
auzit totul şi nu vreau să-mi iei apărarea. M ă descurc şi sin
gură. Şi-apoi, oricum, eu nu mă apăr, ci atac.
Fără a mai spune un singur cuvânt, aproape în vârful
picioarelor, Neumann a părăsit atelierul.
Ora-unsprezece-treizeci s-a proţăpit în faţa lui Adolf, a ri
dicat bărbia şi şi-a înfipt ochii într-ai lui.
— N u mai merge aşa. Trebuie să alegi: ori ea, ori eu.
Adolf s-a simţit încălzit de o undă de satisfacţie.
— Ce mai e şi cu ultimatumul ăsta? Ţi-am cerut eu să alegi
între dansator şi mine?
— Nu. Dar mi-ar fi plăcut.
— A, da? Şi pe cine-ai fi ales?
— Pe tine. Fără ezitare.
în pofida agresivităţii cu care-i răspunsese, îi venea s-o
sărute pe amândoi obrajii înroşiţi de furie.
— Gata, de-acum te-ai jucat destul, alege: evreica nem
ţoaică sau eu!
— Păi, tu, Unşpe. Tu, fără ezitare.
Ochii fetei s-au înrourat pe loc. N u îndrăznea să creadă
într-o asemenea bucurie şi s-a bâlbâit:
— Adevărat? Pe bune, adevărat?
— Da. Sarah e o femeie bine, foarte bine, d ar... Pe scurt,
tu, Unşpe.
316
Fata şi-a luat avânt, şi-a încolăcit picioarele după mijlocul
lui Adolf, a ajuns nas în nas cu el şi l-a acoperit de sărutări.
— Vreau să-mi faci un copil, i-a zis.
— Aşa? Aici? Pe loc?
— Nu. Imediat după ce-o rupi cu ea.
Adolf s-a strâmbat la gândul scenei pe care urma s-o aibă
cu Sarah.
— Bine, rezolv eu, a spus Ora-unsprezece-treizeci.
— Nu. N u sunt un laş. Trebuie să...
— Bineînţeles, dar parcă de-aici văd scena: „Te părăsesc
fiindcă aşa mi-a cerut nevastă-mea. Regret, n-aş fi vrut s ă ...“
Şi ţup în pat pentru o ultimă oară, ca să vă despărţiţi prieteni.
Nu, nu, mulţumesc, e prea puţin pentru mine. Te-am împărţit
suficient. Cu riscul de-a trece drept o ticăloasă, o să mă duc
chiar eu la ea.
A dispărut o clipă şi a revenit îmbrăcată, cu pălăria pe cap
şi mănuşile în mâini. Din geanta neagră de catifea a scos un
revolver şi l-a îndreptat cu un gest firesc spre Adolf.
— întinde-te-n pat.
— Poftim?
— Adolf, lasă vorba, că n-am timp. Intinde-te-n pat ca să
te pot lega.
— Păi...
— Adolf, nu mă enerva. Am trecut prin nişte luni groaz
nice din cauza ta, sunt la limita nervilor, mai am de făcut un
comision la amanta asta a ta, aşa că, te rog, nu-mi mai fierbe
creierii şi ascultă-mă, altfel risc vreo stângăcie cu jucărioara asta
cu care nu sunt obişnuită. Intinde-te-odată.
După ce i-a legat zdravăn picioarele şi mâinile de barele
patului, l-a sărutat pe gură şi-a trântit uşa.
Adolf a rămas întins pe spate, fără nici o libertate de miş
care în afara respiraţiei.
Peste două ceasuri, Ora-unsprezece-treizeci s-a întors. S-a
aşezat lângă pat şi i-a zâmbit.
— Sarah a înţeles. Mi-a spus că te iubeşte, dar că, lucru vi
zibil, îi este imposibil să te iubească aşa ca mine. Şi s-a retras
din joc. N u e proastă.
317
Şi-a scos mantoul ţi a adăugat, amuzată:
— Trebuie spus că nici armă nu avea. In sfârşit... doar un
cutit...
>
S-a dezbrăcat complet ţi s-a urcat pe el.
— Ei, facem copilul ăla?
— Mă dezlegi?
— Nu. Niciodată.
în lunile care au urmat, Ora-unsprezece-treizeci şi Adolf au
trăit o nouă etapă a iubirii lor. El şi-a asumat dificila sarcină de
a-i scrie o misivă sinceră lui Sarah, pentru a-i explica faptul că,
dacă Unşpe o dorea... că atât cât va exista Unşpe în viaţa lui...
şi că, oricum, pe Unşpe nu avea s-o părăsească niciodată...
în primăvara lui 1929, pe Ora-unsprezece-treizeci au apu-
cat-o greţuri subite. Ameţit de bucurie, Adolf şi-a spus că în
sfârşit rămăsese gravidă.
A dus-o la doctorul Toubon, cel mai bun diagnostician din
Paris, şi a rămas în sala de aşteptare de un prost-gust preten
ţios, pentru a afla fericita confirmare a faptului că urma să
devină tată.
Doctorul Toubon a scos capul prin uşă şi l-a rugat să vină
în biroul lui. Unşpe nu era acolo, se îmbrăca în camera cealaltă.
— Domnule H., va trebui să fiţi foarte curajos. Soţia dum
neavoastră este atinsă de o formă foarte severă de tuberculoză.
Nu sunt optimist. De fapt, ca să fiu cinstit, zilele îi sunt nu
mărate.
318
Drapele, bannere, rânduri de scaune, piramide de tribune,
megafoane, proiectoare devin aspectul obişnuit. Mulţimea pă
trunde într-un cotidian metamorfozat, înfrumuseţat, fermecat.
După care, se lasă aşteptat. îşi organizează cu precizie întârzie
rea. A calculat exact timpul necesar masei pentru a deveni în
cordată, nerăbdătoare, fără însă a ajunge batjocoritoare ori
furioasă. Ştie să intre grăbit şi să se năpustească la tribună ca
apariţia bruscă a unei soluţii.
Se mişcă repede. Gesturile îi sunt precise, nervoase. Ştie că
trebuie să surprindă prin energia sa. Mulţimea nu-1 cunoaşte
decât din efigie, din fotografiile lente şi tăcute, elaborate îm
preună cu prietenul lui Hoffmann, care-1 fac să pară nobil şi
gânditor. Acum, în numai câteva secunde, trebuie să-şi arate
calităţile contrarii. Numai cu un asemenea preţ fascinezi, nu
mai cu un asemenea preţ eşti un star. O ştie, a studiat vedetele
de film. Numai coabitarea extremelor în aceeaşi persoană în
treţine foamea mulţimii. Greta Garbo domneşte asupra lumii
fiindcă frumuseţea ei nobilă, netedă, demnă de o statuie an
tică este contrazisă de gesturile stângace, de femeie prea înaltă,
care se ruşinează să domine, de paşii de dansatoare neîndemâ
natică, stând să cadă, de privirile emoţionate, de fiinţă exagerat
de sensibilă, de ceafa de pasăre rănită. Hitler lucrează în ace
leaşi zone ale contrastului: după ce a impus imaginea unui vizio
nar calm, cu ochi de azur, cu fizic lipsit de vigoare, pierdut în
reverii sublime, va dovedi, în carne şi oase, o energie tăioasă,
muşcătoare, virtuoasă, febrilă, lăsând senzaţia că este cucerit
de o forţă invincibilă, care-1 depăşeşte până şi pe el.
E aici. Face faţă mulţimii. Şi acestea nu sunt decât preli
minariile.
Mulţimea este o femeie; femeii îi trebuie mult până ter
mină; Hider este un amant uriaş fiindcă este şi mai lent decât
ea. încă de la început oferă argumente, idei, dar dă puţin. O
lungeşte. Se abţine. Ţine să creeze dorinţa în mulţime. Păstrea
ză pentru mai târziu asaltul. Când se va încălzi, va fi puternic,
erect, inepuizabil.
319
în iubire, aşa ceva se cheamă armăsar. în politică, demagog.
Secretul reuşitei este să te gândeşti numai la bucuria celuilalt.
Hitler începe să facă mulţimea să freamăte. îl aplaudă. Vrea
să participe şi ea. El o aţâţă, o lasă să se mişte, o opreşte, îşi li
peşte gura de a ei pentru a o împiedica să ţipe. Intră şi iese, se
retrage, o eliberează de căluş: ea exultă.
Reia asaltul. Ea se miră. Ce? Deja?
O ia de la capăt. Insistă. Ea-1 urmează. Ţipă. El continuă.
Ea geme. El schimbă ritmul. Ea toarce şi se plânge în acelaşi
timp. El accelerează. Inima stă să-i sară din piept. Ea atinge
orgasmul.
El continuă imediat. Nu. Ea nu mai rezistă. E convins. A
priceput. Nimeni nu-i mai bun. Ba da. El insistă şi, bizar, ea
începe iar împreună cu el. De-acum voinţa îi e învinsă, îi apar
ţine, e stăpânul ei, face ce vrea din ea. îi e şi prezent, şi viitor,
căci e deja cea mai frumoasă amintire a ei.
Are încă un orgasm, şi încă unul şi încă unul.
De-acum, ea nu mai distinge culmile orgasmului, nu mai
e decât abandon. Doar urlă continuu.
Şi în timp ce el n-o lasă nici un moment, ea îi promite tot
ce vrea el. Da. Cu tine. Niciodată fără tine. Niciodată.
Iar el se retrage pe neaşteptate şi dispare.
Ei i se face dintr-odată rău.
împotriva durerii acţionează muzica. Pentru a-şi reveni,
mulţimea cântă. Şi coboară în lumea normală.
Da, promisiunea e făcută. El se va-ntoarce.
Hitler s-a refugiat deja în maşină. După care va sări în
avion pentru a ajunge în alt oraş, care de pe-acum îl aşteaptă.
Mulţimea atinge orgasmul, dar el încă nu se bucură.
O dispreţuieşte fiindcă atinge atât de uşor orgasmul, fără ca
el s-o fi făcut.
Şi, dispreţuind-o, se simte superior.
Şi, dispreţuind-o, păstrează puterea.
în frustrare va găsi forţa de a reîncepe peste un ceas.
320
Dimineaţă lividă pe bulevardul Blois.
De la fereastră, Adolf H. urmăreşte acel du-te-vino sinistru
şi tăcut, din curte, al portăreilor. Duceau cu ei toate urmele fe
ricirii sale alături de Ora-unsprezece-treizeci.
„Numai de-aş rezista până.
Din 1929, criza economică făcuse ravagii pe piaţa de artă,
cumpărătorii dispăruseră, cea mai mare parte fiindcă erau rui
naţi, cei ce scăpaseră căutau plasamente mai sigure decât pictura
modernă, iar marii miliardari inamovibili, care ar fi putut oricând
cheltui fără teamă, aşteptau totuşi ca inflaţia şi preţurile să scadă
şi mai mult. Adolf nu mai vânduse nimic, nu mai avea cotă, dar,
în pofida situaţiei, datoriile trebuia să şi le plătească.
„Numai de-aş rezista..."
Nu voia ca Unşpe să afle de prăbuşirea lor materială. întru
cât nu mai avea puterea să se dea jos din pat, reuşise să-i men
ţină iluzia bunăstării, aşa că ea habar nu avea că, dincolo de
uşă, casa era complet golită de mobilier şi că nu le mai rămă
sese decât o singură servitoare, prea legată de Ora-unspre-
zece-treizeci pentru a pleca, deşi nu mai fusese plătită de trei
luni. Până şi pânzele neterminate din atelier fuseseră luate în
acea dimineaţă.
— N u sunt decât nişte pânze nefinalizate, ce-o să faceţi cu
ele? a exclamat Adolf.
— Le vindem la preţul pânzei goale, cineva tot va putea picta
peste ele, i-a răspuns maître Plissu, portărelul, cu felul lui onc
tuos de a se adresa, savurând fiecare cuvânt ca pe o bomboană.
Adolf nici măcar forţa de a se indigna nu o mai avea. Să pro
testeze? La ce bun? Universul este nedrept, doar ştiu asta. Şi-apoi,
există şi lucruri mai grave. în el nu mai era loc pentru tristeţe.
N u se gândea decât la trupuşorul acela, altădată atât de plin de
viaţă, care se stingea în camera alăturată.
— Putem vorbi?
Adolf a tresărit.
în fundul încăperii goale şi îngheţate stătea doctorul Toubon.
Doctorul Toubon, maître Plissu, medic, portărel, toate aceste
personaje oficiale şi interşanjabile, foci mari şi grase, îmbrăcate
321
în negru, cu mustaţă dovedindu-le seriozitatea, cu vocile blân
de şi alunecoase, cu timbrul lor opus catastrofelor care se anun
ţau. Discreţie. Politeţe. Oroare. De săptămâni întregi, plecările
şi venirile lor, tot atât de impersonale şi de bine reglate ca nişte
funeralii, îi smulgeau bucată cu bucată lucrul la care ţinea cel
mai mult, viaţa lui cu Unşpe, nădejdea unei vieţi cu U nşpe...
— Am venit să vă spun că soţia dumneavoastră nu mai are
decât câteva ore de trăit.
— Nu!
— Domnule H., v-am admirat curajul şi profunzimea sen
timentelor în timpul acestei încercări. Din respect pentru com
portamentul dumneavoastră, vă datorez adevărul. Aproape că
nu mai poate respira. N u va supravieţui zilei de azi.
Adolf şi-a lăsat capul să se lipească de fereastră. Iată că auzea
fraza de care se temea de luni de zile, fraza împotriva căreia
luptase, împotriva căreia îşi mobilizase întreaga energie şi dra
goste. Totul era distrus. Totul fusese în zadar. Se sfârşea. La tim
pul hotărât, la ora hotărâtă, moartea tot sosea.
— Trebuie să credeţi, domnule H ., că pentru soţia dum
neavoastră este vorba despre o adevărată eliberare.
Biata micuţă Unşpe, atât de curajoasă, atât de veselă, căreia
îi slăbiseră puterile fără să se fi plâns, petrecându-şi ultimele cea
suri în faţa tabloului, unicului tablou pe care portăreii nu îl
luaseră, Portretul unei uriaşe.
A dolf a simţit că durerea avea să-l dărâme şi a luat-o la fugă.
Pe scări s-a întâlnit cu Neumann, care venea, ca în fiecare zi,
să le fie alături.
— Neumann, nu mai are decât câteva ore... Du-te la ea
în cameră. Am ceva urgent de făcut.
— Unde te duci?
— Trebuie să plec.
— Adolf! Intoarce-te!
— Am ceva de cumpărat. Pentru ea.
Şi a rupt-o la fugă pe trotuarul cenuşiu. Vântul îngheţat nu
reuşea să-i oprească lacrimile. Simţea în el ceva prea viu, prea
322
puternic, ceva inepuizabil şi inutil pe care ar fi vrut să-l dăru
iască lui Unşpe.
Ajuns pe strada Desbordes-Valmore, a intrat la numărul 12
şi a urcat mai multe etaje. A sunat de câteva ori, speriat, fără
a lăsa soneria să respire.
Lars Ekstrom, în halat, a deschis în cele din urmă uşa.
Când l-a văzut în casa scărilor pe Adolf, s-a tras înapoi speriat,
însă acesta l-a prins de braţ rugându-1:
— Haideţi. Unşpe o să moară. Doresc să fiţi şi dumnea
voastră la căpătâiul ei.
— D ar...
— Nu, nu sunt supărat pe dumneavoastră. V-a iubit. Ar fi
bine, în ultimul ei ceas, să-i aibă lângă ea pe cei doi bărbaţi care
au ţinut-o în braţe.
— D ar...
Adolf s-a uitat la minunatele picioare goale şi chinuite ale
dansatorului. „Ce prost mai e, şi-a spus văzându-i picioarele
goale... dar nu contează. Unşpe l-a iubit." Un tânăr gol, cu un
prosop mare în jurul şoldurilor, a apărut în spatele lui Lars
Ekstrom şi a întrebat cu voce adormită:
— Ce e?
— Nimic, i-a răspuns dansatorul, e soţul unei prietene.
Intoarce-te şi culcă-te.
Efebul a dispărut.
— Vă înşelaţi, a zis Lars Ekstrom, nu am fost niciodată
amantul soţiei dumneavoastră. M-a rugat să vă fac să credeţi
asta pentru...
— Pentru?
— Pentru a vă face gelos.
Adolf s-a lipit de perete. N u mai avea aer. N u asta. N u de
două ori. Două minciuni fuseseră în viaţa lui Unşpe. întâi îl
făcuse pe Adolf să creadă că avusese mulţi bărbaţi, ca să nu-i fie
frică de virginitatea ei. Apoi îl convinsese că îl înşela pentru
a-1 trezi din indiferenţă. Atunci... era unicul? Unicul bărbat
din viaţa ei? U nşpe...
323
— Vă e rău? Vreţi să beţi ceva? Intraţi...
Adolf a coborât în goană scările şi a luat-o la fugă cât îl ţi
neau puterile. U nşpe... Nu trebuia să mai piardă nici un mi
nut. De acum îi era frică de ea. Unşpe. Atâta dragoste şi asta
dintotdeauna. Atâta fidelitate... A tâta... N u, nu avea dreptul
să-i răpească asta.
A dat buzna în camera întunecată şi s-a prăbuşit pe pat, să-
rutându-i pierdut mâinile minuscule şi jilave.
— U nşpe... iubita m ea...
— Pe unde-ai umblat, friţule? Mă-ngrijorasem.
— A m ... am aflat de la Lars că ...
— Las-o aşa, ia-ncălzeşte-mă.
A luat-o în braţe. Nu mai avea greutate, nu mai regăsea ni
mic din senzaţiile pe care le simţise de atâtea ori. Ea, dimpo
trivă, se freca de el ca o femeie îndrăgostită, punând dintotdeauna
preţ pe trupul pe care-1 adora.
— Ne-am distrat bine, nu?
— La ce te referi? Ce-ai de vorbeşti la trecut?
— Ia mai termină. Ştiu tot.
A tuşit şi a repetat, Iară a lua în seamă întreruperea:
— Ne-am distrat bine, nu?
Devastat de emoţie, lui A dolf i-a venit greu să articuleze
clar:
— Da. Ne-am distrat bine.
N u îndrăznea s-o privească, nu îndrăznea s-o strângă prea
tare în braţe, îi era frică să n-o zdrobească.
— Friţule, trebuie să ne gândim la viitor. Una ca mine n-o
să mai găseşti tu.
— U nşpe... taci din gură.
— Tac dacă vreau eu! i-a răspuns cu o iritare pentru care
nu mai avea mijloacele fizice şi care i-a provocat o tuse de mai
multe minute.
în penumbră, Adolf, dăruit cu totul micului trup scuturat
de tuse din braţele sale, se temea în fiecare clipă că firul vieţii
ei s-ar fi putut rupe.
324
— Nu te mai contrazic, Unşpe. Zi ce voiai să-mi spui.
Respiraţia ei s-a potolit cu greu. Ochii îi ieşiseră din orbite.
— Aşa. N u vreau să te laşi pe tânjală. Trebuie să pictezi,
trebuie să trăieşti.
— Dar cum? Nu fără tine.
— Uită-te în spatele patului.
Adolf nu a înţeles. Unşpe a insistat cu vocea slabă, şuieră
toare:
— Lasă-mă şi uită-te în spatele patului.
Neumann a făcut mai mare lumina veiozei. Adolf a ocolit
patul înalt, cu draperii grele, şi a descoperit-o acolo, palidă,
neliniştită, tulburată pe Sarah Rubinstein, sprijinită de peretele
albastru.
— Sarah?
— După mine, e tot ce poţi găsi mai bun, a zis Unşpe. Am
chemat-o special. Evident, nu e de acord, dar o s-o farmeci tu.
Contez pe tine.
A dolf s-a apropiat de Sarah, pe care nu o mai văzuse de
când se despărţiseră. Aceasta şi-a întors privirea către firicelul
de lumină care se strecura printre storurile lăsate.
A murmurat cu o voce lipsită de nuanţe:
— Unşpe m-a contactat imediat ce a aflat că e bolnavă. Am
venit de mai multe ori, când nu erai acasă. E u...
Sarah a făcut efortul de a-1 privi pe Adolf. Când ochii i-au
trecut peste pat, în ei s-a putut citi o sclipire de panică.
Adolf s-a-ntors.
Prea târziu. Unşpe era moartă.
325
Ţipase atât de tare, încât unora li se păruse ridicol. Şi se
lăsaseră manipulaţi de el.
Cu toate că de o sută de ori, de o mie de ori îşi prezentase
demonii: distrugerea evreilor, suprimarea comuniştilor, răzbu
narea pe Franţa, extinderea spre est, apoi spre vest... Spusese
întotdeauna că războiul era un drept, că războiul va fi necesar.
Niciodată nu mai jucase cineva un joc atât de agresiv şi de clar.
Niciodată nu mai făcuse cineva din ură unic resort politic. Fu
sese considerat convingător. Fusese considerat grotesc. Dar
aproape nimeni nu l-a considerat periculos. Cum se poate do
vedi cineva atât de surd? Hitler nu era un mincinos. îşi dez
văluia cinstit adevărurile obscene. Ba acest lucru chiar îl proteja.
Fiindcă oamenii sunt obişnuiţi să-i judece pe ceilalţi după
faptele, nu după vorbele lor. Ştiau că între intenţie şi realizare
lipseşte o verigă: puterea de a acţiona. Or, tocmai îi dăduseră
lui Hitler puterea. Se gândeau, poate, că exerciţiul guvernării
îi va mai modera extremismul, cum se-ntâmplă de obicei? Că
Hitler se va potoli, învăţând legea dură a realităţii?
Ignorau faptul că nu desemnaseră un om politic, ci un ar
tist. Adică exact contrariul. Un artist nu se pliază după reali
tate, ci o inventează. Şi asta pentru că artistul detestă realitatea
pe care o creează de supărare. în mod obişnuit, artiştii nu
acced la putere, realizându-se dinainte, împăcând realul cu
imaginarul în operele lor. Hitler a ajuns la putere fiindcă era
un artist ratat. Repetase timp de zece ani: „Vom pune mâna
pe putere în mod legal. După aceea...“
După aceea, puterea era el.
în acelaşi timp, un bărbat îşi pierduse somnul. Crezuse
că-şi făcea meseria, dar declanşase o catastrofă. Cum ar fi putut
prevedea?
Doctorul Forster urmărise neliniştit emergenţa politică a cu
rierului Hitler, pacientul lui de la Pasewalk, din 1918, pe care
îl tratase pentru orbire isterică declarându-i şi convingându-1
că Dumnezeu îi stabilise misiunea de a salva Germania. Consi
derase că îl tratase sub hipnoză când, de fapt, îi inoculase o
maladie. Acum, când omul acela ajunsese în fruntea ţării,
326
doctorul Forster conchisese că era de datoria lui să vorbească,
fie si violând secretul medical. La unul dintre cursurile lui de
i
331
Mocirlă parc-ar fi fost. De altfel, aşa şi mirosea. Noaptea, na
tura se răzbuna, îl răpea din el însuşi, îl împiedica să fie Hider,
îl aducea la condiţia> umană. Muncă de măturător. Profita că
dormea pentru a-i estompa trăsăturile, pentru a-i umfla pielea,
pentru a-i face ochii sângerii, pentru a-i spori arsurile stoma
cale, pentru a-i putrezi visele incoerente. Era înfiorător să fie su
pus, fără ştirea lui, unei asemenea înfrângeri cotidiene.
Hider se scula obosit, nu odihnit, mai puţin el însuşi decât
în seara dinainte, departe de cele mai bune fotografii ale sale,
şi oribil de asemănător cu defunctul lui tată, pe care-1 urâse
atât de mult.
Se uita la necunoscutul acela în fiecare dimineaţă şi îşi zicea:
— Am o oră înaintea mea.
Avea o oră pentru a-1 fabrica pe Hider. Lectura corespon
denţei începea să-i redea fiinţa. D upă care, cea a articolelor
care-i erau dedicate îi accentua sentimentul propriei impor
tanţe. Trecea apoi în baie, unde cameristul lăsase apa să umple
cada, înainte de a dispărea. Nimeni nu-1 vedea gol pe Hider.
Nici măcar el însuşi. Se ferea de respectivul spectacol, intrând
în cadă cu pleoapele pe jumătate închise. „Nu există om im
portant pentru cameristul lui.“ Cine să fi spus asta? Talleyrand
despre Napoleon? Chateaubriand? N u conta. H ider repeta
deseori aceste cuvinte rânjind, întrucât el se putea lăuda că
rămânea un om important chiar şi pentru cameristul lui. Karl
nu-1 surprindea niciodată într-o poziţie degradantă. Bărbierit.
Pieptănat. îmbrăcat. într-un ceas, eroarea era corectată: mocirla
dispăruse, se resculptase pe sine, semăna din nou a Hider.
îşi putea părăsi apartamentul privat pentru a se întâlni cu
aghiotanţii, a asculta revista presei guvernamentale şi a-şi veri
fica întâlnirile cu şeful Cancelariei. în timpul acestora se izola
într-o discuţie pasionată cu vreunul dintre interlocutori, plim-
bându-se fără ţintă prin seră şi făcând astfel să întârzie prânzul.
Doar nu se mai văzuse vreodată un om important care să ajungă
la masă la timp! După ce depăşea programul cu o jumătate de
oră, o oră, ba chiar o oră şi jumătate, atunci când era în formă,
trecea în sfârşit în sufragerie.
332
Acolo trona cu spatele la fereastră, astfel încât toţi ceilalţi
să fie uşor orbiţi de el. Făcea în aşa fel încât conversaţia să
ţintească mereu problemele mondiale, deoarece subiectele
generale erau cele în care putea fi sclipitor, pe când în cele spe
cializate se găsea mereu cineva mai competent. Făcând eforturi,
se silea să-şi asculte invitaţii şi să le pună întrebări. Deşi se
simţea superior oricăruia dintre ei, considera că era de datoria
lui să anuleze distanţa, aplecându-se către muritorii de rând
ca un tată spre copiii lui. Din când în când, pentru a le face plă
cere, pentru a le arăta că le ierta faptul că erau nişte oameni obiş
nuiţi şi pentru a-i lăsa să atingă un pic aura geniului, se lansa
în câte un monolog sclipitor. Moment în care regreta că-şi
ţinuse gura mai înainte, fiindcă, fie şi după un ceas de discurs
neîntrerupt, se simţea mai puţin obosit decât după zece minute
de dialog, indiferent cu cine l-ar fi purtat. Timpul care trecea
atât de repede în propria-i companie i se părea nesfârşit alături
de ceilalţi. Prefera solilocviile din ce în ce mai frecvente, găsind
că era mal generos, mai puţin epuizant şi, mai ales, mai puţin
plictisitor să-şi împrăştie roadele spiritului decât să dea aten
ţie mediocrităţii celorlalţi.
D upă masă primea câteva minute oficialii în salonul de
muzică, apoi se retrăgea în apartamentul lui pentru a se odihni.
Din ce motiv?
Propria superioritate. I se părea copleşitor să aibă întotdea
una dreptate. Lucrul acesta îl izola din ce în ce mai mult. Nu
era tocmai un paradox că se simţea mai puţin singur atunci
când era într-adevăr singur decât împreună cu alţii. Era mai
uşor să se lase îmbătat de sentimentul propriului geniu, de
încrederea în destinul personal, afundat în fotoliu şi privind
norii decât în mijlocul subalternilor, pentru care trebuia să trans
forme această beţie în ordine, scrisori, decrete, directive. Era
de-ajuns că era, dacă mai trebuia să şi facă...
Uneori Eva Braun intra la el în apartament. Avea dreptul.
Ba chiar avea şi ea o cămăruţă. Poporul nu ştia nimic, nici ofi
cialii, doar intimii aflaseră de existenţa ei. îi considerau pe Hider
333
şi pe Eva Braun drept un cuplu. în realitate, ea îl iubea profund,
iar el simţea pentru ea un dispreţ puternic.
Eva Braun era o fată foarte veselă, care adora nefericirea.
Când blondă, când brunetă, mereu frumoasă, făcuse o pasiune
pentru Fiihrer şi, cum acesta îi rezistase, avusese mai multe
tentative de sinucidere care-i apropiaseră foarte mult. Fiindcă
mai degrabă moartea decât viaţa apropia aceste două fiinţe. Mai
întâi revolverul, apoi somniferele, cele două instrumente
sacrificiale cu care Eva Braun îşi strigase nefericirea de a nu fi
băgată în seamă, îi amintiseră lui Hitler de Mimi şi de Geli,
suveniruri fericite, aşa că se lăsase cucerit de Eva Braun. îi plă
cea ideea sinuciderii ca manifestare a iubirii, doar era tema din
Tristan şi Isolda, confirmându-i că povestea era serioasă. Prin
urmare admisese că Eva Braun putea da târcoale prin antura
jul lui, să mănânce şi să doarmă acolo, să mai roadă şi ea câte
un os în trecere şi să se culce la ea în firidă. în fond, Eva dovedea
tandreţea de nezdruncinat a unui câine, mereu fericită să-şi
vadă stăpânul, chiar dacă acesta o neglijase, o certase, o bătuse,
în cadrul regnului uman, întrupa ascultarea şi afecţiunea.
Numai că Hitler simţea mai multă tandreţe faţă de dulăii
lui ciobăneşti germani decât faţă de frumoasa Eva. întrucât
aceasta comisese o crimă imprescriptibilă, care o lega pe vecie
de Hitler şi care o costa statutul ambiguu, alcătuit din silă şi
atracţie, căci obţinuse ceea ce el le refuzase tuturor celorlalte
femei: făcuseră dragoste.
Tânără secretară a lui Hoffmann, fotograful oficial al lui
Hitler dintotdeauna, nu avea decât şaptesprezece ani când îl
văzuse pe Hitler intrând în biroul de la Munchen. Ceea ce
fusese ca o orbire. Să fi fost oare din pricina soarelui, ale cărui
raze spumoase, vesele, albe aproape în acea zi, se strecuraseră
în faimoşii lui ochi azurii? Să fi fost oare fiindcă nu-1 văzuse
înainte decât în fotografiile bidimensionale, de format mic, în
alb-negru, iar acum viaţa i-1 adusese întreg, în relief, în culori,
în carne şi oase, ca un zeu coborât din Olimp pentru a risca o aven
tură printre muritori? Să fi fost oare pentru că o privise lung,
334
curios, pe nou-venită şi apoi, foarte repede, îi trimisese un surâs
în acelaşi timp galant şi sălbatic, care însemna: „Eşti tare fru
moasă"? Să fi fost oare fiindcă toată lumea se strânsese în jurul
lui de parc-ar fi fost un rege? Fapt e că, în clipa aceea, Eva
Braun îşi spusese: „Iată bărbatul vieţii mele." In fond, se îndră
gostise de o scenă mai degrabă decât de o fiinţă. Mai apoi,
pulsiunea se păstrase proaspătă şi vie prin greutăţile constante
care-i ieşiseră în cale. Dintr-odată, încăpăţânarea de adolescentă
luase formele tradiţionale ale flirtului, ale consumului de sine,
ale sinuciderii, regăsirilor, umilinţelor, pe scurt, toate stările
care dau dreptul, de obicei, bolnavilor să numească respectiva
obstinaţie invariabil nefericită o mare poveste de dragoste.
Şi cum dorinţa înseamnă o lipsă, Hitler era gata să întreţină
flacăra unei dorinţe infinite. Eva nu obţinea niciodată nimic
sau, dacă da, atunci cu picătura. Departe de a o îndestula sau
chiar de a o satisface, el îi menţinea pofta. Câţiva bani, puţin
loc, nici o apariţie publică, tandreţe niciodată.
Intr-o seară, se culcaseră împreună. Era la puţină vreme
după ce Hitler ajunsese cancelar, suprimase libertatea presei şi
instituise partidul unic. Băuseră şampanie, Hitler se trezise
culcat peste ea, cu hainele mototolite, urmaseră câteva convul
sii, iar Hider uitase de sine pătrunzând-o. în noaptea aceea, Eva
îşi închipuise că ar fi câştigat partida. Hitler, de fapt, ajunsese la
un dispreţ definitiv în privinţa ei, acelaşi dispreţ cu cel pentru
propriul trup, exact acelaşi dispreţ. Sexualitatea, ca tot ce ţinea
de materie, de carne, de fluide, făcea parte din ceea ce i se dăduse
şi avea să i se ia, deci de ceea ce îi scăpa. Nu-şi iubea decât pro
pria voinţă. Aşadar, la patruzeci şi patru de ani a avut prima
experienţă sexuală, iar lucrul acesta i s-a părut că ţine de des-
frânare. în seara aceea a înţeles de ce dăduse atât de puţină im
portanţă respectivului lucru, s-a felicitat şi a conchis că, evident,
era mult deasupra unor astfel de întâlniri corp la corp.
Din când în când recidiva. Sau, mai degrabă, verifica. Se în
tindea peste Eva Braun. O strângea în braţe pe întuneric, fiind
că se temea că, văzând limpede ce făcea, ar fi putut fi totalmente
335
scârbit. Se temea mai ales de spectacolul sexului lacom al femeii.
In timpul spasmului lui, Eva părea în culmea fericirii. Cu-atât
mai bine! Urma să rămână aşa, pierdută, ceasuri, dacă nu chiar
câteva zile. Disproporţia dintre satisfacţia ei şi a lui îi confirma
lui Hitler că femeia nu era decât un animal inferior.
Seara ieşea din apartament pentru a cina cu obişnuiţii,
fiindcă avea oroare de figuri noi. Şi începea să le vorbească în
voie despre subiectele lui preferate: arta, teatrul, istoria. In sfâr
şit, alegea un film din lista furnizorului lui, Goebbels, şi toată
lumea urmărea proiecţia în salonul de muzică, inclusiv servi
torii şi şoferii invitaţilor. îi adora pe Mickey Mouse şi pe Greta
Garbo. Ulterior, se mai discuta până la două dimineaţa, când
Hitler se retrăgea.
Totul era ceremonie, ritual, formalitate. Hitler îşi retezase
orice contact cu fiinţelei
omeneşti.
»
Domnea. Domina. N u era
fericit, era satisfăcut, fiindcă lumea fusese creată pentru a func
ţiona aşa, avându-1 pe el drept centru.
Fericit? Ce idee bizară! Dar ce, soarele este fericit?
336
noastre. Am pictat, am produs, am avut timp să ne înşelăm şi
să o luăm de la capăt, am avut libertatea de a împinge limitele
mai departe. La patruzeci de ani am căpătat tehnica, iar energia
a rămas intactă. In sfârşit ştim şi încă mai putem. Dacă n-am
produs însă nici o capodoperă ori măcar punctul de start al unei
capodopere, atunci partida a luat sfârşit.
Emoţia voala glasul lui Adolf. Nu înţelegea de ce abordase
acel subiect, îl împinsese o necesitate, descoperind astfel el
însuşi ceea ce gândea. Zăcea în el o tristeţe dureroasă. Studenţii
pricepuseră că nu mai participau la un curs, ci la o confesiune.
Ştiau că pictase prin anii douăzeci şi, din motive necunoscute,
încetase să o mai facă la întoarcerea în Germania. Nici unul
dintre ei nu avusese ocazia să-i vadă tablourile, dar mulţi
dăduseră deseori de numele lui menţionat în cataloage sau în
articole despre şcoala de la Paris, în aşa fel încât se născuse o
adevărată legendă în băncile facultăţii, care făcea din Adolf H.
un geniu fulgurant, zidit în tăcere în urma unei misterioase
disperări. în ziua aceea urechile se ciuliseră, căci studenţii
ghiceau că aveau, poate, să obţină cheia misterului.
— Da, se poate trece peste absenţa fermităţii liniilor, timi
ditatea culorilor, ezitarea în compoziţie atâta vreme cât picto
rul este în devenire. Desigur, poţi vedea monştri, precum
Picasso ori Bernstein, al căror talent, încă de la şaptesprezece ani,
era peremptoriu. Numai că, în faţa unor asemenea evidenţe,
îţi spui că s-au născut genii, cu tot instrumentarul lor genial,
pe când altora le trebuie ani şi ani pentru a obţine mijloacele de
exprimare a genialităţii lor. Se aşteaptă, deci se speră. Te-ntrebi
ce se va naşte din asta. La ce va duce travaliul? La un prematur?
La doi prematuri? La trei sarcini false? N u contează. Trebuie
să continui. Trebuie să naşti de la sine. Ai întâlnire cu un
necunoscut îndepărtat, pictorul care îţi e dat să fii. La patruzeci
de ani, bebeluşul a sosit. Pentru unii e o imensă surpriză, un
uriaş. Pentru alţii, ceva agreabil, ceva viu. Pentru câţiva e dra
matic, copilul s-a născut mort, un mic cadavru care le-a rămas
în braţe, dovedind inutili toţi anii plini de eforturi.
337
Adolf avea senzaţia că i se scurgea sângele, de parcă şi-ar fi
tăiat venele în cada cu apă fierbinte. Totuşi, torpoarea îi aducea
o stare de bine neprecizată, voluptuoasă aproape, aşa că s-a lă
sat să vorbească mai departe.
— Fac parte dintre aceştia. Dintre dezamăgiţi. Dintre dis
peraţi. Mi-am consacrat prima jumătate a vieţii urmărind un
vis despre mine însumi care s-a dovedit o iluzie. In pofida mun
cii, a seriozităţii, chiar a succesului critic şi financiar de la o
vreme, am realizat, la patruzeci de ani, că nu eram un mare pic
tor. Nici măcar un mic maestru. Nimic, de fapt. Doar cineva
superficial.
Studenţii au simţit nevoia de a protesta, fie din convingere,
fie din omenie, dar au sesizat că profesorul era atât de fragil,
de gol în mărturisirea sa, încât şi-au înghiţit cuvintele.
— Şi-atunci, fiindcă iubesc cu pasiune pictura, fiindcă o
iubesc mai mult decât mă iubeşte ea pe mine, m-am hotărât
să devin profesor. Profesorul vostru. Să transmit. Mi-am găsit
deci locul. Şi sunt fericit.
Numai că, în clipa în care a pronunţat cuvântul „fericit",
i-au dat lacrimile, ceea ce l-a obligat să părăsească grăbit estrada.
338
— Când mă iei de nevastă?
— Când n-o să mai am nici un viitor politic.
— Păi ai deja totul! Toată puterea. Toată Germania e la
picioarele tale. Şi eu.
— Puterea nu ajunge. Am o misiune. Crezi că fac parte
dintre imbecilii care, odată aşezaţi pe tron, sunt mulţumiţi şi
nu mai au altă grijă decât să rămână acolo? Crezi c-am să stau
cu braţele-ncrucişate?
Eva Braun a rămas fără glas. îşi închipuise că încununarea
vieţii lui Hitler era dictatura. Indignat, acesta a ieşit trântind
usa.
i
Si-a
> chemat medicul. Onctuosul si > burduhănosul doctor
Morell l-a liniştit repetându-i că regimul vegetarian pe care-1
urma făcea imposibilă dezvoltarea unui cancer. Odată ce Hit
ler a priceput că medicul spunea orice pentru a-1 calma, răspun
zând angoasei lui fără a da cea mai mică atenţie simptomelor
şi indiciilor fizice, l-a trimis la plimbare şi le-a cerut secretarelor
să-i cheme astrologul.
Cititorul în stele l-a găsit în seră.
— Spune-mi adevărul, am puterea să-l ascult. Ştiu că nu mai
am multă vreme de trăit.
— Ei, ei...
— Nu-mi vorbi si tu ca imbecilii de doctori. Sunt bolnav,
iar ei refuză să recunoască. Data trecută mi-ai semnalat ceva
important: m-ai anunţat când va fi război. în 1943. îmi con
vine.
— Poate că m-am înşelat...
— Taci din gură! Trebuie să-mi spui totul. Tu ai darul pro
feţiei, eu pe cel al salvării Germaniei, nu putem face altcumva,
aşa am fost născuţi, e destinul nostru. Acum spune-mi când o
să mor.
— Păi...
— Spune-mi.
— La ora cincisprezece şi douăzeci şi nouă de minute.
Hitler a amuţit un moment. Pălise. S-a uitat îngrijorat
în jur.
339
— Azi?
— Nu. Mult mai târziu. Dar astrele m-au asigurat că va fi
vorba despre ora cincisprezece şi douăzeci şi nouă de minute.
Curios, nu?
— Când?
— Mai târziu.
— Când?
Astrologul a tăcut, jenat, cu trupul răsucindu-i-se şi ochii
căutând o scăpare.
— Când?
Hitler uriaşe. Magul a început să tremure.
— Trebuie... să mă întorc să-mi revăd hărţile cerului.
— îţi las două ore. După masă, la ceai, vreau să mă anunţi
care este data când voi muri. Ai înţeles?
— Am înţeles.
Hitler nu a ascultat nimic din ceea ce se discuta în jurul
farfuriilor cu mâncare şi l-a lăsat pe umflatul de Goring să se
joace de-a înlocuitorul, cu un monolog din care nu a perceput
nici un singur cuvânt.
La ceai, astrologul s-a întors şi s-a retras împreună cu Hitler
în grădinile Cancelariei.
— Eeei?
— Sunteţi pregătit să ascultaţi adevărul?
— Da. Zi repede.
— Am reuşit să aflu ora şi anul. N u ziua şi luna.
— Foarte bine. Hai mai repede.
— Ora cincisprezece şi douăzeci şi nouă de minute...
— Da, deja am aflat.
— în 1947.
Hider s-a aşezat uluit. Zece ani!... Nu-i mai rămâneau decât
zece ani.
— Bineînţeles, m-aş putea înşela, s-a bâlbâit ghicitorul
observând starea de prostraţie a lui Hitler.
— Nu,7 nu te-nseli. D e altfel,7 ştiam.
y y
340
1937-1947. Zece ani. Hitler încerca să pipăie mental gro
simea a zece ani dintr-o viaţă, dar nu reuşea. N u era nici o mă
sură comună, de pildă, între primii săi zece ani din copilărie,
care-i păreau nesfârşiţi ca un ocean, şi pârâul îngust al celor zece
ani petrecuţi în căutarea puterii.
Zece ani... încă zece an i...
I-a mulţumit astrologului şi s-a dus la întâlnirea programată
cu arhitectul.
Văzându-1 pe Speer, tânărul elegant, fermecător, cu gura la
fel de bine conturată şi de cărnoasă ca a unei femei, cu sprân
cene dese şi ironice, Hitler a fost cuprins de emoţie.
„Parc-aş fi eu, şi-a zis, eu, dar mai tânăr."
îl cunoştea pe Speer de ani de zile, dar abia acum era frapat
de asemănare.
„Da, eu sunt! Portretul meu! Ar putea fi băiatul meu", şi-a
repetat încântat, uitând cu uşurinţă că Speer era un bărbat
frumos, pe când Hitler avea o figură banală. Preţuise întot
deauna momentele petrecute în compania arhitectului său,
discuţiile pasionate în jurul machetelor şi planurilor. Speer era
un artist, cum era şi el. Ar putea deveni succesorul meu. M ai de
grabă el decât Goring, grăm ada aia mizerabilă de seu opioman.
Gândul la succesiune l-a înveselit, văzând în asta ocazia de a
mai provoca invidii. M ai târziu. M ai am zece ani.
Speer îi adusese machetele noului Berlin, Berlinul celui
de-al Treilea Reich, ansamblu monumental care va sta mărturie
peste veacuri despre puterea politică a lui Hitler, cu bule
varde uriaşe, pieţe împărţite în patru, clădiri ministeriale. Au
contemplat piramidele naţional-socialismului. încununarea o
constituia Domul, parlamentul pe care Hitler, alergic la parla
mentarism, îl concepea mai degrabă ca pe o sală uriaşă în care
să-şi ţină discursurile decât ca pe un loc în care să se discute,
ale cărui schiţe le trasase încă din 1925. Albert Speer dezvoltase
crochiurile notând: „D upă ideile Fiihrerului", lucru care l-a
îmbătat pur şi simplu pe Hitler, care, în context, şi-a permis
chiar să facă pe modestul.
341
— Nu, nu, trebuie să semnezi Albert Speer, doar tu eşti ar
hitectul, contribuţia ta este cu mult mai valoroasă decât schiţa
mea din 1925, o mâzgăleală făcută în închisoare, de unde eva
dam cu gândul.
Speer a roşit tot. Hitler la fel. Totul mergea perfect.
Domul va fi cea mai mare sală de întruniri concepută vreo
dată. Formele clădirilor vor rămâne simple, dar cifrele vor al
cătui un poem îmbătător: o cupolă de două sute cincizeci de
metri diametru care se va ridica spre nori, la înălţimea de două
sute douăzeci de metri, sala putând primi o sută optzeci de
mii de auditori în picioare, când va vorbi Hitler, de şaptespre
zece ori mai mult decât Catedrala Sfântul Petru, din Roma; o
sută de stâlpi rectangulari, din marmură, de douăzeci şi patru
de metri înălţime; o nişă de cincizeci de metri înălţime şi largă
de douăzeci şi opt; un vultur imperial aurit, de paisprezece me
tri, ţinând în gheare svastica încoronată cu frunze de stejar;
bolta Domului va fi aşezată pe un bloc cubic de granit de cu
loare deschisă, de trei sute cincisprezece metri lungime şi şapte
zeci şi patru înălţime, volumul exterior al edificiului atingând
douăzeci şi unu de milioane de metri cubi; din exterior, D o
mul va părea un munte verde de două sute treizeci de metri
înălţime, întrucât va fi acoperit cu plăci de aramă patinată; în
vârf, pe un vultur care ţine svastica, va fi aşezat un far îmbră
cat în sticlă, de patruzeci de metri înălţime, încununând ast
fel acea splendoare.
Hitler era extrem de impresionat. Himera lui devenea rea
litate. De mai multe ori revizuise cifrele în creştere; de mai
multe ori îl trimisese la plimbare pe consilierul ministerial
Knipfer, specialist în apărare antiaeriană, care se plângea că un
edificiu până-n nori, ridicat în capitală, ar constitui un punct
de reper ideal pentru escadrilele de bombardiere duşmane; de
mai multe ori respinsese cu o ridicare din umeri bănuielile
de megalomanie. Domul va sta mărturie a măreţiei Germaniei,
nu a lui Hitler. El, firesc şi modest, după cum o repeta necon
tenit propaganda lui Goebbels, se va mulţumi cu o căsuţă cât
de simplă.
342
— Vezi, dragă Speer, mă bucur de suficientă putere şi con
sideraţie pentru a mă putea lipsi de un astfel de lux. Numai că
succesorii mei vor avea nevoie de acest instrument. Pentru
mulţi dintre ei va fi unica posibilitate de a se menţine la putere.
O fire slabă va trage foloase dintr-o asemenea punere în scenă.
Când locul poartă amprenta trecutului istoric, de o reală măre
ţie, ridică fie şi un continuator lipsit de anvergură. Iată motivul
pentru care trebuie să construim toate acestea încă din timpul
vieţii mele: faptul că am locuit aici va adăuga aur şi fast zidu
rilor. Chiar şi dacă am facut-o doar pentru câţiva ani, tot va fi
îndeajuns.
— Unicul scop al existenţei mele este să însoţesc cât de
puţin geniul dumneavoastră.
— Bine. Acum, că planurile sunt gata, la cât estimezi lucrarea?
— La cinci miliarde de mărci.
— Nu, la date mă refeream.
— O prognoză optimistă ar fi să încheiem în 1951.
Chipul lui Hitler s-a întunecat, luând aspectul rece şi verde
al unei pietre de mormânt.
— 1951?
— Cel mai devreme.
— Crezi c-am înnebunit, Speer?
— Poftiţi?
— Te-ntreb dacă ţi se pare că am înnebunit?
— Nu ştiu ce am putut spune ca să vă ducă gândul la...
— Vezi, Speer, mulţi oameni din lumea-ntreagă mă consi
deră nebun. Or, personal nu cunosc pe nimeni tot atât de
coerent şi de credincios propriilor idei ca mine. N u doar că
am avut ţeluri precise, pe care le-am enunţat încă de la intrarea
mea în politică, dar nu acţionez decât în funcţie de aceste
ţeluri. Sunt considerat o brută care face crize, se vorbeşte
despre accese de violenţă, deşi eu sunt ordonat şi metodic: in
cendierea Reichstagului, instaurarea partidului unic, Noaptea
cuţitelor lungi, arderea cărţilor, prigoana evreilor, toate le-am
anunţat, niciodată nu am vorbit despre altceva. Eu violent?
N u am decât forţa rectitudinii. Eu brutal? N u fac decât să
343
gândesc logic. Eu sălbatic? Am suprimat acordurile de la
Versailles şi de la Locarno fără ca adversarii mei să reacţioneze.
Eu mediocru intelectual? Englezii, francezii, americanii, aus
triecii, ruşii nu reuşesc nici măcar să bănuiască gradul meu de
inteligenţă. Imaginează-ţi o persoană care vede izolată într-o
lume de orbi: celor din urmă nu le dă prin cap că văzătorul îi
poate vedea, îl subestimează, nu-i bănuiesc nici forţa, nici pu
terea de a le face vreun rău. Iată ce sunt eu, Fiihrerul Germa
niei, printre oamenii politici din lumea-ntreagă: unicul văzător
la curtea orbilor. Nebun! Fanfaron! Inofensiv! Gură mare!
Incoerent! Ce păcat! Cum şi-au putut imagina că Germania,
marea Germanie care i-a dat pe Bismarck şi pe Frederic cel
Mare, nu avea să-l dăruiască într-o zi pe Adolf Hitler?! Ei, dar
nu mai rezist, chestia asta nu mai poate merge aşa.
— La ce vă referiţi?
— La asta. La somnul ăsta. La sforăiala asta. La Eva Braun,
care vrea să se mărite cu mine. La proiectele arhitecturale. Doar
n-am ieşit la pensie.
— Nu înţeleg. V-au dezamăgit planurile mele?
Dintr-odată, Hitler a părut că abia atunci descoperea că
Albert Speer se afla în faţa lui. L-a privit lung, speriat, de parcă
ar fi dat buzna în încăpere.
— Sunt foarte mulţumit de munca ta, dragă Speer. Vom
construi marele Berlin al celui de-al Treilea Reich. Grăbeşte însă
lucrările, e tot ce te rog, grăbeşte la maximum lucrările.
— Sunt omul cel mai fericit din lume, Fiihrerul meu! Am
paisprezece ani de muncă îndârjită în faţă, dar sunt omul cel
mai fericit de pe pământ.
— Mai redu perioada. Ar fi bine 1947.
— Voi încerca. 1947? Poate că voi reuşi dacă nu vom avea
război.
— Război? De ce-ai vrea să avem război? Germanii mă
adoră fiindcă le-am adus pace şi prosperitate. De acum nu mă
mai gândesc decât să continui să construiesc şi să-mi pregătesc
succesiunea. De ce-ai vrea să comit nebunia de a declanşa un
război?
344
Tocmai se hotărâse să sporească fără întârziere spaţiul vital
al Germaniei cu Austria, Cehoslovacia şi Polonia.
Apoi, va mai vedea... Poate cu Franţa? Rusia?
345
îi fusese iertată lipsa temporară de activitate, fiind pusă pe seama
durerii, a mahmurelii pieţei de când cu criza economică, a in
diferenţei principalului său galerist, care prefera să se ocupe de
artişti mai în formă sau cu o cotă mai bună. I se găseau tot soiul
de motivaţii în lipsa celei potrivite. El, în schimb, deşi reflecta
foarte puţin contemplând cum ziua se creiona uşor, şi apoi se
estompa, ştia că se rupsese ceva în el, ceva ce nu avea să se mai
repare vreodată. Ce anume? Iluzia lirică? Nevoia de a se expri
ma? Voinţa de a reuşi? Nu. Pur şi simplu dorinţa.
Dorinţa de a picta o mai avea şi acum, la Berlin, şi i se deda
la cursuri. N u mai avea însă dorinţa de a fi pictor. N u mai ţi
nea să fie mai mare decât sine însuşi, să-şi împingă cât mai
departe limitele, să se bată cu materia rebelă pe pânză şi cu
mărginirea spiritului în minte. Prefera fericirea. Chiar dacă,
în gustul fericirii, era amestecată şi amărăciune.
— Ce faci, tati, visezi?
Fetiţa îl trăgea de mână.
— Plici! Te-am atins. E rândul tău.
A râs recunoscând că a pierdut.
— Acum mergem la nisip?
— Da.
Rembrandt şi Sophie săreau în sus de bucurie. Acolo, tatăl
lor provoca admiraţia tuturor, desenând figuri uluitoare în ni
sip. Urma să-i uimească iarăşi, şi în acelaşi timp să-i umple de
mândrie în faţa prietenilor lor.
Adolf improviza o lebădă, apoi un dragon, un nor roz de
flamingi. De fiecare dată aplaudau şi copiii, şi părinţii.
Şi-abia atunci începea adevăratul spectacol: o luptă a hime
relor, a gorgonelor contra centaurilor. Cei de faţă stăteau cu
sufletul la gură.
S-a apropiat de ei o femeie înaltă, suplă, în al cărei păr îm
pletit se amestecau trei nuanţe de blond.
S-a uitat la fresca ce începea să se schiţeze şi a murmurat
cu tristeţe în clipa în care Adolf a trecut pe dinaintea ei:
— M-aş bucura să nu desenezi doar pe nisip.
346
La ieşirea de la întâlnirea cu şefii armatei, pe 9 noiembrie
1937, Hitler ştia ce-i mai rămăsese de făcut. Curăţenie! Se
dedase unui mic discurs de două ceasuri, care schiţa reven
dicările teritoriale legitime ale Germaniei în scopul de a-şi mări
spaţiul vital, fără de care economia, agricultura şi pacea socială
ar fi avut de suferit. Desenase mai multe planuri, referindu-se
la Austria, Cehoslovacia şi Polonia. Se prefăcuse special că era
cam în ceaţă, căci dorea să-şi testeze interlocutorii, confuzia per-
miţându-i să repereze ce credeau ei că înţeleg atunci când nu
înţelegeau nimic, să scoată vânatul din bârlog, să le tragă afară
din vizuină cele mai secrete obsesii. Vânătoarea fusese decisivă:
trebuia să scape de generalul Blomberg şi de generalul Fritsch.
Ofiţerii aceştia tradiţionalişti, care ajunseseră la cel mai
înalt grad după o carieră lungă şi valoroasă, dar care nu aveau
nimic de-a face cu nazismul, îndrăzniseră să se arate sceptici
şi să ridice obiecţii. Considerau prematură utilizarea forţei şi
se temeau de o ripostă a Marii Britanii, care ar fi târât Germa
nia în război. Pe scurt, refuzau politica lui Hitler.
Acesta se arătase foarte deschis, foarte conciliant şi se pre
făcuse că acceptă discuţia şi criticile. Zâmbise. îi lăsase să intre
singuri în capcană. Ba chiar îşi oferise luxul de a se dovedi căl
duros la încheierea şedinţei, implorându-1 pe generalul Fritsch
să nu-şi anuleze planurile de vacanţă.
Trebuia să acţioneze discret. Nu-i putea elimina cum îl su
primase pe generalul Rohm, sodomitul acela ambiţios, în
Noaptea cuţitelor lungi din 1934. Acum toată lumea era cu
ochii pe el şi violenţa manifestă împotriva generalilor recalci
tranţi ar fi dat de înţeles imediat duşmanilor că era nevoie să-şi
accelereze reînarmarea. Niciodată să nu faci de două ori acelaşi
lucru, niciodată de două ori. Jubila. Pregătirea unei lovituri
diabolice îi refăcea tonusul. Era precum un val de tinereţe.
Treaba nu i-a luat decât două săptămâni.
Generalul Blomberg, văduv, tată a cinci copii adulţi, a în
tâlnit într-un parc o femeie drăguţă, Margarethe Gruhn, cu
347
treizeci şi cinci de ani mai tânără decât el, şi a fost cuprins de
o imensă pasiune senzuală. îndrăgostit nebuneşte, mulţumind
cerului că i-a dăruit o aventură atât de frumoasă la o vârstă
înaintată, şi-a pus în gând să se însoare şi i-a cerut permisiunea
lui Hitler, comandantul suprem al forţelor armate. Fiihrerul
a primit cererea cu entuziasm şi i-a propus chiar să-i fie martor
la ceremonie, cu condiţia ca aceasta să se desfăşoare discret.
Ba chiar a mers până la a-1 recomanda pe Goring ca al doilea
martor. Blomberg, pe care ierarhia îl ironiza fiindcă îşi dorea
să ia de nevastă o tinerică, pe deasupra şi doar simplă dactilo
grafă, a plâns de recunoştinţă, impresionat că cei mai impor
tanţi doi conducători ai Reichului se dovedeau mai presus de
convenţiile sociale. Căsătoria a avut loc pe 12 ianuarie 1938,
la Ministerul de Război, în cea mai strictă intimitate.
Zece zile mai târziu, Hitler avea în mână un dosar exploziv:
cel al Margarethei Gruhn, acum doamna general Blomberg,
în care se găseau de-a valma fotografii pornografice pe care
aceasta le făcuse cu câţiva ani mai înainte pentru un evreu de
origine cehă şi fişa ei de prostituată berlineză.
Pe Hitler îl delecta rolul pe care era obligat să-l joace. Şi
s-a dovedit grandios. Pretindea că nu închisese un ochi toată
noaptea, măsurând dormitorul în lung şi-n lat, cu mâinile la
spate şi oftând: „Dacă un general german se căsătoreşte cu o
curvă, atunci orice e posibil!", lansând printre servitori zvonul
că făcuse şapte băi pentru a se simţi spălat de mocirla de a fi
sărutat mâna generălesei Blomberg. Juca perfect disperarea şi
dezonoarea: „Am fost martor la nunta unei curve." Apoi
tristeţea şi durerea pentru prietenul lui Blomberg: „Sigur se va
sinucide când va afla cine e nevastă-sa, cum l-a înşelat, în ce
poziţie pune cel mai înalt comandament al Reichului, se va
sinucide cu un glonţ de revolver, e unica soluţie. Ce tristă-n-
curcătură!" După ce a făcut suficient pentru ca nodul de lucru
să fie clar fiecăruia, l-a trimis urgent pe Goring la Blomberg,
spunându-şi că sinuciderea putea avea loc chiar în seara aceea.
Spre marea lui surpriză, a doua zi l-a văzut pe Blomberg
apărând bine sănătos. Şi a fost nevoit să-l primească în audienţă.
348
— Ştiam cu cine m-am căsătorit, dar iubirea îmi era mult
prea puternică. Şi aşa e şi acum. Nu mă pot despărţi de această
femeie. Sunt nebun după ea. îmi dau demisia. Plec în Italia.
Hitler s-a dovedit admirabil şi în rolul bărbatului care înţe
lege nebuniile iubirii. L-a asigurat pe general că demisia nu-i
era decât provizorie. Imediat ce cazul avea să fie uitat, îşi va
relua postul. Ca dovadă de prietenie, i-a oferit chiar cincizeci de
mii de mărci şi pensia de general integrală. Blomberg a părăsit
Cancelaria fără a bănui o clipă că fusese manipulat.
Cazul Fritsch, şeful armatei terestre, a fost la fel de bine
rezolvat. Himmler a prezentat un dosar în care se insinua că un
tânăr prostituat berlinez, Otto, obţinea informaţii de la gene
ralul von Fritsch, bazându-se pe unele aventuri homosexuale
din 1933. încă o dată, Hider a fost cel ce refuza să creadă. Aver
tizat, Fritsch a vrut să se justifice, obţinând o întrevedere în
biblioteca lui Hitler. Plecând de la principiul că nu iese fum
fără foc, reflectase îndelung şi scormonise prin trecutul perso
nal. Prostituatul Otto fără îndoială se referise, umplându-1 de
noroi, la relaţiile lui apropiate pe care le întreţinuse în 1933 cu
un membru al tineretului hitlerist. Apărarea însă a avut un efect
dezastruos. A fost chemat Otto, prostituatul, în bibliotecă, unde
a deversat, după cum fusese plătit să o facă, un val de mizerii
despre şeful armatei terestre şi pretinsul iubit al acestuia de la
vremea respectivă. Cine era de crezut, bărbatul respectabil sau
mercenarul sexului ieşit pentru o seară din puşcărie? Fritsch a
demisionat, iar Hitler s-a văzut obligat să restructureze con
ducerea armatei. Pentru a evita orice nou scandal, pentru a evita
o criză vizibilă, a preluat chiar el conducerea Wermachtului şi
nu a mai numit nici un succesor la Ministerul de Război.
De acum, armata era emasculată, nimeni nu-1 mai putea
înfrâna cu sfaturi prudente, aşa că Hitler avea mâinile libere.
Şi simţea dorinţa năvalnică de a acţiona...
349
A dolf H. nu a înţeles imediat despre ce era vorba. Era în
contemplare. Nu ştia ce trebuia să admire mai mult, pe studen
tul blond, cu tenul aproape ireal, cum se pictau cu patru sute
de ani înainte de Raphael, ori cireşul japonez, unicul arbore care
se ridica din asfalt, stropind ziua cu miile sale de flori trandafirii.
Studentul, încărcat de ceea ce avea de spus de mai multe
zile, nu s-a lăsat covârşit de aparenta impasibilitate a profeso
rului.
— De ce spuneţi că sunteţi un pictor mediocru? Chiar
sunteţi în măsură să judecaţi? Cine vă dă dreptul?
Adolf a tresărit în faţa înflăcărării tânărului.
— Ce te-a apucat, Heinrich?
— Am fost revoltat de... confesiunea dumneavoastră de
ieri. Spre deosebire de colegii mei, am avut privilegiul de a vă
vedea tablourile.
— Unde? a întrebat agresiv Adolf, de parcă i s-ar fi umblat
prin obiectele personale.
— La Paris, la contele de Beaumont. Deţine trei lucrări.
Am fost impresionat de pânzele acelea - nu pentru că sunt ale
dumneavoastră - , m-au pus pe gânduri, mai ales Dictatorul
virgin.
— A, da?
Nu-şi mai amintea că tabloul fusese cumpărat de Beau
mont. Cumva, prosteşte, asta l-a liniştit. Ştia că opera aceea era
pe mâini bune.
— Domnule H., cred că pur şi simplu vă minţiţi atunci
când afirmaţi că aţi renunţat la pictură pentru că vă consideraţi
un mediocru.
— Nu, nu mă mint şi nu mă-nşel. Nici măcar un oarecare
maestru al suprarealismului nu sunt.
— Nu dumneavoastră decideţi! a strigat Heinrich.
Tânărul s-a făcut roşu de furie. Adolf s-a simţit impresio
nat. Şi eu eram la fe l de intransigent la vârsta lui.
— O viaţă nu se naşte de una singură, a continuat Hein
rich. N u dumneavoastră o acordaţi. N u dumneavoastră vă
alegeţi harul. V-aţi putea crede bun pentru muzică, numai că
350
pictura e cea care vă preferă şi ceilalţi vă vor face să aflaţi care
este adevărul despre dumneavoastră. „Nu, nu compui bine.
însă de desenat desenezi foarte bine.“ Lumea vă recunoaşte,
vă pune diagnosticul, vă orientează.
— Poate, a căzut pe gânduri Adolf.
— Cu siguranţă! Iar ceea ce nu acceptaţi în viaţa dumnea
voastră de când aţi împlinit patruzeci de ani este dreptul
celuilalt.
— N u fii atât de necruţător, Heinrich. Dimpotrivă, abia
după patruzeci de ani am făcut loc şi celorlalţi în viaţa mea.
Am făcut copii pe care îi iubesc. Mă ocup de studenţi.
— Şi? N u e ceva de genul „ori... o ri...“? Adică: ori pictez,
ori trăiesc. Chiar o exclude una pe cealaltă?
— N u, a răspuns Adolf ezitând, nu asta am z is...
— Ba da. La patruzeci de ani v-aţi decis să faceţi copii şi să
nu mai pictaţi. De fapt, ceea ce doreaţi a fost să decideţi. Să
fiţi stăpânul propriei vieţi. Să o dominaţi. Fie şi sufocând ceea
ce se frământa în dumneavoastră şi vă scăpa de sub control.
Poate ce aveaţi mai de preţ. Şi uite-aşa aţi suprimat dreptul
celuilalt şi în dumneavoastră, şi în afara dumneavoastră. Şi asta
numai pentru a deţine controlul. Dar controlul a ce?
— Heinrich, cu ce drept îmi vorbeşti aşa?
Adolf ţipase, dovadă că lovitura îşi atinsese ţinta.
— Cu dreptul celui care vă admiră. Sau, mai degrabă, nu.
Cu dreptul celui care îşi admiră profesorul, dar admiră încă şi
mai mult un pictor de treizeci de ani care semna Adolf H.
Adolf s-a simţit ciudat de emoţionat. Avea senzaţia că Ora-
unsprezece-treizeci s-a întors în fugă la el şi i-a sărit de gât.
Heinrich s-a întors pe călcâie, conchizând:
— Mi-e ciudă pe profesorul meu că a ucis pictorul.
351
înăuntrul aceleiaşi ţări. Clopotele bisericilor băteau de zor şi
mii de oameni plini de bucurie, în delir, se adunaseră pe mar
ginea drumului. Se aruncau către el flori, bomboane, serpen
tine, fanfara improviza un imn, i se întindeau cei mai frumoşi
copii.
Hitler invadase Austria şi era întâmpinat ca un mântuitor.
Braunau am Inn, cochetul târguşor dintre Germania şi Aus
tria, unde văzuse lumina zilei şi ajunsese rapid la ideea că acele
două ţări nu ar fi trebuit să fie despărţite, îl sărbătorea ca pe o
mare personalitate.
— Vreţi să ne oprim? l-a întrebat generalul von Bock, care,
aşezat în Mercedes alături de dictator, era impresionat până la
lacrimi de fervoarea populară.
— Nu, i-a răspuns sec Hitler, trecerea noastră pe-aici este
în mod esenţial simbolică.
Adevărul era că Hitler nu-şi mai amintea nimic de Braunau
am Inn. Mai mult decât orice se temea că putea fi pus la un
loc cu nişte oameni care i-ar fi fost superiori prin capacitatea
de a-şi aminti. Şi-apoi, nu trebuiau confundate lucrurile, el
nu era o celebritate locală, ci o glorie mondială: nu cucerea
Braunau am Inn, ci invada Austria.
Convoiul şi-a continuat înaintarea triumfală către Linz.
Acolo, Hitler a fost într-adevăr emoţionat. întotdeauna
preferase Linzul Vienei, căci acolo trăise fericit împreună cu
mama lui. Când s-a lăsat noaptea şi a fost aclamat în piaţă de
o mulţime densă şi îndrăgostită, care urla „H eil!“ sau „Un sin
gur popor, un singur Reich, un singur conducător!11, a simţit
lacrimile scurgându-i-se pe obraji şi udându-i gâtul înţepenit.
De la balconul primăriei şi-a lăsat temperamentul mistic
să se exprime în voie.
— Astăzi ştiu: providenţa m-a ales pentru a-mi readuce pa
tria în sânul Reichului german. Voi sunteţi, cei dintâi, martorii
faptului că mi-am îndeplinit misiunea.
Mulţimea ajunsese într-un asemenea delir de entuziasm,
încât Hitler a hotărât că-şi va amâna sosirea la Viena, pentru
a mai rămâne o zi la Linz.
352
Noaptea, la hotelul Weinzinger, nu a reuşit să adoarmă, în
pofida faptului că-şi aţintise ochii asupra cursului lent şi hip
notic al Dunării. Ce uşor a fost. M area Britanic şi Franţa se dez
umflă în fa ţa mea! Austria am obţinut-o doar prin ameninţări.
Fără a trage un foc măcar. Dovada legitimităţii mele. Toţi m-au
sfătuit să nu încerc aşa ceva. Şi-am plecat singur. Şi-am avut drep
tate. N-o să mai ascult niciodată pe nimeni. M âine am să mă
duc la mormântul părinţilor. Va f i tare frumos. Goebbels mi-a
promis fotografi şi camere de luat vederi. Ce minunată imagine,
să cucereşti Austria doar cu un buchet deflori. H otărât lucru, nu
sunt cu toţii decât nişte proşti, nişte speriaţi, nişte cretini. N-am
să mai ascult pe nimeni. Niciodată.
A doua zi a părut o reflecţie fadă, întrucât pe Hitler, care-şi
imaginase totul în timpul nopţii, realitatea l-a dezamăgit. Nu
a simţit nimic când s-a dus la mormântul familiei; s-a recules
pentru reporteri, ca un actor de film mut, cuprins de panică
la gândul de a nu fi convingător, după care a trebuit să îndure
bucuria şi amintirile altora, simţindu-se deposedat de propriile
emoţii.
S-a dus la Viena, unde a fost întâmpinat cu entuziasm. Viena,
oraşul care-1 umilise, îl refuzase, îl aruncase în stradă, îl redusese
la condiţia de cerşetor şi de vagabond, Viena, unde îi fusese frig,
foame, unde se îndoise de el însuşi, Viena cea bizantină, orien
tală, jidănită, curtezana fără scrupule şi acoperită de bijuterii,
Viena se tăvălea acum ca o pisică îndrăgostită la picioarele lui.
Aşezat deasupra celor două sute cincizeci de mii de oameni care
gemeau de bucurie în Piaţa Eroilor, vedea murindu-i trecutul,
eşecurile, aservindu-şi-i pe cei care-1 respinseseră, şi savura, între
maxilarele strânse, deliciosul gust al sângelui care-i însoţea ex
tazele resentimentare. La Linz, plăcerea fusese a bucuriei. La
Viena, a răzbunării.
Spre seară a asistat la o defilare militară, apoi l-a primit scurt
pe cardinalul Innitzer, primatul Austriei, care, însoţit de epis
copii şi arhiepiscopii săi, a adus noului regim sprijinul fără re
zerve al catolicilor austrieci. Bufonule, a spus Hitler în gâtul,
în faţa bărbatului în satin roşu, n-o să te mai joci tu mult de-n
personajul important. în statul nazist nu mai e loc pentru reli
gia ta. A venit vremea să facem şi creştinismul să moară. Peste
cinci ani nu se va mai vedea nici măcar un crucifix! A făcut
câteva plecăciuni în faţa capei stacojii şi s-a urcat în avionul
care l-a dus la Berlin.
Reinstalat în Cancelarie, a putut constata în zilele urmă
toare că Gestapoul îşi făcea foarte bine treaba la Viena: recu
perase dosarele de la poliţie şi curăţase terenul de socialişti şi
de comunişti; magazinele şi apartamentele evreieşti fuseseră
devastate şi evreii jupuiţi de bani, de bijuterii, de blănuri şi
plasaţi în detenţie preventivă. Operei purificatoare i-a urmat
o epidemie de sinucideri. Cei care încă erau feriţi prin jocul
unei protecţii internaţionale, ca doctorul Sigmund Freud, îşi
pregăteau plecarea. Astfel se putea lupta mai uşor împotriva
duşmanilor din interior. Lui Hitler i se confirma că numai
războiul permitea să fii logic şi eficient.
Foarte rapid i-a întors deci spatele Austriei şi nu s-a mai
gândit la ea. De acum se îndrepta către Cehoslovacia.
354
în parfumerie, Sophie şi Rembrandt chiar aveau senzaţia
că se aflau într-o lume a adulţilor. Pe când tatăl lor era un tova
răş de joacă aparţinând, cu tot cu desenele lui, copilăriei, mama
lor era inserată în realitatea aceea atrăgătoare - cu angajaţii,
vânzătoarele, contabilul, comisionarii, cu luptele ei cu florarii
din Olanda sau din sudul Franţei pentru a primi la timp cele
solicitate, cu grămezile de monede şi de bancnote pe care le
aducea acasă în flecare seară, cu discuţiile tumultuoase cu ban
cherul ei pe tema cambiilor, creditelor şi dobânzilor. Sarah
Rubinstein stătea de vorbă cu miniştri, cu ofiţeri, cu nobili,
glumea cu nevestele acestora, afla cu mult înaintea ziarelor ştiri
pe care lumea le comenta abia mai apoi.
Lui Adolf H. îi plăcea să pătrundă în universul soţiei. Care,
de altfel, îi rămăsese străin. La fel ca ea. O admira pe femeia
aceasta modernă, autonomă, o cunoştea prea puţin, dar făcea
foarte bine dragoste cu ea. în fond, se simţea mai degrabă aman
tul decât soţul ei, un amant încă în perioada descoperirilor, a
uimirilor, un amant neajuns încă la rutină. îşi zicea că într-o
zi o va înţelege mai bine, că mai avea destulă vreme pentru aşa
ceva. Se căsătorise cu Sarah fiindcă aşa îşi dorise ea şi fiindcă
Ora-unsprezece-treizeci îl sfătuise astfel, atunci, pe patul mor
ţii. N u fusese decizia lui. Mai mult consimţise decât dorise.
Fără îndoială acesta era motivul pentru care se mira continuu
de viaţa, de copiii lor, de cât de bine se înţelegeau. Uneori se
simţea un impostor, dar, după dispariţia lui Unşpe, oricum îi
venea greu să discearnă marginile realităţii.
— Taţi, de ce pari mereu uimit când te uiţi la mine?
Sophie pusese întrebarea cu atâta seriozitate, încât era im
posibil să ocolească răspunsul.
— N u ... N u ştiu...
» fiindcă te schim bi... fiindcă te desco-
păr în fiecare zi.
— Totuşi, eu m-am obişnuit cu tine.
— Da, dar oamenii mari nu se schimbă. Pe când copiii
cresc neîncetat.
I-a acceptat explicaţia fără convingere. Are dreptate. Cum i-aş
putea mărturisi că am numit-o Sophie doar fiindcă acesta era
355
adevăratul nume a l Orei-unsprezece-treizeci? Oare soţia lui ştia?
Avea îndoieli. Una dintre calităţile
> încântătoare ale lui Sarah
era că niciodată nu-ţi puteai da seama ce ştia. Şi cum i-aş f i
putut mărturisi că, numind-o Sophie, mă aşteptam să văd cres
când incet-incet o mică Orâ-unsprezece-treizeci? Aceeaşi, dar mai
mică. Or, Sophie nu semăna decât cu ea însăşi, lucru extrem
de reuşit, întrucât, în pofida celor cinci ani ai ei, avea deja ceva
profund feminin, un mister care anunţa, mai mult decât o
simplă schiţă, femeia care urma să fie.
— Adolf, sunt foarte îngrijorată.
îl trăsese deoparte, ducându-1 în fundul magazinului.
— De ce, iubito?
— Din cauza situaţiei politice. Ştii bine că aici aud totul.
Mulţumită clienţilor mei, care vin de la minister, aflu eveni-
mentele chiar înaintea ziarelor.
— Bun, şi?
— Cred că vom avea război.
356
Frica de război... în ultimele luni înţelesese că acest senti
ment covârşea toate minţile, atât pe ale duşmanilor, cât şi pe
ale colaboratorilor săi. Evitarea conflictului armat! Franţa şi
Marea Britanie batjocoriseră alianţa lor cu Cehoslovacia de
frica războiului. Mussolini îl implorase pe Hitler să nu intre
cu tancurile în Cehoslovacia şi obţinuse întrunirea de la Miin-
chen, fiindcă îi era frică de război. Goring, mâna lui dreaptă,
şi toţi generalii Reichului preferaseră rezolvarea pe cale diplo
matică, fiindcă le era frică de război. Poporul german, poporul
englez, poporul francez şi poporul italian îşi primiseră condu
cătorii răsuflând uşuraţi, fiindcă le fusese frică de război. Frica
de război nu era călcâiul lui Ahile al naţiunilor, ci coloana lor
vertebrală!
— Mie nu mi-e frică de război. Eu vreau război! Şi-o să-l
fac.
Hitler şi-a trimis valetul să-i pregătească o cadă cu spumă.
Va reuşi să se liniştească rămânând singur, îndelung, în apa
caldă, plină de clăbuc, maternă, mirosind a violete.
— în primul rând, nu-i permiţi să intre Evei Braun. Să fiu
lăsat în pace!
Valetul a plecat, Hitler s-a dezbrăcat şi, fără voia lui, s-a ză
rit gol în oglindă. Şi-a zâmbit. Ia te uită de cine tremură o
lume! Grotesc! Lumea-ntreagă era grotescă!
A dispărut în apă, unde a avut senzaţia, sub efectul căldurii,
că se lichefia, umflându-se până ajungea la dimensiunile căzii
rotunde.
N u înţelesese niciodată de ce nu beneficia de un trup care
să fie asemenea sufletului, un corp puternic, dur, tare, mus
culos, de fier, la fel ca voinţa lui, un corp de atlet arian cum se
puteau vedea peste tot în monumentele Reichului.
Şi-a scos un picior din cadă: nu, hotărât lucru, coapsa nu-i
semăna cu sufletul. S-a pipăit prin apă: nici fesele. Şi-a privit
apoi braţele flasce, lăptoase, a căror carne se scurgea de-a lun
gul oaselor, pectoralii care picurau parcă, lâncezi, spre sub-
suorile lipsite de vigoare, pântecele mai degrabă moale decât
357
încordat. A ocolit examinarea deprimantă a sexului care se
atrofia sub efectul concentrării şi la care Eva Braun nu mai
avea acces, fiindcă avea el grijă să-şi păstreze întreaga energie
pentru planurile la care lucra. îşi ura tot mai mult fizicul care
nu-i semăna, care era nedemn de el şi care, fără îndoială, urma
să-l lase baltă. Multă vreme suferise observând la un colţ de
stradă, în vreo revistă, intr-o vizită, adevăratul lui corp îmbră
când cine ştie ce suflet imbecil al altcuiva, frumuseţea peremp
torie pe care numai el ar fi meritat-o. O săgeată îi înţepa inima,
otrăvindu-1. Necaz. Nedreptate. Invidie. N u se vindecase decât
la Jocurile Olimpice de la Berlin, din 1936, când atleţii ameri
cani bătuseră multe recorduri. Şocat la început că o pretinsă
mare naţiune, precum cea a Statelor Unite, trimisese negri pen
tru a o reprezenta, conchisese, observând campionii, în mod
obiectiv armonioşi şi musculoşi - deşi negri - , în mod obiectiv
puternici şi performanţi - deşi negri - , că, până la urmă, car
nea nu indica adevărul despre spirit. De atunci, acoperea cu
dispreţul său toate trupurile, şi pe al lui, şi pe ale celorlalţi.
Numai sufletul lui era frumos. N u cunoscuse nicicând
vreun altul atât de ataşant. Palpita de lumină, pur, idealist, dez
interesat, dispreţuind banii şi confortul material, mereu preo
cupat de o viaţă mai sănătoasă, mai dreaptă, mai mare, mereu
obsedat de interesul general. Hider nu cunoştea pe nimeni atât
de puţin preocupat de sine însuşi şi de deschis interesului
general ca el. De altfel, interesul general nu se referea la „cei
lalţi" - întrucât „ceilalţi" îl oboseau repede - , ci la principiile
societăţii şi ale naţiunii. Avea un suflet generos şi politic.
A mai dat drumul la apa fierbinte pentru a-şi menţine ex
tazul.
Lui Chamberlain îi era frică de război şi ţinea să placă po
porului său, fiindcă şi de acesta îi era frică. Lui Daladier îi era
frică de război şi ţinea să placă poporului său, fiindcă şi de
acesta îi era frică. Lui Hider nu-i era frică de război, nu-i era
frică de poporul său şi nici nu dorea să placă vreunei fiinţe.
358
Ce însemna puterea absolută? Să sperii întreaga lume, iar pe
tine să nu te sperie nimic.
Hitler a oftat uşurat.
De acum nu se va mai lăsa oprit din avântul lui cuceritor,
întrucât deţinea superioritatea inexpugnabilă de a şti cum func
ţionau ceilalţi, fără ca el să funcţioneze ca ei.
Va fi război. Un război fără limite.
Unica rezistenţă venea din partea germanilor. Care îşi do
reau pace. Hotărât lucru, germanii nu erau la înălţimea Ger
maniei. După cum trupul lui Adolf Hitler nu era la înălţimea
sufletului lui. Era cam acelaşi lucru. Va trebui ca Goebbels să tragă
mai tare la foalelepropagandei. Sau, dacă va eşua în reformarea
mentalităţii poporului, acesta trebuia pus în faţa faptului îm
plinit şi tras mai departe în pofida voinţei lui. Odată intrat în
logica luptei, nu va mai putea da înapoi. Conducătorii au nevoie
de asentimentul poporului lor în perioade de pace. In război,
războiul comandă.
359
— Jos Tratatul de la Versailles! Jos javra de BeckM Trăiască
Germania! Să aducem Germania înapoi la teritoriile uzurpate
de polonezi!
La începutul anilor treizeci, republica lăsase loc unui regim
autoritar de dreapta. Prietenul Neumann, în continuare roşu,
vitupera împotriva guvernului, pe care-1 considera fascist. Adolf
însă ştia că din pricina neîncrederii specifice bolşevicilor, prie
tenul său îşi vedea adversarii mai negri decât erau. Regimul ger
man de dreapta, chiar dacă se baza pe armată, nu avea nimic
de-a face cu cel al lui Mussolini. Autoritar, însă nu totalitar,
conservator, dar nu revoluţionar, sprijinindu-se pe vechile elite,
nu pe masele populare, ştiuse să profite de criza economică pen
tru a ajunge la putere şi să exploateze resentimentul naţionalist
pentru a nu cădea. D upă ce abolise mai multe clauze ale armis
tiţiului, după ce recuperase Renania şi obţinuse dreptul de a se
reînarma, denunţa acum harta redesenată în 1918, la Versailles.
întreaga Germanie reclama acele teritorii şi populaţii care apar
ţinuseră mai înainte Reichului lui Bismarck şi care fuseseră
abuziv şi grăbit oferite polonezilor.
— Recuperare! Ceea ce a fost german trebuie să redevină
german!
Guvernul nu avea nici o opţiune imperialistă care să vizeze
Austria, partenerul său economic verificat, nici Cehoslovacia.
Pur şi simplu pretindea teritoriile date Poloniei de învingători.
Aceasta, condusă de Beck, nu găsise pe nimeni care să o sus
ţină. Nici Marea Britanie, nici Franţa nu erau gata să se bată
pentru acele teritorii discutabile, Rusia încă şi mai puţin, fiindcă
şi ea considera că avea de recuperat zone din Polonia. Unii am
basadori, pentru a scăpa de problemă, se refereau chiar la drep
tul popoarelor la autodeterminare. Aşadar, guvernul înţelesese
că putea ataca Polonia aproape legjrim, celelalte state manifestân-
du-şi indiferenţa, fără teama de a declanşa un război european.1
360
Polonezii aveau să se apere cu toată puterea.
Fireşte, erau curajoşi şi antrenaţi, dar, numeric, Germania
ar fi trebuit să-i distrugă.
„Num eric..., îşi zicea Adolf. Sper că printre pierderi nu va
fi nici unul dintre studenţii mei. Şi, mai ales, nu Heinrich."
D e acum, vagonul se urnise ducând cu el pe tânărul care,
cum nu avea familia la Berlin, îi făcea semne de adio bătrânu
lui său profesor.
„Doamne Dumnezeule, nu pe el, te rog. N u pe el, care este
cel mai talentat. Deja l-ai sacrificat pe Bernstein. Nu-ncepe iar.“
361
picioare, cu mâna întinsă, drept, concentrat, la fel de imper
turbabil ca propria-i statuie. Ţinuse să-şi etaleze la dimensiuni
gigantice forţa armată, pentru a arăta puterilor occidentale ce
le aştepta în cazul în care s-ar fi pus de-a curmezişul Germa
niei. Normal, locurile ambasadorilor Franţei, Marii Britanii,
Statelor Unite şi Poloniei rămăseseră goale, dar ce mai conta?
Au fost înregistraţi zece mii de metri de peliculă cu eveni
mentul, proiectaţi rapid în cinematografele din întreaga lume.
Hitler ştia că Germania nu era încă pregătită, în plan mili
tar, pentru un război, dar oricum era mai mult decât alte ţări.
Continua să-şi intensifice reînarmarea şi, cum ţinea să anexeze
cât mai repede Polonia, acceptase să întreprindă negocieri cu
duşmanul absolut, cu diavolul, decadentul, degeneratul, co
munistul Stalin.
în vară, improbabilul s-a produs.
Hitler şi Stalin, cei doi duşmani aflaţi într-o înverşunată
opoziţie mai degrabă ideologică decât metodologică, au sem
nat, prin intermediul miniştrilor Ribbentrop şi Molotov, pac
tul de neagresiune germano-sovietic.
La Berlin, Hitler a oferit şampanie. Se bătea cu palmele pe
genunchi, ca atunci când faci o farsă de cea mai bună calitate.
— Franţujii şi englezii n-o să-şi mai revină! urla hohotind
de râs. Şi nici generalii mei!
Pe 1 septembrie, la ora patru şi patruzeci şi cinci de minute
dimineaţa, a dat ordin Wehrmachtului să atace Polonia.
Franţei şi Angliei le-au trebuit două zile pentru a înţelege
că Hitler avea să meargă până la capăt pentru cucerirea lumii.
Pe 3 septembrie, la BBC, Chamberlain a declarat război Ger
maniei. La cinci după-amiaza, Daladier a făcut acelaşi lucru
la Paris, parcă împotriva propriei voinţe.
în noaptea aceea, Hitler contempla munţii de pe terasa de
la Berchtesgaden. Natura îl sărbătorea şi ea, dăruindu-i cel mai
frumos spectacol: aurora în crepuscul. Un meteorit tranda
firiu, viu, incandescent, învăluia pădurea de culoarea algelor
negre într-o lumină roşie, pe când firmamentul desfăşura toate
nuanţele
» curcubeului.
362
Hitler şi aghiotanţii lui se lăsau pătrunşi fără un cuvânt de
toată acea splendoare. Chipurile şi mâinile le căpătaseră o tentă
ireală. Universul părea a se fi cufundat în întregime în vis. Chiar
şi tăcerile care se strecurau până la ei din pădure păreau sem
nate de Wagner.
Fenomenul a durat o oră. Conducătorii nazişti redeveniseră
copii. Contemplând cerul tumultuos, sfâşiat de luminiscenţe,
îşi vedeau şefiil ca pe sculptura de la prora unei corăbii, aşa cum
stătea în capătul balconului, ca pe un magician fabulos care
ştie să le vorbească şi să le poruncească elementelor naturii.
Când noaptea a întunecat iarăşi bolta, Hitler s-a întors că
tre ei şi a murmurat:
— De data asta, va curge mult sânge.
363
— Poate. în orice caz, eu te iubesc.
— Asta trebuie să fie explicaţia. îmbătrânesc frumos, pen
tru că îmbătrânesc sub ochii tăi.
A intrat în cada plină de spumă şi a ţipat: Sarah prefera apa
fierbinte, pe care el nu o putea suporta. Şi a rămas în picioare,
neruşinat, dăruindu-se, privind-o surâzător.
Sarah avea dreptate. De când tinerii mureau pe frontul
polonez, el se schimbase. Nu mai simţea decât tristeţe şi poftă.
Tristeţe gândindu-se la toate vieţile secerate pentru naţiune,
această valoare fără de valoare care pune la punct toate carna-
giile. Dar şi poftă, întrucât, pe peronul de unde-i văzuse în-
depărtându-se pe studenţii lui, înţelesese că trebuia să trăiască,
să trăiască în ritm alert, feroce, pentru a nu pierde nimic din
ceea ce îi era dat. Ajunsese egoist şi partizan al deliciilor. Pro
pria fericire avea nevoie de fericirea celorlalţi. Ceva din altruis
mul lui de dinainte se topise, parte rănit, parte depresiv, lucrul
acela care-1 făcea să fie interesat de lumea înconjurătoare în
general, nu de interesele lui în particular.
— Sarah, ce-ai vrut să spui adineauri?
— Că a trebuit să izbucnească un război pentru a ne regăsi.
Am senzaţia că eşti mai viu acum decât înainte.
— Aşa e. Nu cumva ar trebui să-mi fie ruşine?
— Poate. N u contează. Sunt fericită. Ştiam eu că într-o zi
vei scăpa de propria ta fantomă, însă nu ştiam când.
— De fantoma mea?
— De Ora-unsprezece-treizeci. Căreia i-ai acordat mai mult
loc moartă decât vie.
Sarah i-a zâmbit fără urmă de reproş, jucându-se cu clă-
bucii care îi alunecau printre degete.
Adolf a simţit pătrunzându-1 un val de fericire. Fără a-i mai
lua în seamă temperatura, a intrat în apă şi a strâns la piept
trupul ud şi blând al lui Sarah.
— Tare norocos mai sunt de femeile din viaţa mea.
— Mulţumesc pentru plural, a murmurat ea, cu vocea în
tretăiată de emoţie.
Şi s-a aplecat peste el, abandonându-se plină de încredere.
364
— Când ai de gând să-mi arăţi tablourile?
— Ceee? Ştiai?
j
365
fiecare an un discurs de comemorare a puciului din 8 noiem
brie 1923 şi a victimelor acestuia. în mod tradiţional, ceremo
nia avea loc în braseria Biirgerbrău. Hotărâse să monteze o
bombă cu efect întârziat într-unul dintre stâlpii de lemn din
spatele tribunei.
Se angajase într-o uzină de armament pentru a putea fura
explozibil, apoi într-o carieră pentru a subtiliza dinamită. Folo
sind o tehnică rudimentară de ceasornicar, construise singur
mecanismul bombei şi testase câteva prototipuri în fundul
grădinii casei părinteşti. Apoi, ascunzându-se timp de treizeci
de nopţi în braserie, reuşise să scobească o cavitate în stâlp. Pe
7 noiembrie, în ajunul discursului, montase bomba cu efect
întârziat, reglase ceasul la ora douăzeci şi unu şi douăzeci de
minute şi o luase către Elveţia.
în general, Hitler vorbea de la ora douăzeci şi treizeci de
minute până la ora douăzeci şi două. Numai că, în seara aceea,
preocupat de războiul atât din est, cât şi din vest, nu a avut
chef de comemorări, oprindu-se la ora douăzeci şi unu pentru
a lua trenul spre Berlin.
La ora douăzeci şi unu şi douăzeci de minute, bomba ex
plodase lăsând în urmă opt morţi şi şaizeci de răniţi, fanatici
rămaşi la băut şi înjurat împreună, însă îi ratase pe Hider şi
pe ceilalţi grei ai conducerii naziste.
Arestat lângă un post de grăniceri din apropiere de Kon-
stanz, pentru încercare de trecere ilegală a frontierei, Georg
Elser a fost anchetat şi şi-a mărturisit rapid atentatul.
Era un bărbat scund, cu ochi de culoare deschisă, cu părul
negru şi ondulat, cu mustaţa tăiată scurt, un bărbat liniştit,
rezervat, perfecţionist la muncă şi care şi-a justificat fapta prin
raţiuni morale. Un fiu al poporului, la fel ca Hitler. Un ger
man care se gândea în primul rând la Germania, la fel ca Hit
ler. Un arian, la fel ca Hider.
Fiihrerul a refuzat realitatea. Gestapoul a primit ordin să
caute legături cu englezii, francezii, ruşii, apoi înţelegeri cu ge
neralii sau cu aristocraţia. Nu s-a găsit nimic. Elser acţionase
366
absolut singur. Şi conştient de fapta sa. Nu s-a divulgat nimic,
iar versiunea oficială, elaborată chiar în seara evenimentului,
a fost că serviciile secrete britanice fuseseră autorii imundului
atentat.
Curios lucru, Hitler a exclus execuţia lui Georg Elser. S-a
mulţumit să-l închidă. La drept vorbind, visa să-şi întâlnească
asasinul. Să petreacă o după-amiază în compania lui. Deocam
dată, din cauza fronturilor din est şi din vest, nu avea timp,
însă îşi rezerva plăcerea pentru mai târziu. Da, îl va ţine în viaţă
orice ar fi fost să fie, în pofida sfaturilor celor apropiaţi. Da,
va aştepta sfârşitul războiului. în realitate, intenţiona să-şi con
vingă asasinul că greşise. Plănuia chiar să-l facă să-şi iubească
Fuhrerul. Până la urmă, acest Elser era Germania, Germania
neliniştită, Germania care nu era pregătită, Germania care nu
înţelegea. îl va convinge pe Elser în acelaşi timp cu Germania.
Trecându-i durerea, Hitler a ieşit întărit după atentat. încă
o dată providenţa îl ferise. Prin sprijinul special pe care i-1 dă
ruia iar şi iar, îi dădea de veste că avea dreptate şi că trebuia
să-şi ducă misiunea până la capăt. Lucru confirmat de astrolog
chiar a doua zi: dispoziţia planetelor crea în jurul lui o adevărată
armură invincibilă pentru următorii patru ani şi nici un glonţ,
nici o bombă, nici un obuz nu l-ar fi putut atinge vreodată.
Se bucura de protecţie astrală. Totuşi, din prudenţă, i-a cerut
lui Goring să-i dubleze garda personală şi l-a anunţat pe
Goebbels că renunţa la orice baie de mulţime ori mare discurs
în public.
Elser îi salvase viaţa...
*
367
emoţia, să-şi manifeste sentimentele, drept care cei doi bărbaţi,
deşi pudici, s-au obişnuit de atunci să o facă fără rezerve.
Polonia dăduse înapoi teritoriile. Germania îşi reluase fron
tierele lui Bismarck si > calea de dinainte de a fi fost umilită.
Ceea ce a costat-o trei luni de război, vreo zece mii de vieţi, însă
îi dăruise o nouă demnitate, una deplină, care nu avea nimic
de-a face cu agresivitatea de până atunci.
— Veţi vedea, îi spunea Heinrich lui Adolf H., la început
guvernul va profita de succes, dar la scurt timp va fi obligat să
arunce lestul, să devină mai suplu. Victoria este justificarea
acestui regim autoritar, apogeul lui, aşadar îi va şi suna ceasul.
Sarah îi dăduse lui Adolf anexa cu perete de sticlă a camerei
din spate a magazinului, pentru a-şi putea amenaja acolo
atelierul. In afara orelor de curs de la Academia Independentă,
îşi petrecea zilele în Grădina Desfătărilor, refăcând legătura cu
pictura, în timp ce, dincolo de peretele de cărămidă din spate,
Sarah încerca să inventeze noi parfumuri, amestecând diferi
tele esenţe.
Heinrich îşi vizita deseori profesorul. Urmărea cu atenţie
noua serie de pânze, compoziţii capricioase şi chinuite care
purtau numele aromelor ce se strecurau din atelierul lui Sa
rah: Muşchi, Opopanax, Rezeda, Gutuie, Mentă verde, Fân de
toamnă. Admira inventivitatea lui Adolf, capacitatea lui de a
asocia o girafă cu un sfeşnic, de a da foc oceanului sau de a re
constitui anatomia umană cu ajutorul frunzelor şi al unor flori
de culori incerte.
— Cum faceţi? >
368
al studentului, Întrucât, dacă pe sine tot un artist mediocru se
considera, în Heinrich detectase un pictor ieşit din comun.
Heinrich asimila totul. Profita. Lui Adolf îi amintea de ori
bilul Picasso, pictorul cel mai talentat pe care-1 cunoscuse la
Paris şi deci cel mai exasperant. Prin anii douăzeci, nici un
artist nu mai era de acord ca Picasso să-i intre în atelier, fiindcă
ştia că acesta avea să reuşească din prima, în săptămâna urmă
toare, să picteze tabloul la care artistul cu pricina visa de luni
de zile.
— Nim ic nu este mai emoţionant decât să vezi cum se
naşte un geniu, îi spunea seara lui Sarah. Dacă nu aş ţine la el,
l-aş urî. Intră-n măruntaiele secretelor maeştrilor de parc-ar
deschide o cutie de bomboane. După trei zile se plictiseşte de
tehnica a cărei înţelegere nouă, muritorilor de rând, ne ia ani
şi ani. Cucereşte totul cu insolenţă şi, totuşi, lucrul ăsta nu-mi
răpeşte plăcerea de a picta şi eu. Din contră.
— Dar ştii că te idolatrizează?
— Are şi el dreptul să greşească.
— Afirmă că nici un alt pictor în afară de tine nu face tot
atât de mult în ochii lui.
— O spune fiindcă deja presimte în ce măsură mă va
depăşi, în ce măsură va reuşi ceea ce eu ratez. îşi închipuie că
mă admiră, deşi, alături de mine, pur şi simplu îşi ia avânt.
Adolf mângâia părul în trei culori al lui Sarah. Şi adăuga,
lipindu-şi nasul de gâtul nevestei:
— Ceea ce mă bucură. Cea mai mare mândrie a mea ca
pictor este că mă aflu şi eu undeva, pe drumul lui. Va fi paşa
portul meu pentru eternitate.
— Exagerezi.
— Va fi un uriaş, ştii bine!
— Nu, exagerezi atunci când îţi acorzi atât de puţină im
portanţă.
S-a rostogolit peste ea, mângâindu-i apăsat sânii minunaţi,
supli şi grei.
— Deh, am reuşit să mă rezum la a trăi şi a fi fericit. Mi-e
îndeajuns. Nu vreau un destin exemplar.
369
Un avion mic a aterizat pe aeroportul din Bourget. Era cinci
şi jumătate dimineaţa. Peisajul palid, tăcut, adormit abia de se
dezmorţea. Rouă avea încă sclipiri ca de gheaţă.
Era vară.
Franţa se lăsase culeasă ca un mac de câmp.
Victoria fusese atât de uşoară, încât nici măcar Hitler nu-şi
revenea din surpriză. Cu toate acestea, îşi revendica succesul
campaniei al cărei plan îl pusese la punct împreună cu gene
ralul Guderian.
— Am fost mult ajutat de o carte pe care am citit-o de mai
multe ori, da, da, canea unui anume colonel de Gaulle, Pentru
arm ata ca meserie, care m-a făcut să aflu multe despre posibili
tăţile pe care le oferă unităţile în întregime motorizate în răz
boiul modern.
Hitler a coborât din avion urmat de câţiva artişti germani,
printre care Albert Speer, arhitectul său. Trei Mercedesuri mari,
negre, îi aşteptau pentru a-i duce la Paris.
Inima lui Hider bătea cu putere. Era emoţionat ca o fată la
primul ei bal. încă din adolescenţă visa la Paris - îi studiase
arhitectura, urbanismul - , dar nu mai pusese niciodată piciorul
pe acolo. în dimineaţa aceea, în sfârşit avea să-l descopere. Iar
Parisul îi aparţinea. Vizită bizară făcută de logodnic logodnicei
lui pe când aceasta era încă adormită. De parcă nu ar fi fost un
act legitim. De parcă nu era sigur că ea îi va plăcea. De parcă ar
fi fost necesar să înceapă să o curteze în vârful picioarelor.
A trecut mai întâi prin oraşele mărginaşe, schiţe descuraja
toare care precedă capodopera. în fine, brusc, Parisul s-a im
provizat, Parisul s-a impus. înaltele faţade zâmbăreţe şi ironice
au înghiţit cele trei Mercedesuri. Hitler era orbit de lumina
pe care i-o aruncau în ochi cenuşiul insolent al acoperişurilor
de zinc şi piatra bej a zidurilor clădirilor.
în faţa Operei, colonelul Speidel îi pândea sosirea. Bătrânul
portar alsacian care ştia germana fusese luat din aşternuturi
pentru a-1 însoţi pe Fiihrer într-o vizită cu explicaţii.
370
Dar Hider i-a făcut semn să tacă. Cunoştea pe de rost pla
nurile Operei, într-atât de bine le studiase, aşa că a putut face
el însuşi pe ghidul pentru propria suită. N u i s-a adresat bă
trânului decât pentru a verifica vreo dată ori dacă se schimbase
ceva, iar acesta, care tocmai pricepuse cu cine avea de-a face,
încerca să-şi ascundă dezgustul sub o politeţe laconică.
Hider se entuziasma.
— Este un vis de piatră, după cum simfonia este un vis de
sunete. Două arte pure mai presus de toate celelalte: muzica
şi arhitectura. Fiindcă numai ele introduc, cu forţa, o ordine
superioară în cursul haotic al lucrurilor. Arhitectul pune or
dine în materie, muzicianul în sunete; amândoi organizează
armonia şi leagă între ele elementele brute cu poezia spiritului.
S-a arătat înflăcărat înaintea faţadei, a scărilor care făceau
cât toate spectacolele, s-a extaziat observând că fiecare pictură
ori sculptură aparţinea, totuşi, unei concepţii globale.
— Văd că nu înţelegeţi: Garnier a reuşit ceea ce nimeni nu
a mai reuşit, fiindcă Opera din Paris este opera unui singur
om! A ştiut să-i uulizeze pe toţi ardştii vremii sale, integrându-i
în propriul lui proiect. O singură idee, una şi totală, discipli
nează toate exuberanţele individuale. E frumos ca politica.
îşi răsucea gâtul, cu ochi pierduţi la bolţi, la întreţeserea
sculpturilor şi la arabescuri.
— Vezi, Speer, toate detaliile merită să fie observate, dar
unicul lucru care contează este efectul general. Pădurea as
cunde arborii. E o societate perfectă. Dacă într-o bună zi ar
trebui să susţin un curs de filozofie a politicii, mi-aş aduce ele
vii să studieze această capodoperă.
Era cu adevărat mişcat de acel joc al culorilor, nici un alt
proiect neimpresionându-1 atâta până atunci. îl lăuda pe Gar
nier fiindcă abandonase griul făinos, făcând piatra să cânte,
dăruindu-i culorile orchestrei; marmura roşie de Moureze
cânta la trompetă, cea verde, de Suedia, la oboi, porfirul la fa
got, iar toate celelalte spărturi de marmură, impure, variate şi
amestecate, alcătuiau simfonia coardelor, marmura de Sarran-
colin, galbenă cu nervuri, aparţinea viorilor, marmura Fleur
371
de Pecher, de culoarea pielii, violelor, iar cea violet cu nervuri
negre, violoncelelor.
— Dragă Speer, ştii de când nu se mai construiesc biserici
sau catedrale interesante?
— Nu, iubite Fiihrer.
— Din Renaştere! De când s-au construit primele opere!
Din punct de vedere istoric, opera a luat locul bisericii, oferind
o liturghie laică, a armoniei, emoţiei şi ideii de frumuseţe a uni
versului. în ceea ce mă priveşte, voi face totul pentru a grăbi
progresul omenirii, pentru a intra rapid într-o lume în care nu
vor mai exista biserici, temple, sinagogi, ci doar opere.
La încheierea vizitei, extrem de satisfăcut de propriile co
mentarii, a ţinut morţiş să dea un bacşiş de cincizeci de mărci
portarului. Acesta însă a refuzat cu atâta fermitate, încât lu
crurile mai că erau să se transforme într-un incident diplo
matic. De arestare a scăpat doar jurând că nu-şi făcuse decât
datoria.
Cele trei Mercedesuri au plecat printr-un Paris care abia-şi
mijea ochii, cu obloanele de fier ridicate doar pe jumătate, cu
muncitorii de la drumuri umplând trotuarele, cu brutarii tră
gând gânditori o ţigară, între două cuptoare din care scoteau
pâinea caldă.
Convoiul a trecut prin faţa bisericii Madeleine, satisfăcând
gustul lui Hitler pentru Antichitate, a luat-o pe bulevardul
Champs-Elysees, ale cărui proporţii păreau inferioare noii sale
axe est-vest din Berlin, apoi a Arcului de Triumf, care a relan
sat discuţia dintre el şi Speer despre propriul lui Arc de Triumf.
în sfârşit, după o oprire neliniştitoare în faţa turnului Eiffel,
Hitler s-a dus la Domul Invalizilor pentru a se reculege la mor
mântul lui Napoleon.
Acolo a fost cuprins de o emoţie atât de intensă, încât că
păta rezonanţa unui presentiment. într-o zi şi el, Adolf Hitler,
va avea, la fel ca Napoleon, un sanctuar rece şi marmoreean,
de dimensiuni impresionante, un mormânt monumental în
faţa căruia oamenii vor amuţi, învinşi, minusculi, copleşiţi de
evidenţa adevăratei măreţii. Un mic corsican şi-un mic aus
372
triac! Ce curios! Oamenii mari ai marilor ţări se nasc întotdea
una mici, în micile lor anexe fizice. Fratelui său Napoleon îi
ierta chiar şi faptul de a fi fost francez. In faţa mormântului
împăratului, pe Hitler îl bucura propriul lui cult al persona
lităţii, închipuindu-şi efectul pe care urma să-l facă asupra
simplilor turişti din lumea-ntreagă în veacurile viitoare. A ieşit
încântat şi extrem de satisfăcut de sine însuşi.
I-au mai rămas rezerve de entuziasm pentru Pantheon,
acest templu păgân al oamenilor importanţi, însă a căscat tre
când prin Place des Vosges, pe la Luvru şi Sainte-Chapelle. S-a
reînsufleţit în faţa bisericii Sacre-Cceur, în Montmartre, care-i
oferea o perspectivă de vultur asupra Parisului.
Totuşi, trebuia să plece, întrucât parizienii ieşeau în sfârşit
din case şi-l recunoşteau.
în avion, s-a aplecat afectuos spre Speer.
— Vizitarea Parisului a fost visul vieţii mele. Şi sunt cu
adevărat foarte fericit că acum mi s-a împlinit.
După care s-a încruntat şi a reflectat cu voce tare:
— Trebuie imediat reluate lucrările la Berlin. Pregăteşte-mi
un decret. Să ne înţelegem, Speer, Parisul e mai maiestuos
decât Berlinul şi aşa ceva e intolerabil. La treabă! Când vom
încheia de refăcut Berlinul, Parisul nu va mai fi decât o umbră,
o vitrină de muzeu, o amintire arheologică, o podoabă desuetă
care va sta mărturie unei epoci depăşite, cam ca un oraş ita
lienesc. ..
— Aveţi dreptate. Doar sunteţi un protector al artelor şi al
artiştilor.
— Acum câteva zile m-am întrebat dacă nu cumva ar tre
bui să distrug Parisul. Am renunţat. Numai făcând mai frumos
Berlinul vom distruge cu adevărat Parisul.
373
— în locul tău, zicea Sarah ridicând din umeri, nici nu aş
mai încerca. Chiar acoperindu-1 de vorbe bune şi de cadouri,
tot nu vei ajunge vreodată să-ţi compensezi infirmitatea fun
damentală.
— Cum adică? Şi care infirmitate?
— N u eşti evreu.
>
374
un efect, fuseseră primiţi înapoi, întâi ea, apoi copiii - căci, în
fond, iudaitatea se transmite prin mamă, nu-i aşa, Myriam? - ,
iar acel inutil apendice masculin era tolerat atât cât se putea.
Adică primea doar un scaun şi un tacâm.
Adolf H. nu se certa cu Joseph Rubinstein, dar descoperise
modalitatea de a-1 enerva la culme, exprimându-şi simpatia
pentru teoriile sioniste ale acestuia.
— Aveţi dreptate, tată socrule. Trebuie creat un stat evre
iesc. Calea doar a deschis-o Theodor Herzl1. Afacerea Dreyfus,
din Franţa, pogromurile de la Chişinău12 şi Yaffa3, masacrele
de la Hebron4, de la Safed5, toate aceste acte antisemite sunt
de-ajuns pentru a justifica acţiunea sionistă, indiferent de pro
blemele pe care le ridică.
Joseph Rubinstein, mare militant sionist, nu suporta ca go-
iul de ginere să-i enunţe convingerile fundamentale. Ba chiar
îi venea să-l contrazică. Ii tremurau buzele, clocotind pe dină
untru.
Pe Adolf, răzbunarea îl bucura, şi prin urmare îl mai şi aţâţa:
— Dumneavoastră, tată socrule, sunteţi partizanul Ugandei6
sau al Palestinei?
— Uganda?! a explodat Joseph. încă din 1905, nimănui
nu-i mai dă prin cap să facă un stat evreiesc în Uganda! A fost
o propunere jignitoare a britanicilor. în Africa neagră?! Nici
vorbă! Noi trebuie să mergem în Palestina.
375
— Sunt de aceeaşi părere cu dumneavoastră. Israelul tre
buie să se afle în Palestina. Aceasta este cu exactitate şi convin
gerea mea.
Sarah se simţea obligată să-i tragă un picior pe sub masă,
de teamă că tatăl ei ar fi putut face infarct.
Ieşind de la acele apăsătoare mese de vinerea seara, îl întreba:
— Glumeai sau chiar eşti de acord cu tata?
— Sigur că-n primul rând am vrut să-l calc pe nervi. D ar...
— Haide, Adolf, pe bune!
— Pe bune, habar n-am! Consider că ideea unui stat evre
iesc este în acelaşi timp justificată şi dificilă. Tehnic, nu văd cum
va fi posibilă realizarea ei. Şi, mai ales, mă mir că ideea asta s-a
născut în Germania.
— De ce?
— Fiindcă trebuie să fii un bun evreu şi un bun german
totodată. Şi tu recunoşti lucrul ăsta. Trăim în pace şi asta de
multă vreme. Ţara se modernizează şi se liberalizează. La noi,
antisemitismul este un fenomen marginal, ruşinos, cu excepţia
lui Goebbels, cu minţile lui înfierbântate, ştii tu, insul ăla de
extremă dreaptă care nici unu la sută din voturi nu ar aduna.
E mai greu să fii evreu în Polonia, în Rusia, în America sau în
Franţa. De altfel, ţi-au spus-o şi unchii tăi.
— Aşa e.
— Şi-atunci, de ce aici? Ce are a face Germania cu soarta
sionismului şi a Israelului? Asta nu înţeleg.
*
376
— Ei, şi? Când eram pe front, în 1914-1918, câmpul era
la fel de-ngheţat şi ne săpam gropi cu obuzele.
— Da, dar la ruşi pământul e îngheţat până la un metru şi
jumătate adâncime. Rusia nu e Belgia.
— Gura! Habar n-ai!
— Pierderile omeneşti vor fi groaznice.
— Crezi că grenadierii lui Frederic cel Mare abia aşteptau
să moară? Şi ei îşi doreau să trăiască, dar regele a avut dreptate
când le-a cerut să se sacrifice. Şi cred că şi eu, Adolf Hitler, am
dreptul să le cer soldaţilor germani să-şi dea viaţa.
— Eu nu le pot cere oamenilor mei să se sacrifice.
— Iţi lipseşte perspectiva, generale. Ar trebui să iei puţină
distanţă. Crede-mă, situaţiile devin mai clare când le studiezi
de la depărtare.
în Cancelarie nu se mai dansa decât valsul generalilor. După
cum era de aşteptat, acordul pe hârtie dintre Stalin şi Hitler nu
rezistase prea mult duşmăniei dintre aceştia. Războiul se dez-
lănţuise. în faţa rezistenţei ruseşti şi a dificultăţii de a-i fi ascul
tate deciziile, Hitler destituia generalii unul după altul. Forster,
Sponeck, Hoepner, Strauss... Cum destituirile nu se dovedi
seră de-ajuns pentru a-i aduce pe drumul cel bun, Reichenau
a murit subit, iar Sponeck a fost condamnat la moarte.
— Dacă-i las de capul lor, imbecilii ăştia mă vor transforma
într-un Napoleon! Nici vorbă de retragere! Nici vorbă să dăm
înapoi! Iarna este la fel de grea şi în Germania, şi în Rusia.
La început, Hitler îşi închipuise că două săptămâni vor fi
îndeajuns pentru invadarea Rusiei. însă colosul sovietic rezis
tase întreaga vară, după care, în timpul iernii 1941-1942, recâş
tigase ceva teren.
Fiihrerul nu mai părăsea Bârlogul Lupului, un ansamblu de
buncăre ascunse în pădurile lugubre ale Prusiei Orientale. Se
schimbase acolo, pe pământurile bântuite de vânturile polare,
printre stâncile negre şi arborii cu trunchiurile răsucite, care
scârţâiau sub povara zăpezii. Corpul îi trăda înfrângerile pe
care le suferise. Mişcările i se îngreunaseră, erau dureroase,
377
pielea îi ajunsese cenuşie, pleoapele îl dureau din pricina ochilor
prea lăcrimoşi, a căror cornee îngălbenise, înghiţea din ce în
ce mai greu, iar respiraţia îi trăsnea a angoasă fetidă. îmbătrâ
nise dintr-odati, o bătrâneţe cum nu te poate ajunge decât la
cincizeci de ani dacă viaţa te-a supus la prea multe lovituri, o
bătrâneţe a buhăirii mai degrabă decât a uscăciunii, o bătrâ
neţe prin demisie mai degrabă decât prin vârstă, o bătrâneţe
motivată de putrezire mai degrabă decât de îmbătrânire, o
bătrâneţe turgescentă, boală de bărbat tânăr.
De acum, Germania avea Japonia alături, dar Statele Unite
împotrivă. Degeaba dispreţuise Hider Statele Unite, fiindcă se
trezise că nu ştia cum le-ar fi putut învinge. Dacă nu desco
perea o modalitate de a pătrunde adânc în Rusia, bănuia că
avea să piardă războiul.
Tăcerile mohorâte şi monologurile inflamate alternau în
comportamentul lui, dar avea senzaţia, când stătea de vorbă cu
sine însuşi, că doar îşi repeta marile discursuri de mai-nainte,
că începuse să se automimeze într-un mod grotesc. îi era sete
de acţiune şi se trezea împotmolit într-un război prea lung,
ajuns mondial.
Căutase de o sută de ori o ieşire. încercase chiar, discret, să
întindă o mână Angliei, propunându-i încetarea luptei şi împăr
ţirea Europei între ea şi Germania. Numai că Londra s-a făcut
că n-aude. Ş i asta din cauza lui Churchill, parlam entarul ăla
vândutjidănim ii mondiale, pictorul ăla de duminică! Sarcasmul
pictorului ratat Hider faţă de pictorul amator Churchill încerca
să-i disimuleze respectul pentru englez. Churchill devenise
unicul adversar valabil, pe care Hider îl recunoştea de ani de
zile, însă mai degrabă ar fi dat colţul decât s-o mărturisească.
Obstinaţia lui Churchill de a nu-i lua în seamă propunerile îi
aţâţase ura. Şi am ărâtul de RudolfHess, care zace în fundul unei
temniţe britanice... Asta Hider şi-o spunea doar lui, fiindcă,
oficial, se referea la Rudolf Hess ca la un trădător care, prin actul
lui nebunesc, îl decepţionase cum nu se putea mai mult.
Dar ce făcuse Rudolf Hess, credinciosul lui susţinător de
la începuturi, chiar cel căruia Hider, în 1924, în închisoare, îi
378
dictase Mein K am pf! Fostul pilot ajuns ministru furase un
Messerschmitt 110 plin ochi cu carburant şi îşi luase zborul
către Anglia, unde aterizase pe proprietatea ducelui Hamilton,
unul dintre şefii partidului conservator din Camera Lorzilor,
mare partizan al împăcării cu Germania. După aterizare, soli
citase o întrevedere cu Churchill, pentru a-i propune semnarea
unui acord de pace. Acesta, fără măcar să-l asculte, îl expediase
în temniţă.
Toată lumea considera, şi în Germania, şi în Anglia, că era
vorba despre o iniţiativă personală, ţinând numai şi numai de
voinţa lui Hess. In realitate, Hitler pusese totul la punct, con
form obiceiului său de a-şi face apropiaţii să acţioneze indi
vidual, fără ştirea celorlalţi, ceea ce îi permitea multiplicarea
încercărilor, fie ele şi contradictorii, pentru a putea stabili care
aveau viitor şi care nu. întrucât aceasta eşuase în adâncul
tainic al puşcăriilor britanice, Hitler jucase mai departe cartea
prietenului trădat, dezamăgit şi, pentru a schimba firul con
versaţiei, se pretindea încă îndurerat de câte ori i se amintea
de Rudolf Hess.
Cu cât simţea că războiul avea să mai ţină mult şi bine, cu
atât îşi punea întrebări legate de misiunea lui istorică. Dacă va
pierde războiul, ce se va întâmpla cu el? Ei, nu, desigur nu-1
va pierde, dar numai aşa, în cazul în care...? Pedeapsa avea să
fie îngrozitoare.
Răzbunătorii din viitor... De răzbunătorii din viitor trebuie
să scap.
De cum dăduse de greutăţi pe frontul rusesc, ajunsese
obsedat de răzbunătorii din viitor. Adică, de cine? De nevestele
şi de copiii bărbaţilor evrei pe care-i împuşca pe frontul de est
cu miile.
La începutul invaziei, acele Einsatzgruppen realizaseră ac
ţiuni eficiente şi coerente, ucideri, mitralieri, pogromuri, re
presalii, totul culminând cu masacrul de la Babi Yar1, unde
379
scăpaseră de treizeci şi trei de mii şapte sute şaptezeci şi unu de
jidani masculi. După care, în august, Hitler ordonase ca exe
cuţiile să includă şi femeile, şi copiii, aceştia devenind şi ei
„răzbunători din viitor". Aşadar, cincizeci de mii de evrei la ju
mătatea lui august, apoi, graţie progresului tehnic - se mitralia,
nu se mai împuşca - , alţi cinci sute de mii trimestrul următor.
Himmler venise personal în Bârlogul Lupului pentru a
expune cu fidelitate rezultatele operei de purificare.
— Am găsit o metodă mai bună: jidanii se aşază lângă
groapa unde vor fi împuşcaţi şi pe urmă le facem duş cu mitra
lierele.
— Foarte bine.
— Da, dar ne-am putea descurca şi mai bine.
Hitler s-a uitat cu o satisfacţie evidentă la Himmler. Flasc
şi fără bărbie, nu avea mai multe trăsături decât are un limax,
numai că limaxul acesta surâdea şi părea a fi fost unicul apro
piat care nu-i observase degenerescenţa fizică. Himmler încă
mai vedea acelaşi Hitler din anii treizeci, mântuitorul apărut
în vremuri de cumplită restrişte, Mesia, „cel către care omeni
rea îşi va ridica ochii cu credinţă, cum a mai făcut-o cândva
către Cristos". Monoclul îi păstrase întipărită această imagine
şi nu avea să lase nicicând o alta. Hider aprecia ambiţia ji supu
nerea lui Himmler. Şi una, şi cealaltă erau absolute. încarna
subalternul ideal, incapabil de iniţiativă, însă extrem de meti
culos în executarea ordinelor, un individ atât de mărunt, încât
nu şi-ar fi putut închipui o sarcină măreaţă, dar, în schimb, le
putea duce pe toate cele primite la bun sfârşit. Orice i se cerea
să facă devenea misiunea sa, pe care avea s-o pună metodic în
aplicare. Scopul îi organiza şi îi justifica toate mijloacele. Ofe
rea profilul călăului ideal: precis, mărginit, funcţional. Banali
tatea executantului.
De fiecare dată când era convocat de Hitler, Himmler
tremura de parc-ar fi avut de trecut un examen. Dictatorul ţi
nea enorm la spaima lui Himmler, în care recunoştea semnul
strălucirii personale, şi trăgea concluzia că, în orice caz, acesta
nu-1 va trăda.
380
— Ai luat parte la execuţiile de la Minsk?
— Da.
-Şi?
— Treaba e făcută.
— N u asta te-am întrebat, vreau să ştiu ce ai simţit.
Limaxul a intrat în panică şi era cât pe ce să-i scape mono
clul. Himmler nu avea nici o încredere în propriile emoţii sau
reacţii. Hitler ştia şi se bucura cu cruzime, pe fondul ascuns al
incertitudinilor.
— Iubite Fiihrer, indivizii aceia au tot ce le trebuie ca să
pară oameni. Au ochi, gură, mâini, picioare... Numai că, în
realitate, este vorba despre nişte creaturi monstruoase ale căror
conştiinţă şi suflet lipsesc încă şi mai profund decât la animale.
Sunt nişte fiinţe primitive. Am simţit ce se simte dacă vizitezi
abatoarele.
— Foarte bine, foarte bine, a zis Hitler, deranjat de com
paraţie, fiindcă iubea animalele, mai ales pe Blondi, noua lui
căţea, care-i ţinea companie în Bârlog şi-i aducea mai multă
bucurie decât o Eva Braun. Dragă Himmler, m-ai întrebat de
mai multe ori ce trebuie să facem cu evreii din interior, cu evreii
care vorbesc germana. Răspunsul meu diferă acum, întrucât
înainte credeam că prioritatea era să distrugem Rusia. Lucru
rile au evoluat. Ne vor mai trebui câţiva ani ca să-i batem pe
ruşi.
Şi, în gând: N u-i vom bate niciodată pe ruşi.
— Statele Unite au făcut imprudenţa de a intra în război
şi vor fi distruse de japonezi.
Şi, în gând: Japonezii nu vor rezista în faţa americanilor.
— Anglia e deja la capătul puterilor.
Şi, în gând: Tare bine i-a mai mobilizat Churchillpe mâncă
torii ăia defriptură de vită, daţi dracului, ca să câştige războiul.
— Trebuie să ne continuăm munca în interior la fel de bine
cum o facem şi în exterior.
Trebuie să ne grăbim în interior, am lenevit suficient.
— Jidanii sunt răspunzători de războiul din 1914-1918.
Şi de războiul de acum tot jidanii sunt răspunzători.
381
Sigur că eu am declarat războiul, dar unul scurt, pe care tre
buia să-l câştig. Dacă încă mai durează, asta e din cauza jidăni-
mii internaţionale.
— De altfel, în discursul meu de pe 30 ianuarie 1939, din
Reichstag, am lansat un avertisment: dacă războiul va ajunge
unul mondial, va fi din cauza evreilor şi atunci evreii vor plăti.
N u a fost un avertisment, ci o ameninţare. Am ameninţat cu
sancţiuni pentru a convinge Statele Unite să nu intre în război.
— Avertismentul urma să se dovedească profeţie.
Nu aveau decât să se abţină, cretinii ăia, ei au căutat-o.
— Războiul nu se va încheia cum îşi imaginează jidanii,
cu exterminarea popoarelor ariene, ci, din contră, cu dispariţia
jidănimii.
D ar hai iute, iute, înainte să fie invers.
— O dată voi aplica şi eu o veche lege jidănească: ochi pen
tru ochi, dinte pentru dinte.
O sută de ochi pentru un ochi, o mie de dinţi pentru un dinte,
se va lăsa cu cam aj.
— Trebuie să punem în practică o politică energică.
Aneantizare, aneantizare totală.
— Să nu cumva să creadă cineva că vreau să mă răzbun
pentru greutăţile din est...
Ba da, perfect, mă răzbun. Şi-n plus, mă mai şi plictisesc de
moarte.
— Nu fac toate astea decât pentru a răspunde presiunii ger
manilor indignaţi de prosperitatea semită, când ei sunt supuşi
atâtor privaţiuni.
Dar, mai ales, oamenii nu trebuie să afle ce vom face.
— Pentru a nu provoca reacţia coloanei a cincea evreieşti
din interiorul ţării noastre...
Pentru ca germanii să nu aibă habar.
— Vom începe discret...
în cel mai mare secret.
— îi vom informa când va veni momentul.
Când vor f i băgaţi cu toţii până-n gât şi va f i prea târziu să
mai dea înapoi.
382
— Şi-atunci vor fi fericiţi.
Complici.
— Şi recunoscători.
Vinovaţi.
— Hai cu mine cât o plimb pe Blondi.
Vreau să fiu sigur că nu ne-aude nimeni.
Hitler şi Himmler au luat căţeaua, în culmea bucuriei, să
dea o raită. Pe când îşi consuma energia, de trei ori, pe aleea
albă, plină de rădăcini şi de pietre, pentru a-i aduce stăpânului
băţul pe care acesta îl arunca în tufişuri, cei doi bărbaţi înain
tau prin pădurea deasă şi albastră. Pârâituri şi cârâituri treceau
pe sub coroanele copacilor. Iarna împrăştia un miros puternic
de apă împuţită. Hitler a trecut la detalii.
— Renunţ la toate vechile mele idei, de pildă deportarea
tuturor jidanilor în insula Madagascar sau chiar în Siberia.
Ceea ce le-ar permite să constituie acel stat evreiesc pe care-l
tot cer sioniţtii. D oar n-am de gând să le creez chiar eu Israelul.
— Cu toate că în Siberia...
Că în Siberia ar muri de foam e ţi defr ig ...
— Ba nu. Mi-a venit o idee.
L a drept vorbind, nu mie, lui Stalin.
— Ii vom deporta.
Stalin tocmai a deportat de pe Volga un milion de germani.
— Cu trenul.
I-a îngrămădit ca pe niţte animale în vagoane.
— Spre est, în Polonia.
E l i-a expediat în nordul Kazahstanului.
— Vom trimite jidanii în lagăre de concentrare. Acolo îi
vom selecţiona pe cei care pot munci şi pe cei care nu pot
munci.
Vom ucidefemeile, copiii ţi cea mai mare parte dintre bărbaţi.
— Era timpul să găsim o soluţie finală acestei probleme.
Exterminarea. O exterminare radicală. Definitivă.
— Dragă Himmler, pentru detaliile organizării, am toată
încrederea în tine.
îi împuţti, îi gazezi, îi arzi, faci ce vrei, numai eficient să fie.
383
Himmler şi-a permis o sugestie:
— Consider că nu ar trebui să reluăm metoda camioanelor
cu gaz, ca aici, în Prusia Orientală, în 1940, pentru operaţiu
nea de eutanasiere. Prezintă prea multe inconveniente. Sunt de
acord cu gazul, dar în instalaţii fixe.
— Da, da, fără îndoială, Himmler, fără îndoială.
Nu-mi pasă, nu vreau să ştiu, fa-ţi treaba şi lasă-mă-n pace.
Doar n-o să mă apuc acum să verific instalaţiile cebr carefa c cu
răţenie. Personal decid marile linii de dezvoltare, n-o să-mi mân
jesc tocmai eu mâinile.
— Consider că Zyklon B este gazul de care avem nevoie.
— Zyklon B?
Nu vreau să mi se vorbească despre gaz, din cauza lui era să-mi
pierd vederea în 1918. Aşa că am ărâtul ăsta să-şi facă treaba şi
să mă scutească de detalii. Ce cretin solemn!
— Am încredere absolută în tine, Himmler! Pentru mine
eşti un adevărat fiu spiritual.
Ia te uită! Lim axului i-au dat lacrimile! E emoţionat.
— Primele oraşe pe care le vom goli de jidani vor fi Berli
nul, Viena şi Praga. După aceea, vom avea grijă de Franţa. Au
vrut jidanii război! Ei bine, acum vor plăti factura!
în sfârşit, voi putea remodela lumea. Sunt cel mai mare om al
acestui secol. Fie că vom câştiga sau vom pierde războiul, voi scăpa
lumea de jidani. M i se va mulţumi veacuri de-a rândul. A r f i o
prostie să nu mai mănânc nimic, când mi-e ofoam e de lup. Ce-ar
f i s-o oblig pe Blondi să devină vegetariană?
— Himmler, te rog, rade-ţi mustaţa, e ridicolă.
— Păi...
Himmler s-a oprit în ultima clipă. Fusese cât pe ce să zică:
„Păi, e ca a dumneavoastră, iubite Fiihrer.“
384
tramvai şi ieşea din Berlin, luând-o spre o suburbie îndepăr
tată, jilavă şi împădurită.
Nu se simţea în stare să mărturisească faptul că se întâlnea
cu o femeie. Nici lui Sarah, bineînţeles, nici lui Heinrich. Lui
Neumann poate că i-ar fi făcut acea confidenţă, numai că acesta
petrecea atât de mult timp la Moscova, ca delegat al partidului
comunist german, încât rarele ocazii în care se vedeau nu lăsau
deloc timp pentru o discuţie atât de intimă. De altfel, cum
să-i fi spus? A dolf nu reuşea să-şi lămurească nici lui însuşi
sentimentul pe care-1 avea pentru ea.
— îmi tot povesteşti despre prietenii tăi, îi zicea aceasta,
dar lor nu le vorbeşti niciodată despre mine. Fiindcă ţi-e ruşine
cu mine?
— Nu.
— Atunci?
— într-o bună zi le voi povesti tuturor. Şi-n ziua aceea tu
vei fi mândria mea. Până atunci, eşti obiectul pudorii mele.
Iar ea râdea cu acel râs al ei dintotdeauna, un râs lipsit de
orice urmă de batjocură, semn al purei bucurii de a trăi. Care-i
era secretul? Lui Adolf îi era de-ajuns să petreacă un ceas lângă
ea pentru a se reîncărca de energie, de idei, de emoţii. Contac
tul cu ea îl reîncălzea. îl spăla. îl întinerea. Plecând de la ea,
respira mai în voie. Până şi cerul părea mai puţin jos, mai pu
ţin încărcat, mai luminos. Nu-şi lua decât noaptea la revedere
de la ea, când răsăreau stelele deasupra asfaltului periferiei.
într-o zi, Sarah a dat din întâmplare de o scrisoare în ate
lier, a ajuns-o o bănuială şi a urmat pista. N u a mers până la
capăt cu filajul. După ce a verificat că era minţită, că Adolf nu
se plimba prin Alexanderplatz, ci mergea pe un drum cu care
părea obişnuit, a coborât din tramvai fără a fi văzută şi l-a aş
teptat acasă.
A dolf a găsit-o pe Sarah plângând, rănită de trădarea lui.
Aşa că a trebuit să-i mărturisească adevărul: de mai mulţi ani
de zile se ducea de două sau de trei ori pe lună să o vadă pe sora
Lucia, fosta lui infirmieră din 1918, la ea la mănăstire.
385
Secretarele lui Hitler nu mai rezistau, visând să evadeze de
fiecare dată când dictatorul le acorda câteva ore pentru somn.
— Până şi puşcăria trebuie să fie mai puţin solicitantă, zicea
Johanna, fiindcă gardienii respectă somnul prizonierilor.
— Şi pe urmă, îi întărea Christa spusele, mai schimbă şi ei
tovarăşii de celulă, mai vin unii noi, mai pleacă din cei vechi.
Tot într-o plimbare o ţin. Pe când aici, nimic.
In Bârlogul Lupului, buncărul din inima codrilor jilavi, ce
nuşiu, lipsit de culori, împuţit de miasmele plictisului şi bo
cancilor, clădire geometrică ale cărei rare ferestre nu dădeau
decât spre lumina palidă a nordului, nu era permis nici un chip
nou, nici o carte nouă, nici un disc nou, nici o idee nouă, nici
un punct de vedere personal. Hitler interzisese să se discute
despre politică sau despre război şi nu tolera decât conversaţiile
lipsite de importanţă, palavrele la ceai şi prăjituri. Dar despre
ce să mai fi vorbit după ce deplângeai penuria de tenori wagne-
rieni şi repetai că nici un dirijor nu-i ajungea nici la gleznă lui
Furtwăngler? Pe ce subiect să mai fi improvizat, din moment
ce-ţi erau tăiate legăturile cu lumea?
Trecuse iarna, iar bătălia cu URSS-ul fusese reluată. Numai
că frontul german, întins peste măsură, se menţinea cu greu.
Starea armatei se putea citi pe corpul lui Hitler, care ajun
sese o adevărată hartă a războiului, regăsind ceva energie până
şi în cea mai mică victorie, fisurându-se şi buhăindu-se cu fie
care retragere. Se deteriora cu fiecare zi care trecea. Aproape că
nu mai dormea. Şi, pentru a scăpa de insomnie, le hărţuia pe
Christa şi pe Johanna, care aveau de îndurat nopţi epuizante.
— O să vedeţi că vom înfrânge şi Rusia, şi Anglia, şi Statele
Unite, voi avea eu grijă de punctele slabe. Şi nu mă refer la ji
danii pentru care am deschis toate acele... lagăre de muncă,
despre care ceilalţi vorbesc. Voi face să dispară bisericile creş
tine, toate-toate, nu mai vreau să văd nici măcar un singur
crucifix în Germania. Ţin doar de o epocă revolută. După care
mă voi ocupa de problema alimentară, impunând vegetaria-
386
nismul, cel mai bun regim pentru sănătate. Păi, cum să absorbi
cadavre? E revoltător, nu-i aşa?
Christa şi Johanna se învăţaseră să caşte (ară să se observe,
o gimnastică secretă în spatele figurilor în aparenţă atente.
Ştiau pe de rost toate monologurile lui, îl auziseră mestecân-
du-le de o mie de ori şi de o mie de ori mai bine decât acum,
întrucât Fuhrerul, hărţuit, nu mai era în stare să se reîmpros
păteze pentru a se dovedi sclipitor. Nu le mai debita decât pen
tru a scăpa de spaimă.
— Medicamentul meu este vorbitul, le spunea doctorilor lui.
Ba e boala lui, îşi ziceau Christa şi Johanna buimace, cu
pleoapele umflate.
Nici muzică nu mai asculta. La începutul războiului, pen
tru a se odihni, închidea ochii şi le cerea să-i pună câteva dis
curi, mereu aceleaşi, simfoniile lui Beethoven, o selecţie Wagner
ori câteva lieduri ale lui Hugo Wolf. Christa şi Johanna sufe
reau fiindcă el se limita întotdeauna la aceleaşi opere. Acum
regretau acele vremuri, întrucât cel puţin marea muzică avea
puterea de a fi mereu alta cu fiecare audiţie. Hider, nu. Nu mai
admitea nici măcar o faţă a unui disc pe şaptezeci şi opt de tu
raţii şi nu mai făcea decât să monologheze în gol.
Vizitele Evei Braun erau rare. Hitler nu o suporta decât în
Bavaria, la Berghof. Când insistase să rămână în Bârlogul Lu
pului, Hider o înjurase în public, fără menajamente, umilind-o,
făcând-o să plângă, mergând până la a-i arunca un teanc de
mărci, ca unei prostituate. Aşa că a plecat.
Christa şi Johanna o invidiau.
De altfel, îşi schimbaseră părerea despre Eva Braun. La în
ceput fuseseră indignate că tânăra aceea încântătoare accepta
ca Hitler să se poarte atât de urât cu ea, fie el şi conducătorul
întregii Germanii. Acum înţelegeau că el refuza să trăiască
împreună cu Eva Braun, dar nici nu o lăsa să-şi refacă viaţa.
Ca şi ele, ajunsese prizoniera dictatorului. Nimeni nu-i putea
scăpa. Numai că, dacă tot erau sortite să fie victime, ambele
ar fi preferat să fie amantele batjocorite ale lui Hitler, fiindcă
387
Eva Braun se vedea foarte puţin cu el, pe când Christa şi Johanna
erau obligate să-l suporte zi şi noapte.
— Mi-e silă de fiinţa omenească, zicea Hitler. Fiinţa ome
nească nu e decât o împuţită de bacterie cosmică.
— Sigur a stat o oră în faţa oglinzii, îi şoptea Johanna
Christei.
Şi amândouă izbucneau într-un râs interior, chiar dacă ră
mâneau drepte în scaune, impecabile, cu lentilele ochelarilor
atent aşezate pe vârful nasului şi cu caietele de notiţe în mâini.
In noiembrie 1942, americanii au debarcat în Africa de
Nord, iar britanicii şi-au intensificat bombardamentele noc
turne asupra Germaniei. Miinchen, Bremen, Diisseldorf au
suferit pagube serioase.
— Mi-a fost distrus cumva apartamentul din Miinchen? a
întrebat Hitler.
Christa nu ştia dacă trebuia să-i spună adevărul. Oare cum
avea să reacţioneze?
Hitler a bătut cu pumnul în masă şi a început să urle:
— Eşti surdă? Te-am întrebat dacă mi-a fost distrus apar
tamentul din Miinchen.
— Da.
— Serios?
— A fost grav avariat.
Hitler a dat din cap satisfăcut, mângâindu-şi mustaţa.
— Cu-atât mai bine! Cu-atât mai bine! Germanii vor pri
cepe că nici apartamentul meu nu e ferit. Ar fi dat rău. Sunt
încântat. încântat.
Christa a trecut în raport pagubele, numărul răniţilor şi al
morţilor. Numai că acele lucruri nu-1 interesau pe Hitler.
— In fond, aceste raiduri sunt excelente pentru moral. Le
permit miinchenezilor să înţeleagă că Germania e în război.
Impactul va fi salutar. Şi, oricum, tot ar fi trebuit dărâmate clă
dirile acelea, după război, pentru a reface urbanismul. Uite cum
lucrează britanicii pentru noi.
în ziua aceea, Christa a înţeles că nebunia lui Hitler nu
provenea din cine ştie ce idei stranii, pline de ură ori excesive,
388
nici dintr-o hotărâre de neclintit, care ţine să ignore obstaco
lele din realitate, ci, poate, dintr-o lipsă absolută de compasiune.
1H1)
în după-amiezile de duminică, în ceasurile mohorâte, ne
mişcate ori lente, în care adolescenţilor le vine să se sinucidă,
o lua în atelier sub pretextul de a-i examina nişte pânze, şi se
izolau acolo pentru a sta de vorbă.
— Nu sunt sigur de nimic. Nici că pictez bine, nici că fac
bine, nici că-mi iubesc aşa cum trebuie nevasta şi copiii.
— Cu atât mai bine! Certitudinile nasc cretini.
— Totuşi! Puţină încredere în mine, uneori, mi-ar permite
să merg mai departe.
— Mai departe decât alţii, Adolf, şi-atât.
— Totuşi! Dac-aş putea înceta cu îndoielile astea...
— Faptul că te îndoieşti tot timpul face din tine ceea ce eşti.
Un om cu care se poate sta de vorbă. Sigur că asta îţi dă un sen
timent de nesiguranţă, numai că această nesiguranţă e respi
raţia ta, viaţa ta, omenescul din tine. Dacă ai pune capăt acestui
disconfort, ai deveni un fanatic. Fanaticul unei cauze! Sau, mai
rău: propriul tău fanatic!
— Soră Lucia, tu nu ai certitudini?
— Nici una. Am credinţă, dar aceasta nu este o certitudine.
E doar o speranţă.
— Dar energie? N u ştiu pe nimeni care să aibă atâta câtă
ai tu.
într-o duminică, A dolf l-a invitat pe Heinrich să o cu
noască pe sora Lucia. Era fericit să poată pune faţă în faţă
celelalte două fiinţe la care ţinea cel mai mult în afară de fami
lia lui.
Heinrich s-a dovedit sclipitor, fermecător, pasionat. A găsit
calea de a o face pe sora Lucia să înţeleagă cum trebuia ad
mirată pictura lui A dolf H. Şi-a surprins profesorul prin cu
noştinţele de istorie sfântă şi de teologie şi, la căderea nopţii,
după ce a plecat, A dolf s-a întors spre sora Lucia, încă uluit
de clipele pe care le trăise.
— E minunat Heinrich, nu-i aşa? Un înger.
Sora Lucia s-a strâmbat intr-un fel pe care nu i-1 mai văzuse.
— El? El e diavolul.
390
Noapte liniştită, noapte sfântă.
Familiile germane se apropiau cu emoţie de aparatele de
radio în noaptea aceea de 24 decembrie 1942. Femeile plân
geau la gândul că vocea aceea care venea din cutia mare de lemn,
aşezată pe bufetul de lângă brad, era, poate, a fiului, a soţului,
a fratelui, a nepotului sau a logodnicului lor.
Postul de radio german transmitea din nou cântecele de pe
frontul de la Stalingrad. Corul soldaţilor germani se topea în
sunetul corului soldaţilor ruşi, armistiţiul de Crăciun unea cele
două armate care se înfruntau pe viaţă şi pe moarte de săptă
mâni întregi, de-o parte şi de alta a Volgăi.
In pofida comunicatelor optimiste ale lui Goebbels, popu
laţia era îngrijorată. Se şoptea că ruşii covârşiseră armata a şasea
prin număr, frig şi foame. Listele de morţi îngroşau săptămâ
nal paginile ziarelor.
Totuşi, în seara aceea creştină care făcea duşmanii să simpa
tizeze, familiile germane mai căpătaseră ceva speranţe: războiul
parcă nu era chiar atât de barbar, din moment ce vocile ruseşti
se uniseră cu cele nemţeşti, iar conflictul poate că avea să se în
cheie în curând. In orice caz, în acea seară nu aveau să se mai
înregistreze morţi.
Din Bârlogul Lupului, în noaptea de cerneală a pădurii
prusace, Hitler asculta şi el cântecul dublu, armonios, pe care
i-1 arunca în urechi aparatul de radio, iesle de lumină în mijlo
cul buncărului.
Christa şi Johanna îi citeau scrisorile deprimate pe care
subofiţerii de la Stalingrad le trimiteau celor apropiaţi şi pe
care Hitler ceruse să le deschidă el primul. Descoperind am
ploarea grozăviei şi măcelului, înţelegea că urma să piardă bă
tălia. Catastrofa era inevitabilă. Le-a ordonat secretarelor să
tacă pentru a asculta ultimele note profunde ale imnului Naş
terii Domnului.
— Bună idee. Da, am făcut bine că am realizat montajul ăsta.
Fireşte, era vorba despre un trucaj.
391
în noaptea aceea, la Stalingrad, nu a cântat nimeni şi încă
o mie trei sute de soldaţi şi-au mai găsit moartea.
392
— La Grand Palais se organizează o expoziţie consacrată
Şcolii de la Paris. N u doar că faceţi parte din aceasta, dar Gale
ria Marceau doreşte să profite de ocazie pentru a pune la punct,
la palatul Matignon, o retrospectivă a operei dumneavoastră.
— Poftim?!
A dolf părea înfuriat. Bucuroşi de veste, Heinrich şi Sophie
îl priveau fără a mai înţelege ceva.
— N u mă duc.
Şi-a aruncat paleta şi pânzele pe jos.
— Taţi, ce te-a apucat?!
— Sunt prea tânăr. N-am ajuns la vârsta retrospectivelor.
N u mă duc.
393
M ânjind eroismul tuturor celorlalţi. Doar într-o clipă ar fi
putut să se elibereze de această mizerie şi să intre în eternitate,
în nemurirea naţională. Dar i s-a predat lui Stalin! Cum poate
face cineva aşa ceva? E o demenţă. Omul ăsta e complet lipsit
de voinţă...
Pentru el, al cărui corp se descompunea în fiecare zi câte
puţin, totul ţinea de voinţă şi numai de voinţă.
— Puterea voinţei! Asta creează un destin, o naţiune! Toată
viaţa am cunoscut crize care mi-au pus la încercare voinţa, dar
aceasta din urmă s-a dovedit mai puternică. Mi-aş fi putut oare
afirma vocaţia artistică fără voinţă? Aş fi putut supravieţui
războiului din 1914-1918 fără voinţă? Aş fi putut lua puterea
fără voinţă? M-aş fi putut menţine la putere fără voinţă?
Generalii germani au sânge de nap şi voinţă nici cât o balama
de uşă!
D e fapt, generalii aveau tot atâta voinţă cât el, dar nu de
acelaşi soi. La fel toţi ceilalţi germani. Toată ţara îl lăsa baltă
pe Hitler şi se-ntorcea împotriva lui, acuzându-1 că a târât-o
într-un război inutil, a cărui ieşire se anunţa o calamitate. Pe
zidurile oraşelor apăreau inscripţii de genul: „Hitler mincino
sul", „Hitler asasinul". Se alcătuiau grupuri de rezistenţă, de
seori apărute din mediile conservatoare sau creştine, unele
pregătind atentate împotriva Fuhrerului.
Hitler ştia şi se ferea de orice ieşire în public, mulţumin-
du-se să-şi convingă şi să-şi terorizeze apropiaţii. Umblau
zvonuri despre senilitatea lui precoce, despre accese de de
menţă, despre faptul că, atunci când era contrazis, intra în ase
menea crize, încât muşca din covor, curgându-i balele.
Pentru a amuţi bârfele defăimătoare, ministrul Propagan
dei, Goebbels, i-a propus Fuhrerului să-şi facă apariţia pe
21 martie 1943, la Berlin. Ocazia ar fi fost Comemorarea
Eroilor. Pentru întâia oară după Stalingrad, Hitler avea să se
adreseze naţiunii. A încercat să scape pretextând că britanicii
vor profita pentru a lansa un raid aerian asupra Berlinului, însă
Goebbels l-a îmbărbătat, spunându-i că dacă poporului nu-i era
frică să se adune, nu trebuia să-i fie nici Fuhrerului.
394
Ca de obicei, Hitler s-a pregătit foarte puţin, considerând
că inspiraţia îi va veni imediat ce va simţi că a subjugat mulţi
mea dornică să-l asculte.
Şi-a adunat puterile pentru a urca la fel ca altădată, cu pas
vioi, la tribună, dar efortul şi-a spus cuvântul, aşa că a dat buz
na ca un manechin dezarticulat, apucându-se de microfon cu
un gest care nu mai avea nimic atletic în el.
A început cu o diatribă antibolşevică. în ciuda membrilor
Gestapoului, răspândiţi prin public, mulţimea nu mai reac
ţiona cu înflăcărarea şi fervoarea de altădată. Un lapsus l-a făcut
să confunde, fără să vrea, bolşevismul cu iudaismul. în minte
i-a venit imaginea unui disc zgâriat, care ar fi trebuit aruncat.
A încercat să se încurajeze, repetându-şi: „Nu, nu eşti un bătrân
propagandist" şi a început iarăşi să vorbească. Când însă a ajuns
la momentul în care ar fi trebuit să comemoreze victimele de
la Stalingrad, l-a apucat din nou un acces de ură împotriva ge
neralului Paulus şi a renunţat la subiect. Apoi, când a fost ne
cesar să evoce toţi morţii Germaniei încă de la începutul
războiului, nu s-a putut abţine să nu reducă jignitor cifrele,
provocând o linişte pătrunsă de neîncredere. în sfârşit, când a
trebuit să facă apel la trezirea flăcării din inimi, spre a nu se
pierde speranţa în victoria finală, a simţit cum discursul îl sle-
ieşte de puteri. Dintr-odată s-a trezit atât de izolat, de dezarmat,
încât nu a mai reuşit decât să tragă încă un semnal de alarmă
legat de conspiraţia evreiască mondială, după care a dispărut.
A doua zi, prin toată Germania s-a răspândit zvonul că nu
Hitler fusese acela care ţinuse discursul de la Berlin, transmis
de posturile de radio. Se pretindea că adevăratul Hitler, ţintuit
în casă de o depresie, îşi trimisese în loc o sosie.
Şi a căzut cu-adevărat la pat.
395
— Şi familia Weil va face acelaşi lucru luna viitoare.
— Deh, pictor la m odă...
— Ba face mai mult decât o simplă modă, draga mea,
fiindcă moda se demodează. O r el era stil.
— Bărbatul meu a cumpărat o pânză de-a lui, de mari di
mensiuni, pentru casa noastră din Normandia. Am avut
noroc, pentru că pictează foarte puţin la aceste dimensiuni. Şi
niciodată nu ştii ce e mai bine să pui pe scările acestor clădiri
uriaşe.
— Dacă nu sunt indiscretă, cât a costat?
— Ce? Casa? E o moştenire.
— M ă refeream la tablou.
— Patru sute de mii de franci. Dar merită. Crede-mă. E
foarte scump, dar merită.
— T otuşi... Era de două ori mai puţin acum trei luni.
— Şi va fi de două mai mult peste trei luni. Cota lui Adolf
H. explodează. N u doar că pânzele lui sunt reuşite, suporta
bile, nu prea crunte, dar reprezintă şi o investiţie.
— La drept vorbind, numele ăsta, Adolf H., e evreiesc ori
nemţesc?
— Amândouă, draga mea.
— Nu-i aşa că e incredibil numărul de artişti evrei şi ger
mani care domină pictura din ziua de azi? Trăim în epoca
iudeo-germană.
— N u doar în pictură, scumpo, dar şi în muzică. Schon-
berg, Weill, Hindemith. Plus cei mai mari dirijori: Bruno
Walter, Otto Klemperer, Furtwăngler.
— Tu ce crezi, Furtwăngler e şi el evreu?
— Cu siguranţă.
— In orice caz, Adolf H. este, fără îndoială. Socrul lui nu
e altul decât Joseph Rubinstein, unul dintre stâlpii sionismului
din Germania.
— înţeleg!
— Cum adică: înţeleg?
— Cum am zis: înţeleg.
396
— Da, dar parcă a fost ceva insinuant în tonul tău.
— Am zis înţeleg fiindcă abia acum am priceput ce legătură
are cu familia Rothschild.
— Ei, nici aşa. Pur şi simplu iubesc artiştii. In felul ăsta şi
Picasso e evreu.
— Şi ce, nu e?
— La recepţie la familia Rotschild ai fost?
— Bineînţeles.
— A şa... Şi cum e Adolf H. ăsta?
— Are nişte ochi albaştri foarte frumoşi. Nişte ochi care te
hipnotizează. în rest, e normal. Ba chiar banal. Ochii însă...
— Cu cine a venit?
— Cu un tânăr, o frumuseţe de băiat, un adevărat înger.
L-a prezentat ca pe elevul şi secretarul lui.
— Cine-1 crede! Evident e amantul lui.
— De ce spui asta?
— Fiindcă aşa sunt toţi artiştii. Nu ştiu nici unul care să aibă
o viată normală.
>
397
— Populaţia ar primi lucrul acesta foarte bine, ar avea sen
zaţia că-i împărtăşiţi suferinţele. Aţi putea face şi răniţilor o
vizită. Toate acestea v-ar demonstra compasiunea.
— Compasiune? N u fi ridicol.
— N u putem neglija prea multă vreme poporul. în defi
nitiv, el este sufletul efortului nostru de război.
— M ă laşi? Numai eu fac toată treaba. îm i ruinez sănătatea
pentru a ne menţine obiectivele. Abia de mai dorm trei ore pe
noapte.
La acest capitol, sclivisitul Goebbels nu-şi putea contrazice
şeful: îţi venea greu şi să te uiţi la Hitler. încordat, congestio
nat, cu părul albit, cu ochii umflaţi, cu spinarea gârbovită,
uneori îşi căuta din greu cuvintele, în timp ce braţul stâng îi
tremura fără a-1 fi putut controla. Renunţase la stilul lui de viaţă
lipsit de griji, stil de diletant, alcătuit din nopţi şi sieste nesfâr
şite, din destinderi zilnice în faţa filmelor proiectate în sala
personală, din discuţii despre arta modernă şi clipe de exaltare
petrecute visând în preajma machetelor arhitecturale. D e când
războiul se împotmolise şi luase decizia de a comanda singur
toate operaţiunile, se transformase într-un călău obsedat de
muncă, lucru care îl făcea neproductiv. Numai că nu ieşea nimic
din abuzul lui de gândire. Tensiunea mentală permanentă îl
distrugea, chiar dacă nu voia să recunoască. Hitler nu înţelegea
să-şi recunoască limitele, nu dorea să afle că nu strălucea decât
la tribună şi nu era eficient decât în exercitarea agresivităţii. N u
era decât un distrugător amator. Nici vorbă să fi fost un profe
sionist care să ştie să apere ceva.
— Poporul german are nevoie de nişte semne din partea
dumneavoastră. îi lipsiţi.
— Ajunge! Poporul ăsta german mă calcă pe nervi. N u e
la înălţimea situaţiei. M ă întreb chiar dacă mă merită.
— Trebuie înţeles c ă ...
— Nu! Secretul reuşitei ţine de voinţă. Iar voinţa mea nu
se va pleca niciodată. Ştiu că anumiţi germani ar vrea să nego
ciem pacea. Nici nu se pune problema. Vom lupta cu înver
şunare! într-un război total! Fără a capitula! Unii germani nu
398
au înţeles încă virtuţile intoleranţei. Atunci să se uite la na
tură! N u există nici urmă de toleranţă, nici în regnul animal,
nici în cel vegetal: viaţa distruge tot ceea ce este incapabil să
trăiască. Trebuie să rezistăm fără dovezi de slăbiciune. Victoria
sau neantul. Totul sau nimic. Cât am trăit nu am capitulat
niciodată. M-am construit de unul singur, plecând de la ni
mic, m-auzi?, de unul singur, plecând de la nimic. Pentru mine
nu e nimic nou în situaţia în care ne aflăm. Am văzut şi lucruri
mai rele de-atât. Mi-am urmărit obiectivul cu fanatism, fiindcă,
ştii bine, dragul meu Goebbels, doar fanatismul contează, doar
fanatismul salvează. Fără fanatism, nimic măreţ nu poate fi
realizat pe acest pământ.
— Bineînţeles, d ar...
— Ascultă-mă bine, Goebbels: dacă poporul german se va
dovedi slab, nu va merita nimic altceva decât să fie distrus de
un popor mai tare. Şi atunci nu va merita compasiune. în orice
caz, nu din partea mea.
Hitler i-a făcut semn să iasă minusculului şi elegantului
Goebbels. Când acesta a ajuns în prag, l-a oprit întrebându-1
ce-i mai fac copiii. Goebbels i-a spus pe scurt că toţi cei şase
copii ai lui o duceau bine. Dintr-odată fermecător, Hitler a
insistat să primească amănunte despre fiecare. Tim p de două
zeci de minute, Goebbels a înşirat poveşti care păreau să-l
încânte pe Fiihrer, după care a plecat liniştit, flatat că acesta
dovedea atâta afecţiune în asemenea ceasuri grele.
Hitler s-a dus la căţeaua lui, Blondi, care l-a copleşit cu de
monstraţii de bucurie, şi i-a relatat veştile despre micuţii Goeb
bels. Adora acei copii pe care, în conversaţiile lui cu Blondi, îi
numea micii „H “, considerându-i un fel de anexe mai tinere
ale lui însuşi. Idolatrizându-1, Goebbels îşi numise copiii Helga,
Hilde, Hellmut, Holde, Hedda şi Heide, în aşa fel încât să
ilustreze de şase ori la rând iniţiala venerată a lui Hitler.
Fiihrerul l-a primit apoi pe Himmler, pe care tocmai îl nu
mise ministru de interne al Reichului, sarcină de care limaxul
se achita foarte bine. A constatat că-şi redusese mustaţa la două
linii verticale, dar că nu se putuse hotărî să o radă. Poate că era
399
eficient totuşi pentru prestigiul, ba chiar pentru autoritatea lui
Himmler în faţa subalternilor, să poarte fie şi numai o umbră
a mustăţii hitleriste.
— Himmler, mă îngrijorează Germania. Poporul are mo
ralul foarte scăzut, iar stafida asta de Goebbels, cu tot cu Pro
paganda lui, nu pare în stare să-l mai revigoreze. Aşa că o să
salvezi tu situaţia.
— Ce am de făcut?
în zilele care au urmat, Himmler a adunat la Posen toţi şe
fii SS, apoi diverşi conducători ai Reichului. Cu care ocazie
le-a pus brutal în faţă realitatea privitoare la trenurile care
plecau pline cu evrei şi se întorceau goale, mărturisindu-le ade
văratul statut al lagărelor morţii.
— Prin programul de exterminare a jidanilor din Europa,
realizăm o pagină glorioasă a istoriei noastre, una cum nu s-a
mai scris şi nici nu se va mai scrie. Avem dreptul moral şi mai
ales datoria faţă de poporul nostru să distrugem această rasă
care vrea să ne distrugă ea pe noi. Am exterminat radical ba-
cilul jidănesc, care ne-ar fi putut îmbolnăvi şi ucide. Hitler va
rămâne în istorie precum Robert Koch, omul care a eradicat
tuberculoza, iar mândria noastră, a tuturor, va fi că i-am fost
infirmieri.
S-a întors să-i raporteze lui Hitler, iar acesta şi-a frecat mul
ţumit mâinile.
— Aşa. Acum sunt compromişi cu toţii. Ştiu destul pentru
a nu dori să afle mai mult.
S-a apropiat de fereastra dincolo de care soarele apunea în
nuanţe puternice de roşu.
— Toţi conducătorii germani au, de acum, degetul prins
în angrenaj. Au căzut în capcană. N u doar că-şi vor ţine gura,
dar vor fi obligaţi să meargă până la capăt.
în încăperea prost încălzită s-a aşternut tăcerea.
Extrem de calm, Hitler a adăugat pentru întâia dată o con
statare lipsită de orice grandilocvenţă:
— De-acum, toate punţile sunt tăiate în spatele nostru.
400
— La Ritz, vă rog.
Adolf H. a intrat mult prea uşor în taxi. La drept vorbind,
s-a prăbuşit, fiindcă băuse prea mult.
Parisul îl sărbătorea. Toată lumea se dădea în vânt după
picturile lui şi se simţea foarte onorată că artistul locuise o vre
me în Franţa. Bizar reviriment. Jurnaliştii şi personajele mon
dene se interesau acum şi de cele mai neînsemnate detalii ale
vieţii sale pariziene din anii douăzeci - pe ce străzi umbla, ce
interesant!, prin ce apartamente, bistrouri, restaurante - , pe
când la vremea aceea i se întorcea spatele, iar el, un străin fără
venit fix, avea greutăţi enorme pentru a găsi o locuinţă sau un
credit cât de mic la vreun magazin alimentar. In seara aceea se
întorcea la Ritz, unde galeristul lui, recunoscător în faţa ex
ploziei preţurilor cu care îi vindea pânzele, îi mai plătise încă
o săptămână apartamentul.
La R itz... Când sosise la Paris, în 1919, trăsese într-un ho
tel dubios, cu camere strâmte şi înalte, hotelul Eclair, din apro
piere de Gara de Est. Acolo, între toaletele de pe palier, ale căror
ferestre sparte lăsau vântul îngheţat să le degere fesele, ascul
tând acel du-te-vino al curvelor şi al clienţilor pe scara scârţâitoare
şi pe covoarele mucegăite şi niciodată spălate, împărţise cu
Neumann o încăpere minusculă şi fusese fericit. Acum, când
le putea oferi un întreg apartament lui Heinrich şi Sophiei, care
veniseră cu el, un apartament cu stucaturi aurite, cristaluri, şam
panie şi canapele în care te afundai, vedea şi faţa bogată a ora
şului şi tot fericit era.
Doar că fericirea nu mai avea acelaşi gust.
Resimţea cu amărăciune cum trecea timpul. Adolf H. cuce
rise pentru puţin timp Parisul, înainte să moară Unşpe şi criza
economică să facă ravagii. Acum îl recucerea, lucru care nu-i
spunea cine ştie ce, cu excepţia sentimentului că îmbătrânise şi
că cei care, cu zece ani în urmă, nici nu-1 băgau în seamă, iar acum
strigau peste tot că era un geniu, nu erau decât nişte persoane
care reacţionau după cum bătea vântul şi ale căror judecăţi de
valoare nu însemnau nimic mai mult decât larma pe care o
401
făceau. Totul era fulgerător, sub imperiul clipei. Ca beţia după
un vin bun. Nimic mai mult. Se purta atât de dur cu aceia care-1
lăudau, încât avea chiar mustrări de conştiinţă. Pentru a se decul-
pabiliza, şi-a ocupat sejurul parizian încercând să-l focă cunoscut
pe Heinrich. Accepta întâlniri inutile pentru a vorbi despre
Heinrich, se vedea cu galerişti pe care încerca să-i determine să
se ocupe de Heinrich, nu ieşea în oraş decât pentru a-1 prezenta
pe Heinrich, ştiind că aceia cărora li se adresa ar fi fost mai uşor
de convins de frumuseţea şi de farmecul acestuia decât de exa
minarea superficială a tablourilor din care oricum nu pricepeau
niciodată nimic.
Heinrich se făcea plăcut la Paris, lucru care pe A dolf îl
bucura. Avea senzaţia că-i dăruise oraşul la împlinirea a două
zeci şi cinci de ani. De acum erau asigurate legături serioase
cu profesionişti ai artei. Heinrich nu trebuia decât să picteze.
într-un fel, Heinrich e puţin ţi fiu l meu, fiu l meu într-ale pictu
rii, din moment ce Rembrandt e talentat la matematică, iar Sophie
încă îţi caută calea. Aţadar, e rezultatulpaternităţii mele de pic
tor. Generozitatea lui Adolf era si modalitatea lui de a trece
t
402
A împins uşa şi l-a descoperit în patul vraişte pe Heinrich
gol ţinând-o în braţe pe Sophie, goală şi ea.
Auzind uşa, au deschis amândoi ochii, uitându-se îngroziţi
la Adolf.
403
puţină întârziere, din cauza traducătorului, Mussolini a reuşit
şi el să-şi ia un aer înduioşat.
— Schmidt, câţi răniţi grav avem? a strigat Hitler.
— Unsprezece.
— Câţi? a urlat Fiihrerul.
— Unsprezece.
— Vezi, Mussolini? Unsprezece grav răniţi, foarte grav
răniţi, care cu siguranţă vor muri în orele următoare.
O afirma răspicat, mândru, de parcă ar fi fost vorba despre
o victorie personală.
— Stenograful dumneavoastră, Berger, a murit în ambu
lanţă.
— Cine?
— Berger.
— Aba, vezi? s-a răstit Hitler, întorcându-se satisfăcut către
Mussolini.
— Colonelului Brandt nu i se mai dau decât câteva ceasuri,
a strigat traducătorul cât îl ţinea gura.
— Aha!
Hitler era încântat. Cu cât i se prezentau mai amănunţit di
mensiunile carnajului, cu atât se simţea mai mândru că supra-
vieţuise. Hecatomba sublinia statutul lui excepţional.
Mussolini, îmbătrânit, slăbit, blazat, epuizat, neştiind foarte
bine ce căuta acolo, dat jos de la putere de poporul italian, în
temniţat, eliberat de Hitler, menţinut la putere de germani în
fruntea micii republici de la Salo, din nordul Italiei, l-a între
bat pe traducător de ce tot vocifera Hitler.
— Fiihrerul are timpanele fisurate de explozie.
— Şi ştie?
— Nimeni nu îndrăzneşte să-i spună.
Mussolini a dat din cap. In nici un caz nu avea să rişte aşa
ceva tocmai el.
D upă mişcările buzelor, Hitler a realizat că Mussolini şi
Schmidt stăteau de vorbă.
— Ce te-a apucat, Schmidt? Ai discuţii personale cu Ducele?!
404
— I-am dat veşti liniştitoare despre sănătatea dumneavoas
tră, iubite Fiihrer, a trâmbiţat Schmidt.
— Mă simt foarte bine, minunat aş putea zice, doar câteva
zgârieturi...
S-a ridicat şi s-a învârtit mândru, pentru a-şi dovedi forma
bună în care se afla. Ai fi zis că renăscuse.
Mussolini a observat că ochii lui Hitler alunecau parcă spre
dreapta. De altfel, întreg trupul i se apleca în acea parte.
— Fără îndoială i-a fost afectată urechea internă, i-a spus
Mussolini, gânditor, lui Schmidt.
— Ce-a zis? a ţipat Flitler.
— Că sunteţi într-o formă excelentă.
Hitler a zâmbit.
— Dragul meu Duce, atentatul acesta m-a întinerit. Dove
deşte că providenţa veghează asupra mea şi că mă va apăra
până când îmi voi încheia misiunea. Trebuie să ne păstrăm
moralul de neclintit, în pofida greutăţilor temporare prin care
trecem. Aliaţii sunt cu mult mai divizaţi decât se spune şi nu
cred că înţelegerea dintre ei va mai ţine mult. Cum ar putea
Anglia şi Statele Unite să rămână solidare cu Uniunea So
vietică? Liberalii cu bolşevicii? Vor înţelege în curând în ce
situaţie se află.
>
405
Extrem de jenat, Paul Schmidt a scos dintr-un sac panta
lonii rupţi pe care Hitler îi purtase în momentul atentatului.
I-a desfăcut, i-a întins şi i-a expus în faţa Ducelui, care a fost
nevoit să se minuneze de fiecare gaură sau ruptură.
— Admirabil, nu-i aşa? i-a zbierat Hitler în ureche lui
Mussolini.
Italianul l-a aprobat cu mină de fin cunoscător, de parcă ar
fi cântărit calităţile unei arme noi.
— Şi dacă mi-ai vedea lenjeria intimă! a mai urlat Hitler.
L-a luat de braţ pe Duce, pentru a se întoarce în buncăr.
Noroiul li se lipea de picioare, iar Mussolini îl susţinea pe
Hider, care, fără să-şi fi dat seama, se lăsa cu toată greutatea pe el.
— Da, dragul meu Duce, voinţa ne-a fost supusă câtorva
încercări, dar vom învinge. Aştept cu nerăbdare nişte arme
miraculoase, care vor ieşi în curând din uzinele mele. Profe
sorul Willy Messerschmitt a pus la punct un avion cu reacţie
care va putea ajunge până la opt sute de kilometri pe oră şi va
sfărâma aparatele de zbor inamice. Cea mai grozavă însă va fi
racheta A4, o rachetă de lungă distanţă, pusă la punct de ge
nialul von Braun, care ne va permite, utilizând programul
Kuschkern, să distrugem în totalitate Londra. Ai spus ceva?
— Nimic.
— Poftim?
— Formidabil!
— Da, formidabil. Uimitor. Decisiv. Churchill se va prăji
în curând ca un pui la frigare.
Mussolini a oftat, gata să-şi piardă răbdarea, extenuat de
greutatea celui de lângă el şi asurzit de urletele acestuia.
— Mussolini, te iubesc şi te admir. Dacă nu te-aş fi avut
pe tine drept exemplu, poate că nu aş fi asaltat Germania. Fără
Mussolini, Hitler nu ar fi existat.
— După care, nici Mussolini fără Hitler, a răcnit Ducele
gândindu-se cu tristeţe la puterea lui minusculă, menţinută
artificial de nemţi.
— Ha, ha, tare haios. Tare, tare haios. N-o ştiam. Chiar tare
haios. Chestia asta mă duce cu gândul că-n ’3 1, la Miinchen...
406
Mussolini nu a aflat niciodată la ce se gândise Hitler. L-a
lăsat să urle mai să-i crape venele gâtului, fără a mai încerca să
formuleze un răspuns. S-au poticnit încă de vreo cincisprezece
ori până au ajuns lângă automobile.
Afectuos, inepuizabil, Hitler l-a condus până la gară, până
pe peron, până la uşa vagonului. Fatalist, Mussolini se gândea
la iubita lui şi la ce urma să mănânce seara, în tren. Fără să-i
mai dea nici o atenţie colegului într-ale dictaturii. In definitiv,
Hitler nu avusese niciodată nevoie să fie ascultat pentru a vorbi
şi surd era de mai mulţi ani.
407
Dintr-un salt, s-a întins pe canapea, nepăsător, indiferent,
sarcastic. Nici măcar nu-mi înţelegea deznădejdea.
— Heinrich, cum mi-ai putut face aţa ceva? Tocmai mie?
— Dumneavoastră şi ea sunteţi două persoane diferite. Nu
văd legătura.
— Heinrich, e fata mea, am o răspundere, o protejez. Şi tu,
care eşti precum fiul meu, mi-am închipuit că-mi eşti prieten,
credeam că şi tu o protejezi.
Am aşteptat. I-am lăsat timp să conştientizeze, să-i fie ru
şine, să regrete, să-şi ceară iertare. După zece minute, a sărit
în picioare, s-a uitat la mine nerăbdător, dacă nu cumva iritat,
şi m-a întrebat fără vreo nuanţă în glas:
— Gata? Mi-e groază de scene din astea. Urc la mine în
cameră să fac un duş.
Şi a ieşit.
Abia în clipa aceea am înţeles.
Heinrich e lipsit de orice fel de valoare morală, de orice sen
timent. A facut-o cu o puştoaică doar fiindcă simţea nevoia şi
a vrut-o şi ea. Fără a conta nimic altceva pentru el.
M-am dus la Sophie, care stătea în pat şi plângea. Am dat
s-o iau în braţe ca s-o liniştesc, să vadă cât ţin la ea, dar s-a
încordat şi s-a tras la celălalt capăt al patului. Nu mai suporta
decât îmbrăţişările lui Heinrich!
Am încercat să stau de vorbă cu ea şi am priceput ce reuşise
să facă acel demon. Da, îl iubea. De altfel, toată lumea îl iubea
în familia mea, inclusiv şi în primul rând eu, tatăl ei, care l-am
impus tuturor celorlalţi. Cu ce era ea vinovată? Heinrich era
un băiat frumos, iar eu afirmasem că era un geniu. Şi-atunci?
— Şi-atunci nu trăieşti aceeaşi stare cu-a lui, draga mea.
Tu îl iubeşti, însă el nu te iubeşte.
— Cum poţi să spui aşa ceva? Sau poate că nu pot fi eu iu
bită, asta e!
— Ba da, poţi fi iubită. Şi eu te iubesc, şi mama ta, şi Rem-
brandt, şi Lucia, şi atâţia alţii pe care-i cunoşti şi încă mulţi care
vor urma, nu însă şi Heinrich.
408
— De ce?
— Fiindcă Heinrich este un monstru. Un animal hrăpăreţ,
interesat, care nu se ia decât după propriile lui dorinţe, fără nici
o barieră morală, iară simţul prieteniei, incapabil să iubească.
— Te detest. Spui asta fiindcă eşti gelos.
Dragă Lucia, te scutesc de restul acelei nopţi. Sophie nu voia
să recunoască în Heinrich decât pe acel Făt-Frumos, iar eu,
care gândisem la fel ca ea, cum oare aş fi putut să o conving
de contrariu?
A doua zi, Heinrich a dispărut. Fără nici o explicaţie. Din
tre toate darurile pe care mi le-a făcut, acest gest brutal a fost
cel pentru care îi mulţumesc cel mai mult, fiindcă mi-a permis
să o conving pe Sophie că aveam dreptate. De atunci, e ca
rătăcită.
Am aflat că Heinrich locuieşte pe la mai multe persoane -
o americancă miliardară, sensibilă la farmecele efebilor, un bă
trân galerist celibatar, din aceleaşi motive, un tânăr cuplu de
jurnalişti de la Le Figaro care ţin să-l lanseze etc. - şi că frec
ventează locurile în care eu l-am prezentat şi pe unde aruncă
în mine cu toate mizeriile posibile. Conform versiunii pe care
o prezintă, a fost nevoit să fugă întrucât nu mai suportam să
fiu covârşit de geniul lui, întrucât prin intermediul lui price
pusem că nu sunt altceva decât un suprarealist de mâna a zecea
şi, în schimbul lecţiilor şi al serviciilor pe care i le-am făcut, îl
obligam să plătească un preţ enorm, adică îl forţam să se în
soare cu fata mea. Nu-ţi mai repet cum îndrăzneşte, ajuns în
acest punct al poveştii, să pună tot soiul de murdării pe seama
Sophiei, fiindcă este atât de mizerabil, încât nici măcar nu pot
să mă gândesc la spusele lui fără să-mi vină să-l iau la bătaie.
Dragă Lucia, cum îţi explici ce a făcut Cain? Dar sărutul lui
Iuda? Trădătorul mă face să-mi pierd cumpătul şi să nu mai
ştiu pe ce lume mă aflu. Prăbuşit de durere, încerc totuşi să
găsesc o logică a comportamentului lui Heinrich. Vreau să în
ţeleg. Să înţeleg nu pentru a justifica. Să înţeleg nu pentru a
nu mai condamna. Să înţeleg pentru a suferi mai puţin. Răul
409
este un mister mai profund decât binele, întrucât în bine există
lumină, dinamism, afirmarea vieţii. Cum se poate alege un
lucru obscur?
Credinciosul şi dezorientatul tău Adolf H .“
410
se aeriseau greu, un soi de mormânt în care Fiihrerul intrase
de viu.
— Nici nu vreau să aud de soluţie politică, de negocieri. Nu
voi capitula. Voi lupta atâta timp cât va mai exista un singur
soldat. Iar când ultimul soldat mă va lăsa baltă, îmi voi trage un
glonţ în cap. Prin mine însumi apăr Germania de un armistiţiu
rusinos. Prin mine însumi feresc Germania de catastrofa.
i
411
Ca dintotdeauna, corpul lui Hitler nu era decât un simp
tom de carne, exprimând exact starea Germaniei. Cocârjat,
tremurând, semn al bolii Parkinson care-1 năpădise, cu mâna
flască, aerul rătăcit, faţa pământie, Fiihrerul vorbea cu difi
cultate, lăsând să-i scape un firişor de salivă pe la colţurile gurii.
Nu se mai putea deplasa decât cu preţul unor dureri crunte,
iar urechile purulente îi sângerau continuu.
— Până la capăt mă voi bate.
De bătut nu se bătea, dar faptul că supravieţuia atât de rui
nat era în sine tot o luptă.
Adipos, galben şi cremos, doctorul Morell se învârtea tot
timpul prin buncăr tratându-1 cu somnifere pentru a-1 adormi,
cu excitante pentru a-1 trezi, cu picături pentru digestie, cu com
primate pentru întărirea excrementelor, cu laxative pentru a se
putea uşura. De acum până şi cea mai neînsemnată funcţie
vitală trebuia să fie asistată. Drogat, intoxicat, dependent, trupul
lui Hitler ajunsese o anexă farmaceutică, îngurgitând stricnină
şi beladonă pentru a lupta împotriva flatulenţei, opiacee pentru
a linişti tulburările intestinale, cocaină în picături oftalmice şi
amfetamine pentru a combate oboseala. Dieteticienii îi pregă
teau grijulii feluri de mâncare de care nu se atingea, de teamă
să nu fie otrăvit, iar doctorul Morell era nevoit să argumenteze
ceasuri în şir pentru a-1 convinge că nu contractase cele câteva
rare infecţii de care încă nu suferise. Din cauza luptelor în care
oamenii mureau rapid, Hitler nu mai era interesat, ca în trecut,
de maladiile lente precum cancerul sau insuficienţa cardiacă,
ci devenise preocupat numai de boli fulgerătoare. Ipohondria
i se adaptase vremii de război.
Recitea viaţa lui Frederic cel Mare, al cărui portret îl adu
sese în biroul lui din subteran, şi continua să creadă că prin
încăpăţânarea de care dădea dovadă îşi va putea atinge ţelul.
Când i s-a anunţat moartea preşedintelui american Roosvelt,
a văzut în aceasta un semn decisiv al providenţei. Roosvelt
murea în plin război, la fel ca ţarina Elisabeta în faţa lui Fre
deric cel Mare! Ceea ce însemna că situaţia avea să se schimbe.
412
— Ca pe vremea Războiului de Şapte Ani. Pentru noi, va ţine
numai cinci. Ar trebui să ne fie ruşine să ne tot plângem!
în ziua aceea s-a jucat mai multe ceasuri cu Lupu, căţelu
şul pe care i-1 dăruise Blondi. Viitorul luminos îşi reintra în
drepturi.
în acelaşi timp, postul de observaţie de la grădina zoologică
îl informa despre înaintarea artileriei ruse în Berlin.
Şi a sosit şi ziua în care Armata Roşie nu se mai găsea decât
la câteva sute de metri de buncăr.
Hitler a tunat şi-a fulgerat mai bine de o oră.
— Imbecilul de Goring nu a fost niciodată în stare să mă
urmeze, nu e decât un morfinoman, un corupt, o halcă de
osânză care nu se gândeşte decât la cum să-şi scape pielea şi
comorile dobândite-n război. Credeţi că nu m-am prins că se
machiază, că-şi dă cu pudră ca să iasă mai bine în fotografii?
Vă-nchipuiţi că nu i-am observat extravaganţele vestimentare,
costumele de mătase de un gri ca al penelor turturicii şi hala
tele de fachir? Vă imaginaţi că nu ştiu c-a jefuit toate muzeele
din ţările pe care le-am cucerit, ca să-şi umple pivniţele? Ştiam
toate astea, dar l-am iertat fiindcă am crezut că-mi era cre
dincios! Şi larva aia de Himmler, limaxul mustăcios, credeţi
că nu ştiu că a încercat să negocieze jidanii din lagăre cu
suedezul Bernadotte1? Să se folosească de jidanii care au mai
rămas ca de nişte ostatici, pentru a discuta armistiţiul, în loc
să-i execute? Credeţi că nu ştiu că a încercat să-şi asigure
viitorul alături de aliaţi? Să fie împuşcaţi! Toţi vreau să fie îm
puşcaţi! Am fost trădat! M-au trădat generalii mei! Infanteria
m-a trădat! SS-ul m-a trădat! Aviaţia m-a trădat! Industria m-a
trădat! N-am în jurul meu decât trădători sau handicapaţi! La
moarte cu ei! La moarte!
413
Dintr-odată urletele s-au întrerupt. Vocea-i plesnise, parcă.
Nemaireuşind să se ţină drept pe scaun, s-a prăbuşit peste
masă, murmurând, livid, ca atins de un suflu din altă lume:
— Războiul e pierdut.
Doctorul Morell a dat să-i facă o injecţie cu glucoză.
Hider s-a ridicat şi l-a privit îngrozit.
— Vrei să mă droghezi. Vrei să mă împiedici să-mi ratez
ieşirea din scenă. O să te-mpuşc.
— N u e decât glucoză.
— Te-mpuşc! Tu, care încerci să mă otrăveşti! Pe loc te-m
puşc!
Doctorul Morell a şters-o cu paşi mărunţi şi s-a ascuns ghe-
muindu-se în spălătorie, pentru a aştepta acolo sfârşitul fur
tunii.
Hider s-a uitat cu ură la cei din jurul lui.
— M ă voi sinucide...
— Dar, iubite Fiihrer...
— Este singura mea şansă de a-mi reabilita reputaţia. Dacă
voi părăsi scena lumii dezonorat, atunci degeaba am trăit. Ieşiţi
afară! Ieşiţi toţi!
Simţea cum îngheaţă: toată viaţa vorbise despre sinuciderea
lui, în ultimele luni mai mult decât oricând, dar lucrul era spus
întotdeauna pe ton vesel, ca un elan de virilitate, un act de im
petuozitate, o afirmare de sine, un semn de sănătate înfloritoare,
în ziua aceea, pentru întâia oară, chiar se gândea la sinucidere
ştiind c-o va face. Ceea ce producea un cu totul alt efect.
S-a ridicat, a observat că se clătina şi s-a dus să se privească
în oglinda de la toaletă.
Ce a zărit l-a îngrozit. N u el era acolo, în oglindă, ci mătuşa
Johanna, sora mamei lui. Umflăturile, ridurile, pungile de sub
ochii injectaţi, firele albe din părul devitalizat, toate erau ale
mătuşii Johanna aşa cum o văzuse ultima dată, nu ale lui, nu ale
lui Adolf Hider. Era o greşeală! Se simţea sătul, uzat precum
chipul mătuşii Johanna, aşa cum îi apărea în oglinda de dea
supra chiuvetei.
414
S -a în to rs în b iro u şi s-a p răb u şit pe can ap ea. Să m ă obiş
nuiesc. A m nevoie de câteva z ile ca să m ă obişnuiesc. D in to t-
deauna am ş tiu t că voi m u ri p e picioare, d ar m i se părea că se va
întâm pla undeva departe, departe... S-a uitat în sus, spre portre
tul lui Frederic cel M are , p en tru a-i in su fla cu raj, d ar n u s-a
în tâm p lat n im ic. Sacrificiul va f i m inunat. în orice caz, ruşii nu
trebuie să m ă p rin d ă viu, a ltfel... D a, un proces, a r f i în stare să-m i
fa c ă un proces. N u m in d u -m â c rim in a l de război. C hiar că -ţi
vine să râzi. Jid a n ii, bolşevicii, englezii, am ericanii su n t la origi
nea acestui război crim in a l şi exact ei m ă consideră p e m ine „cri
m in a l de r ă z b o iS -a -n to r s lum ea p e dos. Ia r eu voi părăsi această
lum e care a -nnebunit. F iindcă m ă vor îm puşca. A dică eu, A d o lf
H itler, să fiu pus cu spatele la z id de o bandă de ucigaşi com u
nişti? N iciodată! Sigur, aş m ai putea rezista câteva zile în Bava-
ria. D a r la ce b u n ? D ictato ru l H itler lipsit d e putere şi ascun s
în A lpi? Pură figuraţie? N u , nu voi ju ca ro lu l refugiatului d in
Berchtesgaden. M ă vor găsi foa rte repede. C âteva zile de viaţă în
plus, dar voi p lă ti p r in terfelirea im aginii. N u , aici trebuie să mor.
în in im a celui d e-al T reilea Reich. Trădat şi asediat. D ar dem n.
C e exem plu su b lim pen tru generaţiile v iitoare. H itler, eroul.
H itler, m odelul rezistenţei absolute. în c in ci ani, toată Europa
va f i bolşevică, n a zism ul o legendă, iar eu voi deveni un m it. Se vor
gândi la m ine ca la Socrate sau ca la Isus. C a la Siegfried. Ca la
R ienzi. R eferinţa w agn erian ă a apăru t ex act la tim p pen tru a-1
face să treacă d e la încântare la en tu ziasm . Rienzi, rom anul
extraordinar lăsat baltă d e popu laţia nerecunoscătoare, arzând
în flăcările C apitoliului. î ţi mulţumesc, Wagner. M ulţumesc ceru
lui că m i-a trim is, a tâ t de tânăr, vestea d estin u lu i meu. R ienzi.
Da. Rienzi.
D intr-odată, s - a în dreptat către pick-u p şi şi-a pus uvertura
de la Rienzi. P o m p a gravă, solem nă, b ărb ătească a muzicii a fă
cut ca visul său s ă capete dim ensiunile c o sm ic e în care se sim
ţea atât de bine.
în tin s pe can ap ea, cu ochii închişi, cu c e a fa sprijinită de o
pernă, se lăsa îm b ă ta t de im aginile v iito ru lu i, cele ale cultului
415
său, cu procesiuni fastuoase la aniversarea naşterii şi a morţii,
cu flamuri roşii şi negre având svastica imprimată pe ele, cu
mulţimi reculegându-se, armonioase şi unanime ca un cor de
operă, sub capul lui cu ochii luminoşi privind binevoitori din
fotografiile de zece pe zece metri generaţiile ce aveau să vină.
Se gândea cu emoţie la copilaşii germani cărora, pentru întâia
oară, într-o sală de clasă însorită, mirosind plăcut a cerneală şi
a pastă de lipit cu aromă de migdale, învăţătorul le va spune
preafrumoasa poveste a lui Hitler. Se vedea trăind în inimile
lor pure şi impresionabile. întrevedea puterea pe care adoles
cenţii, veacuri de-a rândul, o vor extrage din voinţa lui sălba
tică, din destinul lui încordat ca un arc din prima până în
ultima zi a vieţii. Da, era necesar ca această viată să i se încheie
prin sinucidere, printr-o moarte din proprie decizie, întrucât
totul în existenţa lui fusese produsul propriei voinţe. Propriei
voinţe! Voinţe! Inclusiv moartea!
La încheierea discului, Hitler deja se îndrăgostise de pro
pria sa moarte.
Eva Braun se prăbuşise pe genunchii lui, implorându-1:
— Rămân. Vreau să mor împreună cu tine.
Primul lui reflex a fost să o refuze. Nu, în nici un caz n-o să-mi
fu ri moartea. Adică eşti gata să ciuguleştifirimiturile acestei minu
nate ieşiri din scenă pe care tocmai mi-o organizez?
S-a aplecat spre ea, descoperind-o frumoasă, tânără, lumi
noasă. în ziua aceea era brunetă, întrucât, în lipsa industriei
chimice, nu mai avea cum să-şi facă părul blond. Eva i-a zâm
bit tremurând.
— Adolf, vreau să mor alături de tine.
Imaginea i-a apărut fulgerător în minte: cei doi îndră
gostiţi adormiţi unul lângă altul, Tristan şi Isolda. Da. încă o
podoabă pentru legendă. Adolf şi Eva, îndrăgostiţii eroici şi
eterni. Adolf şi Eva ca Romeo şi Julieta sau ca Tristan şi Isolda.
— Bine. Vei muri alături de mine.
Mulţumesc, Wagner.
416
— Adolf, sunt fericită. Nicicând nu m-ai bucurat mai mult
decât acum.
Adolf s-a strâmbat. Prefera să nu se mai gândească la trecut,
la neîncetatele scene, reproşuri, umilinţe la care o supusese.
Totul pleca de la zero. In fond, din punctul lui de vedere, po
vestea lor de dragoste abia în ziua aceea începea. Da. Nu accep
tase niciodată ca publicul să ştie de Eva Braun, o ţinuse ascunsă,
dar acum avea să oficializeze legătura lor. Fuhrerul pătrundea
în liniştea morţii la braţ cu o minunată tânără îndrăgostită de
el. Magnific.
— Vrei să te măriţi» cu mine?
Evei Braun i s-a părut că nu auzise bine.
— Eva, te-ntreb dacă vrei să te măriţi cu mine! a ţipat
Hitler, care oricum zbiera de fiecare dată, de când îi crăpaseră
timpanele.
Ochii Evei s-au umezit. In sfârşit îi propunea el ceea ce ea
îl rugase de sute de ori, dând astfel naştere tuturor certurilor
dintre ei. Aşa că s-a prăbuşit pe covor, suspinând.
— Eva, ţi-am pus o întrebare pe care n-am mai adresat-o
nimănui. M-aş bucura să primesc un răspuns.
Eva s-a repezit spre el, îmbrăţişându-1 pierdută.
— Da, bineînţeles, iubirea mea. Bineînţeles că da. Doar e
cel mai scump vis al meu. Doar dintotdeauna te-am rugat s-o
facem.
îl acoperise de săruturi, ceea ce pe Hitler îl îngreţoşa, dar,
ţinând cont de împrejurări, n-a mai respins-o.
— Eşti fericită?
— E cea mai frumoasă zi din viaţa mea.
— Foarte bine. Atunci diseară ne vom căsători şi mâine ne
vom sinucide.
S-a ridicat, obligând-o astfel pe Eva să înceteze efuziunile,
şi s-a îndreptat către seif.
— Trebuie să ard nişte hârtii.
— Foarte bine, dragostea mea.
417
— Ia-le pe secretarele mele şi organizaţi împreună ceremo
nia de diseară.
Evei tot nu-i venea să creadă ce întorsătură luaseră lucrurile.
— Adolf, totuşi, aş vrea să ştiu...
— Poftim? a urlat Hitler, care nu auzea nimic.
— Aş fi vrut să ştiu...
— Ce?
— De ce acum? De ce exact astăzi îmi acorzi această...
mare onoare pe care mai înainte mi-ai refuzat-o de fiecare dată.
— Din coerenţă.
— Din ce?
— Din coerenţă. întotdeauna am spus aşa: câtă vreme am
un viitor politic, mariajul e exclus. N u mai am viitor politic,
deci te iau de nevastă.
Câteva clipe, Eva Braun s-a întrebat cum ar fi trebuit să
primească bizara cerere în căsătorie, dar, cum alta nici că mai
primise, a decis că era femeia cea mai fericită din lume.
Urmărind cum ardeau documentele pe care le scosese din
seif, hârtii privitoare la averea personală, la organizarea genoci
dului, la distrugerea bisericilor creştine şi cele câteva schiţe
vechi de arhitectură, Hitler s-a gândit la propria unicitate.
„Cât de diferit sunt. în jurul meu, toţi nu se gândesc decât
la cum să-şi salveze pielea şi bunurile materiale. Eu, în schimb,
arunc totul în foc. Ce dezinteres! Câtă nobleţe! Totul e nobil.
Până la capăt. Chiar aşa, n-ar trebui să mă hotărăsc cum va arăta
înmormântarea mea?“
— Christa! Johanna!
Secretarele au apărut, livide.
— Ia haideţi, nu mai fiţi atât de triste. Mai bine să plec
astfel decât să accept dezonoarea.
— Iubite Fiihrer, tocmai am primit o telegramă referitoare
la Mussolini.
— Eeei?
— E mort.
— A h...
418
Hitler era însă prea preocupat de propria soartă ca să-i mai
pese. îşi dorea să scape cât mai repede de acea conversaţie şi
de aerul îndurerat al secretarelor.
— Cum s-a-ntâmplat?
— El şi iubita lui, Clara Petacci, au fost spânzuraţi îngro
zitor, cu capetele-n jos, iar populaţia a aruncat cu pietre în ei.
Hitler s-a cutremurat. Dacă ruşii vor proceda la fel cu rămă
şiţele lui pământeşti? Trebuiau luate măsuri de precauţie. Le-a
explicat secretarelor înspăimântate că, imediat ce aveau să-şi
ia vieţile, trebuiau să-i ardă pe el şi pe Eva Braun. Ulterior, pre
ţioasa cenuşă trebuia recuperată pentru mormântul grandios
pe care fără îndoială viitorul avea să-l pregătească. Incinerarea
însă trebuie să se petreacă rapid. Corpurile vor fi duse în curte,
stropite cu benzină, un chibrit şi gata! N-ar suporta să se dis
treze unii şi alţii pe seama cadavrului lui. N u voi f i prins nici
viu, nici mort. Nim ic nu va f i capturat din persoana mea.
Ceremonia căsătoriei a avut loc la miezul nopţii, în buncăr,
înduioşată de bucuria Evei, care anunţa pe toată lumea că în
sfârşit o aşteaptă şi pe ea o noapte a nunţii, secretara Christa
i-a dăruit ultimele ei flacoane cu decoloram, în aşa fel încât
Eva să fie de un blond platinat în minunata ei rochie albastră.
Eva strălucea de fericire. îl iubise dintotdeauna pe Adolf
Hitler, dar nu fusese niciodată sigură că şi el o iubeşte. Pentru
ea, nunta era dovada.
în adăpostul zguduit de explozii, în faţa consilierului muni
cipal care se numea Wagner, îmbrăcat în uniformă nazistă,
Adolf Hitler şi Eva Braun şi-au jurat credinţă veşnică. După
care anturajul i-a felicitat pe tinerii căsătoriţi, a destupat sticlele
de şampanie şi s-au găsit şi ceva prăjiturele.
Pe la patru dimineaţa a sosit şi Goebbels, extrem de emo
ţionat, cu lacrimile şiroind pe obraji şi anunţând că soţia şi
copiii lui se vor muta şi ei în buncăr şi-i vor urma pe cei doi
în moarte.
Gest care l-a impresionat foarte mult pe Hitler.
419
S-a dus şi i-a sărutat pe cei şase mici „H “, Helga, Hilde,
Hellmut, Holde, Hedda şi Heide, care nu bănuiau nimic din
ceea ce avea să se întâmple şi care nu-şi mai reveneau din mi
rarea că, la vârsta lor —aveau între patru şi doisprezece ani —,
li se permitea să rămână treji alături de cei mari. Hitler s-a ju
cat şi a glumit puţin cu ei, înainte de a se retrage. Ajungând
în dormitorul nupţial, şi-a spus că, rămânând de unul singur,
moartea lui ar fi evocat Rienzi, împreună cu Eva se ridica la
nivelul din Tristan şi Isolda, iar adăugându-i şi pe micuţii „H “
ajungea la Amurgul zeilor.
Se mişcau şi el, şi Eva sub imperiul oboselii şi al ceremoniei
nunţii. Măcar o dată, Hitler a adormit fără sedative.
La şapte dimineaţa, s-a trezit cuprins de îndoială. Dacă sti
cluţele cu otravă erau măsluite? Dacă erau produsul unui com
plot?
A trezit-o pe Eva.
— Trebuie să verific dacă doza pe care o vei înghiţi func
ţionează. Inchipuie-ţi că...
Eva nu reuşea să priceapă ce şi-ar fi putut imagina mai rău
decât situaţia în care se aflau, dar a încercat să-şi liniştească
soţul.
i
420
Hitler a urmărit scena fără un cuvânt, după care s-a închis
în biroul lui. N u voia să fie văzut plângând.
A hotărât să-şi mai acorde o zi. în definitiv, poate că Ar
mata Roşie avea să se retragă. Poate...
Aghiotanţii au sosit pentru analiza situaţiei: amploarea de
zastrului l-a făcut pe Hitler să nu mai găsească nimic de spus.
S-a culcat şoptindu-i Evei Braun:
— Ne-am mai acordat încă o zi pentru a-ţi putea fi bărbat
măcar douăzeci şi patru de ore.
Eva Braun a început să plângă, ea, care de obicei era atât
de veselă, iar Hitler s-a surprins curgându-i şi lui lacrimile.
A doua zi i s-a telefonat că soldaţii sovietici puteau ajunge
în grădina Cancelariei dintr-un moment într-altul.
Hitler şi-a pus uniforma, Eva rochia albastră de mireasă,
apoi el a anunţat că venise ziua în care aveau să se sinucidă.
A ţinut totuşi să ia prânzul, ca de obicei, la ora treisprezece,
fiindcă i se făcuse foame. La salată, gândul i-a zburat la Georg
Elser, asasinul lui, dublul lui, germanul de condiţie medie pe
care-1 ţinea închis într-un lagăr. A sunat, ordonând să fie exe
cutat. Apoi a mâncat mai bine.
La desert a fost deranjat de M agda Goebbels, care, extrem
de agitată, l-a implorat pe Fiihrer să-i trimită de acolo pe copiii
ei, să-i convingă soţul să-şi schimbe decizia în privinţa lor.
— Doamnă, nu se ia vorba-napoi.
A dat-o la o parte din drum şi s-a dus în biroul lui. Eva
Braun a venit imediat după el.
Dincolo de uşă, ceilalţi aşteptau. Goebbels, Bormann,
Axmann, valetul personal, alţi locuitori ai buncărului ciuliseră
urechile. Degeaba. Huruitul motorului diesel acoperea totul,
la fel şi ţipetele micuţilor Goebbels, care luau, fără să ştie, ulti
ma lor masă împreună cu secretarele.
După zece minute, valetul a luat iniţiativa şi a deschis uşa.
Eva Braun, prăbuşită pe partea stângă, degaja un miros ori
bil de cianură.
Hitler era căzut, fără viaţă, cu pistolul la picioare.
Era ora cincisprezece şi douăzeci şi nouă de minute.
421
„Dragul meu Adolf H „
Am fost fericită să vă revăd, în sfârşit, duminică, pe tine şi
pe Sophie, după încercările prin care aţi trecut la Paris. Mai
mult decât orice, tandreţea pe care Sophie ţi-o arată îmi do
vedeşte că a ieşit întărită din acele încercări şi, poate, va judeca
oamenii şi pe baza calităţilor lor morale, nu numai a aparenţei
fizice, înainte de a le acorda încredere. în sfârşit, cel puţin aşa
speră vechea ta prietenă, sora Lucia. Cât despre Rembrandt şi
Sarah, e mai bine să creadă că ruptura-trădare a lui Heinrich
te-a avut în vedere doar pe tine. Adevărul îşi va aştepta ora
potrivită pentru a ieşi la lumină: pentru tine, care nu ai avut
încotro, a sosit mai înainte, sub forma unei crize; pentru ei,
va veni mai târziu, într-o seară de vară, plină de încredere, ca
darul clipei împărtăşite.
în atmosfera creată de reîntâlnirea noastră, nu am avut oca
zia să stăm de vorbă despre Heinrich.
După părerea mea, Cain, Iuda sau Heinrich al tău nu sunt
nişte trădători, ci, în primul rând, nişte monştri, trădarea
nefiind decât una dinte feţele monstruozităţii lor.
Ce este un monstru? Un om care face rău în mod repetat.
Este conştient că face rău? Nu. Aproape niciodată. Uneori,
da, însă faptul că totuşi mai conştientizează uneori nu-1 schim
bă. întrucât monstrul se justifică pentru sine, zicându-şi că nici
odată nu a dorit să facă rău. Este vorba numai despre accidente
de parcurs.
Deşi pe planeta aceasta se face atâta rău, nimeni nu aspiră
la rău. Nimeni nu este rău din proprie voinţă, nici cel mai mare
escroc, nici cel mai oribil asasin sau cel mai sângeros dictator.
Fiecare crede că acţionează aşa cum trebuie, în orice caz în nu
mele a ceea ce el consideră a fi binele, iar dacă acest bine se
dovedeşte a nu fi fost şi binele celorlalţi, dacă provoacă durere,
suferinţă şi ruină, desigur că a fost vorba despre efecte cola
terale, nu despre ceva dorit. Toţi ticăloşii au mâinile curate.
Cum am fost trimisă în închisorile din Prusia, pot să te asigur:
422
ticălosul se priveşte liniştit în oglindă, ţine la persoana lui, se ad
miră, se justifică, are impresia - câtă vreme nu a ajuns la eşec -
că poate trece învingător peste greutăţile care-i opresc pe alţii.
N u e departe de a se considera un erou.
Aşa este şi Heinrich. Nu-şi vede decât interesul şi propria
plăcere —pe care o consideră binele lui —şi nimic altceva în
afara eşecului nu-1 va opri din drum. Va face mult rău şi multe
tablouri frumoase.
Heinrich însă nu este decât un răufăcător oarecare. Se poate
şi mai rău.
Cred că, pe acest pământ, există două soiuri de monştri:
cei care nu se gândesc decât la ei şi cei care nu se gândesc decât
la ceilalţi. Altfel spus: ticăloşii egoişti şi ticăloşii altruişti. Hein
rich aparţine primei categorii, întrucât pune propria plăcere,
propria reuşită mai presus de orice altceva. Cu toate astea,
oricât de nefast s-ar dovedi, nu va fi niciodată atât cât un rău
făcător din a doua categorie.
Ticăloşii altruişti provoacă pagube mai mari, fiindcă nimic
nu-i opreşte, nici plăcerea, nici saţietatea, nici banii, nici gloria.
De ce? Pentru că ticăloşii altruişti nu se gândesc decât la ceilalţi,
depăşesc cadrele daunei private şi fac mari cariere publice.
Mussolini, Franco sau Stalin se simt învestiţi cu o misiune, din
punctul lor de vedere nu acţionează decât pentru binele co
mun, sunt convinşi că fac bine suprimând libertăţile şi închi-
zându-şi oponenţii, ba chiar împuşcându-i. Nu iau în seamă
dreptul celuilalt. îşi şterg mâinile pline de sânge cu prosopul
idealului, privirea o au aţintită spre linia de orizont a viitorului,
incapabili să vadă oamenii la înălţimea lor firească, anunţând
celor pe care fac experimentul venirea unor vremuri mai bune,
în timp ce-i obligă să trăiască tot ce e mai rău. Şi nimic, nimic
şi niciodată nu îi va contrazice. Fiindcă au dreptate de la bun
început. Fiindcă ştiu. N u ideile lor ucid, ci legătura pe care o
întreţin cu aceste idei: certitudinea.
Un om sigur este un om înarmat. Un om sigur care este con
trazis va fi peste o clipă un asasin. Ucigând îndoiala. Convingerea
423
îi dă puterea de a nega fără discuţii şi fără regret. Gândeşte cu
un aruncător de flăcări. Afirmă cu tunul.
Aşadar, răul cel mai mare nu are legătură nici cu inteli
genţa, nici cu prostia. Un idiot care se îndoieşte este mai puţin
periculos decât un imbecil care ştie. Toată lumea se înşală, şi
geniul, şi arieratul, şi nu eroarea este periculoasă, ci fanatismul
celui care crede că nu se înşală. Ticăloşii altruişti care se înar
mează cu o doctrină, cu un sistem de explicaţii sau cu credinţa
în persoana lor pot târî omenirea extrem de departe în delirul
lor înfometat de puritate. Cine vrea să facă pe îngerul nu do
vedeşte decât prostie. Mi-e frică, Adolf, mă tem că nu s-a ter
minat, mi-e frică unde se poate ajunge acum, cu progresul
armelor şi al tehnicilor de comunicaţie. Mi-e frică de dezastre
radicale, iremediabile, de osuare, de ruină...
Aşa-i că nu crezi în Dumnezeu, dragul meu Adolf? Eu în
diavol nu cred! Fiindcă nu pot concepe un diavol care ar dori
răul doar de dragul răului. Nu există intenţie a răului pură.
Fiecare este convins că face bine ce face. Diavolul se crede
întotdeauna înger. De-asta mi-e atât de frică. Poate că într-o
zi va apărea un biet individ frustrat până la limita nebuniei, un
biet individ care îşi va dori să facă binele exact la fel ca D um
nezeu, dacă nu cumva şi mai bine, un incendiator reformator,
un diavol din sfidare fată de Dumnezeu, un diavol din invidie
faţă de Dumnezeu, un diavol din ambiţie, un mim grotesc,
un clovn.
Nu ştiu de ce m-a luat aşa valul. Cum zicea mama, am ima
ginaţia la fel de aprinsă ca laptele care dă-n foc şi, uneori, mă
plimb prin lumi care, fără îndoială, nu există. Poate acesta este
şi motivul pentru care cred în Dumnezeu. Flacăra imaginaţiei
m ele...
Primeşte deci dovada afecţiunii credincioasei tale prietene,
care abia aşteaptă să te vadă duminica viitoare,
Sora Lucia.
P.S.: Mă îngrijorează starea socrului tău, Joseph Rubinstein.
Dă-mi cât mai repede veşti despre el, ca să mă liniştesc.”
424
6 august 1945- Americanii au aruncat prima bombă ato
mică asupra Hiroshimei.
9 august 1945. O a doua bombă a fost lăsată să cadă la Na-
gasaki, care a fost total distrus de focul nuclear.
în săptămânile care au urmat, luptele au încetat.
S-a făcut numărătoarea. în afara cadavrelor calcinate ale lui
Adolf Hitler şi Evei Braun, care au fost găsite sfâşiate de bombe,
în curtea Cancelariei, s-a mai descoperit că războiul a făcut
cincizeci şi cinci de milioane de morţi, dintre care opt milioane
de germani şi douăzeci şi unu de milioane de ruşi, bilanţ la care
ar trebui adăugaţi şi treizeci şi cinci de milioane de răniţi şi trei
milioane de dispăruţi.
425
Joseph Rubinstein se întorsese rănit din călătoria în Pales
tina. In timpul unor violenţe între fermierii evrei şi cei arabi,
o piatră îl lovise chiar în cap. Numai că rana aceea ascundea
una mult mai adâncă: înţelesese acolo că visul lui nu avea să
se realizeze niciodată. Israelul din Palestina, crearea unui stat
evreiesc, cauză căreia îi consacrase timp de şaizeci de ani toată
energia, nu mai rămânea decât un fel de tumoare în bietul lui
craniu cuprins de durere. Britanicii, mandataţi să controleze
Palestina, limitaseră cota de imigrări evreieşti sub presiunea
arabilor, care nu mai tolerau concesiunile făcute evreilor. Cei
proveniţi din Polonia şi din Rusia erau chiar întorşi de la gra
niţă. în pofida tuturor speranţelor, în pofida activităţii politice
a mişcării sioniste, în ciuda sumelor vărsate de câţiva mecena
precum familia Rothschild, situaţia era blocată şi deja se putea
spune că respectiva idee se îndrepta către cimitirul utopiilor.
Când sosiseră la Berlin, Myriam Rubinstein încă nu înţele
sese adevărata natură a loviturii primite de soţul ei. Se mulţu
mea să-i pună comprese şi să ofteze cu o nevinovată sinceritate.
— Cât sunt de mulţumită că ne-am întors la Berlin. Tare-i
posacă Palestina.
Joseph însă murise, iar Myriam, doborâtă de durere şi de
somniferele doctorului Wiezmann, se refugiase în somn.
Sarah şi Adolf au ajuns amândoi odată la orgasm, rostogo-
lindu-se pe fetrul verde cu miros de mucegai.
— Să nu mă părăseşti, i-a spus Sarah, e tot ce-ţi cer: să nu
mă părăseşti.
Peste o săptămână, sora Lucia pleca la Ierusalim cu o urnă
în bagaj. îi promisese lui Sarah că va împrăştia cenuşa tatălui
ei pe pământul visurilor şi originii lui.
426
Indignarea în faţa holocaustului ia o asemenea amploare,
încât orice fel de politică antievreiască ajunge de neconceput.
Toată lumea vrea să-i ajute pe supravieţuitori. Organizaţia N a
ţiunilor Unite, proaspăt înfiinţată în vederea asigurării păcii
pe planetă, ascultă revendicările sioniste şi preconizează împăr
ţirea
» Palestinei.
Pe 14 mai 1948 este proclamată naşterea Israelului, noul stat
evreiesc.
427
Neumann a ridicat din umeri. Convalescent ideologic, nu
mai găsea în sine bucuria de a discuta.
— Din ce-o să trăieşti acum? l-a întrebat Adolf.
— Am pensia de membru de partid. Partidul comunist
german continuă să existe şi va fi foarte util în această Germa
nie continuu de dreapta.
— Ei, exagerezi. Doar trăim acum într-o democraţie ade
vărată.
— Da, dar într-o democraţie guvernată de dreapta, cu ten
taţii de dreapta. Şi nici c-o să fie vreodată Germania altceva,
bietul meu Adolf.
— Niciodată să nu zici niciodată, s-a mulţumit A dolf să
răspundă.
Rembrandt şi soţia lui au venit să ciocnească un pahar cu
ei. Când s-au îndepărtat, privirea lui Neumann a întârziat pe
crupa rotundă a miresei.
— Nu e rea fiziciană, a şoptit. Nu ţi se pare excitantă ideea
de a face dragoste cu o femeie de acelaşi nivel intelectual cu
tine?
— După părerea mea, chestia asta li s-a întâmplat atât de
multor bărbaţi, fără ca măcar să bănuiască.
— De fapt, ştii ce-mi spuneau Rembrandt al tău şi iapa lui
bună la mate? Fac progrese în cercetare alături de Bohr şi de
Heisenberg astfel încât o bombă atomică în stare să distrugă viaţa
pe câţiva zeci de kilometri va fi în curând posibilă. Ar fi fost deja
gata dacă s-ar fi bucurat de mai mulţi bani din partea statului.
— înţeleg! N u cumva le-ar trebui o mândreţe de război
pentru a primi un impuls?
— Asta e! Pacea în care trăim de la războiul de scurtă durată
cu Polonia nu face bine cercetărilor pentru inventarea de arme
noi. Toţi savanţii speră într-un conflict...
— Nădăjduiesc c-o să mor înainte să se întâmple aşa ceva,
a oftat Adolf.
428
Război rece. în pofida pierderilor civile şi militare din tim
pul războiului, URSS-ul câştigă rangul de putere mondială şi
revendică în faţa Statelor Unite administrarea totală a blocului
de Est. China ajunge comunistă şi multe ţări din Europa Cen
trală se transformă în sateliţi bolşevici.
Din acel moment, Statele Unite luptă în lumea întreagă
împotriva comunismului, favorizând regimurile autoritare.
Germania este împărţită în două, Vestul funcţionând după
modelul democraţiilor capitaliste, Estul după cel al democra
ţiilor comuniste. Berlinul, fosta capitală, e împărţit şi el,
umplut de sârmă ghimpată şi militarizat. De la perioada hitle-
ristă încoace, conştiinţa germană nu mai e altceva decât o rană
care se zbate între ruşine şi înfricoşare.
429
Sarah îl părăsise în urma unui cancer fulgerător, provocat
fără îndoială de emanaţiile chimice pe care le aspirase întreaga
ei existenţă, în laboratorul pentru parfumuri.
A dolf H. era pentru a doua oară văduv, şi cea de-a doua
soţie fiind mai tânără decât el.
N u va mai iubi. Prea-i făcea rău. Aşa că acceptase să îmbă
trânească.
în universul acesta acrilic şi sclipitor, realiza că se născuse în
veacul precedent. Pictura lui nu mai interesa pe nimeni. Arta
figurativă murise. Piaţa era împărţită între diferitele moduri
de abstractizare, mişcarea cea mai în vogă fiind „abstracţionis
mul materialist", căruia Heinrich îi era şef de coloană. îşi răs
pândise lucrările prin presa din întreaga lume, multiplicându-le
în formule definitive, ameninţătoare, unele mai stupide şi mai
excesive decât altele, cu soluţii contradictorii, numai că nimeni
nu părea să-şi dea seama de asta. Evident, Heinrich trimisese
la cimitir întreaga pictură reprezentativă, a cărei agonie o con
sidera a fi mişcarea suprarealistă, descoperind şi metoda de a-şi
scuipa fostul profesor şi prieten prin răspândirea formulării:
,A d o lf H ., primul dintre suprarealişti şi ultimul dintre pic
tori". Altfel spus, pânzele lui Adolf H. nu valorau cine ştie ce,
dacă nu cumva câteva insulte adresate puţinilor amatori care
persistau în a le expune, fiind luaţi drept nişte veleitari.
Pe Adolf, lucrurile acestea îl făceau să râdă. Trăise destul
pentru a auzi de mai multe ori tot ce s-ar fi putut spune despre
el, inclusiv reversul. N u se considerase niciodată autor de ca
podopere şi, oricum, de la moartea lui Sarah lăsase definitiv
deoparte pensulele.
în ziua aceea îi trimisese o telegramă Sophiei, anunţând-o
că era de acord să dea curs invitaţiei ei de a o vizita în Statele
Unite.
în aceeaşi zi, germanii trimiseseră primul satelit pe orbită,
în jurul pământului, în schimb Adolf nu reuşea nici măcar să-l
prindă la telefon pe Rembrandt, care participase la respectivul
proiect.
430
în a doua jumătate a secolului XX, cincizeci la sută dintre
premiile Nobel pentru ştiinţă au revenit Statelor Unite, uni
versităţile americane folosind drept refugiu pentru savanţii,
cercetătorii şi profesorii care reuşiseră să scape de persecuţiile
hitleriste.
431
uriaşă, suspinele au scuturat îmbătrânitul înveliş de came al
lui Adolf.
— Ce-oi mai căuta pe-aici? i-a zis Sophiei, care încerca să-l
consoleze. De ce-oi mai tărăgăna-o? Măcar de-ar fi adevărat
că, după moarte, ne regăsim...
— Se poate, tati, se poate.
Adolf a zâmbit, ştergându-şi nasul. Pescăruşii din depărtare
i se păreau nişte pete albe pe care tocmai le adăugase pe pânză.
Lucia era şi ea departe, în Africa. Ca atare, mai ales de fantome
era îndrăgostit.
— în orice caz, voi sosi prea târziu. Acolo, sus, nici mama
ta, nici Unşpe nu vor mai avea ochi pentru o gloabă bătrână
ca mine.
432
Iunie 1970.
Un copil este dus de părinţii lui la cinema.
Se aşteaptă, ca de obicei, să vadă animale care vorbesc, flori
care cântă sau chiar hipopotami dansând cu struţi. Numai că
nu i se oferă, ca de zece ani încoace, desenul animat anual. In
loc de asta, ecranul îi trimite imagini în alb şi negru, imagini
mizerabile, tremurătoare, cu sunet prost, de o calitate mai slabă
decât a filmelor de familie făcute în vacanţe. Nu înţelege. Un
bărbat cu mustaţă şi privirea fixă urlă în aceeaşi limbă în care
vorbeşte bunica lui alsaciană, da, aceeaşi, cu diferenţa că în vocea
bărbatului nu e deloc blândeţe, în schimb e mult mai autori
tară, fâcându-te să vrei să te ridici şi să-l asculţi. Tot nu înţe
lege. Urmează imagini cu arestări în masă, incendii, trenuri în
care sunt îngrămădiţi oamenii ca nişte vite. Copilul înţelege
încă şi mai puţin. In sfârşit, după proiectilele împroşcând avioa
nele de pe cer, explozii din ce în ce mai puternice, de la focul
de artificii până la cel mai frumos dintre ele - somptuoasa
ciupercă de fiim nuclear. Copilului i se face frică şi se lasă să alu
nece în scaun, pentru a nu mai vedea ecranul. Numai că ima
ginile se rostogolesc mai departe, câmpuri acoperite de sârmă
ghimpată, supravieţuitori scheletici, cu ochi negri, camere de
gazare, apoi corpuri goale, îngrămădite, rigide şi moi în acelaşi
timp, pe care buldozerele le aruncă în pământ sau invers,
copilul nu mai ştie, se sufocă, vrea să plece, dacă asta e lumea
reală, nu mai vrea să ştie de ea, nu mai vrea să se facă mare, vrea
să moară.
433
Afară, este uluit că soarele încă mai străluceşte, că trecătorii
se mai plimbă şi că fetele mai zâmbesc. Cum de-o mai pot face?
Cu ochii înroşiţi, părinţii îi explică îndureraţi că ştiau cât
de greu de suportat avea să fie filmul, dar că ţinuseră neapărat
să-l vadă şi fiul lor.
— Fiindcă lucrurile acelea s-au petrecut cu adevărat. Este
istoria noastră politică.
„Vasăzică, asta e politica, s-a gândit copilul, puterea pe care
o au oamenii de a-şi face atâta rău unii altora?"
— Hitler acela era nebun, nu-i aşa?
— Nu. N u mai mult decât tine sau decât m ine...
— Şi nici nemţii din spatele lui nu erau nebuni?
— N u erau decât nişte oameni ca tine şi ca mine.
Ce veste minunată! Deci, a dracului ticăloşie şi asta, să fii
om.
— Ce e omul? a continuat tatăl. Un om este alcătuit din
alegeri şi din circumstanţe. Nimeni nu are vreo putere asupra
circumstanţelor, dar fiecare dintre noi are puterea de a alege.
Din ziua aceea, nopţile copilului au fost grele, iar zilele încă
şi mai şi. Dorea să înţeleagă. Să priceapă că monstrul nu era o
fiinţă altfel decât el, de undeva din afara omenirii, ci una ca el,
dar care lua decizii diferite. Din ziua aceea, copilului i-a fost
frică de sine însuşi, ştiind că locuia în acelaşi trup cu o bestie vio
lentă şi sângeroasă, pe care voia s-o ţină-n cuşcă întreaga viaţă.
Copilul este autorul acestei cărţi.
N u sunt evreu, nu sunt german, nu sunt japonez şi sunt
născut mai târziu, însă Auschwitzul, distrugerea Berlinului şi
bomba de la Hiroshima fac de acum parte din viaţa mea.
JU R N A L U L R O M A N U L U I
ADOLFH. DOUĂ VIEŢI
*
437
de oameni să se poarte tot ca nişte ticăloşi, bineînţeles că ră
mâne un criminal de neiertat, bineînţeles că îl urăsc, că mă în-
greţoşează, că îl detest, dar nu-1 pot da afară din cadrul omenirii.
Şi dacă este o fiinţă omenească, atunci este aproapele, nu de-
partele meu.
438
şi mărturii. înlăuntru, fiindcă e un om, unul dintre cei care aş
putea fi chiar eu şi pe care trebuie să-l pricep.
439
Răul e tenace. Perpetuu. Radical. Se reproduce şi în ziua de
azi. Se va reproduce şi în cea de mâine.
440
A treia eroare: sexualitatea lui Hitler. Fiecare deceniu a pro
dus teoria lui legată de sexualitatea lui Hitler. Mereu alta. Me
reu în sensul perversiunii. Uneori al sado-masochismului.
Uneori al scatologiei. Uneori al homosexualităţii. Tot acest tal-
meş-balmeş mi se pare şi naiv, şi periculos. Raţionamentul se
dezvoltă rapid, ca prin alunecare: Hitler este un monstru fiind
că este un pervers, aşadar toţi perverşii sunt periculoşi. Un
puritanism stupid şi nemărturisit mi se pare a guverna toate
aceste pseudostudii. Un puritanism care urmăreşte să-i excludă
şi pe Hitler, dar şi orice fantezie sexuală, din harta trăsăturilor
omenirii. Un puritanism care discriminează. Un puritanism
care crucifică diferenţa.
Desigur, un homosexual nu ar avea nici un chef să desco
pere că Hitler ar fi putut fi homosexual. Insă nici un hetero-
sexual nu ar fi încântat să afle că Hitler a fost heterosexual.
Aceste texte urmăresc, ca de obicei, să declare: „Hitler nu e
totuna cu mine, în orice caz nu e ca mine.“
Hotărât lucru, cu cât înaintez, cu atât descopăr că toate dis
cursurile sunt puse în mişcare de aceeaşi idee invizibilă: Hitler
e celălalt.
Cartea mea va fi o capcană întinsă acestei idei. Arătând că
Hitler ar fi putut ajunge un altul decât a fost, voi face fiecare
cititor să simtă că ar putea deveni un Hitler.
Revin la sexualitatea lui Hitler. De ce? Fiindcă un individ
nu poate fi înţeles fără a-i analiza această modalitate de rela-
ţionare cu celălalt. Pentru mine, este vorba mai mult de etică
decât de psihanaliză. Trebuie examinate „legăturile", „relaţia".
Departe de a considera, ca Freud, că sexualitatea este deter
minantă, cred numai că este revelatoare. In felul ei, exprimă
legătura pe care o fiinţă omenească o întreţine cu semenii săi
şi, prin urmare, cu întreaga omenire.
Disting două tipuri de sexualitate: cea care este în relaţie
cu celălalt şi cea care este în relaţie doar cu sine. O sexualitate
altruistă şi o sexualitate egocentrică.
Sexualitatea egocentrică este mai întâi masturbatorie, fetişis-
tă, voyeristă, dar nu rămâne neapărat solitară, putând integra
441
parteneri. Totuşi, aceşti parteneri au acces la scenă, nu la eu. Nu
există decât în măsura în care îşi susţin rolul prin raport cu egoul
interesat. Posesorul sexualităţii egocentrice se foloseşte de ceilalţi
ca de nişte instrumente pentru a putea atinge plăcerea. Ceilalţi
sunt coborâţi la rangul de obiecte ori de actori care-şi îndepli
nesc o obligaţie de serviciu. în cazul în care celălalt se dove
deşte a fi într-adevăr o altă persoană, se transformă în obstacol,
iar relaţia încetează.
Dimpotrivă, în cazul sexualităţii altruiste, celălalt este exact
fiinţa prin care se realizează schimbul, pur şi simplu o altă per
soană având caracteristicile, dorinţele, ritmurile, privirile ei şi
lucrurile care-1 dezgustă. Sexualitatea altruistă nu este nici o se
xualitate filantropică, nici una servilă. Fără a se confunda cu
un serviciu adus de celălalt, este o sexualitate care caută întâl
nirea cu celălalt la nivelul corpurilor, al atingerilor, al mângâ
ierilor, al săruturilor, al voluptăţii. Ce e mai frumos, ca legătură
dintre oameni, decât o fiinţă care se bucură cu voluptate de
bucuria voluptuoasă a celeilalte fiinţe? Decât ochii care caută
plăcerea în ochii celuilalt? Decât orgasmul simultan. Decât
dragostea cu ochii deschişi.
Sexualitatea nu este decât una dintre modalităţile noastre
de a exista împreună cu ceilalţi. Sau de a exista fără ei. în ori
care din cazuri, vorbeşte despre deschiderea sau închiderea
noastră în faţa celorlalţi.
Hitler aproape că nu avea viaţă sexuală. Conform mărtu
riilor care pot fi luate în consideraţie, în tinereţe nu avusese
posibilitatea, în vremea războiului nu avusese chef, iar în peri
oada vieţii politice nu avusese timp. Colegii de şcoală, tovarăşii
de închisoare, camarazii din tranşee sau chiar secretarele în
depoziţiile lor din cadrul procesului de la Nurnberg susţineau
aceeaşi afirmaţie: Hitler nu a avut relaţii sexuale.
Fireşte, imediat ce a ajuns un personaj public, anumite
femei s-au apropiat de vedetă şi au făcut figuraţie în cercul său.
Toate acestea se vor sinucide sau vor încerca să se sinucidă. în
trucât Hider nu a avut niciodată o adevărată legătură cu cineva.
Poate că a avut o viaţă sexuală, dar una lipsită de partener.
442
Se mulţumea să facă dragoste cu mulţimile. Trebuie să scriu
un text despre sublimarea vieţii lui sexuale ratate în viaţa de
orator.
443
cincizeci şi şase de ani nu a evoluat nici sexual, nici artistic, nici
uman. Să nu uităm că a murit ascultând încă o dată uvertura
la Rienzi. Pun cu regularitate discul şi îmi închipui scena.
444
N u doar eşecul la Arte Frumoase îl va marca, ci si inter-
pretarea (negarea) eşecului.
445
întotdeauna începi prin a fi un ratat. Cu excepţia lui Rim-
baud. Fiindcă adolescentul visează, fiindcă nu face ce trebuie,
fiindcă ridică prea sus ştacheta... La fel ca eroul meu, la opt
sprezece ani îmi închipuiam că voi scrie cartea definitivă ori
simfonia ultimă care îmi va aduce aclamaţiile contemporanilor
şi garanţia posterităţii. Toţi începem cu genul acesta de tâm
penii, de dorinţe nesprijinite de fapte, de reverii fără muncă,
de proiecţii fantasmatice ale unui viitor surâzător. Petrecând
mai mult timp pentru a declara ce vei face decât făcând. La în
ceput, voinţa mi s-a dovedit doar dorinţă.
La maturitate, odată ce ai ajuns să închei câteva lucrări şi
să obţii recunoaşterea, răul continuă: nu cumva succesul e doar
o amăgire? Nu cumva se înşală toţi cei care mă admiră? Nu
cumva ăla de colo, păduchele ăla spălăcit şi nesuferit, care nu
ţine la mine, e singurul care are dreptate?
Toată viaţa m-am întrebat dacă intr-adevăr sunt la înălţi
mea propriei ambiţii. Toată viaţa m-am simţit mai degrabă
ratat decât reuşit. Ratarea este obsesia constantă, intimă, con
tinuă a vieţii de artist.
Reuşesc să închei partea întâi. Cei doi eroi sunt deja de
parte unul de altul. Adolf H. pictează, şi-a învins inhibiţia faţă
de femei şi s-a iniţiat în sexualitate, o sexualitate altruistă, cea
în care intră şi dreptul celuilalt. Hitler, în schimb, rămâne un
păduche, îşi ascunde faptul că e un pictor mediocru şi se in
stalează împăcat în condiţia micii-burghezii. Adolf H. se dez
voltă cu greutate. Fără nici o greutate, Hitler se închide în sine
însuşi, în minciunile şi în frustrările lui. Deja sunt doi oameni
diferiţi.
446
Pierre S., editorul meu, îmi confirmă că pot continua. îmi
sugerează să mai scurtez şedinţele de la Freud, dar şi iniţierea
sexuală cu Stella, şi-l voi asculta. Prefer să scriu mai mult, după
care să tai. Lucrând, conştientizez că e prea mult, dar nu vreau
să mă abţin: cine ştie dacă o idee bună nu se află la capătul
unui paragraf prost? Ca să ai ce tăia, trebuie mai întâi să laşi
să crească.
447
S-au uitat la mine uluiţi. Pur şi simplu, trecea o bicicletă.
Crezusem că e un şrapnel.
Sora Lucia este un dar pe care i-1 ofer lui Adolf H., dar pe
care mi l-as> oferi si
» mie. Un zâmbet. O lumină. O credinţă. t
448
două imagini ale tratamentului psihologic. Freud contra For-
ster. Psihanaliza neutră contra terapiei intervenţioniste. Magia
albă contra magiei negre. Urechea care ascultă contra gurii
care ordonă.
Acestea fiind spuse, sper să trăiesc îndeajuns pentru a citi,
într-o bună zi, scos dintr-un seif elveţian, faimosul dosar psi
hiatric al tânărului H itler...
449
Germania anilor 1920. Orientul Mijlociu al anilor 2000...
Aceeaşi frământare. Ar trebuit creat un Observator a l umilin
ţelor. Ar trebui analizat coeficientul de umilire a popoarelor,
fixată o limită, cea a umilinţei insuportabile, în aşa fel încât să
poată fi temperat acel învingător a cărui putere face legea. Poate
astfel va fi prevenită asocierea umiliţilor exasperaţi, disperaţi,
deci gata de orice. Poate astfel ne vom putea feri de diverşii
Hitleri şi de alţi terorişti ai prezentului.
Un Observator a l umilinţelor. Ar trebui să fiu ascultat...
450
bomba exploda fie prea devreme, fie prea târziu, ca să nu mai
vorbim de cele care nici n-au făcut-o vreodată.
Invincibil! Ideea i-a venit în timpul Primului Război
Mondial şi a păstrat-o de-a lungul celui de-al doilea. Nimeni
nu a reuşit să-l lovească vreodată. Glonţul din ţeasta lui singur
şi l-a tras.
Invincibil! Se considera apărat nu de Dumnezeul în care
nu credea, ci de stele. Această credinţă în destinul lui, într-o
protecţie cerească, i-a permis să ducă până la capăt conflicte
periculoase, în faţa cărora orice om cât de cât mai rezonabil ar
fi cedat la un moment dat.
Avea o asemenea credinţă în el însuşi, încât ar fi mutat şi
munţii din loc.
Avea o asemenea credinţă în el însuşi, încât ar fi făcut
minuni.
451
luni îl descriu pe Hitler care se fereşte de durere, dar mă
dezgustă, marţi povestesc despre Adolf H., pe care îl apreciez,
dar care este tinta
>
unor atacuri.
Niciodată nu risc să-i confund, fiecare îşi trage spuza pe turta
lui şi amândoi mă epuizează.
Iar în mine amândoi sunt unul singur.
Voi dedica această carte celui dintâi om care a vrut să-l ucidă.
Lui Georg Elser, acel german simplu şi fără pretenţii, care a
înţeles înaintea tuturor că Fuhrerul va împinge lumea la pieire.
452
D a , a c e lu i „ t e r o r i s t " îi v o i d e d i c a r o m a n u l m e u .
453
D o r m p u ţin şi p r o st.
454
infirmi şi de creştinism. După cum am arătat-o în carte, holo
caustul nu ţine decât de Hitler. Desigur, împreună cu com
plicii lui, a jucat abil cartea terorii în balanţă cu laşităţile de
tot felul, impunând Germaniei imunda „soluţie finală". Lă-
sând-o cu povara acestei ticăloşii.
Ironie de gheaţă a istoriei: a fost nevoie ca opinia publică
mondială să fie răscolită de descoperirea, după război, a acelor
abatoare umane, pentru ca statul Israel, cerut de atâta timp,
să vadă în sfârsit lumina zilei. Fără Hitler, nici vorbă de Israel.
S-a dovedit a fi catalizatorul sionismului. Ironie care-mi dă fiori
reci...
Cu toate astea, nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că,
fără Hitler şi fără emoţia provocată de oroare, nu ar fi fost
construit în Palestina Israelul cu atâta grabă şi, uneori, cu atâta
lipsă de respect faţă de populaţiile aflate acolo...
Em oţia... Emoţia care dă putere ideilor. Emoţia care gene
rează violenţa. Emoţia care ne trece întotdeauna de partea vic
timelor, dar care, tocmai astfel, provoacă noi victime.
Dacă emoţia ne permite să accedem, uneori, la noi idei nu
înseamnă că emoţia este şi dreaptă. In politică, ar trebui să ne
ferim de emoţie...
455
Lui Bruno M. îi place romanul. N u m-aş fi putut lipsi de
acordul lui. Şi lui Pierre S. îi place. U f!...
Eu nu am nici o părere, doar îl recitesc pentru corectură.
456
A-l reduce pe Hider doar la ipostaza sa de scelerat înseamnă
a reduce un om doar la una dintre dimensiunile sale. înseamnă
a-i intenta acelaşi gen de proces pe care l-a intentat el evreilor.
457
Dintr-odată, simt nevoia puternică de a miza pe acest al
doilea titlu, Dreptul celuilalt, fiindcă nu doar oferă principiul
cărţii, dar şi sugerează dimensiunea etică: urmărirea alterităţii
în cazul lui Adolf H., fuga de alteritate în cel al lui Hitler.
458
nostru, vom continua să trăim într-o pioasă minciună. Ce este
un ticălos? Cineva care, după părerea lui, nu greşeşte niciodată.
Ce este un criminal? Cineva ale cărui fapte nu ţin cont de exis
tenţa celorlalţi. Aceste două povârnişuri sunt în mine şi pot
oricând aluneca pe ele.
După experienţa acestei cărţi, îmi voi dezvolta simţul vino
văţiei: dacă mă voi simţi cât de cât în culpă, nu voi alunga res
pectivul sentiment, ci îl voi aprofunda, îl voi augmenta, mă voi
supune lui.
După experienţa acestei cărţi, mă voi feri încă şi mai mult
de ideile simple. Când unui rău i-ai găsit o singură cauză în
seamnă că nu te-ai gândit suficient la el, că doar l-ai caricatu
rizat, l-ai redus, ai procedat la acuzaţie, nu la explicaţie.
După experienţa acestei cărţi, voi considera suspect orice
om care-mi arată cine e duşmanul.
E.-E.S.
La preţul de vânzare se adaugă 2%,
reprezentând valoarea timbrului literar.
C e s-ar fi întâmplat dacă H itler ar fi devenit
pictor ? Dacă, pe 8 octombrie 1908, A cade
mia de A rte Frum oase din V iena nu l-ar fi
respins pe tânărul tim id A d o lf H itler ? O
clipă care a schim bat nu numai cursul unei
vieţi, ci şi m ersul istoriei. Propunându-şi
să dem onstreze că „nu ne naştem m onştri,
ci devenim", Schmitt realizează un portret
dih otom ic, altern ân d b io grafia istorică
cu biografia im aginară a pictorului A dolf
Hitler. Autorul conturează astfel două feţe
ale aceluiaşi om, două destine. Pe de o parte,
destinul tânărului Hitler, care, rămas orfan
şi sărac, vrea să devină pictor, însă este res
pins. Acest eşec, precum şi experienţa războ
iului îl marchează, transformându-1 într-un
personaj plin de ură şi ranchiună. Pe de altă
parte, destinul tânărului A d olf H ., care este
admis la Academia de Arte Frumoase şi care
îl cunoaşte pe Freud. Marele R ăzboi îl tul
bură profund, devine pictor, locuieşte la
Paris, unde îi întâlneşte pe A ndre Breton,
M an R ay şi pe alţi suprarealişti şi asistă la
ascensiunea om onim ului său.
ISBN 978-606-779-270-6
9 786067 792706
1
2
ERICEMMANUEL
SCHMITT
Cea mai frumoasă
carte din lume
… şi alte povestiri
Traducere din franceză de ILEANA CANTUNIARI
Coperta: Angela Rotaru
3
...acele buchete de flori care pornesc în căutarea unei inimi şi nu
găsesc decât o vază.
Romain Gary, Dincolo de această limită tichetul dumneavoastră nu
mai e valabil
4
Wanda Winnipeg
5
Ea primeşte aceste dovezi de stimă ca pe ceva ce i se cuvine, fără
un cuvânt. Angajaţii continuă conversaţia ca şi cum ea ar răspunde.
— Salonul pentru înfrumuseţare este deschis de la ora şapte până
la ora douăzeci şi unu, la fel ca sala de fitness şi piscina.
Ea face o strâmbătură. Panicat, responsabilul se grăbeşte să
anticipeze o problemă.
— Fireşte, dacă doriţi, ne putem schimba orarul şi adapta
programului dumneavoastră.
Sosind în grabă, directorul sa strecurat gâfâind în spatele ei şi
acum turuie:
— Doamnă Winnipeg, ne faceţi o imensă onoare descinzând la
Royal Émeraude! Vom face totul ca şederea dumneavoastră să fie
cât mai plăcută cu putinţă.
Pentru că el a folosit acelaşi clişeu ca subalternii lui, Wanda
Winnipeg schiţează un zâmbet batjocoritor pe care nul ascunde
angajaţilor, cu aerul de a spune: „Nu e prea isteţ patronul vostru, nu e
în stare să se exprime mai bine ca voi”, apoi se răsuceşte ca săi
întindă mâna să io sărute. Directorul nu ia perceput ironia şi nu o va
bănui, căci ea îi va face hatârul de ai adresa cuvântul:
— Sper că nam să fiu dezamăgită: principesa Mathilde mia
lăudat mult hotelul dumneavoastră.
Printro mişcare reflexă din călcâie, ceva între salutul unui militar şi
omagiul unui dansator de tango, directorul receptează mesajul: a
priceput că, găzduindo pe Wanda Winnipeg, nu găzduieşte doar una
dintre cele mai mari averi din lume, ci şi pe o femeie care
frecventează lumea bună.
— Îl cunoaşteţi, îmi închipui, pe Lorenzo Canali?
Cu un gest, îşi prezintă amantul, un bărbat chipeş cu păr negru,
lung, ca dat cu briantină, care îşi înclină capul schiţând un zâmbet,
6
perfect în rolul prinţului consort care, fiind de rang inferior, ştie că
trebuie să se arate mai amabil decât regina.
Apoi ea se îndreaptă spre apartamentul rezervat, ştiind foarte bine
că în urma ei au început şuşotelile.
— O credeam mai înaltă... Ce femeie frumoasă! Pare mai tânără
decât în poze, nu?
De îndată ce pătrunde în apartament, simte că totul acolo va fi
foarte bine; totuşi îl ascultă pe director cum îşi laudă marfa afişând o
expresie sceptică. In ciuda spaţiului vast, a marmurei din cele două
săli de baie, a buchetelor de flori, a televizoarelor de ultimă generaţie,
a marchetăriei preţioase a mobilelor, ea rămâne în aşteptare,
mulţuminduse să observe că ar fi util un telefon pe terasă, în caz că
ar dori să vorbească stând pe şezlong.
— Desigur, doamnă, aveţi dreptate, vil aducem sus întro clipă.
Evită săi spună că nul va folosi niciodată, că va vorbi la mobil,
căci ţine săl terorizeze până la plecare, ca so slujească mai bine.
Directorul hotelului Royal Émeraude închide uşa înclinânduse şi
făgăduindui plin de efuziune câten lună şin stele.
Rămasă în sfârşit singură, Wanda se întinde pe o canapea,
lăsândui pe Lorenzo şi pe cameristă săi aşeze hainele în dulapuri.
Ştie că impresionează şi se amuză mereu de acest lucru. Pentru că
nuşi exprimă părerea, e respectată; pentru că nu vorbeşte decât
spre a rosti o judecată dezagreabilă, este temută. Agitaţia pe care o
provoacă cea mai scurtă apariţie a ei nu se datorează nici bogăţiei,
nici celebrităţii, nici fizicului ei ireproşabil, ci ţine de un soi de legendă
care o învăluie.
Ce a realizat ea în fond? După părerea ei, totul se rezumă la două
principii: să ştii să te căsătoreşti şi să ştii să divorţezi.
Wanda a urcat treptele societăţii cu fiecare căsătorie. Ultima – cu
cincisprezece ani în urmă – a făcut din ea ceea ce este astăzi.
7
Căsătorinduse cu miliardarul american Donald Winnipeg, a devenit
celebră: revistele din lumea întreagă au publicat fotografii de la nunta
lor. Apoi şiau făcut datoria copertele care iau fost propuse cu ocazia
divorţului, unul dintre cele mai savuroase şi mai mediatizate din ultimii
ani, şi care a transformato întruna din cele mai bogate femei de pe
planetă.
De atunci, viaţa ei de rentieră sa dovedit uşoară: Wanda Winnipeg
se mulţumeşte să angajeze oameni foarte calificaţi pentru ai
administra afacerile; dacă nui câştigă respectul, îi schimbă fără
remuşcări.
Lorenzo intră şi gângureşte cu glasul lui cald:
— Care este programul din dupăamiaza asta, Wanda?
— Pentru început, am putea să intrăm în piscină, iar apoi să ne
odihnim în cameră. Ce părere ai?
Lorenzo traduce pe dată în limbajul lui cele două ordine ale
Wandei: so contemple cum înoată doi kilometri şi să facă dragoste
cu ea.
— Da, Wanda, mă încântă ideea.
Wanda zâmbeşte binevoitor: Lorenzo nu are de ales, dar e elegant
din partea lui că se preface cu plăcere supus.
Îndreptânduse spre baie, el o lasă printro subtilă legănare din
şolduri săi admire talia zveltă, arcuirea şalelor. Ea visează cu
voluptate că în curând va frământa cu amândouă mâinile fesele
bărbatului.
Asta prefer eu la ei, zău dacă ştiu de ce!
În monologul ei interior, Wanda se foloseşte de fraze simple, ale
căror turnuri populare îi dezvăluie originea. Din fericire, le aude doar
ea.
Lorenzo revine în cămaşă de in şi slip mulat, gata so însoţească
în piscină. Wanda na avut niciodată un însoţitor mai abil: nu are ochi
8
decât pentru ea, nui plac decât prietenii ei, mănâncă la fel ca ea, se
scoală la aceleaşi ore şi se arată de o bună dispoziţie constantă. Nu
contează că apreciază totul sau că nu apreciază nimic, el îşi
îndeplineşte rolul.
Dacă stau să mă gândesc, e impecabil. Dar nici eu nu sunt mai
prejos.
Aici, ea nu se gândeşte la fizic, ci la comportament: Lorenzo se
poartă ca un gigolo profesionist, dar Wanda ştie cum să se poarte cu
un gigolo. Cu câţiva ani în urmă, în faţa atitudinii pline de atenţii,
galante, ireproşabile a lui Lorenzo, ar fi fost tulburată de bănuieli şi l
ar fi suspectat de homosexualitate. Astăzi, puţin îi pasă dacă
descoperă că Lorenzo se uită după bărbaţi; îi e de ajuns so reguleze
bine şi pe cât de des are ea chef. Nimic altceva. Şi nici nu doreşte să
ştie dacă, la fel ca atâţia alţii, se duce cumva pe furiş la toaletă săşi
injecteze un produs care îi permite să stea drepţi în faţa ei...
Noi, femeile, ne pricepem atât de bine să ne prefacem. .. De ce să
nu trişeze şi ei la rândul lor?
Wanda Winnipeg a ajuns la acel moment fericit din viaţa unei
femei ambiţioase când, în sfârşit, cinismul sfârşeşte prin a produce
un lucru înţelept: eliberată de exigenţa morală, ea se bucură de viaţă
aşa cum este ea şi de bărbaţi aşa cum sunt ei, fără să se indigneze.
Îşi consultă agenda şi verifică modul de organizare a vacanţei.
Wanda detestă să se plictisească, aşa că planifică tot: serate de
binefacere, vizitarea unor vile, întâlniri cu prietenii, plimbări cu jet
schiul, masaje, deschiderea unor restaurante, inaugurări de cluburi
de noapte, baluri costumate; nu prea mai rămâne loc pentru
improvizaţie; ceasurile consacrate shoppingului sau siestei au fost şi
acestea planificate. Întreg personalul – inclusiv Lorenzo – deţine o
copie a acelei agende şi va trebui să se opună pisălogului care ar
9
încerca săi toace ca să obţină prezenţa doamnei Winnipeg la masa
sau la partida sa de joc.
Deacum liniştită, închide ochii. Un miros de mimoză vine so
deranjeze. Tulburată, se scoală, inspectează îngrijorată împrejurimile.
Alertă falsă. Imaginaţia îi joacă feste. Parfumul tocmai ia amintit că
şia petrecut o parte din copilărie aici, că pe atunci era săracă şi că
nu se numea Wanda Winnipeg. Nimeni no ştie şi nici no va şti. Şia
reinventat total biografia şi a făcut în aşa fel încât să se creadă că sa
născut lângă Odessa, în Rusia. Accentul pe care şi la format în cinci
limbi – şi care îi pune atât de bine în valoare timbrul
răguşit – acreditează mitul.
Ridicânduse, îşi scutură capul şi alungă amintirile. Adio, crâmpeie
de trecut! Wanda controlează tot, corpul ei, comportamentul,
afacerile, sexualitatea, trecutul ei, tot. Trebuie să petreacă o vacanţă
extraordinară. De altfel, a plătit pentru asta.
Săptămâna se desfăşoară perfect.
Cei doi trec de la dineuri „rafinate” la dejunuri „delicioase”, fără a
uita de seratele „divine”. Pretutindeni, conversaţii identice îi aşteaptă
pe convivii lumii bune şi, în scurt timp, Wanda şi Lorenzo ştiu să
discute, ca şi cum şiar fi petrecut toată vara pe Coasta de Azur,
despre avantajele Disco Privilège, despre revenirea la modă a string
ului – „ce idee amuzantă, dar, dacăţi permiţi, de ce nu...” –, despre
jocul acela „epatant” la care trebuie să mimezi titluri de filme – „dacă
laţi fi văzut pe Nick încercând să ne facă să ghicim Pe aripile
vântului!” –, despre maşina electrică „ideală pentru mersul la plajă,
draga mea”, despre falimentul lui Aristotel Paropoulos şi mai ales
despre avionul privat al bieţilor Sweetenson care sa zdrobit – „un
10
monomotor, draga mea, auzi tu, să iei un monomotor când îţi poţi
permite bine mersi un avion ca lumea?”
În ultima zi, iahtul familiei Farinelli – „da, da, regele sandalelor
italieneşti, cele fine, cu împletitură dublă peste gleznă, e singurul care
contează” – îi poartă pe Wanda şi pe Lorenzo pe apele liniştite ale
Mediteranei.
Femeile ştiu care e scopul voiajului: să se urce pe punte ca să
arate, oricare lear fi vârsta, o plastică desăvârşită, sâni fermi, o talie
fină şi picioare fără celulită. Wanda se pretează acestui exerciţiu cu
firescul celei care se ştie bine făcută şi bine întreţinută. Lorenzo – ca
de obicei, exemplar – no scapă din ochi, privindo cu ochi calzi de
îndrăgostit. Amuzant, nu? Wanda culege câteva complimente care o
binedispun şi în starea asta, accentuată de vinul roze din Provenţa,
coboară împreună cu vesela trupă de miliardari pe plaja de la Salins
unde îi lasă iahtul Zodiac.
Li se întinde o masă sub umbrarele de stuf ale restaurantului.
— Vreţi sămi vedeţi tablourile, doamnelor şi domnilor? Atelierul
meu e la capătul plajei. Vă conduc până acolo oricând doriţi.
Evident, nimeni nu răspunde vocii umile. Vine de la un bătrân care
sa apropiat la o distanţă respectuoasă. Ceilalţi continuă să râdă şi
să vorbească tare, ca şi cum el nici nar exista. Până şi el are
impresia că na izbutit să se facă auzit, căci o ia de la capăt.
— Vreţi sămi vedeţi tablourile, doamnelor şi domnilor? Atelierul
meu e la capătul plajei. Vă conduc până acolo oricând doriţi.
De data asta, o tăcere agasată marchează faptul că pisălogul a
fost băgat în seamă. Guido Farinelli îi aruncă o privire urâtă
patronului restaurantului care, dândui ascultare la repezeală, se
apropie de bătrân, îl înşfacă de braţ şil ia cu el certândul.
Conversaţiile reîncep. Nimeni nu observă că Wanda sa făcut
palidă.
11
La recunoscut.
În pofida anilor, a decrepitudinii – ce vârstă o fi având acum,
optzeci de ani? –, a tremurat când ia auzit intonaţia glasului.
Pe moment, alungă, ostilă, această amintire. Urăşte trecutul.
Urăşte mai cu seamă trecutul ei de mizerie; nici o clipă, de când a
pus piciorul acolo, nu sa gândit că a mai frecventat plaja de la
Salins, nisipul ăsta împestriţat cu stânci negre peste care deatâtea
ori a călcat cu mult timp în urmă, un timp uitat de toţi, un timp în care
ea nu era încă Wanda Winnipeg. Apoi amintirea o copleşeşte fără
voia ei şi, spre marea ei surpriză, îi aduce o fericire plină de căldură.
Discret, se răsuceşte ca săl contemple pe bătrânul căruia patronul
restaurantului ia oferit, ceva mai încolo, un pastis1. Are în continuare
acelaşi aer un pic rătăcit, mirarea aceea de copil care nu înţelege
prea bine lumea.
O, nici pe vremuri nu era un tip prea inteligent. Asta cu siguranţă
că nu la ajutat. Dar ce frumos era!...
Wanda se surprinde roşind. Da, ea, Wanda Winnipeg, femeia cu
miliardele de dolari, simte nişte înţepături uşoare ca nişte flăcări în
gât şi pe obraji, la fel ca atunci când avea cincisprezece ani...
Panicată, se teme ca nu cumva vecinii de masă să bage de seamă
tulburarea care a cuprinso, dar nu, conversaţia, stropită de vinul
roze, continuă netulburată.
Cu un zâmbet, preferă să rămână absentă şi, fără să se clintească
din loc, ascunzânduse în spatele ochelarilor fumurii, se reîntoarce în
trecut.
11 Băutură pe bază de anason. (N.tr.)
12
Avea pe atunci cincisprezece ani. Potrivit biografiei oficiale, la
vârsta aceea era în România, muncitoare întro fabrică de ţigări;
nimeni nu se gândise să verifice acest amănunt care o transforma în
eroină de romane, întrun soi de Carmen ieşită din mizerie. In
realitate, ea trăia deja de câteva luni nu departe de acolo, la Frejus,
plasată întro instituţie pentru adolescente cu probleme, majoritatea
orfane. Nuşi cunoscuse niciodată tatăl, însă mama – cea
adevărată – trăia încă la vremea aceea; totuşi medicii, din cauza
multiplelor recidive, preferaseră so despartă de fiica ei pentru a o
ţine departe de droguri.
Pe Wanda no chema Wanda, ci Magali. Un prenume stupid pe
carel ura. Fără îndoială pentru că nimeni nul rostise cu dragoste.
Deja îi punea pe cei din jur so strige altfel. Oare pe ce nume, în anii
aceia? Wendy? Da, Wendy, ca eroina din Peter Pan. Un drum spre
Wanda, deja...
Îşi refuza şi numele, şi familia. Amândouă i se păreau o eroare. De
foarte tânără, se simţise victima unei confuzii de identitate, probabil
că se înşelaseră la maternitate: se socotea menită bogăţiei şi reuşitei,
or ea fusese expediată întrun soi de coteţ la marginea unui drum
naţional, la o femeie săracă, drogată, murdară, indiferentă. Mânia
născută dintrun sentiment de nedreptate îi călea deja caracterul. Tot
ce avea să trăiască în viitor avea să ţină de răzbunare, de corectarea
greşelilor: i se datorau despăgubiri cu dobândă pentru acel început
brambura de viaţă.
Wanda ştia că avea să se descurce de una singură. Nuşi
închipuia cu precizie viitorul, dar era sigură că nu se va bizui pe
diplome, şansele ei fiind compromise de studiile haotice, cu atât mai
mult cu cât, de îndată ce fusese plasată în casa de corecţie după
nişte furturi mărunte prin magazine, nu mai întâlnise decât profesori
preocupaţi mai curând de autoritate decât de conţinutul pedagogic,
13
cadre didactice specializate care trebuiau săşi educe elevii înainte
de ai instrui. Wanda credea aşadar că nu o va scoate la capăt decât
folosinduse de bărbaţi. Aceştia o plăceau. Era un lucru evident. Iar ei
îi plăcea să fie plăcută.
De îndată ce putea, ieşea din şcoala de corecţie şi se ducea pe
bicicletă la plajă. Deschisă, curioasă, dornică să intre în vorbă,
izbutise să acrediteze ideea că trăia nu departe de acolo, cu mama
ei. Deoarece era frumoasă, fusese crezută, iar oamenii o tratau drept
fiica locului.
Dorea să se culce cu un bărbat la fel cum celelalte, la aceeaşi
vârstă, doreau să ia un examen dificil: după părerea ei, asta era
diploma care urma să pună punct adolescenţei ei dureroase,
permiţândui să se lanseze în viaţa adevărată. Numai că dorea ca
experienţa să fie cu un bărbat adevărat, nu cu un băiat de vârsta ei;
ambiţioasă, se îndoia că un mucos de cinşpe ani ar putea so înveţe
mare lucru.
Sa pus pe studiat piaţa masculilor cu osârdia scrupuloasă pe care
avea so dovedească toată viaţa. La vremea aceea, pe o rază de
cinci kilometri, doar unul ieşea în evidenţă: Cesario.
Wanda auzise confidenţele femeilor care şil alegeau drept amant:
era desăvârşit. Nu numai că era bronzat, sportiv, zvelt şi avea un fizic
ireproşabil – cu atât mai vizibil cu cât trăia pe plajă în costum de baie
–, ci mai şi adora femeile şi se pricepea să facă foarte bine dragoste.
— Face de toate, scumpo, de toate, de parcă ai fi o regină! Te
sărută peste tot, te linge peste tot, te muşcă de urechi, de fese, chiar
şi de degetele de la picioare, te face să gemi de plăcere, totul
durează ore... Ascultă, Wendy, bărbaţi atât de înnebuniţi după femeie
să ştii că nu există. Cesario e numai unul. Bun, singurul lui defect e
că nu se ataşează. E celibatar din natură. Nici una dintre noi na
izbutit săl păstreze. Dar, asta ne avantajează, ne putem încerca
14
norocul, ba chiar, din când în când, o putem lua de la capăt. Chiar şi
când suntem căsătorite... Ah, Cesario...
Wanda începu săl studieze pe Cesario de parcă ar fi trebuit să
aleagă la ce universitate să meargă.
Ii plăcea Cesario. Nu doar pentru că celelalte femei îi lăudau
meritele. Ii plăcea cu adevărat... Pielea lui, netedă şi fină, de culoarea
caramelului... Ochii verziaurii, încercuiţi de un alb la fel de pur ca
sideful unei scoici... Părul blond de pe corp, auriu când lumina bătea
din spate, precum o aură răspândită de trup... Bustul fin, bine
conturat. .. Fundul mai ales, ferm, rotunjit, cărnos, obraznic.
Contemplândul pe Cesario din spate, Wanda a înţeles pentru
prima oară că era atrasă de fesele bărbaţilor, tot aşa cum bărbaţii
sunt atraşi de sânii femeilor: o atracţie care ţâşnea din vintre, care îi
ardea corpul. Când Cesario trecea pe lângă ea, mâinile ei se reţineau
cu greu să nui atingă bazinul, să nul pipăie, să nul dezmierde.
Din păcate, Cesario îi dădea puţină atenţie.
Wanda îl însoţea în barcă, glumea cu el, propunea ceva de băut,
un cornet de îngheţată, un joc... El zăbovea întotdeauna câteva
secunde până săi răspundă, cu o politeţe amestecată cu iritare.
— Eşti tare drăguţă, Wendy, dar nam nevoie de tine.
Wanda turba: dacă el navea nevoie de ea, ea avea nevoie de el!
Cu cât opunea el mai multă rezistenţă, cu atât mai mult îl dorea: el
sau nimeni altcineva. Voia săşi înceapă viaţa de femeie cu cel mai
frumos bărbat, chiar dacă era cel mai sărac; mai târziu avea să vină
timpul să se culce şi cu tipi bogaţi şi urâţi.
Întro noapte, îi scrise o lungă scrisoare de dragoste, înflăcărată,
devotată, plină de speranţă, şi care, recitindo, o înduioşă atât de
mult, încât nu se mai îndoi că avea să câştige. Putea el rezista acelui
obuz încărcat cu dragoste?
15
Când se înfăţişă înaintea lui după ce îi trimisese mesajul, Cesario
avea o înfăţişare severă şi îi ceru, pe un ton rece, săl însoţească pe
ponton. Se aşezară cu faţa spre mare, cu picioarele deasupra apei.
— Wendy, eşti adorabilă cămi scrii ceai scris. Sunt foarte onorat.
Pari o fată bună, foarte pasionată...
— Nuţi plac? Sunt urâtă, asta e!
El izbucni în râs.
— Ia te uită, tigroaica, gata să muşte! Nu, eşti foarte frumoasă.
Chiar prea frumoasă. Asta e problema. Nu sunt un ticălos.
— Ce vrei să spui?
— Ai cincisprezece ani. Nu se vede, e adevărat, dar ştiu că nu ai
decât cincisprezece ani. Trebuie să mai aştepţi...
— Dar eu nu vreau să mai aştept...
— Dacă nu vrei să mai aştepţi, fa ce vrei cu cine vrei. Dar eu te
sfătuiesc să mai aştepţi. Nu trebuie să faci dragoste oricum, nici cu
oricine.
— De asta team ales!
Mirat de ardoarea fetei, Cesario o privi cu alţi ochi.
— Sunt foarte tulburat, Wendy, şi poţi fi sigură că ţiaş zice da
dacă ai fi majoră. Ar fi da, imediat. Sau mai degrabă nar fi nevoie să
mio ceri, eu aş fi acela care ar fugi după tine. Dar, atâta timp cât nu
eşti majoră...
Wanda izbucni în plâns, cu trupul cutremurânduse tot de mâhnire.
Timid, Cesario încercă so împace, având grijă so respingă atunci
când ea încerca să profite de situaţie ca să se lipească de el.
Câteva zile mai târziu, Wanda se întoarse la plajă, liniştită acum de
explicaţia din zilele precedente: o plăcea, îl va avea!
Cugetase la cele întâmplate şi îşi fixase ţinta de ai câştiga
încrederea.
16
Făcândo pe adolescenta careşi acceptă soarta, încetând săl mai
aţâţe sau săl mai hărţuiască, începu din nou săl studieze, de data
asta din punct de vedere psihologic.
La treizeci şi opt de ani, Cesario trecea drept ceea ce se numeşte
în Provenţa un „târâiebrâu”: un băiat frumos care trăieşte din te miri
ce – de pe urma peştelui pe carel pescuieşte – şi care nu se
gândeşte decât să profite de soare, de apă, de fete, fără săşi
construiască un viitor. Or lucrul ăsta era fals. Cesario avea o pasiune:
picta. In cabana lui de lemn, între plajă şi şosea, se îngrămădeau
zeci de scânduri – nu avea mijloacele financiare de aşi plăti pânze
pregătite pentru culoare –, pensule vechi şi tuburi de vopsea. Deşi
nimeni nul considera astfel, în propriii lui ochi Cesario era pictor. Nu
se însura, nuşi întemeia o familie, se mulţumea cu iubite succesive,
dar no făcea din diletantism – după cum credea toată lumea –, ci din
sacrificiu, spre a se consacra cu totul vocaţiei lui de artist.
Din păcate, era de ajuns să arunci o privire ca săţi dai seama că
rezultatul nu merita eforturile desfăşurate: Cesario picta tablouri
proaste unul după altul, neavând nici imaginaţie, nici simţul culorilor,
nici mână de desenator. In ciuda ceasurilor petrecute în faţa pânzei
nici gând să se perfecţioneze, căci pasiunea lui era însoţită de o
absenţă totală de judecată: îşi lua calităţile drept defecte şi defectele
drept calităţi. Stângăcia şio înălţa la rang de stil; distrugea echilibrul
spontan pe careI dădea volumelor în spaţiu sub pretextul că era
„prea clasic”.
Nimeni nu lua în serios creaţiile lui Cesario, nici galeriştii, nici
colecţionarii, nici oamenii de pe plajă, şi încă şi mai puţin iubitele lui.
Pentru el, indiferenţa asta era garanţia geniului: era dator săşi
urmeze calea până la recunoaşterea finală, fie ea şi postumă.
Wanda înţelese acest lucru şi se hotărî să se folosească de el. Mai
apoi, şia conservat tehnica pentru a seduce bărbaţii, o metodă care,
17
manevrată cu bună ştiinţă, nu dă greş: măgulirea. Lui Cesario nu
trebuia săi lauzi fizicul – puţin îi păsa lui că e frumos, căci o ştia şi
profita de pe urma acestui lucru –, trebuia să te interesezi de arta lui.
După ce devoră câteva cărţi împrumutate de la biblioteca
şcolii – istorii ale artei, enciclopedii ale picturii, biografii ale unor
pictori se întoarse solid înarmată ca să stea de vorbă cu el. Ii
confirmă imediat ceea ce el gândea în taină: era un artist blestemat;
aidoma lui Van Gogh, avea să se împiedice de sarcasmul
contemporanilor săi şi se va bucura de glorie abia mai apoi; până
atunci, nu trebuia să se îndoiască nici măcar o clipă de geniul lui.
Wanda îşi luă obiceiul de ai ţine tovărăşie când el se ocupa de
zmângălelile lui şi deveni expertă în arta de a bate câmpii, extaziată
dinaintea acelor terciuri colorate.
Cesario era emoţionat până la lacrimi că o întâlnise pe Wanda. Nu
se mai putea lipsi de ea. Întrupa tot ceea ce nu cutezase să viseze:
sufletul înrudit, confidenta, muza. Cu fiecare zi, avea tot mai multă
nevoie de ea; cu fiecare zi, uita tot mai mult de vârsta ei fragedă.
Se întâmplă ceea ce trebuia să se întâmple: se îndrăgosti. Wanda
îşi dădu seama înaintea lui şi se îmbrăcă în ţinute provocatoare.
Înţelegea din privirea lui că suferă de acum că no atinge. Din
onestitate, pentru că era un băiat de treabă, se controla, deşi tot
corpul şi tot sufletul lui ar fi dorit so îmbrăţişeze pe Wanda.
Ea putu aşadar săi dea lovitura de graţie.
Vreme de trei zile, se abţinu să mai vină, ca săl neliniştească şi
săl facă săi simtă lipsa. În cea dea patra seară, noaptea târziu,
năvăli cu lacrimi în ochi în cabană.
— Se întâmplă ceva îngrozitor, Cesario, sunt atât de nefericită! îmi
vine să mă sinucid.
— Ce se întâmplă?
18
— Maicămea a hotărât să plecăm înapoi la Paris. Nu ne vom mai
vedea.
Lucrurile se desfășurară aşa cum prevăzuse: Cesario o îmbărbătă
luândo în braţe; ea nu se simţi consolată; nici el; îi propuse să bea
un strop de alcool ca săşi revină; după câteva pahare, multe lacrimi
şi tot atâtea atingeri, când el nu mai fu în stare să se controleze,
făcură dragoste.
Wandei îi plăcu fiecare clipă a acelei nopţi. Fetele din regiune
aveau dreptate: Cesario venera trupul feminin. Se simţi ca o zeiţă
aşezată pe un altar când el o duse în pat, apoi când o slăvi ca întrun
cult până a doua zi dimineaţa.
Fireşte, ea fugi în zori şi se întoarse seara, tulburată, simulând o
disperare identică. Vreme de câteva săptămâni, noapte de noapte,
Cesario cel debusolat încercă so împace pe adolescenta pe care o
iubea ţinândo la distanţă, pentru ca, după numeroase atingeri,
îmbrăţişări sau suspine şterse cu sărutări pe pleoape sau în
vecinătatea buzelor, să sfârşească, înnebunit, prin aşi abandona
principiile şi a o iubi pe tânăra fată cu energia pasiunii lui.
Când avu senzaţia că dobândise o ştiinţă enciclopedică asupra
relaţiilor dintre un bărbat şi o femeie în pat – căci o învăţă până la
urmă şi ce anume îi era pe plac masculului – ea se făcu nevăzută.
Întoarsă la şcoală, nu mai dădu nici un semn de viaţă, îşi
perfecţionă arta voluptăţii în compania câtorva bărbaţi noi, apoi află
fericită că maicăsa murise în urma unei supradoze.
Liberă, fugi la Paris, se cufundă în lumea distracţiilor nocturne şi îşi
începu ascensiunea socială sprijininduse pe bărbaţi.
— Plecăm înapoi cu iahtul sau închiriem saltele pe plaja asta?
Wanda... Wanda! Mă auzi? Plecăm înapoi cu iahtul sau preferi să
luăm nişte saltele pe plajă?
19
Wanda deschide ochii, îl măsoară pe Lorenzo, care e descumpănit
de absenţa ei, şi rosteşte cu glas tare:
— Cear fi dacă neam duce să vedem tablourile artistului local?
— Ei, haide, haide, trebuie să fie oribile, exclamă Guido Farinelli.
— De ce nu? Poate fi foarte amuzant! îl asigură pe dată Lorenzo,
care nu scapă nici un prilej de aşi dovedi docilitatea.
Trupa de miliardari cade de acord că va fi o expediţie amuzantă şi
o urmează pe Wanda, care îl abordează pe Cesario.
— Dumneata neai propus săţi vizităm atelierul?
— Da, doamnă.
— Ei bine, putem veni acum?
Bătrânul Cesario rămâne câteva secunde neclintit. Deprins să fie
bruftuluit, se miră că cineva i se adresează politicos.
În timp ce patronul restaurantului îl trage pe bătrân de braţ ca săi
explice cam cine este celebra Wanda Winnipeg şi ce onoare îi face,
Wanda constată ravagiile pe care timpul lea lăsat asupra celui care a
fost cel mai frumos bărbat de pe plajă. Are părul rar şi cărunt şi a stat
prea mult în soare; acesta, de la an la an, a tocit şi a transformat
pielea fermă întrun înveliş flasc, pătat, zgrunţuros la coate şi la
genunchi. Trupul gârbov, îngroşat, fără talie, nu mai are nici o
legătură cu atletul superb de odinioară. Doar irisul ochilor şia păstrat
nuanţa rară de stridie verde, cu singura diferenţă că acum străluceşte
mai puţin.
Deşi Wanda nu sa schimbat prea mult, nu se teme că el o va
recunoaşte. Blondă, protejată de ochelarii de soare, cu vocea bătând
spre registrul grav, cu accentul ei rusesc şi mai cu seamă cu averea
ei, zădărniceşte orice tentativă de identificare.
Intrând prima în micuţa cabană, exclamă imediat:
— E minunat!
20
Întro clipă, ia grupul prin surprindere: nu vor avea timp să vadă
mâzgălelile cu propriii ochi, le vor vedea prin ochii ei. Punând mâna
pe fiecare pânză, ea găseşte motive de uluire, de încântare. Preţ de
o jumătate de ceas, taciturna
Wanda Winnipeg devine entuziastă, vorbăreaţă, lirică, aşa cum nu
a mai fost văzută. Lorenzo nuşi crede urechilor.
Cel mai zăpăcit e Cesario. Mut, rătăcit, se întreabă dacă scena pe
care o trăieşte e aievea; aşteaptă râsul crud sau reflecţia sarcastică
menite săi confirme că îşi bat joc de el.
Exclamaţiile ţâşnesc de acum dinspre bogătaşi, admiraţia Wandei
dovedinduse contagioasă.
— E adevărat că e original...
— Pare stângaci când e de fapt al naibii de stăpânit.
— Vameşul Rousseau sau Van Gogh sau Rodin creau aceeaşi
impresie contemporanilor, spune Wanda. Haide, să nu mai risipim
timpul acestui domn: cât face?
— Poftim?
— Cât face tabloul acesta? Vreau săl pun în apartamentul meu de
la New York, în faţa patului. Cât?
— Nu ştiu... o sută?
Rostind cifra, Cesario o regretă imediat: cere prea mult, speranţele
lui se vor prăbuşi.
Pentru Wanda, o sută de dolari înseamnă bacşişul pe carel va
strecura mâine portarului hotelului. Pentru el, înseamnă suma care îi
va permite săşi ramburseze datoriile făcute la negustorul de vopsele.
— O sută de mii de dolari? continuă Wanda. Mi se pare rezonabil.
Îl iau.
Lui Cesario îi ţiuie urechile; cât pe ce să facă apoplexie, se
întreabă dacă a auzit bine.
21
— Iar pe ăsta mil dai la acelaşi preţ? Ar sta aşa de bine pe
peretele meu alb de la Marbella... O, te rog...
Maşinal, el dă din cap.
Vanitosul Guido Farinelli, ştiindo pe Wanda cât e de renumită
pentru geniul ei în afaceri mănoase şi preocupat să nu rămână mai
prejos în privinţa investiţiilor, se opreşte la o altă mâzgăleală. Când
încearcă să negocieze, Wanda îl opreşte:
— Dragul meu Guido, te rog, nu te zgârceşti la preţ când eşti în
faţa unui asemenea talent. E atât de uşor şi de comun să ai bani, în
vreme ce a avea talent... acest talent...
Se întoarce spre Cesario.
— Acest talent e un destin! O sarcină! O misiune. Justifică toate
mizeriile unei vieţi.
Amintind ule că e ora de plecare, ea scrie cecurile, precizează că
şoferul ei va veni să ia pânzele seara şi îl lasă pe Cesario năuc, cu o
salivă albă scurgânduse pe marginea buzelor. Scena la care a visat
toată viaţa sa produs, şi el nu găseşte nimic să spună, abia de
izbuteşte să nu leşine, îi vine să plângă, ar vrea so mai reţină pe
femeia aceea frumoasă, săi spună cât a fost de greu pentru el să
trăiască optzeci de ani fără urmă de atenţie sau de consideraţie, ar
vrea săi mărturisească de câte ori şia petrecut noaptea ceasuri
întregi plângând şi spunânduşi că, la urma urmei nu era poate decât
un amărât. Datorită ei, e acum spălat de mizerii, de îndoieli, poate
crede în sfârşit că tot curajul lui nu a fost zadarnic, că nu sa
încăpăţânat în van.
Ea îi întinde mâna.
— Felicitări, domnule, sunt onorată că vam cunoscut.
22
E o frumoasă zi cu ploaie
23
Ursuză, privea ploaia căzând peste pădurea landeză.
— Ce vreme nesuferită!
— Te înşeli, draga mea.
— Cum? Vino să scoţi nasul afară. Ai să vezi în ce hal toarnă!
— Tocmai.
El ieşi pe terasă, se apropie de grădină până unde răzbeau
picăturile şi, umflânduşi nările, ciulinduşi urechile, cu capul dat pe
spate ca să simtă mai bine suflul umed peste faţă, murmură cu ochii
pe jumătate închişi, inspirând parcă cerul de culoarea mercurului:
— E o frumoasă zi cu ploaie.
Părea sincer.
În ziua aceea, ea dobândi două certitudini definitive: el o enerva la
culme şi, dacă va putea, nul va părăsi niciodată.
Hélène nuşi amintea să fi trăit vreodată un moment perfect. Când
era mică, îşi uluia părinţii făcând necontenit ordine în cameră,
schimbânduşi hainele la cea mai mică pată, împletinduşi cozile
până ce obţinea o simetrie perfectă; se înfiorase toată de oroare
când o duseseră să aplaude baletul Lacul lebedelor, căci ea fusese
singura care remarcase că alinierea dansatoarelor nu era riguroasă,
24
că rochiţele apretate ale acestora nu cădeau la fel şi că de fiecare
dată o balerină – niciodată aceeaşi! – rupea mişcările colective; la
şcoală, avea mare grijă de lucrurile ei, iar neîndemânaticul care îi
înapoia o carte cu colţurile îndoite o făcea să izbucnească în lacrimi,
răpindui, în adâncul conştiinţei, încă un strat din firava încredere pe
care o avea în omenire. La vârsta adolescenţei, ajunse la concluzia
că natura nu făcea mai multe parale decât oamenii când constată că
sânii ei – foarte frumoşi, spunea toată lumea – nu aveau chiar o
formă identică, sau că un picior se îndărătnicea să aibă numărul
treizeci şi opt, iar celălalt treizeci şi opt şi jumătate, iar că înălţimea ei
nu va depăşi, în ciuda eforturilor, un metru şaptezeci şi unu – un
metru şaptezeci şi unu – ce cifră e asta?
Adultă, trecu superficial prin nişte studii de drept şi frecventă
amfiteatrele universităţii mai ales pentru aşi oferi nişte iubiţi.
Puţine fete se puteau lăuda cu atâtea aventuri ca Hélène. Cele
care ajunseseră aproape de performanţa ei colecţionau amanţii din
voracitate sexuală sau din instabilitate psihică; Hélène, în schimb, îi
colecţiona din idealism. Fiecare nou băiat i se părea, în sfârşit, cel
bun; în uluirea întâlnirii, în farmecul primelor cuvinte schimbate, ea
reuşea săi împrumute acestuia calităţile la care visa; câteva zile şi
nopţi mai târziu, când iluzia se topea, iar el îi apărea aşa cum era de
fapt, îl părăsea cu aceeaşi fermitate cu care îl cucerise.
Hélène suferea pentru că dorea să concilieze două realităţi care se
exclud: idealismul şi luciditatea.
În ritmul de un fătfrumos pe săptămână, ajunse dezgustată şi de
ea însăşi, şi de bărbaţi. În zece ani, tânăra fată entuziastă şi naivă
deveni o femeie de treizeci de ani cinică, lipsită de iluzii. Din fericire,
înfăţişarea ei nu trăda nimic din toate acestea, căci fizicul de blondă îi
conferea strălucire, vioiciunea sportivă trecea drept bună dispoziţie,
25
iar pielea ei luminoasă păstra nuanţa aceea catifelată şi palidă care
te îmbia so săruţi!
Antoine a întâlnito cu ocazia unei medieri cu avocaţi şi sa
îndrăgostit. Hélène ia permis săi facă o curte asiduă, căci îi era
indiferent. Avea treizeci şi cinci de ani, nu era nici frumos, nici urât,
simpatic, cu pielea, părul şi ochii la fel de cenuşii, singura lui
trăsătură ieşită din comun era înălţimea; cocoţat la doi metri, se
scuza căşi depăşeşte contemporanii în înălţime arborând un zâmbet
constant şi o uşoară încovoiere a umerilor. Lumea îl considera o
minte superioară, dar nici o inteligenţă nu o impresiona pe Hélène,
care nu se socotea lipsită de aşa ceva. Copleşindo cu telefoane,
scrisori spirituale, buchete, invitaţii la serate originale, sa dovedit atât
de amuzant, de constant şi de vioi încât Hélène, oarecum din lipsă de
ocupaţie şi mai mult din pricină că nu prinsese până atunci nici un
exemplar atât de înalt în colecţia ei de amanţi, ia îngăduit să creadă
că o sedusese.
Sau culcat împreună. Fericirea care la copleşit pe Antoine nu era
pe măsura plăcerii simţite de Hélène. Dar la tolerat în continuare.
Legătura lor ţinea de câteva luni.
Dacă îi dădeai crezare, Antoine îşi trăia marea dragoste. De cum o
ducea la restaurant, nu se putea împiedica să no includă în planurile
lui de viitor: acel avocat după care umbla întreg Parisul o voia pe ea
drept soţie şi mamă a copiilor săi. Hélène, în schimb, tăcea şi
zâmbea. Din respect sau din teamă, el nu cuteza so silească să
răspundă. Oare ce gândea ea?
În realitate, nici ea nu ştia ce să spună. Desigur, aventura se
lungea mai mult decât de obicei, dar se ferea să se gândească la
asta şi să tragă nişte concluzii. Îl găsea... cum să spunem?...
„agreabil”, da, nu ar fi ales un cuvânt mai puternic sau mai cald
pentru a defini senzaţia care o reţinea, deocamdată, să nu rupă
26
relaţia. Din moment ce în curând avea săl respingă, de ce să se
grăbească?
Spre a se linişti, întocmise inventarul cusururilor lui Antoine. Din
punct de vedere fizic, nu era cu adevărat slab; când era dezbrăcat,
trupul lui înalt lăsa la vedere o burtică timidă care, fără doar şi poate,
avea să prospere în anii ce urmau. In pat, prelungea lucrurile în loc
să le repete. Intelectual, deşi sclipitor după cum o dovedeau cariera şi
diplomele lui, vorbea limbile străine mai puţin bine decât ea. Din
punct de vedere moral, era încrezător, naiv la limita ingenuităţii...
Cu toate astea, nici una din acele tare nu justifica o suspendare
imediată a relaţiei lor; toate acele imperfecţiuni o înduioşau pe
Hélène. Mica perniţă de grăsime între sex şi buric oferea o oază
liniştitoare pe trupul acela mare şi osos de mascul; lui Hélène îi
plăcea căşi putea odihni capul acolo. Un lent moment de plăcere
urmat de un somn adânc îi convenea mai mult decât o noapte agitată
alături de un armăsar, în care răgazurile şi plăcerile scurte se
succedau. Precauţiile cu care el se aventura pe terenul limbilor
străine erau pe măsura absolutei perfecţiuni cu care stăpânea limba
natală. Cât priveşte candoarea lui, era odihnitoare; în societate,
Hélène observa mai întâi mediocritatea indivizilor, îngustimea minţii,
laşitatea, gelozia, insecuritatea, frica lor; cu siguranţă, datorită
faptului că aceste sentimente erau prezente în firea ei, le recunoştea
iute la ceilalţi; Antoine însă le atribuia oamenilor nobile intenţii,
scopuri înalte, idealuri, de parcă el nar fi aruncat niciodată o privire
lucidă minţii omeneşti ca să descopere în ce hal duhnea şi viermuia.
Deoarece ea nu voia săi cunoască părinţii, îşi consacrau sâmbăta
şi duminica unor distracţii tipice pentru nişte citadini: cinema, teatru,
restaurant, hoinăreli prin librării şi săli de expoziţii.
În luna mai, ocazia de a petrece patru zile libere împreună îi
îndemnase să plece: Antoine o invitase întro vilăhotel din regiunea
27
Landelor, la marginea pădurii de pini şi a plajelor cu nisip alb.
Deprinsă cu interminabilele vacanţe familiale pe malul Mediteranei,
Hélène se bucurase să descopere oceanul şi valurile lui zgomotoase,
săi admire pe surferi; avea de gând să se ducă să se bronzeze pe
dunele unde se practica nudismul...
Din păcate, micul dejun nici nu se încheiase bine că furtuna care
ameninţa se şi dezlănţuise.
— E o frumoasă zi cu ploaie, spusese el, rezemat de balustrada
care dădea spre parc.
În vreme ce ea avea impresia că se află închisă îndărătul gratiilor
ploii, silită să îndure ceasuri întregi încărcate de plictiseală, el aborda
ziua cu acelaşi entuziasm pe care lar fi avut sub un cer strălucitor.
— E o frumoasă zi cu ploaie.
Hélène îl întrebă prin ce putea fi frumoasă o zi cu ploaie: el începu
să enumere nuanţele pe care aveau să le îmbrace şi cerul, şi copacii,
şi acoperişurile atunci când vor pleca curând la plimbare, îi vorbi
despre puterea sălbatică pe care o vor descoperi privind oceanul,
despre umbrela care îi va apropia în timpul mersului, despre bucuria
pe care o vor simţi refugiinduse înapoi acasă pentru a lua un ceai
cald, despre veşmintele care se vor usca lângă foc, despre moleşeala
care îi va cuprinde, despre ocazia de a face de mai multe ori
dragoste, despre timpul pe carel vor petrece povestinduşi viaţa
ascunşi sub cearceafuri, copii ocrotiţi de un cort împotriva naturii
dezlănţuite...
Ea îl asculta. Fericirea lui i se părea abstractă. No simţea deloc.
Cu toate astea, o fericire abstractă face mai mult decât lipsa fericirii.
Se hotărî săl creadă.
În ziua aceea, ea încercă să privească lumea cu ochii lui Antoine.
Când făcură plimbarea prin sat, se strădui să remarce aceleaşi
detalii ca el, vechiul zid din piatră mai degrabă decât burlanul spart,
28
farmecul pietrelor din caldarâm mai degrabă decât faptul că erau
alunecoase, kitschul naiv al vitrinelor mai curând decât ridicolul lor. Ii
venea greu să se extazieze în faţa muncii unui olar – auzi, să
frămânţi lut în plin secol XXI când poţi găsi peste tot salatiere din
plastic – sau să te amuzi împletind un coş din răchită – asta îi
amintea de acele ore îngrozitoare de lucru manual de la colegiu în
cursul cărora era silită să confecţioneze cadouri demodate pe care
toate acele zile ale taţilor şi ale mamelor nui îngăduiau să le arunce.
Surprinsă, constată că magazinele de antichităţi nul deprimau pe
Antoine; acolo, el aprecia valoarea obiectelor, în vreme ce ei i se
părea că miros a moarte.
Mergând pe plaja pe care vântul nu avusese timp so usuce între
două averse, pentru că picioarele i se tot afundau întrun nisip la fel
de dens ca un ciment gata să facă priză, ea nu se putu împiedica să
nu bombăne:
— Marea pe zi cu ploaie, foarte mulţumesc!
— Mă rog, da’ ceţi place ţie, de fapt? Marea, sau soarele? Uite
apa, uite orizontul, uite imensitatea!
Ea îi mărturisi că până atunci nu prea privise nici marea şi nici
coasta, că se mulţumea să profite de soare.
— E cam săracă percepţia ta, să reduci peisajele la soare.
Admise că el avea dreptate. Nu fără ciudă, îşi dădea seama,
sprijininduse de braţul lui, că lumea era mult mai frumoasă pentru el
decât pentru ea, căci el căuta prilejuri de uimire şi chiar le găsea.
La prânz, se aşezară la masă întrun han care, deşi cochet, fusese
decorat în stil rustic.
— Asta nu te stinghereşte?
— Ce anume?
29
— Că hanul, mobilele, serviciul nus adevărate? Că decorul na
fost conceput decât pentru nişte clienţi ca tine, pentru nişte fraieri?
Turism de lux, dar turism!
— Locul ăsta e real, mâncarea e reală, iar eu stau realmente aici
împreună cu tine.
Sinceritatea lui o dezarma. Stărui totuşi:
— Aşadar aici nu te deranjează nimic?
El aruncă o privire discretă în jur.
— Găsesc că atmosfera e plăcută, iar oamenii, încântători.
— Oamenii sunt oribili!
— Ce tot spui? Sunt normali.
— Uite, chelneriţa de colo. E oribilă.
— Haide, are douăzeci de ani, nu...
— Ba da. Are ochii apropiaţi. Foarte mici şi foarte apropiaţi.
— Ei şi? Nu băgasem de seamă. Nici ea, după părerea mea, căci
mi se pare destul de sigură de farmecul ei.
— Din fericire, altfel ar trebui să se sinucidă! Şi somelierului îi
lipseşte un dinte întro parte. Nai băgat de seamă că nu puteam să
mă uit la el când ni se adresa?
— Dar bine, Hélène, doar nai să te abţii să comunici cu cineva
sub pretext că îi lipseşte un dinte?
— Ba da.
— Ei, haide, doar nu se transformă întrun om inferior, nedemn de
respectul tău. Îţi place să mă necăjeşti: nu dantura desăvârşită îl face
pe om.
Când el se limita la reflecţii teoretice, ea simţea că ar fi o dovadă
de mojicie să insiste.
— Ce mai e? întrebă el.
— De pildă, cei de la masa de alături.
— Ce e cu ei?
30
— Sunt bătrâni.
— Asta e un defect?
— Ai vrea să fiu şi eu la fel? Cu pielea flască, burta umflată, sânii
căzuţi?
— Dacă îmi vei da voie, cred că te voi iubi şi când vei fi bătrână.
— Nu spune prostii. Da puştoaica de colo?
— Cum? Ce are biata fată?
— Pare o scorpie. Şi nare gât. Ar trebui mai degrabă săi plângi
de milă... şi când îi vezi părinţii!
— Da ceau părinţii?
— Tatăl poartă perucă, iar mama are guşă!
Antoine izbucni în râs. No credea, avea impresia că ea scotea în
evidenţă detaliile acelea ca să improvizeze un scheci amuzant. Or
Hélène era cu adevărat indispusă de ceea ce îi sărea în ochi.
Când un băiat de optsprezece ani cu păr lung ondulat le aduse
cafeaua, Antoine se aplecă spre ea.
— Da el? E băiat frumos. Nu văd ce iai putea reproşa.
— Nu vezi? Are pielea grasă şi puncte negre pe nas. Porii îi sunt
enormi... dilataţi!
— îmi închipui totuşi că toate fetele din partea locului se ţin de
capul lui.
— Şi, pe deasupra, e genul „curat doar în aparenţă”. Cu o igienă
îndoielnică! Are un panariţiu pe degetul de la picior. Cu el poţi avea
surprize când se dezbracă.
— Aici, ai început să fabulezi! Mirosea a apă de colonie.
— Tocmai, e un semn foarte prost! Nu băieţii cei mai curaţi toarnă
parfum pe ei.
Era gata să adauge „credemă, ştiu despre ce vorbesc”, dar îşi ţinu
pentru ea aluzia la trecutul ei de colecţionară de bărbaţi; la urma
31
urmei, nu ştia ce anume cunoştea Antoine despre ea, el care, din
fericire, venea dintraltă universitate.
Antoine râdea atât de mult, că până la urmă ea tăcu.
În ceasurile care urmară, avu impresia că umblă pe sârmă
deasupra unei prăpăstii: era de ajuns o singură clipă de neatenţie şi
ar fi căzut în hăul plictiselii. De mai multe ori simţi densitatea
plictisului – o atrăgea, o îndemna să facă saltul, să vină săl
întâlnească; simţea ameţeala, ispita de a plonja. Se cramponă
aşadar de optimismul lui Antoine care, neobosit, cu zâmbetul pe
buze, îi descria lumea aşa cum o simţea el. Se agăţă de credinţa lui
plină de forţă.
Spre sfârşitul dupăamiezii, reîntorcânduse la vilă, făcură îndelung
dragoste, iar el se strădui atât de mult săi ofere plăcere încât,
înghiţinduşi agasarea, ea închise ochii la amănuntele care o
copleşeau şi luptă cu ea însăşi ca să se preteze jocului.
Ajunse epuizată la ceasul amurgului. El nici măcar nu bănuia
amploarea luptei pe care ea o dăduse în cursul zilei.
Afară, vântul încerca să frângă pinii ca pe nişte catarge.
Seara, la lumina lumânărilor, sub bârnele unui tavan vechi de
câteva sute de ani, în timp ce beau un vin din cele care se urcă uşor
la cap şi al cărui nume fusese de ajuns ca so facă să saliveze, el o
întrebă:
— Cu riscul de a deveni bărbatul cel mai nefericit de pe pământ,
aş vrea sămi răspunzi: vrei să fii femeia vieţii mele?
Ea era deja la capătul nervilor.
— Nefericit, tu? Nu eşti în stare de aşa ceva. Ţie totul iţi cade bine.
— Te asigur că dacă răspunsul tău va fi „nu”, mă voi simţi foarte
rău. Îmi pun speranţa în tine. Doar tu ai puterea de a mă face fericit
sau nefericit.
32
La urma urmei, ce îi spunea el era banal, refrenul obişnuit al cererii
în căsătorie... Dar, venind de la el, de la acei doi metri de energie
pozitivă, de la acele nouăzeci de kilograme de trup gata de plăcere,
chestia asta o măgulea.
Se întrebă dacă fericirea nu putea fi contagioasă... Îl iubea pe
Antoine? Nu. El o punea în valoare, o amuza. O şi agasa cu
optimismul lui incurabil. Bănuia chiar că de fapt nu putea săl sufere,
întratât se dovedea de diferit. Oare ajunge cineva să se
căsătorească tocmai cu duşmanul său? Desigur că nu. Totodată, de
ce anume avea ea nevoie, ea care se trezea prost dispusă, ea căreia
totul i se părea urât, imperfect, inutil? De contrariul ei. Or contrariul ei
era, incontestabil, Antoine. Nul iubea pe Antoine, dar era limpede că
avea nevoie de Antoine. Sau de cineva ca Antoine. Mai cunoştea ea
şi pe alţii? Da. Cu siguranţă. Pe moment, nui venea în minte cineva
anume, dar mai putea să aştepte, era mai bine să aştepte. Cât timp?
Ceilalţi vor fi oare la fel de răbdători cum fusese el? Iar ea va avea ea
răbdare să aştepte mai mult? Să aştepte ce, în plus? Puţin îi păsa ei
de bărbaţi, nu avea intenţia să se mărite, nu avea deloc de gând să
nască şi să crească nişte copii. Pe deasupra, mâine cerul va fi tot
posomorât şi va fi încă şi mai greu să scape de plictis.
Din toate aceste motive, răspunse repede:
— Da.
33
Ei cădeau atunci în capcană şi începeau săşi dea drumul:
— Da, nam fi crezut niciodată că un bărbat te poate potoli.
Înainte, nimeni nu avea trecere în ochii tăi, nimic nu era destul de bun
pentru tine. Nici măcar tu. Erai necruţătoare. Eram convinşi că nici un
bărbat, nici o femeie, nici un câine sau pisică sau peştişor auriu nu
vor izbuti să te intereseze mai mult de câteva clipe.
— Antoine a izbutit.
— Care e secretul lui?
— Nam săl spun.
— Poate că asta e dragostea! Drept pentru care nu trebuie să ne
pierdem speranţa.
Ea nu dezminţea nimic.
În realitate, numai ea ştia că nu se schimbase. Tăcea doar, nimic
altceva. În conştiinţa ei, viaţa continua să i se pară urâtă, idioată,
imperfectă, dezamăgitoare, frustrantă, nesatisfăcătoare; dar
judecăţile ei nu mai erau formulate cu voce tare.
Ce îi adusese Antoine? O botniţă. Îşi arăta mai puţin colţii, îşi ţinea
gândurile doar pentru ea.
Se ştia în continuare incapabilă de percepţii pozitive, Continua să
vadă pe un chip, pe o masă, întrun apartament, întrun spectacol,
defectul de neiertat care o împiedica să aprecieze. Imaginaţia ei
continua să modeleze chipurile, să rectifice machiajele, să corecteze
poziţia feţelor de masă, a şerveţelelor, a tacâmurilor, să dea jos pereţi
ca să înalţe alţii, să arunce mobile la gunoi, să smulgă perdele, so
înlocuiască pe primadona pe scenă, să taie actul doi, să suprime
deznodământul filmului; când întâlnea indivizi noi, le detecta la fel ca
mainainte prostia sau slăbiciunile, dar nu mai formula aceste
decepţii.
La un an după căsătoria pe care o descria drept „cea mai
frumoasă zi a vieţii ei”, aduse pe lume un copil care i se păru urât şi
34
bleg atunci când il arătară. Antoine îi spunea totuşi „Maxime” şi
„scumpetea mea”; ea se sili săl imite; de atunci încolo, insuportabila
bucăţică de carne pişăcioasă, căcăcioasă şi urlătoare care îi sfâşiase
mai întâi măruntaiele deveni pentru câţiva ani obiectul tuturor
atenţiilor ei. Îi urmă o micuţă „Berenice”, căreia îi detestă din capul
locului smocul de păr creţ, dar faţă de care adoptă totuşi acelaşi
comportament de mamă, model.
Hélène se suporta pe ea însăşi atât de puţin, încât se hotărâse să
şi ascundă cât mai adânc judecăţile spre a nu păstra, în orice
împrejurare, decât privirea lui Antoine. Nu trăia decât la suprafaţă,
ţinând prizonieră înăuntrul ei o femeie care continua să dispreţuiască,
să critice, să defăimeze, o femeie care bătea la uşa celulei şi striga în
zadar prin vizetă. Pentru aşi ocroti comedia fericirii, se transformase
în gardiană de închisoare.
Antoine o contempla mereu cu o dragoste neţărmurită; murmura
„femeia vieţii mele” mângâindo pe coapsă sau sărutândo pe gât.
— Femeia vieţii lui? Nu e mare lucru, spunea prizoniera.
— E deja ceva, răspundea gardiana.
Asta era. Nu era fericirea, era doar aparenţa ei. Fericirea prin
procură, fericirea prin influenţă.
— O iluzie, spunea prizoniera.
— Tacăţi gura, răspundea gardiana.
De aceea Hélène începu să urle când i se aduse la cunoştinţă că
Antoine tocmai se prăbuşise pe o alee.
Alergă repede prin grădină, pentru a tăgădui ceea ce încercau săi
anunţe. Nu, Antoine nu murise. Nu, Antoine nu putuse să se
prăbuşească. Nu, Antoine, deşi avea inima slabă, nu putea să
părăsească această lume aşa, din senin. Ruptură de anevrism?
Ridicol... Nimic nu putea doborî un asemenea trup solid. Patruzeci şi
35
cinci de ani nu e o vârstă la care să mori. Adunătură de idioţi! Ceată
de mincinoşi!
Cu toate astea, tăvălinduse pe jos, băgă de seamă că acel trup
nu mai era Antoine, ci un cadavru care zăcea lângă fântână.
Altcineva. Un manechin din carne şi oase. Asemănător cu Antoine.
Nu mai simţea energia pe care o emitea el, acea centrală electrică de
unde ea avea atâta nevoie să se alimenteze. Era un dublu palid şi
rece.
Plânse, chircită, incapabilă să spună ceva, ţinând între degete
mâinile deja îngheţate care îi dăruiseră atât de mult. Medicul şi
infirmierele fură nevoiţi săi separe cu forţa pe cei doi soţi.
— Vă înţelegem, doamnă, vă înţelegem. Credeţine că înţelegem
bine.
Nu, nu înţelegeau nimic. Ea, care nu sar fi simţit nici soţie, nici
mamă dacă nar fi fost Antoine, cum avea să devină văduvă? Văduvă
fără el? Dacă el dispărea, ce se va întâmpla cu ea?
La înmormântare, uită de bunăcuviinţă şi îngrozi mulţimea cu
violenţa durerii ei. Deasupra gropii, înainte să fie coborât corpul, se
lungi pe sicriu şi se agăţă de el.
Doar la insistenţele părinţilor ei, apoi ale copiilor ei – de
cincisprezece şi şaisprezece ani – îi dădu drumul.
Sicriul se afundă.
Hélène se zăvorî în tăcere.
Cei din jur numiră starea asta „depresie”. Însă era ceva mult mai
grav.
Supraveghea acum două schivnice izolate înlăuntrul el. Nici una
nu mai avea drept la cuvânt. Mutismul trăda voinţa de a nu mai gândi.
A nu mai gândi ca Hélène înainte de Antoine. A nu mai gândi ca acea
36
Hélène a lui Antoine. Ambele încheinduşi viaţa, ea nu mai avea
puterea de a mai inventa o a treia Hélène.
Vorbea puţin, limitânduse la ritualul bună ziuamulţumescbună
seara, se menţinea în formă, purta mereu aceleaşi lucruri şi aştepta
noaptea ca pe o eliberare, deşi în acel moment, deoarece somnul nu
se lipea de ea, se mulţumea să croşeteze în faţa televizorului aprins,
fără să dea atenţie nici imaginilor, nici sunetelor, preocupată doar de
succesiunea ochiurilor de croşetă. Din moment ce Antoine o pusese
la adăpost de nevoi – acţiuni, investiţii, proprietăţi –, se mulţumea să
se prefacă, o dată pe lună, căl ascultă pe contabilul familiei. Copiii
ei, după ce au încetat să mai spere că îşi puteau îngriji sau ajuta
mama, o luară pe urmele tatălui lor şi se dedicară studiilor.
Sau scurs astfel câţiva ani.
Aparent, Hélène îmbătrânea bine. Avea grijă de corpul
ei – greutate, piele, muşchi, supleţe – aşa cum cineva curăţă o
colecţie de bibelouri întro vitrină. Când se surprindea în faţa oglinzii,
vedea un obiect de muzeu, mama demnă, tristă şi bine conservată
care e scoasă din când în când la câte o reuniune de familie, o
căsătorie, un botez, acele ceremonii zgomotoase, flecare, chiar
inchizitoriale, care o oboseau. În ce priveşte tăcerea, nuşi slăbise
vigilenţa. Nu gândea nimic, nu exprima nimic. Niciodată.
Întro zi, fără să vrea, îi trecu prin minte o idee.
Cear fi să călătoresc? Lui Antoine îi plăcea să călătorească. Sau,
mai degrabă, Antoine nu avea decât o singură dorinţă în afară de
muncă, aceea de a călători. Deoarece na avut timp săşi realizeze
visul, laş putea împlini eu în locul lui...
Se minţi singură asupra motivaţiei: nici o clipă nu bănui o
reîntoarcere la viaţă sau un gest de persoană îndrăgostită. Dacă, în
timp ceşi făcea bagajele, şiar fi închipuit că avea să încerce să
37
regăsească privirea binevoitoare pe care Antoine o îndrepta asupra
lumii, sar fi oprit pe loc.
După ce îşi luă rămasbun de la Maxime şi Berenice, îşi începu
periplul. Pentru ea, a călători consta în a merge dintrun hotel de lux
întraltul de jur împrejurul globului. Petrecu sejururi în apartamente
luxoase din India, Rusia, America şi Orientul Mijlociu. De fiecare dată,
dormea şi tricota în faţa unui ecran luminat unde se derulau emisiuni
în altă limbă. De fiecare dată, se înscria fără chef la câteva excursii,
pentru că Antoine iar fi reproşat că nu le face, dar nu era copleşită
de admiraţie în faţa a ceea ce descoperea: doar verifica în trei
dimensiuni cât de fidele sunt cărţile poştale expuse în holul hotelului,
nimic mai mult... In cele şapte valize din marochin albastrudeschis
ducea cu ea incapacitatea de a trăi. Doar plecarea dintrun loc în
altul, tranzitul în aeroporturi, dificultăţile corespondenţelor o pasionau:
avea atunci senzaţia că urma să se întâmple ceva... De cum ajungea
la destinaţie, regăsea lumea taxiurilor, a hamalilor, a portarilor, a
liftierilor, a menajerelor, şi totul reintra în normal.
Nu avea mai multă viaţă interioară, în schimb câştigase o viaţă
exterioară. Deplasări, sosiri în locuri noi, plecări, necesitatea de a
vorbi, descoperirea diferitelor monede, alegerea felurilor de mâncare
la restaurant. Toate astea creau agitaţie în jurul ei. În adâncul
sufletului însă, totul rămânea apatic; tribulaţiile ei avuseseră drept
rezultat uciderea celor două schivnice: nimeni nu mai gândea în
conştiinţa ei, nici morocănoasa, nici soţia lui Antoine; şi soiul ăsta de
moarte totală aproape că era mai confortabil.
În această stare, ajunse la Cape, Cape Town.
De ce era impresionată fără voia ei? Din cauza numelui, Cape,
care îi spunea că ajunsese la capătul pământului?... Pentru că o
interesaseră, atunci când făcuse studii de drept, dramele din Africa
de Sud şi semnase petiţii pentru egalitatea între negri şi albi? Pentru
38
că Antoine îi propusese să cumpere întro zi o proprietate acolo, ca
să se retragă la bătrâneţe? Nuşi dădea seama de ce... În orice caz,
când ieşi pe terasa hotelului care domina oceanul, băgă de seamă că
inima îi bătea mai repede.
— Un Bloody Mary, vă rog.
Iarăşi se miră: ea nu prea comanda Bloody Mary! De altfel, nuşi
amintea săi placă.
Privi cerul de un cenuşiu intens şi observă că norii, negri de cât de
groşi erau, stăteau gata să se spargă. Furtuna ameninţa să
pornească.
Nu departe de ea, un bărbat privea şi el spectacolul naturii.
Hélène simţi o furnicătură în obraji. Ce se întâmpla oare? Sângele
îi urcă în obraji; o pulsaţie brutală îi agita venele gâtului; inima bătea
accelerat. Respiră adânc. Avea cumva să sufere un atac cardiac?
De ce nu? Doar trebuie să mai şi mori. Poate că sosise ceasul.
Măcar să fie aici. În faţa unui peisaj grandios. Aici trebuiau lucrurile
să se sfârşească. De aceea, urcând treptele, avusese presentimentul
unui eveniment important.
Preţ de câteva secunde, Hélène îşi deschise braţele, îşi domoli
respiraţia şi se pregăti să se stingă. Închizânduşi pleoapele, dând
capul pe spate, socoti că e gata: se resemna să moară.
Dar nu se întâmplă nimic.
Nu doar că nuşi pierdu cunoştinţa, ci, când deschise iarăşi ochii,
se văzu obligată să constate că se simţea mai bine. Cum? Nu, puteai
comanda trupului tău să moară? Nu puteai expira uiteaşa, la fel de
uşor ca atunci când Mingi lumina?
Se întoarse spre bărbatul de pe terasă.
Şortul lui lăsa la vedere nişte gambe frumoase şi puternice,
musculoase şi zvelte totodată. Hélène îi studie picioarele. De cât timp
nu mai privise nişte picioare de bărbat? Uitase cât de mult îi plăceau
39
picioarele de bărbat, membrele acelea mari atât de contradictorii, tari
la călcâi, moi la degete, netede deasupra, aspre dedesubt, solide cât
să suporte trupuri puternice, fragile cât să se teamă de mângâieri.
Urcă cu privirea dea lungul pulpelor până la coapse, urmând
încordarea şi forţa ascunse sub piele, şi se surprinse că avea poftă
să atingă firişoarele acelea de păr blond, ca firişoarele unui muşchi
uşor şi plăcut sub palma ei.
Chiar dacă străbătuse lumea şi văzuse mii de feluri de a te
îmbrăca, vecinul ei i se părea îndrăzneţ. Cum de cuteza săşi arate
astfel picioarele? Şortul lui era indecent!
Îl cercetă şi constată că greşea. Şortul lui era întru totul normal,
mai văzuse deja sute de bărbaţi purtând un şort asemănător. Atunci
însemna că el era...
Simţinduse observat, se răsuci spre ea. Zâmbi. Un chip ca din
marochin auriu, cu riduri vizibile. O notă de nelinişte în verdele
irisului.
Ruşinată, zâmbi la rândul ei, apoi se concentră asupra
spectacolului oceanului. Oare ce avea să creadă despre ea? Că îl
agăţa. Ce oroare! Ii plăcea. Avea un chip onest, sincer, net, deşi
trăsăturile dezvăluiau o tendinţă spre tristeţe. Ce vârstă avea oare? A
mea. Ei da, ceva pe aproape, vreo patruzeci şi opt... Poate mai puţin,
căci bronzat fiind, sportiv, cu riduri mărunte, nu pare genul care îşi dă
cu creme de protecţie solară.
Deodată, se lăsă un soi de tăcere; aerul încetă să mai zumzăie de
insecte; apoi, după patru secunde, picături grele începură să cadă.
Răsunară bubuielile tunetului, confirmând solemn începutul furtunii.
Lumina accentuă contrastele, satură culorile, iar umiditatea puse
stăpânire pe tot, ca un val de aburi care se năpusteşte pe o coastă,
vijelios.
— Of, ce vreme nesuferită! exclamă bărbatul de alături.
40
Ea se miră singură când se pomeni rostind:
— Nu, vă înşelaţi. Nu trebuie să spuneţi „Ce vreme nesuferită”, ci
„E o frumoasă zi cu ploaie”.
Bărbatul se întoarse spre Hélène şi o cercetă cu privirea.
Părea sinceră.
În clipa aceea, el dobândi două certitudini definitive: o dorea
profund pe acea femeie şi, dacă va putea, no va părăsi niciodată.
41
Intrusa
De data asta, o văzuse bine! Femeia trecuse în fundul salonului şi
o privise cu un aer uimit înainte de a se face nevăzută în umbra
bucătăriei.
Odile Versini şovăi: trebuia cumva so urmărească, sau era mai
bine să părăsească apartamentul fugind cât o ţineau picioarele?
Cine era intrusa aceea? Era a treia oară, cel puţin... Precedentele
apariţii fuseseră atât de fugare, încât Odile crezuse că imaginaţia îi
joacă feste, dar acum avuseseră amândouă răgazul să schimbe o
privire; i se părea chiar că cealaltă, după ce surpriza trecuse, se
strâmbase de teamă când o luase la fugă.
Fără să mai stea mult pe gânduri, Odile porni după ea strigând:
— Stai, team văzut! Nu încerca să te ascunzi, nu există ieşire.
42
Odile dădu fuga prin toate încăperile, dormitorul, bucătăria, toaleta,
baia: nimeni.
Nu mai rămânea decât dulapul de haine de la capătul culoarului.
— Ce cauţi la mine în casă? Cum ai intrat?
Tăcere.
— Foarte bine, eu team avertizat.
Odile simţi brusc că o cuprinde panica: ce voia necunoscuta? Cu
înfrigurare, o luă deandăratelea spre intrare, puse mâna pe telefon,
formă, nu fără să greşească, numărul de la poliţie. „Repede, repede,
gândi ea, o să sară din dulap şi o să mă atace.” În sfârşit, după ce
trecu de barierele mesajelor de aşteptare, îi răspunse vocea sonoră a
unui funcţionar:
— Poliţia din Paris, arondismentul şaisprezece, vă ascult.
— Veniţi repede la mine acasă. O femeie a intrat în apartamentul
meu. Se ascunde în dulapul de pe coridor şi refuză să iasă. Repede.
Vă implor, poate că e o nebună, sau o criminală. Grăbițivă, mie
foarte frică.
Poliţistul notă numele şi adresa, apoi o asigură că în următoarele
cinci minute va sosi o patrulă.
— Alo! Alo! Sunteţi încă pe fir?
— Îhâm...
— Cum vă simţiţi, doamnă?
— Rămâneţi pe fir, nu închideţi. Aşa o să puteţi sămi semnalaţi
dacă se întâmplă ceva. Repetaţi ceea ce vam spus acum foarte tare
pentru ca persoana respectivă să audă şi să ştie că nu sunteţi lipsită
de apărare. Hai. Acum.
— Da, aveţi dreptate, domnule agent, rămân pe fir cu
dumneavoastră, astfel persoana aceea nu va putea să facă nici o
mişcare fără ştirea dumneavoastră.
43
Uriaşe atât de tare că nici nu se auzise pe ea însăşi. Oare fusese
clar? Spera că intrusa ia auzit cuvintele şi sa speriat, în ciuda
distanţei, a uşii şi a paltoanelor din dulap.
Nimic nu se mişca în ungherele întunecate ale apartamentului.
Liniştea aceea se dovedea mai neliniştitoare decât orice zgomot.
Odile îi şopti poliţistului:
— Sunteţi pe fir?
— Da, doamnă, nu vă părăsesc.
— Simt... că mă cam cuprinde... panica...
— Aveţi ceva cu care să vă apăraţi?
— Nu, nimic.
— Nu aveţi acolo nici un obiect pe care laţi putea folosi drept
armă, cu care aţi putea speria persoana aceea dacă iar da cumva
prin cap să devină agresivă?
— Nu.
— Un baston? Un ciocan? O statuetă? Uitaţivă în jurul
dumneavoastră.
— A, da, ar fi o statuetă de bronz...
— Apucaţio şi prefaceţivă că este o armă.
— Cum?
— Spuneţi că aveţi acum în mână pistolul soţului dumneavoastră
şi nu vă temeţi de nimic. Spuneţio cu voce tare.
Odile trase aer în piept şi răcni nu foarte sigură pe ea:
— Nu, domnule comisar, nu mie teamă, pentru că am în mână
pistolul soţului meu.
Oftă; fusese cât peaci să facă pipi pe ea: trântise vorbele atât de
prost, că intrusa navea so creadă în veci.
Vocea reluă conversaţia:
— Ei, care a fost reacţia?
— Nici una.
44
— Foarte bine. E speriată. Nu se va clinti până la sosirea
poliţiştilor.
Câteva secunde mai târziu, Odile le răspunse poliţiştilor care
sunau la interfon, apoi deschise uşa aşteptând ca liftul săi urce până
la etajul zece. Din lift ieşiră trei zdrahoni.
— Acolo, spuse ea, sa ascuns în dulap.
Odile se înfioră când ei îşi scoaseră armele şi o luară în şir pe
coridor. Ca să nu asiste la un spectacol pe care nervii ei naveau săl
poată suporta, preferă să se refugieze în salon, de unde auzea vag
ameninţările şi somaţiile.
Din reflex, îşi aprinse o ţigară şi se apropie de fereastră. Afară,
deşi era începutul lunii iulie, peluzele se îngălbeneau, copacii îşi
pierdeau frunzele uscate. Canicula lovise piaţa Trocadero. Lovise
întreaga Franţă. În fiecare zi, îşi perfecţiona opera ei funestă; în
fiecare zi, la ştiri se enumerau noile victime: oamenii fără adăpost
zăcând pe asfaltul fierbinte, bătrânii din aziluri căzând precum
muştele, bebeluşii murind de deshidratare. Ca să nu mai punem la
socoteală animalele, florile, legumele, arborii... De altfel, nu vedea ea
chiar acum o mierlă moartă, jos, în scuar? Ţeapănă ca un desen în
tuş, cu lăbuţele rupte. Păcat, fluieratul mierlei era atât de frumos...
Brusc, îşi turnă un pahar mare de apă şi îl înghiţi din precauţie.
Fireşte, era tare egoistă că se gândea la ea când atâţia oameni
piereau, dar cum să reacţioneze altfel?
— Doamnă, scuzaţine... Doamnă!
Poliţiştii, la uşa salonului, o smulseră cu greu din meditaţia ei
despre dezastrele provocate de caniculă. Întoarse capul şi îi întrebă:
— Ei, cine e?
— Nu e nimeni, doamnă.
— Cum nimeni?
— Veniţi să vedeţi.
45
Îi urmă pe cei trei bărbaţi până la dulapul din perete, lira plin de
haine şi de cutii de pantofi, şi nici urmă de intrusă.
— Unde e?
— Vreţi să căutăm cu dumneavoastră?
— Desigur.
Cei o sută de metri pătraţi ai apartamentului fură scotociţi de
poliţişti cu mare atenţie şi cu gesturi pline de precauţie: nici o femeie
nu se ascundea nicăieri.
— Mă rog, e ciudat, protestă Odile, reaprinzânduşi ţigara. A trecut
pe culoar, ma văzut, sa speriat, apoi a fugit în fundul
apartamentului. Pe unde să fi plecat?
— Pe intrarea de serviciu?
— E mereu încuiată cu cheia.
— Să mergem să vedem.
Se duseră la bucătărie, constatară că uşa care dădea spre scara
de serviciu era zăvorâtă.
— Vedeţi, conchise Odile, nu se poate să fi trecut pe aici.
— Dacă nu cumva are un rând de chei. Altfel, cum ar fi intrat?
Odile se clătină pe picioare. Ca so ajute să se aşeze, poliţiştii o
susţinură de braţ. Îşi dădea seama că aveau dreptate: cea care
dăduse buzna în casa ei avea nevoie de cheie ca să intre sau ca să
iasă.
— E oribil...
— Ne puteţi descrie persoana?
— Era o bătrână.
— Cum aţi spus?
— Da, o femeie bătrână. Cu păr alb.
— Cum era îmbrăcată?
— Nu mai ştiu. Banal.
— în rochie sau în pantaloni?
46
— în rochie, mi se pare.
— Nu corespunde deloc cu portretele obişnuite ale hoţilor şi ale
altor spărgători care fac acrobaţie la înălţime. Sunteţi sigură că
persoana asta nu e cineva din anturajul dumneavoastră pe care nu l
aţi mai recunoscut?
Odile îi măsură din ochi cu dispreţ.
— Vă înţeleg foarte bine remarca, e logic, având în vedere
meseria dumneavoastră, dar la treizeci şi cinci de ani, nu sunt încă
nici bătrână, nici ramolită. Am fără îndoială mai multe diplome decât
dumneavoastră, muncesc în calitate de ziarist independent, sunt
specialistă în chestiuni geopolitice în Orientul Mijlociu, vorbesc şase
limbi şi, în pofida căldurii, mă simt în deplină formă. Aşa cămi veţi
face plăcerea să credeţi că nu am obiceiul să uit cui îi încredinţez
cheile casei mele.
Miraţi, temânduse să no mânie, ei dădură din cap cu respect.
— Scuzaţine, doamnă, dar suntem datori să luăm în considerare
toate ipotezele. Avem uneori dea face cu persoane fragile care...
— Desigur, adineauri miam pierdut sângele rece...
— Locuiţi singură aici?
— Nu, sunt căsătorită.
— Unde e soţul dumneavoastră?
Se uită la poliţist cu o surprindere amuzată: nu i se mai pusese
întrebarea asta foarte simplă – unde e soţul dumneavoastră? – de
multă vreme.
Zâmbi.
— Călătoreşte în Orientul Mijlociu. E reporter.
Poliţiştii îşi arătară consideraţia pentru meseria lui
Charles făcând ochi mari şi lăsând să se instaleze o tăcere pe
măsură. Cel mai vârstnic dintre ei îşi continuă totuşi seria întrebărilor:
47
— Oare soţul dumneavoastră nu ar fi putut împrumuta cheile cuiva
care...
— Dar ce vă închipuiţi? Mar fi anunţat.
— Nu ştiu.
— Nu, mar fi anunţat.
— Puteţi săl sunaţi ca să fiţi sigură?
Odile clătină din cap.
— Nui place să fie contactat când e în celălalt capăt al lumii. Mai
ales pentru o întâmplare legată de chei. E ridicol.
— Este pentru prima oară că se întâmplă un astfel de lucru?
— Cu bătrâna? Nu. E cel puţin a treia oară.
— Explicaţine.
— In cazurile precedente, miam spus că am văzut eu prost, că nu
era cu putinţă. Exact ceea ce credeţi dumneavoastră în acest
moment. Or, de data asta, ştiu bine că nam visat: am tras o spaimă!
Reţineţi, şi eu am speriato.
— Atunci nu am decât un singur sfat să vă dau, doamnă Versini:
schimbaţi imediat cheile şi broaştele. Veţi putea astfel dormi liniştită.
Intruna din zile, poate când se va întoarce soţul dumneavoastră, veţi
elucida intruziunea asta. Până atunci, veţi putea dormi liniştită.
Odile încuviinţă, le mulţumi poliţiştilor şi îi însoţi până la uşă.
Din reflex, desfăcu un nou pachet de ţigări, deschise televizorul pe
canalul preferat, un post de ştiri, apoi începu să cugete răsucind
problema pe toate feţele.
După o oră, constatând că ipotezele ei nu ajungeau nicăieri, ridică
receptorul şi hotărî să cheme a doua zi un lăcătuş.
— Două mii două sute de morţi, anunţa prezentatorul uitânduse
fix în ochii telespectatorilor. Vara se dovedeşte ucigaşă.
48
Cu cheile în buzunarul fustei, liniştită de când ştia că de curând a
schimbat zăvoarele în casă, Odile se lăsa în voia fascinaţiei faţă de
efectele perverse ale climei. Râuri secate. Peşti eşuaţi pe uscat.
Turme toropite de căldură. Agricultori furioşi. Restricţii de apă şi de
electricitate. Spitale supraîncărcate. Tineri stagiari promovaţi medici.
Pompe funebre depăşite. Gropari siliţi săşi întrerupă vacanţa.
Ecologişti tunând şi fulgerând împotriva încălzirii globale. Urmărea
fiecare buletin de ştiri ca pe un episod al unui serial palpitant, avidă
de peripeţii, dornică de noi catastrofe, aproape dezamăgită când
situaţia nu se înrăutăţea. Fără săşi dea seama, ţinea cu voluptate
contabilitatea morţilor. Canicula era un spectacol care nu o privea,
dar care îi capta atenţia, alungând plictiseala.
Pe birou zăceau o carte şi mai multe articole neterminate. Nu
simţea că are suficientă energie ca să li se consacre atâta vreme cât
editorii şi redactoriişefi no băteau la cap cu telefoanele ca so ia la
rost. Ciudată tăcere, la urma urmei... Poate că erau şi ei toropiţi de
căldură? Sau morţi? De cum va avea timp – sau chef – le va da un
telefon.
Se jucă cu telecomanda căutând posturile arabe, jignită că
acestea se interesau atât de puţin de situaţia europeană. E drept că,
pentru ei, căldura...
Ca să fie cu cugetul împăcat, se hotărî să bea un pahar de apă şi
atunci, îndreptânduse spre bucătărie, avu iarăşi un sentiment ciudat:
intrusa era acolo!
Se întoarse în încăpere. Se uită iute în jur. Nimic. Totuşi, i se
părea... Preţ de un sfert de secundă, chipul bătrânei îi apăruse în
faţă, reflectat fără îndoială de vreo lampă, de muchia vreunei oglinzi
sau de suprafaţa lăcuită a unei comode. Imaginea îi sărise în ochi.
În ora următoare, îşi luă la puricat apartamentul. Apoi verifică de
cel puţin zece ori că vechile chei nui puteau nicidecum permite să
49
descuie noile broaşte. În sfârşit liniştită, trase concluzia că doar îşi
închipuise că o vede pe bătrână.
Se întoarse în salon, aprinse televizorul şi atunci, în drum spre
canapea, o zări desluşit pe culoar. Ca şi ultima oară, bătrâna
încremeni, îşi pierdu cumpătul şi o luă la fugă.
Odile se aruncă pe canapea şi apucă telefonul. Poliţia promise o
intervenţie rapidă.
Aşteptândui, Odile nu mai încerca sentimentele din ajun. Mai
nainte, teama ei avea ceva precis, o viza pe necunoscuta din debara
şi motivaţiile ei. Dar acum, frica cedase locul groazei. Odile se
pomenea confruntată cu un mister: cum revenise ea astăzi când
sistemul de închidere fusese în întregime schimbat?
Poliţiştii o descoperiră în stare de şoc. Deoarece veniseră şi în
ajun, înţeleseră ce anume trebuiau să caute în apartament.
Nu se arătă surprinsă când veniră apoi după ea în salon în urma
cercetării, ca săi spună că nu văzuseră pe nimeni.
— E îngrozitor, explică ea. Au fost schimbate broaştele azi
dimineaţă, nimeni altcineva decât mine nu are noua legătură de chei,
iar femeia asta a descoperit totuşi cum să intre şi să iasă.
Se aşezară în faţa ei ca să consemneze.
— Doamnă, scuzaţine că insistăm: sunteţi cu adevărat sigură că
aţi revăzuto pe femeia aceea bătrână?
— Ştiam că o să spuneţi asta. Nu mă credeţi... Nici eu nu miaş da
crezare dacă naş fi trăit acest lucru. Nu
Vi pot acuza că mă luaţi drept nebună... Înţeleg... Înţeleg prea
bine... O să mă sfătuiţi, desigur, să mă duc să consult un psihiatru,
nu, nu protestaţi, asta aş adăuga eu dacă aş fi în locul vostru.
— Nu, doamnă. Noi ne mărginim la fapte. Bătrână este întradevăr
cea de ieri?
— Îmbrăcată diferit.
50
— Seamănă cu cineva?
Întrebarea îi confirmă lui Odile faptul că poliţiştii erau pe cale să
creadă că avea nevoie de psihiatru. Îi putea oare Mama?
— Dacă ar trebui so descrieţi, la cine var face să vă gândiţi?
Odile judecă în felul următor: dacă le mărturisesc că îmi aminteşte
vag de mama, mă vor considera nebună de legat.
— La nimeni. No cunosc.
— Şi ce vrea, după părerea dumneavoastră?
— Habar nam, vă spun doar că no cunosc.
— Ce anume vă sperie la ea?
— Ascultaţi, dragă domnule, nu încercaţi să faceţi o psihanaliză
primitivă cu mine! Nu sunteţi terapeut, iar cu nu sunt bolnavă.
Persoana aceasta nu este o proiecţie a temerilor sau a fantasmelor
mele, ci o intrusă care pătrunde în casa mea din cine ştie ce motiv.
Pentru că Odile se înfuria, poliţiştii mormăiră nişte scuze vagi şi
atunci Odile avu o revelaţie.
— Inelele mele? Unde sunt inelele mele?
Se repezi spre comoda de lângă televizor, trase sertarul şi flutură o
cupă goală.
— Inelele mele nu mai sunt aici!
Atitudinea poliţiştilor se schimbă pe dată. Nu o mai luau drept
deranjată mintal, cazul reintra în rutina raţională.
Îşi enumeră şi îşi descrise inelele, estimă valoarea lor şi nu se
putu împiedica să nu precizeze cu ce ocazie i le oferise soţul ei, apoi
semnă procesulverbal.
— Când se întoarce soţul dumneavoastră?
— Nu ştiu. Nu mă anunţă dinainte.
— O să rezistaţi, doamnă?
— Da, nu vă faceţi probleme, am să rezist.
51
Când plecară, totul redeveni banal, intrusa reducânduse la o
vulgară hoaţă care opera cu o discreţie descumpănitoare; dar
banalitatea asta o călcă pe nervi pe Odile, care izbucni în plâns.
— Două mii şapte sute de morţi din cauza caniculei. Se bănuieşte
că guvernul ascunde adevăratele cifre.
Odile era şi ea convinsă de acest lucru. După propriile ei socoteli,
numărul lor ar fi trebuit să fie mai ridicat. Nu zărise ea azidimineaţă,
în burlanele din curte, două vrăbii moarte?
Se auzi soneria.
Deoarece interfonul nu sunase, era fie un vecin, fie soţul ei.
Acesta, deşi avea cheile, avea obiceiul să stea pe culoar şi să sune
ca să anunţe că se întorcea din misiune, ca să no ia prea tare prin
surprindere pe Odile.
— Doamne, dear fi el!
Când deschise uşa, se clătină pe picioare de bucurie.
— O, dragul meu, cât mă bucur să te văd. Ai picat la ţanc.
I se aruncă la piept şi vru săl sărute pe gură, dar el, Iară so
respingă, se mulţumi so strângă în braţe. „Are dreptate, îşi spuse
Odile, sunt nebună sămi pierd controlul în felul ăsta.”
— Ce mai faci? Cum a fost călătoria? Pe unde ai fost?
El îi răspundea la întrebări, dar ei îi venea greu săi asculte
răspunsurile; se chinuia, de altfel, să pună întrebările potrivite. După
douătrei priviri suspicioase din partea lui, urmate de oftaturi adânci,
ea simţi că îl cam călca pe nervi. Numai că nu izbutea să se
concentreze, întratât de frumos era el. Să fi fost efectul absenţei? Cu
cât îl contempla mai mult, cu atât îl socotea mai irezistibil. Treizeci de
ani, brunet, fără nici un fir de păr alb, cu pielea bronzată şi
52
sănătoasă, cu mâini sigure şi fine, un spate puternic şi o talie
îngustă... Ce noroc avea!
Se hotărî să scape pe dată de vestea proastă.
— Sa comis o spargere la noi.
— Cum?
— Da. Mi sau furat inelele.
Povesti întâmplarea. O ascultă răbdător fără să pună întrebări şi
fără să pună ceva la îndoială. Odile remarcă cu satisfacţie diferenţa
de reacţie între soţul ei şi poliţişti. „El măcar mă crede.”
Când isprăvi, el se îndreptă spre dormitor.
— Vrei să faci duş? întrebă ea.
Dar el ieşi imediat din cameră cu o casetă în care erau inelele.
— Uiteţi inelele.
— Cum?
— Mam uitat prin locurile pe unde ai obiceiul să le laşi. Nai
verificat?
— Mi se părea... de fapt eram sigură... ultima dată erau în comoda
din salon... lângă televizor... cum deam putut uita?
— Haide, nu te supăra. Oricui i se întâmplă să uite.
Se apropie de ea şi o sărută pe obraz. Odile rămase surprinsă:
surprinsă că fusese atât de proastă, surprinsă că prostia ei stârnise
amabilitatea lui Charles.
Se năpusti în bucătărie ca săi prepare ceva de băut, apoi se
întoarse cu o tavă. Remarcă atunci că el nu lăsase nici o geantă în
holul de la intrare.
— Undeţi sunt bagajele?
— De ce vrei să am bagaje?
— Doar te întorci din călătorie.
— Eu nu mai locuiesc aici.
— Cum ai spus?
53
— De multă vreme nu mai locuiesc aici, nai băgat de seamă?
Odile lăsă jos tava şi se sprijini de perete ca săşi recapete
suflarea. De ce îi vorbea atât de aspru? Da, fireşte, băgase mai mult
sau mai puţin de seamă că nu se mai vedeau la fel de des, dar de
aici până la a spune că nu mai trăiau împreună... Ce se întâmpla
oare?
Se lăsă să alunece pe jos şi începu să plângă cu suspine. El veni
lângă ea, o luă în braţe şi deveni iarăşi drăguţ:
— Haide, nu plânge. Nu are rost să plângi. Numi place să te văd
aşa.
— Ceam făcut? Ce rău am făcut? De ce nu mă mai iubeşti?
— Nu mai spune prostii. Nai făcut nimic rău. Iar cu te iubesc mult.
— Sigur?
— Sigur.
— La fel de mult ca înainte?
El nu se grăbi să răspundă, căci i se umeziseră ochii de lacrimi în
timp ce o mângâia pe păr.
— Poate că mai mult ca înainte...
Odile stătu o vreme lipită de pieptul lui puternic, liniştită.
— Am să plec, spuse el ridicândo.
— Când te întorci?
— Mâine. Sau peste două zile. Te rog, nu te nelinişti.
— Nu mă neliniştesc.
Charles plecă. Odile îşi simţea inima strânsă: oare unde se
ducea? Şi de ce părea atât de trist?
Întorcânduse în salon, luă cupa cu inele şi se hotărî so pună în
comoda din camera ei. De data asta, nu va mai uita.
— Patru mii de morţi din cauza caniculei.
54
Hotărât lucru, vara aceea era palpitantă. Din apartamentul ei unde
funcţiona în permanenţă aerul condiţionat – oare când îl instalase
Charles? –, Odile urmărea romanul buletinelor de ştiri fumând una
după alta ţigări cu tutun blond.
De multă vreme se înţelesese cu portăreasa ca aceasta săi facă
diversele cumpărături. Din când în când, în schimbul câtorva
bancnote, îi pregătea şi mesele, dat fiind că Odile nu fusese niciodată
o mare specialistă în bucătărie. Oare din pricina asta se îndepărtase
Charles? Era ridicol...
Era prima oară când îi administra o asemenea pedeapsă: să se
întoarcă la Paris şi să locuiască în altă parte. Se chinuia să caute în
trecutul lor mai apropiat ceva ce ar fi putut justifica acest
comportament, dar nu găsea nimic.
Dar asta nu era singura ei preocupare: bătrâna doamnă se
întorsese.
De mai multe ori.
Mereu acelaşi lucru: se ivea şi dispărea.
Odile nu mai îndrăznea să cheme poliţia din cauza poveştii cu
inelele: ar fi trebuit să mărturisească faptul că le găsise. Desigur, ar fi
putut să contacteze poliţia, căci, dacă se înşelase, nu escrocase
totuşi pe nimeni: după vizita lui Charles, aruncase la coşul de gunoi
declaraţia de furt destinată asigurărilor...
Simţea totuşi că poliţiştii no vor mai crede.
Cu atât mai mult cu cât descoperise în sfârşit motivul pentru care
venea intrusa – iar asta de asemenea era ceva greu de crezut pentru
poliţişti! Intrusa nu era periculoasă, nu era nici hoaţă, nici criminală,
totuşi recidivase deajuns de mult pentru ca manevra ei să fie
limpede: bătrâna doamnă intra în casă ca să schimbe locul
obiectelor.
55
Da. Oricât de ciudat ar fi părut, acesta era unicul scop al acelor
vizitesurpriză.
Inelele, pe care de fiecare dată Odile Ie credea furate, erau
regăsite câteva ceasuri mai târziu în altă încăpere, dar bătrâna
doamnă le ascundea în locuri tot mai aberante, ultimul fiind
congelatorul frigiderului.
„Diamante în fundul unui congelator! Cei mai trece prin cap!”
Odile ajunsese la concluzia că bătrâna doamnă, deşi nu era
criminală, era rea.
„Sau nebună! Complet nebună! De ce şio fi asumând atâtea
riscuri pentru nişte glume atât de absurde! Intro zi, am so prind şi
până la urmă tot am să înţeleg.”
Se auzi soneria.
— Charles!
Deschise uşa şil descoperi pe Charles pe palier.
— Ah, ce mă bucur! în sfârşit!
— Da, scuzămă, nu mam putut întoarce atât de repede cum am
promis.
— Nu e grav, team iertat.
Intrând în apartament, dădu la iveală o tânără femeie ascunsă în
spatele lui.
— Ţio aduci aminte pe Yasmine?
Odile nu îndrăzni săl contrarieze mărturisind că nuşi mai amintea
de frumoasa brunetă zveltă carel urma. Ah, infirmitatea asta care o
făcea să nu aibă nici o memorie a fizionomiilor... „Să nu intru în
panică. O sămi amintesc”, îşi spuse ea.
— Desigur. Intraţi.
Yasmine înaintă, o sărută pe Odile pe obraji şi, în timp ce o
îmbrăţişa, Odile, deşi nu izbutea so identifice, simţi că o detestă.
56
Trecură în salon unde începură să vorbească de caniculă. Odile
făcea eforturi să susţină conversaţia, deşi mintea ei nu se putea
împiedica so ia razna în afara frazelor pe care le schimbau între ei.
„E absurd, pălăvrăgim despre vreme pe un ton monden în prezenţa
unei necunoscute, când de fapt Charles şi cu mine avem atâtea să ne
spunem.” Brusc, întrerupse discuţia aţintindul pe Charles cu privirea.
— Spunemi, ce îţi lipseşte, îţi lipsesc copiii?
— Poftim?
— Da. Mă întrebam zilele trecute ce anume şchioapătă între noi şi
mia trecut prin minte că tu voiai copii. De obicei, bărbaţii doresc copii
mai puţin decât femeile. .. Vrei copii?
— Dar am copii.
Odile crezu că nu a auzit bine.
— Ceai spus?
— Am copii. Doi. Jerome şi Hugo.
— Cum ai spus?
— Jerome şi Hugo.
— Ce vârstă au?
— Doi ani şi patru ani.
— Cu cine iai făcut?
— Cu Yasmine.
Odile se întoarse spre Yasmine, care îi zâmbi. „Odile, i iezeştete,
ai un coşmar, nu poate fi adevărat.”
— Voi... voi... aţi avut doi copii împreună?
— Da, confirmă intriganta, aşezânduse cu eleganţă picior peste
picior, ca şi cum nu sar fi întâmplat nimic.
— Şi veniţi acum la mine, fără jenă, cu zâmbetul pe buze, ca să
mio spuneţi? Sunteţi nişte monştri!
A urmat o scenă confuză. Odile era atât de zguduită de durere, că
printre strigăte şi lacrimi nu mai pricepu nimic din ce i se spune. De
57
câteva ori, Charles încercă so ia în braţe; de fiecare dată, ea îl
respinse violent.
— Trădătorule! Trădătorule! Sa terminat, mă auzi, sa terminat!
Pleacă! Pleacă odată!
Cu cât încerca săl îndepărteze, cu atât el se agăţa mai tare de ea.
Fură nevoiţi să cheme un medic, so întindă pe Odile pe pat şi săi
administreze cu dea sila un sedativ.
— Douăsprezece mii de morţi din cauza caniculei.
— Bine lea făcut! jubilă Odile în faţa televizorului.
În decurs de câteva zile, lucrurile se înrăutăţiseră:
Charles, dând la iveală hidoşenia caracterului său, îi cerea să
părăsească apartamentul.
— Niciodată, auzi, îi răspunsese ea la telefon, niciodată nu vei
locui aici cu netrebnica ta! Potrivit legii, pereţii ăştia îmi aparţin. Şi să
nu te mai arăţi pe aici, nam săţi mai deschid. Oricum, nu mai ai
cheile potrivite.
Măcar intrusa fusese şi ea bună la ceva! O apariţie providenţială,
bătrâna doamnă.
De mai multe ori, Charles sunase la uşă încercând să
parlamenteze. Ea refuzase săl asculte. Tenace, el îi trimisese
medicul.
— Odile, declarase doctorul Malandier, eşti epuizată. Nu crezi că o
şedere întro casă de odihnă tear ajuta? Cei de acolo sar putea
ocupa mai bine de dumneata.
— Mă descurc singură, mulţumesc. Desigur, din cauza acestor
probleme, am întârziat cu predarea articolelor, dar ştiu ce pot: în
câteva nopţi, de îndată ce am să mă simt mai bine, am să redactez
totul dintrodată.
— Tocmai, ca să te simţi mai bine, nu crezi că o casă de odihnă...
58
— La ora actuală, doctore, în casele de odihnă se moare. Pentru
că nu au aer condiţionat. Apartamentul meu are. Dumneata nu
urmăreşti ştirile? E caniculă. Mai devastatoare ca un ciclon. Casă de
odihnă? Casă de suferinţă! Loc unde se moare. Casa morţilor. El e
cel care te trimite ca să mă omori?
— Haide, Odile, nu spune prostii. Dacă ţiam găsi o casă de
odihnă cu aer condiționat...
— Da, sunt drogată, sunt transformată în legumă, iar soţul meu
profită ca săşi recupereze apartamentul ca să locuiască în el cu
târfa lui! Niciodată! Arăboaica şi copiii ei? In ruptul capului. Dumneata
ştiai că a făcut doi copii cu ea?
— Eşti atât de epuizată, Odile, încât are să vină o zi în care nu ţi
se va mai cere părerea şi vei fi luată cu forţa.
— Ei, bine, bravo, ai înţeles: va trebui să fiu luată cu forţa. Până
atunci nu se va întâmpla nimic. Acum pleacă şi nu te mai întoarce.
Începând de azi, îmi schimb medicul.
În seara aceea, de mânie, Odile se gândi săşi pună Capăt zilelor
şi nu o reţinu decât ideea că asta le va da apă la moară soţului ei şi
acelei oribile Yasmine.
Nu, Odile, vinoţi în fire. La urma urmei, eşti tânără... ce vârstă
ai?... Treizeci şi doi sau poate treizeci şi trei de ani... ah, mereu uit, ai
încă viaţa înaintea ta, ai să întâlneşti un alt bărbat şi ai săţi
întemeiezi o familie cu copii. Charles ăsta nu te merită, bine era so fi
descoperit mai repede. Închipuieşteţi că teai fi încăpăţânat până la
menopauză...
Simţi brusc nevoia să sporovăiască un pic cu Fanny, prietena ei
cea mai bună. Oare de cât timp no mai sunase? Cu vara asta
caniculară, cam pierduse socoteala zilelor. Ca toată lumea, cu
siguranţă că suferea şi ea mai mult decât îşi dădea seama de pe
59
urma lâncezelii, în ciuda izolării în apartamentul ei răcoros. Luă
carnetul cu numere de telefon, apoi îl azvârli cât colo.
„Nu e nevoie să verific numărul lui Fanny. Dacă e unul pe carel
ştiu pe dinafară, apoi ăsta e.”
Formă numărul şi îi răspunse o voce care părea somnoroasă.
— Da?
— Scuzaţimă că vă deranjez, aş vrea să vorbesc cu Fanny.
— Fanny?
— Fanny Desprees. Am greşit cumva numărul?
— Fanny a murit, doamnă.
— Fanny! Când?
— Acum zece zile. De deshidratare.
Canicula! In timp ce Odile ţinea prosteşte socoteala morţilor în faţa
televizorului, nu se gândise o clipă că prietena ei era victima
prăpădului. Închise fără să mai spună o vorbă şi fără să ceară
amănunte.
Fanny, blânda ei Fanny, colega ei din liceu, Fanny care avea deja
doi copii... Doi sugari... Ce tragedie! Şi atât de tânără, născută în
acelaşi an cu ea... Aşadar, nu doar bebeluşii şi bătrânii mureau, ci şi
adulţii în floarea vârstei... Cine îi răspunsese oare la telefon? Nu
identifica timbrul acela răguşit... o fi fost fără îndoială un unchi bătrân
din familie.
Traumatizată, Odile bău o sticlă cu apă înainte de a se retrage în
camera ei ca să plângă.
60
— În curând cincisprezece mii şi unu, oftă Odile trăgând în piept
fumul ţigării, căci nu ştiu dacă mai am chef să rămân întro lume atât
de urâtă.
Nici o speranţă de răcire a vremii, nici o furtună la orizont, adăuga
ziaristul. Pământul crăpa de durere.
Nici pentru Odile nu se întrevedea nici o ieşire. Acum, intrusa
venea de câteva ori pe zi şi amesteca răutăcioasă lucrurile lui Odile,
care nu mai găsea nimic.
După plecarea portăresei în Portugalia – e inimaginabil câte
portărese trebuie să fie în luna august în Portugalia cumpărăturile
obişnuite şi mâncarea gătită îi erau duse sus de nepoata acesteia, o
insolentă cu mers molatec care clefaia gumă şi îşi schimba cordonul
rochiei de dimineaţa până seara, o toantă cu care nu putea schimba
trei fraze cu noimă.
Charles nu se mai arătase. Neîndoielnic, el era cel care telefona
mereu şi căruia Odile îi răspundea doar „Nu” înainte de a închide. În
plus, nu se mai gândea la el prea mult. De fapt, se gândea destul de
puţin. Era o poveste veche. Sau, mai degrabă, parcă nar fi existat
niciodată. Grija actuală a lui Odile era săşi reînnoiască înscrierea la
universitate şi, desigur, din cauza personalului suplinitor pe timp de
vară, nu izbutea să dea de persoana potrivită pentru reînscriere. Asta
o enerva foarte tare.
Dorea tare mult să se dedice studiilor. Când nu se odihnea în faţa
canalului de ştiri, îşi consacra ore întregi lucrului, citind cărţi despre
Orientul Mijlociu, făcând exerciţii de limbi străine şi gândinduse
foarte serios săşi isprăvească teza a cărei introducere o începuse.
Profesorul îndrumător era de negăsit. Parcă acea catastrofa
climatică anihilase întreaga ţară. Nimic nu mai mergea normal. Nici
părinţii ei nu mai răspundeau la telefon. Desigur că fiecare fugise să
se pună la adăpost pe undeva întro zonă mai răcoroasă.
61
Să profităm ca să ne consacrăm sarcinilor noastre esenţiale, îşi
spunea Odile, străduinduse să perfecţioneze ceasuri
Întregi structura paragrafelor sau fluiditatea frazei. Îmi fixez termen
de o săptămână ca sămi închei introducerea.
Toate astea o pasionau atât de mult, încât uita să mai bea apă. In
plus, aparatul de aer condiţionat începea să se strice: atunci când
fixa butonul de reglare la douăzeci de grade, îl descoperea, după ce
suferise câteva ore bune, pus la treizeci de grade, treizeci şi două,
sau la cincisprezece! După o căutare anevoioasă, regăsi modul de
folosire, garanţia şi convocă instalatorul ca săl repare. Acesta îşi
petrecu o jumătate de zi muncind la aparat şi trase concluzia că nu
mai pricepea nimic, poate că era vorba de un contact greşit, în orice
caz fiecare aparat fusese verificat, iar ansamblul avea să funcţioneze
de acum încolo impecabil. Or, încă de a doua zi, termostatul din
fiecare încăpere arăta temperaturile cele mai variate şi adesea cele
mai aberante.
Odile nu simţi nevoia săl cheme din nou pe meşter, căci pricepuse
cine era la originea acestor disfuncţionalităţi: intrusa. Nu era nici o
îndoială că bătrânei i se părea probabil tare amuzant să modifice pe
furiş comenzile.
Deoarece Odile începea să se simtă istovită – munca, apoi
căldura, faptul că uita să mai bea apă se hotărî so pândească pe
intrusă, so surprindă asupra faptei şi săi vină de hac o dată pentru
totdeauna.
Când fu sigură că a rămas singură, se ascunse în debaraua unde
ţinea mătura, stinse lumina şi se puse pe aşteptat.
Oare cât timp a stat astfel la pândă? Nu ştia. Sar fi zis că bătrâna
doamnă ghicise că e aşteptată... După câteva ceasuri, chinuită de
sete, Odile ieşi din debara şi se întoarse în salon. Acolo, Dumnezeu
62
ştie de ce, i se făcu poftă să bea un pastis, deschise barul, îşi turnă
un pahar şi, după o înghiţitură, fu atrasă de ceva ciudat.
O carte din bibliotecă purta numele ei, Odile Versini, scris pe cotor.
După ce o scoase de pe etajeră, rămase năucă văzând coperta: era
vorba de teza ei, teza pe care tocmai o scria. O descoperea acum
completă, terminată, tipărită pe patru sute de pagini, publicată de un
editor prestigios la care nar fi cutezat să viseze.
Cine îi jucase festa asta?
Parcurse primele pagini şi se făcu şi mai palidă. Regăsea
conţinutul introducerii ei – cea asupra căreia trudea de câteva zile dar
isprăvit, mai bine scris, mai bine stăpânit.
Ce se petrecea oare?
Ridicânduşi capul, o zări pe intrusă. Bătrâna doamnă o măsura
din ochi, liniştită.
Nu, de data asta, era prea mult.
Întorcânduse din drum, se năpusti în debara, apucă crosa de golf
pe care o alesese ca armă şi reveni pentru o explicaţie definitivă cu
intrusa.
În faţa ferestrei care dădea spre parcul Trocadero, Yasmine privea
ploaia care venea să împace pământul cu cerul şi să pună capăt
caniculei ucigaşe.
În spatele ei, încăperea nu se schimbase, era în continuare
încărcată de cărţi, colecţii preţioase pentru cine se interesa de
Orientul Mijlociu. Nici soţul ei, nici ea nu avuseseră vreme să
schimbe decorul sau mobila. Aveau să înceapă mai târziu lucrările; în
schimb, nu stătuseră mult pe gânduri să părăsească minusculul
apartament situat în zona periferică unde se îngrămădeau împreună
cu cei doi copii, ca să se mute aici.
Jerome şi Hugo, în spatele ei, tocmai descopereau deliciile
televiziunii prin satelit şi tot butonau de la un post la altul.
63
— E super, mamă, se prind şi posturi arabe!
Fără să zăbovească la nici o emisiune, erau mai degrabă îmbătaţi
de faptul că aveau atâtea programe decât atraşi de ideea de a urmări
unul anume.
Întors acasă, soţul ei veni tiptil lângă ea şi o sărută pe gât.
Yasmine se răsuci în loc, se lipi de el. Se cuprinseră în braţe.
— Am frunzărit albumul de familie: e nemaipomenit ce semeni cu
tatăl tău!
— Nu spune asta.
— De ce? Te doare pentru că a murit în Egipt când tu aveai şase
ani...
— Nu, mă doare pentru că mă face să mă gândesc la mama.
Adesea mă lua drept tata, îmi spunea Charles.
— Nu te mai gândi la asta. Gândeştete la mama ta când era în
formă, o intelectuală strălucită, spirituală şi plină de haz, care pe
mine ma impresionat. Uită ultimii doi ani.
— Ai dreptate. Singurei, din cauza bolii Alzheimer, nu se mai
recunoştea pe sine... Şi pentru că, din pricina memoriei care se
ştergea, ea de fapt întinerea, o lua drept o intrusă pe bătrâna pe care
o vedea în oglinzi. Au găsito întinsă pe jos cu crosa de golf în faţa
oglinzii sparte, pentru că vrusese so ameninţe pe intrusă, apoi să se
apere de Cil când a crezut că cealaltă are so lovească.
— O să mergem so vedem duminică.
Yasmine mângâie obrajii lui François şi adăugă, apropiinduşi
buzele de chipul lui:
— E mai puţin dureros acum, de când a ajuns la epoca de
dinaintea tatălui tău. Nu ne mai confundă. Ce vârstă crede că are?
Îşi lăsă capul pe umărul lui Yasmine.
— Uneori, ajung sămi doresc să vină foarte repede ziua în care
mama va redeveni un nounăscut ca so strâng în braţe. Am săi
64
spun în sfârşit cât de mult o iubesc. Va li pentru mine un sărut de
adio pentru mine. Pentru ea, o sărutare de bun venit...
Falsul
Se poate spune că au existat două Aimée Favart. O Aimée de
dinainte de despărţire. O Aimée de după.
Când Georges a anunţato că o părăseşte, Aimée a avut nevoie
de câteva minute ca să fie sigură că nu e vorba de un coşmar sau de
o glumă. Oare chiar el vorbea? Ei i se adresa oare? Odată admis
faptul că realitatea îi dădea lovitura asta grea, se mai strădui să
verifice că rămâne în viaţă. Diagnosticul era însă foarte complicat:
65
inima i se oprise în piept, sângele nu mai circula, o tăcere rece ca
marmura îi împietrise organele, o înţepeneală a ochilor o împiedica
să mai clipească... Dar pe Georges continua săl audă – „înţelegi,
draga mea, nu mai pot să continui, totul are un sfârşit” –, săl
vadă – aureole de sudoare îi udau cămaşa la subsuori –, săl
simtă – acea aromă tulburătoare: miros de bărbat, de săpun şi de
lenjerie împrospătată cu lavandă... Cu surprindere, aproape cu
decepţie, trase concluzia că supravieţuia.
Blând, atent, amabil, Georges repeta întruna fraze care se băteau
cap în cap: anunţa că pleacă şi pretindea că asta nu era chiar atât de
grav.
— Am fost fericiţi împreună. Cele mai frumoase clipe de fericire ţie
ţi le datorez. Sunt sigur că voi muri gândindumă la tine. Cu toate
astea, sunt cap de familie. Mai fi iubit oare dacă aş fi fost un bărbat
obişnuit, un bărbat care se eschivează, un bărbat care îşi neglijează
angajamentele, soţia, casa, copiii, nepoţii?
Ei îi venea să urle „da, teaş fi iubit aşa, un bărbat obişnuit, de fapt
asta şi aştept de la tine din prima zi”, şi totuşi, după obiceiul ei, nu
scoase o vorbă. Să nul rănească. Mai ales să nul rănească.
Fericirea lui Georges i se părea lui Aimée mai importantă decât
propria ei fericire: aşa îl iubise vreme de douăzeci şi cinci de ani,
uitând de sine.
Georges continuă:
— Soţia mea a dorit mereu ca spre sfârşitul vieţii noastre să ne
retragem în sudul Franţei. Peste două luni ies la pensie, aşa am
cumpărat o vilă la Cannes. Ne vom muta acolo în vara asta.
Mai mult decât plecarea, pe Aimée o şoca expresia „sfârşitul vieţii
noastre”. Ii zugrăvise mereu existenţa familială ca pe o închisoare,
dar ea descoperea cu acest „sfârşitul vieţii noastre” că Georges, într
66
o altă lume la care ei nui dăduse acces, continuase să se simtă soţul
soţiei sale, tatăl copiilor ei.
„Viaţa noastră”! Aimée nu fusese decât o paranteză. „Viaţa
noastră”! Degeaba îi şoptise la ureche vorbe de dragoste, degeaba o
dorise neîncetat, ea rămânea doar o toană. „Viaţa noastră”! In cele
din urmă cealaltă – rivala, cea temută, cea detestată – câştigase!
Oare ştia? Era ea conştientă, instalânduse cu soţul ei la Cannes, că
lăsa în urma ei, lovită, lividă, o femeie care dorise vreme de douăzeci
şi cinci de ani săi ia locul şi încă mai spera asta cu câteva minute
mainainte?
— Răspundemi, draga mea, spunemi ceva, te rog...
Îl privi cu ochii mari de uimire. Cum? Se aşază în genunchi? Mă
ţine de mâna? Ce pune la cale? Fără nici o îndoială are să înceapă
să plângă... Mereu plânge în faţa mea... e enervant, nu lam putut
niciodată înduioşa, căci mai întâi trebuia săl consolez. Practic lucru,
să te porţi ca un bărbat când îţi e de folos, şi ca o femeie când îţi
convine.
La cercetat atentă pe sexagenarul de la picioarele ei şi a avut
dintrodată impresia că îi era cu totul străin. Dacă partea raţională a
minţii ei nu iar fi suflat că era vorba de Georges, omul pe care îl
iubea de douăzeci şi cinci de ani, sar fi sculat strigând: „Cine eşti?
Ce cauţi la mine acasă? Şi cine îţi dă voie să mă atingi?”
Aceea a fost clipa – clipa în care crezuse că el se
schimbase – când ea sa schimbat. Deasupra acelei larve cu păr
cănit care se smiorcăia salivând pe genunchii şi pe mâinile ei, Aimée
Favart se metamorfoză în cea dea doua Aimée Favart. Cea de după.
Cea care nu mai credea în dragoste.
În lunile care urmară, se mai petrecură fireşte câteva şovăieli dus
întors între fosta Aimée şi noua Aimée – după o tentativă de
sinucidere, se mai culcă o dată cu el întro noapte; cu toate astea, în
67
august, după ce el se mutase, noua Aimée o luase în stăpânire pe
fosta Aimée. Ba mai mult: o ucisese.
Se gândea mereu cu stupoare la trecutul ei.
Cum am putut crede că mă iubea? Avea doar nevoie de o amantă
frumoasă, amabilă şi toantă.
Frumoasă, amabilă şi toantă...
De frumoasă, Aimée era frumoasă. Până la despărţire, toată
lumea io spunea. In afară de ea însăşi... Căci, aidoma atâtor femei,
Aimée nu primise frumuseţea pe care o admira. Mică, zveltă, cu sâni
delicaţi, le invidia pe femeile înalte cu forme rotunde şi avea un
adevărat complex din pricina staturii şi gracilităţii ei. După despărţire,
începu să se aprecieze mai mult şi se socoti „mult prea bine pentru
orice bărbat”.
De amabilă, Aimée era amabilă, pentru că îi lipsea respectul de
sine. Fiică unică a unei mame care nui mărturisise niciodată
identitatea tatălui ei şi care o trata ca pe un reproş împovărător, ea nu
cunoştea lumea bărbaţilor; de aceea, când se angajase secretară la
firma condusă de Georges, nu ştiuse săi reziste acestui mascul mai
în vârstă şi care, în ochii ei de fecioară candidă, era tatăl şi amantul
totodată. Din romantism, i se păruse mai frumos să iubească un
bărbat cu care nu se putea căsători...
Toantă? în Aimée, la fel ca în orice fiinţă omenească, prostia şi
inteligenţa sălăşluiau în provincii separate, făcândo parţial deşteaptă
şi parţial stupidă: se dovedea competentă pe plan profesional, dar
era proastă în domeniul sentimental. De o sută de ori au sfătuito
colegii so rupă cu omul acela: de o sută de ori a simţit voluptatea de
a nu le da ascultare. Vorbeau cu glasul raţiunii? Ea se măgulea că le
răspunde cu glasul inimii.
Timp de douăzeci şi cinci de ani, împărţiseră cotidianul muncii, dar
nu şi cotidianul conjugal! Escapadele lor fuseseră cu atât mai
68
frumoase şi mai preţioase. Furaseră în grabă mângâieri la lucru, nul
primise seara în casa ei decât sub pretextul rar al unui consiliu de
administraţie interminabil. Timp de douăzeci şi cinci de ani, cuplul lor
nu avusese vreme să se uzeze.
La trei luni după instalarea în sud, Georges începu săi scrie. Cu
cât treceau săptămânile, cu atât deveneau mai înflăcărate, mai
pasionate scrisorile lui. Să fi fost efectul absentei?
Ea nui răspunse. Căci poşta era trimisă la vechea Aimée, dar cea
care o primea era Aimée cea nouă. Iar aceasta, fără emoţie, deduse
că Georges deja se plictisea cu nevasta lui. Cu dispreţ, parcurgea
foile scrise care înfrumuseţau şi mai mult trecutul.
Bate câmpii pensionarul! In ritmul ăsta, peste trei luni, o să spună
că am trăit la Verona şi ne chema Romeo şi Julieta.
69
şi avu probleme băneşti. Fără nostalgii, îşi duse cutia cu bijuterii la un
misit.
— Cât vreţi să obţineţi pe ele, doamnă?
— Habar nam, asta mio vei spune dumneata.
— Vedeţi dumneavoastră... nu se află aici nimic de valoare. Nu
aveţi decât bijuterii fantezie, nici o piatră de valoare, nici aur masiv,
nimic ce ar putea...
— Bănuiam; el e cel care mi lea oferit.
— El?
— Cel care pretindea că e bărbatul vieţii mele. Îmi dădea podoabe
de doi bani, cum făceau conchistadorii spanioli cu indienii din
America. Şi ştiţi ceva? Eram atât de bleagă, încât îmi făcea plăcere.
Aşadar, astea nu valorează nimic?
— Nu mare lucru.
— Era un ticălos, nui aşa?
— Nu ştiu, doamnă. Cert e că atunci când iubeşti o femeie...
— Ei bine?
— Când iubeşti o femeie, nui oferi asemenea bijuterii.
— A! vedeţi! Eram sigură.
Jubila. Negustorul se mulţumise doar să repete o frază pe care
avea obiceiul so rostească în altă situaţie: atunci când voia să
convingă un client să achiziţioneze o bijuterie mai costisitoare.
Când plecă din magazin cu trei bancnote amărâte, inima ei era
plină de bucurie : un specialist îi confirmase că Georges nu era decât
o lichea josnică.
De cum ajunse acasă, îşi deschise dulapurile şi scotoci printre
lucruri în căutarea cadourilor de la Georges. Pe lângă faptul că prada
se dovedi neînsemnată, calitatea ei o făcu să râdă. O haină de blană
de iepure. Lenjerie din nailon. Un ceas nu mai mare decât o tabletă
de aspirină. Un carnet din piele fără marcă şi care încă mai mirosea a
70
capră. Lenjerie din bumbac. O pălărie cu neputinţă de purtat în altă
ocazie decât la o căsătorie la curtea Angliei. O eşarfa din mătase a
cărei etichetă fusese tăiată. Lenjerie din latex negru.
Se trânti pe pat, ezitând între râs şi lacrimi. Se mulţumi să
tuşească. Astea erau trofeele unei pasiuni de douăzeci şi cinci de
ani! Prada ei de război...
Ca să se simtă mai puţin nefericită, îşi îndreptă dispreţul asupra
lui. Pretextând că nu vrea să atragă atenţia nevestei asupra
cheltuielilor nejustificabile, nu se arătase deloc generos cu Aimée.
Generos? Normal. Nici măcar normal. Un zgâriebrânză, asta da!
Şi eu care mă făleam! Eu care mă lăudam că nul iubesc pentru
bani! Ce netoată! Credeam căl ridic în slăvi pe îndrăgostit, când de
fapt îl linişteam pe avar...
Trecând în salon ca săşi hrănească papagalii, se opri în faţa
tabloului care se afla deasupra coliviei şi fu cât pe ce să se înece de
furie.
—Tabloul meu de Picasso! încă o dovadă că mă credea idioată!
Pânza, un joc de forme dispersate, un puzzle alcătuit dintrun chip,
un ochi colo, nasul deasupra, o ureche în mijlocul frunţii, înfăţişa o
femeie cu copilul ei. Georges se purtase cam ciudat în ziua când io
adusese? Livid, cu buzele palide ca ceara, io întinsese tremurând şi
îi spusese gâfâind.
— Uite, mă răscumpăr. Nu se va putea spune că nam fost, măcar
o dată, generos cu tine.
— Ce este?
— Un Picasso.
Ea scosese pânza care învelea tabloul, îl contemplase şi repetase
ca să se convingă:
— Un Picasso?
— Da.
71
— Autentic?
— Da.
Abia cutezând săl atingă, de teamă că o stângăcie din partea ei l
ar fi putut face să dispară, îngăimase:
— E cu putinţă?... Cum ai reuşit?
— Ah, te rog, să nu mă mai întrebi niciodată asta.
Pe moment, interpretase această rezervă drept pudoarea unui
bărbat care făcuse sacrificii ca săi ofere ceva unei lemei. Mai târziu,
gândinduse iarăşi la atitudinea lui terorizată, se întrebase dacă nu
cumva îl furase. Părea totuşi atât de mândru de cadoul lui... Şi era un
om cinstit.
Pentru binele ei, o sfătuise să afirme că tabloul era fals.
— înţelegi, draga mea, e improbabil ca o măruntă secretară, care
locuieşte întrun bloc modest, să posede un Picasso. Oamenii şiar
bate joc de tine.
— Ai dreptate.
— Mai rău chiar. Dacă cineva ar ghici adevărul, ai fi cu siguranţă
ţinta unei spargeri. Cea mai bună asigurare pentru tine, credemă, e
să declari, atâta timp cât nu te desparţi de tablou, că e un fals.
Astfel, Aimée prezentase tabloul puţinelor persoane care
pătrunseseră în apartamentul ei drept „Tabloul meu semnat Picasso,
un fals, fireşte”, însoţind gluma cu un hohot de râs, ca săi dea
greutate.
Acum, viclenia lui Georges i se părea diabolică: o obligase să
insinueze că tabloul ei semnat Picasso era fals ca so facă să creadă
că era vorba de unul adevărat!
Totuşi, în cursul săptămânilor următoare, trecu prin stări
contradictorii: pe deo parte, era sigură de escrocherie, pe de altă
parte, încă mai trăgea nădejde că se înşală. Ştia că, orice ar afla
despre tablou, tot va fi dezamăgită. Dezamăgită că se va pomeni
72
săracă sau dezamăgită că va fi nevoită săi recunoască ceva merite
lui Georges.
Rama în faţa căreia se proţăpea devenea un ring în care se
înfruntau fosta Aimée şi cea nouă; prima crezuse în dragoste şi în
adevăratul Picasso, cea dea doua vedea falsitatea lui Georges şi a
tabloului semnat Picasso.
Ajutorul de şomaj fiind pe sfârşite, Aimée încercă săşi găsească
de lucru. La interviurile de angajare, nu avea nici un atu, întratât era
acum de obsedată să nu mai fie trasă pe sfoară: angajatorii dădeau
peste o femeie dură, necomunicativă, care cumula vârsta, exigenţele
financiare şi o fire dificilă, incapabilă de concesii, gata să bănuiască
oricând că va fi exploatata, punânduse mereu în defensivă, astfel
încât părea agresivă. Fără săşi dea seama, se excludea singură din
cursa în care voia să se angajeze.
Când ajunse la fundul sacului, îşi dădu seama că, fără o soluţie
imediată, risca să cadă în sărăcie. Din reflex, dădu fuga spre
birouaşul cu facturi, scotoci cu înfrigurare în sertar în căutarea unei
hârtii pe care notase numărul şi dădu telefon la Cannes.
fi răspunse o menajeră, care înregistră rugămintea şi se pierdu în
tăcerea unei locuinţe vaste. Apoi Aimée auzi paşi şi recunoscu
respiraţia scurtă, neliniştită, a lui Georges.
— Tu eşti, Aimée?
— Da.
— Ce se întâmplă? Ştii bine că nu mă poţi suna acasă.
În câteva fraze, îi zugrăvi un tablou apocaliptic al situaţiei ei. Nu
era nevoie de prea mult ca să ajungă săşi plângă singură de milă,
dar noua ei armură de cinism o împiedica să se înduioşeze asupra
propriei persoane, iar faptul că simţea la capătul firului respiraţia
panicată a lui Georges o făcea să simtă o adevărată furie.
— Georges, te rog, ajutămă, spuse ea în chip de concluzie.
73
— Vinde tabloul de Picasso.
Crezu că na auzit bine. Cum? îndrăznea...
— Da, draga mea, nuţi rămâne decât să vinzi tabloul de Picasso.
De asta ţi lam oferit. Ca să te pun la adăpost de nevoi, din moment
ce nu te puteam lua în căsătorie. Dute şi vinde tabloul de Picasso.
Aimée închise gura ca să nu urle. Aşa deci, până şi acum, tot o
idioată o considera!
— Dute la Tanaev, pe Rue de Lisbonne, la numărul 21. De acolo l
am cumpărat. Ai grijă să nu te tragă pe sfoară. Cere să vorbeşti cu
Tanaev tatăl. Vezi că trebuie să închid. Vine nevastămea. La
revedere, draga mea, mă gândesc mereu la tine.
Închisese deja. Laş şi dezertor. Aşa cum fusese mereu.
Ce palmă! Ce palmă primise! Bine ia făcut! Nu trebuia săl sune.
Umilită, Aimée se înfipse în faţa tabloului şi îşi descărcă nervii.
— Niciodată nam să mă duc la vreun negustor ca să capăt
confirmarea că am fost o proastă, iar Georges, o secătură, asta ştiam
deja, foarte mulţumesc.
Cu toate astea, două zile mai târziu, cum compania de electricitate
ameninţa că îi taie curentul, urcă întrun taxi şi dădu comanda:
— La Tanaev, pe Rue de Lisbonne, la numărul 21, vă rog.
Deşi la adresa indicată nu era decât un magazin de haine pentru
copii, coborî din maşină, cu tabloul împachetat sub braţ, şi trecu de
portic.
— Probabil că lucrează în interior sau la etaj.
După ce parcurse de patru ori lista locatarilor de pe cele două
aripi, căută un om de serviciu ca să afle de la el noile coordonate ale
lui Tanaev, dar pricepu că imobilele bogătaşilor, spre deosebire de
cele locuite de săraci, făceau apel la regii de salubritate anonime.
Înainte de a pleca, intră totuşi în magazinul de îmbrăcăminte.
— Scuzaţimă, îl caut pe domnul Tanaev tatăl şi credeam că...
74
— Tanaev? De zece ani a plecat.
— Ştiţi cumva unde sa mutat?
— Unde sa mutat? Oamenii de soiul ăsta nu se mută, ăştia
dispar. Şi cu asta, basta.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Când prada a fost adunată, trebuie să plece so ascundă
undeva. Doar Dumnezeu mai ştie pe unde o fi astăzi, în Rusia, în
Elveţia, în Argentina, în Bermude...
— Ştiţi... mie... mia vândut un tablou cu nişte ani în urmă...
— Biata de dumneata!
— De ce biata de mine?
Negustorul băgă de seamă că obrajii lui Aimée păliseră; îi păru rău
că îl luase gura pe dinainte.
— Ascultă, dragă doamnă, eu unul nu ştiu nimic. Poate că tabloul
dumitale e superb şi face o avere. Poftim, am ceva pentru
dumneata...
Căută o carte de vizită intro cutie unde erau îngrămădite foi de
hârtie.
— Uite. Dute la Marcel de Blaminth, pe Rue des Flandres. Asta e
cu adevărat un expert.
Când trecu pragul biroului lui Marcel de Blaminth, Aimée îşi pierdu
speranţa. Sub draperiile grele din catifea stacojie care absorbeau
orice sunet şi orice influenţă din exterior, strivită sub pânzele
monumentale în rame aurite complicate, îşi dădu seama că nu se
mai află în lumea ei.
O secretară impozantă purtând un coc ce semăna cu un coif îi
aruncă o privire bănuitoare dindărătul ochelarilor cu rame de baga.
Aimée îşi îndrugă povestea, arătă tabloul şi femeia cu înfăţişare de
războinică o conduse întrun birou.
75
Marcel de Blaminth îşi măsură din ochi vizitatoarea înainte de a
privi tabloul. Aimée avu impresia că e preţăluită din cap pânăn
picioare, că el socotea provenienţa şi preţul fiecărui element din
vestimentaţia sau din podoabele ei. Tabloului nui aruncă decât o
privire.
— Unde sunt certificatele?
— Nu am aşa ceva.
— Actul de vânzare?
— E vorba de un cadou.
— Laţi putea obţine?
— Nu cred. Persoana asta... a dispărut din viaţa mea.
— înţeleg. Poate că lam putea obţine de la negustor? Cine era?
— Tanaev, murmură Aimée, aproape ruşinată.
Personajul ridică uşor dintro sprânceană şi privirea lui exprimă un
dispreţ regal.
— Lucrurile demarează foarte prost, doamnă.
— Aţi putea totuşi...
— Să arunc o privire tabloului? Aveţi dreptate. Asta contează.
Uneori se întorc la noi opere foarte valoroase după ce au urmat un
parcurs obscur sau foarte dubios. Opera contează, nimic altceva.
Îşi schimbă ochelarii şi se apropie de tabloul semnat Picasso.
Analiza ţinu destul. Omul ausculta pânza, palpa cadrul, îl măsura,
cerceta detalii cu lupa, se dădea înapoi, o lua de la capăt.
În sfârşit, puse mâinile pe masă.
— Nu vă pun să plătiţi consultaţia.
— Nu?
— Nu. Nare rost să mai adaug şi eu o nenorocire la nenorocirile
dumneavoastră. E un fals.
— Un fals?
— Un fals.
76
Ca săşi salveze obrazul, răspunse:
— Asta leam spus şi eu mereu tuturor.
Întoarsă acasă, Aimée agăţă la loc tabloul deasupra coliviei cu
papagali şi se sili să dea dovadă de luciditate, o încercare prin care
puţini oameni au prilejul să treacă. Deveni conştientă de eşecurile ei,
cel al vieţii amoroase, al vieţii familiale şi al vieţii profesionale.
Cercetânduse în oglinda mare din camera ei, constată că silueta ei,
modelată de sport şi de un regim macrobiotic, rezista cu succes.
()are pentru cât timp încă? Oricum, numai oglinda de la şifonier
mai vedea corpul acesta de care era acum atât de mândră; nu mai
voia săl dăruiască nimănui.
Se îndreptă spre baie cu intenţia de a lenevi în cadă şi cu vaga
idee de a se sinucide.
De ce nu? Asta e soluţia. Ce viitor îmi mai rămâne? Fără serviciu,
fără bani, fără soţ, fără copii, iar în curând bătrâneţea şi moartea.
Frumos program... Logic, ar trebui să mă sinucid.
Doar logica o conducea spre sinucidere, altfel nu avea nici un chef
so facă. Pielea ei râvnea după căldura băii; gura ei tânjea după
pepene galben, după bucăţelele de jambon care o aşteptau pe masa
din bucătărie; mâna ei verifică rotunjimea ireproşabilă a coapselor şi
se rătăci în pletele dese şi mătăsoase. Dădu drumul la apă şi aruncă
în cadă o capsulă efervescentă care răspândi un parfum de eucalipt.
Ce să facă? Să supravieţuiască?
Portăreasa sună la uşă.
— Doamnă Favart, nați vrea să închiriaţi camera de oaspeţi?
— Nu am cameră de oaspeţi.
— Ba da, încăperea aia micuţă care dă spre stadion.
— Acolo țin masa de călcat.
— Păi, dacă aţi pune acolo un pat, aţi putea so închiriaţi unor
studente. Universitatea e chiar alături, mereu vin fete să mă întrebe
77
dacă nu sunt camere libere... Aţi mai scoate un ban, până vă găsiţi
serviciu – în scurt timp, sunt sigură.
Intrând în cadă, mişcată, Aimée se simţi obligată săi
mulţumească lui Dumnezeu, în care nu credea, că îi trimisese o
soluţie pentru problema ei.
În cursul celor zece ani care urmară, îşi închirie camera | de
oaspeţi unor studente careşi făceau studiile în campusul vecin.
Acest venit suplimentar, adăugat ajutorului social, îi era suficient ca
să subziste până la pensie. Considerând că găzduirea de locatare
devenise adevărata ei meserie, le selecţiona în urma „expertizei”,
astfel că ştia pe de rost cele şase porunci ale celui care ia chiriaşi în
gazdă:
1. Să ceară plata pe o lună înainte şi să aibă coordonatele exacte
şi verificate ale părinţilor.
2. Să se comporte până la ultima zi cu locatara ca o gazdă care
tolerează o intrusă.
3. Să Ie prefere pe surorile mai mari mezinelor: sunt mai supuse.
4. Să prefere o fată de origine modestă uneia din lumea bună: sunt
mai curate şi mai puţin obraznice.
5. Să nu le lase niciodată să vorbească de viaţa lor privată; în caz
contrar îți aduc în cele din urmă băieţi în casă.
6. Să prefere asiaticele europenelor: sunt mai politicoase, mai
discrete, chiar recunoscătoare, ajung săţi ofere şi daruri.
Aimée nu se ataşă de nici una dintre locatarele ei, deşi aprecia
faptul că nu mai trăia singură. Câteva fraze schimbate pe durata unei
zile îi erau de ajuns; îi plăcea să le arate tinerelor gâsculiţe că are
mai multă experienţă decât ele.
78
Viaţa ar fi putut continua astfel vreme îndelungată dacă medicul n
ar fi detectat nişte umflături suspecte pe corpul lui Aimée; se
descoperi astfel un cancer generalizat. Vestea – pe care mai degrabă
o ghici decât o află – îi dădu un sentiment de uşurare: nu mai avea
nevoie să lupte pentru a supravieţui. Singura ei dilemă a fost aceasta:
mai am oare nevoie sămi închiriez camera anul ăsta?
În acea lună de octombrie, tocmai o acceptase, pentru al doilea an
consecutiv, pe o tânără japoneză, Kumiko, studentă la chimie.
I se destăinui:
— Uite, Kumiko, sunt foarte bolnavă şi va trebui să stau mult timp
la spital. Nu cred că o să te mai pot găzdui.
Durerea tinerei fete o surprinse atât de mult, încât mai întâi se
înşelă asupra cauzei, atribuind lacrimile angoasei pe care o trăia fata
străină la gândul de se trezi în stradă; dar trebui în cele din urmă să
admită că fata era cu adevărat mâhnită de ce i se întâmpla lui Aimée.
— Eu ajută dumneavoastră. Eu vine să vadă la spital. Eu găteşte
hrană bună. Eu are grijă dumneavoastră. Chiar dacă merge cameră
cămin, eu avut mereu timp pentru dumneavoastră.
Biata fată, gândi Aimée, la vârsta ei eram la fel de naivă şi de
drăguţă. Când va parcurge tot atâta drum ca mine, are so lase mai
moale.
Încurcată şi dezarmată de aceste demonstraţii de afecţiune, Aimée
nu avu curajul so alunge pe Kumiko şi îi închirie camera în
continuare.
Foarte curând, Aimée nu mai părăsi spitalul.
Kumiko venea în vizită seară de seară. Singura vizită.
Aimée nu se pricepea să primească atâta solicitudine; uneori,
aprecia zâmbetul lui Kumiko precum un balsam care îi îngăduia să
creadă că omenirea nu era complet coruptă; alteori, de cum se ivea
chipul zâmbitor al japonezei, se răzvrătea împotriva acelei intruziuni
79
în agonia ei. Chiar nu putea fi lăsată să moară în pace! Kumiko
punea schimbările astea de dispoziţie pe seama bolii; de aceea, în
ciuda bruftuluielilor, a insultelor şi a acceselor de mânie, îi ierta totul
celei ţintuite la pat şi no slăbea deloc cu compasiunea.
Intro seară, japoneza comise o eroare de care nuşi dădu seama
şi care modifică întregul comportament al lui Aimée. Medicul îi
mărturisise bolnavei că noul tratament avea rezultate dezamăgitoare.
În traducere: Nu mai aveţi mult. Aimée nici nu clipi. Simţea un fel de
uşurare laşă, aceea pe care o poate aduce un armistiţiu. Nu mai era
nevoie să lupte. Gata cu tratamentele neplăcute. Gata cu tortura
speranţei. Nu mai avea decât să moară. Astfel că Aimée îi anunţă lui
Kumiko eşecul terapeutic cu un soi de seninătate. Dar japoneza
reacţionă visceral. Plânsete. Ţipete. Îmbrăţişări. Urlete. Acalmie.
Iarăşi lacrimi. Când îşi recăpătă glasul, Kumiko puse mâna pe
telefonul mobil şi sună trei persoane în Japonia; o jumătate de oră
mai târziu, o anunţă triumfătoare pe Aimée că, dacă avea să fie
îngrijită acolo, pe insula ei, va beneficia de un tratament încă
necunoscut în Franţa.
Inertă, îndurând cu oboseală acea demonstraţie de afecţiune,
Aimée aştepta ca fata să plece. Puştoaica asta avea tupeul săi strice
moartea! Cum de putea so chinuie vorbindui din nou de vindecare?
Hotărî să se răzbune.
A doua zi, când Kumiko îşi arătă năsucul galben la spital, Aimée
îşi desfăcu braţele şi o chemă.
— Kumiko, vino să mă îmbrăţişezi!
După câteva lacrimi şi tot atâtea îmbrăţişări tandre, ca îi recită, pe
un ton patetic întretăiat de suspine, o declaraţie de dragoste: Kumiko
devenise fiica ei, în ochii ei, fireşte, fiica pe care nu o avusese şi pe
care visase so aibă, fiica ei care îi era alături în ultimele clipe şi care
o făcea să simtă că nu e singură pe lume.
80
— O, prietena mea, tânăra mea prietenă, marea mea prietenă,
singura mea prietenă...
Făcu atât de bine variaţiuni pe această temă, încât ajunse să se
emoţioneze singură, prefăcânduse mai puţin şi exprimând mai mult.
— Cât eşti de bună, Kumiko, bună cum eram şi eu la vârsta ta, la
douăzeci de ani, când credeam în dreptate, în dragoste, în prietenie.
Eşti la fel de naivă cum am fost şi eu, sărmana mea Kumiko, şi fără
îndoială că ai să fii întro zi la fel de dezamăgită ca mine. Dar ceare
a face? Rezistă, rămâi cât mai mult cu putinţă aşa cum eşti ! Va veni
timpul să fii trădată şi decepţionată.
Deodată îşi veni în fire şi îşi aminti de planul pe carel pusese la
cale. Răzbunarea. Aşa că urmă:
— Ca să te răsplătesc şi săţi îngădui să crezi în bunătatea
umană, vreau săti fac un cadou.
— Nu, nu vreau.
— Ba da, am săţi las singurul lucru de valoare pe carel posed.
— Nu, doamnă Favart, nu.
— Ba da, îţi las moştenire tabloul meu de Picasso.
Tânăra fată rămase cu gura căscată.
— Ştii tabloul de deasupra coliviei mele cu papagali. E un Picasso.
Un Picasso autentic. Îl fac să treacă drept fals ca să nu atrag invidia
sau hoţii; totuşi, credemă, Kumiko, e un Picasso autentic.
Înlemnită, fata se făcu lividă.
Aimée se înfioră o clipă. Oare mă crede? Bănuieşte cumva că e o
prefăcătorie? Se pricepe oare la artă?
Lacrimile ţâşniră de sub pleoapele oblice şi Kumiko începu să
geamă, deznădăjduită:
— Nu, doamnă Favart, dumneavoastră păstraţi Picasso, vă faceţi
bine. Dacă vinde Picasso, eu iau pe dumneavoastră în Japonia la
nou tratament.
81
Uf, mă crede, se gândi Aimée, care protestă pe dată:
— E pentru tine, Kumiko, pentru tine, insist. Hai, să nu mai
pierdem vremea, nu mai am decât câteva zile de trăit. Am pregătit
actele de donaţie. Dute repede să cauţi nişte martori pe coridor, aşa
am să mor cu cugetul împăcat.
În faţa medicului şi a infirmierei, Aimée semnă documentele
necesare; îşi puseră şi ei parafa. Zguduită de lacrimi, Kumiko băgă
foile în buzunar şi făgădui să se întoarcă a doua zi la prima oră. Stătu
insuportabil de mult până să se hotărască să plece şi îi trimise pupici
până ce dispăru în capătul culoarului.
Uşurată, în sfârşit singură, Aimée adresă un zâmbet tavanului.
Biată toantă, gândi ea, visează că eşti bogată: ai să fii şi mai
dezamăgită după moartea mea. Atunci măcar vei avea un motiv
serios ca să plângi. Ei, şi până atunci sper să nu te mai văd
niciodată.
Cu siguranţă că Dumnezeu, în care Aimée nu credea, o auzi, căci,
în zori, intră în comă şi peste câteva zile, fără săşi mai dea seama, o
doză de morfină o făcu să se stingă.
Patruzeci de ani mai târziu, Kumiko Kruk, posesoarea celei mai
mari averi din Japonia, regina industriei cosmetice mondiale, de acum
ambasadoare UNICEF, o doamnă în vârstă adorată de massmedia
pentru succesele, carisma şi generozitatea ei, îşi justifica în faţa
presei acţiunile umanitare:
— Investesc o parte din beneficii în lupta împotriva foametei şi în
distribuirea de îngrijiri medicale celor mai săraci în amintirea unei
bune prietene franţuzoaice din tinereţea mea, Aimée Favart, care mi
a oferit, pe patul de moarte, un tablou de Picasso a cărui vânzare mi
a permis sămi întemeiez compania. Deşi nu mă cunoştea bine, a
82
ţinut sămi facă acest cadou inestimabil. Aşa că mi sa părut
întotdeauna logic ca beneficiile mele, la rândul lor, să ajute alţi
necunoscuţi. Femeia aceea, Aimée Favart, era toată numai dragoste.
Credea în bunătatea omenească mai mult ca oricine altcineva. Mia
transmis valorile ei morale, iar acest lucru, dincolo de preţiosul
Picasso, este, fără îndoială, darul ei cel mai frumos.
Totul pentru a fi fericită
83
Nimic din toate acestea nu sar fi întâmplat dacă naş fi schimbat
coaforul.
Viaţa mea ar fi continuat în tihnă, aparent fericită, dacă naş fi fost
atât de impresionată de înfăţişarea zglobie pe care o avea Stacy la
întoarcerea din vacanţă. Era alt om! Dintro burgheză între două
vârste epuizată de cei patru copii, tunsoarea cu păr scurt o
transforma întro blondă frumoasă sportivă şi energică. O clipă, am
bănuito căşi scurtase părul ca să abată atenţia de la vreo operaţie
estetică reuşită – ceea ce fac toate prietenele mele după un lifting –,
or, după ce am verificat că obrazul ei nu suferise nici o intervenţie,
am convenit căşi găsise coaforul ideal.
— Ideal, draga mea, ideal! .Atelierul capilar” din strada Victor
Hugo. Auzisem de el, dar, nu ştiu de ce, aşa suntem noi, despre
coafori gândim la fel ca despre bărbaţii noştri: suntem convinse ani
de zile că îl avem pe cel mai bun!
Reţinândumi sarcasmul faţă de numele pompos, „Atelierul
capilar”, am reţinut că trebuia săl solicit din partea ei pe David – „un
geniu, draga mea, un adevărat geniu”.
Chiar în seara aceea, lam prevenit pe Samuel asupra viitoarei
mele metamorfoze.
— Cred că am sămi schimb coafura.
84
Surprins, ma privit câteva clipe.
— De ce? Iţi stă foarte bine aşa.
— O, tu eşti mereu mulţumit, nu mă critici niciodată.
— Ei, reproşeazămi acum că te iubesc oricum... Ce nuţi place la
tine?
— Nui vorba de asta. Am chef de o schimbare...
A înregistrat atent declaraţia mea ca şi cum, dincolo de frivolitatea
ei, dezvăluia gânduri mai profunde; privirea aceea scrutătoare ma
făcut să schimb vorba, apoi să părăsesc încăperea, căci nu aveam
nici un chef să devin obiectul lui de studiu. Soţul meu e extrem de
atent cu mine, dar uneori această calitate mă apasă: cea mai mică
frază pe care o rostesc e cercetată, analizată, decriptată în
asemenea măsură încât, ca să glumesc, le destăinui adesea
prietenelor mele că am impresia că mam măritat cu psihanalistul.
— Vai, biata de tine! îmi răspund ele. Aveţi bani, e frumos, e
inteligent, te iubeşte şi ascultă tot ce îi spui! Ce vrei mai mult? Copii?
— Nu, nu încă.
— Atunci, ai totul pentru a fi fericită.
„Totul pentru a fi fericită.11 Există oare vreo formulă pe care so aud
mai des? Oare oamenii o folosesc şi cu alte persoane sau mio
rezervă doar mie? De cum mă exprim un pic mai liber, mi se aruncă
în faţă: „ai totul pentru a fi fericită”. Am impresia că mi se strigă „taci
din gură, tu nai dreptul să te plângi” şi că mi se trânteşte uşan nas.
Deşi eu nu am de gând să mă plâng, încerc doar să exprim cu
exactitate – şi cu umor – unele mici neajunsuri... Poate din cauza
timbrului vocii mele, care, aidoma celui al mamei, are ceva parcă
lăcrimos, văicăreţ, şi dă desigur impresia că mă lamentez? Sau poate
că statutul meu de moştenitoare a unei averi frumuşele, căsătorită cu
un soţ care o iubeşte, îmi interzice sămi etalez cel mai mărunt gând
complex în societate? O dată sau de două ori, mam temut că, fără
85
să vreau, secretul pe carel ascund se face simţit dincolo de frazele
mele, dar frica na ţinut decât o clipă, pentru că rămân convinsă că
mă controlez la perfecţie. In afară de Samuel şi de mine – şi de
asemenea de câţiva specialişti reduşi la tăcere de discreţia
profesională –, lumea nul cunoaşte.
Mam dus aşadar la „Atelierul capilar11, pe strada Victor Hugo, şi
acolo am fost nevoită cu adevărat sămi amintesc de miracolul
săvârşit asupra lui Stacy pentru a suporta primirea pe care miau
făcuto. Nişte preotese drapate în halate albe mau hărţuit cu
întrebări privind sănătatea mea, alimentaţia mea, activităţile mele
sportive şi istoricul părului meu spre ami întocmi „bilanţul capilar”;
apoi mau lăsat să stau zece minute aşezată pe nişte perne indiene
în compania unui ceai de plante care mirosea a balegă de vacă,
înainte de a mă introduce la David, care mia spus pe un ton
triumfător că se va ocupa de mine, de parcă mar fi admis întro sectă
după reuşita la un examen. Mai rău a fost că mam simţit obligată săi
mulţumesc.
Am urcat la etaj, unde un superb salon cu linii simple şi pure
fusese amenajat în stilul „atenţie, sunt inspirat de înţelepciunea
milenară a Indiei”. Aici, o armată de vestale desculţe îşi ofereau
serviciile de manichiură, pedichiură, masaj.
David ma studiat cu atenţie în vreme ce eu trăgeam cu ochiul la
cămaşa lui descheiată care lăsa să i se vadă pieptul păros,
întrebândumă dacă asta era o condiţie ca să devii coafor. In cele din
urmă a decis:
— Am să scurtez părul, am săi închid uşor culoarea la rădăcină,
apoi am săl filez pe partea dreaptă şi am săi dau volum pe stânga.
O asimetrie. Aveţi nevoie de ea. Altfel, obrazul dumneavoastră cu
trăsături regulate va părea închis întro temniţă. Trebuie să vă
eliberăm fantezia. E nevoie de aer proaspăt. De ceva neaşteptat.
86
Am zâmbit în chip de răspuns; cu toate astea, dacă aş fi avut
curaj, aş fi lăsat totul baltă. Îi detest pe toţi cei care se apropie de
secretul meu până ce ajung săl bănuiască; totuşi, era mai bine să nu
dau atenţie acestui gen de remarcă şi să mă servesc de frizerul cu
pricina doar ca să mă ajute săl ascund şi mai mult.
— Şiacum la drum, în căutarea aventurii, am declarat eu ca săl
încurajez.
— Vreţi să se ocupe cineva de mâinile dumneavoastră între timp?
— Miar plăcea.
Şi atunci sa declanşat destinul. Coaforul a chemato pe o anume
Nathalie, care rânduia nişte produse pe etajerele de sticlă. Or
aceasta, când ma văzut, a lăsat săi scape din mână ceea ce ţinea.
Zgomotul flacoanelor sparte a tulburat sanctuarul îngrijirii capilare.
Nathalie a îngăimat nişte scuze şi sa apucat să strângă cioburile.
— Nu ştiam că am asemenea efect asupra ei, glumi David ca să
banalizeze incidentul.
Am dat din cap, deşi nu mam lăsat înşelată: simţisem panica
acelei Nathalie, ca o rafală peste obraz. Eu o speriasem. De ce?
Nefiind sigură că o cunosc – am memoria figurilor am scotocit totuşi
prin amintiri.
Când ea sa ridicat, David ia spus cu o voce blândă, dar încordată
de iritare:
— Nui nimic, Nathalie, doamna şi cu mine te aşteptăm.
Sa făcut lividă din nou şi a început săşi frângă mâinile.
— Eu... eu... nu mă simt bine, David.
David mă lăsă câteva clipe şi se retrase la vestiar împreună cu ea.
Un pic mai târziu, se întoarse la mine, urmat de o altă angajată.
— Shakira se va ocupa de dumneavoastră.
— Nathalie se simte rău?
87
— O şmecherie femeiască, cred, afirmă el cu un dispreţ care se
adresa tuturor femeilor şi dispoziţiilor lor de neînţeles.
Dânduşi seama că dăduse la iveală un strop de misoginie, se
controlă şi puse la bătaie toate farmecele conversaţiei de care era în
stare.
Ieşind de la ,Atelierul capilar”, a trebuit să recunosc că Stacy avea
dreptate: David era un geniu al foarfecii şi al vopselei. Zăbovind în
faţa fiecărei vitrine care îmi reflecta imaginea, zăream o frumoasă
străină zâmbitoare | care îmi plăcea mult.
Samuel a rămas cu respiraţia tăiată când ma văzut – trebuie să
spun că îmi întârziasem şi îmi pregătisem intrarea în scenă. Nu
numai că mia făcut nenumărate complimente, dar a ţinut să mă ducă
la restaurantul meu preferat, ca să vadă lumea ce soţie frumoasă are.
Atâta bucurie a eclipsat incidentul cu manichiurista panicată. Dar
nu am aşteptat să simt nevoia unei noi tunsori ca să revin la „Atelierul
capilar”, unde am decis să profit şi de alte îngrijiri pe care acesta le
oferea, iar incidentul sa produs din nou.
De trei ori, Nathalie sa schimbat la fată văzândumă şi a încercat
să nu se apropie de mine, să evite să mă servească sau să mă
salute, izolânduse în partea opusă a salonului.
Atitudinea ei mă uimea atât de tare, încât mia stârnit în cele din
urmă curiozitatea. Femeia asta trebuia să aibă cam patruzeci de ani,
la fel ca mine, era suplă, avea o talie subţire şi şolduri largi, braţe
slabe şi mâini puternice. Cu capul plecat, aşezânduse în genunchi
pentru diversele îngrijiri care i se cereau, părea umilă. Deşi lucra într
un loc şic, la modă, nu se considera, aşa cum făceau colegele ei, un
soi de preoteasă a luxului, ci îşi făcea treaba precum o slujnică
devotată, tăcută, aproape ca o sclavă... Dacă nu mar fi evitat, miar fi
fost chiar foarte simpatică... Scotocind prin toate ungherele memoriei
mele, eram sigură că nu ne mai întâlniserăm niciodată şi nici nu mă
88
puteam suspecta că iaş fi făcut vreun rău, deoarece la fundaţia de
artă contemporană pe care o prezidez nu eu mă ocup de recrutări de
personal.
În răstimpul câtorva şedinţe, iam înţeles teama: se temea să no
remarc. Nu simţea nici ură, nici ranchiună faţă de mine; dorea pur şi
simplu să devină transparentă de îndată ce apăream eu acolo.
Aşadar no vedeam decât pe ea.
Am ajuns la concluzia că ascunde un secret. Fiind eu însămi
expertă în disimulare, eram sigură de judecata mea.
Astfel am comis ireparabilul: am urmărito.
Aşezată îndărătul storului braseriei de lângă .Atelierul capilar'1, la
adăpostul unei pălării, cu chipul ascuns de nişte ochelari de soare cu
lentile mari, am pândit plecarea angajatelor. După cum mă aşteptam,
Nathalie şia salutat colegele şi a coborât singură la o gură de
metrou.
Mam dus după ea, fericită că prevăzusem situaţia şi îmi
cumpărasem o cartelă.
Nici în vagon, nici când a schimbat nu ma remarcat, întratât am
reuşit să fiu de discretă – ma ajutat şi ora de vârf. Legănată de
mişcarea vagoanelor, înghiontită de călătorii obişnuiţi ai liniei, eram
întro situaţie absurdă şi amuzantă; niciodată nu urmărisem un
bărbat, cu atât mai puţin o femeie; îmi bătea inima ca atunci când,
copil fiind, încercam un joc nou.
A ieşit din metrou în Place d’Italie şi a intrat întrun centru
comercial. Acolo, mam temut de câteva ori că ne vom încrucişa căci,
deprinsă cu locul, ea cumpăra lucrurile de care avea nevoie pentru
cină cu iuţeală şi era atentă, nu ca în metrou.
În sfârşit, cu sacoşele în mână, a luato pe străduţele din Butte
auxCailles, un cartier popular, odinioară revoluţionar, alcătuit din
case muncitoreşti modeste; cu un secol în urmă, se înghesuiau aici
89
proletari sărmani, abandonaţi, excluşi, respinşi spre marginea
capitalei; astăzi, noua clasă de mijloc le cumpăra cu preţ mare ca să
şi ofere impresia, dată fiind suma pusă la bătaie, că posedă o
locuinţă în inima Parisului. Era oare cu putinţă ca o manichiuristă să
locuiască acolo?
Mam liniştit când am văzuto depăşind aleile rezidenţiale şi pline
de flori ca să pătrundă în zona rămasă muncitorească. O zonă de
antrepozite. De fabrici. De terenuri pe care se îngrămădeau stive de
fiare vechi. A trecut de o intrare largă din scânduri spălate de ploaie
şi sa pierdut în fundul unei curţi, în interiorul unei minuscule coşmelii
cenuşii la culoare cu obloane uzate.
Asta era. Ajunsesem la capătul anchetei mele. Mă distrasem, dar
nu aflasem nimic. Ce mai puteam face? Am descifrat pe sonerii cele
şase nume care îi indicau pe locatarii curţii şi ai antrepozitelor ei. Nici
unul nu îmi spunea nimic; în treacăt, lam identificat doar pe acela al
unui cascador celebru şi miam amintit atunci că văzusem un reportaj
care dezvăluia cascadoriile pe care le punea la cale şi pe care le
pregătea în mijlocul acestei curţi.
Ei şi?
Nu făcusem nici o descoperire. Deşi urmărirea mă amuzase, nu
mi adusese nici o informaţie. Tot nu ştiam de ce era cuprinsă femeia
aceea de panică în prezenţa mea.
Eram gata să fac calentoarsă când am văzut ceva ce ma silit să
mă reazem de un zid ca să nu cad. Era cu putinţă? Nu cumva îmi
pierdeam minţile?
Am închis ochii şi apoi iam deschis, de parcă aş fi încercat să
şterg de pe tăbliţa creierului meu iluzia pe care imaginaţia mea ar fi
vrut so înscrie acolo. Am privit pentru a doua oară silueta care
cobora strada.
Da. Era el. Tocmai îl văzusem pe Samuel.
90
Samuel, soţul meu, dar cu douăzeci de ani mai puţin...
Tânărul cobora agale panta. Avea în spate un ghiozdan încărcat
cu cărţi, greu ca un rucsac. Asculta muzică în căşti, iar ritmul îl făcea
să meargă legănat.
Trecu prin faţa mea, îmi adresă un zâmbet politicos, traversă
curtea, apoi intră în locuinţa lui Nathalie.
Am avut nevoie de câteva minute bune înainte de a mă putea
mişca. Creierul meu înţelesese imediat, deşi o parte din mine rezista
şi refuza să priceapă. Cel mai mult mă descumpănea faptul că,
atunci când adolescentul, cu pielea lui albă şi netedă, cu părul lui
bogat, cu picioarele lui lungi cu pas golănesc şi legănat, trecuse pe
lângă mine, îl dorisem, de parcă maş fi îndrăgostit. Îmi venise săi
cuprind capul în mâinile mele şi săi sărut buzele. Ce mi se întâmpla
oare? De obicei, nu eram aşa... De obicei, eram contrariul acestei...
Faptul că îl întâlnisem pe neaşteptate pe fiul soţului meu, sosia lui
exactă cu douăzeci de ani mai puţin, stârnea în mine o exaltare de
îndrăgostită. Ar fi trebuit de fapt să simt gelozie faţă de femeia aceea,
dar eu voisem să mă arunc în braţele fiului ei.
Hotărât lucru, nu făceam nimic normal.
Fără îndoială că de aceea trebuise să se întâmple povestea asta...
Ore întregi am bâjbâit ca sămi găsesc drumul. Am mers probabil
la nimereală, fără să ştiu de mine, până ce, la căderea nopţii, o staţie
de taxiuri de pe drum mia reamintit că trebuia să mă întorc acasă.
Din fericire, Samuel era reţinut în seara aceea la un congres; na fost
nevoie săi dau explicaţii şi nici nam avut posibilitatea săi cer.
În zilele următoare miam ascuns starea de prostraţie pretextând o
migrenă care la panicat pe Samuel. Mă uitam la el cum avea grijă de
91
mine şi îl priveam cu alţi ochi: oare ştia că ştiu? Cu siguranţă că nu.
Dacă avea o viaţă dublă, cum de reuşea să se arate atât de devotat?
Îngrijorat de starea mea, şia schimbat programul pentru a se
întoarce în fiecare zi acasă ca să ia prânzul cu mine. Cine nar fi
văzut ce văzusem eu nu lar fi putut bănui pe soţul meu. Se purta
exemplar. Dacă juca teatru, atunci era cel mai bun actor din lume.
Tandreţea lui părea reală; nu putea simula anxietatea pe care o făcea
simţită şi nici neliniştea pe care o afişa şi uşurarea pe care o simţea
când îi spunea că mie mai bine nu puteau fi mimate.
Am ajuns să am îndoieli. Nu de faptul că îl văzusem pe fiul lui, ci
de faptul că Samuel o mai frecventa pe femeia aceea. Oare ştia că
ea îi dăruise un fiu? Poate că nu era decât o legătură veche, un mic
amor de dinainte, poate ci această Nathalie, dezamăgită de vestea
căsătoriei lui cu mine, îi ascunsese că era însărcinată şi păstrase
băiatul pentru ea. Oare ce vârstă avea? Optsprezece ani... Era deci
chiar înainte de dragostea noastră la prima vedere... Mam convins
până la urmă că despre asta era vorba. Femeia părăsită îi făcuse un
copil fără ştirea lui. Acesta era fără doar şi poate motivul spaimei ei
când mă văzuse; o copleşiseră remuşcările. De altfel, nu părea o
femeie rea, ci mai curând o femeie roasă de melancolie.
După o săptămână de dureri de cap simulate, mam hotărât să mă
simt mai bine. Neam eliberat, pe Samuel şi pe mine, de nelinişti şi l
am implorat săşi recupereze întârzierile de la muncă; în schimb, ma
pus săi jur că îl voi suna la cel mai mic semn de îngrijorare.
Nam stat mai mult de un ceas la fundaţie, cât să verifie rapid că
aceasta funcţiona perfect fără mine. Fără să previn pe nimeni, mam
cufundat în adâncul Parisului şi am luat metroul până în Place d’Italie,
ca şi cum la locul acela straniu şi ameninţător nu puteam ajunge
decât prin acest mijloc subteran.
92
Fără un plan în cap, fără o strategie prestabilită, trebuia sămi
coroborez ipoteza. Am regăsit destul de lesne strada modestă pe
care locuiau băiatul şi mama lui şi mam aşezat pe prima bancă de la
care puteam arunca ochii asupra intrării.
Ce speram? Să abordez vecinii. Să stau de vorbă cu locuitorii. Să
mă informez întrun fel sau altul.
După două ore de aşteptare zadarnică, am avut chef de o ţigară.
Ciudat pentru o femeie care nu fumează, nui aşa? Da. Asta mă
amuza. In fond, de ceva vreme nu făceam decât lucruri neobişnuite:
urmăream o necunoscută, foloseam transportul în comun,
descopeream trecutul soţului meu, aşteptam pe o bancă, cumpăram
ţigări. Am pornit aşadar în căutarea unui debit de tutun.
Ce marcă să aleg? Nu aveam experienţă.
— Acelaşi lucru, iam spus vânzătorului care tocmai o servise pe o
obişnuită a cartierului.
Mia întins un pachet, aşteptânduse săi dau suma exactă, aşa
cum procedează o drogată deprinsă cu preţul plăcerilor ei. Iam întins
o bancnotă care mi sa părut suficientă, la care, bombănind, mia dat
rest câteva bancnote şi mult mărunţiş.
Când am dat să plec, am dat peste el.
Samuel.
Mă rog, un Samuel mult mai tânăr. Fiul lui Samuel.
A râs de surprinderea mea.
— Scuzaţimă, vam speriat.
— Nu, eu sunt de vină. Nu am simţit că era cineva în spatele meu.
Sa dat la o parte ca sămi facă loc să trec şi a cumpărat nişte
drajeuri cu mentă. E la fel de amabil şi de binecrescut ca şi tatăl lui,
nu mam putut eu împiedica să gândesc, îmi era foarte simpatic; ba
chiar mai mult, ceva de nespus... De parcă, îmbătată de mirosul lui,
de prezenţa lui fizică, nu mă puteam hotărî săl văd îndepărtânduse.
93
Ajungândul din urmă pe stradă, Iam strigat:
— Domnule, domnule, scuzaţimă...
Uluit că este strigat „domnule” de către o doamnă mai în vârstă ca
el – oare ce vârstă îmi dădea? –, sa asigurat, aruncând o privire în
jur, că lui mă adresam şi ma aşteptat pe trotuarul de vizavi.
Am inventat o minciună.
— Scuzaţimă că vă deranjez, sunt ziaristă şi fac o anchetă despre
tinerii din ziua de azi. Aveţi timp sămi răspundeţi la câteva întrebări?
— Aici?
— Mai curând la un pahar, în cafeneaua unde maţi speriat.
Zâmbeşte, atras de idee.
— De la ce ziar?
— Le Monde.
Un clipit aprobator din gene îmi arătă că era măgulit să colaboreze
cu un ziar de prestigiu.
— De acord. Dar nu ştiu dacă sunt reprezentativ pentru tinerii de
astăzi. Adesea mă simt cam pe dinafară.
— Nu vreau să fii reprezentativ pentru tinerii de astăzi, ci să te
reprezinţi pe dumneata însuţi.
Fraza mea la convins, aşa că ma urmat.
În faţa a două cafele, am început să discutăm.
— Nu scrieţi ce vorbim?
— O să scriu când o să mă lase memoria.
Mia adresat o privire apreciativă, nebănuind nimic din înşelătoriile
mele.
— Câţi ani ai?
— Cincisprezece!
Imediat, ipoteza mea principală a fost desfiinţată. Cu cincisprezece
ani în urmă, Samuel şi cu mine eram căsătoriţi de doi ani...
94
Am pretextat că îmi mai trebuie nişte zahăr ca să mă agit, să mă
scol de pe scaun, să fac câţiva paşi preţ de câteva secunde, apoi să
mă aşez la loc.
— Ce aştepţi de la viaţă?
— îmi plac filmele. Aş vrea să devin regizor.
— Ce regizori îţi plac?
Întrucât subiectul îl pasiona, tânărul mia vorbit nestăvilit, ceea ce
mia dat timp să reflectez la întrebarea următoare.
— Pasiunea asta pentru cinema ai moştenito din familie?
A izbucnit în râs.
— Nu. Cu siguranţă, nu.
Părea brusc mândru că avea gusturi pe care şi le făurise singur,
nu gusturi moştenite.
— Cum e mama ta?
— Mama e mai curând genul amator de telenovele, ştiţi
dumneavoastră, chestiile alea fără nici o valoare pline de secrete de
familie, copii nelegitimi, crime pasionale şi tot tacâmul...
— Ce profesie are?
— Face treburi mărunte. Sa ocupat mult timp de persoane în
vârstă la domiciliu. Acum lucrează întrun institut de înfrumuseţare.
— Şi tatăl?
Sa închis în sine.
— întrebarea asta face parte din anchetă?
— Nu vreau să te forţez să comiţi vreo indiscreţie. Fii liniştit, vei
apărea sub un nume fals, iar eu nu voi spune nimic care să dezvăluie
identitatea ta sau a părinţilor tăi.
— A, bine!
— Mă interesează raportul pe care îl ai cu lumea adultă, felul
dumitale de a o percepe, perspectivele. Din acest motiv, relaţiile pe
95
care le ai cu tatăl dumitale sunt revelatoare. Dacă nu cumva a murit,
iar în cazul ăsta, îmi cer scuze.
Dintrodată mia trecut prin minte ideea că acea Nathalie îl făcuse
poate să creadă că Samuel a murit, pentru ai justifica absenţa. Mi
era teamă că îl rănisem pe bietul băiat.
— Nu, nu a murit.
— A... A plecat?
A şovăit. Sufeream la fel de mult ca el din pricina acestei întrebări.
— Nu, îl văd adesea... Din motive personale, lui nui place să se
vorbească despre el.
— Cum îl cheamă?
— Samuel.
Eram terminată. Nu mai ştiam cum să continui şi nici cum să
rămân pe mai departe în rol. Am invocat că mai am nevoie de zahăr
ca să mă duc până la tejghea şi apoi să revin. Repede! Repede!
Trebuia să improvizez ceva!
Când mam aşezat, el era cel care se schimbase. Relaxat,
zâmbea, dornic să vorbească.
— Până la urmă, din moment ce veţi da alte nume, vă pot povesti
totul.
Se trase înapoi pe banchetă ca să se aşeze mai comod.
— Tata e un tip extraordinar. Nu locuieşte împreună cu noi, deşi e
foarte îndrăgostit de mama de şaisprezece ani.
— De ce?
— Pentru că e căsătorit.
— Mai are şi alţi copii?
— Nu.
— Atunci de ce nu îşi lasă soţia?
— Pentru că e nebună.
— Cum ai spus?
96
— E complet deranjată. Sar sinucide imediat. Ba chiar mai rău. E
în stare de orice. Cred că îi e frică şi totodată milă de ea. Ca să
compenseze, e tare bun cu noi şi a reuşit să ne convingă, pe mama,
pe surorile mele şi pe mine, că nu putem trăi altfel.
— A? Mai ai şi nişte surori?
— Da. Două surori mai mici. De zece şi de doisprezece ani.
Deşi băiatul continua să vorbească, nu mai izbuteam să aud o
vorbă, întratât îmi vâjâia capul. Nu am înţeles nimic din ce
povestea – deşi sar fi cuvenit să mă intereseze în cel mai înalt grad
–, căci mă poticneam necontenit de ceea ce tocmai aflasem: Samuel
îşi întemeiase o a doua familie, o familie completă, şi rămânea
împreună cu mine pretextând că eram dezechilibrată.
Oare am izbutit sămi justific plecarea precipitată? Nu ştiu. În orice
caz, am chemat un taxi şi, de îndată ce mam văzut la adăpostul
geamurilor maşinii, am plâns în voie.
Nici o perioadă nu a fost mai rea decât săptămânile care au urmat.
Totul se năruise.
Samuel era pentru mine un străin. Ceea ce credeam că ştiu
despre el, stima pe care io purtam, încrederea pe care se
întemeiase dragostea noastră, toate astea se risipiseră: ducea o viaţă
dublă, iubea altă femeie întrun alt cartier al Parisului, o femeie de la
care avea trei copii.
Mai ales gândul la copii mă chinuia. Căci pe terenul ăsta eu nu
puteam lupta. O femeie înseamnă o rivală cu care puteam intra în
competiţie, deşi în anumite privinţe... dar copiii...
Plângeam zile la rând fără să mă pot ascunde de Samuel. După
ce a încercat să discute cu mine, ma implorat să merg din nou la
psihiatrul meu.
— Psihiatrul meu? De ce psihiatrul meu?.
— Pentru că ai mers la el.
97
— De ce insinuezi că e al meu? A fost cumva inventat ca să mă
îngrijească pe mine şi numai pe mine?
— Iartămă. Am spus „psihiatrul tău” când de fapt ar fi trebuit să
spun „psihiatrul nostru”, din moment ce neam dus la el ani la rând.
— Da! Şi să nu spun cât a folosit!
— A fost util, Isabelle, nea permis să ne acceptăm aşa cum eram
şi să ne trăim viaţa. Mă duc să cer o consultaţie pentru tine.
— De ce vrei să mă duc la un psihiatru? Nu sunt nebună! am urlat
eu.
— Nu, nu eşti nebună. Cu toate astea, când te dor dinţii, te duci la
dentist; când te doare sufletul, te duci la psihiatru. Ai încredere în
mine, nu vreau să te las în starea asta.
— De ce? Ai de gând să mă părăseşti?
— Ce tot spui? Nu vreau să te las aşa.
— „Să mă laşi.” Ai spus „să mă laşi”?
— Eşti cu nervii întinşi la maximum, Isabelle. Iar eu am impresia
că mai degrabă te enervez decât te calmez.
— Aici, măcar, ai nimerito!
— Ai ceva cu mine? Spuneo. Spuneo odată şi să terminăm.
— „Să terminăm”! Vezi, vrei să mă părăseşti...
Ma luat în braţe şi, deşi mă zbăteam, ma strâns cu tandreţe la
piept.
—Te iubesc şi nu vreau să te părăsesc. Dacă aş fi vrut so fac, aş
fi făcuto cu mult timp în urmă. Când...
— Ştiu. Nu are rost să mai vorbim de asta.
— Near face bine să vorbim de asta, din când în când.
— Nu. Nare rost. E tabu. Nu intrăm pe domeniul ăsta. Nimeni nu
intră aici. Am încheiat discuţia.
A oftat.
98
Lipită de pieptul lui, de umerii lui, legănată de vocea lui caldă,
reuşeam să mă calmez. De îndată ce se îndepărta, reîncepeam să
mă frământ. Samuel rămânea oare cu mine din cauza averii mele?
Oricine din exterior ar fi răspuns afirmativ, el era un simplu consilier
întrun mare grup editorial, în vreme ce eu moştenisem mai multe
milioane şi un parc imobiliar; eu înţelesesem atitudinea scrupuloasă a
lui Samuel faţă de capitalul meu: continuase să lucreze după
căsătoria noastră pentru a nu depinde de mine şi pentru ami putea
oferi cadouri din „propriii lui bani”; respinsese tentativele mele de
donaţie şi ţinuse să ne căsătorim cu un contract care excludea
comuniunea de bunuri. Era contrariul unui soţ avid şi interesat. Dar
de ce rămânea cu mine, dacă avea nevastă şi copii în altă parte?
Poate că no iubea îndeajuns pe femeia aceea pentru aşi împărţi
viaţa cu ea? Da, poate... Nu îndrăznea să io spună... Părea atât de
banală... el pretexta prezenţa mea pentru a evita să se cupleze cu o
manichiuristă... In fond, prefera compania mea... Dar copiii? îl
cunoşteam pe Samuel: cum putea rezista dorinţei şi datoriei de a trăi
împreună cu copiii? Trebuia să existe un motiv puternic care săl
împiedice... Care? Eu? Eu, care nui puteam dărui copii... Sau poate
laşitatea? O laşitate constitutivă? Acea laşitate pe care prietenele
mele o consideră a fi caracteristica principală a bărbaţilor... Spre
sfârşitul dupăamiezii, neizbutind să mă opresc la nici una din aceste
idei, conchideam până la urmă că avea dreptate: eram nebună de
legat.
Starea mea se înrăutăţea. Şi cea a lui Samuel. Printrun soi de
empatie stranie, cearcăne îi îngreunau ochii istoviţi, teama îi
scofâlcea trăsăturile; îl auzeam respirând greu atunci când urca scara
ca să vină până în camera mea unde mă încăpăţânam să rămân cu
zilele.
99
Îmi cerea să fiu sinceră, săi explic durerea mea. Fireşte, aşa ar fi
fost cel mai bine, dar refuzam. Încă din copilărie, am un fel de talent
deandoaselea: evit întotdeauna soluţia cea bună. Neîndoielnic că
dacă iaş fi vorbit sau iaş fi cerut să vorbească am fi evitat
catastrofa...
Întărâtată, rănită, tăceam şil scrutam cu o privire duşmănoasă.
Din orice unghi laş fi privit, îl percepeam ca pe un trădător: când nu
eu eram cea pe care o călca în picioare, atunci era vorba de amantă
sau de copii. Ţinea cumva la prea multe lucruri, sau poate că nu ţinea
la nimic? Aveam cumva în fata mea un nehotărât, sau era bărbatul
cel mai cinic de pe pământ? Cine era el?
Aceste bănuieli mă epuizau. Rătăcită, nemaigândindumă nici să
mănânc, nici să beau, miam pierdut în asemenea măsură puterile
încât mi sau făcut câteva injecţii cu vitamine şi până la urmă am fost
hrănită cu perfuzii.
Nici Samuel nu arăta mai grozav. Dar el refuza săşi poarte de
grijă; suferinda eram eu. Bucurândumă de îngrijorarea lui ca o
amantă trecută care îşi roade ultimul os de dragoste, nu miar fi dat
prin minte sămi depăşesc egoismul şi să cer să fie îngrijit.
Trimis neîndoielnic de către Samuel, dr. Feldenheim, fostul meu
psihiatru, a venit în vizită.
Deşi aveam mare chef săi dau în vileag gândurile mele, am reuşit
să rezist pe durata a trei şedinţe.
La cea dea patra, sătulă să mă tot învârt în jurul cozii, iam
povestit ce descoperisem: amanta, copiii, căminul clandestin.
— În sfârşit, asta era, conchise el. Era şi timpul sămi spui ce ai pe
suflet.
— A, da? Credeţi? Asta vă menţine interesul, doctore. Pentru
mine, asta nu schimbă nimic.
100
— Draga mea Isabelle, cu riscul să te surprind şi mai ales să fiu
exclus din breasla mea, am să încalc secretul profesional: sunt la
curent de mai mulţi ani.
— Poftim?
— De la naşterea lui Florian.
— Florian? Cine e Florian?
— Băiatul pe care lai chestionat, fiul lui Samuel. Auzindul cum îi
pomeneşte cu dezinvoltură pe cei care îmi distrugeau cuplul şi
fericirea, mam înfuriat.
— Ştiţi de la Samuel?
— Da. La naşterea fiului său. Cred că era un secret mult prea greu
pentru el.
— Monstrul!
— No lua aşa, Isabelle. Teai gândit vreodată ce viaţă grea are
Samuel?
— Glumiţi? Are totul pentru a fi fericit.
— Isabelle, chestia asta nu tine cu mine. Nu uita că sunt la curent.
Ştiu că eşti atinsă de o maladie rară...
— Tăceţi.
— Nu. Tăcerea aduce mai multe probleme decât soluţii.
— Oricum, nimeni nu ştie ce este asta.
— Impotenţa feminină? Samuel ştie. Sa însurat cu o femeie
frumoasă, amuzantă, seducătoare, pe care o adoră, şi niciodată na
reuşit să facă dragoste cu ea. Niciodată na pătruns în ea. Niciodată
nu a simţit plăcere cu ea. Trupul tău ia rămas străin, Isabelle, în
pofida nenumăratelor tentative, în pofida terapiilor. Te gândeşti oare
din când în când la frustrarea pe care io provoacă acest lucru?
— Din când în când? Tot timpul! Tot timpul! Şi totuşi, degeaba mă
urăsc, degeaba mie ciudă pe mine însămi, asta nu schimbă nimic.
101
Uneori, mă gândesc că ar fi fost mai bine să mă fi părăsit de îndată
ce am descoperit acest lucru, cu şaptesprezece ani în urmă!
— Cu toate astea, a rămas. Ştii de ce?
— Da. Pentru milioanele mele!
— Isabelle, numi spune asta tocmai mie.
— Pentru că sunt nebună!
— Isabelle, te rog: numi spune asta mie. De ce?
— Din milă.
— Nu. Pentru că te iubeşte.
O linişte lăuntrică ma cuprins. Parcă mă acoperise un strat de
zăpadă.
— Da, te iubeşte. Deşi Samuel continuă să fie un bărbat ca toţi
ceilalţi, un bărbat care are nevoie să facă dragoste şi să aibă copii, te
iubeşte şi continuă să te iubească. Nu a reuşit să te părăsească. De
altfel, nici no doreşte. Căsătoria voastră la făcut să trăiască precum
un sfânt. Asta justifică faptul că a dorit să încerce câteva experienţe
în afară. Intro zi, a întâlnito pe femeia asta, Nathalie; a crezut că
având o legătură cu ea, apoi un copil, va putea să se îndepărteze de
tine. Zadarnic. Sa văzut silit să impună noii sale familii distanţa,
absenţa. Neîndoielnic, copiii nu cunosc adevărul, dar Nathalie îl
cunoaşte şi îl acceptă. Nimic nu e simplu pentru Samuel de
şaisprezece ani încoace. Se istoveşte muncind ca să aducă bani în
cele două cămine ale sale, pentru tine cadouri, pentru ei cele
necesare traiului; se extenuează ca să fie disponibil şi atent în
ambele locuri; nu se ocupă deloc de el, ci doar de tine şi de ceilalţi.
Mai pune la socoteală şi faptul că e ros de remuşcări. Îi e necaz că
trăieşte departe de Nathalie, de fiul lui, de fetele lui; îi e necaz şi că te
minte de atât de multă vreme.
— Ei bine, nare decât să aleagă! Să se ducă după ei! Eu una n
am săi stau în cale!
102
— Isabelle, no va putea face niciodată.
— De ce?
— Te iubeşte.
— Samuel?
— întrun fel devorant, întrun fel pasionat, întrun fel de neînţeles,
indestructibil, te iubeşte.
— Samuel...
— Te iubeşte mai presus de toate...
Dr. Feldenheim sa ridicat şi sa retras după ce a rostit aceste
cuvinte.
Plină de o blândeţe cu totul nouă, nu mă mai luptam cu mine
însămi sau cu un Samuel străin. Mă iubea. Mă iubea atât de mult,
încât îmi ascunsese viaţa lui dublă şi îi impusese secretul unei femei
care fusese totuşi capabilă săi ofere trupul ei, dăruindui copii.
Samuel...
Lam aşteptat cu încântare. Eram nerăbdătoare săl iau în braţe,
săl sărut pe frunte şi săi mulţumesc pentru dragostea lui
nezdruncinată. Aveam săi declar şi eu dragostea mea, dragostea
mea întinată, în stare de îndoială, de furie, de gelozie, oribila mea
dragoste atât de murdară care se purificase acum dintrodată. Avea
să afle că îl înţeleg, că nu trebuie sămi ascundă nimic, că doresc să
donez o parte din averea mea familiei lui. Dacă era familia lui, era şi a
mea. Aveam săi arăt că puteam trece peste convenienţele burgheze.
La fel ca el. Din dragoste.
La ora şapte, Stacy a tras o fugă până la mine ca să mai afle ceva
noutăţi. Sa liniştit găsindumă zâmbitoare, împăcată.
— Sunt mulţumită să te văd astfel, după săptămâni întregi de
lacrimi. Eşti metamorfozată.
— Nu datorită „Atelierului capilar”, am zis râzând, ci pentru că mi
am dat seama că mam căsătorit cu un tip minunat.
103
— Samuel? Ce femeie nar vrea unul ca el?
— Am noroc, nui aşa?
— Tu? E dea dreptul indecent. Pentru mine e uneori tare greu să
ţi rămân prietenă; ai totul pentru a fi fericită.
Stacy şia luat rămasbun la ora opt. Hotărâtă să pun punct
apatiei, am coborât so ajut pe bucătăreasă să prepare cina.
La ora nouă, Samuel nefiind încă acasă, am decis să nu mă
îngrijorez.
La ora zece, neliniştea mă rodea atât de tare încât mam îmbrăcat,
am scos maşina şi, fără să stau mult pe gânduri, am luato către
Place d’Italie.
La ButteauxCailles, am găsit poarta larg deschisă şi am văzut
oameni mergând de colocolo în jurul coşmeliei cenuşii.
Mam năpustit, am trecut de uşa deschisă, am străbătut holul, am
înaintat în direcţia de unde venea lumină şi am descoperito pe
Nathalie întro stare de prostraţie pe un fotoliu, înconjurată de copiii ei
şi de vecini.
— Unde e Samuel? am întrebat.
Nathalie a înălţat capul, ma recunoscut. O umbră de panică ia
trecut peste ochii negri.
— Te implor, am repetat, unde e Samuel?
— A murit. Adineauri. La ora şase. Un infarct în timp ce juca tenis
cu Florian.
De ce nam putut niciodată avea o reacţie normală? în loc să mă
prăbuşesc, să plâng, să urlu, mam întors spre Florian, lam ridicat pe
băiatul care plângea şi lam strâns tare la piept ca săl împac.
104
Prinţesa desculţă
105
Era foarte nerăbdător so revadă.
În timp ce autocarul ce transporta mica trupă începea să urce
drumul sinuos care ducea în satul sicilian, nu se mai gândea decât la
asta. Poate că nu acceptase turneul decât pentru a se întoarce?
Altfel, de ce ar fi semnat? Piesa nui plăcea, rolul lui nici atât, iar
pentru toate aceste neplăceri încasa un onorariu rizibil. Desigur, nu
mai avea de ales: fie accepta acest gen de angajament, fie renunţa
pe veci la cariera de actor şi se apuca de o „meserie adevărată”, cum
zicea familia lui. Căci de ani de zile nu mai putea săşi aleagă rolurile;
vremea gloriei lui nu ţinuse decât unul sau poate două sezoane, la
începuturi, pentru că era înzestrat cu un fizic irezistibil şi lumea încă
nuşi dăduse seama că juca precum o cizmă.
Era epoca în care o întâlnise pe ea, femeia misterioasă, în oraşul
acela cetate aşezat precum o cunună pe un munte stâncos. Oare ea
se schimbase? Fără doar şi poate. Dar nu chiar atât de mult.
De altfel, nici el nu se schimbase prea tare. Fabio îşi păstrase
fizicul de juneprim, deşi nu mai era nici tânăr, nici prim. Nu, astăzi
ducea lipsă de roluri frumoase nu din cauză că se urâţise – femeilor
le plăcea la fel de mult –, ci pentru că talentul lui nu era pe măsura
înfăţişării. Nul stingherea să vorbească de acest lucru, inclusiv cu
colegii sau cu regizorii, căci socotea că talentul, ca şi fizicul, era un
106
dar din născare. Îl primise pe unul, era lipsit de celălalt. Ei bine, şi ce
i cu asta? Nu toată lumea putea face o carieră de vârf; el se
mulţumea cu o carieră minusculă; îi convenea. Căci lui nu îi plăcea
să joace, ci să ducă acea viaţă. Călătorii, camaraderii, jocuri,
aplauze, restaurante, fete deo seară. Da, această viaţă, nu cea pe
care alţii o prevăzuseră pentru el. I se putea acorda credit întro
privinţă: va ţine piept cu înverşunare cât va putea de mult spre a evita
săşi reia locul în ferma familiei.
„Feciorul ăsta de ţăran are frumuseţea unui prinţ”, titra unul dintre
articolele pe care i le consacrase presa la începuturi, când apăruse
întrun serial care pasionase Italia pe durata unei veri, Prinţul
Leocadio. Rolul gloriei sale. Ii adusese mii de scrisori de la
admiratoare, unele provocatoare, altele măgulitoare, altele ciudate,
dar toate amorezate. Prinţul Leocadio îi permisese să capete un rol
întrun serial francogermanoitalian, cel al unui miliardar inteligent.
Rolul ăsta îl nenorocise. Nu doar că fizicul lui nu mai constituia o
surpriză, dar personajul, excesiv, ambiguu, bântuit de sentimente
contradictorii, cerea un actor adevărat. Încă de la turnare, fusese
numit „manechinul”, poreclă reluată mai apoi de presă pentru ai
comenta prestaţia lamentabilă. După asta, Fabio nu a mai fost
angajat în faţa camerei de filmat decât cu două ocazii, o dată în
Germania şi altă dată în Franţa, căci, în acele ţări, dublarea
miliardarului de către actori profesionişti permisese interpretării lui să
amăgească. Apoi, nimic. Nimic notabil. Urna asta, revăzând pe un
canal de televiziune prin cablu episoadele din Prinţul Leocadio care
erau retransmise la ora patru dimineaţa, se redescoperise cu
consternare, detestând povestea ineptă, partenerele fără sare şi piper
care intraseră întrun con de umbră la fel ca el, şi mai cu seamă
costumele mediocre, pantofii cu toc ridicoli, pieptănătura cu bucle
tapate care îl făcea să semene cu o actriţă americană de serie B;
107
meşa carei cădea peste ochiul drept şi care îi masca privirea îi făcea
chipul regulat încă şi mai inexpresiv. Pe scurt, doar cei douăzeci de
ani cât avea pe atunci îi scuzau şi îi justificau prezenţa pe ecran.
La cotul drumului, citadela medievală se ivi mândră, suverană,
impunând respect prin meterezele zvelte şi turnurile semicirculare.
Oare ea mai locuia acolo? Cum avea so regăsească? Nui ştia nici
măcar numele. „Spunemi Donatella”, îi murmurase ea. Atunci, o
crezuse; câţiva ani mai târziu, analizând fraza, îşi dăduse seama că
ea îi propusese un nume fals.
Oare de ce îl marcase atât de mult aventura aceea? De ce se
gândea la ea după cincisprezece ani, deşi între timp îi căzuseră în
braţe zeci de femei?
Fără îndoială pentru că Donatella se arătase misterioasă şi aşa
rămăsese. Femeile ne plac pentru că se ivesc prinse ca nişte
nestemate în montura unei enigme şi încetează să ne mai placă de
îndată ce ne intrigă mai puţin. Cred ele cumva că bărbaţii nu sunt
atraşi decât de ce ascund coapsele lor? Bărbaţii sunt mult mai atraşi
de misterul femeilor decât de sexul lor. Dovada? Ei se îndepărtează
mai degrabă din cauza zilelor decât a nopţilor. Zilele petrecute
vorbind sub lumina crudă a soarelui fac să pălească mai mult aura
unei femei decât nopţile pline de îmbrăţişările care te fac să te topeşti
în celălalt. Adesea, Fabio simţea nevoia de a spune neamului
femeilor: păstraţivă nopţile şi suprimaţi zilele, veţi ţine bărbaţii lângă
voi mai mult. Totuşi se abţinea, ca să nu le alunge, dar şi din pricină
că era convins că ele nu vor înţelege, ci vor vedea în acest lucru
confirmarea faptului că bărbaţii nu se gândesc decât să facă sex,
când de fapt el voia să sugereze că până şi cei mai mari
fustangii – ca el – sunt nişte mistici aflaţi în căutarea misterului şi care
vor prefera întotdeauna mai mult la făptură feminină ceea ce ea nu le
dăruieşte mai degrabă decât ceea ce ea le oferă.
108
Donatella apăruse întro seară de mai, în culisele teatrului
municipal, după spectacol. Era la doi ani de la debutul lui televizat
triumfător, când deja îşi începea căderea. La vremea aceea nu mai
era dorit pe ecran, dar, din cauza scurtei lui notorietăţi, i se propusese
un rol important pe scenă: interpreta Cidul lui Corneille, un adevărat
maraton de tirade în versuri pe care le debita scrupulos fără să le
înţeleagă. La ieşirea de pe scenă era fericit, dar nu pentru că jucase
bine, ci deoarece ajunsese până la capăt fără să greşească, aidoma
unui sportiv care acoperă o distanţă neobişnuită. Deşi era mai puţin
lucid decât în prezent, îşi dădea seama totuşi că publicul îi aprecia
mai ales chipul şi picioarele pe care nişte colanţi le punea în valoare.
Un imens coş de răchită plin de orhidee galbene şi brune fusese
aşezat în faţa lojii lui înainte de spectacol. Nul însoţea nici o carte de
vizită. In timpul reprezentaţiei, când nu era rândul lui să declame,
Fabio nu se putuse abţine să nu caute cu privirea în sală persoana
care iar fi putut trimite acel cadou somptuos. Dar lumina albă a
reflectoarelor îl orbea, împiedicândul să scruteze publicul apărat de
penumbră; şiapoi, mai era şi afurisita aia de piesă...
După aplauze, Fabio o şterse glonţ spre loja lui, făcu rapid duş şi
se stropi cu apă de colonie, căci bănuia că persoana care îi oferise
cadoul avea să se arate.
Donatella îl aştepta pe culoar, în culise.
Fabio văzu o femeie foarte tânără, cu plete lungi prinse de o
cunună împletită, şi care îi întinse graţios mâna pentru ai fi sărutată.
Încă sub influenţa rolului, execută spontan gestul de a io săruta,
ritual care nui stătea în obicei.
— Dumneata eşti autoarea? întrebă el gândinduse la orhidee.
— Eu sunt, încuviinţă ea coborânduşi pleoapele grele cu gene de
un negru strălucitor.
109
Picioarele şi braţele ei ieşeau dintro rochie fluidă de mătase sau
de muselină – nu ştia să spună din ce material era ceva uşor, aerian,
preţios, oriental, alegerea unei femei cu trup zvelt, o femeie care nu
atârnă greu. O brăţară de sclavă i se încolăcea pe braţul alb, deşi
expresia „brăţară de sclavă” nu i se potrivea: aveai impresia că o
admiri pe aceea care le poruncea sclavelor, pe aceea care
transforma oamenii în sclavi, un soi de Cleopatră instalată pe un
munte din Sicilia, întratât emana o forţă irezistibilă, un amestec de
senzualitate, timiditate şi sălbăticie.
— Te invit la cină. Ce zici?
Oare trebuia să mai răspundă la această întrebare? De I
altfel, mai răspunsese?
Fabio îşi amintea că îi oferise braţul şi că plecaseră împreună.
Ajunşi afară, pe străzile pavate ale satului istoric, sub lumina
învăluită în nori a lunii, băgă de seamă că ea e desculţă. Fata îi
remarcă surprinderea şi io luă înainte:
— Da, aşa mă simt mai liberă.
O spuse cu o asemenea naturaleţe, încât el rămase fără replică.
A fost o plimbare minunată, întro seară în care se simţeau plutind,
printre zidurile răcoroase, miresme de iasomie, mărar şi anason. Braţ
la braţ, urcară în tăcere până în vârful citadelei. Acolo se afla un hotel
de cinci stele, de un lux inimaginabil.
Cum ea se îndrepta spre intrare, el vru să o reţină; nu avea
nicidecum mijloacele dea o duce acolo pe una din cuceririle lui.
Se pare că Donatella îi ghicise gândurile, căci îl linişti:
— Nuţi face griji. Cei de aici ştiu că venim. Ne aşteaptă.
Când pătrunseră în sală, toţi membrii personalului erau aliniaţi pe
două rânduri şi se înclinară în faţa lor. Trecând pe mijlocul acelei alei
stilate la braţul unei femei încântătoare, Fabio avu impresia că duce o
mireasă la altar.
110
Deşi erau singurii clienţi ai restaurantului gastronomic, fură instalaţi
întrun separeu pentru a se bucura de intimitate.
Cel care era maître d’hotel i se adresa tinerei femei cu o curtoazie
excesivă, numindo „Prinţesă11. La fel şi somelierul. Şi bucătarul, de
altfel. Fabio trase concluzia că tânăra femeie trebuie să fi fost o alteţă
regală care locuia acolo şi că, din consideraţie pentru rangul ei, îi
treceau cu vederea excentricităţile şi i se tolera să vină la cină
desculţă.
Fură serviţi cu caviar şi vinuri rare; felurile de mâncare erau
originale, savuroase, excepţionale. Intre cei doi convivi, conversaţia
rămânea poetică; vorbiră despre piesă, despre teatru, cinema,
dragoste, sentimente. Fabio pricepu rapid că nu trebuia săi pună
întrebări personale prinţesei, căci aceasta se închidea în sine la cea
mai măruntă curiozitate. Descoperi astfel că ea dorise să cineze cu el
pentru că îi plăcuseră cele două seriale care îl făcuseră celebru;
extrem de impresionat de fiinţa ei, el înţelese, spre marea lui surpriză,
că, împodobit cu aura eroilor romaneşti pe care îi interpretase, şi el o
impresiona la fel de mult.
La desert, îşi îngădui să o ia de mână; ea îl lăsă să se aventureze;
cu o delicateţe pentru el nouă, demnă de personajele sale, îi
mărturisi că nu visează decât un singur lucru, so poată strânge în
braţe; ea se înfioră, îşi coborî pleoapele, fremătă iarăşi, apoi
murmură:
— Vino după mine.
Se îndreptară spre scara cea mare care ducea spre camere şi ea îl
conduse până la suita pe care o ocupa, cel mai luxos apartament pe
care îl văzuse Fabio vreodată, o risipă de catifele şi mătăsuri,
împodobită de broderii, covoare persane, platouri din fildeş,
marchetării, carafe de cristal, pahare de argint.
111
Ea închise uşa şi, desprinzânduşi eşarfa care îi înconjura gâtul, îi
dădu de înţeles că i se dăruia.
Să fi fost din cauza decorului demn de o poveste orientală? Să fi
fost din cauza mâncărurilor şi vinurilor rare? Să fi fost oare din cauza
ei, atât de stranie, îndărătnică şi totodată rafinată, sofisticată, dar şi
animalică? Oricum, Fabio petrecu o noapte de dragoste unică, cea
mai frumoasă din viaţa lui. Şi, astăzi, cincisprezece ani mai târziu,
putea afirma acest lucru fără tăgadă.
Dimineaţa, când răsări soarele, se trezi din somnul lui uşor de
amant şi se întoarse la realitate: trebuia să parcurgă optzeci de
kilometri cu trupa ca să joace dimineaţa şi seara, era aşteptat încă de
la opt treizeci în holul hotelului, administratorul turneului avea să se
înfurie iarăşi împotriva lui şi săl amendeze. Gata, aşadar, cu visul!
Îmbrăcânduse în grabă, se strădui totuşi să nu facă zgomot. Era
singurul mod prin care putea prelungi vraja.
Înainte de a părăsi camera, se apropie de Donatella întinsă încă în
patul uriaş cu baldachin. Palidă, fină, atât de subţire, cu un zâmbet pe
buze, încă mai dormea. Fabio nu îndrăzni so trezească. În gând, îşi
luă rămasbun, ba chiar merse până acolo încât să creadă co
iubeşte şi că avea so iubească mereu, apoi o luă din loc.
Autocarul trecea acum de porţile citadelei, aducând trupa, „Melcilor
verzi” la teatrul municipal. Directorul urcă în partea din faţă şi le
anunţă cu o mutră ursuză că rezervările nu depăşeau o treime din
sală. Părea să leo reproşeze.
Cincisprezece ani mai târziu, ce gândise când îşi luase rămasbun
de la Donatella era adevărat... O iubea. Da, o iubea încă. Dacă nu şi
mai mult.
Povestea nu avusese sfârşit. Din acest motiv, poate, ea dura încă.
112
Coborând în fugă dinspre citadelă, Fabio se întorsese la timp la
hotel ca săşi facă bagajele la care administratorul adăugase
orhideele din lojă. Fabio sărise în maşină – la vremea respectivă, în
calitate de actor de prim rol, avea drept la o limuzină cu şofer, nu era
expediat în autocar laolaltă cu trupa –, adormise, apoi se jurase că va
telefona la hotelul luxos; dar fusese nevoit să repete intrările şi ieşirile
din spectacol întrun teatru nou, să joace şi iarăşi să joace.
Îşi amânase telefonul. Apoi, nu mai îndrăznise săl dea. Rutina
existenţei fusese mai puternică; avea impresia că visase; mai cu
seamă, pricepuse, întorcânduse printre amintiri, că Donatella îi
dăduse în mai multe rânduri a înţelege că era vorba de o seară unică
pentru ea, şi pentru el, o minune ce nu avea să se mai repete.
De ce so deranjeze? Era bogată, de viţă nobilă, fără îndoială deja
măritată. Se hotărî să ocupe locul pe care ea il dăduse: capriciul
unei seri. Se amuza la ideea că fusese un bărbatobiect, o jucărie în
mâinile ei, simţise atâta plăcere încarnândui fantasma; io ceruse cu
atâta gentileţe şi cu atâta eleganţă...
Autocarul încetă să mai duduie: sosiseră. Trupa „Melcii verzi” se
bucura de două ceasuri de libertate înainte de întâlnirea de la teatru.
Fabio îşi lăsă bagajele în camera îngustă şi o luă pe drumul spre
hotel.
Urcând străzile în pantă, se gândea la cât de idioată era speranţa
lui. De ce îşi închipuise că o va revedea? Dacă la vremea respectivă
ea poposise în acel hotel, asta însemna tocmai că nu locuia acolo; nu
avea aşadar nici un motiv so regăsească astăzi.
— De fapt, eu nu mă duc la o întâlnire, conchise el cu amărăciune.
Şi nici nu fac vreo anchetă. Eu fac un pelerinaj. Merg pe urma
amintirilor mele, amintirile unei epoci în care eram tânăr, frumos şi
celebru, o perioadă în care o prinţesă putea să mă dorească.
113
Ajuns în faţa hotelului, fu şi mai impresionat decât pe vremuri, căci,
de atunci, învăţase mai bine valoarea lucrurilor: trebuia să fii foarte
bogat ca să stai acolo.
Şovăi să treacă pragul.
Au să mă dea afară. Se vede de la prima aruncătură de ochi că
numi permit nici măcar sămi plătesc un cocktail la bar, îşi spuse el.
Ca săşi facă un pic de curaj, îşi aduse aminte că e actor, că era
posesorul unui fizic plăcut: se hotărî să intre în rol şi trecu pragul.
La recepţie, îi evită pe funcţionarii tineri şi se apropie de portarul
sexagenar care nu doar că putea să fi lucrat acolo în urmă cu
cincisprezece ani, dar mai putea fi şi înzestrat cu memoria fără greş
tipică portarilor.
— Scuzaţimă, sunt Fabio Fabbri, actor, şi am stat aici acum
cincisprezece ani. Eraţi cumva aici pe atunci?
— Da, domnule. Eram liftier la vremea aceea. Cu ce vă pot fi de
folos?
— Era aici o tânără femeie foarte frumoasă, o alteţă. Nu vă mai
amintiţi?
— Multe persoane de sânge regal vin să tragă la noi, domnule.
— I se spunea Donatella, deşi mă îndoiesc că... personalul i se
adresa cu titlul de „Prinţesă”.
Omul începu săşi răscolească amintirile.
— Ia să vedem, prinţesa Donatella, prinţesa Donatella. .. Nu, îmi
pare rău, numi amintesc.
— Ba da, trebuie să vă amintiţi. In afară de faptul că era foarte
tânără şi foarte frumoasă, era destul de excentrică. De pildă, mergea
desculţă.
Stimulat de acest amănunt, omul îşi cercetă o altă parte a
memoriei şi exclamă brusc:
— Gata, acuma ştiu! E vorba de Rosa.
114
— Rosa?
— Rosa Lombardi!
— Rosa Lombardi. Bănuiam că Donatella nu era decât un nume
împrumutat pentru o seară. Mai aveţi veşti despre ea? Se mai
întoarce aici? Era genul de femeie pe care no poţi uita.
Omul oftă rezemânduse familiar de birou.
— Desigur cămi amintesc. Rosa... Lucra aici, era chelneriţă. Era
fiica celui care spăla vasele la bucătărie, Pepino Lombardi. Era atât
de tânără, biata de ea, când a făcut leucemie, ştiţi dumneavoastră,
boala aceea a sângelui. .. O iubeam cu toţii foarte mult. Ne înduioşa
atât de tare, încât neam străduit săi îndeplinim dorinţele până ce a
plecat să moară la spital. Sărmana, avea, cât putea să aibă?
optsprezece ani... De când era mică, umbla prin sat fără pantofi. În
glumă, îi ziceam prinţesa desculţă...
Odette Toulemonde
115
Linişteştete, Odette, linişteştete.
Era atât de plină de viaţă, atât de nerăbdătoare, de entuziastă,
încât avea impresia căşi va lua zborul, va lăsa în urmă străzile din
Bruxelles, va evada din culoarul faţadelor, trecând peste acoperişuri
spre a se alătura porumbeilor în văzduh. Oricine îi vedea silueta
uşoară coborând în fugă de pe Mont des Arts simţea că femeia
aceea, ale cărei bucle erau împodobite cu o pană, avea ceva dintro
pasăre...
Avea săl vadă! Deadevăratelea... Avea să se apropie de el... Săl
şi atingă poate, dacă îi întindea mâna...
Linişteştete, Odette, linişteştete.
Chiar dacă avea patruzeci de ani, inima i se aprindea mai repede
decât cea a unei adolescente. La fiecare trecere de pietoni care o
silea săşi aştepte rândul pe trotuar, simţea furnicături în coapse,
gleznele ameninţau so ia la fugă, ar fi vrut să sară dea dreptul pe
deasupra maşinilor.
Când sosi la librărie, văzu o coadă de zile mari; i se spuse că va
trebui să aştepte patruzeci şi cinci de minute înainte de a ajunge în
faţa lui.
Luă în mână noua carte din care librarii înălţaseră Ol piramidă de
exemplare la fel de frumoasă ca un pom de Crăciun şi începu să
116
sporovăiască cu vecinele. Toate erau cititoare ale lui Balthazar
Balsan, dar nici una nu se dovedea la fel de asiduă, de precisă şi de
pasionată ca Odette.
— Asta pentru că am citit tot ce a scris, tot, şi mia plăcut totul,
spunea ea scuzânduse parcă pentru tot ce ştia despre el.
Simţi o mare mândrie descoperind că ea îl cunoştea cel mai bine
pe autor, împreună cu operele lui. Pentru că era de origine modestă,
pentru că era de o inteligenţă medie, pentru că venea cu autobuzul
de la Charleroi, oraş minier dezafectat, îi făcu plăcere să descopere
că le e superioară celor din Bruxelles, măcar ca fană.
În mijlocul magazinului, pe o estradă, aureolat de spoturi care îl
luminau la fel ca pe platourile de televiziune cu care era familiarizat,
Balthazar Balsan se dedica şedinţei de autografe cu o bună dispoziţie
sârguincioasă. După douăsprezece romane – şi tot atâtea
triumfuri –, nu mai ştia dacă îi plăcea sau nu să dea aceste
semnături: pe deo parte, chestia asta îl plictisea, fiind foarte
repetitivă şi monotonă, pe de altă parte, aprecia faptul că îşi întâlnea
cititorii. Totuşi, în ultima vreme, oboseala depăşea cheful pentru
discuţii; continua mai degrabă din obişnuinţă decât din dorinţă,
aflânduse în acel punct critic al carierei când nu mai avea nevoie să
stimuleze vânzarea cărţilor sale, dar în care se temea ca ea să nu
scadă. Calitatea lor aşijderea... Poate că totuşi, cu ultimul volum,
tocmai scrisese „cartea în plus”, aceea care nu era singulară, aceea
care nu mai era la fel de necesară ca cele anterioare. Deocamdată,
refuza să se lase contaminat de îndoială, căci o simţea la fiecare
apariţie editorială.
Pe deasupra chipurilor anonime, remarcase o femeie frumoasă, o
metisă îmbrăcată în mătase roşiatică şi castaniuaurie şi care, stând
deoparte, se plimba în sus şin jos. Deşi vorbea la telefon, arunca din
când în când ocheade pline de vioiciune spre scriitor.
117
— Cine e? îl întrebă el pe directorul librăriei.
— Ataşata dumneavoastră de presă pentru Belgia. Doriţi să vo
prezint?
— Vă rog.
Încântat să întrerupă lanţul semnăturilor pentru câteva secunde,
strânse îndelung mâna pe care io întindea Florence.
— Mă voi ocupa de dumneavoastră vreme de câteva zile,
murmură ea, tulburată.
— Mă bizui pe acest lucru, confirmă el cu o căldură plină de
echivoc.
Degetele tinerei răspunseră apăsării palmei lui, o lumină de
încuviinţare străbătu pupilele lui Florence. Balthazar îşi dădu seama
că tocmai câştigase; nu avea săşi petreacă de unul singur noaptea
la hotel.
Înviorat, deja flămând de isprăvi sexuale, se întoarse spre
cititoarea care venea la rând, cu un zâmbet larg pe chip şi întrebând
o cu voce sonoră:
— Ei, doamnă, cu ce vă pot fi de folos?
Odette fu atât de surprinsă de energia virilă cu care i se adresa,
încât rămase pe loc fără grai.
— Dom... Dom... Dom...
Nu mai putu să scoată o vorbă.
Balthazar Balsan o privi fără so vadă, amabil la modul profesional.
— Aveţi o carte la dumneavoastră?
Odette nu se clinti, deşi ţinea strâns la piept un exemplar din
Liniştea câmpiei.
— Vreţi să vo semnez pe ultima?
Cu un efort supraomenesc, ea izbuti să dea din cap.
El întinse mâna ca să apuce cartea; înşelânduse asupra intenţiei
lui, Odette se trase înapoi, o călca pe picior pe doamna din spate, îşi
118
înţelese confuzia şi flutură dintrodată volumul cu un gest brusc, mai
mai săl izbească în cap.
— Pe ce nume?
— E pentru dumneavoastră?
Odette dădu din cap.
— Care e numele dumneavoastră?
— Prenumele?
Odette, mizând totul pe o singură carte, deschise gura şi murmură
înghiţind în sec:
— ...dette!
— Cum aţi spus?
— ...dette!
— Dette?
Din ce în ce mai nefericită, sugrumată, în pragul leşinului, ea
încercă să mai articuleze pentru o ultimă oară:
— ...dette!
Câteva ceasuri mai târziu, aşezată pe o bancă, în vreme ce lumina
devenea cenuşie lăsând bezna să urce dinspre sol spre cer, Odette
nu se putea hotărî să se întoarcă la ea acasă la Charleroi.
Consternată, citea şi recitea pagina de titlu pe care autorul ei preferat
scrisese „Pentru Dette”.
Îşi ratase unica întâlnire cu scriitorul visurilor ei, iar copiii aveau so
ia peste picior... Şi pe bună dreptate. Mai exista oare vreo femeie de
vârsta ei incapabilă săşi spună numele şi prenumele?
De îndată ce urcă în autobuz, uită incidentul şi începu să leviteze
în timpul traseului de întoarcere, căci, încă de la prima frază, noua
carte a lui Balthazar Balsan o inundă de lumină şi o luă pe sus în
lumea ei ştergând cu buretele necazurile, ruşinea, conversaţiile cu
vecinii, zgomotele maşinilor, peisajul trist şi industrial din Charleroi.
Datorită lui, ea plutea.
119
Întoarsă acasă, mergând în vârful picioarelor ca să nu trezească
pe nimeni – mai ales ca să nu fie întrebată în legătură cu păţania
jenantă –, se băgă în pat, rezemată în perne, cu faţa spre fototapetul
care înfăţişă doi îndrăgostiţi văzuţi în contrejour privind un apus de
soare pe plajă. Nu izbuti să se desprindă de pagini şi nu stinse
veioza decât după ce termină de citit cartea.
Balthazar Balsan petrecea o noapte mult mai carnală. Frumoasa
Florence i se dăruise fără fasoane, iar în faţa acelei Venus cu piele
neagră şi trup desăvârşit se străduise să se dovedească un amant
bun; atâta ardoare ceruse eforturi şil făcuse să simtă că, şi în
materie de sex, dădea semne de oboseală; lucrurile astea începeau
săl coste şi se întreba dacă nu e cumva la un punct de cotitură al
vieţii.
La miezul nopţii, Florence vru să deschidă televizorul ca să
urmărească celebra emisiune literară care trebuia săi laude cartea.
Balthazar nar fi acceptat dacă nar fi văzut în asta ocazia de a se
bucura de o pauză.
Chipul criticului literar atât de temut, Olaf Pims, apăru pe ecran şi,
din instinct, Balthazar simţi imediat că avea să fie luat în tărbacă.
În spatele ochelarilor roşii – ochelari de matador care se
pregăteşte să se joace cu taurul înainte de al ucide –, omul avea un
aer plictisit, ba chiar scârbit.
— Mi se cere să fac o cronică ultimei cărţi a lui Balthazar Balsan.
De acord. Măcar dacă lucrul ăsta ar fi adevărat, dacă am fi siguri că e
ultima, ar fi o veste bună! Căci sunt îngrozit. Din punct de vedere
literar, e o catastrofa. Totul e penibil, povestea în sine, personajele,
stilul... A te dovedi atât de mediocru, mediocru în mod constant,
120
mediocru în mod egal, ţine deja de performanţă, e aproape genial.
Dacă sar putea muri de plictiseală, ieriseară aş fi murit.
În camera lui de hotel, gol, cu un prosop în jurul şalelor, Balthazar
Balsan asista, cu gura căscată, la demolarea sa în direct. Alături de
el pe pat, Florence, stingherită, se tot sucea ca un vierme care
încearcă să urce la suprafaţă.
Olaf Pims îşi continuă liniştit masacrul.
— Sunt cu atât mai jenat să vorbesc despre carte, pentru că mi s
a întâmplat în societate săl întâlnesc pe Balthazar Balsan, un om
amabil, drăguţ, la locul lui, cu un fizic un pic ridicol de profesor de
gimnaziu, dar un om de treabă, pe scurt, genul de bărbat de care o
femeie divorţează cu plăcere.
Cu un mic zâmbet, Olaf Pims se întoarse spre camera de filmat şi
grăi de parcă sar fi găsit dintrodată în faţa lui Balthazar Balsan.
— Când cineva posedă în asemenea grad simţul clişeelor,
domnule Balsan, nu trebuie săşi numească producţia roman, ci
dicţionar, da, dicţionar al expresiilor dea gata, dicţionar al gândurilor
găunoase. Până atunci, iată ce merită cartea dumitale... coşul de
gunoi, şi încă repede.
Olaf Pims rupse exemplarul pe carel ţinea în mână şil aruncă cu
dispreţ undeva în spate. Balthazar încasă gestul ăsta ca pe un
upercut.
Pe platou, şocat de atâta violenţă, prezentatorul întrebă:
— Dar cum îi explicaţi succesul?
— Săracii cu duhul au şi ei dreptul la un erou. Portăresele,
casierele şi coafezele care colecţionează păpuşi de bâlci şi poze cu
apus de soare şiau găsit fără îndoială scriitorul ideal.
Florence stinse televizorul şi se întoarse spre Balthazar.
Dacă ar fi fost o ataşată de presă ceva mai experimentată, ar fi
formulat obiecţiile care se cuvin în asemenea situaţii: e vorba de un
121
tip înăcrit care nu suportă succesul cărţilor tale, le citeşte gândindu
se că îţi racolezi cititorii; prin urmare ajunge să vadă demagogie în
ceea ce este firesc, bănuieşte un interes comercial îndărătul
virtuozităţii tehnice, ia dorinţa ta de a trezi interesul oamenilor drept
marketing; în plus, se discreditează tratând publicul drept o turmă
inferioară şi nedemnă, dispreţul lui social e stupefiant. Dar, tânără
fiind, Florence rămânea influenţabilă; de o inteligenţă mediocră,
confunda răutatea cu simţul critic: pentru ea, verdictul fusese rostit.
Pentru că simţise fără doar şi poate privirea dispreţuitoare şi
dezolată a tinerei femei asupra lui, Balthazar intră din seara aceea
întro fază depresivă. De comentarii arţăgoase avusese întotdeauna
parte, dar de priviri pline de milă niciodată. Începu să se simtă
bătrân, terminat, ridicol.
122
Convinsă de raţionamentul lui Rudy, ea se instală în salonul
sufragerie, îşi lăsă deoparte confecţiile cu pene şi întocmi scrisoarea.
Dragă domnule Balsan,
Eu nu scriu niciodată căci, deşi am şcoală, nu am pic de poezie.
Or aş avea nevoie de multă poezie ca să vă povestesc cât de
important sunteţi pentru mine. In realitate, vă datorez viaţa. Fără
dumneavoastră, maş fi sinucis de zeci de ori. Vedeţi cât de prost
scriu? Ar fi fost deajuns să mă sinucidă o singură dată!
Nu am iubit decât un singur bărbat, pe soţul meu, Antoine. Pentru
mine el a rămas la fel de frumos, la fel de zvelt, la fel de tânăr. E de
necrezut cum nu se schimbă. E drept că a murit de zece ani. Nu am
vrut săl înlocuiesc. Acesta este felul meu de al iubi mereu.
Miam crescut aşadar singură cei doi copii, Sue Helen şi Rudy.
Rudy se descurcă, zic eu; e frizer, îşi câştigă singur pâinea, e
vesel, drăguţ, îşi schimbă prietenii cam prea des, dar are doar
nouăsprezece ani, se distrează.
Cu Sue Helen e altceva. E o ursuză. Sa născut cu fundun sus.
Până şi noaptea, în vis, bombăne. Iese împreună cu un cretin, un fel
de maimuţoi care tot meştereşte scutere cât e ziua de lungă, dar nu
aduce niciodată nici un ban în casă. De doi ani, locuieşte la noi. Şi pe
deasupra, mai are o problemă. .. Îi put picioarele.
Sinceră să fiu, viaţa mea, înainte să vă cunosc, mi se părea
adesea nasoală, la fel de nasoală ca o dupăamiază de duminică la
Charleroi, când e mohorât afară, la fel de nasoală ca o maşină de
spălat care te lasă baltă taman atunci când ai nevoie de ea; la fel de
nasoală ca un pat gol. In fiecare noapte, îmi venea să înghit nişte
somnifere ca să termin odată cu toate. Apoi, întro zi, vam citit. Parcă
ar fi tras cineva perdelele şi ar fi lăsat să intre lumina. Prin cărţile
123
dumneavoastră arătaţi că în orice viaţă, chiar şi în cea mai nefericită,
există ceva care te face să te bucuri, să râzi, să iubeşti. Arătaţi că
persoanele neînsemnate, ca mine, au merite mai mari, de fapt,
pentru că cel mai mărunt lucru le costă mai mult decât pe altele.
Datorită cărţilor dumneavoastră, am învăţat să mă respect. Să mă şi
iubesc un pic. Să devin acea Odette Toulemonde pe care lumea o
cunoaşte astăzi: o femeie care deschide obloanele cu voie bună în
fiecare dimineaţă şi care le închide seara cu tot atâta plăcere.
Cărţile dumneavoastră ar fi trebuit sămi fie administrate
intravenos după moartea lui Antoine al meu, aş fi câştigat timp.
Când, întro zi, cât mai târziu cu putinţă, veţi merge în Rai,
Dumnezeu se va apropia de dumneavoastră şi vă va spune: „Sunt
mulţi oameni care vor săţi mulţumească pentru binele pe care lai
făcut pe pământ, domnule Balsan iar printre acele mii de persoane
va fi şi Odette Toulemonde. Odette Toulemonde care, iertaţio, era
prea nerăbdătoare ca să aştepte până atunci.
Odette
Nici nu terminase bine, că Rudy ieşi valvârtej din camera lui unde
flirta cu noul lui iubit: abia apucaseră să tragă pe ei pantaloni şi o
cămaşă, intratât erau de grăbiţi so anunţe pe Odette că, potrivit
ştirilor de pe Internet, Balthazar Balsan urma să aibă curând o nouă
sesiune de autografe la Namur, nu departe de ei.
— Aşa că vei putea săi duci scrisoarea!
Balthazar Balsan nu sosi singur la librăria din Namur, căci editorul
venise de la Paris ca săi ridice moralul, fapt care îl deprima şi mai
mult.
124
„Dacă editorul meu îşi petrece câteva zile alături de mine
înseamnă că lucrurile merg foarte prost”, îşi spunea el.
Criticii, precum lupii, vânează în haită; atacul lui Olaf Pims îi
dezlănţuise. Cei care nuşi formulaseră reproşurile sau indiferenţa
faţă de Balsan îşi dădeau acum drumul; cei care nul citiseră
niciodată cârcoteau împotriva succesului său; iar cei care nu
gândeau nimic vorbeau şi ei despre el, din moment ce erau datori să
participe la polemică.
Balthazar Balsan era incapabil să le răspundă: pe terenul acesta,
el unul nu juca. Detesta ofensiva şi era lipsit de agresivitate,
nedevenind romancier decât pentru a cânta viaţa, frumuseţea şi
complexitatea ei. Se indigna doar pentru cauzele importante, nu
pentru propria lui cauză. Unica lui reacţie era să îndure şi să aştepte
ca lucrurile să treacă, spre deosebire de editorul său, căruia iar fi
plăcut să exploateze acea efervescenţă mediatică.
La Namur, cititorii îl aşteptau în număr mai mic decât la Bruxelles,
căci, în câteva zile, devenise ceva „demodat” săl apreciezi pe
Balthazar Balsan. Scriitorul se arăta atât mai amabil cu cei care se
aventurau până la el.
Neavând habar de această agitaţie deoarece nu citea ziarele şi
nici nu se uita la emisiunile culturale, Odette nuşi imagina că
scriitorul ei trecea prin momente atât de grele. Dichisită, îmbrăcată
mai puţin şic decât prima dată, încurajată de paharul de vin alb pe
care Rudy o silise săl bea la cafeneaua de peste drum, se înfăţişă
înfiorată în fata lui Balthazar Balsan.
— Bună ziua, mă recunoaşteţi?
— Păi... da... neam văzut... staţi un pic... anul trecut... Daţimi o
mână de ajutor...
Deloc vexată, Odette era încântată că el renunţase la prestaţia
ridicolă din marţea precedentă şi îl scuti să mai caute.
125
— Nu, glumeam. Nu neam văzut niciodată.
— A, bănuiam, altfel miaş fi amintit. Cu cine am onoarea?
— Toulemonde. Odette Toulemonde.2
— Cum aţi spus?
— Toulemonde, ăsta e numele meu.
Balthazar crezu că îşi bate joc de el.
— Glumiţi?
— Poftim?
Dânduşi seama de gafa, Balthazar se corectă.
— Ei bine, recunoaşteţi că e un nume original...
— Nu în familia mea!
Odette îi prezentă un nou exemplar pentru dedicaţie.
— Puteţi scrie doar atât: „Pentru Odette”?
Balthazar, distrat, vru să se asigure că auzise bine.
— Odette?
— Da, părinţii mei miau jucat o festă!
— Ei, hai, Odette e fermecător...
— E oribil!
— Nu.
— Ba da!
— E proustian.
— Prou...?
— Proustian... În căutarea timpului pierdut... Odette de Crecy,
femeia de care Swann e îndrăgostit...
— Eu nu ştiu decât nişte canişi care se numesc Odette. Nişte
căţeluşe caniş. Şi cu mine. De altfel, toată lumea îmi uită numele. Ca
22 În franceză numele personajului şi sintagma „tout le monde” („toată lumea”) au
pronunţie identică. (N. tr.)
126
să şil amintească, credeţi că ar trebui poate sămi pun o zgardă şi
sămi încreţesc părul?
O cercetă cu privirea, deloc sigur că auzise bine, apoi izbucni în
râs.
Aplecânduse, Odette îi strecură un plic.
— Uitaţi asta, e pentru dumneavoastră. Când vă vorbesc, spun
doar prostii, aşa că vam scris.
Odette o luă la fugă întrun foşnet de pene.
Când se aşeză mai bine pe bancheta maşinii în care se întorcea,
acompaniat de editorul său, la Paris, Balthazar fu ispitit o clipă să
citească. Totuşi, când văzu hârtia kitsch pe care se împleteau
ghirlande de trandafiri şi crengi de liliac ţinute de îngeraşi cu
poponeţe durdulii, nu desfăcu plicul. Hotărât lucru, Olaf Pims avea
dreptate: era un scriitor pentru casiere şi coafeze, nu avea decât
admiratorii pe care îi merita! Oftând, strecură totuşi scrisoarea în
buzunarul hainei din piele de căprioară.
La Paris îl aştepta o adevărată coborâre în infern. Nu doar că soţia
lui, care îl evita, absorbită de munca ei de avocată, nu îi arătă nici un
pic de compasiune pentru ceea ce i se întâmpla, dar mai află şi că
fiul lui, de zece ani, era obligat să se bată la şcoală cu derbedeii care
îl luau peste picior pe tatăl lui. Primea puţine mesaje de simpatie,
niciodată din mediul literar – poate că era din vina lui, căci nul
frecventa. Închis în imensul lui apartament din buricul târgului, în faţa
unui telefon care nu suna – era tot din vina lui, căci nuşi dădea
numărul de telefon –, îşi privi cu obiectivitate existenţa şi înţelese că
eşuase.
Fireşte, Isabelle, soţia lui, era frumoasă, dar rece, tăioasă,
ambiţioasă, dintro familie bogată, mult mai deprinsă decât el să
127
evolueze întro lume a animalelor de pradă – nuşi îngăduiseră ei
unul altuia să aibă legături extraconjugale, ceea ce însemna că liantul
social menţinea cuplul mult mai mult decât sentimentele? Desigur,
avea o locuinţă în inima Parisului, lucru pentru care era invidiat, dar
oare ţinea la ea cu adevărat? Nimic din ce era pe pereţi, la ferestre,
pe etajere, pe canapele, nu era ales de el: fusese sarcina unui
decorator; în salon trona un pian cu coadă la care nu cânta nimeni,
indiciu vizibil al statului; biroul fusese conceput în aşa fel încât să
apară în reviste, căci Balthazar prefera să scrie la cafenea. Îşi dădea
seama că trăia întrun decor. Mai rău, un decor care nu era al său.
La ce îi foloseau banii? Doar ca să arate că parvenise, că se
stabilise întro clasă socială din care nu provenea... Nimic din ce
poseda nu îl îmbogăţea cu adevărat, deşi totul arăta că era bogat.
Întotdeauna ştiuse acest lucru, dar decalajul nul deranjase
niciodată până atunci, căci Balthazar era salvat de credinţa pe care o
avea în opera lui. Or aceasta, astăzi, era atacată... El însuşi se
îndoia... Scrisese măcar un singur roman de valoare? Oare invidia
era singura raţiune a acestor atacuri? Dar dacă cei care îl
condamnau aveau totuşi dreptate?
Fragil, emotiv, obişnuit săşi afle în scrierea cărţilor echilibrul, nul
putea găsi în viaţa reală. Nu putea să suporte gândul că dezbaterea
pe care o purtase mereu în sinea lui – am oare un talent la înălţimea
celui pe care aş dori săl am? – devenea publică. Astfel încât întro
seară, după ce un binevoitor îi semnalase că soţia lui era în relaţii
asidue cu Olaf Pims, încercă să se sinucidă.
Când bona filipineză îl descoperi fără suflare, nu era prea târziu.
Serviciile de urgenţă izbutiră săl facă săşi revină. Apoi, după câteva
zile în care fu ţinut sub observaţie, fu plasat întrun spital psihiatric.
Aici, se zăvorî întro tăcere binefăcătoare. Fără doar şi poate că,
după câteva săptămâni, ar fi răspuns în cele din urmă la tratamentul
128
psihiatrilor plini de solicitudine care se străduiau săl elibereze din
acea stare, dacă sosirea inopinată a soţiei lui nar fi schimbat mersul
curei.
Când auzi zgomotul metalic al închiderii automate a maşinii, nici
nu mai avu nevoie să se uite pe geam ca să verifice că era vorba de
Isabelle care îşi parca automobilul. Intro clipită, îşi strânse lucrurile,
îşi înhăţă haina, sparse uşa care dădea spre scara exterioară,
verifică în timp ce cobora în goană treptele că avea o dublură a cheii
de contact, ţâşni spre maşină şi demară în timp ce Isabelle lua
ascensorul.
Merse la întâmplare cu maşina, cu totul debusolat. Unde să se
ducă? Navea importanţă. De fiecare dată când se gândea să se
refugieze la cineva acasă, se lăsa păgubaş la ideea că va fi nevoit să
dea explicaţii.
Oprit pe o zonă de staţionare a unei autostrăzi, tocmai agita un
pahar cu o cafea prea dulce care mai avea şi izul de carton al
recipientului, când băgă de seamă o umflătură în buzunarul hainei.
În lipsă de altceva, deschise scrisoarea şi oftă când văzu că
prostul gust al hârtiei nefiind suficient, admiratoarea adăugase misivei
o inimioară roşie din pânză brodată cu fulgi. Îşi începu lectura cu
lehamite; când termină, plângea.
Întins pe scaunul rabatat al maşinii, o mai citi de vreo douăzeci de
ori, încât ajunse so ştie pe de rost. De fiecare dată când şio recita,
sufletul candid şi plin de căldură al lui Odette îl tulbura peste măsură,
iar ultimele cuvinte ale misivei erau ca un balsam.
Când, intro zi, cât mai târziu cu putinţă, veţi merge în Rai,
Dumnezeu se va apropia de dumneavoastră şi vă va spune: „Sunt
mulţi oameni care vor săţi mulţumească pentru binele pe care lai
făcut pe pământ, domnule Balsan”, iar printre acele mii de persoane,
129
va fi şi Odette Toulemonde. Odette Toulemonde care, iertaţio, era
prea nerăbdătoare ca să aştepte până atunci.
Când simţi că epuizase efectul reconfortant al acelor pagini, porni
motorul şi se hotărî să plece în căutarea autoarei lor.
În seara aceea, Odette pregătea lapte de pasăre, desertul preferat
al fioroasei Sue Helen, fiica ei, postadolescentă împodobită cu un
aparat dentar şi care umbla dintrun interviu pentru angajare întraltul,
fără să fie în stare săşi găsească de lucru. Odette tocmai bătea
albuşurile spumă fredonând când se auzi soneria de la intrare.
Contrariată că e nevoită să se întrerupă în cursul unei operaţii atât de
delicate, Odette se şterse repede pe mâini, nu se osteni săşi pună
ceva peste simplul combinezon din nailon pe carel purta şi, convinsă
că era vreo vecină, se duse să deschidă.
Rămase cu gura căscată în faţa lui Balthazar Balsan. Slăbit,
epuizat, neras, cu o geantă de călătorie în mână, acesta o privea cu
febrilitate fluturând un plic.
— Dumneata miai scris scrisoarea asta?
Zăpăcită, Odette crezu că avea de gând so certe.
— Da... dar...
— Uf, bine cam dat de dumneata.
Odette rămase uluită în vreme ce el ofta de uşurare.
— Nam decât o singură întrebare săţi pun, reluă el, te rog sămi
răspunzi.
— Da.
— Mă iubeşti?
— Da.
Nu şovăise.
130
Pentru el, era o clipă nepreţuită, o clipă pe care o gusta din plin.
Nu se gândea la cât de jenantă putea fi situaţia pentru Odette.
Aceasta, frecânduşi mâinile încurcată, nu îndrăznea săi
vorbească despre ce o sâcâia; totuşi nu izbuti să se abţină:
— Albuşurile mele...
— Cum ai spus?
— Tocmai băteam spumă nişte albuşuri şi, ştiţi cum e, albuşurile
bătute, dacă stai prea mult, se lasă...
Necăjită, schiţă un gest care arăta cum se pleoştesc albuşurile
bătute.
Balthazar Balsan, mult prea tulburat, nu urmărise ideea.
— De fapt, aş mai avea o întrebare.
— Da.
— Pot să îndrăznesc?
— Da.
— Chiar pot?
— Da.
Lăsând ochii în jos, întrebă fără să aibă curajul so privească în
ochi, aidoma unui copil vinovat:
— Pot să stau câteva zile la dumneata?
— Cum aţi spus?
— Răspundemi precis: da sau nu?
Odette, impresionată, stătu pe gânduri două secunde, apoi
exclamă cu multă naturaleţe:
— Da. Dar mai repede, vă rog, că mi se lasă albuşurile!
Apucă geanta de voiaj şil trase pe Balthazar înăuntru.
131
Toulemonde, vânzătoare ziua şi decoratoare cu pene ornamentale
noaptea.
— Decoratoare cu pene? întrebă el întro seară.
— Cos pene pe costumele dansatoarelor. Ştiţi revistele, Folies
Bergere, Casino de Paris, toate astea... mai completează ce primesc
de la magazin.
Balthazar descoperea o viaţă situată la antipozi faţă de a lui: fără
glorie, fără bani, şi totuşi fericită.
Odette se născuse cu un dar: bucuria. In străfundul fiinţei ei
sălăşluia probabil o orchestră de jazz care cânta ritmuri antrenante şi
melodii trepidante. Nici o greutate nu o descumpănea. In faţa unei
probleme, căuta soluţia. Fiind modestă, nu avea aşteptări înalte, aşa
că nu se simţea deloc frustrată. Astfel, când îi arătă în amănunt lui
Balthazar coşmelia unde locuia împreună cu alţi vecini, nui indică
decât logiile zugrăvite în culori pastel gen îngheţată estivală,
balcoanele împodobite cu flori din plastic, culoarele cu macrameuri,
muşcate şi tablouri înfăţişând marinari cu luleaua în gură.
— Când ai norocul să locuieşti aici, nu mai vrei să te muţi. Nu pleci
de aici decât cu picioarele înainte, întrun sicriu din lemn de brad...
Clădirea asta e un mic paradis!
Plină de bunăvoinţă fată de oricine, trăia în armonie cu fiinţe care
erau exact opusul ei, căci nu le judeca. Astfel, dintre vecini, simpatiza
cu un cuplu de flamanzi dea dreptul portocalii, abonaţi la bronzare
artificială şi la cluburile eşanjiste; fraterniza cu o funcţionară de la
primărie, seacă şi categorică, o persoană care ştia totul despre toate;
făcea schimb de reţete culinare cu o tânără consumatoare de
heroină, deja mamă a cinci copii, care avea uneori crize de furie şi
zgâria pereţii; cumpăra carne şi pâine de la domnul Wilpute, un
pensionar impotent şi rasist, argumentând că, în ciuda faptului că
„spunea tâmpenii”, era om şi el.
132
În familie, dovedea un spirit la fel de deschis: homosexualitatea
fiului ei, Rudy, o deranja mai puţin decât arţagul lui Sue Helen, care
trecea printro perioadă dificilă. Cu blândeţe, deşi bruftuluită de
dimineaţa până seara, încerca săşi ajute fiica să zâmbească, să
aibă răbdare, să aibă încredere şi, poate, să se despartă de amicul
ei, Polo, un parazit mut, mâncăcios şi urât mirositor pe care Rudy îl
numea „chistul”.
Balthazar fu admis în locuinţa aceea strâmtă fără să i se pună
întrebări, ca şi cum ar fi fost un văr aflat în trecere faţă de care se
cuvenea să fie cu toţii ospitalieri. Nu putea să nu compare acea
primire cu purtarea lui – sau a soţiei – când diverşi prieteni le cereau
găzduire la Paris. „Dar hotelurile la ce sunt bune?” exclama de fiecare
dată Isabelle, furioasă, înainte de a le sugera nepoliticoşilor că vor fi
atât de înghesuiţi, încât toată lumea se va simţi prost. Nefiind luat la
întrebări, Balthazar nu se întrebă nici el ce căuta acolo şi încă şi mai
puţin de ce rămânea. Scutit de precizarea asta, îşi recăpăta forţele,
neştiind nici el cât de mult îl ajută această transformare să se
întoarcă la origini. Copil cu tată necunoscut, Balthazar trăise în
diferite familii adoptive, modeste, alcătuite din oameni cumsecade
care mai adăugau pe durata a câţiva ani un orfan propriilor odrasle.
De foarte tânăr jurase că „o să se ridice”, făcând studii temeinice:
adevărata sa identitate avea să fie intelectuală. Susţinut de diverse
burse, învăţase greacă, latină, engleză, germană şi spaniolă,
devalizase bibliotecile publice pentru a dobândi cultura generală, se
pregătise şi fusese admis la una din cele mai bune şcoli din Franţa,
l’École normale superieure, acumulând mai multe diplome
universitare. Aceste izbânzi academice ar fi trebuit săl conducă spre
o activitate conformistă – universitar sau consilier ministerial – dacă
nu şiar fi descoperit pe drum talentul la scris şi nar fi hotărât să i se
consacre. În mod ciudat, în cărţile sale nu descria mediul căruia îi
133
aparţinea acum, după ascensiunea sa socială, ci pe acela în careşi
petrecuse primii ani; asta explica neîndoielnic armonia operei sale,
succesul de public şi, desigur, dispreţul intelectualităţii. Faptul că
devenise un membru al familiei Toulemonde îl readucea la plăcerile
simple, la o viziune lipsită de ambiţie, la încântarea de a trăi în
mijlocul unor oameni plini de căldură.
Or, stând de vorbă cu vecinii, îşi dădu seama că toţi îl credeau
amantul lui Odette.
Când se apără spunând adevărul lui Filip, vecinul eşanjist care îşi
amenajase o sală de culturism în garaj, acesta îl rugă să nul ia de
prost.
— Odette na mai primit un bărbat în casă de ani de zile. Şi apoi,
eu unul te înţeleg: cei frumos şi lui Dumnezeu îi place! Odette arată
bine. Dacă miar zice mie da, eu nu iaş spune nu.
Descumpănit, simţind că lucrurile luau o întorsătură neconvenabilă
pentru reputaţia lui Odette dacă dezminţea, Balthazar se întoarse în
apartament sâcâit de noi întrebări.
„Oare o doresc fără sămi dau seama? Nu mam gândit la asta
niciodată. Nu e genul meu de femeie... prea... nu ştiu... În fine, nu,
deloc... Şi apoi, e de vârsta mea... dacă ar trebui să doresc pe
cineva, atunci ar fi cineva mai tânăr, normal... Totodată, nimic nu e
normal aici. Ce caut eu aici, de altfel?”
Seara, cum tinerii se duseseră la un concert pop, rămase singur
cu Odette şi începu să o privească altfel decât până atunci.
Sub lumina filtrată a lampadarului, îmbrăcată întrun pulover de
angora care îi venea bine, ocupată să coasă o podoabă cu pene
peste o armură din strasuri, i se păru foarte drăguţă. Ceea ce îi
scăpase mai înainte.
„Poate că Filip are dreptate... cum de nu mam gândit până
acum?”
134
Simţinduse observată, Odette înălţă capul şi îi zâmbi.
Stinghereala se risipi pe dată.
Ca să se poată apropia de ea, lăsă cartea şi turnă cafeaua în
ceşti.
— Ai vreun vis, Odette?
— Da... Să merg la mare.
— Mediterana?
— Mediterana? De ce? Doar avem mare aici, poate mai puţin
frumoasă, dar mai discretă, mai rezervată... Marea Nordului.
Aşezânduse lângă ea ca să ia o ceaşcă, îşi lăsă capul pe umărul
ei. Ea se înfioră. Încurajat, îşi plimbă degetele pe braţul ei, pe umăr,
pe gât. Ea tremura. În sfârşit, îşi apropie buzele.
— Nu. Te rog.
— Nuţi plac?
— Ce prost eşti... ba da, fireşte, dar nu.
— Din pricina lui Antoine? A amintirii lui Antoine?
Odette lăsă capul în jos, îşi şterse o lacrimă şi declară cu mare
tristeţe, ca şi cum şiar fi trădat soţul defunct:
— Nu. Nu e din pricina lui Antoine.
Balthazar trase concluzia că drumul era liber şi îşi lipi buzele de
cele ale lui Odette.
O palmă răsunătoare îi arse obrazul. Apoi, surprinzător, degetele
lui Odette se grăbiră săi mângâie obrazul, să şteargă urmele loviturii.
— O, iartămă, iartămă.
— Nu înţeleg. Nu vrei...
— Săti fac rău? O, nu, iartămă.
— Nu vrei să te culci cu mine?
Răspunsul fu o a doua palmă, apoi Odette, oripilată, sări de pe
canapea, fugi din salon şi fugi să se încuie în camera ei.
135
A doua zi, după o noapte petrecută în garajul lui Filip, Balthazar se
hotărî să plece ca să nu se afunde şi mai mult întro situaţie absurdă.
Îşi dădu totuşi osteneala să treacă pe la salonul de coafură unde
lucra Rudy ca săi bage în buzunar un teanc de bancnote.
— Trebuie să mă întorc la Paris. Mama ta e obosită şi visează să
meargă la mare. Ia banii ăştia şi închiriază o casă acolo, da? Şi mai
ales să nu cumva să spui că eu ţi iam dat. Spune că ai luat o primă.
Bine?
Fără să mai aştepte răspuns, Balthazar sări în maşină.
La Paris, în timpul absenţei lui, situaţia se aranjase de la sine, căci
se vorbea deja de altceva. Editorul lui nu se îndoia că, odată cu
trecerea timpului, Balthazar va recâştiga încrederea cititorilor săi şi a
presei.
Ca să nuşi întâlnească soţia, se duse repede acasă la o oră la
care ea lucra, îi lăsă un bilet ca so asigure că e sănătos – oare şio fi
făcând griji? –, îşi făcu valiza şi plecă în Savoia, unde fiul lui era întro
tabără de schi.
„Am să dibui eu până la urmă o cameră liberă în împrejurimi.”
De îndată ceşi văzu tatăl, François nu mai vru să se dezlipească
de el. După câteva zile petrecute la schi împreună, Balthazar îşi dădu
seama că, fiind până atunci un tată absent, era dator să răscumpere
o enormă lacună de prezenţă şi de dragoste faţă de copilul lui.
Pe deasupra, nu se putea împiedica să nu remarce fragilitatea şi
anxietatea lui cronică. François voia să se facă acceptat de ceilalţi
semănândule şi suferea totuşi că nu era îndeajuns el însuşi.
— Vacanţa se apropie, ceai zice să mergem la mare? Doar noi
doi?
În chip de răspuns, se pomeni în braţe cu un băiat care ţipa de
bucurie.
136
În ziua de Paşte, Odette se afla pentru prima oară în faţa Mării
Nordului. Intimidată, făcea desene în nisip. Infinitul apelor, al cerului,
al plajei i se părea un lux mai presus de posibilităţile ei; avea impresia
că profită de o splendoare necuvenită.
Brusc, simţi o arsură pe ceafa şi începu să se gândească puternic
la Balthazar. Când întoarse capul, el era acolo, pe dig, cu băiatul lui
de mână.
Regăsirea a fost intensă, dar blândă, căci fiecare din ei ţinea să
nul rănească pe celălalt.
— Mam întors la dumneata, Odette, pentru că fiul meu are nevoie
de lecţii. Mai dai lecţii?
— Poftim?
— Lecţii de fericire!
Îi instalară pe cei doi Balsan în pavilionul închiriat, ca şi cum era
normal să stea acolo, şi vacanţa începu.
Când viaţa îşi reluă cursul normal, Odette simţi nevoia să explice
palmele administrate lui Balthazar.
— Nu vreau să mă culc cu dumneata pentru că ştiu că nu voi trăi
cu dumneata. Eşti doar în trecere prin viaţa mea. Ai intrat, ai plecat
din nou.
— Mam întors.
— Vei pleca iarăşi... Nu sunt idioată: nu există viitor comun pentru
Balthazar Balsan, marele scriitor parizian, şi Odette Toulemonde,
vânzătoare la Charleroi. E prea târziu. Dacă am avea cu douăzeci de
ani mai puţin, poate...
— Vârsta nu are nimic dea face cu...
— Ba da. Vârsta înseamnă că vieţile noastre sunt mai degrabă în
urma noastră decât înainte, înseamnă că dumneata eşti instalat întro
137
existenţă, iar eu, întralta. ParisCharleroi, întro parte bani, în cealaltă
bani ioc: jocurile sunt deja făcute. Ne putem încrucişa paşii, dar nu ne
mai putem întâlni.
Balthazar nu ştia prea bine ce anume aştepta de la Odette; dar
avea nevoie de ea, era sigur.
În rest, povestea lor nu semăna cu nimic. Poate că ea avea
dreptate nelăsândul să se îndrepte spre o legătură amoroasă
banală? Putea totuşi să se înşele... Nu cumva îşi interzicea să aibă
un trup? Nu cumva îşi oferise un soi de văduvie iraţională după
moartea lui Antoine?
Se gândi la asta întro seară în care improvizară un dans în casa
pescarului. Lăsânduse în seama unei sambe, eliberată de ea însăşi
prin muzică, Odette se mişca senzuală, graţioasă, şăgalnică,
dezvăluind o feminitate lascivă şi insolentă pe care nu io mai
cunoscuse până atunci. Balthazar schiţă câţiva paşi în jurul ei şi
simţi, din atingerea umerilor şi mângâierea şoldurilor, că ar putea cu
uşurinţă să se pomenească în pat alături de ea.
La lumina lunii pline, ea îi făcu o mărturisire ingenuă:
— Ştii, Balthazar, eu nu sunt îndrăgostită de tine.
— Ah!
— Nu. Nu sunt îndrăgostită de tine: eu te iubesc.
I se păru cea mai frumoasă declaraţie pe care o primise
vreodată – mai frumoasă decât cele pe care le inventase în cărţi.
În chip de răspuns, el îi întinse mapa din piele de şarpe care
conţinea noul roman pe care îl scria de când o reîntâlnise.
— Se va numi Fericirea celorlalţi. Înfăţişez soarta mai multor
personaje care îşi caută fericirea fără so găsească. Dacă dau greş e
pentru că au moştenit sau adoptat concepţii despre fericire care nu li
se potrivesc: bani, putere, căsătorie din interes, amante cu picioare
lungi, maşini sport, duplex la Paris, casă de vacanţă la Megève şi vilă
138
la SaintTropez, numai clişee. În ciuda reuşitei, oamenii ăştia nu sunt
fericiţi, căci trăiesc fericirea celorlalţi, fericirea potrivit celorlalţi. Îţi
datorez această carte. Uităle la început.
La lumina felinarului, contemplă pagina de început. Era scris:
„Pentru Dette.”3
Ea se simţi atât de uşoară, că avu impresia că a ajuns în al
nouălea cer. Inima îi bătea săi spargă pieptul. Când îşi recăpăta
suflarea, îşi duse mâna la piept şi murmură:
— Linişteştete, Odette, linişteştete.
La miezul nopţii, se mai sărutară o dată pe obraji urânduşi vise
plăcute, iar Balthazar se gândi că în cursul celor două zile care
rămâneau vor deveni, inevitabil, amanţi.
O surpriză neplăcută îl aştepta a doua zi. La întoarcerea dintro
excursie cu bicicletele împreună cu François, Rudy şi Sue Helen,
descoperi că soţia sa şi cu editorul îl aşteptau în salon.
Când o zări pe Isabelle, mirosi că e vorba de o manevră şi fu cât
pe ce să se înfurie. Odette îl opri.
— No certa. Eu şi numai eu sunt autoarea acestei reuniuni.
Aşezaţivă şi luaţi o prăjitură. E făcută în casă. Mă duc să aduc ceva
de băut.
Scena care urmă era suprarealistă în ochii lui Balthazar. Ca întrun
coşmar, avea impresia că Odette se considera un fel de Miss Marple
la sfârşitul unei anchete: reunea la un ceai şi un fursec personajele
romanului poliţist spre a le explica afacerea şi a trage concluziile.
— Balthazar Balsan mia dăruit mult prin romanele sale. Nu mam
gândit niciodată că îi voi putea înapoia ceea ce mia dăruit până în
ziua când, printrun concurs de împrejurări, a venit să se refugieze în
33 Numele bâlbâit la şedinţa de autografe este omonim cu substantivul „datorie”.
(N. tr.)
139
casa mea acum câteva săptămâni. In curând, va trebui să se întoarcă
la Paris, căci, la vârsta lui şi cu notorietatea lui, nu îşi va reîncepe
viaţa la Charleroi. Dar nu îndrăzneşte, mai întâi pentru că îi este
ruşine, dar mai cu seamă pentru că îi e teamă.
Se întoarse spre Isabelle care părea sceptică în faţa cuvântului
„teamă”.
— Teamă de dumneavoastră, doamnă! De ce? Pentru că nu îl mai
admiraţi îndeajuns. Trebuie să fiţi mândră de soţul dumneavoastră:
face mii de oameni fericiţi. Poate că în mulţimea asta sunt şi
secretare mărunte şi funcţionare insignifiante ca mine, dar tocmai de
aceea! Faptul că izbuteşte să ne pasioneze şi să ne tulbure, pe noi,
care citim puţin, pe noi, care nu suntem cultivate ca dumneavoastră,
dovedeşte că are mai mult talent decât ceilalţi! Mult mai mult! Căci,
ştiţi dumneavoastră, doamnă, Olaf Pims o fi scriind el cărţi minunate,
dar mie îmi trebuie un dicţionar şi câteva tuburi de aspirină ca să
pricep despre ce vorbeşte. E un snob care nu se adresează decât
oamenilor care au citit tot atâtea cărţi ca el.
Îi întinse o ceaşcă de ceai editorului, strivindul totodată sub o
privire mânioasă.
— Aşa că dumneavoastră, domnule, trebuie să vă apăraţi mai mult
autorul pe lângă acei oameni de la Paris care îl insultă şil fac să aibă
gânduri negre. Când cineva are norocul să aibă dea face cu
asemenea comori, atunci se ocupă de ele. Sau, dacă nu, îşi schimbă
meseria, domnule! Ia gustaţi din checul meu cu lămâie, lam pregătit
special!
Terorizat, editorul o ascultă. Odette se întoarse din nou spre
Isabelle Balsan.
— Credeţi că nu vă iubeşte? Că nu vă mai iubeşte? Poate că asta
crede şi el. Cu toate astea, eu am remarcat un lucru: are mereu la el
fotografia dumneavoastră.
140
Isabelle, mişcată de simplitatea lui Odette, lăsă capul în jos
devenind sinceră.
— Ma înşelat atât de mult...
— A, dacă dumneavoastră credeţi că un bărbat nu trebuie să
flirteze şi nici să adulmece prin alte locuri, atunci nu trebuie să vă
luaţi un bărbat, doamnă, ci un câine! Şi tot ar trebui săl ţineţi legat în
cuşcă. Eu, despre Antoine al meu, pe carel iubeam atât de mult şi pe
carel iubesc la fel de mult şiacum după douăzeci de ani, bănuiam
că a călcat pealături cu altele, diferite, poate mai frumoase, sau pur
şi simplu având alt parfum. Şi totuşi în braţele mele a murit. In braţele
mele. Uitânduse la mine. Iar asta va fi pe veci un cadou pentru
mine...
Luptă o clipă cu emoţia care o cuprinsese fără so fi prevăzut şi se
sili să continue:
— Balthazar Balsan se va întoarce la dumneavoastră. Am făcut tot
ce îmi stătea în puteri ca să vil întremez, ca săşi recapete forma, ca
să zâmbească, să râdă, pentru că, sinceră să fiu, pe nişte oameni de
soiul ăsta, atât de buni, de înzestraţi, de stângaci, de generoşi, nui
poţi lăsa să se înece. Eu peste două zile mă întorc acasă la
Charleroi, la magazin. Aşa că naş vrea ca opera mea să se piardă...
Balthazar o contempla cu durere pe Odette, care făcea bucăţi
povestea lor de dragoste. Era supărat pe ea, o ura căi face una ca
asta. I se părea că are o expresie tulbure, rătăcită, un chip de
nebună, dar simţea că e zadarnic să se opună. Ştia că, dacă ea
decretase că aşa vor sta lucrurile, nu se va lăsa cu una, cu două.
Înainte de a pleca la drum, făcu o plimbare printre dune împreună
cu Isabelle. Nici unul, nici celălalt nu era convins că vor izbuti să
trăiască din nou împreună, dar, de dragul lui François, hotărâseră să
încerce.
141
Când se înapoiară la căsuţă, o ambulanţă se încrucişă cu ei
sfâşiind aerul cu sirena: Odette tocmai făcuse infarct.
Atâta vreme cât viaţa ei atârnă de un fir de păr, toată lumea
rămase la Blieckenbleck. După ce serviciul de reanimare confirmă că
Odette nu mai era în pericol, Isabelle şi fiul ei se întoarseră la Paris.
Balthazar închirie căsuţa în continuare; îi rugă pe Rudy şi Sue
Helen să ascundă mamei lor că el rămăsese acolo.
— Mai târziu... Când se va simţi mai bine...
În fiecare zi îi lua pe tineri la clinică şi îi aştepta stând pe un scaun
printre plante decorative, bunicuţe în capot şi pacienţi care mergeau
de colocolo cu perfuzia atârnată de o prăjină.
În sfârşit, Odette îşi recăpătă forţele, îşi veni în fire şi se miră că
cineva aşezase fotografia lui Antoine pe măsuţa de la căpătâiul
patului.
— Cine a făcut asta?
Copiii îi mărturisiră că iniţiativa venea de la Balthazar şi că acesta,
rămas la Blieckenbleck, se ocupase de ei aidoma unui părinte.
Văzând emoţia mamei lor, panica monitoarelor cardiace, dansul
diagramelor verzi care măsurau ritmul palpitaţiilor, copiii pricepură că
Balthazar avusese dreptate să aştepte convalescenţa şi bănuiră că
prima criză fusese provocată de faptul căl respinsese pe Balthazar,
iar inima ei nu putuse suporta.
A doua zi, Balthazar intră în camera lui Odette, emoţionat de parcă
ar fi avut cincisprezece ani. Îi înfăţişă două buchete.
— De ce două buchete?
— Unul din partea mea. Unul din partea lui Antoine.
— Antoine?
Balthazar se aşeză lângă pat, arătând uşor spre fotografia soţului
ei.
142
— Antoine şi cu mine am devenit prieteni foarte buni. Ma
acceptat. Consideră că te iubesc îndeajuns ca să am dreptul la
respectul lui. Când ţi sa făcut rău, mia mărturisit că se bucurase
cam repede: a crezut că o să vă reîntâlniţi. Apoi ia părut rău că a
avut un gând atât de egoist; acum, pentru copiii lui şi pentru
dumneata, e liniştit că te simţi mai bine.
— Ce altceva ţia mai spus?
— Nare săţi placă...
Balthazar se aplecă plin de respect spre Odette ca săi şoptească:
— Mi tea încredinţat...
Bulversată, Odette începu să plângă pe tăcute, mişcată până în
adâncul sufletului. Încercă totuşi să glumească.
— Mie numi cere părerea?
— Antoine? Nu. Zice că eşti căpoasă.
Se aplecă şi mai mult şi adăugă, cu o tandreţe irezistibilă:
— Iam răspuns... că sunt de acord.
Se sărutară în sfârşit.
Imediat, aparatele de monitorizare cardiacă începură să trepideze,
sună un soi de alarmă, chemând personalul în ajutor pentru că o
inimă o luase razna.
Balthazar îşi dezlipi buzele şi murmură privindo pe Odette:
— Linişteştete, Odette, linişteştete.
143
Cea mai frumoasă
carte din lume
Femeile avură o înfiorare de speranţă când o văzură sosind pe
Olga.
Desigur, Olga nu părea foarte binevoitoare. Uscăţivă, înaltă, cu
oasele pomeţilor şi ale coatelor împungând prin pielea oacheşă, nu le
aruncă la început nici o privire femeilor din pavilion. Se aşeză pe
mindirul strâmb care îi fusese repartizat, îşi puse efectele pe fundul
lăzii de lemn, o ascultă pe gardiană urlândui regulamentul de parcă
ar fi zbierat în limbi străine, nu întoarse capul decât atunci când
aceasta îi arătă încotro e spălătorul, apoi, la plecarea ei, se lungi pe
spate, îşi trosni degetele şi începu să contemple scândurile înnegrite
ale tavanului.
— Iaţi văzut părul? murmură Tatiana.
Prizonierele nu pricepură ce insinua Tatiana.
Nouvenita avea o claie de păr, creţ, aspru, care îi dubla volumul
capului. Atâta sănătate şi vigoare erau de obicei apanajul
africanelor... Totuşi, Olga, deşi era oacheşă, nu avea deloc trăsături
negroide; provenea, desigur, din vreun oraş din Uniunea Sovietică,
144
din moment ce se afla astăzi în Siberia în acel lagăr de femei care le
pedepsea pe cele ce nu gândeau cum trebuie.
— Ei bine, ce are părul ei?
— După părerea mea, e caucaziană.
— Ai dreptate. Uneori caucazienele au paie pe cap.
— E oribil părul ăsta, da, aşa e.
— Ba nu! E minunat. Eu, care am părul subţire şi turtit, ce naş fi
dat să am părul ei!
— Mai bine mor. Parcă ar fi păr de cal.
— Nu, păr de ştii tu unde!
Râsete furişe, iute înăbuşite, însoţiră ultima remarcă a lui Lily.
Tatiana se încruntă şi le închise gura:
— Ar putea să ne aducă soluţia.
Dornice săi fie pe plac Tatianei, pe care o tratau ca pe o şefa, deşi
nu era decât o prizonieră la fel ca ele, încercară să se concentreze
asupra a ceea ce le scăpa: ce soluţie putea aduce părul acelei
necunoscute vieţii lor de deţinute politice aflate la reeducare? In
seara aceea, o zăpadă groasă îngropase complet lagărul. Afară totul
era întunecat dincolo de raza felinarului, pe care viscolul încerca so
acopere. Temperatura coborâtă sub zero grade nu le ajuta deloc să
cugete.
— Vrei să spui...
— Da. Se pot ascunde multe lucruri întro astfel de hălăciugă.
Femeile făcură o linişte respectuoasă. Una ghici în sfârşit:
— O fi adus un...
— Da!
Lily, o blondă drăguţă care, în ciuda muncii, a climei aspre şi a
hranei mizerabile, rămânea la fel de rotunjoară ca o femeie fără griji,
îşi îngădui să se îndoiască.
— Ar fi trebuit ca şi ea să se fi gândit la chestia asta...
145
— De ce nu?
— Păi eu, înainte să ajung aici, nu maş fi gândit niciodată la aşa
ceva.
— Dar eu nu vorbesc de tine.
Ştiind că Tatiana va avea mereu gura mai mare, Lily nu se mai
arătă jignită şi reîncepu săşi coasă tivul fustei de lână.
Se auzea şuierul îngheţat al viscolului.
Lăsânduşi colegele, Tatiana o porni pe culoarul dintre paturi, se
apropie de patul nouvenitei, stătu un timp la piciorul patului
aşteptând un semn care săi dea de veste că fusese băgată în
seamă.
Un foc firav pâlpâia în sobă.
După câteva minute fără nici o reacţie, Tatiana se hotărî să spargă
tăcerea:
— Cum te cheamă?
Buzele nu i se mişcară, dar o voce gravă rosti „01ga”.
— Şi pentru ce anume te afli aici?
Nimic nu se clinti pe chipul Olgăi. Era o mască de ceară.
— îmi închipui că, la fel ca noi toate, erai iubita preferată a lui
Stalin, care sa plictisit?
Credea că face o glumă, spunând o frază aproape rituală cu care
erau întâmpinate disidentele; fraza alunecă peste necunoscută ca o
piatră pe suprafaţa gheţii.
— Pe mine mă cheamă Tatiana. Vrei să te prezint celorlalte?
— Avem tot timpul.
— Sigur că avem tot timpul... o să petrecem luni, ani în groapa
asta, poate că o să murim aici...
— Deci o să avem tot timpul.
În încheiere, Olga închise ochii şi se întoarse cu faţa la perete,
oferindui interlocutoarei doar imaginea umerilor ei ascuţiţi.
146
Înţelegând că nu va obţine mai mult, Tatiana se întoarse la
colegele ei.
— E dură. Lucru mai degrabă liniştitor. Avem şanse ca...
Dădură toate din cap – până şi Lily – şi se hotărâră să aştepte.
147
— Nu, nu e deloc genul, întări Lily trăgând de un fir din cusătură.
— Ba da, e genul! Face pe sălbatica, pe dura, pe muta, pe
incoruptibila: nu e ăsta cel mai bun mijloc de a ne da încredere?
Irina formulase această obiecţie, luândule pe celelalte femei prin
surprindere, ba chiar şi pe ea însăşi, uluită de coerenta a ceea ce
afirma. Continuă, mirată:
— Îmi închipui că, dacă mi sar încredinţa mie sarcina de a spiona
o închisoare cu femei, nu aş putea proceda mai bine. Maş preface
tăcută, singuratică, şi astfel, cu timpul, aş primi confidenţe. E mai
sigur aşa decât să faci pe simpatica, nu credeţi? Poate că aici sa
infiltrat cea mai mare denunţătoare din Uniunea Sovietică.
Lily se simţi pe dată atât de convinsă, încât îşi înfipse din
nebăgare de seamă acul în buricul degetului. Curse o picătură de
sânge la care se uită cu spaimă.
— Vreau să fiu mutată în altă baracă!
Tatiana interveni:
— Ai raţionat corect, Irina, dar nu e decât un raţionament. Mie
intuiţia îmi spune contrariul. Putem să avem încredere în ea, e la fel
ca noi. Ba chiar mai dură decât noi.
— Să aşteptăm. Pentru că dacă suntem cumva prinse asupra
faptului...
— Da, ai dreptate. Să mai aşteptăm. Şi, mai ales, să încercăm so
scoatem din pepeni. Să nui mai vorbim. Dacă e cumva o plasată aici
ca să ne denunţe, va intra în panică şi se va apropia de noi. Şi astfel,
ne va dezvălui tactica ei.
— Bine gândit, confirmă Irina. So ignorăm şi săi pândim reacţia.
— E îngrozitor... oftă Lily lingânduşi degetul ca să grăbească
cicatrizarea.
148
Vreme de zece zile, nici o prizonieră din pavilionul 13 nui adresă o
vorbă Olgăi. Aceasta păru să nu bage de seamă la început, apoi,
când deveni conştientă de ce se întâmplă, privirea i se înăspri,
devenind de cremene; nu schiţă totuşi nici cel mai mărunt gest ca să
spargă pojghiţa aceea de tăcere. Accepta izolarea.
După ora supei, femeile se strânseră în jurul Tatianei.
— Acum avem dovada, nui aşa? Na cedat.
— Da, e înspăimântător...
— Of, pe tine, Lily, totul te înspăimântă...
— E ca întrun coşmar: să fii respinsă de un grup, săţi dai seama
de asta şi să nu mişti un deget ca să împiedici excluderea! E
inuman... Mă întreb dacă Olga are inimă.
— Cineţi spune că nu suferă?
Lily îşi lăsă baltă cusutul, cu acul înfipt în partea cea mai groasă a
ţesăturii: la asta nu se gândise. Pe dată, pleoapele i se îngreunară de
lacrimi.
— Am făcuto nefericită?
— Cred că a venit aici deja nefericită şi că acum e şi mai mult.
— Biata de ea! Din vina noastră...
— Cred că putem conta pe ea.
— Da, ai dreptate, exclamă Lily ştergânduşi lacrimile cu mâneca.
Hai săi arătăm repede că avem încredere în ea. Mă doare prea mult
să ştiu că nu e decât o prizonieră la fel ca noi şi că îi înrăutăţim
situaţia.
După câteva minute, femeile au hotărât că aveau săşi asume
riscul de aşi dezvălui planul şi că Tatiana va fi cea cu inițiativa.
Lagărul recăzu apoi în somnolenţă; afară era ger mare; câteva
veveriţe se furişară foşnind pe zăpadă printre barăci.
149
Cu mâna stângă, Olga fărâmiţa o coajă veche de pâine, cu
cealaltă îşi ţinea gamela goală.
Tatiana se apropie:
— Ştii că ai drept la un pachet de ţigări la fiecare două zile?
— Dăţi seama că mam prins şi că le fumez!
Răspunsul ţâşnise din gura Olgăi precipitat, brusca ieşire dintro
săptămână de tăcere iuţindui vorba.
Tatiana băgă de seamă că, în pofida agresivităţii, Olga vorbea mai
mult ca înainte. Probabil că îi era dor să mai interacţioneze cu
semenii... Tatiana continuă:
— Din moment ce observi totul, ai remarcat, fără îndoială, şi că
nici una dintre noi nu fumează. Sau că fumăm puţin în prezenţa
supraveghetoarelor.
— Mda... da. Ba nu. Ce vrei să zici?
— Nu teai întrebat la ce ne folosim ţigările?
— A, înţeleg unde baţi: faceţi schimb cu ele. E moneda lagărului.
Vrei sămi vinzi? Nam cu ce să plătesc...
— Te înşeli.
— Dacă nu se plăteşte cu bani, atunci cu ce se plăteşte?
Olga o cercetă pe Tatiana cu o strâmbătură bănuitoare,
ca şi cum o dezgusta dinainte ce avea să descopere. Tatiana nu
se grăbi săi răspundă prea repede:
— Nu ne vindem ţigările, nici nu le schimbăm. Ne servim de ele
pentru altceva.
Simţind căi stârnise Olgăi curiozitatea, Tatiana întrerupse discuţia,
ştiind că avea să fie mai tare dacă cealaltă se întorcea spre ea ca să
afle urmarea.
În aceeaşi seară, Olga veni la Tatiana, o privi îndelung cerândui
parcă să rupă tăcerea. In van. Tatiana îi răspundea cu aceeaşi
monedă.
150
Până la urmă, Olga cedă:
— Bun, ce faceţi cu ţigările?
Tatiana se întoarse spre ea şi o cercetă cu privirea.
— Ai lăsat în urma ta oameni pe care îi iubeşti?
În loc de răspuns, un rictus dureros schimonosi faţa Olgăi.
— Şi noi, continuă Tatiana. Ne e dor de bărbaţii noştri, dar de ce
să ne facem griji pentru ei mai mult decât pentru noi? Ei sunt în
celălalt lagăr. Pe noi ne frământă gândul la copii...
Vocea Tatianei se frânse: amintirea celor două fete ale ei îi venise
în minte. Din compasiune, Olga îi puse mâna pe umăr, o mână
zdravănă, puternică, aproape o mână de bărbat.
— înţeleg, Tatiana. Şi eu am lăsat în urma mea o fată. Din fericire,
are douăzeci şi unu de ani.
— Ale mele au opt şi zece ani...
Efortul de aşi stăpâni lacrimile o împiedica să continue. De altfel,
ce mai avea de adăugat?
Încleştarea bruscă a mâinii Olgăi o atrase pe Tatiana spre umărul
acesteia, iar Tatiana, şefa deţinutelor, Tatiana, veşnica răzvrătită,
Tatiana cea aspră, plânse câteva clipe la pieptul unei necunoscute
pentru că dăduse peste cineva şi mai aspru ca ea.
Când se simţi mai uşurată, Tatiana îşi reluă firul gândurilor.
— Uite la ce ne folosesc ţigările: le golim de tutun şi păstrăm
foiţele. Apoi, lipind foiţele unele de celelalte, obţinem o foaie de
hârtie. Vino săti arăt.
Ridicând o scândură din duşumea, Tatiana desprinse dintro
ascunzătoare plină de cartofi un teanc foşnitor de foiţe de ţigară,
cărora lipiturile şi suprapunerile le îngroşau textura fină, semănau cu
nişte papirusuri milenare descoperite în Siberia, printro aberaţie
arheologică.
Le aşeză cu grijă pe genunchii Olgăi.
151
— Uite. Până la urmă, întro bună zi, tot are să iasă una dintre
noi... Va putea atunci să ne ducă mesajele.
— Bine.
— Da’ ai ghicit. E o problemă.
— Da. Văd: foile sunt goale.
— Goale. Pe faţă şi pe dos. Pentru că nu avem nici toc, nici
cerneală. Am încercat să scriu cu sânge, înţepândumă cu un ac de
al lui Lily, da se şterge prea repede... Şiapoi, rana mi se cicatrizează
prost. Îmi fac griji cu trombocitele. Cu malnutriţia. Nam chef să merg
la infirmerie ca să trezesc bănuieli.
— De ce îmi spui mie toate astea? Ce treabă am eu?
— Îmi închipui că şi tu vrei săi scrii fetei tale?
Olga lăsă să treacă un minut înainte de ai răspunde cu asprime:
— Da.
— Atunci, uite cum stau lucrurile: noi îţi dăm hârtie, tu ne dai un
creion.
— De ce crezi că am un creion? Ăsta e primul lucru pe care ăştia
nil smulg când ne arestează. Şi am fost toate percheziţionate în mai
multe rânduri înainte de a ajunge aici.
— Părul tău...
Tatiana arătă spre coama care aureola masca severă a Olgăi.
Stărui:
— Când team văzut prima oară, miam spus că...
Olga o întrerupse cu un gest şi pentru prima oară zâmbi.
— Ai dreptate.
Sub privirea încântată a Tatianei, îşi strecură mâna îndărătul
urechii, apoi, cu ochii strălucitori, dădu la iveală un creion subţire pe
carel întinse tovarăşei de captivitate:
— Neam înţeles!
152
E greu de măsurat bucuria care încălzea inimile femeilor în cursul
zilelor care au urmat. Prin mina aceea subţire, le erau înapoiate
inima, legătura cu lumea de dinainte, posibilitatea de aşi îmbrăţişa
copiii. Captivitatea devenea mai puţin apăsătoare. Vina de
asemenea. Căci unele dintre ele se învinuiau că puseseră acţiunea
politică înaintea vieţii de familie; acum, când erau izolate în fundul
unui gulag, nevoite săşi lase copiii în seama unei societăţi pe care o
detestaseră şi împotriva căreia luptaseră, nu se puteau împiedica să
şi regrete militantismul, bănuind că fugiseră din faţa datoriei lor şi că
se dovediseră a nu fi mame bune. Nu era oare mai bine, după
modelul atâtor sovietici, să tacă şi să se concentreze doar pe valorile
familiale? Săşi salveze pielea lor şi a membrilor familiei, în loc să
lupte pentru a salva pielea întregii lumi?
Fiecare deţinută avea la dispoziţie mai multe foiţe, dar nu exista
decât un singur creion. După câteva întruniri, căzură de acord că
fiecare femeie va avea dreptul la trei foiţe înainte de a lega ansamblul
întrun caiet cusut care avea să iasă din gulag de îndată ce se va ivi
ocazia.
A doua regulă: fiecare femeie va trebui săşi umple paginile fără
ştersături ca să nu tocească prea tare creionul.
În seara aceea, hotărârea asta provocă un entuziasm colectiv, dar
zilele următoare se dovediră anevoioase. Confruntate cu
constrângerea de aşi concentra gândurile pe doar trei foiţe, fiecare
femeie suferea: cum să spui totul pe trei foiţe... Cum să scrii trei foiţe
esenţiale, trei foiţe testamentare care vor avea întipărit pe ele ce era
mai însemnat în viaţa ta, care le vor transmite copiilor tăi sufletul tău,
valorile lui şi care le vor arăta pe veci de acum încolo care a fost
sensul trecerii tale pe acest pământ?
153
Exerciţiul deveni un adevărat chin. Seară de seară suspine se
auzeau ieşind de sub aşternuturi. Unele îşi pierdură somnul; celelalte
gemeau în vis.
De îndată ce pauzele muncii obligatorii leo îngăduiau, femeile
încercau să facă schimb de idei.
— Eu am săi povestesc fetei mele de ce sunt aici, şi nu alături de
ea. Ca să mă înţeleagă şi, poate, să mă ierte.
— Trei foiţe de conştiinţă vinovată ca să ai tu cugetul împăcat,
chiar crezi că e o idee bună?
— Eu am săi povestesc fetei mele cum lam întâlnit pa tatăl ei,
asta ca să ştie că e rodul unei poveşti de dragoste.
— A, da? Are să se întrebe de ce nai continuat cu ea povestea de
dragoste.
— Eu aş vrea să le povestesc celor trei fete ale mele cum leam
născut, cele mai frumoase momente din viaţa mea.
— Nu e cam scurt? Nu crezi că au săţi poarte pică pentru că teai
limitat la sosirea lor pe lume? Mai bine leai vorbi despre ce a urmat.
— Eu am poftă să Ie povestesc ce miar plăcea să fac pentru ele.
— Mmm..
Discutând, ele descoperiră un amănunt ciudat: toate aduseseră pe
lume fete. Coincidenţa le amuză, apoi le surprinse, astfel încât
ajunseră să se întrebe dacă hotărârea de a întemniţa împreună
mame de fete în pavilionul 13 nu fusese cumva luată cu bună ştiinţă
de către autorităţi.
Coincidenţa asta nu le întrerupse totuşi chinul: ce să scrie?
În fiecare seară, Olga flutura creionul şi propunea în gura mare:
— Cine vrea să înceapă?
În fiecare seară se lăsa o tăcere grea. Timpul se scurgea
perceptibil, aşa cum se prelinge apa pe stalactitele din tavanul unei
peşteri. Femeile, cu capul plecat, aşteptau ca una din ele să strige
154
„Eu” şi să le elibereze o vreme de stinghereală, dar, după ce tuşeau
de câteva ori şi aruncau priviri furişe, cele mai curajoase răspundeau
până la urmă că se mai gândesc.
— Sunt pe cale să găsesc... mâine poate...
— Da, şi eu înaintez, dar nu sunt încă sigură...
Zilele se succedau, învârtejinduse în viscoliri sau împodobite cu o
promoroacă imaculată. Prizonierele aşteptaseră creionul vreme de
doi ani, iar acum se scurseseră trei luni fără ca vreuna săl ceară sau
măcar săl accepte.
De aceea mare le fu surpriza când, întro duminică, după ce Olga
înălţă obiectul cu pricina rostind fraza rituală, Lily răspunse cu mare
grabă:
— Eu, mulţumesc.
Se întoarseră îngrozite spre blonda Lily cea grasă, cea mai
zăpăcită dintre ele, cea mai sentimentală, cea mai bleagă, pe scurt:
cea mai normală. Dacă cineva ar fi încercat să facă un pronostic în
legătură cu prizoniera care ar fi inaugurat scrierea foiţelor, cu
siguranţă că Lily ar fi fost printre cele din urmă... Tatiana mai întâi,
poate Olga sau poate Irina... dar suava şi comuna Lily?
Tatiana nu se putu împiedica să nu îngaime:
— Eşti... sigură... Lily?
— Da, aşa cred.
— Nai să... mâzgăleşti, nai să... greşeşti...: nai să toceşti
creionul?
— Nu, mam gândit bine: am so scot la capăt fără ştersături.
Sceptică, Olga îi încredinţă creionul lui Lily. Când il dădu, schimbă
o privire cu Tatiana; aceasta îi confirmă impresia că erau pe cale să
facă o prostie.
În zilele următoare, femeile din pavilionul 13 o priveau lung pe Lily
de fiecare dată când aceasta trăgea deoparte ca să scrie, aşezată pe
155
jos, alternând inspiraţia – cu ochii în tavan – cu expiraţia – umerii i se
cocoşau ca să le ascundă celorlalte ce scria pe hârtie.
Miercuri, anunţă mulțumită:
— Am isprăvit. Cine vrea creionul?
O tăcere posacă urmă întrebării.
— Cine vrea creionul?
Nici o femeie nu cuteza să se uite la celelalte. Lily conchise
liniştită:
— Bine, îl pun în părul Olgăi până mâine.
Olga scoase doar un soi de mârâit când Lily ascunse obiectul în
chica ei deasă.
Oricine altcineva decât Lily, mai puţin bună la suflet, mai
cunoscătoare a inimii omeneşti, ar fi băgat de seamă că femeile din
pavilion o cercetau de acum cu gelozie, chiar cu ceva ce aducea a
ură. Cum se face că tocmai Lily, pe care mai că o credeau săracă cu
duhul, izbutise acolo unde ele dădeau greş?
Se scurse o săptămână, fiecare seară oferindui fiecărei femei
prilejul de aşi retrăi înfrângerea.
În sfârşit, în miercurea următoare, la miezul nopţii, în timp ce
respiraţiile liniştite arătau că majoritatea femeilor dormeau deja,
Tatiana, istovită să se tot sucească şi să se învârtească în aşternut,
se furişă până la patul lui Lily.
Aceasta zâmbea cătând spre tavanul întunecat.
— Lily, te implor, poţi sămi spui ce ai scris?
— Sigur, Tatiana, vrei să citeşti?
— Da.
Cum să facă? Stingerea sunase deja.
Tatiana se ghemui lângă fereastră. Îndărătul pânzei de păianjen se
întindea o zăpadă curată pe care luna plină o făcea dea dreptul
156
albastră; întinzânduşi gâtul, Tatiana izbuti să descifreze cele trei
foiţe.
Lily se apropie şi întrebă, pe tonul unei fetiţe vinovate de o
prostioară:
— Ei, ce părere ai?
— Lily, eşti genială!
Şi Tatiana o luă pe Lily în braţe sărutândo de mai multe ori pe
obrajii dolofani.
A doua zi, Tatiana îi ceru lui Lily permisiunea săi urmeze exemplul
şi să le vorbească de acel lucru şi celorlalte deţinute.
Lily îşi coborî genele, roşi de parcă i se aduceau flori şi ciripi o
frază care, prin arabescuri şi uguieli ca de porumbel, însemna da.
Epilog
Moscova, decembrie 2005.
Sau scurs peste cincizeci de ani de la acele evenimente.
Omul care scrie aceste rânduri vizitează Rusia. Regimul sovietic a
căzut, nu mai există lagăre, ceea ce nu înseamnă că nedreptatea a
dispărut.
157
În saloanele Ambasadei Franţei, îi întâlnesc pe artiştii care îmi
joacă piesele de teatru de câţiva ani.
Printre ei, o femeie de vreo şaizeci de ani mă ia de braţ cu un fel
de familiaritate afectuoasă, un amestec de dezinvoltură şi de respect.
Zâmbetul ei revarsă bunătate. Cu neputinţă să rezist ochilor ei
violeţi... O urmez până la fereastra palatului care ne îngăduie să
contemplăm Moscova noaptea.
— Vreţi să vă arăt cea mai frumoasă carte din lume?
— Şi eu, care încă mai trăgeam nădejde că am so scriu... miaţi
dat acum vestea că e prea târziu. Mă ucideţi. Sunteţi sigură? Cea mai
frumoasă carte din lume?
— Da. Chiar dacă alţii pot scrie cărţi mai frumoase, aceasta
rămâne cea mai frumoasă.
Ne ducem să ne aşezăm pe canapelele acelea prea mari şi prea
uzate care împodobesc saloanele tuturor ambasadelor din lume.
Îmi spune povestea mamei ei, Lily, care şia petrecut câţiva ani în
gulag, apoi povestea femeilor alături de care trecuse prin acele
încercări, şi în cele din urmă povestea cărţii, pe care tocmai vam
istorisito.
— Caietul e în posesia mea. Pentru că mama mea a fost prima
care a părăsit pavilionul 13, a izbutit să o scoată cusută în fuste.
Mama a murit, celelalte la fel. Cu toate astea, fiicele colegelor de
captivitate vin so consulte din când în când: luăm ceaiul împreună,
vorbim despre mamele noastre, apoi o recitim. Mie mia revenit
misiunea de a o păstra. Când nu voi mai fi aici, nu ştiu unde va
ajunge. Se va găsi oare un muzeu care so accepte? Mă îndoiesc.
Totuşi, e cea mai frumoasă carte din lume. Cartea mamelor noastre.
Îşi apropie obrazul de al meu ca şi cum ar vrea să mă sărute, apoi
îmi aruncă o privire.
— Vreţi so vedeţi?
158
Stabilim o întâlnire.
A doua zi, urc scara gigantică ce duce la apartamentul pe carel
împarte cu sora ei şi încă două verişoare.
În mijlocul mesei, între ceai şi fursecuri, mă aşteaptă cartea, un
caiet cu foi fragile pe care deceniile leau făcut şi mai friabile.
Gazdele mele mă instalează întrun fotoliu cu braţe tocite, iar eu
încep să citesc cea mai frumoasă carte din lume, scrisă de nişte
luptătoare pentru libertate, nişte răzvrătite pe care Stalin le socotea
primejdioase, rezistentele din pavilionul 13 care redactaseră, fiecare,
câte trei foiţe pentru fetele lor, temânduse că nu le vor mai revedea
niciodată.
Pe fiecare pagină e scrisă o reţetă de bucătărie.
Postfaţă
Cartea aceasta tine de scrisul interzis.
Cu un an în urmă, mi sa oferit posibilitatea să regizez un film.
Cum am fost nevoit să muncesc pentru a mă pregăti în vederea
acestui lucru, a învăţa să stăpânesc limbajul imaginii, al cadrului, al
sunetului, al decupajului, nam mai putut scrie. Apoi, în ajunul
159
primului tur de manivelă, mia fost dat un contract care îmi interzicea
schiul şi orice sport care presupune riscuri; când lam semnat, mi sa
dat de înţeles că ar fi preferabil de asemenea să nu scriu, deşi,
oricum, nu aş fi avut timp.
Era o provocare mult prea mare.
În timpul turnării şi al montajului, am profitat de rarele ore libere ca
să mă izolez de echipă şi să redactez pe colţurile meselor, dimineaţa,
la micul dejun, seara, în camerele de hotel, aceste nuvele pe care le
aveam în minte de ceva vreme. Simţeam iarăşi fericirea scrisului
clandestin, aceea din adolescenţă: umplutul paginilor recăpăta gustul
plăcerilor suspecte.
De obicei, nuvelele se transformă în filme. Aici a fost invers. Nu
doar că filmul mia îngăduit să scriu nuvele, dar, atunci când a fost
terminat, ca să fac încă o dată lucrurile pe dos, am decis să adaptez
scenariul original întro nuvelă.
Filmul se numeşte Odette Toulemonde, nuvela se numeşte la fel.
Însă toţi cei interesaţi de cinema şi de literatură care vor lua
cunoştinţă de ambele forme vor remarca mai cu seamă diferenţele,
întratât mam străduit să spun aceeaşi poveste în două limbaje
diferite, utilizând mijloace inegale: pe hârtie cuvintele, pe ecran
imaginile.
15 august 2006
160
Serie coordonată de
DENISA COMĂNESCU
Cei doi domni
din Bruxelles
Traducere din franceză
de SIMONA BRÎNZARU
Redactor: Raluca Popescu
Coperta: Angela Rotaru
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu
Corector: Cecilia Laslo
DTP: Radu Dobreci, Carmen Petrescu
ERIC-EMMANUEL SCHMITT
LES DEUX MESSIEURS DE BRUXELLES
© Éditions Albin Michel – Paris 2012
All rights reserved.
7
— Sunteţi născuţi în acelaşi an.
— Altceva?
— Domnul Daemens locuia în Bruxelles, pe strada
Lepoutre, numărul 22.
— Nu cunosc pe nimeni din cartierul acesta.
— A fost multă vreme proprietarul unui magazin de
bijuterii pe Galerie de la Reine. Magazinul se numea
L’Atout cœur.
— A, da, îmi aduc aminte magazinul. Foarte şic.
— L-a închis acum cinci ani.
— M-am oprit deseori în faţa vitrinei, dar nu am
intrat niciodată.
— Poftim?
— Nu-mi permiteam… Nu, nu îl cunosc pe acest
domn.
Notarul s-a scărpinat în creştet.
Geneviève Grenier a considerat că ar fi cazul să adauge:
— Îmi pare rău.
Auzind aceste cuvinte, notarul şi-a ridicat faţa către
ea şi a rostit foarte clar:
— Doamnă, secretele dumneavoastră sunt numai
ale dumneavoastră. Nu sunt aici ca să comentez ce rela-
ţii aţi avut cu domnul Daemens, ci pentru a duce la în-
deplinire ultimele sale dorinţe, deoarece v-a desemnat
unica moştenitoare.
Iritată de implicaţiile din fraza notarului, Geneviève
era gata să se justifice, când acesta a continuat:
— Doamnă Grenier, iată singura mea întrebare: ac-
ceptaţi sau refuzaţi moştenirea? Luaţi-vă un răgaz de câ-
teva zile ca să vă hotărâţi. Dacă veţi accepta, nu trebuie să
uitaţi că puteţi primi atât datoriile, cât şi bunurile rămase.
— Ce spuneţi?
8
— Conform legii, un testament agreat de legatar îl
autorizează să accepte primirea bunurilor, dar îl obligă
să plătească şi datoriile – dacă există.
— Şi există?
— Uneori nu există decât datorii.
— Şi este cazul?
— Legea îmi interzice să vă răspund.
— Totuşi dumneavoastră ştiţi! Spuneţi-mi!
— Legea, doamnă! Am jurat.
— Dragă domnule, am vârsta mamei dumneavoastră:
doar n-aţi arunca-o pe bătrâna dumneavoastră mamă
într-o capcană periculoasă, nu?
— Nu pot să vă spun, doamnă. Poftiţi cartea mea de
vizită. Căutaţi-mă când v-aţi hotărât.
Bărbatul a pocnit din călcâie, a salutat şi a plecat.
În zilele care au urmat, Geneviève a sucit problema
pe toate părţile.
Când a consultat-o la telefon pe Simone, prietena ei,
i-a descris totul ca şi când i s-ar fi întâmplat unei vecine.
Simone a răspuns rapid:
— Vecina ta, înainte să dea un răspuns, ar trebui să
se intereseze despre domnul acela. Ce meserie avea?
— Ţinea un magazin de bijuterii.
— Asta nu înseamnă nimic. Putea să fi dat faliment,
după cum putea să fie bogat.
— A închis magazinul acum cinci ani.
— Vezi, a dat faliment.
— Hai, Simone, la vârsta noastră visăm să nu mai
muncim.
— Altceva?
— Locuia pe strada Lepoutre.
— Proprietar?
9
— Aşa cred.
— Nu-i de ajuns… Dacă nu-i mergea afacerea, şi-a
ipotecat apartamentul.
— Şi, dac-ar fi aşa, cine ar şti?
— Banca, dar nu va oferi niciodată o astfel de infor-
maţie. De ce a murit?
— Poftim?
— Dacă prietenul vecinei tale a murit din pricina
vreunei boli, e încurajator. În schimb, dacă s-a sinucis,
e suspect. Asta arată că era plin de datorii.
— Nu neapărat, Simone. Poate că s-a sinucis fiindcă
a primit o veste îngrozitoare. De exemplu, că are cancer.
— Hm…
— Sau că i-au murit copii într-un accident de avion…
— Avea copii?
— Nu. Nu sunt menţionaţi în documente.
— Hm… Orice-ai zice, o sinucidere este suspectă!
— Vecina mea nu mi-a pomenit de sinucidere.
— De fapt, oare nu cumva chiar vecina ta l-a omo-
rât? De îndată ce a aflat că a inclus-o în testament, şi-a
omorât amantul.
— Simone, nu ştiu din ce cauză a murit!
— Asta dovedeşte că este inteligentă.
— Nu era amantul ei!
— Of, Geneviève, nu face pe proasta! Ar mai fi
primit caşcavalul dacă n-ar fi fost amanta lui? N-am să
înghit aşa ceva!
Întrebarea: „Să accepte, sau să refuze?“ atrăgea auto-
mat altele după ea: „Cine era individul?“ şi „Ce legătură
exista între donator şi ea, căreia îi era oferită moştenirea?“
De aceea, după ce a mai primit un aviz negativ din par-
tea unui văr care se învârtea în domeniul asigurărilor,
Geneviève a renunţat în scurtă vreme să mai facă sondaje.
10
De dimineaţă până seara pendula între o dorinţă şi
opusul acesteia. Să accepte? Să refuze? Să mizeze totul
pe o singură carte? Cu toate că îşi pierduse somnul, sa-
vura această agitaţie mentală: în sfârşit plutea un parfum
de aventură în viaţa ei… Nu înceta să despice firul în
patru.
După şaptezeci şi două de ore, a ales.
La notarul Demeulemeester a sosit o amatoare de jo-
curi: fiindcă prudenţa însemna să refuze oferta, o accep-
ta! Deoarece detesta moderaţia, reţinerea timorată pe
care şi-a condamnat-o toată viaţa. Măcar la optzeci de
ani să rişte puţin… Dacă moştenea datorii, nu putea să
le plătească deoarece nu primea decât alocaţia minimă
cu care trăieşte un cetăţean. Dacă era datoare mai multe
milioane, nimeni nu i-ar lua din pensia ei derizorie. To-
tuşi nu a examinat prea mult această ipoteză, căci simţea
că, dacă ar duce raţionamentul mai departe, ar descoperi
că pretinsul ei curaj s-ar dovedi cel mai bun calcul, fiindcă
riscând nu ar risca nimic …
Şi bine a făcut! Într-un cuvânt, lui Geneviève i-a re-
venit o avere: un cont gras în bancă, trei apartamente în
Bruxelles, dintre care două închiriate, mobilă, tablouri
şi opere de artă depozitate în locuinţa din strada Le-
poutre, numărul 22, în fine o casă la ţară în sudul Franţei.
Notarul, după ce a anunţat-o despre îmbogăţirea ei ne-
aşteptată, i-a propus să îi gestioneze patrimoniul.
— Mă voi gândi la aceasta, domnule. Nu există o
scrisoare anexată testamentului?
— Nu.
— Un document adresat mie?
— Nu.
— Oare de ce m-a ales tocmai pe mine?
— Nu avea familie.
11
— Desigur, dar de ce eu?
Notarul a privit-o în tăcere. Începea să aibă îndoieli.
Fie, aşa cum credea el, fusese amanta negustorului şi îi
verifica tactul, fie spunea adevărul şi se găsea în faţa ce-
lui mai straniu caz pe care îl întâlnise…
Geneviève a insistat:
— Dumneavoastră, domnule notar, îl cunoşteaţi bine?
— Nu, dosarul fusese dat în lucru predecesorului
meu.
— Unde este înmormântat?
Bănuind că, dacă voia să o păstreze pe Geneviève
printre clienţii săi, trebuia să se arate cooperant, notarul
a dispărut, a dat câteva ordine unor subalterni, iar cinci
minute mai târziu a revenit cu o bucată pătrăţoasă de
hârtie.
— Cimitirul Ixelles, aleea numărul 1, peluza numărul
2, al cincilea mormânt pe stânga.
Geneviève a mers la cimitir în aceeaşi zi.
12
taţi de uitare. Cu siguranţă că aici şerveţelele foloseau
mai mult la ştersul lacrimilor decât al buzelor…
Cum poarta monumentală din fier forjat nu a cata-
dicsit să se deschidă, Geneviève a folosit poarta scundă
din stânga, a salutat paznicul îmbrăcat în verde şi a in-
trat în scuarul rotund, mărginit de stejari.
Pietrişul i-a scârţâit sub tălpi când a înaintat pe alee.
Părea că îi strigă: „Pleacă, străino, întoarce-te din drum!“
Da, nu avea nimic în comun cu acest oraş trist. Deşi
casele se reduceau la cavouri sau mausolee, luxul, aerul
elegant al sculpturilor, obeliscurile îi aminteau că, fe-
meie de condiţie modestă, lipsită de mijloace, nu cu-
noscuse nici un locatar în timpul vieţii acestuia. De-a
lungul cedrilor albaştri se înşirau monumente funerare
de familie care datau de două secole; deconcertată, Ge-
neviève s-a întrebat de ce doar bogaţii îşi afişează genea-
logia. Săracii nu aveau strămoşi?
Mergea cu capul plecat, repetându-şi că niciodată nu-şi
va permite un loc de veci în acest cimitir.
În fine, acum putea, de vreme ce…
Oripilată de aceste previziuni, s-a înfiorat şi şi-a făcut
semnul crucii pentru a se proteja de locul unde se afla şi
de mintea ei care divaga.
— Unu, doi… trei… patru… cinci. Aici!
Un mormânt din granit întunecat, atât de neted
încât arborii gârboviţi de trecerea timpului se reflectau
în el, pe care fusese scris cu litere de aur numele lui Jean
Daemens. În dreapta numelui era o fotografie încrustată
în piatra tombală, înfăţişându-l pe proprietar la vârsta
de patruzeci de ani, cu părul şi ochii negri. Zâmbea cu o
faţă fericită, cu trăsături de om sincer, limpezi, virile.
— Ce bărbat frumos…
13
Nu-l cunoştea. Nu, nu avusese de-a face cu acest
individ, hotărât lucru. Totuşi, chipul lui îi era oarecum
familiar… Cum explica asta? Sigur din pricina fizicului.
Trăsăturile mediteraneene atât de tipice bruneţilor încât
crezi că i-ai mai întâlnit deja. Sau poate că îl întâlnise
fără să ţină seama… O dată, de două ori, poate… Unde?
În orice caz nu îi vorbise niciodată: de asta era sigură!
S-a pierdut în contemplarea portretului. De ce o
alesese pe ea? Ce motiv justifica generozitatea lui?
Era posibil să fi avut vreun frate de care să nu fi ştiut,
un frate geamăn?… Absurd! Părinţii i-ar fi mărturisit!
Şi în cazul acesta ar fi luat legătura cu sora lui, nu?
Se ivise o serie nouă de întrebări: de ce Jean Dae-
mens nu i se prezentase în timpul vieţii? De ce nu aflase
despre el decât după ce murise?
Misterul continua să-i zâmbească de pe piatra întu-
necată.
Stingherită, Geneviève a avut impresia că, la adăpostul
fotografiei, binefăcătorul ei o privea. A bălmăjit:
— Ă… mulţumesc. Mulţumesc pentru cadoul tău…
pe cât de fabulos, pe atât de neaşteptat. Doar că ar fi
cazul să îmi explici, nu?
Fotografia s-a luminat. A văzut în asta o promisiune.
— Foarte bine. Contez pe tine.
Brusc, a izbucnit în râs, iritată. Cât de proastă putea
să fie ca să se adreseze cu voce tare unei lespezi de granit?
Întorcând capul a descoperit alături – la numărul 4 –
un mormânt asemănător cu cel al lui Jean Daemens.
Asemănător? Fix la fel! Cu excepţia numelui şi a foto-
grafiei, totul, de la mărime la piatra folosită, culoare şi
crucea subţire din aliaj de cupru şi zinc până la zid,
14
imita mormântul vecin: aceleaşi litere din aur, aceeaşi
grafie, pe scurt o estetică analogă.
— „Laurent Delphin“? Ia te uită, a murit cu cinci
ani mai înainte decât el.
Această similitudine crea o legătură între cele două
morminte sau între cei doi bărbaţi. Geneviève a privit
fotografia şi a contemplat un bărbat de vreo treizeci de
ani, blond, graţios, pe care l-a găsit la fel de atrăgător ca
pe Jean Daemens, apoi a convenit să îşi oprească aici
ancheta.
— O iau razna…
S-a întors spre mormântul lui Jean Daemens, s-a
scuzat printr-o strâmbătură, a făcut o reverenţă înşelătoare
şi a observat că, spre deosebire de celelalte morminte, al
lui nu avea nici flori, nici ghivece. Hotărâse el să nu-i
aducă nimeni niciodată flori? Şi-a promis să îi aducă în
curând un buchet de flori, apoi a plecat.
— Totuşi, ce bărbat superb… a şoptit ea, ieşind pe
alee.
Dacă dimineaţa se considerase norocoasă pentru că
primise un astfel de cadou, de câteva minute era încân-
tată că cel care îi lăsase moştenirea arăta atât de bine.
Brusc, misterul care guverna intenţiile lui devenea
cu fiecare secundă tot mai greu de suportat.
— De ce? De ce el şi de ce eu?
*
Cu cincizeci şi cinci de ani mai înainte, clopotele cate-
dralei Sainte Gudule răsunau cu putere.
În faţa altarului, Geneviève Piastre, vioaie şi încântă-
toare, mlădioasă ca un crin în rochia ei de tul alb, se
15
mărita cu Edouard Grenier, un tânăr vânjos, căruia i se
spune Eddy, roşind fiindcă schimbase salopeta de meca-
nic pentru un costum închiriat. Emoţionaţi, frenetici,
nerăbdători să fie fericiţi, pur şi simplu străluceau. Prin
intermediul unui unchi obţinuseră dreptul de a se căsă-
tori în prestigioasa catedrală în care se desfăşurau cere-
moniile regale şi nu în sinistra biserică din cartierul lor.
Preotul le acorda toată atenţia, asemenea unor prăjituri
de mare preţ, iar în spatele lor familiile şi prietenii fre-
mătau la gândul petrecerii care avea să ţină până la ziuă.
Era limpede, Geneviève începea cea mai frumoasă pe-
rioadă a vieţii sale…
Nu i-ar fi trecut prin minte să privească ce se întâm-
pla dincolo de rândurile ocupate de ai săi, în capătul
marii catedrale, aproape de porticul prin care – cu ini-
ma bătându-i cu putere în piept – intrase la braţul tată-
lui ei.
În penumbră, înainte de penultima coloană, protejaţi
de statuia Sfântului Simon Zilotul, doi bărbaţi se re-
culegeau îngenunchiaţi; abordau o postură comparabilă
cu cea a cuplului care se afla pe locul luminos din faţa
altarului.
Când preotul l-a întrebat pe Eddy Grenier dacă o ia
de soţie pe Geneviève, unul dintre bărbaţi, cel brunet, a
rostit un da hotărât. Apoi, când preotul i-a pus aceeaşi
întrebare lui Geneviève, cel blond a acceptat înroşindu-se.
În ciuda zecilor de metri care îi despărţea de locul unde
avea loc nunta, se comportau de parcă reprezentantul lui
Dumnezeu, sub lumina galbenă a vitraliilor, li se adre-
sa lor.
Preotul a rostit: „Vă declar uniţi prin legătura sacră a
căsătoriei“ şi, în timp ce mirii oficiali se sărutau pe gură
16
în faţa unui Christos binevoitor, mirii oficioşi făceau
acelaşi lucru în colţul lor. În clipa în care Eddy şi Gene-
viève şi-au pus verighetele în sunetele rarefiate ale unei
cântări interpretate la orgă, bărbatul brun a scos din bu-
zunar o cutiuţă cu două verigi de aur pe care le-a stre-
curat discret pe degetul său şi pe al celuilalt.
Nimeni nu îi observase.
Şi nimeni nu le-a acordat atenţie când, odată ispră-
vită ceremonia, au rămas îngenunchiaţi, emoţionaţi,
rugându-se în timp ce cortegiul se îndrepta spre ieşirea
principală.
În timpul felicitărilor obişnuite de pe esplanadă, cei
doi bărbaţi au meditat în binevoitoarea după-amiază.
Când nu s-au mai auzit nici urale, nici claxoane, au ho-
tărât să se ridice, au coborât treptele pustii, fără fotogra-
ful care să imortalizeze momentul, fără prieteni prezenţi
la întâlnirea lor cu fericirea ca să le arunce orez, să-i
aplaude, fără alt martor în afară de turnul gotic al pri-
măriei în vârful căruia Arhanghelul Mihail ucidea ba-
laurul sub un soare orbitor.
S-au grăbit spre locuinţa bărbatului brun din strada
Lepoutre, numărul 22, au închis obloanele şi, mai liberi
decât Geneviève şi Eddy, nu au trebuit să se plictisească
până seara înainte să-şi dezlănţuie pasiunea în aşternuturi.
17
Crezuse că adoră această existenţă liberă şi libertină
până când l-a întâlnit pe Laurent; încă de la primele lor
săruturi, şi-a dat seama că existenţa aceasta nu era atât
de grozavă, nici atât de insolentă pe cât crezuse: dacă îi
oferise plăceri, orgasme, extaze narcisiste, îl transformase
într-un cinic. Don Juan din lipsă de stabilitate, condam-
nat la un început continuu, redusese celelalte satisfacţii
pe care i le oferea trupul. Cu cât îşi satisfăcea mai vigu-
ros pulsiunile sexuale, cu atât aprecia mai puţin compa-
nia bărbaţilor. Fiindcă îi posedase prea mult, nu îi mai
putea respecta.
Laurent îl făcuse să descopere gustul, savoarea, res-
pectul vieţii. Acest tânăr blond, electrician la Théâtre
Royal du Parc, se lansa cu aceeaşi bucurie nedisimulată
în conversaţii, cumpărături zilnice, pregătirea mesei ca
şi în pat. Totul îl entuziasma. Pentru Jean, apariţia lui Lau-
rent declanşase o revoluţie: el, care nu cunoscuse decât
voluptatea, a descoperit iubirea. Pentru un temperament
viguros ca al lui, această zdruncinare a atras după sine
atitudini extreme: îl lăuda, îl acoperea de cadouri, de să-
rutări şi se arunca asupra lui cu o pasiune fără saţiu.
Aşadar, Jean dorise ca legătura lor să fie consacrată.
Cum societatea nu autoriza legătura legală între doi
bărbaţi, s-au gândit la un subterfugiu. Faptul că aparţin
unei minorităţi sexuale nu-i copleşea, într-atât se bucu-
rau de viaţă; din plasarea lor într-o zonă marginală ex-
trăgeau o vagă mândrie, orgoliul celor care, ştiindu-se
rari, simt fiorul iniţiaţilor: frecventau deopotrivă o lu-
me vizibilă şi una invizibilă, societatea obişnuită şi cea
clandestină. Puţin le păsa, în viaţa de zi de zi, că erau
lipsiţi de ceea ce li se oferea maselor! Dacă îşi doreau
aceasta cu adevărat, atunci jocul lor consta în a dobândi
prin viclenie…
18
Astfel s-au însurat îndărătul lui Eddy şi al lui Ge-
neviève, la catedrala Sainte Gudule în acea după-amiază
de 13 aprilie.
Numai întâmplarea făcuse ca aceste două cupluri să
împartă ceremonialul şi apropierea lor s-ar fi oprit aici
dacă, din romantism, Laurent nu ar fi smuls din panoul
de la primărie documentul administrativ care publica
evenimentul. Câteva zile mai târziu îl lipise în albumul
lor de fotografii, apoi îl desenase pe al lor, cel prin care
se legifera căsătoria lui Jean Daemens cu Laurent Del-
phin, un fals care li se părea foarte autentic.
Prin prezenţa documentului în albumul lor de amin-
tiri, numele Grenier le-a devenit familiar. Prin urmare,
când în ziarul Le Soir a fost anunţată naşterea lui Johnny
Grenier, fiul lui Eddy şi al lui Geneviève, s-au oprit asu-
pra paragrafului bulversaţi. În acea dimineaţă – poate
pentru prima oară – au avut sentimentul pur homosexual,
durerea de a constata că dragostea lor, oricât de intensă
ar fi, nu va rodi niciodată.
S-au dus la botez.
Unchiul care înainte le aranjase să se căsătorească la
catedrală nu le putuse facilita de data aceasta accesul
într-un edificiu mai impozant decât Notre-Dame-Imma-
culée, biserica parohiei lor, unde un harmoniu înlocuia
orga somptuoasă, în timp ce un preot mirosind a toate
cele predica din difuzoare gri străvechi semănate printre
neoane. Nici Geneviève – copleşită de fericirea de a fi
mamă –, nici Jean, nici Laurent, uimiţi de acesată naş-
tere, nu sufereau din această pricină; doar Eddy era în-
cruntat. În mijlocul bisericii gălbejite, cu staluri murdare,
vitralii sumare şi statui de lemn ceruit acoperite cu flori
de plastic mai numeroase decât într-o gheretă de portă-
reasă, mecanicul revenise cu picioarele pe pământ: la
19
douăzeci şi şase de ani, căsnicia îl plictisea. Desigur, Ge-
neviève rămânea veselă, îndrăgostită, pasionată, însă
viaţa conjugală îi dădea remuşcări. Se învinovăţea că se
întâlnea cu amicii la bodegă, că bea prea mult, că agăţa
fetele, că se îndopa cu cartofi prăjiţi ori bomboane mai
degrabă decât mâncarea gătită de Geneviève, că zăcea
răscrăcărat în pat cu radioul la maxim, că avea erecţie în
chiloţi, pe scurt, că se comporta ca mai înainte. Nu
suporta să se supravegheze, să-şi impună să-şi amelioreze
comportamentul, să fie curat, raţional, responsabil, loial.
Era peste fire! Să îndure atâtea pentru a-şi putea călări
nevasta de câte ori avea chef? Preţul i se părea piperat…
Mai mult, când îl vedea pe căcăciosul ăla de Johnny
congestionat, urlând în scutece, presimţea că lucrurile
nu se vor aranja.
Deşi se străduia ca în timpul ceremoniei să pară bu-
curos, proasta lui dispoziţie nu le-a scăpat celor doi
domni pitulaţi în capătul îndepărtat al bisericii. Jean şi
Laurent erau şocaţi. Cum? Blegul ăsta nu-şi dădea sea-
ma de mana cerească primită, de a-şi întemeia o fami-
lie? Derbedeul! Şi-au concentrat întreaga lor simpatie
asupra lui Geneviève cea radioasă.
A doua zi au trimis un cărucior familiei Grenier în-
soţit de un bileţel în care se preciza că serviciul social de
la primărie îi felicita pe părinţi.
20
are talent; fără nici un resentiment, a cumpărat cu banii
primiţi de la părinţi un magazin şi a început să vândă
bijuterii. Cum avea un gust sigur şi le plăcea femeilor,
cărora le arăta o tandreţe vagă, afacerea lui a prosperat
repede. L’Atout cœur s-a impus ca o adresă indispensabilă
a cochetelor din Bruxelles pe care le sfătuia atât de bine.
Jean şi Laurent înfloreau prin dragostea lor. Nu as-
cundeau faptul că trăiau împreună, dar nici nu îl exhi-
bau. Nici ruşine, nici revendicare. „Fiecare este liber să
înţeleagă ceea ce doreşte“ rezuma ceea ce credeau. Totuşi,
influenţată de idealurile moderne, societatea devenea
mai clementă; puterea politică, hărţuită de militanţi,
condamna discriminarea împotriva celor atraşi de per-
soane de acelaşi sex. Jean şi Laurent apreciau această fle-
xibilitate, dar nu-şi schimbaseră atitudinea: să trăiască
retraşi, să se ferească de privirile indiscrete, toate acestea
contribuiau la fericirea lor; rămâneau logodnicii iliciţi
care se căsătoriseră în taină, ascunşi îndărătul unui stâlp
de catedrală.
Pasiunea lor senzuală, fără îndoială stimulată de atâta
pudoare, nu se potolise.
Eddy şi Geneviève mergeau pe alt drum. Orăcăitul
lui Johnny, gânguririle lui, bolile de care suferise îi ofe-
riseră lui Eddy pretextul de a se îndepărta. După ce ter-
mina munca la service, petrecea mai multă vreme cu
amicii bând şi jucând cărţi, iar acasă se întorcea numai
ca să doarmă. Geneviève observase această înstrăinare a
lui Eddy dar, în loc să se plângă, se învinovăţea: dacă
Eddy se îndepărtase, o făcuse pentru că ea, epuizată, nu
se mai îngrijea, alăpta, conversaţia ei se învârtea în jurul
scutecelor, al rufelor, al lingurilor de sirop.
A născut şi o fată.
21
Eddy a propus să o boteze Minnie, ca pe logodnica
lui Mickey! Entuziasmat de idee, se distra să-i şoptească
prenumele de şoricuţă atunci când o ridica în braţe şi
râdea în hohote. Deşi oripilată, Geneviève, temându-se
că iubirea fragilă a lui Eddy pentru copii să nu devină
ură dacă se opunea, a acceptat acest prenume cu speran-
ţa că astfel Minnie va avea parte de afecţiunea tatălui ei.
Jean şi Laurent, aflaţi într-o călătorie în străinătate,
nu au ştiut că venise pe lume un al doilea copilaş. Deşi
dezamăgită că nu a mai primit un cadou de la primărie
ca înainte, Geneviève s-a consolat folosind căruciorul
sofisticat pe care îl avea deja.
22
a trebuit să-şi găsească de lucru. Era pricepută şi deve-
nise croitoreasă la domiciliu, ceea ce îi permitea să-şi
supravegheze copiii. Bărbatul ei, deloc recunoscător,
bombănea mereu, îi smulgea câteva bancnote şi pleca să
bată străzile.
În aceeaşi seară, pretextând că are de făcut o livrare,
Jean i-a sugerat Angelei să o ducă până acasă cu maşina.
Ajungând pe Rue Haute, a zărit pe trotuar un fanfa-
ron în tricou cu mâneci scurte care îşi bomba pieptul la
braţul unei roşcate tinere căreia îi mângâia fesele.
— Che miseria! a bombănit Angela. Ecco il mio vicino.
Lui Jean i-a fost foarte greu să alăture chipul acelui
lăudăros cu figura care îi rămăsese gravată în memorie,
cea a mirelui chipeş, emoţionat, stingherit în faţa alta-
rului. Eddy se îngrăşase, se buhăise, ca să se mişte tre-
buia să depună efort. Gesturile, mimica, alura respirau
vulgaritatea. La el, greutatea părea expresia adevăratei
sale naturi care dormita în tinereţe: kilogramele îi mate-
rializau lenea, mizeria morală.
Jean a închis ochii.
— Vă simţiţi bine, domnule Daemens?
— Nu. O plâng pe soţia lui.
— O înşală senza vergogna1, săraca de ea.
În timp ce o lăsa pe Angela în faţa clădirii masive din
Rue des Renards, Jean a aflat că tot cartierul îl deza-
probă pe Eddy şi o laudă pe Geneviève a cărei resemnare
o înnobilase. Tristeţea ei demnă atrăgea compasiunea
clientelor care îi încredinţau haine de refăcut.
Seara, în bucătăria din Rue Lepoutre, Jean i-a poves-
tit toate cele aflate lui Laurent, care s-a încruntat:
23
— Are amante şi nu se fereşte? a bombănit el. Ce
porc! Trebuie să fii întotdeauna discret, nu?
— Totdeauna.
Cei doi amanţi s-au privit în ochi, s-au înţeles, iar apoi
fiecare şi-a reluat lucrul, unul să cureţe legumele, celălalt
să pună masa. Dialogul acesta confirmase pactul lor.
Jean şi Laurent nu-şi făceau iluzii: ştiau că un bărbat
rezistă greu tentaţiilor, dar ştiau de asemenea şi ceea ce
uneori femeile refuză să creadă – că a ceda unei pulsiuni
rămâne fără urmări. Un bărbat nu-şi va iubi mai puţin
soţia sau soţul după o aventură. Inima şi trupul nu sunt
una. Acolo unde se implică sexual, un bărbat nu se im-
plică în mod necesar şi sentimental.
Jean şi Laurent aveau o înţelegere: erau constanţi în
iubire, deşi deseori infideli trupeşte; interdicţia consta
în exhibarea legăturilor trecătoare sau în a se îndrăgosti.
În măsura în care aceste aventuri treceau neobservate,
fără urmări, erau tolerate. Prin urmare, Jean şi Laurent
se iubeau; nici unul dintre ei nu se transformase în cas-
tratorul celuilalt.
Aşadar îi reproşau lui Eddy mârlănia şi îl dispreţuiau
pentru că şi-a umilit public soţia: o escapadă neînsemnată
nu presupune nici ostentaţie, nici suferinţă.
În lunile care au urmat s-au gândit mult la căsnicia
simetrică a cărei degenerescenţă îi contraria. Ar fi dorit
să intervină, să încetinească degringolada aceasta, dar
cum? Şi cu ce drept?
Atunci când discutau, evaluau decalajul faţă de ei.
Regretau că nu pot avea copii, dar nu trăiau împreună
pentru copii! Deşi alcătuiau un cuplu de bărbaţi, anor-
malitatea aceasta le făcea, paradoxal, viaţa uşoară fiindcă
două fiinţe de acelaşi sex se descifrează mai lesne decât
două fiinţe de sex opus. Era un avantaj să fie marginali?
24
De Crăciun, matinalul verbiaj al Angelei l-a informat
pe Jean că vecina sa, doamna Grenier a născut.
— Quale cretino, nu-i ajungea că sărea pe tot ce miş-
că, a trebuit să o facă şi cu nevasta! Povera Geneviève!
Acum are patru guri de hrănit: un marito incapace şi trei
puşti!
Când s-a întors acasă, Jean l-a anunţat pe Laurent că
Geneviève născuse din nou.
În ziua botezului s-au dus la ceremonie acolo unde,
cu cincisprezece ani mai înainte, stătuseră ascunşi în ca-
pătul catedralei. I-au reîntâlnit pe nuntaşi, unii lesne de
identificat – deşi mai gârbovi, mai ridaţi –, alţii nu, co-
pilaşii deveniseră adolescenţi, iar adolescenţii, oameni
maturi. Dar curiozitatea lor s-a concentrat asupra lui
Eddy şi a lui Geneviève.
Aceasta se schimbase puţin. Subţire, cu trăsături ra-
finate, îşi pierduse doar strălucirea. Fără îndoială din
pricină că iluziile se risipiseră… În schimb, crisparea cu
care îşi ţinea copilaşul la piept dezvăluia că nu era în lar-
gul ei: se agăţa de copilaş ca de o ultimă speranţă, cla-
mând mut celor prezenţi: „Vedeţi, încă sunt soţia lui!
Vedeţi, Eddy mă mai iubeşte!“ Nefericita nu admitea că
viaţa ei era un dezastru.
Eddy însă îşi dădea importanţă, adoptând posturi
avantajoase, asemenea unui cocoş care satisfăcuse mai
multe puicuţe. Nici o clipă nu i-a aruncat o privire lui
Geneviève, nici o clipă nu s-a arătat preocupat de odras-
lele mai mari, Johnny şi Minnie, nu, încerca să le sedu-
că pe femeile drăguţe din jur şi nu o strângea în braţe pe
delicata Claudia decât pentru a oferi imaginea de mas-
cul tandru fiindcă astfel putea să le impresioneze.
Jean şi Laurent asistau la scenă consternaţi. Pricepuseră
că acei soţi îşi continuau coborârea în infern. Persista o
25
singură întrebare: „Când vor atinge pragul cel mai de
jos?“
Întorşi acasă, Jean şi Laurent au făcut dragoste într-un
fel neaşteptat, dornici să se liniştească, ca şi cum braţele
sau picioarele înlănţuite serveau de refugiu împotriva
violenţei lumii.
26
De data aceasta nu a mai fost nici un anunţ în Le
Soir – unchiul bogat care plătea anunţurile şi care, odi-
nioară, aranjase căsătoria la catedrala Sainte Gudule,
răposase.
Totuşi, avertizaţi de Angela, Jean şi Laurent au ajuns
la biserica unde avea loc botezul lui David.
Piaţa Jeu-de-Balle, unde se organiza talciocul zilnic
pentru vânzătorii de vechituri se isprăvise acum şi espla-
nada era goală; pe dalele umede zăceau ziare călcate în
picioare, fotolii cu tapiseria ruptă, cu arcurile stricate, cu
buretul la vedere, cartoane turtite, ligheane sparte. În
timp ce vânzătorii întârziaţi terminau de încărcat camioa-
nele lor acoperite de graffiti, două negrese încărcau gu-
noaiele pe care le îndeseau în saci de plastic în timp ce un
bătrân îmbrăcat în salopetă şi cizme de pescar aduna şi el
ce mai rămăsese, cu aerul că trece pe acolo din întâmplare.
În faţa bisericii din cărămidă roşie, Jean şi Laurent se
întrebau ce căutau în acel loc. Mai mult decât dorinţa,
rutina fusese cea care îi condusese acolo. Jocul nu-i mai
amuza. Dacă îl blamaseră pe Eddy, acum îndreptau
criticile spre Geneviève. De ce nu reacţiona? De ce, în
loc să scape de infam, însă i se mai dăruia? Fie era fragilă
din punct de vedere psihologic, fie îl mai iubea. Cum
nu ştiau ce soluţie să aleagă – laşitatea sau masochismul
– îşi doreau să fugă de legătura infernală cu mecanicul.
Ce legătură avea cu ei? Nici una. În prag, şi-au promis
că se interesau de Eddy şi de Geneviève pentru ultima
oară. Irevocabil!
Au intrat în biserica Notre-Dame-Immaculée, supra-
numită Biserica Spaniolilor pentru că aici se reuneau
imigranţii hispanofoni, o clădire ciudată care, cu pereţii
ei galbeni şi lămpile suspendate în tavan, aducea mai
27
degrabă cu un refectoriu decât cu un loc sacru. Acolo,
după ce au trecut pe lângă buchetul de flori artificiale,
şi-au ocupat locul obişnuit şi au studiat agitaţia din ju-
rul altarului din lemn întunecat.
Geneviève se metamorfozase. Întinerise cu zece ani
şi părea mai înaltă cu zece centimetri. Vioaie, elegantă
deşi modest îmbrăcată, îşi strângea copilaşul la piept fără
a-şi disimula emoţia. Ceva mai departe, Eddy, posac,
aproape neras, o însoţea ca un câine stingher şi privea
invitaţii cu o căutătură ostilă; în răspăr cu ceremoniile
precedente, nu-şi mai dădea importanţă.
Când uşa a scârţâit în spatele lor şi o umbră s-a stre-
curat în capătul din dreapta, Jean şi Laurent au presim-
ţit ce se întâmpla.
Bărbatul brun, cu trăsături de iberic, s-a ghemuit în-
tr-un stal, îngrozit că cineva ar putea să-l observe.
Ceremonia religioasă a început.
Geneviève, cu un zâmbet vag pe buze, arunca din
când în când priviri spre colţurile îndepărtate ale bisericii,
când spre stânga, când spre dreapta, ezitare ce dovedea că
mai mult ghicea prezenţa cuiva decât vedea acea persoană.
O clipă l-a înălţat pe David ca să fie văzut.
Spaniolul urmărea ceremonia religioasă cu atenţie,
îngenunchind sau ridicându-se ritmic, murmurând ru-
găciunile, fredonând cântările şi punctând liturghia cu
câte un amen judicios plasat.
Jean şi Laurent s-au privit: bărbatul se comporta ase-
menea lor cu prilejul căsătoriei de la catedrala Sainte
Gudule. Nu exista nici un dubiu că el considera cere-
monia personală.
— Iată-l pe tată, a şoptit Laurent.
— Nu arată rău, a spus Jean.
28
— Da, îţi seamănă, a replicat Laurent.
Flatat, Jean nu a ştiut ce să răspundă.
— Mai mult, dacă văd bine, bebeluşul promite să fie
brunet, a continuat Laurent.
— Hm, hm… În orice caz, sunt încântat că Gene-
viève şi-a găsit un amant.
— Şi eu, l-a completat Laurent. Mai ales că are ace-
leaşi gusturi ca mine.
Jean a simţit că se sufocă. După cincisprezece ani de
trai împreună, acest tip de compliment îl năucea mai
mult decât cele din primăvara în care se întâlniseră. Lau-
rent examina atitudinea posacă a lui Eddy.
— Chiar dacă soţul nu ştie nimic, are îndoieli, pân-
deşte. Are o splendidă pereche de coarne.
— Da, în sfârşit!
Au izbucnit în râs.
Alături, spaniolul a tresărit şi le-a aruncat o privire
iritată.
Departe de a-i calma, indignarea acestuia le-a alimen-
tat hohotul de râs, aşa încât au fost obligaţi să iasă din
biserică pentru a nu deranja ceremonia religioasă.
Ajunşi afară, în piaţa Jeu-de-Balle, au urcat în ma-
şină, unde şi-au şters lacrimile de râs.
— Am şters-o la timp. Dacă Eddy Grenier s-ar fi
apropiat de tine, sunt sigur că ar fi crezut că tu eşti tatăl
copilaşului.
— Încetează cu povestea asta a asemănării…
— Haida-de, sare în ochi… Uite, chiar acum, în
faţa ta…
În acel minut, spaniolul ieşea din biserică, strecurân-
du-se grăbit printre măturători şi vagabonzi, temân-
du-se să nu fie observat.
29
— Acelaşi păr, la fel de subţire şi de zvelt, a conchis
Laurent. De acord, nu semănaţi la faţă şi cu siguranţă
vă deosebiţi şi în privinţa altor detalii pe care nu le pot
verifica, deşi aş avea chef.
— Prin urmare mă iubeşti în continuare?
— Să fii sigur, a şoptit Laurent ridicând din umeri.
Şi tu?
— Să ajungem acasă şi am să-ţi arăt…
Jean a pornit motorul şi, nervos, agitat, plin de do-
rinţă a condus până în strada Lepoutre.
De fiecare dată când se întorceau de la bisericile unde
îi spionau pe cei doi soţi Grenier, Jean şi Laurent făceau
dragoste. De fiecare dată îmbrăţişările lor erau comandate
de sentimente inedite. De fiecare dată se strecura şi
brutalitatea, o brutalitate controlată, desigur, care în-
semna „te doresc foarte mult“ şi care recrea magia pri-
mei îmbrăţişări.
30
frumoasă, energică, hotărâtă putea sesiza că înflorise din
punct de vedere senzual şi afectiv.
În fine, Angela a anunţat că, în timpul certurilor pe
care le auzea prin pereţi, Geneviève cerea divorţul.
— Individul refuză pentru că fără ea nu va mai avea
un ban. Dar Geneviève îi ţine piept, nu o mai recu-
nosc…
— Angela, crezi că are un amant?
— Scherzate!1 Când ai lângă tine un asemenea pezzo
sarebbe giudizioso2 să-ţi iei un amant, dar nu ea! Santa
Madonna…
De îndată ce Angela a părăsit magazinul, Jean s-a în-
tors spre Laurent şi i-a şoptit emoţionat:
— Geneviève a noastră se luptă.
— Da. Sunt mândru de ea.
— Va reuşi oare?
— Dacă ai vedea-o cu David în braţe ai fi sigur că va
reuşi, a spus Laurent.
Jean şi Laurent discutau despre Geneviève, Eddy,
Giuseppe, David, Minnie, Johnny şi Claudia de parcă
ar fi fost vorba despre propria familie. Fără să-şi dea
seama, povestea celuilalt cuplu, căsătoria geamănă făcea
parte din viaţa lor. Deveniseră prieteni apropiaţi.
Niciodată nu le trecuse prin minte că, dacă ar fi auzit
numele lor – Jean Daemens şi Laurent Delphin – cei
din familia Grenier nu ar fi ştiut despre cine este vorba.
Angela, între două bârfe, l-a informat pe Jean că ve-
cina ei urma să se mute; deşi soţul ei refuza să îşi dea
acordul pentru divorţ, avea să îl pună în faţa faptului
31
împlinit şi să se mute, luând cu ea şi copiii. Jean a în-
cercat să-şi ascundă bucuria şi, profitând de faptul că
Angela pleca să facă nişte cumpărături, i-a telefonat lui
Laurent să-i dea vestea.
Seara, au sărbătorit evenimentul la L’Écailler du Roi,
din Place des Sablons unde, în mijlocul unui decor al-
bastru care te ducea cu gândul la mare, nu s-au zgârcit
la şampanie. Ce muncitor, ce menajeră locuind în clă-
dirile igrasioase din cartierul Marolles şi-ar fi imaginat
că în partea simandicoasă a oraşului doi domni galanţi,
la masa unuia dintre cele mai scumpe restaurante din
capitală, sărbătoreau emanciparea unuia dintr-ai lor?
Luna următoare s-au gândit cum ar putea să o ajute
pe Geneviève să se instaleze fără a trezi suspiciuni, con-
tinuând să se ascundă îndărătul cadourilor lor. Au urzit
mai multe scenarii când, marţi, Angela a izbucnit în faţa
lui Jean, în magazin:
— Ah, signore Daemens, Eddy Grenier a avut un
atac! Poc! Hemoragie cerebrală.
— A murit?
— Nu. La urgenţe. La reanimare. Sper că Bunul Dum-
nezeu o să-l trimită pe questo diavolo în iad.
— Asta nu e ceva foarte catolic, Angela.
— Lui Eddy nu-i va fi acolo mai caldo la fund decât
aici: mereu a avut călduri. Almeno, va plăti pentru por-
căriile sale. Si, lo so, nu e prea creştineşte ce spun dar
questo monstro nu era nici el creştin atunci…
Jean a iertat-o cu atât mai mult cu cât era de acord
cu ea.
Timp de câteva ore, Jean şi Laurent au dorit cu ar-
doare decesul lui Eddy fără să fie tulburaţi de cruzimea
dorinţei lor: se temeau ca incidentul să nu întârzie feri-
cirea lui Geneviève.
32
Angela, cu prilejul flecărelii zilnice, a evocat întâi o
stare staţionară. Apoi a anunţat „o uşoară ameliorare“.
În fine, a trâmbiţat – ca pe o victorie – că Eddy fusese
transferat de la reanimare în salonul pentru cardiaci. Pe
măsură ce zilele treceau, Angela, fără să-şi dea seama,
uitase de blestemul ei adresat lui Eddy şi percepea boala
acestuia cu ochii vecinei sale, savurând o minimă îmbu-
nătăţire, dorind o convalescenţă rapidă; chiar şi aşa, luată
de val din pricina inimii ei bune, nu i-ar fi dus flori ti-
pului pe care îl detesta.
După câteva săptămâni, lovind cu mătura de podea,
Angela a spus:
— V-am vorbit, domnule Daemens, de vecina mea,
o femeie cumsecade pe nume Geneviève Grenier?
Jean s-a crispat: se mira mereu că Angela nu-şi amin-
tea niciodată ce povestise – fără îndoială o consecinţă a
faptului că trăncănea nonstop…
— Cea care trebuia să-şi părăsească soţul? a întrebat
el pe un ton nonşalant.
— Ecco! Nu-l mai părăseşte.
— Ce spui?
— După ce a stat la spital, se întoarce acasă. Va tre-
bui să-l educe din nou.
— Există instituţii.
— Asta i-am spus şi eu, signore Daemens! Parola per
parola1, asta i-am spus. Şi ştiţi ce mi-a răspuns? Că este
tatăl copiilor ei, că nu-şi va ierta dacă îl va părăsi in questo
stalo, că renunţă la celelalte proiecte ale ei. De fapt, nu
prea am înţeles ce anume suggurisce prin „celelalte pro-
iecte ale ei“ fiindcă, în afară că se va muta, no ha men-
zionato că o să-şi schimbe meseria… de altfel, trebuie să
33
merg la spital să o ajut, i-am promis. La ora cinci. Vă
supăraţi dacă tolgo câteva minute? Am să le recuperez
mâine.
— Am o idee şi mai bună: te las la spital fiindcă tre-
buie să livrez o diademă.
— Fantastico!
La ora cinci, Jean o conducea pe Angela la spitalul
Saint-Pierre apoi, când aceasta a dispărut în hol, şi-a par-
cat maşina în apropiere şi s-a instalat într-o cafenea de
pe Rue Haute.
O jumătate de oră mai târziu, Angela a reapărut că-
rând nişte geamantane de carton.
Geneviève împingea un cărucior de infirm în care
Eddy, fără vlagă, cu gura plină de bale, tremura ca un
sac de carne la cea mai mică zdruncinătură; era paralizat
pe partea dreaptă, de la ochi până la picior.
Deasupra acestui chip inert, se distingea faţa lui
Geneviève, la fel de inexpresivă, cu ten ca de ceară, buze
palide, cu privirea fixată undeva departe, deconcertată.
Jean a vrut să alerge la ea şi să urle: „Lasă-l, ţi-a neno-
rocit viaţa şi ţi-o va nenoroci şi mai mult. Du-te la
Giuseppe, repede!“
Dar grija cu care împingea căruciorul ca să evite
denivelările de pe drum, cu care verifica dacă pledul îl
proteja de frig pe bolnav l-a convins că Geneviève nu va
reveni niciodată asupra hotărârii sale. Sacrificându-şi
fericirea, se îngropa de vie într-un mormânt care se în-
chidea îndărătul ei şi, cu generozitate sinucigaşă, prefera
mila pentru Eddy iubirii pentru Giuseppe.
Geneviève a trecut la câţiva metri distanţă de el; vă-
zând-o cum se îngrijea de acel deşeu uman care devenise
Eddy, Jean a înlocuit mânia cu admiraţia. Câtă dem-
34
nitate! „La bine şi la rău“, rostise preotul sub vitraliile
strălucitoare ale catedralei Sainte Gudule. Şi ea luase în
serios acest angajament.
Îşi ţinea cuvântul dat. Binele fusese scurt. Răul, deja
prezent, se anunţa copios. Jean se considera un neno-
rocit… Ar fi în stare de o asemenea abnegaţie?
Impresionat, s-a urcat în maşină şi a mers multă vre-
me prin tunelurile care înconjoară oraşul, fără scop, fără
motiv, gânditor.
Când a aflat că Geneviève s-a răzgândit, Laurent a
fost de asemenea tulburat. Cum este posibil să pui orice
altceva mai presus decât propria fericire? Nici nu şi-ar fi
închipuit… Geneviève îi contrazice pe amândoi, îi obli-
ga să gândească altfel.
În aceeaşi seară Jean l-a întrebat pe Laurent:
— M-ai iubi dacă aş fi infirm?
— Nu ştiu. Mi-ai adus numai bucurii. Dar tu?
— La fel.
Au căzut pe gânduri, iar Laurent a conchis:
— De fapt nu avem nici un merit că ne iubim…
Jean a fost de acord.
S-au privit străbătuţi de idei contradictorii. Trebuia
să ridice obstacole ca să-şi măsoare afecţiunea? Absurd!
Au pus capăt discuţiei şi au mers la cinema.
35
într-o bună zi lui Jean. Ca să explice de ce are o faţă
tristă spune că îi este dor de ţară.
— Ce ghinion… Şi David? Nu-şi va cunoaşte ade-
văratul tată?
— Asta-i soarta bastarzilor: mama decide.
Evenimentele triste – cronica unei catastrofe anunţa-
te – au răcit interesul lor pentru familia Grenier.
Aproape fără voia lor s-au îndepărtat, şi-au făcut noi
prieteni, au călătorit mai des.
Probabil că se temeau… Care dintre noi, tot frecven-
tând nefericirea, nu s-a temut că se va molipsi?
Apoi, când descoperim că nefericirea nu este un vi-
rus transmisibil, nu ne temem de nefericire, ci de felul
în care vom reacţiona în faţa nefericirii. Inerţia care ne
reţine în situaţiile dificile deschide poarta forţelor nega-
tive din noi, cele care ne invită să contemplăm vidul,
cele care ne determină să ne aplecăm asupra acestui cra-
ter clocotitor, să ne apropiem de lava din adâncuri, să-i
respirăm suflarea fierbinte şi fatală…
Dintr-un reflex vital, Jean şi Laurent s-au îndepărtat.
36
preferat pe el tuturor celorlalţi… Aceste întrebări verti-
ginoase nu primeau, fireşte, răspunsuri, ci le întristau
viaţa de zi de zi.
La magazinul L’Atout cœur, Jean nu mai asculta
cancanurile povestite de Angela, cu atât mai mult cu cât
aceasta se mutase din Rue des Renards şi, prin urmare,
avea alţi vecini.
Într-o bună zi, pe când aranja nişte diademe în vi-
trină, i s-a părut că are vedenii. De cealaltă parte a vitri-
nei, o femeie cu figură cunoscută îi arăta o brăţară de
lapis-lazuli unui băiat frumuşel de vreo zece ani. Jean
nu ştia pe cine să privească mai întâi, mirat să o vadă pe
Geneviève vioaie, cu ochii sclipind, ca orice mamă feri-
cită şi extaziat în faţa frumuseţii fiului…
Ieşiţi la plimbare pe strada cu magazine, David şi
Geneviève comentau bijuteriile etalate fără să bănuiască
atenţia pe care, de cealaltă parte a vitrinei, le-o acorda
Jean, protejat de umbra magazinului.
Frumuseţea lui David l-a tulburat.
Cei doi curioşi şi-au continuat drumul, iar Jean ar fi
trebuit să iasă din magazin ca să-i ajungă din urmă, să-i
roage să intre, să privească bijuteriile, să le probeze…
Dar, împietrit, nu a reacţionat, vitrina magazinului
fiind ridicată ca o frontieră de netrecut, ca un zid care
despărţea trecutul de prezent.
La cină, când i-a povestit întâmplarea lui Laurent
acesta l-a ironizat apoi a continuat:
— Şi e chiar aşa de frumos David ăsta?
— E adevărul adevărat.
A doua zi Laurent l-a mai întrebat o dată:
— David e frumos?
Jean a aprobat şi s-a străduit să i-l descrie.
37
După încă o zi, Laurent a revenit cu întrebarea:
— Foarte frumos? În ce constă frumuseţea lui?
Acum Laurent îi punea mai multe întrebări într-o
oră.
Jean a înţeles că nu putea să îi dea răspunsul aşteptat
şi i-a propus altceva:
— Vrei să îl vezi? Ce-ai zice dacă am merge să-l pân-
dim în faţa casei lui?
Laurent pur şi simplu a explodat de bucurie.
La patru şi jumătate se aflau în maşina lor, parcată în
cartierul Marolles, Rue Haute, chiar sub streaşina casei
unde locuia Geneviève.
Deodată a apărut băiatul, iar Jean i l-a arătat cu dege-
tul lui Laurent.
Cu ghiozdanul în spate, părea că nu merge, ci că dan-
sează, trupul îi era la fel de le uşor ca şi starea de spirit.
Laurent, aplecat în faţă, cu ochii mari, cu respiraţia
tăiată îl contempla pe băiat şi se îmbujora la faţă.
Simţind extrema emoţie a prietenului său, Jean s-a
întors spre acesta siderat. Venele de pe gât i se umflaseră.
Băiatul a traversat zâmbind, s-a pierdut pe Rue des
Renards, a intrat – sau mai degrabă a sărit – în casă.
Laurent şi-a regăsit respiraţia normală.
— Sunt sigur că, dacă ai fi avut un fiu, ar fi semănat
cu David.
Atunci Jean a înţeles măsura iubirii pe care i-o purta
amantul său.
Au rămas multă vreme nemişcaţi, cu degetele împre-
unate, cu ceafa pe tetieră, cu privirea tulburată. În emo-
ţia lor exista puterea afecţiunii care îi copleşea, dar şi
frustrarea, regretul intens şi abisal, de a nu avea copii.
— Îţi lipseşte atât de mult? a şoptit Jean.
38
— Un copil?
— Da…
— Ceea ce îmi lipseşte este un micuţ care să fie tu în
miniatură, un Jean de buzunar care ar avea nevoie de
mine, pe care aş putea să-l iubesc fără nici o rezervă şi
fără să te îndepărtez cumva. Am resurse mari de iubire,
să ştii, am mult material de rezervă.
Laurent a zâmbit, relaxat că a ştiut să exprime ceea
ce simţea şi l-a întrebat îngrijorat pe Jean:
— Dar tu?
Jean nu a răspuns. Niciodată nu-şi frământase min-
tea cu vise, cu decepţii, cu vorbe, încă şi mai puţin cu
aceste cuvinte. S-a eschivat:
— Într-atât de sentimental eşti, dragul meu Laurent?
— În loc să-mi răspunzi, mă ironizezi. Dar tu?
Cum Jean tăcea mâlc, Laurent a rostit cuvintele atât
de rar de parcă s-ar fi adresat unuia greu de cap:
— Dar tu?
— Eu… eu nu-mi permit să mă gândesc la ceea ce
te gândeşti tu. Asta m-ar face să mă plâng că sunt homo-
sexual, să mă văicăresc, să…
— Deci totul e minunat?
— Nu, dar mă port ca şi când ar fi.
— De fapt, eşti de acord cu mine. Spune-o! Spune că
eşti gelos pe aceşti hetero care se reproduc printr-o zvâc-
nire a şoldurilor, chiar dacă nu se iubesc! Spune că ai
dori să ai un puşti care să ne alerge printre picioare, un
puşti în care să descoperi trăsăturile noastre, ale amân-
durora. Spune-o! Spune-o odată!
Jean i-a zâmbit lui Laurent; încet, aproape obligat, a
încuviinţat din ochi; imediat a simţit că îi dau lacrimile;
fără să înţeleagă de ce, a început să plângă în hohote.
Laurent l-a strâns la piept şi l-a încurajat să se descarce.
39
Derutantă blândeţe…
Când şi-a venit în fire, Laurent a trecut la volan, apoi
a comentat:
— Din fericire acest puşti nu ne-a văzut! Ce-ar mai
fi râs de emoţia a două mătuşi bătrâne…
40
fi intendent la Salle des Galeries, un teatru de nişă, unde
se jucau piese bulevardiere, aşa încât i se alătura deseori
lui Jean la L’Atout cœur în timpul pauzelor fiindcă
între cele două locaţii erau doar douăzeci de metri; beau
ceva, discutau despre tot şi despre nimic – despre David –
apoi fiecare se întorcea la munca lui.
Într-o după-amiază, în timp ce degustau ceaiul pe
care i-l adusese o prietenă din Japonia, clopoţelul de
deasupra pragului a sunat şi au rămas interzişi, cu lingu-
riţele în mâini.
David tocmai intrase în încăpere.
Avea cincisprezece ani, părul negru buclat, buze de
culoarea cireşii, un glas vioi care răsuna când din piept,
când din gât, ezitând între subţirimea celui de copil şi
tonul grav de adult.
— Bună ziua, a spus el închizând uşa.
Surprinşi în flagrant delict – de ce? – Jean şi Laurent
au fost incapabili să răspundă printr-o vorbă, printr-un
gest.
Fără să se intimideze, David s-a apropiat şi le-a oferit
un zâmbet care a luminat magazinul.
— Caut un cadou.
Jean şi Laurent erau cu ochii zgâiţi la tânăr.
— În curând va fi Ziua Mamelor.
Jean, făcând eforturi enorme ca să regăsească o atitu-
dine normală, a scuturat capul ca şi cum aparţinea rarilor
iniţiaţi care ştiau că pe 15 urma să fie Ziua Mamelor.
— Mama adoră magazinul vostru, a continuat David,
reconfortat de acest început de reacţie.
Auzind cuvântul „vostru“, Jean şi Laurent s-au înroşit.
— O, nu este magazinul meu, este al lui Jean, a spus
Laurent dezmeticindu-se.
41
Jean şi-a privit amantul stupefiat. La ce bun această
observaţie? Nu-şi avea rostul! Ce insinua Laurent? Că
refuza cuplul lor? Voia să pară hetero în faţa adoles-
centului?
Furios, Jean se pregătea să ceară o explicaţie lui Lau-
rent, când acesta i-a tăiat fără echivoc avântul cerându-i
pe un ton imperios:
— Ocupă-te de domnul. Eu îmi termin ceaiul.
Jean, dându-şi seama că uitase de David, şi-a revenit
şi i-a arătat vitrinele.
— Spuneţi-mi ce i-ar plăcea mamei dumneavoastră.
L-a încurajat pe David să îl însoţească.
Laurent s-a aşezat ca să-l poată contempla pe nou-ve-
nit.
David, vesel, se exprima cu precizie, în fraze elegante,
explicând ceea ce îi plăcea şi ce nu. Nu era nici greoi,
nici stângaci, îşi ştia locul, stabilea o legătură cu persoa-
nele care îl însoţeau.
Tot mânuind inele, lănţişoare şi cercei pentru a le
arăta adolescentului, Jean înţelegea acum intervenţia lui
Laurent: din delicateţe îi cedase privilegiul de a se între-
ţine cu David.
În acelaşi timp, Laurent, liniştit, putea să îi spioneze
pe îndelete.
David, examinând o brăţară care îl fermecase, s-a în-
fiorat descoperind minuscula etichetă agăţată de închiză-
toare.
— Acesta este preţul?
Pălise văzând cifra care însemna salariul mamei sale
pe două luni.
— Nu, nu este preţul: este numărul de inventar al
obiectului, a răspuns Jean fără să clipească.
42
— A, da, a spus David nu foarte convins.
— De îndată ce veţi alege, voi merge în birou să văd
ce sumă corespunde acestui număr.
David, bănuind în continuare că nu are suficienţi
bani, a insistat pe un ton neutru:
— Această brăţară, de exemplu, cât costă?
Jean s-a îndreptat spre biroul său şi l-a întrebat pe un
ton detaşat:
— Ce buget aţi alocat cadoului dumneavoastră?
David a pălit, apoi a bolborosit din vârful buzelor,
conştient că este ridicol:
— Cincizeci?
Jean şi-a deschis registrul cu un gest de profesionist,
prefăcându-se că se uită după număr şi a conchis:
— Cincizeci? Aveţi o marjă: aceasta costă jumătate –
25.
— 25? a icnit David care nu îndrăznea să-şi creadă
urechilor.
— Da, 25. Şi fiindcă este prima oară când cumpăraţi
de la noi, pot să vă fac şi o mică reducere… Să zicem
22. Nu mai puţin. Asta e, tinere, 22.
Lui David i-au strălucit ochii.
Jean şi Laurent şi-au făcut semn cu subînţeles: brăţa-
ra făcea de optzeci de ori mai mult. Dar nici unul dintre
ei nu ar fi mărturisit-o nici sub tortură.
Jean i s-a alăturat.
— Nu vă grăbiţi să luaţi o decizie. Ţin registrul des-
chis şi, de îndată ce găsţi ceva care vă place, vă spun
preţul.
— O, vă mulţumesc, domnule! a exclamat David.
Adolescentul a privit cu alţi ochi splendorile devenite
dintr-odată accesibile şi a început cu entuziasm o a doua
prospectare.
43
Jean nu-l scăpa din priviri.
— Mama dumneavoastră colecţionează bijuterii?
— O, nu, a răspuns David. De îndată ce primeşte
ceva bani, ni-i dă nouă, nu se gândeşte la ea.
— Şi tatăl dumneavoastră?
Întrebarea fusese pusă de Laurent care, la adăpostul
întunericului, nu se putuse abţine. David s-a întors
către el.
— Tatăl meu este infirm, domnule. Ar vrea să aibă
grijă de noi dar este înţepenit într-un fotoliu cu rotile.
Abia poate vorbi.
— Îl iubiţi?
David s-a crispat, indignat şi jignit.
— Desigur, domnule. Bietul meu tată… Dacă el nu
a avut noroc, eu am norocul să îmi fie tată.
Jean şi Laurent au rămas fără glas câteva minute bune.
În lumea pe care o povestea David, Eddy era adevăratul
lui tată iubitor, care îşi venera soţia şi ar fi muncit din
răsputeri dacă nu ar fi fost lovit de soartă. Câtă naivi-
tate… Atâta candoare i-a înduioşat pe cei doi bărbaţi,
care îl priveau pe băiat nu ca pe un adolescent, ci ca pe
un înger coborât printre demoni.
După o jumătate de oră, David se blocase într-o
dilemă: ezita între splendida brăţară şi nişte cercei cu
smarald. Cei doi amanţi s-au privit roşind, cu tâmplele
zvâcnind: amândoi doreau ca David să aleagă cerceii cu
smarald, cel mai scump obiect din magazin. Era o dis-
proporţie atât de mare între preţul real şi cel pe care
băiatul şi l-ar fi permis încât se felicitau dinainte. Era o
minciună splendidă!
— Mă întreb dacă… a şoptit David.
— Da?
44
— Chiar sunt smaralde?
Jean dorea să-l ajute pe tânăr, nu să-şi bată joc de el.
Cu atât mai mult cu cât acesta nu era idiot.
— Aveţi dreptate, tinere. La preţul acesta, nu cum-
peri un smarald. Totuşi atenţie: nu sunt nici false! Dacă
dai cu ele de pământ, nu se vor sparge.
— A, da? a rostit David.
— Da. Este vorba despre o piatră semipreţioasă care
provine din Brazilia şi care înlocuieşte smaraldul. Se
cheamă emerodino. Când o vezi, o pipăi, te poţi înşela,
toată lumea se înşală, chiar şi profesioniştii. Ar fi nevoie
de analize chimice ca să le distingi. Prefer să nu mint.
— Mulţumesc.
— Asta nu înseamnă că nu puteţi să îi spuneţi
mamei dumneavostră că este vorba de smaralde.
— O, nu. Nu ar înţelege cum de am reuşit să le
cumpăr.
— Cum doriţi.
După ce David s-a îndepărtat, ţinând comoara în
mâini, nu înainte de a le mulţumi de mii de ori, ca şi
când era conştient cât de mult le datora celor doi domni,
Jean şi Laurent s-au păbuşit în fotolii epuizaţi.
— Îţi dai seama? A intrat aici…
— Ne-a vorbit…
— David!
— Bravo pentru găselniţa cu emerdino: eram gata să
muşc momeala.
Jean s-a ridicat şi a privit spre Galerie de la Reine
care mai purta încă, în atmosfera sa, trăsăturile lui Da-
vid, apoi l-a fixat pe Laurent.
— Dacă ni s-ar întâmpla o nenorocire, aş vrea ca tot
ce avem să îi rămână lui David.
45
Laurent s-a ridicat.
— Ce spui?
— Imaginează-ţi că suntem în avion şi comandantul
ne semnalează o problemă tehnică ireparabilă, a continuat
Jean. Ei bine, înainte să ne prăbuşim vom avea două
consolări: cea de a muri împreună şi cea de a-l face bo-
gat pe David.
— Sunt două sute la sută de acord cu tine.
A doua zi au mers la notar şi au redactat amândoi un
testament identic: cel care va supravieţui va moşteni bu-
nurile celuilalt, iar când va muri, averea îi va reveni lui
David Grenier.
Seara au desfăcut trei sticle de şampanie şi, ridicând
cupele, au rostit mai multe discursuri adresate băiatului
îndepărtat, care nu bănuia nimic, şi au făcut dragoste
până în zori.
46
când David şi-a arătat interesul pentru arta dramatică,
Laurent i-a propus să meargă să viziteze culisele teatrului;
o a doua oară, Jean i-a sugerat să vadă o capodoperă
cinematografică ce rula în apropiere; din fericire, celălalt
veghea îndeaproape şi intervenea: nici nu se punea pro-
blema să se creeze vreo legătură – camaraderie sau prie-
tenie – cu David! Îi urmăreau viaţa, dar a lor trebuia să
rămână deoparte.
La optsprezece ani, David a vrut să îşi cumpere o
motocicletă de ocazie. Cei doi amanţi au tresărit, te-
mându-se să nu aibă un accident. Seara treceau pe Rue
des Renards, unde locuia Geneviève, pentru a verifica
dacă motocicleta staţiona intactă la locul ei, legată de
un stâlp, aproape de intrare; de îndată ce zăreau caro-
seria albastră, răsuflau uşuraţi.
Ceea ce nu ar fi bănuit s-a întâmplat într-o zi de
marţi a lunii noiembrie.
Deschizând ziarul la „Fapt divers“ au aflat că nu
departe de Gare du Midi – rău famată – izbucnise o încă-
ierare soldată cu răniţi şi un mort – un licean pe motoci-
cletă care nu avea nici o legătură cu reglarea de conturi.
Jean şi Laurent au pălit: David?
Cum articolul nu preciza numele, au sărit în maşină.
Desigur, în drum spre cartierul Marolles şi-au râs de
spaima lor, s-au liniştit spunându-şi că existau zeci, sute
de tineri care aveau o motocicletă; totuşi se prefăceau
nepăsători fără să fie cu adevărat; o presimţire teribilă,
copleşitoare le întărea convingerea că lui David i se în-
tâmplase o nenorocire.
Aveau dreptate. Când au ajuns în apropierea clădirii,
nu numai că motocicleta lipsea, dar vecinii depuneau
flori lângă perete.
47
David murise fiindcă derapase încercând să-i evite
pe bătăuşii beţi.
48
pe esplanadă înaintea cortegiului, s-au năpustit în maşină,
apoi s-au refugiat acasă unde, cu obloanele trase, s-au
lăsat în voia disperării.
49
Totuşi Laurent, care nu suporta defel regresiunea sa,
nici felul în care era privit de ceilalţi, devenea agresiv, le
căuta nod în papură prietenilor care îl vizitau, crea un
deşert în jurul lui: apoi, asemenea unui copil nedreptăţit,
cuprins dintr-odată de spaimă, se plângea. Ultima sa pu-
tere, ultima sa dovadă de virilitate era să muşte, să ră-
nească, să ucidă cu vorbele. Numai mânia creştea în el.
Atunci Jean s-a gândit să cumpere un conac în Pro-
venţa pentru a regăsi îndepărtarea, soarele, natura…
Pacea poate? A cumpărat o casă din secolul al XVIII-lea,
a numit un administrator la magazinul din Bruxelles şi
s-a instalat împreună cu Laurent în Franţa.
Când, în ajun de Crăciun, Laurent s-a prăpădit, Jean
a dorit să se sinucidă. Apoi, lângă bradul strălucitor sub
care zăceau cadourile rămase împachetate, a făcut o listă
cu cei care trebuiau anunţaţi, ce anume are de făcut, şi-a
pus ordine în afaceri… Ar fi fost o dovadă de slăbiciune
să dispară şi să lase în seama unor anonimi aceste sarcini
ingrate! Din respect pentru aceşti necunoscuţi, şi-a
amânat sinuciderea.
S-a întors la Bruxelles cu trupul lui Laurent, a cum-
părat două morminte la cimitirul Ixelles, a organizat o
scurtă ceremonie.
Notarul l-a pedepsit cu lectura unui document despre
care nu şi-ar fi dorit niciodată să audă: îl moştenise pe
Laurent. Profitând de întâlnire, omul legii l-a sfătuit să
redacteze un al doilea testament fiindcă cel existent de-
venise caduc în măsura în care se referea la doi morţi:
David şi Laurent.
Jean s-a gândit. În ultimii ani, agonia lui Laurent îi
izolase de prieteni, de foştii clienţi, de familia sa înde-
părtată. Nimeni nu se solidarizase calvarului său. Cine
fusese generos? Faţă de cine să-şi arate bunătatea?
50
I-au venit în minte mai multe variante, toate posibile,
nici una care să reziste. Extenuat, se pregătea să-l roage pe
notar să-i prezinte instituţii de caritate, când o imagine
i-a trecut prin faţa ochilor: Geneviève ieşind din spital
şi împingând căruciorul cu rotile în care stătea Eddy
paralizat. Ea l-ar fi înţeles! Ea ar fi simţit la fel! Nu-şi
consacrase ea restul vieţii unui infirm, nu îi pierduse ea
pe cei dragi, pe Giuseppe care se exilase în Italia şi, mai
ales, pe David? David al ei? David al lor… Laurent îl
iubea atât de mult…
A izbucnit în râs.
Notarul a crezut că a păţit ceva.
— Vă simţiţi bine, domnule Daemens?
— Foarte bine.
De vreme ce pentru Laurent David era simbolic fiul
lui Jean, atunci el trebuia să o considere pe Geneviève
mama fiului său.
— Imaginaţi-vă că adineauri m-am însurat, mai mult
sau mai puţin, şi am să îi las totul acestei femei.
Aşadar, Jean şi-a dictat testamentul care o transforma
pe Geneviève Grenier, născută Piastre, măritată pe 13
aprilie la catedrala Sainte Gudule, în moştenitoarea lui.
51
După cinci ani de străduinţe a căzut în sfârşit la pat
din pricina unei gripe urâte. Pe cât de hotărât, pe atât de
precaut, a avut grijă să nu cheme doctorul decât atunci
când era prea târziu.
Când a înţeles că i se apropia sorocul, a închis ochii
gândindu-se la Laurent şi, fiindcă în străfundurile sale
exista credinţa catolică infantilă, şi-a dorit ca ceea ce
învăţase demult să fie adevărat: avea să-l reîntâlnească
pe bărbatul pe care îl adorase.
A murit plin de speranţă, cu zâmbetul pe buze.
*
Geneviève contempla din balconul vilei sale aleile cu
nisip roz, verdeaţa străzii cochete unde lampadarele îşi
amestecau globurile de sticlă cu frunzele castanilor. În
costume de in, riveranii îşi plimbau căţeii, iar aceste ani-
male de rasă rară, cu pedigree pur, defilau dezinvolte, la
fel de şic precum stăpânii lor. Geneviève tocmai se
mutase în Rue Lepoutre, numărul 22.
„Se mutase“, să fie acesta cuvântul potrivit, deşi casa
conţinea mai multă mobilă decât ceea ce adusese ea în-
tr-o camionetă din cartierul Marolles?
Curând aveau să i se alăture şi copiii…
Iar ea tot nu dezlegase misterul binefăcătorului ei.
Jean arsese toate documentele, scrisori, albume de
fotografii din casele sale care ar fi putut să îi povestească
viaţa. Din bârfe, nu prea se lămurise fiindcă coproprieta-
tea nu mai avea portăreasă şi o societate de muncitori
turci asigura serviciile de curăţenie pe o durată de zece
ani; mai mult, foştii vecini se mutaseră, cei noi nu între-
zăriseră decât un bătrân solitar. Indiciile pe care le strân-
52
sese alcătuiau o poveste descurajantă, fără cap şi fără
coadă; după unii, Jean era un mizantrop; după alţii, în-
treţinea o misterioasă legătură cu o femeie căsătorită;
alţii spuneau – versiune încă şi mai absurdă – că ar fi fost
homosexual, că ar fi avut un prieten a cărui urmă o di-
buiseră la cimitir. Oamenii sunt atât de răi… Un băr-
bat atât de viril, cum se putea vedea în acea fotografie!
Nu şi-l putea imagina în braţele altui bărbat…
Soneria a ţârâit. Copiii sosiseră.
Trebuia să le explice.
Minnie a intrat prima, şi-a îmbrăţişat mama şi, ime-
diat, a început să se plimbe plină de admiraţie prin casă.
Cinci minute mai târziu au apărut Johnny şi Claudia;
s-au străduit la început să propună o conversaţie ano-
dină, dar apoi au început şi ei să exploreze încăperile.
— Am pregătit ceaiul şi am comandat o prăjitură, a
anunţat Geneviève.
Când a rostit „am comandat o prăjitură“ a simţit o
tensiune, înţelegând că prin acest detaliu adoptase o ati-
tudine de femeie bogată.
Aşezaţi la masă au privit-o cu aceeaşi întrebare zu-
grăvită pe chip.
— Da, nu vă ascund acest lucru, dragii mei, am pri-
mit mult.
Şi a enumerat în faţa copiilor sideraţi bunurile mo-
biliare şi imobiliare pe care le poseda; prin aceasta ţinea
să-şi dovedească buna credinţă, să arate ceea ce ştia şi o
făcea fără să fie timorată. În realitate pregătea terenul
pentru ce va urma.
A tăiat prăjitura cu zmeură, specialitatea cartierului,
a servit ceaiul. Spera să mai tragă puţin de timp.
— Dar de ce?
53
— De ce… ce? a articulat cu greutate Geneviève.
— De ce ţi-a lăsat domnul acela toată averea?
Geneviève a privit atent cele trei chipuri. După ex-
presia lor a desluşit că ei ştiau deja răspunsul. Cu sigu-
ranţă, asemenea tuturor cu care discutase despre acest
subiect, bănuiau că fusese amanta lui Jean Daemens,
singura teorie care îi convingea.
Geneviève trebuia să lupte, să se justifice, să încerce
să impună ceea ce era de neconceput – misterul pur.
Punând ceaşca jos, s-a aşezat mai bine pe scaunul înalt.
— Nu am să vă mint, copii!
Au privit-o atent, cu gura căscată, sorbindu-i cuvin-
tele. Fără să înţeleagă ce se întâmplă cu ea, a continuat.
— Jean Daemens a fost amantul meu. Da, Jean Dae-
mens a fost bărbatul pe care l-am iubit cel mai mult.
Şocată de ceea ce debitase, a şoptit: „Iartă-mă, Giuseppe!“
Cum ei aşteptau, a continuat:
— Ne adoram. Acum douăzeci şi cinci de ani am
vrut să vă explic, să vi-l prezint, să vă anunţ că Eddy şi
cu mine ne vom despărţi… apoi tatăl vostru s-a îmbol-
năvit. Nu am putut să plec, am hotărât să am grijă de
el…
Spre marea ei surpriză, vocea îi tremura. Se emoţionase
povestind această istorioară. Oare pentru că, ascunse
sub minciuni, existau atâtea adevăruri?
Minnie şi-a pus mâna peste cea a mamei sale prin-
tr-un gest indulgent şi a întrebat cu voce liniştită, dar
tristă:
— Mamă, de ce nu ne-ai spus după moartea tatei?
— Jean nu voia.
— De ce?
— Fiindcă era prea necăjit.
54
Că te-a pierdut?
— Nu numai.
Lui Geneviève i s-au aprins urechile: ştia ce urma să
spună şi îi venea greu. În cele din urmă buzele au bol-
borosit:
— Jean a fost tatăl fratelui vostru David. Niciodată
nu a putut trece peste moartea acestuia.
Apoi hohotele de plâns au sufocat-o. Nu a putut
sfârşi povestea. La ce bun?
Copiii s-au repezit spre ea, au înconjurat-o, au mân-
gâiat-o, încercând să o liniştească, tulburaţi de secretul
mamei lor, bulversaţi de emoţia celei care de obicei nu
îşi dezvăluia sentimentele.
Atunci Geneviève Grenier, cea cu ochii uscaţi, cea
care de la moartea fiului ei David nu mai vărsase o la-
crimă, Geneviève Grenier născută Piastre, căsătorită de
cincizeci şi cinci de ani cu Eddy Grenier, pe 13 aprilie
după-amiaza la catedrala Sainte Gudule s-a lăsat pradă
sentimentelor, protejată de propria-i înşelăciune. A iz-
bucnit în plâns, jelindu-şi viaţa irosită, iubirea pierdută
şi fiul răpit de moarte.
Câinele
În memoria
lui Emmanuel Lévinas
În Hainaut, Samuel Heymann fusese zeci de ani me-
dicul orăşelului, practician auster, însă apreciat. La şapte-
zeci de ani a scos din şuruburi plăcuţa de alamă care
împodobea uşa mare de la intrare şi i-a anunţat pe lo-
cuitori că nu va mai profesa. În ciuda protestelor aces-
tora, Samuel Heymann a rămas neînduplecat: fiindcă se
pensionase, vecinii săi trebuiau să meargă cinci kilometri
până la Mettet, unde tocmai se instalase un tânăr coleg,
recent ieşit de pe băncile facultăţii.
Vreme de cincizeci de ani, nimeni nu avusese vreun
motiv să se plângă de doctorul Heymann, dar nimeni nu
ştia prea multe despre el.
Când m-am mutat în orăşel, tot ceea ce am putut
afla se referea la faptul că după moartea soţiei sale îşi
crescuse singur fiica şi că avusese mereu acelaşi câine.
— Acelaşi? am întrebat şocat.
— Da, domnule, acelaşi, mi-a replicat patronul de
la Péterelle, singura cafenea din localitate, din faţa bise-
ricii. Un ciobănesc de Beauce.
Neştiind dacă negustorul îşi râde de mine, am conti-
nuat prudent conversaţia:
— În mod obişnuit, un ciobănesc de Beauce trăieş-
te… zece sau doisprezece ani.
59
— Doctorul Heymann are un ciobănesc de Beauce
pe nume Argos de peste patruzeci de ani. E vârsta pe
care o am şi vă confirm că i-am văzut mereu împreună.
Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-i pe cei mai bătrâni…
Mi-a arătat patru moşnegi, slăbuţi pe sub cămăşile
lor largi, cadrilate, care jucau cărţi lângă televizor.
Văzându-mi faţa stupefiată, patronul cafenelei a iz-
bucnit în râs.
— Glumesc, domnule. Voiam să spun că doctorul
Heymann a rămas fidel acestei rase. De fiecare dată când
câinele lui credincios moare, îşi ia altul pe care îl nu-
meşte tot Argos. Cel puţin este sigur că nu se înşală când
îl ceartă.
— Câtă lene! am spus, furios că am căzut de fraier.
— Leneş? Totuşi nu ăsta e cuvântul care îţi vine în
minte atunci când te gândeşti la doctorul Heymann, a
bombănit bărbatul, ştergând tejgheaua cu prosopul.
În lunile care au urmat am putut constata în ce mă-
sură negustorul vorbăreţ avusese dreptate: nu lenea era
trăsătura definitorie a doctorului! Nici o relaxare nu îl
caracteriza pe acest doctor care, la optzeci de ani, îşi
plimba câinele mai multe ore pe zi, tăia lemne, prezida
diverse asociaţii şi avea grijă de vasta grădină care măr-
ginea conacul său de piatră albăstruie îmbrăcat în iede-
ră. În spatele acestei clădiri construite cu toată afectarea
burgheză nu mai erau alte case, ci doar câmpuri, poiene,
pâlcuri de copaci până la îndepărtata pădure Tournibus,
o linie de un verde întunecat ce se pierdea la orizont.
Aceasta alegere de frontieră, la capătul orăşelului, i se
potrivea lui Heymann, care trăia între două lumi, lu-
mea umană şi lumea animală, pălăvrăgind cu locuitorii
şi apoi plecând însoţit de câinele său pentru a profita în-
delung de compania acestuia.
60
Când îi zăreai la colţ de stradă erai frapat de alura lor
bizară: doi domni de ţară care înaintau, rustici dar ele-
ganţi, unul pe două picioare, celălalt pe patru labe, ase-
mănători ca talie şi ţinută, mândri, bine făcuţi, păşind
siguri pe ei, echilibraţi. Se îndreptau spre cei care se plim-
bau cu o privire încruntată, severă, aproape dură, care
devenea binevoitoare de îndată ce distanţa se micşora.
Căutând diferenţele între bărbat şi câine, nu găseai de-
cât simetrii suplimentare: dacă unul se îmbrăca în haine
din catifea sau tweed, celălalt se mulţumea cu o blană
deasă, amândoi purtau mănuşi, primul cu adevărat, al
doilea fiindcă natura îi pictase unele roşcate; dacă Sa-
muel Heymann avea sprâncene negre şi tenul palid, pe
blana neagră a lui Argos o pată de bej scotea în evidenţă
ochii, iar contrastul le conferea o mare expresivitate;
aceste fiinţe orgolioase aveau acelaşi tors bombat şi pu-
ternic, stăpânul avea la gât un fular, iar patrupedul o pată
gălbuie pe piept.
La început, mai mult mă întâlneam cu ei decât îi
frecventam. Pasionat de plimbări, flancat de trei câini,
aveam deseori prilejul să-i întâlnesc sâmbetele şi dumini-
cile când mă refugiam la ţară.
La început, Samuel Heymann se mulţumea cu o re-
verenţă pur formală, câinele său arătându-se mai amabil
faţă de ai mei; după cinci sau şase astfel de întâlniri,
fiindcă insistasem să schimbăm câteva cuvinte, a avut o
conversaţie prudentă, cea pe care un necunoscut o are
cu alt necunoscut, fără să rişte cel mai mărunt detaliu
care să arate familiaritate. Atunci când a devenit mai
cald – pentru că Argos se bucura de întâlnirea cu câinii
mei –, am crezut că am câştigat partida. Dar când l-am
salutat în orăşel unde mergeam fără câini, nu mi-a răs-
puns; descifrarea universului mergea de la animal spre
61
uman: îi ţinea minte pe câinii mei, pe care îi făcea plă-
cere să-i vadă, dar eu rămâneam o faţă neclară care plu-
tea deasupra a trei lese. Am avut confirmarea în ziua în
care m-am rănit în timp ce trebăluiam şi patronul cafe-
nelei m-a dus de urgenţă la fostul doctor. Când Samuel
Heymann s-a aplecat asupra mea ca să vadă ce mă
doare, am avut impresia că se adresa chestiunii medicale
mai degrabă decât mie, că mă dizolvam în cazul pe care
îl reprezentam, că se ocupa de problema mea de sănă-
tate mai mult dintr-o necesitate morală decât din sim-
patie. Filantropia lui meticuloasă, inflexibilă, de comandă
dovedea obligaţie şi nu spontaneitate; expresie a voinţei,
intimida.
Totuşi, după câteva luni, în ciuda câtorva rateuri, a
reuşit să mă întâlnească independent de câinii mei. Apoi,
când a aflat că sunt scriitor, mi-a deschis uşa.
Raporturile noastre au început să se definească sub
semnul respectului. Îmi aprecia cărţile, îi adoram dis-
creţia.
Îl invitam la mine acasă, mă primea în casa lui. O
sticlă de whisky ne servea drept pretext de când ne desco-
perisem această pasiune comună; aşezaţi în faţa şemineu-
lui, ne dădeam cu părerea despre cantitatea de malţ care
dădea gust preţiosului lichid, despre faptul că este uscat
la foc de turbă, despre esenţa lemnoasă care alcătuia bu-
toiul; Samuel mergea până la a afirma că prefera disti-
leriile situate la malul mării, pretinzând că whisky-ul
îmbătrânea impregnându-se de aroma algelor, a iodului
şi a savorilor sărate. Pasiunea pentru acest alcool ne
dezvoltase, în mod paradoxal, şi cultura apelor minerale
căci, pentru a ne delecta cu soiuri mai tari, acele „single
casks“ de 55 până la 65 de grade, aveam două pahare în
62
mâini – unul cu whisky şi unul cu apă –, ceea ce făcea
ca papilele noastre gustative să caute izvoarele care per-
miteau degustarea ideală.
Când intram în încăperea în care Samuel Heymann
stătea împreună cu câinele său, aveam totdeauna senzaţia
că îl deranjez. Omul şi animalul erau nemişcaţi, frumoşi,
nobili, cu o aură de tăcere, uniţi prin lumina albă care
se revărsa prin perdea. Indiferent de ora la care îi sur-
prindeam, afişau aceeaşi atitudine, gânditori, visători,
agitaţi sau obosiţi… De îndată ce treceam pragul uşii, le
tulburam postura, intruziunea mea forţa tabloul să se
însufleţească. Mirat, animalul ridica botul, îşi apleca
spre stânga capul plat, ciulea urechile, apoi mă privea de
sus cu ochii lui de culoarea alunei: „Ce indiscret! Sper
că ai un motiv serios… “ Mai puţin vioi, stăpânul îşi
înfrâna un suspin, zâmbea, încropea o amabilitate care
ascundea cu greu un „De data asta ce s-a mai întâmplat?“
exasperat. Uniţi printr-un conciliabul neîntrerupt, fiind
de ani buni alături, zile şi nopţi, nu lăsau impresia să se
fi plictisit unul de celălalt, bucurându-se de fiecare clipă
împreună, ca şi cum pentru ei nu exista nimic mai desă-
vârşit decât să fie unul lângă celălalt. Oricine îşi făcea
apariţia în faţa lor distrugea un moment armonios, in-
tens, bogat, plin de miez.
Dacă nu vorbeam despre cărţi şi whisky, discuţiile
noastre se poticneau. Nu numai că Samuel nu priza su-
biectele generale, dar nu îmi povestea nimic personal,
nici o anecdotă referitoare la copilăria, tinereţea sau la
viaţa lui amoroasă, de ai fi crezut că octogenarul acesta
se născuse alaltăieri. Dacă mi se întâmpla să schiţez o
confesiune, o primea, dar nu îmi întorcea mărturisirea
prin nici o dezvăluire. Desigur, atunci când pomenea
63
de fiica sa, chipul imperturbabil se anima, îi lăuda reu-
şita – conducea un cabinet de avocaţi la Namur – şi nu
o ascundea. Totuşi, chiar şi în acest caz, deşi sincer, se
mulţumea cu fraze convenţionale. Aşa încât ajunsesem
să cred că niciodată nu se entuziasmase pentru vreun
lucru şi că înţelegeam prietenia absolută când eram în
faţa perechii pe care o forma cu câinele său.
Vara trecută o serie de turnee în străinătate mă obli-
gaseră să părăsesc ţara timp de mai multe luni. În aju-
nul plecării mele, i-a urat ironic „o călătorie plăcută
domnului scriitor care este înclinat mai mult să vorbească
decât să scrie“. În ceea ce mă priveşte, i-am promis să îi
aduc vreo câteva lucrări de valoare şi câteva sticle rare ca
să avem ce face în timpul iernii.
64
dispariţie, am văzut un romantism fără margini. Nu era
nici un dubiu că o moarte o chemase pe cealaltă. Şi,
conform obiceiului lor, acţionaseră în osmoză, părăsind
aproape simultan viaţa, printr-o moarte violentă.
M-am calmat şi mi-am adunat gândurile.
„Nu fi grotesc… Nu s-a mai pomenit ca un om să-şi
ia viaţa fiindcă o maşină i-a omorât câinele. Poate că
Samuel îşi pregătea sinuciderea de multă vreme dar o
amâna atâta vreme cât trebuia să se ocupe de Argos…
Sau poate că Samuel aflase chiar după accident că este
pradă unei maladii grave, atroce şi fără ieşire. S-a scutit
de agonie… Da, da, trebuie că a fost o chestie de genul
acesta… O succesiune de coincidenţe! Nu s-a sinucis de
supărare. Nu s-a mai pomenit ca un om să-şi ia viaţa
fiindcă o maşină i-a omorât câinele.“
Dar, cu cât negam această ipoteză, cu atât se impu-
nea mai clar.
Nervos, cu capul greu, am renunţat să mă întorc la
mine acasă şi m-am îndreptat spre Péterelle, ca să-l oma-
giez pe tovarăşul lui Samuel comemorându-l cu cei din
orăşel.
Gura lumii făcea mai mult zgomot decât imaginaţia
mea: la bar, la mese, de-a lungul trotuarului larg unde,
în ciuda frigului, obişnuiţii cafenelei ieşeau să îşi bea be-
rea, fiecare credea că doctorul Heymann se sinucisese în
urma accidentului avut de câinele său.
— Dacă l-aţi fi văzut când şi-a luat de pe drum
animalul zdrobit… Te speriai.
— Era supărat?
— Nu, turbat! A urlat de mai multe ori „Nu“, agi-
tând pumnul spre cer, cu ochii injectaţi, apoi s-a întors
spre noi, care ne apropiam, şi am crezut că o să ne facă
65
bucăţi! Deşi nu aveam nici o vină. Dar privirea lui…
Dacă în loc de ochi ar fi avut pumnale, acum eram morţi.
— Unde s-a întâmplat?
— Pe drumul spre Villers, după ferma Tronchon.
— Şi cine a comis accidentul?
— Nu ştim, şoferul a fugit.
— În fine, câinele era deştept, evita maşinile şi nu se
îndepărta niciodată de stăpânul lui.
— Ascultaţi, mi-a zis mie Maryse, menajera lui, că
doctorul şi câinele se uitau la nişte ciuperci de pe mar-
ginea şanţului când un camion a trecut atingându-l uşor
pe doctor dar lovindu-l din plin în bazin pe Argos. De
fapt, şoferul, care îi văzuse, nu i-a evitat nici măcar cu
un centimetru. Un mare ticălos!
— Sunt şi nenorociţi dintr-ăştia!
— Bietul animal.
— Bietul câine şi bietul doctor.
— Dar de aici şi până să-ţi zbori creierii după… !
— Supărarea, n-ai ce să spui.
— Orişicât!
— La dracu’, Heymann era doctor, mai văzuse oa-
meni murind şi nu se sinucisese.
— Ei, poate că îşi iubea câinele mai mult decât iu-
bea oamenii…
— Mă tem că ai dreptate.
— Terminaţi! Îi mai muriseră şi alţi câini… După
fiecare deces, imediat, fără să stea pe gânduri, cumpăra
un altul. De altfel, unii erau şocaţi că o face aşa repede.
— Poate Argos ăsta era mai deosebit.
— Sau poate doctorul era obosit.
— O clipă! Ceilalţi câini muriseră de moarte bună,
de bătrâneţe. Şi nu făcuţi bucăţi de un şofer tâmpit!
66
— Cu toate astea n-o să-mi scoateţi din minte că e
suspect să iubeşti atât de mult câinii.
— Să iubeşti atât de mult câinii, sau să iubeşti atât
de puţin oamenii?
După această frază liniştea a cuprins încăperea. Apa-
ratul de cafea şuiera. La televizor se anunţau rezultatele
pariurilor hipice. O muscă s-a lipit de zid, speriată
brusc că ar putea atrage atenţia. Fiecare se întreba cine
este mai uşor de iubit: omul sau câinele? Şi cine ne în-
toarce mai bine iubirea?
Întrebarea îi stingherea.
Am ajuns acasă gânditor, mi-am mângâiat maşinal
labradorii care se bucurau tare mult că mă văd; trupul
lor părea că imediat îşi va lua zborul, într-atât li se învâr-
tea coada de entuziasm. Preţ de o secundă, mi-am dat
seama că nu le răspundeam aşa cum îi răspundea Sa-
muel Heymann lui Argos. Iubire pură… Iubire mare…
Am deschis cea mai costisitoare sticlă de whisky, un
malţ foarte vechi din insula Islay, cea pe care i-o desti-
nasem lui Samuel şi, în seara aceea, am băut pentru
amândoi.
67
picioarelor, am fost încercat de o surpriză plină de în-
cântare.
Zâmbitoare în dimineaţa ceţoasă, Miranda cea roş-
cată s-a asigurat că nu mă deranjează, a fluturat croasan-
tele pe care tocmai le cumpărase şi mi-a propus să bem
o cafea. Se impunea pe cât de firesc, pe atât de autoritar.
Trecând în bucătărie, i-am prezentat condoleanţele
pe care le-a primit cu fruntea plecată, fără să pot să des-
copăr ce simţea, apoi s-a aşezat în faţa mea.
— Tatei îi plăcea să discute cu tine. Poate ţi-a spus
lucruri… pe care mie nu mi le-ar fi spus.
— Îţi dau cuvântul meu, vorbeam mai mult despre
literatură şi despre whisky. În principal despre literatură
şi whisky.
— Uneori, când abordezi o temă generală, poţi po-
meni o amintire unică.
M-am aşezat şi i-am mărturisit că, în ciuda eforturilor
mele, discuţiile noastre nu reuşiseră să capete niciodată
o turnură personală.
— Se ferea foarte mult, am conchis.
— De ce anume se ferea?
Miranda părea exasperată. A insistat:
— Sau de cine? Sunt singurul lui copil, îl iubesc, dar
nu ştiu nimic despre el. Deşi comportamentul lui a fost
exemplar, tata rămâne un străin. Iată unicul meu reproş:
a făcut totul pentru mine, mai puţin să îmi spună cine
era.
A scos din coş un album mare, greu de răsfoit.
— Priveşte.
Sub foiţa de hârtie protectoare, fiecare pagină carto-
nată avea un portret însoţit de o legendă. Melancolic,
am răsfoit albumul. Începea cu căsătoria lui Samuel cu
68
Edith, o roşcată drăguţă cu gura rumenă; la picioarele
lor poza un ciobănesc de Beauce, mândru de parcă ar fi
fost fiul lor. Apoi în succesiunea fotografiilor a apărut
copilaşul, şi el vegheat de animal; în fotografiile de grup
zâmbea o familie alcătuită din patru persoane: un trio
format din soţi şi câine, la care se adăuga bebeluşul.
Când Miranda a împlinit cinci ani, Edith a dispărut din
fotografii.
— Ce s-a întâmplat cu mama ta?
— O tumoare la creier. Fulgerătoare.
Din acel moment, albumul oferea fotografii cu o fa-
milie recompusă: câinele înlocuise soţia, lângă stăpânul
lui, şi Miranda stătea între ei doi.
— Ce observi? a întrebat ea cu brutalitate.
— Ă… nu există fotografii din copilăria tatălui tău
sau din adolescenţa lui.
— Părinţii lui au murit în timpul războiului. Nu
voia niciodată să vorbească despre ei, asemenea multora
dintre evreii cărora le-a fost ucisă familia… Nu ştiu ab-
solut nimic despre bunici, unchi sau mătuşi. Numai el a
supravieţuit.
— Cum?
— În timpul războiului a fost ascuns la un liceu ca-
tolic. La Namur. De un preot. Părintele… André. Alt-
ceva nu mai observi?
Ghiceam unde bate. Ca şi mine, ca majoritatea lo-
cuitorilor micului oraş, se întreba asupra importanţei
câinelui, dacă nu cumva accidentul acestuia provocase
actul disperat al tatălui său. Nu îndrăzneam să reiau su-
biectul, spunându-mi că pentru o fiică o asemenea bă-
nuială ar fi provocat o suferinţă intensă.
Se uita la mine insistentă, exigentă, încrezătoare.
69
— Miranda, ce legătură exista între tine şi câinii ta-
tălui tău? am sfârşit prin a bolborosi.
A oftat uşurată că abordez ceea ce era esenţial. Ispră-
vindu-şi cafeaua, s-a sprijinit cu spatele de spetează şi
m-a privit.
— Tata a avut acelaşi câine de mai multe ori. Un cio-
bănesc de Beauce pe nume Argos. Am cincizeci de ani şi
nu am cunoscut decât patru.
— De ce un ciobănesc de Beauce?
— Nu ştiu.
— De ce Argos?
— Habar n-am.
— Şi tu, tu ce crezi?
A ezitat, nu era obişnuită să-şi exprime asemenea
sentimente, dar ţinea s-o facă.
— I-am iubit pe toţi. Cu pasiune. Mai întâi fiindcă
erau nişte câini buni, care aduceau veselia în mijlocul
nostru, afectuoşi, devotaţi. Şi pe urmă, erau fraţii mei,
surorile mele…
Lăsându-şi fraza neterminată, s-a gândit înainte să
adauge:
— Erau şi mama mea… şi erau puţin şi tatăl meu…
Ochii i s-au umezit. Cuvintele pe care le rostise o
surprindeau şi pe ea. Am încercat să o ajut:
— Frate sau soră, Miranda, îmi pot imagina: câinele
sub autoritatea tatălui tău devenea tovarăşul tău. Dar…
mamă?
Privirea i s-a stins; ochii îi erau ficşi, aţintiţi asupra
amintirilor.
— Argos mă înţelegea mai bine decât tata. Dacă
eram tristă, primul care pricepea era Argos. Simţea. Ca
o mamă… Şi îi atrăgea atenţia tatălui meu. O, da, de
70
câte ori n-a intervenit Argos pe lângă tata ca să-i amin-
tească să îmi acorde atenţie, să mă asculte, să îmi pro-
voace confidenţele! În acele momente, când tata asculta
de el, Argos rămânea între noi, supraveghindu-ne: ve-
rifica dacă, prin limbajul atât de complicat al fiinţelor
umane, îi explicam aşa cum trebuie tatălui meu ceea ce
el înţelesese imediat.
Vocea îi devenise mai blândă, mai subţire; mâna îi
tremura atunci când îşi aranja şuviţele de păr; fără să-şi
dea seama, Miranda redevenea fetiţa de care vorbea.
— Îmbrăţişările, mângâierile, le primeam de la Argos,
a continuat. Era ca o mamă… Tata mă intimida cu firea
lui rezervată. Câte ore n-am petrecut, Argos şi cu mine,
lungiţi pe covor, unul lângă celălalt, visând sau discu-
tând! Era singurul corp pe care îl atingeam; era singurul
corp care mă atingea. Ca o mamă, nu?
Mă întreba pe mine fetiţa care voia confirmarea că
definea corect ceea ce îi lipsise.
— Ca o mamă… i-am răspuns în ecou.
A zâmbit liniştită.
— Adesea mirosul lui Argos rămânea impregnat în
mine. Fiindcă sărea pe mine. Mă lingea. Se lipea de pi-
cioarele mele. Avea nevoie să-şi arate afecţiunea. În co-
pilăria mea, Argos avea un miros al său; tata nu, nu
mirosea a nimic sau mirosea a curat, adică mirosul civi-
lizat, cel emanat de flacoane, apă de colonie sau doctor.
Numai Argos avea un miros al lui. Şi eu îl aveam pe al
său.
A ridicat privirea spre mine şi am rostit în locul ei:
— Ca o mamă…
A urmat o tăcere lungă. Nu am îndrăznit să o rup, sim-
ţind că Miranda retrăia fragmentele fericite ale trecutului
71
ei. Doliul ei începea. Doliu după cine? După Samuel?
Sau după Argos?
— Nu pot să mă gândesc la tata fără să mă gândesc
la Argos, a precizat, de parcă îmi ghicise gândurile. Unul
fără celălalt nu se poate. Cum tata îşi cunoştea limitele,
avea încredere în Argos ca să priceapă lucrurile care îi
scăpau; de foarte multe ori aveam impresia că îl consul-
ta, adică i se confesa. Prin urmare, Argos reprezenta o
parte din tata, acea parte care ţine de aspectul natural,
empatic, sensibil. Argos era un pic tatăl meu şi tata era
un pic Argos. Ţi se pare sminteală tot ce îţi spun?
— Deloc.
Am mai făcut cafea. Nu aveam nevoie să conversăm:
regăsisem acel calm pe care îl aduce nu elucidarea ade-
vărului, ci proximitatea misterului.
În timp ce umpleam ceştile, am adăugat:
— Crezi că ultimul Argos avea ceva în plus faţă de
cei de dinainte?
A tresărit înţelegând că ne apropiam de subiectul
sensibil.
— Era special şi unic. La fel ca precedenţii.
— Tatăl tău îl iubea mai mult?
— Tata se retrăsese şi mai mult.
Am rămas cu gurile căscate. Fiecare dintre noi dorea
să vorbească, nici unul nu îndrăznea.
— Aici toată lumea crede că s-a sinucis din cauza
câinelui, a spus ea în cele din urmă.
M-a privit.
— Nu?
— E absurd dar… da, am bâiguit. În măsura în care
ne lipsesc informaţii, în care ştim foarte puţine despre
tatăl tău, nu ne putem împiedica să nu legăm cele două
evenimente.
72
— Ar fi detestat o asemenea ipoteză.
Era cât pe ce să o corectez precizând: „Tu deteşti o
asemenea ipoteză“; din fericire, un puseu de tact m-a
oprit.
— Ajută-mă, a spus aplecându-se spre mine.
— Poftim?
— Ajută-mă să înţeleg ce s-a întâmplat.
— De ce eu?
— Fiindcă tata te aprecia. Şi pentru că eşti romancier.
— Să fii romancier nu înseamnă că eşti poliţist.
— Să fii romancier înseamnă că eşti pasionat de cei-
lalţi.
— Nu ştiu nimic despre tatăl tău.
— Imaginaţia ta va completa ceea ce nu ştii. Te-am
citit şi la un moment dat ai spus că, atunci când nu ştii
absolut nimic, laşi imaginaţia să zboare liberă. Am
nevoie de geniul tău într-ale ipotezelor.
— O clipă! Povestesc ceea ce îmi place fiindcă poves-
tirile mele sunt fără urmări. Caut plăcerea, nu adevărul.
— De ce ar fi adevărul mai urât decât tăcerea? Aju-
tă-mă! Ai milă! Ajută-mă!
Ochii ei mari, verzi, încadraţi de părul de culoarea
flăcărilor, care parcă devenise şi mai roşu de furie, mă
implorau.
Miranda îmi plăcea atât de mult încât am acceptat
fără să mă gândesc.
După-amiaza am însoţit-o la conacul tatălui ei, unde
am clasat documentele sperând să ne vină vreo idee.
După două sau trei ore fără nici un rezultat am spus:
— Miranda, câinii tatălui tău provin din acelaşi loc.
Un adăpost din Ardennes.
— Şi ce-i cu asta?
73
— De cincizeci de ani, contractele sunt semnate de
aceeaşi persoană, un anume…
Chiar atunci a sunat cineva la uşă.
Miranda a deschis uşa. Era contele de Sire, un om în
vârstă, cu cizme de călărie, îmbrăcat cu un rafinament
străvechi. În spatele său, calul priponit de poartă a ne-
chezat când ne-a văzut.
Această familie, înainte vreme proprietara a mai mul-
te ferme şi a trei castele, locuia în prezent pe un dome-
niu la vreo doisprezece kilometri.
Aristocratul venise să-şi prezinte condoleanţele, mutân-
du-se de pe un picior pe celălalt, jenat, roşu la faţă.
Miranda l-a invitat să intre, i-a arătat unul dintre fo-
toliile înalte aşezate în semicerc în jurul şemineului din
salon. Bătrânul dandy a înaintat, timorat, examinând
încăperea şi i-a mulţumit cu o voce catifelată de parcă
i-ar fi permis să descopere Sfânta Sfintelor.
— Tatăl dumneavoastră era un bărbat… excepţional.
În viaţa mea nu am întâlnit o asemenea omenie, o ase-
menea bunătate, o asemenea profunzime în a cântări
oamenii şi nenorocirile lor. Înţelegea totul fără să i se
explice. Era cu adevărat înzestrat cu o mare compasiune.
Miranda şi cu mine ne-am privit uimiţi: dacă am fi
vrut să lăudăm calităţile lui Samuel Heymann, nu le-am
fi ales pe acestea fiindcă, din punctul nostru de vedere,
nu le avea.
— V-a vorbit despre mine? s-a interesat contele de
Sire.
Miranda s-a încruntat căutând să-şi amintească.
— Nu.
Contele a roşit zâmbind, această omisiune dovedindu-i
încă o dată virtuţile răposatului.
— Aţi fost prieteni? a şoptit Miranda.
74
— Nu se poate afirma aceasta. Să spunem mai de-
grabă că am făcut totul pentru a deveni duşmanul lui şi
că, datorită sufletului său generos, nu am fost.
— Nu înţeleg.
— Avem secrete împreună. L-a luat cu sine pe al său.
Voi face la fel cu al meu.
Enervată, Miranda a lovit cu palma braţul fotoliului.
— Exact asta este tata: un ghem de secrete! Nu mai
suport!
În faţa acestui acces de violenţă, contele a răsfrând
buza de jos şi a început să se bâlbâie; pleoapele i s-au
zbătut, apoi a bălmăjit câteva vorbe care s-o liniştească
pe Miranda.
Miranda s-a băţoşit spre el.
— Are vreo legătură cu mama?
— Poftim?
— Cearta dumneavoastră cu el? Lucrul pe care vi l-a
iertat! Are vreo legătură cu mama?
— Nu, nici una.
Vocea era ca un şuierat, fără drept de replică. Se sim-
ţea jignit că Miranda putuse să creadă aşa ceva. Pentru
el, Miranda trecuse pragul vulgarităţii.
— Nu mai aveţi să îmi spuneţi nimic altceva?
Bărbatul şi-a aranjat mănuşile de pe genunchi şi a
tuşit de două trei ori.
— Ba da!
— Ei bine?
— Aş vrea să îl omagiez pe tatăl dumneavoastră. Îmi
permiteţi să îi organizez înmormântarea?
— Ce aţi spus?
— Aş vrea să îi ofer înmormântarea pe care o merită,
nobilă, demnă, elegantă. Lăsaţi-mă să cheltuiesc bani, să
75
organizez ceremonia, să umplu de flori biserica, să aduc
un cor şi o orchestră, să închiriez un dric luxos la care
vor fi înhămaţi cai din grajdurile mele.
Era deja încântat de scenele pe care şi le imagina.
Miranda mi-a aruncat o privire care însemna: „Cucu-
veaua asta bătrână e nebună“, apoi a ridicat din umeri.
— Ar trebui să vă răspund prin „de ce?“, dar vă răs-
pund prin „de ce nu?“. De acord! Organizaţi tot ceea ce
doriţi, eu am să dau cadavrul.
Bărbatul a tresărit, şocat de insolenţa Mirandei. To-
tuşi s-a stăpânit şi s-a limitat, îndreptându-se către ieşire,
la a-i mulţumi de nenumărate ori cu entuziasm.
Când ne-a părăsit, Miranda a dat frâu liber mirării
sale:
— Contele de Sire! Vine aici şi se poartă ca prietenul
cel mai bun al tatălui meu, iar tata nu mi-a vorbit nici-
odată de el! Secrete… Numai secrete…
Revin la documentele pe care le aveam în mâini:
— Miranda, insist. Dacă aş fi în locul tău, aş merge
la adăpostul de unde şi-a ales tatăl tău câinii timp de
cincizeci de ani.
— De ce?
— Presupun că i-ar fi putut spune unui crescător de
câini ciobăneşti de Beauce ceea ce ţi-a ascuns ţie.
— De acord. Când plecăm?
76
în alţii, dar dominau, nesfârşiţi, aliniaţi unii în spatele ce-
lorlalţi, alcătuind o masă impenetrabilă, asemenea unei
armate gata de asalt. O ploaie cu picuri grei le îngreuna
crengile care se aplecau spre maşina noastră. Mă te-
meam să rămân în pană prin aceste locuri.
În fine, am ajuns la adăpostul Bastien şi Fiul. În mij-
locul lătrăturilor care se auzeau din mai multe cuşti,
ne-a fost greu să-l convingem pe tânărul care s-a apropiat
că nu doream să cumpărăm un câine şi nici să plasăm
unul acolo, ci doar să îl vedem pe domnul François
Bastien, care vreme de cincizeci de ani îi vânduse câini
ciobăneşti de Beauce lui Samuel Heymann.
— Vă duc la bunicul, a conchis el sceptic.
Am intrat într-o cameră cu tavan jos, cu pereţii în-
cărcaţi de oale din aramă, mese împodobite cu feţe de
masă brodate şi vase de cositor – o adevărată peşteră
plină de minunăţii pentru un amator de antichităţi, o
dezordine grozavă pentru Miranda şi pentru mine.
François Bastien, expertul în câini, s-a îndreptat spre
noi. Când a înţeles situaţia i-a prezentat condoleanţe
Mirandei şi ne-a invitat să luăm loc.
Miranda a încercat să-i explice vizita: îşi adora tatăl
dar ştia prea puţin despre el. Putea să o ajute?
— Doamne, prima oară când l-am văzut pe tatăl
dumneavoastră era după război. Tocmai îi murise câi-
nele. Mi-a arătat o fotografie ca să găsesc un ciobănesc
de Beauce asemănător. Nu era greu…
— Credeţi că a avut mereu un câine? Că în familie
erau iubiţi ciobăneştii de Beauce?
Începusem, fără să-mi dau seama, să leg ipotezele unele
de altele, conferind o logică felului său de a fi: ciobănescul
de Beauce era elementul care îl lega pe orfan de trecutul
77
său, simbolizând această legătură pierdută. De unde şi
afecţiunea lui iraţională…
François Bastien mi-a demolat rapid speculaţiile:
— A, nu, ciobănescul de Beauce care tocmai îi mu-
rise fusese primul lui câine; sunt sigur. Pe atunci dom-
nul Heymann se pricepea la câini aşa cum mă pricep eu
la modele de tricotaj şi a trebuit să-i dau anumite sfaturi.
Mi-am modificat teoria:
— Era un câine pe care îl adoptase când se ascunsese?
— Se ascunsese?
— Da, tata a stat ascuns într-un liceu catolic în tim-
pul războiului, a confirmat Miranda.
Bărbatul şi-a frecat bărbia, iar ţepii au scos un zgo-
mot aspru.
— A stat ascuns? Ciudat… Eu eram convins că fu-
sese prizonier.
— Ce aţi spus?
— Prizonier.
— V-a spus el?
— Nu. De ce-oi fi ţinut minte asta?
Cam intrigat, François Bastien şi-a scotocit prin amin-
tiri.
— A, da. Din cauza fotografiei. Fotografia cu câinele.
În fotografie purta un fel de uniformă. Şi mai erau şi
rânduri de sârmă ghimpată ceva mai încolo. Da, sârmă
ghimpată.
A oftat.
— Când l-am întâlnit, tatăl dumneavoastră studia
medicina. Mare lucru, fiindcă nu avea un ban şi pe vre-
mea aia era greu să faci rost de mâncare dacă nu aveai
rude la ţară. Ţinea locul unui paznic de noapte ca să-şi
plătească studiile. Încă de la început am refuzat să-i
78
vând câinele: voia să-l plătească în rate. „Nu luaţi câi-
nele, i-am spus, şi aşa vă decurcaţi greu cu mâncarea. În
plus, un ciobănesc de Beauce mănâncă, nu glumă. E
mai bine să-l păstraţi pe cel de dinainte în fotografie
decât să hrăniţi unul nou.“ „Dacă nu îmi iau un câine,
crăp“, mi-a zis.
Miranda a tresărit. Auzea cuvinte pe care nu dorea să
le audă. Dar bătrânul a insistat mulţumit, prins de
amintirile sale:
— Da, da. „Dacă nu îmi iau câine, crăp“ şi pe urmă
„nu o să rezist niciodată fără un câine lângă mine“.
Când spunea asta nu era miorlăit, genul de bunicuţă
care nu poate să stea fără animăluţul ei, nu, era indig-
nat, mânios, de parcă avea să-mi smulgă ficaţii. Atunci
mi s-a făcut milă. Am convenit să-mi plătească în rate şi
i-am dat un căţeluş pe care l-a botezat Argos. Şi am avut
dreptate, de altfel; tatăl dumneavoastră a devenit medic,
şi-a făcut un rost şi a rămas fidel adăpostului meu. Pe
moment am făcut ce mi-a zis inima; dar a fost şi o in-
vestiţie bună.
— De ce Argos?
— Câinele dinainte se numea Argos.
— E ceva obişnuit ca stăpânii să nu folosească decât
un prenume?
— Nu. Cu excepţia doctorului Heymann, nu am
întâlnit pe nimeni care să dea acelaşi nume câinilor săi.
— De ce credeţi că o făcea?
— Habar n-am! Hotărât lucru, primul câine fusese
foarte important.
— Şi ultimul, am precizat. Doctorul Heymann s-a
sinucis la cinci zile după ce un camion i-a zdrobit câinele.
79
Bărbatul a rămas cu gura căscată şi ochii mari, ezi-
tând între dorinţa de a muştrului pe cineva în stare de o
asemenea tâmpenie şi reţinerea faţă de Miranda.
Am mai discutat încă vreo douăzeci de minute, dar
François Bastien, nu prea glumeţ, nu mai găsea nimic
în memoria lui fără scânteie, la fel de uzată ca piatra
unei brichete. I-am mulţumit şi ne-am văzut de drum.
Întoarcerea a fost lungă, tăcută. Nu ne puteam ho-
tărî dacă trebuia să ţinem cont de ceea ce ne spusese
Bastien. Samuel Heymann, prizonier? Samuel Heymann,
gata să renunţe la viaţă dacă nu avea câinele lângă el,
atât la douăzeci de ani, cât şi la optzeci? Departe de a ne
oferi răspunsurile căutate, frazele acestea dădeau naştere
unor întrebări inedite şi unor îndoieli cumplite… Ca-
zul Samuel Heymann nu se lumina, se întuneca.
Miranda şi cu mine ne-am despărţit spunându-ne
câteva vorbe amabile, fiecare preferând să-şi reia iar şi
iar decepţia în singurătate.
A doua zi, în timp ce îmi înmuiam, abătut, nişte
croasante decongelate, unsuroase şi fierbinţi într-un rest
de cafea, am auzit soneria.
Am crezut că este Miranda. Era postaşul care îmi adu-
cea o scrisoare recomandată, genul de misivă care inti-
midează. Am semnat strâmbându-mă, am salutat, apoi
am examinat obiectul. M-a trecut un fior de îndată ce
am văzut expeditorul: doctorul Samuel Heymann.
Data poştei era 3, ziua sinuciderii sale.
Am închis uşa şi m-am sprijinit de oblon, neîncrezător,
încovoiat, asemenea unui spion ştiindu-se observat. Pri-
misem un mesaj din partea unui mort! Degetele îmi
tremurau atât de tare încât m-am temut să nu rup şi
scrisoarea când am deschis plicul.
În interior erau trei documente pentru mine.
80
O scrisoare scurtă, de o pagină.
O fotografie.
Nişte foi prinse cu o agrafă de birou.
Am citit mai întâi scrisoarea:
81
Eu cred că, ajuns la capătul paginii, Samuel Heymann
s-a oprit cu bună ştiinţă să mai scrie, dar şi să mai simtă.
Dacă s-ar fi confesat mai mult, şi-ar fi declarat crima, ar
fi rămas printre noi… Curajul şi laşitatea se învecinează,
sunt două feţe ale aceluiaşi sentiment.
Am urcat în camera mea, m-am lungit pe pat şi am
început să citesc paginile acoperite de literele mari şi
dezinvolte ale lui Samuel Heymann.
82
nazişti şi de antisemitism, familia mea preferase să
minimalizeze oroarea fiecărui eveniment presupunând
că «era cel de pe urmă», că «după aceasta nu se va putea
merge mai departe». Din nefericire, realitatea ne-a fost
impusă prin violenţă.
În 1942, poliţiştii au venit să ne ia. Sora mea şi cu
mine eram în camera noastră când au sunat. Auzind oa-
meni agresându-ne părinţii, Rita m-a ascuns în cufărul
în care îşi ţinea jucăriile şi m-a acoperit cu păpuşile sale.
«Să nu te mişti!» Apoi, când zbirii s-au năpustit în camera
noastră, s-a dus la fereastră şi a ţipat ca şi cum aş fi fost pe
stradă: «Fugi, Samuel, fugi! Nu veni acasă! Ne arestează!»
Au pălmuit-o ca să tacă, dar au căzut în capcană: fără să
mai verifice, au plecat lăsându-mă în urma lor.
Când, o oră mai târziu, m-am hotărât să ies din cu-
făr, am blestemat-o pe Rita mergând prin apartamentul
gol. Eram liber… dar ce să fac eu cu această libertate?
Aş fi preferat de o mie de ori să fiu cu părinţii mei, cu
bunicii mei, egoista, şi-i păstrase numai pentru ea şi mă
condamnase la singurătate. Cum nu eram obişnuit cu
nefericirea, tristeţea mi s-a preschimbat în furie şi am
izbit cu pumnii în mobile, mi-am insultat sora: copleşit
de furie, uitasem cine sunt călăii.
Din cauza zgomotului pe care îl făceam, o vecină şi-a
dat seama că, în ciuda raziei, mai era cineva în aparta-
mentul familiei Heymann. Doamna Pasquier a coborât,
m-a găsit plângând, a tranşat situaţia şi, chiar în acea
noapte, m-a dus la verii săi de la ţară.
După această întâmplare am devenit acel copil ascuns
pe care ţi l-am evocat pe scurt – prea pe scurt. Am stat
pitit mai întâi în mai multe hambare, apoi, prin inter-
mediul celor din Rezistenţă, am fost trimis intern, sub
83
un nume fals, într-un liceu catolic din Namur. Mi-au
trebuit luni de zile ca să îmi potolesc mânia; a fost ne-
voie de bunătatea, simpatia, inteligenţa grijulie a părin-
telui André, preotul care ne adăpostea, ca să pricep că
sora mea mă salvase de la un destin tragic. Când am ad-
mis acest lucru, am făcut gripă şi am stat la pat, la infir-
merie, două săptămâni, tremurând, chinuit de o febră
de 40 grade.
Totuşi – şi ţi-am ascuns şi asta – această situaţie nu a
durat până la sfârşitul războiului.
În 1944 am fost denunţat. Naziştii m-au capturat.
Povestea s-a petrecut într-un fel straniu. Părintele
André, protectorul nostru, se temea tot mai mult de vi-
zitele sau de percheziţiile soldaţilor germani care deve-
niseră nervoşi de când debarcaseră Aliaţii. A organizat
evadarea noastră. Tot liceul a crezut că am dispărut în-
tr-o seară de iunie a anului 1944, dar în realitate ne re-
fugiaserăm în podul intendenţei, unde ni se ceruse să
păşim încet, să vorbim cu glas scăzut, să nu scoatem
capul prin lucarnă şi să nu fumăm niciodată. De două
ori pe zi, părintele André venea să ne aducă provizii şi
ducea hârdăul. Intrarea în pod era ascunsă de un dulap
căruia părintele André îi demontase rafturile pentru a
putea trece. Într-o zi de joi, maşinile au scârţâit pe pie-
trişul curţii, naziştii s-au îndreptat fix spre ascunzătoare,
răsturnând tot ce le stătea în cale, au forţat uşa şi au
urcat ca să ne aresteze.
Nu ezitaseră, ca şi cum ştiuseră unde era ascunzişul
nostru.
Am să îţi povestesc repede urmarea. Toată viaţa mea
am încercat să îndepărtez din memorie acele luni ca să
încerc să mă conving că nu le trăisem.
84
A urmat drumul făcut în camion, sosirea la Malines,
în cazarma Dossin, lagărul preliminar pentru evrei. Aco-
lo am fost întâmpinat de foamea chinuitoare, somnul
pe sponci, confiscarea puţinului pe care îl aveam, toale-
tele pline, plânsul femeilor. Şi mai ales aşteptarea. Aştep-
tarea absurdă… În fiecare clipă aşteptam convoiul de
care ne temeam. În loc să trăim, ne împiedicam prevă-
zând ceea ce era mai rău. Am simţit acelaşi lucru când a
murit mama ta; medicii mă anunţaseră că mai avea doar
câteva ore de trăit şi mă hotărâsem să o veghez; deşi
inconştientă, respira zgomotos. Ai să mă crezi? Pe la ora
trei dimineaţa, epuizat, am aţipit şi ceea ce m-a făcut să
tresar a fost tăcerea! Da, nici un zgomot, numai tăcere şi
asta însemna ultima răsuflare a lui Edith. De sute de ori
m-am apropiat panicat de patul rabatabil când observam
că întârzie să respire.
Aşadar, prosteşte şi cu încăpăţânare, în plin lagăr de
tranzit, aşteptam. Înainte de aceasta, eu şi prietenii mei
aflaserăm de la radio BBC ce se întâmpla cu evreii tri-
mişi în Polonia. În jurul nostru, mulţi habar nu aveau,
şi mai mulţi o negau. Faţă de ei, mă mulţumeam să tac:
de ce să adaug groază fricii?
Apoi a sosit momentul urcării în trenul meu.
Da, „trenul meu“ – fiindcă îl pândeam, mă pregătisem
pentru el. Destinul mi se împlinea. Urcând în vagonul
de animale, brutalizat de SS-iştii flamanzi, m-am între-
bat numai dacă era cel care îi luase pe bunica mea, pe
bunicul meu, pe mama, pe tata şi pe Rita.
Nu-mi era frică. Sau eram amorţit de frică. De fapt,
nu mai simţeam nimic. O înţelepciune mai profundă
decât propria-mi conştiinţă mă proteja de suferinţă şi
mă instala în indiferenţă.
85
Trenurile se ţineau lanţ.
La fel şi opririle.
Muream de cald, însetaţi, lipiţi unii de alţii; nu mai
aveam nimic al nostru, nici loc, nici timp.
SS-iştii germani ne-au evacuat.
De ce aici şi nu în altă parte?
Pe peron am descoperit ce trăiseră ai mei: trierea, se-
lecţia, despărţirea de cei pe care îi cunoşti. În câteva mi-
nute mi-am pierdut toţi prietenii.
Grupul în care am fost inclus a mers toată noaptea
până în hangarul unde am fost înghesuiţi. Negăsind
nici un loc liber pe saltelele murdare de dejecţii şi pline
de gândaci, m-am aşezat cu spatele la perete şi, sugând o
aşchie de lemn ca să îmi înşel foamea, am adormit.
Aveam 15 ani.“
86
„Dimineaţa mă trezeam altul, simţeam o indispoziţie
care avea să se dovedească tenace în zilele care au urmat:
speram.
Acum se lămurea sensul răbdării mele anterioare…
Îndurasem aceste umilinţe pentru că doream să îi
revăd pe ai mei. Nu conta ce trebuia să îndur: goliciune,
spălat, despăducherea cu maşina de tuns, tatuarea nu-
mărului pe antebraţ, mâncarea infectă, munca la uzină
după marşuri epuizante, nu mă clinteam, priveam atent
în jur, până la bărăcile din depărtare, susţinut de certi-
tudinea de a-mi revedea familia.
Am întrebat cât mai mulţi prizonieri cu putinţă. De
îndată ce mă apropiam observau cât de tânăr sunt, cât
de puternic, înţelegeau ce mi se întâmplase, adică ceea
ce urma să îi întreb; unii negau clătinând din cap îna-
inte chiar să le spun numele părinţilor mei. Aceia dintre
noi care aveau norocul să nu fie gazaţi deveneau vite de
povară care nu trăiau mai mult de şase luni. Nici o şansă
ca mama, tata, bunica, bunicul sau Rita să fi supravieţuit.
Noua mea luciditate a avut un efect neaşteptat: am
ridicat fruntea şi am decretat că, orice mi s-ar întâmpla,
voi rezista. Dacă ei au murit, oricare ar fi fost suferinţa
lor, eu voi supravieţui. Era o obligaţie. Le datoram acest
lucru. Rita îmi conferise pentru totdeauna acest destin:
să supravieţuiesc.
Sora mea mă desemnase, fusesem ales, nu voi fi nici-
odată o victimă. Rita riscase pentru mine. Poate se sacri-
ficase… Dacă aş fi murit, aş mai fi omorât-o încă o dată.
Am încercat să pun în aplicare această hotărâre.
Din nefericire mă aflam într-o lume în care hotărârea
nu-şi găsea locul. Administratorii lagărului urmăreau să ne
transforme în animale, zdrobind orice voinţă individuală.
87
Auschwitz îndepărta din noi tot ceea ce era uman: so-
sind aici, ne pierduserăm casa, statutul social, banii, dacă
îi aveam; rămânând aici, aveam să ne pierdem numele,
hainele, părul, demnitatea, trebuia să mergem goi – goi
chiar dacă purtam uniformele de prizonieri, era o a doua
formă de nuditate. Puteam fi exploataţi oricât, eram
nişte unelte, cobai umani pentru medici. Asemenea vi-
telor, deveneam un obiect în mâinile unei rase superioare,
naziştii, care îşi atribuiau dreptul de a dispune de noi
după bunul plac.
La început, aveam vanitatea derizorie de a gândi că
trăiam o aventură; îmi aduc aminte că, refugiat într-o
rezervă ironică, notam etapele degradării mele. Persista
o conştiinţă, cea a unui adolescent sălbatic care credea
în viaţă, care se hotărâse să trăiască, chiar dacă va fi să
treacă prin încercări teribile.
Dar, din cauza extenuării, a nedreptăţilor, a torturilor,
şovăiam. Prea multă suferinţă.
Cum să nu te mai simţi umilit şi să nu mai suferi din
acest motiv? Pretinzând că nu meriţi o altă soartă decât
cea care ţi se oferă, acceptând să fii ceea ce fac alţii din
tine, un porc, un excrement, abdicând la sufletul tău.
După cinci luni, nu mă mai refugiam în mintea mea,
nu mai eram decât pielea căreia îi era frig, picioarele
doldora de umflături, pântecele care se strângea de foa-
me, maţele chinuite de o diaree interminabilă, muşchii
epuizaţi care nu mă mai ascultau. Uneori, îmi părăseam
şi trupul: atunci eram frigul, foamea, durerea.
Hotărârea mea de a supravieţui dispăruse; numai un
instinct animalic, arhaic, unul care nu depindea nici de
voinţă, nici de moral, mă ţinea încă în viaţă. Mă târam.
Mă băteam pentru un colţ de pâine. Mă supuneam
88
ordinelor venite din partea supraveghetorilor pentru a
evita bătaia. Agonia unuia dintre noi nu mă mai afecta,
mă mulţumeam să scotocesc şi să verific dacă nu ascun-
dea ceva de mâncare sau vreun obiect care putea fi fo-
losit la troc. În drumul spre uzină treceam peste cadavre
fără nici o compasiune; ochii mei rămâneau uscaţi şi goi
precum cei ai morţilor; nu aveam timp să plâng. Dacă
mi se întâmpla să recunosc un cadavru, îl invidiam: era
un trup rece căruia nu-i mai era frig.
Căci toamna poloneză, întunecoasă, vântoasă, avea
ascuţişul îngheţat al iernii. Într-o dimineaţă tremuram
atât de tare încât, văzând în depărtare cuptoarele sco-
ţând fumul cenuşii a cărei origine o bănuiam, m-am
imaginat acolo, în mijlocul cuptorului, copleşit, dilatat,
răsfrânt. O, da, visam să ard în cuptor, într-atât mi-era
de frig. Flăcările peste trupul meu. Mângâieri. Flăcări
de bucurie. Nu-mi mai clănţăne dinţii de frig. O căl-
dură binefăcătoare… “
89
cu ideea pe care ţi-o puteai face despre un Samuel Hey-
man puber şi înfometat; cât priveşte ciobănescul de
Beauce, era exact sosia lui Argos pe care îl ştiam. Deja se
vedea perfecta armonie dintre stăpân şi animal, amândoi
deranjaţi de aparatul de fotografiat, dar zâmbind. Cine
imita pe cine? Câinele pe stăpân? Stăpânul pe câine?
Când şi unde fusese făcută această fotografie?
Hotărât lucru, trebuia să citesc până la sfârşit.
90
răsputeri să arăt că pot, să demonstrez că eram încă util,
eficace, sănătos.
Într-o dimineaţă am fost anunţaţi că vom rămâne în
lagăr.
Ceea ce ne mai rămăsese din inteligenţă a tresărit: ne
vor executa?
După o zi petrecută într-o frică teribilă, zorii ne-a
adus aceeaşi veste: nu vom merge la uzină. Am înţeles
atunci că uzina şoma fiindcă se diminuaseră comenzile.
În pofida gerului, unii dintre noi au ieşit la aer.
Mă plimbam pe la marginea barăcilor.
La capătul lor, trei soldaţi vorbeau unui câine care
hălăduia dincolo de zidul de sârmă ghimpată. Bărbaţii
îi aruncau bulgări de zăpadă: de fiecare dată câinele să-
rea după bulgări ca să-i prindă – sau aşa lăsa să se înţe-
leagă – crezând că sunt destul de solizi ca să-i apuce
între colţi; evident că bulgării i se sfărâmau mereu între
maxilare lui şi lătra mirat, de parcă i s-ar fi jucat o farsă
neplăcută. Cei trei germani hohoteau. Ascuns mai în
spate, mă amuzam şi eu de încăpăţânarea câinelui, de
salturile lui, de veselia nepăsătoare cu care o lua mereu
de la capăt, în ciuda eşecurilor.
Apoi cei trei soldaţi, auzind clopotul sunând şi che-
mându-i la datorie, s-au îndepărtat. Când au dispărut
din raza lui vizuală, câinele, oprit de sârma ghimpată, a
lăsat capul într-o parte, a schelălăit dezamăgit şi s-a aşe-
zat perplex.
Atunci am mers către el. De ce? Nu ştiu… Cu atât
mai mult cu cât era imprudent pentru un prizonier să se
apropie de gardul lagărului. Nu conta, m-am îndreptat
spre el.
91
De îndată ce m-a văzut, a dat din coadă. Cu cât mă
apropiam mai mult, cu atât euforia lui devenea mai
intensă. Începuse să tropăie.
Fără să mă gândesc, am făcut un bulgăre şi i l-am
aruncat peste sârma ghimpată. Fericit, a sărit, s-a avân-
tat în drumul proiectilului, l-a prins şi l-a sfărâmat între
colţi, a protestat, apoi a revenit caraghios spre mine lă-
trând, cu privirea plină de încântare. Am continuat. Se
avânta, propulsat de nu ştiu ce forţă invizibilă şi irepre-
sibilă, abandonându-se plăcerii de a alerga, virând, fă-
când tumbe, absorbit cu totul de pasiunea mişcării.
Am căzut în zăpadă, în genunchi, încovrigat. Lacri-
mile îmi ardeau ochii. Fierbinţi… Cât de bine îmi era…
Plângeam în sfârşit… De câtă vreme nu mai plânsesem?
De câtă vreme nu mai fusesem capabil să simt ceva? De
câtă vreme nu mai reacţionasem ca un om?
Când am ridicat fruntea, câinele, ghemuit în căldura
asprului său palton de blană se uita la mine întrebător,
neliniştit.
I-am zâmbit. A ciulit urechile, căutând o confirmare.
Postura lui însemnă: „Să mă îngrijorez, sau nu?“
Plângeam, dar continuam să zâmbesc. Ceea ce pen-
tru câine nu reprezenta un răspuns clar.
M-am apropiat de el. A scheunat bucuros.
Când am ajuns la un metru distanţă unul de celălalt,
a încercat, schelălăind, să îşi strecoare botul printre
firele de sârmă ghimpată. M-am aplecat şi am simţit în
podul palmei răsuflarea lui călduţă, nasul umed şi
moale. Mă săruta. Atunci i-am vorbit, i-am vorbit cum
nu mai vorbisem nimănui în lagăr.
Ce i-am spus? Că îi mulţumesc pentru că mă făcuse
să râd, ceea ce nu mi se mai întâmplase de un an. Că,
92
mai ales, m-a făcut să plâng şi că plângeam de o bucurie
copleşitoare, nu de supărare. Mă tulburase fiindcă mă
acceptase după ce au plecat soldaţii. Eu crezusem că nu
se va bucura văzându-mă sau că nici nu o să mă ob-
serve. De obicei eram transparent, nu mi se acorda
atenţie. În ochii naziştilor, aparţineam unei rase infe-
rioare, care merita să moară sau să tragă din greu înainte
să moară. O rasă inferioară lui, fiindcă soldaţii iubeau
animalele. De îndată ce şi-a arătat bucuria, am redevenit
om. Da, de îndată ce m-a privit cu acelaşi interes şi cu
aceeaşi nerăbdare ca pe soldaţi, mi-a restituit calitatea
de om. Pentru el, eram un om asemenea naziştilor. De
aceea plânsesem… Uitasem că sunt o persoană, nu mă
mai aşteptam să fiu privit astfel, iar el îmi restituise
demnitatea.
Fericit să îmi audă glasul, m-a privit, iar pe chip îi
citeam când aprobare, când dezacord. Eram sigur că în-
ţelege ce îi spun.
Când m-am liniştit, am observat cât de slab era, îi
numărai coastele. Nici el n-avea ce mânca. Şi cu toate
acestea mai găsea timp să se amuze…
— Ţi-e foame, amice? Aş vrea tare mult să te ajut,
dar nu pot.
A băgat coada între picioare. Deşi dezamăgit, nu era
supărat pe mine. Continua să mă privească încrezător.
Spera ceva miraculos, convins că eram în stare de mira-
cole. Avea încredere în mine.
Îţi dai seama, Miranda? În acea după-amiază, eu, care
mă bătusem pentru o bucată de pâine, care scotoceam
morţii căutând fărâmituri, i-am pus deoparte nişte fasole.
Când m-a văzut, a început să dea din coadă şi să ţo-
păie. Ore bune, nu se îndoise de mine. Bucuria lui mă
93
emoţiona cu atât mai mult cu cât nu aveam să îl deza-
măgesc. I-am răsturnat fasolea printre firele de sârmă
ghimpată. S-a năpustit asupra ei. În patru secunde co-
moara mea fusese înghiţită. A ridicat botul: „Mai ai?“
I-am explicat că nu. S-a lins pe bot şi a părut că-mi ac-
ceptă explicaţia. Am luat-o la goană. Am iuţit pasul
când l-am auzit gemând. Intrând în baracă, inima-mi
bătea cu putere şi mi-am reproşat că mă expun prea
multor riscuri pentru o potaie, că îmi iau de la gură, că
sunt prea aproape de gardul de sârmă ghimpată. Şi to-
tuşi, aproape fără să îmi dau seama, am început să fre-
donez. Ceilalţi prizonieri au tresărit.
— Ce te-a apucat?
Am început să râd. Convinşi că o luasem razna, m-au
lăsat în pace şi şi-au văzut de-ale lor.
Mai mult, zumzăia ceva mai curând în adâncul cre-
ierului meu decât pe buzele mele: mi-am dat seama că
acel câine mă făcuse fericit.
Aşa că în fiecare zi, profitând că nu mergeam la uzină,
mă grăbeam să-l hrănesc.
O săptămână mai târziu lagărul a fost eliberat de ar-
mata rusă.
Trebuie să mărturisesc: nici unul dintre noi nu în-
drăznea să creadă! Desigur, anumite indicii prevestiseră
sosirea sovieticilor – plecarea soldaţilor, certurile dintre
paznici, agitaţia şi zgomotul maşinilor în timpul nopţii –
dar, chiar şi în faţa eliberatorilor care purtau steaua
roşie pe bonete, tot ezitam. Era o capcană, o perversitate
inventată de nazişti? Uimiţi sau dezgustaţi de felul în
care arătam, infanteriştii cu mantale lungi ne priveau
înspăimântaţi; probabil că semănam mai mult cu nişte
fantome decât cu nişte fiinţe umane.
94
Nimeni nu le zâmbea soldaţilor. Nu ne clinteam, nu
ne mişcam, nu exprimam nimic – recunoştinţa era o
virtute pe care o uitasem de multă vreme. Doar când
ruşii au deschis rezervele de alimente şi ne-au invitat la
festin ne-am mai înviorat.
Scena a fost insuportabilă. Muşcam din bucăţile de
jambon, de pâine sau de pateu ca nişte termite care se
năpustesc asupra unui trunchi de copac, mecanic, fără
să privească în jur. În privirea noastră nu se citea nici o
plăcere, doar spaima de a fi întrerupţi.
Unii dintre noi au murit câteva ore mai târziu din
cauza acestei abundenţe, trupul lor nesuportând ingerarea
atâtor alimente. Nu contează! Muriseră cu burta plină!
La miezul nopţii, sătul, i-am urat noapte bună lui
Peter, băiatul cu dinţi frumoşi, apoi am pornit în căuta-
rea câinelui… După minunea care se întâmplase, ve-
deam în el îngerul care o anunţase, mesagerul veştii
bune. Prezenţa lui îmi permisese să rezist în zilele care
au precedat eliberarea. În buzunar îi păstrasem un rest
dintr-o conservă. Jubilam deja când mă gândeam cum
o va devora.
Dar nu l-am văzut. Degeaba fredonam şi vorbeam
singur ca să îmi audă vocea, nu a apărut.
M-a cuprins o tristeţe adâncă. Am izbucnit în plâns.
Era absurd, da, să vărs lacrimi într-o asemenea seară în
care tocmai îmi recuperasem viaţa, libertatea… Totuşi
mie, împietrit de la dispariţia alor mei, mi se făcuse
milă de un câine vagabond care îmi ieşise în cale de o
săptămână.
A doua zi am făcut parte din grupul care a părăsit
lagărul.
95
Am mers ore în şir prin câmpia albă. Nimic nu se
schimbase. Reluam marşurile forţate pe care le îndurasem
deja… Unii se prăbuşeau ca înainte. Şi, tot ca înainte,
nimeni nu se oprea să-i împiedice să crape în ţărână.
Deodată, în stânga coloanei s-a auzit un lătrat.
Câinele se apropia alergând.
Am îngenunchiat şi am întins braţele: mi s-a aruncat
la piept şi a început să mă lingă pe faţă. Limba lui mă
îngreţoşa puţin, era aspră, dar m-am lăsat mânjit de
bale. Acest câine care mă îmbrăţişa era logodnica mea
care nu mă aştepta, familia pe care nu o mai aveam, sin-
gura fiinţă care mă căutase.
Prizonierii ne depăşeau continuându-şi drumul prin
zăpadă. Câinele şi cu mine râdeam şi ţipam în continuare,
ameţiţi de bucurie, fericiţi de regăsire.
Nu m-am ridicat decât atunci când capătul convoiului
a dispărut din câmpul meu vizual.
— Fir-ar, câine, trebuie să-i ajungem din urmă, altfel
suntem pierduţi.
A înţeles şi, cu limba de-un cot, a alergat alături de
mine ca să ajungem din urmă convoiul. De unde aveam
această putere?
Seara aceea am petrecut-o unul lângă celălalt. Apoi
nici un eveniment nu ne-a mai separat vreodată, nici o
femeie nu ne-a despărţit – pe mama ta am cunoscut-o
după moartea lui.
Când grupul nostru a făcut popas, eu, cu câinele meu
ghemuit lângă mine, am suferit mai puţin decât ceilalţi.
Mai mult, mângâindu-i creştetul cu blană moale, am
redescoperit contactul, tandreţea, însemnătatea unei pre-
zenţe. De când nu mai atinsesem, cu bună ştiinţă, un
trup cald?
96
O clipă mi s-a părut că exilul meu se terminase: ori-
unde aş fi fost, alături de câinele meu eram centrul lumii.
La miezul nopţii, pe când ceilalţi din grup sforăiau şi
luna se ivea dincolo de geamurile aburite, mi-am privit
amicul sătul, care, cu urechile lipite de cap, abandonase
postura de santinelă, şi l-am botezat:
— O să te cheme Argos. Numele pe care îl avea câi-
nele lui Ulise.
A ridicat sprâncenele, fără să fie sigur că înţelege.
— Argos… Îţi aduci aminte de Argos? Singura făp-
tură care l-a recunoscut pe Ulise atunci când s-a întors
în Ithaca, deghizat, după douăzeci de ani.
Argos a aprobat mai mult din complezenţă decât din
convingere. În zilele următoare i-a făcut plăcere să mă
audă rostinde-i numele apoi, ascultând de mine, să-mi
arate că era numele lui.
Călătoria de întoarcere a fost lentă, întreruptă, im-
previzibilă. Insolita cohortă a prizonierilor de la Ausch-
witz bâjbâia într-o Europă devastată, lipsită de alimente,
în care emigranţii se adăugau populaţiilor îndoliate, ne-
ştiind cui trebuie să se supună. Noi, scheleticii, eram
plimbaţi de ici-colo de Crucea Roşie, în funcţie de con-
voaie, de posibilităţile de cazare, încercând să evităm
ultimele lupte. Ca să revin la Namur, am traversat Ce-
hoslovacia, România, Bulgaria, înainte să mă îmbarc, la
Istanbul, să tranzitez prin Sicilia, să debarc la Marsilia şi
să o iau prin Franţa, cu trenul, până la Bruxelles. În
această călătorie, Argos nu s-a dezlipit de mine. Oamenii
care ne întâlneau se mirau cât este de dresat, cu excepţia
celor care ridicau din umeri… Totuşi, nici nu-l îmblân-
zisem, nici nu-l constrânsesem la nimic – lumea câinilor
mi-era prea străină –, dar ne unea afecţiunea. Era de
97
ajuns să mă gândesc să o iau la stânga pentru ca Argos să
o ia spre stânga. Când privesc fotografia pe care ne-a fă-
cut-o un soldat american în lagăr constat că, în pofida
penuriei, a greutăţilor, a incertitudinii, a angoasei, tan-
demul nostru ne dădea putere. Nici unul dintre noi nu
spera altceva de la viaţă decât să fie în compania celuilalt.
Chiar şi înfometat, Argos aştepta să îmi mestec bu-
cata de pâine. Un om ar fi sărit şi mi-ar fi luat-o; el însă
aştepta încrezător, ştiind că îi voi da şi lui. Cu toate aces-
tea, nu aş fi dat nimănui din bucata mea de pâine! Stima
lui mă făcea bun. Dacă oamenii au naivitatea să creadă
în Dumnezeu, câinii au naivitatea să creadă în om. Sub
privirea lui Argos aveam, poate, să mă umanizez.
În decursul acestei odisei, nu m-am gândit deloc la
părinţii mei. În timp ce, în jurul meu, alţi deportaţi vi-
sau să-i regăsească pe cei apropiaţi, crezând că dacă ei
scăpaseră, atunci şi mamei şi tatălui lor li se întâmplase
acelaşi lucru, eu renunţasem la această aspiraţie fiindcă
o certitudine surdă, instinctivă îmi şoptea că nici unul
dintre ai mei nu mai trăia.
98
M-am iţit să văd cele două camere din spatele necu-
noscutei. Puţine lucruri se schimbaseră – erau la fel şi
tapetul, şi perdeaua, şi mobilele –, doar cei ce locuiau
nu: un soţ în tricou alb aşezat cu o sticlă în faţă, doi
copilaşi care târau pe parchet o cutie de carton.
Fireşte, apartamentul fusese închiriat altcuiva… În
acel moment am înţeles că nu mai aveam nimic şi că
eram singur pe lume.
— Ă… scuzaţi-mă, am greşit etajul.
Nu am îndrăznit să îi spun că locuisem acolo… Fără
îndoială, mă temeam ca nu cumva să vină iar cei de la
Gestapo.
S-a strâmbat, neîncrezătoare. Am pornit pe scări, în
vârful picioarelor, ca să îmi demonstrez greşeala.
Atunci harpia care îi luase locul mamei a bombănit
în timp ce închidea uşa:
— Ăsta nu e prea întreg la minte.
Am sunat la vecina de dedesubt. Când a deschis, s-a
schimbat la faţă de emoţie, dar nu a avut curajul să se
încreadă în intuiţia ei.
— Tu…? Tu eşti?
— Da, doamnă Pasquier, eu sunt, Samuel Heymann.
Şi-a deschis braţele şi m-am aruncat la pieptul ei. Am
plâns. În timpul acestei îmbrăţişări o necunoscută mi-a
devenit mamă, tată, bunici, soră, cei care îmi lipseau şi
care, dacă ar fi trăit, ar fi fost fericiţi să afle că mă întor-
sesem.
În săptămânile care au urmat, această femeie cum-
secade şi bună a declanşat o mişcare de solidaritate în
jurul meu. Mi-a făcut rost de o cămăruţă la ultimul etaj,
m-a înscris la liceu, a avut grijă să am ce să mănânc şi cu
ce să mă îmbrac. Apoi – minunată surpriză – m-a dus la
99
prânz la părintele André, binefăcătorul meu, care m-a
strâns în braţe, mai să mă sufoce.
Părintele André şi doamna Pasquier au devenit tuto-
rii mei improvizaţi. Argos rămânea singurul nostru su-
biect de dezacord. Li se părea aberant să hrăneşti un
animal când abia aveai cu ce să hrăneşti un om. Lăsam
capul în piept şi le răspundeam că nu contează, că voi
da jumătate din partea mea lui Argos, mereu, oricât de
mică ar fi şi chiar dacă după aceea voi muri de foame.
Doamna Pasquier se înroşea când auzea aşa ceva; pen-
tru această femeie generoasă exista o ordine: oamenii
erau înaintea câinilor. Eu nu mai voiam să aud de nici o
diferenţă între fiinţele vii; suferisem prea mult din ca-
uza ierarhiei: subom în ţara supraoamenilor, îi văzusem
murind pe cei asemenea mie! Poate că şi eu consim-
ţisem la moartea lor! Aşa că să nu mai aud despre vreo
rasă inferioară sau superioară! Niciodată! Doamna Pas-
quier, deşi simţea amărăciunea din cuvintele mele, îşi
repeta principiile dar, în practică, de îndată ce ne vedea
împreună, pricepând că Argos însemna pentru mine mai
mult decât un animal, nu mai insista.
Din momentul în care am avut un trai normal, am
început să am şi gânduri normale: eram însetat de răz-
bunare, mă întrebam cine ne denunţase pe noi, cei zece
copii evrei ascunşi de părintele André. În paralel cu stu-
diile, am început şi o anchetă.
Mă gândeam, îmi revedeam amintirile cu un ochi
inchizitorial, analizând retrospectiv gândurile şi atitudinile
unora, mă informam ce se întâmplase cu ei. Miranda,
nu am aici timpul necesar să îţi expun pistele mele, pis-
tele false, pe scurt acest ghem de raţionamente care m-a
determinat să îl bănuiesc pe acest băiat mai degrabă de-
100
cât pe altul, mă limitez la concluzie: un anumit Maxime
de Sire a anunţat Gestapo-ul unde ne ascundeam.
La liceu, Maxime de Sire avea aceeaşi vârstă cu mine,
cincisprezece ani, părinţi bogaţi, o părere foarte bună
despre sine şi un acut simţ al sfidării. Dumnezeu ştie de
ce, la începutul şcolii, în septembrie 1943, hotărâse că îi
eram rival, că anul şcolar însemna o competiţie între
mine şi el, idee cu atât mai bizară cu cât, înzestrat cu
mai multă suficienţă decât inteligenţă, se abonase la note
mediocre. La toate materiile, ştiinţe exacte, literatură,
latină, greacă, inclusiv sport, avea grijă să îmi şoptească:
„Ai să vezi Heymann, am să te înfund“. Mă mulţumeam
să ridic indiferent din umeri, ceea ce îl enerva şi mai
tare. Într-o zi, nu ştiu cum, a bănuit că sunt evreu. Din
acea clipă totul s-a schimbat: emulaţia a devenit ură.
Chiar dacă rezultatele mele la învăţătură le depăşeau pe
ale sale, pentru el eram întruchiparea imposturii, pro-
dusul scandalos al unei ascendenţe blestemate care nu
avea alt rol pe pământ decât să murdărească, să pângă-
rească, să pervertească, să distrugă. Antisemitismul care
plutea în mediul său îi oferea cheia unei explicaţii: nu,
nu îmi era inferior ca nivel de pregătire, eu eram mons-
trul rezidual provenit dintr-un neam demn de ură. De
mai multe ori, la orele de catehism, lua cuvântul în faţa
tuturor ca să îşi declare oroarea faţă de „rasa evreiască“.
Degeaba îi răspundea părintele André punct cu punct,
indignându-se în numele lui Isus, Maxime de Sire, cu
cărarea sa pe mijloc impecabil pieptănată, cu cizmele lui
noi de piele, se aşeza în bancă, plin de el, le făcea cu
ochiul camarazilor săi şi îi replica părintelui André că îl
respecta, dar că respecta şi alţi intelectuali precum Charles
Maurras, pe cei din Action Française, Léon Degrelle sau
pe extraordinarul mareşal Pétain, conducătorul Franţei.
101
Cred că din cauza comportamentului său părintele
André s-a văzut silit să simuleze plecarea noastră. Când,
după război, l-am întrebat dacă aşa au stat lucrurile,
preotul a refuzat să îmi răspundă. Totuşi îmi aduc
aminte foarte bine că într-o dimineaţă, îl zărisem de la
fereastra podului pe Maxime de Sire în mijlocul ceţii
care acoperea peluza, cercetând cu o privire ostilă, cu
capul ridicat, cu braţele încrucişate pe piept şi cu pi-
cioarele bine înfipte în pământ ultimul etaj. Mă văzuse?
Eram în penumbră, nu pot fi sigur. În zilele următoa-
re – mi-a trebuit ceva timp ca să regăsesc amintirea
aceasta –, unul dintre noi a pretins că a auzit zgomote
dincolo de peretele îndărătul căruia se afla ascunzătoarea
noastră. De fiecare dată crezuse că era părintele André
care ne vizita în mod excepţional. Cu siguranţă că
Maxime de Sire verificase prezenţa noastră înainte de a
merge să spună totul autorităţilor. Ai să-mi spui, Mi-
randa, că nu e destul ca să acuzi un om. Pentru mine
era de ajuns. Eram convins. De altfel, sunt încă şi mai
convins astăzi, ai să vezi în curând de ce.
Interesându-mă de soarta lui Maxime de Sire, am
aflat că tocmai îşi întrerupsese studiile ca să se ocupe de
domeniul părinţilor săi, care cuprindea mai multe ferme,
grajduri de cai şi iazuri cu păstrăvi.
Într-o dimineaţă mă îndreptam spre acest loc din
Hainaut. După kilometrii parcurşi prin Europa la întoar-
cerea de la Auschwitz, sedentarismul meu îl apăsa pe
Argos, care acum savura plăcerea plimbării. Amestecând,
după cum era îi obiceiul, plăcerea şi datoria, îşi înde-
plinea cu voioşie rolul de însoţitor. Din când în când,
mă foloseam de toiagul meu de mers şi îl aruncam cât
mai departe cu putinţă printre ierburi; de fiecare dată
102
victorios, mi-l aducea ca pe un trofeu, cu aceeaşi ener-
gie, cu aceeaşi mândrie.
Întâmplarea a făcut ca, ajungând în preajma castelului
familiei de Sire, pe când mergeam pe lângă un crâng de
arini, să zăresc în dreapta, nu departe, un cal care se
îndepărta în trap rapid, călărit de o siluetă cunoscută:
Maxime de Sire se îndrepta spre pădure.
Am grăbit pasul şi am luat-o pe urmele sale. Ştiam că
nu-l voi ajunge din urmă, dar simţeam nevoia să-l urmăresc.
Ajuns în mijlocul potecilor care traversau pădurea,
am ezitat. L-am întrebat pe Argos unde se afla călăreţul.
Entuziast, a mirosit aerul şi a ridicat laba spre sud. Am
continuat să înaintăm.
După o oră, încă mai mergeam… Am crezut că
mi-am pierdut prada. Atunci am zărit pâlcul de copaci
rărindu-se şi dând la iveală o întindere de lumină verde
deschis; am ieşit spre un iaz presărat cu mătasea-broaş-
tei. Calul de Ardennes fusese priponit de un tei şi, la o
sută de metri mai încolo, am zărit o formă ghemuită:
Maxime de Sire culegea ciuperci printre pietrele acoperite
cu muşchi.
M-am îndreptat către el, cu bastonul de călător în
mână.
Nu m-a văzut apropiindu-mă. Când călcând pe un
vreasc m-am dat de gol, a făcut ochii mari de spaimă.
Mă recunoscuse!
Grăbindu-mă spre el, nu i-am ascuns mânia care mă
stăpânea.
A căscat gura şi a scos un ţipăt plângăreţ.
Am iuţit pasul. Nu ştiam ce urma să fac, simţeam o
necesitate obscură, mai puternică decât mine, ascunsă
îndărătul fiecărei mişcări dictate de muşchi. Voiam să-l
103
lovesc? Nu cred. Doream să îi arăt crima pe care o făcuse
fără să mă gândesc la forma pe care aceasta o va avea.
Când m-a văzut la trei metri de el, s-a ridicat şi a luat-o
la fugă, panicat. Am înţeles că interpreta ivirea mea drept
o agresiune şi că bastonul de călător i se părea o armă.
Reacţia lui m-a dezgustat profund. Ce nenorocit!
Continua să aibă aceleaşi gânduri meschine! Am vrut să
îl contrazic:
— Aşteaptă… aşteaptă odată…
Alerga cu grohăituri de godac.
Era prea mult.
Am început să alerg după el.
Cu braţele ridicate, stângaci, cu mişcări dezordonate,
alerga şovăitor gâfâind «nu, nu».
În ciuda oboselii, a anului petrecut în lagăr, alergam
mai repede decât el, mai ales că eram şi mai suplu.
S-a împiedicat de o rădăcină şi a căzut. În loc să se
ridice, a scos un guiţat de porc înjunghiat.
— Taci, imbecilule, i-am spus cu o voce şuierătoare.
Drept răspuns, a început să horcăie, cu spume la
gură, cu ochii daţi peste cap, moale, laş, obosit, abject şi
deja victimă sacrificată.
Am vrut să-l lovesc. De vreme ce era convins că asta
este dorinţa mea, de ce să nu o fac? Inspirând, am eli-
berat violenţa care stătea ascunsă în mine, gata să atace:
da, am să-l omor în bătaie, am să-mi fac dreptate, am să
ne fac dreptate, tuturor, am să-l las zăcând într-o baltă
de sânge. Răzbunare! Va plăti pentru crima lui. Îmi voi
răzbuna părinţii, bunicii, sora, voi răzbuna şase milioane
de evrei prin cretinul acesta care bălmăjeşte nu ştiu ce.
Am ridicat bastonul în aer, gata să lovesc…
Atunci a intervenit Argos: s-a repezit la Maxime de
Sire, s-a aşezat pe pieptul lui şi a lătrat.
104
Maxime de Sire a urlat, convins că va fi sfâşiat de
Argos. Dar acesta a început să-i lingă faţa, apoi a sărit în
lături, a lătrat, s-a pus să alerge în jurul lui, fericit, ară-
tându-i că este gata să se joace.
L-am privit pe Argos uimit. Ce, Argos al meu, care
mă simte atât de bine, nu mi-a ghicit exasperarea? Nu a
priceput că o să mă substitui dreptăţii şi am să distrug
gunoiul acesta?
Nu, câinele insista, cu capul spre sol şi fundul ridi-
cat. Voia să îl convingă pe Maxime să ia parte la un joc
de neuitat. Lătra de nerăbdare. Şi asta vrea să spună:
«Haide, ai zăcut destul, e vremea să ne distrăm puţin!!»
Maxime privea animalul, înţelegând că nu trebuie să
se mai teamă de el, şi s-a uitat pe furiş la mine, aşteptând.
Argos, şmecher, mi-a aruncat o ocheadă care însemna:
«E greu de cap, amicul tău!»
Brusc, am înţeles. Mânia a pierit. I-am zâmbit lui
Argos şi am aruncat bastonul departe, foarte departe.
Concentrat, Argos a zbughit-o ca să-l poată prinde îna-
inte să atingă pământul. Angoasat, Maxime mă privea,
palid, cu buzele tremurând.
Mi-am încrucişat braţele pe piept.
Ridică-te. Câinele are dreptate.
— Ce spui?
— Câinele are dreptate. Nu ştie că eşti un ticălos,
nu ştie că ne-ai denunţat pe mine şi pe prietenii mei, în
timpul războiului, dar consideră că eşti om.
Argos a adus bastonul la picioarele mele. Cum nu re-
acţionam, prea ocupat să-l privesc dispreţuitor pe Maxime,
mi-a zgâriat tibia cu laba, nerăbdător.
— Bine! Du-te şi caută, Argos!
Şi, ca să fie mai palpitant, am aruncat bastonul de
călător în mijlocul mărăcinişului.
105
Câinele de rasă care ignora conceptul de rasă tocmai
îl salvase pe Maxime de Sire, aşa cum mă salvase şi pe
mine, un an mai înainte. Îmi era imposibil să-i explic
acest lucru lui Maxime de Sire fiindcă ar fi trebuit să-i
relatez existenţa mea intimă unui turnător. Mândru,
Argos mi-a adus bastonul de care rămăseseră agăţaţi
câţiva ţepi. I-am arătat că ne întoarcem. A consimţit
imediat şi şi-a potrivit pasul după al meu, păstrând bas-
tonul în gură, asemenea unui majordom care duce um-
brela stăpânului său în caz că acesta are nevoie de ea.
Murdar, boţit, Maxime de Sire ne-a urmat de la o
distanţă prudentă. M-a strigat ca să îmi mulţumească,
exprimându-se cu o umilinţă onctuoasă, la fel de exa-
gerată pe cât fusese aroganţa lui:
— Nu am nici o scuză, Samuel. M-am comportat ca
un ticălos. Ştiu. Eram certaţi. Tot văzându-i pe nazişti,
am gândit ca ei. Mi-e ruşine de greşeala mea. Îţi jur.
Îl ascultam fără să-l cred, regretul său mi se părea din
cale-afară de bine alcătuit ca să fie cinstit. Totuşi, în sinea
mea, eram fericit: descoperisem vinovatul, îl confruntasem
cu actul său, Argos mă salvase pentru a doua oară. Fără el
m-aş fi comportat ca un barbar. După cinci ani de război,
mă ajutase să mă ridic, arătându-mi grandoarea: un erou
este un om care încearcă să fie om toată viaţa sa, când îm-
potriva celorlalţi, când împotriva lui însuşi.
Fără acest câine mi-ar fi fost cu neputinţă să rămân
în viaţă. Asemenea altor supravieţuitori, m-aş fi lăsat
pradă deznădejdii, mi-aş fi repetat: «La ce bun?», aş fi
căzut pradă unei depresii şi aş fi profitat de prima boală
care mi-ar fi permis să dispar.
Argos a fost salvatorul meu. Paznicul meu. Ghidul
meu. Respectul faţă de oameni l-am învăţat de la Argos.
Şi cultul fericirii. Şi dragostea pentru prezent.
106
Nu poţi să faci publice lucrurile acestea: cine ar de-
clara că a învăţat să fie înţelept de la un câine ar fi soco-
tit nebun. Totuşi mie aşa mi s-a întâmplat. De la moartea
lui Argos, alţi Argos au urmat, toţi asemănători ei şi toţi
diferiţi. Totdeauna am avut mai multă nevoie de ei de-
cât au avut ei de mine.
Ultimul meu Argos a fost ucis acum cinci zile.
Cinci zile – atât mi-a trebuit ca să redactez această
confesiune.
Am spus «ultimul meu Argos» pentru că nu mai am
nici timp, nici chef să merg să caut un căţeluş în Ar-
dennes. În primul rând fiindcă sunt atât de bătrân încât
aş muri înaintea lui. În al doilea rând, pentru că ultimul
meu Argos îmi amintea de cel dintâi în mod surprinzător,
l-am iubit cu multă ardoare şi nu suport gândul că un
nenorocit de şofer prost l-a ucis. Dacă rămân în viaţă,
voi urî din nou oamenii. Or nu asta îmi doresc: toată
viaţa mea, câinii pe care i-am avut m-au învăţat contrariul.
În încheiere am să îţi mai povestesc numai o amin-
tire. Acum zece ani, la un târg de anticari, m-am întâl-
nit din întâmplare cu Peter, băiatul cu dinţi frumoşi pe
care l-am cunoscut în lagăr; devenise un patriarh cu dinţi
albi. Ne-am retras într-o cafenea ca să discutăm. Profe-
sor de chimie, cu o familie numeroasă, în ziua aceea nu-şi
putea reveni din furie pentru că unul dintre nepoţii lui
dorea să devină rabin.
— Rabin! Îţi închipui? Rabin! Mai putem crede în
Dumnezeu după ce am suferit? Tu crezi în Dumnezeu?
— Nu ştiu.
— Eu nu mai cred şi nici nu voi crede vreodată.
— Trebuie să spun că la începutul captivităţii m-am
rugat. Bunăoară când coboram din tren, dar şi în clipa
în care SS-iştii făceau selecţia.
107
— A, da? Şi crezi că ceilalţi, bărbaţii şi femeile care
au murit gazaţi, nu se rugau?
— Ai dreptate, am şoptit.
— Atunci? Dacă Dumnezeu există, unde era în timp
ce noi agonizam la Auschwitz?
Mângâind capul lui Argos de sub masă, nu am în-
drăznit să îi răspund că Dumnezeu se întorsese la mine
prin privirea unui câine.“
108
Pradă tristeţii, roşcata înaltă bântuia prin grădina ta-
tălui ei, admirând cu câtă grijă reconstruise acesta şo-
pronul, tăiase şi aranjase lemnele pentru încălzit sub
polatră.
Când m-a zărit, mi-a ieşit în întâmpinare bănuind că
ceva important se petrecuse.
A descuiat poarta de fier neliniştită. I-am luat mâini-
le într-ale mele şi încet, aproape solemn, i-am dat scri-
soarea. A tresărit observând scrisul tatălui ei.
— Cum…
— A vrut să îţi explice secretul lui înainte să moară.
Dar fiindcă nu avea încredere în el, mi s-a adresat mie.
Credea că trebuia să îi rescriu textul. Greşea…
— Ce…
— Am să ţi-o citesc cu glas tare. Aşa mă voi supune
dorinţei sale.
Ne-am aşezat în faţa şemineului, am răscolit jăratecul
ca să aţâţ focul, am turnat whisky în două pahare şi am
început să citesc.
Textul m-a emoţionat şi mai mult la a doua lectură.
Poate fiindcă acordam mai puţină atenţie evenimentelor
şi mă concentram pe formularea pe care Samuel ştiuse
să o inventeze. Sau poate pentru că observam cât de
bulversată era Miranda? Pe obrajii palizi se prelingeau
în linişte lacrimi.
La sfârşitul lecturii, am mai turnat whisky. Tăcerea
era animată de foşnetul gândurilor lui Samuel. Apoi,
din priviri, am hotărât să urcăm în camera Mirandei. Era
evident: după această poveste despre moarte şi renaştere,
în care se amestecau cea mai profundă disperare cu în-
ţelepciunea şi bucuria, trebuia să facem dragoste. Am
petrecut noaptea împreună, jucăuşi, respectuoşi, alternând
109
voluptatea şi reţinerea, râsul nebun cu mirarea, când
asemenea unor animale, când rafinaţi, mereu complici,
a fost una dintre cele mai stranii dar şi cele mai somp-
tuoase nopţi din câte mi-a fost dat să trăiesc.
110
Triunghi amoros
Nu-l observase.
În primul rând fiindcă nu atrăgea atenţia prin ni-
mic… Aparţinea grupului numeros al celor care arată o
faţă ştearsă în locul unui chip, care nu au un trup, ci o
formă vagă ce le umflă hainele, indivizi pe care îi uiţi
chiar dacă îţi trec de zece ori pe dinainte, intrând şi ie-
şind fără ca nimeni să îi remarce, mai puţin notabili
decât o uşă.
Aşadar nu-l observase.
Trebuie spus că nu se mai uita după bărbaţi… Nu mai
avea dispoziţia… Dacă ieşea în lume, o făcea ca să căute
bani. Avea nevoie de bani, şi încă repede! Cum va putea să
aibă grijă de doi copii, să le ofere un acoperiş, să-i hră-
nească? Familia îi dăduse de înţeles că nu îi va mai ajuta
decât până la vară. Iar de la cumnată-sa, o zgârcită care
trăia cu fundul pe o avere, nu mai nădăjduia nimic.
Da, îi luase ceva timp ca să-l observe.
L-ar fi remarcat totuşi dacă nu s-ar fi băgat în vorbă?
Dacă nu ar fi dat din coate prin salonul înţesat de lume?
Aşezat lângă ea, rezemat de perete între şemineu şi
un buchet de flori monumental, o forţase să-l remarce şi
să lege o conversaţie. Să zicem că mai degrabă purtase
singur această discuţie fiindcă ea, fără să îi răspundă, îl
113
căuta din priviri pe cel care ar putea să îi fie de folos în
această serată nenorocită. Adică pe cineva care să-i ofere
o slujbă. Trebuia să se descurce şi gata… Bărbaţii erau
un capitol încheiat pentru ea! Se oferise cu asupra de
măsură unuia singur. Unul singur. În fine, aproape…
Soţul ei. Iar el tocmai se prăpădise. Ce idee prostească!
La treizeci şi ceva de ani s-a ales praful… Nu-i o vârstă
potrivită pentru moarte. Cu atât mai mult cu cât se bu-
curase întotdeauna de o sănătate mai bună decât a ei. În
timp ce ea era silită să îşi aline durerile la Baden, unde
mergea cu regularitate la tratament, el nu încetase o
clipă să se agite, să lucreze, să alerge. S-ar mai fi măritat
cu el oare, cu nouă ani mai înainte, dacă ar fi bănuit că
o va lăsa singură, fără un ban, împovărată de datorii şi
cu doi orfani? Cu siguranţă că nu. Mama ei s-ar fi opus.
Curajoasa ei mamă. Numai că la douăzeci de ani habar
nu ai. De altfel, nu ai habar nici la treizeci sau la şai-
zeci… Viitorul… nu-l bănuim, de vreme ce îl construim.
Fiinţa aceea continua să toarcă lângă ea. Cu atât mai
bine. Astfel nu părea abandonată. În această societate
strălucitoare nimic nu era mai umilitor decât să laşi
impresia că eşti singură: dacă nu erai, deveneai imediat.
Viena se poartă cu multă cruzime faţă de cei care nu îi
respectă jocul.
Ce spunea? Nu contează. Nu era nici rece, dar nici
agresiv. Căldicel.
Ia te uită! Dacă l-ar agăţa pe acel corb eminent, aco-
lo, cel cu nas coroiat şi costum de mătase neagră? Se
spunea că organizează concerte şi chiar îi plăteşte bine
pe instrumentişti. Da, trebuia să intre în vorbă el. Prea
târziu. A şters-o…
Atunci vecinul ei de plictiseală i-a rostit numele.
— Ce? Mă cunoaşteţi? s-a mirat ea.
114
S-a înclinat şi i-a adresat condoleanţe.
— Ne-am mai întâlnit? a spus ea.
— Sora dumneavoastră, o minunată artistă pe care
am avut prilejul să o ascult la Regensburg, mi-a explicat
adineauri tragedia prin care treceţi. Condoleanţele mele.
„Ce tâmpită sunt! Caut o pradă în capătul sălii, când
colo vânatul este lângă mine. Hai să vedem! Cine este?
Şi de ce are acest accent uşor diferit?“
Avântându-se în conversaţie cu entuziasm, a aflat că
sosise de la Copenhaga, că era diplomat şi că îi plăcea
mult Viena.
— Vă place muzica?
— Pătimaş de mult.
Nu l-a crezut. Îl judecase şi era sigură: acest bărbat
nu era în stare să se pasioneze de ceva. Încerca să o se-
ducă aşadar…
Amuzată, a hotărât să pluseze.
— Cânt, a şoptit. Nu aşa bine ca sora mea, dar des-
tul de bine. Unii spun că aş fi mai emoţionantă.
— A, da?
— Am luat lecţii de la aceiaşi profesori. Cei mai
buni.
Şi-a muşcat buzele de admiraţie. Îl seducea. Se gân-
dea deja la cât ar putea să câştige.
— Aţi vrea să vin să cânt pentru Danemarca?
I-a luat mâna într-a lui.
— Pentru Danemarca, nu sunt sigur. Dar pentru
mine, cu siguranţă.
*
Era cu putinţă să mai placă?
Se contempla în oglindă încercând să nu întârzie
prea mult asupra defectelor sale. Dacă trecea cu vederea
115
colăcelul de grăsime de pe burtă – amintirea celor două
naşteri –, dacă nu se temea de şoldurile largi sub un
bust îngust, dacă numea „două lacuri negre“ ochii că-
prui uşor bulbucaţi, dacă se făcea că nu vede ridurile
fine de pe pleoape, putea să mai placă.
Mulţi „dacă“, nu-i aşa?
Totuşi el, care nu era cu nimic diferit de alţii, dim-
potrivă, se extazia în faţa ei.
S-a mai privit încă o dată în oglindă. Fiindcă el
vedea o frumuseţe, încerca să se perceapă cu privirea lui.
Ce noroc! O văduvă tânără este deja o femeie bă-
trână, mai mult, o văduvă distrusă, cu doi copii de poale,
cine vrea aşa ceva? Nimeni! Or în acea după-amiază el
avea să o ceară de soţie. Era sigură.
Oare avea să scape de sărăcie? Va părăsi această ca-
meră-anticameră-salon-bucătărie închiriată pe mai nimic,
dar tot prea scump, şi-şi va găsi ceva mai de doamne-ajută.
A bătut cineva la uşă. El? Nu putuse să aştepte…
Venise să o ia cu trăsura! Din fericire astăzi băieţii luau
prânzul la bunica lor…
A deschis, iar creditorul a avut timp să îşi strecoare
piciorul între perete şi uşă. A tras de clanţă.
— Greşiţi, domnule!
— V-am recunoscut şi nu fac nici o greşeală. De-
geaba vă mutaţi tot timpul. Sunt pe urmele dumnea-
voastră. Plătiţi-mi.
— Hărţuiţi o femeie care abia dacă are ce le pune pe
masă copiilor!
— Îmi datoraţi bani.
— Soţul meu vă datora, nu eu.
— Aţi acceptat succesiunea.
— N-am acceptat niciodată să-mi înfometez copiii
ca să-i îngraş pe îmbuibaţi.
116
— Bani! Nu vorbe! Banii!
Creditorul se împingea în uşă, netulburat, sigur că
este mai puternic. Avea să o biruie… Apucând un cuier
de fontă care era la îndemână, l-a trântit pe pantoful de
piele.
Bărbatul a urlat de durere şi, din reflex, şi-a retras pi-
ciorul. A trântit uşa şi a împins zăvorul.
— Nu veţi scăpa aşa de uşor! a strigat cu o voce fu-
rioasă. Am să mă întorc.
A suspinat uşurată auzind că preferă să revină decât
să aştepte; altminteri cum s-ar mai fi dus la întâlnire?
Enervată că i s-a adus aminte de situaţia precară în
care se afla tocmai în momentul în care visa la pers-
pective mai trandafirii, s-a instalat în faţa oglinzii de la
măsuţa de toaletă şi a început să îşi pieptene părul lung
şi negru, operaţiune care întotdeauna îi risipea cele mai
crunte nelinişti.
O oră mai târziu era la admiratorul ei, în apartamentul
de celibatar al acestuia, din Singerstrasse, un cartier cum
nu se poate mai select. Era primită cu ceai şi zeci de pră-
jituri.
Nu era bogat, dar nu-i lipseau banii. Nu era frumos,
dar nici respingător. Nu semăna cu un diplomat rafinat,
ci mai curând cu un ţăran îmbrăcat în haine de dumi-
nică, dar o sorbea din priviri.
— Am ceva să vă spun, a şoptit el.
A roşit, încântată că el nu mai ezită. Plecând ochii,
ţinându-şi respiraţia, împreunându-şi mâinile pe genun-
chiul drept, s-a pregătit să primească cererea în căsătorie.
— Am fost tulburat în aceste ultime zile, a început
el pe un ton grav.
Era cât pe ce să adauge „Şi eu“, dar s-a stăpânit, ne-
dorind să pângărească această clipă solemnă.
117
— Deci… Cum să încep… Eu…
— Spuneţi.
L-a încurajat printr-un zâmbet. A clipit, emoţionat
de vorbele pe care avea să le rostească:
— Este… este… în legătură cu defunctul dumnea-
voastră soţ.
— Poftim?
S-a crispat. El a insistat, clătinând din cap:
— N-am vorbit despre aceasta niciodată.
— Dumnezeule, dar ce-am mai avea de vorbit?
A regretat imediat această afirmaţie. Capcana! Dacă
şi-ar denigra soţul, ar părea o femeie ingrată, incapabilă
de respect sau de afecţiune. Dacă, în schimb, îl pomenea
cu prea multă dragoste, dădea impresia că nu mai poate
iubi alt bărbat. Trebuia să lase în urmă trecutul păstrân-
du-se în limitele eleganţei.
— M-am măritat cu el când eram foarte tânără. Era
nebun după mine, nostim, generos, aparte. Vă întrebaţi
dacă l-am iubit?
— Vă rog…
A jucat totul pe o singură carte şi a rostit cu hotărâre:
— Da, l-am iubit.
Chipul admiratorului ei s-a destins. Uf, trăsese cartea
norocoasă. A continuat:
— L-am iubit. A fost primul şi ultimul meu bărbat.
Singurul. Într-un fel sau altul, îl voi iubi mereu.
Chipul lui s-a schimonosit. Înnebunită, şi-a dat sea-
ma că îl îndepărtează dacă pozează în regina virtuţii.
Repede, să-i redea curajul:
— Îl iubeam cu atât mai mult cu cât nu îi observam
defectele. Pe atunci mi se părea strălucitor, talentat,
având un viitor strălucit înainte. Era compozitor, ştiţi…
118
El a oftat, dându-i dreptate. Ea a zâmbit.
— Da, aveţi dreptate să mă ironizaţi: muzica nu este
o meserie serioasă, nu este o meserie cu care ajungi de-
parte. Societatea noastră nu prea îi respectă pe artişti.
Mai ales pe artiştii care nu prea izbutesc să se impună.
— Este o greşeală a societăţii, a precizat el.
S-a oprit o secundă. „Să nu uităm că adoră muzica.“
Şi-a corectat discursul:
— Pe scurt, şi-a pierdut timpul alergând după co-
menzi, dând lecţii ca să poată plăti chiria. La început,
am îndurat dezordinea aceasta care era viaţa noastră
fiindcă o credeam provizorie. Dar după câţiva ani…
Aici ar fi vrut să răcnească: „După câţiva ani, am în-
ţeles că e un ratat, că viaţa noastră se duce de râpă şi că
lucrurile nu se vor aranja niciodată“. Totuşi, din respect
faţă de gusturile interlocutorului său, s-a stăpânit:
— …am înţeles că era prea mândru ca să facă o ca-
rieră frumoasă. Fără calcule. Fără compromisuri. În
ceea ce priveşte muzica, se considera superior. Superior
oricui. Şi o spunea! Ca pe o evidenţă. Desigur, asta îi
îndepărta pe cei care doreau să îl ajute.
S-a ridicat şi s-a plimbat în jurul mesei, liniştit.
„Asta e! a gândit. Buboiul s-a spart. Se calmează. Va
putea, în sfârşit, să îşi facă declaraţia.“
— Eu…
„Cât de timid este!“
— Eu…
— Vă este frică de mine?
A clătinat din cap în semn că nu.
— Vă ascult, i-a şoptit la ureche.
— Mi-a plăcut foarte mult bucata muzicală pe care
aţi cântat-o alaltăieri.
119
Iar muzică? Şi-a ascuns exasperarea şi i-a răspuns pe
tonul cel mai amabil:
— Era compusă de el.
A roşit de entuziasm.
— Eram sigur! I-am recunoscut stilul.
„Stilul? Care stil? Nu avea nici un stil, îi imita pe cei
pe care îi întâlnea. Mai degrabă o sugativă în loc de
stil“, a bombănit în sinea ei.
Conversaţia, care nu mergea pe făgaşul aşteptat,
începea să o apese. Avea altceva în cap decât însurătoarea,
şi nu avea s-o ceară de soţie nici astăzi, nici mâine. Cum
de fusese atât de neroadă ca să îşi închipuie aşa ceva?
Vârsta, desigur… Dorise să creadă că mai era tânără,
frumoasă, capabilă să mai stârnească dorinţă, în fine,
ceea ce vor împiedicatele de treizeci de ani. Ce parvenit!
Şi oricum danezul o aburea. Oare să plece?
— Vă deranjează dacă plec? Nu prea m-am simţit
bine dimineaţă.
— O, ce păcat! Vă plac şi voiam să vă propun să trăim
împreună.
*
Bine, aşa este, nu se însurase cu ea, dar era „ca şi
cum“. Locuiau într-un apartament confortabil de pe
Judenstrasse – chiria o plătea domnul –, mâncau îm-
preună, dormeau împreună, făceau amor şi se îngrijeau
de băieţi – educaţia lor consta în mod esenţial în a-i tri-
mite la colegiu, ceea i se părea ideal.
Avea vreun motiv să se plângă?
— Ce faci? Nu vii? a strigat.
Din culoar s-a auzit un murmur indistinct.
120
A amestecat cărţile de joc, nerăbdătoare. Îl iubea
mult pe danezul ei. Da! Aprecia că avea atâtea calităţi.
Nu una ori alta, nu, per ansamblu. O antologie de cali-
tăţi. Un volum de virtuţi. Asta o liniştea. Predecesorul
lui avea mai multe defecte decât calităţi. Sau mai de-
grabă avea defecte enorme şi calităţi extraordinare. Un
trandafir plin de spini. Dar danezul ce ar fi? Un bujor
mare… Fără parfum şi cu o frumuseţe de scurtă durată…
A pufnit-o râsul. Bietul om! Cum îşi mai râdea de el!
Atenţie: o făcea cu drag, nu cu răutate. Era atât de ti-
picar, de serios, de desăvârşit, că nu puteai să nu râzi,
altminteri…
S-a oprit.
Altminteri ce?
„Potoleşte-te, a şoptit pentru sine. Nu da cu piciorul
la ceea ce ai.“
Cu primul, nu trebuia să lase impresia că este per-
fectă, fiindcă nici el nu era; cu acesta, trebuia să fie atentă,
să se stăpânească, să-i ascundă că se putea purta ca o
pacoste, ca o afurisită, ba chiar ca o neruşinată – nu ar fi
înţeles-o, nu s-ar fi distrat. În faţa danezului ei, acoperise
cu un văl laturile mai urâte ale firii ei. Un văl de văduvă?
A izbucnit în hohote.
S-a apropiat şi i-a sărutat mâna.
— De ce râzi?
— Nu ştiu. Poate pentru că sunt fericită,.
— Ador firea ta jucăuşă, a oftat el.
— Ce făceai de a durat atât de mult? Scrisori diplo-
matice?
Habar n-avea ce înseamnă o scrisoare diplomatică,
dar îi plăcea expresia.
— Nu, clasam partituri.
121
— Poftim?
— Repertoriam şi clasam partiturile soţului tău.
S-a crispat. Ce? Iar… Consacra ore întregi celui cu
care ea o dusese atât de greu.
— Draga mea, pari mâhnită?
Şi-a luat o mutriţă supărată.
— De dragul nostru, al amândurora, uit de trecut.
Iar tu, dimpotrivă, îmi aminteşti mereu de soţul meu.
— Nu mă interesează fostul tău soţ, ci muzica lui. A
fost un geniu.
„E culmea! Acum o ia razna! Barem primul avea scuza
amorului-propriu, dar el… De ce?“
— Sunt geloasă.
— Ce spui?
— Da, sunt geloasă că tu, aşa copleşit cum eşti de
muncă, îi acorzi atât de mult timp.
— Hai, doar n-o să fii geloasă pe relaţia mea cu pri-
mul tău soţ, pe care nu l-am cunoscut şi care este mort?
— De ce spui „primul“ soţ? Am şi un „al doilea“?
L-a privit intens, crispată, aşteptând un răspuns. El a
plecat fruntea, ruşinat.
Nici un cuvânt.
A izbucnit în plâns şi a alergat să se închidă în ca-
mera ei.
*
— Ai un aer liniştit, a spus sora ei.
— O, chiar sunt. Îţi dai seama că înainte trăiam din
pomeni? Muzicianul meu nu mi-a lăsat decât datorii;
nu s-a străduit suficient de multă vreme ca să pot primi
o pensie de văduvă! Îţi vine să crezi? Nici un bănuţ.
122
— Trebuie să recunoştem că firea lui…
— Acum, mulţumită danezului meu, mai câştig câte
ceva. Şi folosesc aceşti bani după cum vreau, nu-i pasă.
Danezul ei, cum îi spunea, descoperise un mijloc de
a o face să câştige bani. După ce strânsese toate partitu-
rile şi le inventariase, încercase să le vândă. Incredibil!
Când se gândea că pe vremuri manuscrisele zăceau peste
tot, pe sub pian, la bucătărie, îndărătul pernelor de la
fotoliu… Îşi băgase în cap că asta putea fi ceva de va-
loare şi îi hărţuia pe editori. Cel mai surprinzător era că,
din când în când, reuşea să-i convingă! În acest moment
erau chiar doi editori concurenţi. Da, domnul însărcinat
cu afaceri al ambasadei daneze se dovedea un vânzător
al naibii de bun. Şi ştia să folosească limbajul juridic aşa
încât să alcătuiască nişte contracte inatacabile. De altfel,
negocia în numele văduvei – aceasta îi dăduse fără să
ezite dreptul de a semna în locul ei. Uneori, când citea
peste umărul lui scrisorile pe care le redacta, hohotea
văzându-l evocându-l pe „dragul şi defunctul ei soţ“.
Sora ei a aprobat cu admiraţie apoi a adăugat:
— Şi în rest?
— Este foarte drăguţ, foarte la locul lui, foarte
amabil.
Evident, nu avea nimic de-a face cu defunctul ei soţ.
Trăia cu un „domn“ care nu înjura, nu scuipa, nu râ-
gâia, nu trăgea vânturi, care vorbea patru limbi străine
fără să folosească vreodată un cuvânt vulgar şi care o
ruga politicos să facă dragoste. L-a văzut gol? În nici un
caz. Găsea acest comportament „liniştitor“ şi foarte po-
trivit pentru „vârsta lui“. Totuşi i se întâmpla să se gân-
dească nostalgic la grozăviile pe care le spunea celălalt,
la nuditatea lui impudică, la dorinţa lui dezlănţuită, la
123
diverse plăceri, inclusiv unele mai puţin demne de a fi
povestite, în care o iniţiase…
— Îl iubeşti? a implorat-o sora ei mai mare.
— Desigur! a afirmat ea, iritată. Drept cine mă iei?
— Atunci de ce nu se însoară cu tine?
Agasată că sora ei mai mare îi punea întrebarea pe
care ea însăşi şi-o punea în mod constant, i-a răspuns pe
un ton care se voia impasibil:
— Ei, este elementar… Atunci când lucrezi în diplo-
maţie, este mai bine să rămâi holtei. Dacă te împovărezi
cu o nevastă, nu mai eşti considerat o persoană mobilă,
nu mai poţi profita de cele mai bune posturi.
— A, da?
— Da!
— Totuşi în Austria, se…
— Este danez.
— Desigur…
Ceea ce nu mărturisea, deşi ştia, era că un diplomat
nu se însoară decât dacă statutul soţiei sale adăuga o
strălucire suplimentară carierei sale. Or ea nu aparţinea
unei familii de rang înalt, nu purta un nume nobil, era
văduva unui obscur scârţa-scârţa pe partituri care fugea
din faţa creditorilor…
— Cine mi-a spus oare că danezii sunt nişte amanţi
foarte buni? a şoptit sora ei mai mare, languroasă, fre-
cându-şi buzele pline cu degetul.
„Cine, cine?“ s-a întrebat în gând mezina.
*
Acum până şi cele mai veninoase limbi erau obligate
să admită că viaţa ei era o reuşită.
124
Soarele se oglindea în diamantul inelului. O izbucnire
de lumină. Un hohot de râs. Se însurase cu ea! Îi trebui-
seră douăzeci de ani, dar se însurase cu ea!
Departe, în parc, raţele pluteau ţanţoşe pe luciul de
apă dintre sălciile plângătoare, de parcă domeniul le-ar
fi aparţinut.
Stătea pe terasă pentru a-şi savura fericirea – avea să
revină mai târziu în rândul invitaţilor.
Baroană! Cine ar fi crezut că va deveni baroană? La
patruzeci şi şapte de ani! După ani de chin, trăsese lozul
cel mare. Totuşi, la început totul era împotriva ei: vâr-
sta, văduvia, doi băieţi, o sănătate precară, o situaţie
financiară îngrozitoare şi reputaţia nedreaptă de a fi o
zăpăcită incapabilă să ţină o casă. Şi acum servitorii se
înclinau înaintea ei! Mai mult, avuseseră parte de o
ceremonie splendidă la catedrala din Presburg unde
depuseseră jurămintele de credinţă, deşi el era protestant,
iar ea, catolică. Ştia cât de mult se bucurau surorile ei
pentru ea, dar îi făcea plăcere mai ales să se gândească la
duşmance, la scorpiile care o credeau terminată… O,
cum s-au mai înverzit aceste preţioase când au aflat de
căsătoria ei!
Şi particula nobiliară! Nu purta numai un inel de
căsătorie, purta şi o particulă nobiliară. Desigur, danezul
o ironiza când i se spunea baroană şi numele lor era
precedat de un „von“, repetându-i că titlul de cavaler pe
care tocmai îl primise din partea statului reprezenta o
distincţie onorifică, nu înnobilarea familiei.
— Tralalala! Te-au făcut cavaler, deci sunt o soţie de
cavaler şi nimeni nu mă va împiedica să adaug particula
de nobleţe care îţi lipsea.
125
Uneori avea chef să întâlnească persoane noi doar ca
să-şi poată exhiba reuşita. Un public… Asta îi lipsea
aici. Cochetul oraş Copenhaga, cu casele lui roşii, îi plă-
cea mult, desigur, dar nu era Viena! Oamenii zâmbitori
şi calmi trăiau cu încetinitorul, preocupaţi să înghită
bere ori să limpăie lapte acru.
„Nu te mai văicări şi nu mai da cu piciorul la noroc,
te rog“, îşi ordona.
Nu simţea plictiseală, ci mai curând o langoare pe
care nimic nu o grăbea. Era oare fiindcă încetase să se
mai drogheze cu cafea, ultimul prost obicei care îi
rămăsese din viaţa anterioară? Cu pramatia boemă, to-
tul se putea întâmpla dintr-o clipă într-alta, rău sau bun,
se întâmpla mereu câte ceva. Aici zilele erau identice.
Agreabile, dar identice. Plimbare, lectură, tarot. Ansam-
blul se dovedea mai degrabă fad decât excitant, dar dacă
acesta era preţul pentru bogăţie, nobleţe, siguranţă…
A oftat şi s-a alăturat invitaţilor care conversau în
salon.
— Un muzician remarcabil, cu totul remarcabil! ex-
clama soţul ei în mijlocul unui grup de bărbaţi.
„Iar? Devine insuportabil. Mă obligă să-i vorbesc de
el de dimineaţa până seara. Facem un ménage à trois.
Oriunde merg, am doi soţi cu mine: primul despre care
îmi vorbeşte cel de al doilea, al doilea care îmi vorbeşte
despre cel dintâi.“
Diplomatul insista, agitându-şi mâinile:
— Copenhaga trebuie să-l descopere. Copenhaga tre-
buie să-i interpreteze creaţiile.
„Bietul de el! Încearcă să convingă oamenii să-i cum-
pere partiturile. E drăguţ din partea lui şi, când îi mer-
ge, îmi aduce şi ceva bănuţi. Fără îndoială că se străduieşte
126
mai mult pentru mine decât pentru el, dar ar putea să se
lipsească de toate astea de când a fost promovat iar sa-
lariul i-a crescut de patru ori.“
— Atunci când îi asculţi muzica înţelegi că omul
acesta a fost un fel de înger, continua el în faţa audito-
rului fermecat.
„Ce tot spune? Nu am întâlnit niciodată un bărbat
mai mârlan şi mai porc. Un înger? Se pare că nu a zărit
sexul îngerului… care nu se gândea decât la regulat“.
— Da, e clar, era inspirat de Dumnezeu, spunea el.
Poate că avea o ureche care auzea tot ceea ce îi şoptea
Creatorul.
„Ce prost! Folosea şapte note ca să-l întruchipeze pe
Isus, un păcătos, o femeie îndrăgostită sau una necre-
dincioasă. Numai tehnică. Trucuri de muzician“.
— Eu, care am avut nefericirea să mâzgălesc versuri
oribile în tinereţe, înainte să renunţ, ştiu să discern ge-
niul, credeţi-mă. Doamnelor, domnilor, acel om com-
punea sublim.
„Papă-lapte! Nu mai vorbi despre el, devii ridicol.
Poate că nu compunea aşa de rău, dar ce bine făcea
amor!“
Şi icnind, lucru pe care fiecare l-a interpretat ca pe o
emoţie provocată de evocarea defunctului ei soţ, a ieşit
iar pe terasă.
*
Aşezată pe scaunul de piele, cu picioarele uşor desfă-
cute, rezemată de spătar, se consuma, în faţa pupitrului,
cu tâmplele arzând, încercând să reziste evidenţei. To-
tuşi avea dovezi clare sub ochi.
127
Nu avea nici o îndoială. Cel de-al doilea soţ scria viaţa
celui dintâi.
O biografie… Aşa se explica lucrul neîntrerupt de
ani de zile, faptul că umplea casa de ziare, reviste, pro-
grame pe care le colecţiona în grămezi, că purta o cores-
pondenţă cu cei care îl cunoscuseră pe muzician, chiar
şi cu balaurul de cumnată-sa – ceea ce ea îi interzisese
totuşi. De-asta îi plăcea atât de mult să discute cu ea
despre trecut. Ce trădare! În timp ce ea crezuse că este
vorba despre curiozitatea afectuoasă a unui amant pentru
tinereţea amantei sale, un scriitor căutând informaţii se
folosise de ea.
Celălalt… mereu celălalt… Era mult mai prezent
mort decât când era viu.
Copleşită, răvăşi foile manuscrisului. „Ce viciu îl
împinge să refacă viaţa mea în braţele altuia?“ Scoase o
pagină la întâmplare.
„Căsnicia lui a fost fericită. Era o femeie blândă şi
sensibilă care a ştiut să-l înţeleagă şi să-l iubească. Ea îl
admira pe acest artist eminent şi ştia cum să răspundă
firii lui, ceea ce i-a permis să îi câştige încrederea. El o
adora, îi mărturisea tot, până şi cele mai neînsemnate
greşeli. Ea îl recompensa prin tandreţea şi grija ei con-
stante. Şi astăzi ea recunoaşte: cum să nu-i ierţi tot şi să
nu fii cu totul a lui câtă vreme era atât de bun?“
În ciuda supărării, a zâmbit. Naiv, povestea întâm-
plările aşa cum i le istorisise ea. Înghiţise gogoşile. Cu
prilejul discuţiilor, fără să se sinchisească de adevăr, îşi
zugrăvea purtarea aşa cum ar fi trebuit să fie mai degra-
bă decât aşa cum fusese, atribuindu-şi cel mai bun rol.
De ani de zile, se descria aşa cum actualului ei soţ i-ar fi
plăcut să se comporte faţă de cel de dinainte. Pentru ea,
mai înainte de toate, era vorba să îi placă celui alături de
128
care trăia, să-i justifice şi chiar să-i inspire iubirea. De
fapt, revizita fosta căsnicie sub privirea soţului ei ca să îl
mulţumească.
Citind rândurile următoare, a avut confirmarea că i
se făcea un portret măgulitor.
— Măcar o să-i închidă gura îngrozitoarei mele cum-
nate!
Prin această exclamaţie s-a surprins acceptând insoli-
tul proiect editorial. De fapt, această biografie îi era de
folos… Curios lucru – din cauza agitaţiei provocate de
danezul ei –, se vorbea mai mult despre defunctul ei soţ,
i se cântau lucrările, unii muzicieni îl recunoşteau drept
precursor, chiar dacă era vorba despre profesorii băieţilor
lui! Ce modă sucită… Cu toate acestea, nu trebuia să-şi
facă iluzii: nu va ţine mai mult decât un puseu de febră.
Era deja o muzică a trecutului, iar oamenii o ascultau pe
cea de astăzi. Nu-i puteai schimba. În pofida acestui revi-
riment, uitarea avea să acopere foarte repede totul.
Iar dacă cineva s-ar fi aplecat asupra cazului său,
această biografie nu reproducea ororile pe care minunata
ei familie găsise de cuviinţă să le spună despre ea.
O siluetă se strecură în spatele ei.
— Îmi răscoleşti prin hârtii?
S-a ridicat şi l-a îmbrăţişat.
— Dragul meu, e minunat ce faci.
— A, da? s-a întrebat el cu îndoială.
— Ştii, ar fi fost mândru de tine.
În loc să-i răspundă, el roşit, pieptul i s-a umflat de
plăcere, iar ochii i s-au umezit.
„Ar fi fost mândru de tine.“ L-a privit şi a constatat
că această propoziţie îi provoca o emoţie mai intensă
decât cea a zilei în care fusese făcut baron. Sau în care se
căsătoriseră.
129
*
— Ba da, mamă, crede-mă…
— Nu, imposibil, este grotesc!
— Îţi jur. M-a rugat să intervin şi pe lângă mătuşa.
— Mătuşa ta? Tot te mai vezi cu ticăloasa aia?
— Mamă, toată lumea ştie că mă adoră…
— Fiindcă vede în tine pe fiul fratelui său, dar uită
că eşti şi fiul meu. M-a urât de la bun început.
— Mamă…
— N-are a face! Nu asta e problema! Deci tu spui
că…
— Da, tatăl meu vitreg mi-a spus că ar dori să fie
înmormântat alături de tine în mormântul lui tata.
— Ce coşmar!
Revoltată, furioasă, cu părul vâlvoi, s-a năpustit spre
biroul soţului ei, hotărâtă să rupă această tăcere politi-
coasă cu care îi acceptase până atunci toate extravaganţele.
Adeseori avea impresia că formează un triunghi amoros,
cel de-al doilea soţ al ei era pasionat de cel dintâi, dar de
data aceasta întrecea măsura… În mijlocul unui cavou,
cel dispărut nu mai era o amintire, devenea un trup.
Urmau să se întâlnească toţi trei, ea şi cei doi soţi ai ei,
zăcând pentru totdeauna în aceeaşi criptă.
Când a intrat în încăpere, l-a găsit zăcând şi gâfâind
pe covorul persan.
— O, draga mea… ai venit la timp…
I se făcuse iarăşi rău – i se întâmpla tot mai des de ceva
timp. Nu era de mirare că devenise obsedat de moarte şi
de monumente funerare.
În timp ce se apropia de el, faţa i s-a luminat. Bietul
om! Cât de mult o iubea… Ochii lui banali străluceau
de bucurie privindu-şi soţia.
130
A uitat imediat de mânie şi nu s-a mai gândit decât
cum să-l ajute, ridicându-i capul, făcându-i aer cu evan-
taiul ca să-l răcorească, să-i permită să îşi recapete suflul.
Nu mai conta povestea cu mormântul, avea să-i vor-
bească mai târziu, de îndată ce va găsi un moment po-
trivit.
L-a întins pe sofa, l-a înconjurat cu perne. Liniştit,
îşi revenea.
— M-ai speriat, i-a reproşat ea cu blândeţe.
— Iarba rea nu piere.
„Aşa să fie! Nu am chef să fiu văduvă pentru a doua
oară.“
S-au ţinut multă vreme de mână privind lumina ro-
şiatică a apusului de soare. Apoi el s-a întors spre ea şi
cu o privire serioasă i-a spus:
— Aş vrea să îţi spun ceva care nu-mi dă pace.
„Ah! Iar o să mă omoare cu cavoul şi, dată fiind star-
ea lui, nu am cum să-l contrazic.“
— Da, dragul meu? i-a răspuns cu voce calmă.
— Poartă-i numele.
— Poftim?
— Ia numele fostului tău soţ.
Cu ochii plin de lacrimi, a simţit că se sufocă.
— Ce spui? Mă alungi?
— Nu, draga mea, te iubesc mai mult ca niciodată.
Aş vrea pur şi simplu ca în societate, ca să evoci geniul
lui şi iubirea mea totodată, să te recomanzi Constanze
von Nissen, văduvă Mozart.
O inimă sub cenuşă
— Zău, naşă, nu eşti obligată să pierzi fiecare par-
tidă…
Adunându-şi aşii şi valeţii, băiatul cu tricou de cu-
loarea cireşei şi-a privit mătuşa cu blândeţe. Aceasta a
fremătat de indignare, pe jumătate prefăcută şi pe jumă-
tate sinceră.
— Să ştii că nu o fac înadins. Fie nu mă pricep, fie
eşti tu foarte bun.
Jonas a zâmbit, nu foarte convins, şi a început să
amestece cărţile.
Alba se uita la adolescentul slab, cu braţe lungi, cu
mâini subţiri, aşezat turceşte pe covorul de lână: deşi era un
jucător priceput, nu avea dexteritatea celor obişnuiţi să
joace cărţi; nici rapid, nici precis, nici măcar tentat să facă
gesturi largi care impresionează fetele, le amesteca indiferent.
Ea aprecia faptul că el nu cădea în capcanele tine-
rilor. Cu o graţie nonşalantă, evita trucurile obişnuite,
dorinţa de a epata. Rămânea politicos. Nu ar fi deprins
vreun gest necuvincios nici dacă ar fi fost crescut de cei
mai răi escroci.
A izbucnit în râs.
— Mă întreb dacă vreunuia dintre noi chiar îi place
să joace.
135
Intrigat, Jonas a înălţat fruntea, iar părul blond şi
bogat i s-a unduit.
— Cum ar fi să ne dăm seama într-o zi că nici unuia
dintre noi nu îi place să joace toci sau belotă, dar că se
preface pentru a-l mulţumi pe celălalt? a explicat ea. El
a oftat:
— Dar să ştii că mi-ar plăcea un lucru făcut de dra-
gul tău.
Declaraţia adolescentului a înduioşat-o. Ce frumos
era, cu buzele lui pline, la fel de roşii ca tricoul…
— Şi mie la fel… a şoptit Alba luptând împotriva
emoţiei.
Oare de ce nu erau bărbaţii asemenea lui? Puri, sim-
pli, atenţi, generoşi, lesne de iubit. De ce se înţelegea
mai bine cu nepotul ei decât cu propriul fiu? A scuturat
capul ca să alunge aceste gânduri şi a strigat:
— Eşti un vrăjitor!
— Eu?
— Sau un magician.
— A, da? Şi ce magie am făcut?
Aplecându-se, l-a ciupit de nas înainte să răspundă:
— Ai furat inimi.
În aceeaşi clipă Alba a avut impresia dezagreabilă că
nu a găsit tonul potrivit, fără îndoială pentru că se stră-
duia să zâmbească sau exagera cu veselia.
Privirea lui Jonas s-a întunecat. Chipul i s-a crispat.
— Uneori chiar aş vrea, a şoptit el, cu un rictus amar
în colţul gurii, întorcând ochii spre fereastră.
Alba a tresărit. Ce tâmpită fusese! Tocmai înţelesese
prostia imensă a afirmaţiei „Furi inimi!“ Exact ceea ce
nu trebuia să-i spună unui băiat care…
S-a ridicat cu tâmplele zvâcnind, brusc stăpânită de
dorinţa de a o lua la fugă. Trebuia să creeze o diversiune!
136
Să şteargă gafa. Să nu-i lase timp să se gândească la ne-
norociri…
A ţâşnit spre fereastră.
— M-am plictisit de cărţi! Ce ai zice de o plimbare?
A privit-o surprins.
— Prin zăpadă?
— Da.
Era încântată de surpriza lui. Propunându-i să iasă,
nu se purta ca foarte prudenta lui mamă care îl ţinea în
pântecele călduţ al casei.
— Naşă, o să alunecăm…
— Sper!
— Gata! Vin!
La fel de nerăbdători precum nişte câini scoşi la plim-
bare, Alba şi Jonas au luat la cotrobăit dulapurile şi, ime-
diat ce au găsit haine potrivite, şi-au pus hanorace, mănuşi
călduroase şi cizme îmblănite şi au ieşit în grabă afară.
Frigul i-a întâmpinat viguros, tonic, la înălţimea aş-
teptărilor lor.
Au înaintat pe potecă ţinându-se de braţ.
Era o dimineaţă strălucitoare. Soarele lumina un cer
fără nori. În jurul lor, zăpada făcea să dispară stâncile,
iazurile, drumurile, poienile; totul era alb, falezele şi
dealurile, o albeaţă în care erau încrustate câteva case, o
albeaţă pe care o zgâriau, ici acolo, pâlcuri de mesteceni
pitici, o albeaţă sfâşiată de ascuţişurile negre ale pâraielor.
Sub ei, marea îşi arunca răsuflarea, un iz puternic de
sare şi de alge, un miros alimentat de imensitate.
Jonas a tresărit.
— Ce crezi: suntem la începutul primăverii sau la
sfârşitul iernii?
— 21 martie este doar mijlocul iernii. Soarele se ri-
dică, dar barometrul nu. Mai sunt geruri şi ninsori.
137
— Îmi place atât de mult ţara mea! a exclamat Jonas.
Alba a zâmbit. Ce termen de comparaţie are acest
băiat, care nu şi-a părăsit niciodată insula? Entuziasmul
lui exprima altceva: că iubea viaţa, că se bucura să tră-
iască deşi, dacă te gândeai la clima locală, trecea prin
momente grele.
A sunat un mobil. Cu mişcări încetinite din cauza
mănuşilor, Jonas a răspuns şi l-a salutat pe Ragnar, prie-
tenul său.
Ascultându-l, a pălit.
Alba s-a neliniştit.
— Ce se întâmplă?
— Eyjafjöll s-a trezit.
— Ce? Vulcanul?
— În noaptea asta…
Jonas şi-a reluat conversaţia cu Ragnar, ascultând ce
îi spunea acesta. În acel minut, Alba s-a panicat: „Că-
suţa“! Casa copilăriei lor, a ei şi a surorii sale, se găsea în
regiunea dominată de Eyjafjöll. Suferise din cauza miş-
cărilor seismice? A şuvoaielor de lavă? A ploii de cenuşă?
Se agita sub privirea lui Jonas, călcând zăpada, co-
pleşită de spaimă. Vulcanul dormea de două secole, şi în
timpul acestui somn generaţiile familiei sale trăiseră în
căsuţa de lemn cu acoperişul de lut şi iarbă… Desigur,
pentru mama şi pentru sora ei, căsuţa devenise un loc
unde petreceau vacanţa şi unde stăteau treizeci de zile pe
an, departe de oraş, dar acele zile erau minunate, im-
pregnate de trecut, de istoria seculară a Ólafsdóttir.
Jonas a închis şi s-a grăbit să îşi informeze mătuşa:
— S-a instituit starea de urgenţă. A fost o erupţie în
valea Fimmvörðuháls. Locuitorii din satul Fljótshlíð vor
fi evacuaţi din cauza inundaţiilor.
138
— Inundaţii?
— Zăpada şi gheaţa se vor topi din cauza lavei, naşă.
Acum se mai liniştise: căsuţa nu era în acea regiune!
Gândindu-se la asta, şi-a dat seama că trecuse cu ve-
derea soarta fermierilor. Fiindcă locuinţa rămânea pustie
de-a lungul anului, generalizase prosteşte, ignorându-i
pe ceilalţi islandezi, instalaţi în împrejurimi. Munca lor
era în pericol.
— Ai vreo idee despre consecinţe? a întrebat ea.
— Geologii spun că va dura ceva.
— Am să merg acolo. Mâine o pornesc la drum.
I-a luat braţul lui Jonas cu vioiciune, ca şi cum l-ar fi
luat cu ea în călătorie.
Câţiva metri, băiatul a mers în ritmul său, apoi l-a
simţit că începe să gâfâie, că rămâne în urmă.
S-a întors: Jonas, foarte palid, cu buzele strânse, ex-
pira fuioare de abur.
— Ţi-e rău, Jonas?
— Eşti mult prea rapidă pentru mine.
„Se opreşte mai des decât înainte, lucrurile se înrău-
tăţesc“, şi-a spus ea. „Am făcut o prostie propunându-i
să iasă? Katrin are dreptate să îl ţină închis în casă. Să ne
întoarcem repede. Mă rog, nu repede, ci cât mai încet
cu putinţă.“
Odată ajunşi acasă, Alba a propus să bea o ciocolată
caldă. La o ceaşcă aburindă, în bucătăria cu blaturi de
oţel neted, şi-au reluat pălăvrăgeala.
— Nu ar trebui să spun asta, dar îmi plac catastrofele
naturale.
— Eşti nebun?
— Îmi place să văd că natura e puternică, că ne umi-
leşte, că ne aminteşte puterea ei, că ne pune la punct.
139
— Atunci, bun venit: Islanda este ţara unde trebuia
să te naşti.
— Crezi, naşă, că putem alege? Crezi că sufletul
nostru survolează lumea, o observă iar apoi decide: „Am
să cobor acolo, pe acel petic de pământ, în familia aceea
fiindcă mi se potrivesc“?
— Unii asta susţin.
— Sunt sigur. Eu şi îngerul care se ocupă de mine
am considerat că tu şi cu mama sunteţi singurele per-
soane capabile să primească aşa o pleaşcă.
Alba a roşit. Nu ştia dacă adora sau detesta ceea ce
tocmai spusese nepotul ei, iar asta o bulversa. Jonas o
deconcerta din ziua în care venise pe lume, când, la ma-
ternitate, îl primise din braţele lui Katrin, epuizată, şi l-a
putut privi. Încă din primul său minut de viaţă, băiatul
hotărâse că va avea două mame, surorile Ólafsdóttir. Şi
amândouă au fost de acord. Uneori, necunoscuţii se
mirau că există o legătură atât de intensă între nepot şi
mătuşă, dar aceasta venea de la sine. Când, opt ani mai
târziu, a născut şi ea un băiat, pe Thor, Alba şi-a păstrat
rolul de a doua mamă a lui Jonas.
De afară s-a auzit un claxon. S-au încruntat. Cine
venea atât de devreme?
Katrin a pătruns în încăpere, volubilă, cu obrajii
roşii, zdrăngănindu-şi nenumăratele chei pe care le avea
mereu în buzunar.
— Întâlnirea de dimineaţă a fost anulată; şi şedinţa
de după aceea. Am profitat să vin să vă văd. Aţi aflat, nu?
— Eyjafjöll?
— S-a trezit după o sută optzeci şi şapte de ani! Cum
să te trezeşti după o sută optzeci şi şapte de ani de
odihnă?
140
— Sau cum poţi să dormi timp de o sută optzeci şi
şapte de ani? a şoptit Jonas.
Surorile s-au privit una pe alta. Alba a răspuns între-
bării lui Katrin înainte ca aceasta să fi apucat să des-
chidă gura.
— Mă duc mâine. Am să văd care e situaţia şi ce pe-
ricole ameninţă căsuţa.
— Mulţumesc, Alba. Căsuţa, dacă…
Katrin a tăcut, Alba nu i-a continuat fraza. Nu au în-
drăznit să spună că, odată cu dispariţia căsuţei, familia
ar suferi în mod simbolic. Deja nu mai erau decât nişte
surori, că fiecare născuse doar un copil, iar Jonas mai
avea puţin de …
— Vii cu mine în camera mea? Aş vrea să îţi arăt
nişte lenjerie de corp pe care am cumpărat-o de la Paris.
Lucrând pentru Comitetul Internaţional al Crucii
Roşii, Katrin călătorea mult, mai ales în Europa de unde
aducea cadouri pentru sora şi pentru fiul ei.
— Ah, voi şi lenjeria voastră! E o fiţă de fete mania
pentru dantele… a bombănit Jonas.
— Mai aşteaptă vreo doi ani şi ai să vezi că lenjeria
fetelor este şi o fiţă pentru băieţi.
S-au retras la etaj, în camera lui Katrin, au închis uşa
şi s-au aşezat pe pat. Evident, Katrin nu avea de arătat
nici sutiene şi nici chiloţi, s-a folosit de înţelegerea din-
tre ele ca să poată vorbi fără martori.
— Alba, sunt foarte neliniştită. Ieri Jonas a fost su-
pus unor investigaţii multiple la spital. Am primit în
dimineaţa asta un raport alarmant de la doctorul Gun-
narsson: malformaţia cardiacă s-a accentuat, inima lui
Jonas riscă să se oprească în curând.
— Înţeleg. La cincisprezece ani nu este capabil să
depună efort fizic, ca un bătrân.
141
— Gunnarsson crede că trebuie să primească un
transplant cât mai repede. Dacă nu…
— Katrin, repeţi asta de luni de zile! Ce putem face?
— Jonas este înscris pe o listă de aşteptare, dar nu
există donatori. Suntem în Islanda, o ţară cu trei sute de
mii de locuitori!
— Atunci inima pe care o va primi nu va fi neapărat
islandeză. Adu-ţi aminte că profesorul Gunnarsson ne-a
explicat că în zilele noastre inima se poate transporta cu
avionul…
— Teoretic; practic, lucrurile stau altfel: organele do-
nate călătoresc în interiorul ţării sau al unei ţări limitro-
fe. Niciodată de pe un continent pe altul. Încă şi mai
puţin de pe continent pe o insulă sălbatică situată hăt
departe… Jonas o să moară, Alba, Jonas o să moară dacă
nu facem ceva. Mă întreb…
Alba a înţeles unde bătea Katrin. Îşi cunoştea sora:
calculată. Bună, generoasă, având cele mai bune intenţii,
dar calculată. Înzestrată cu o minte de tactician, conduce
o discuţie intimă ca pe o şedinţă de profesionişti.
— Da? a insistat Alba.
— Ar trebui să mergem în Europa. Să îl mutăm pe
Jonas la Paris ori la Geneva. Acolo, matematic sunt mai
multe şanse să găsim un donator compatibil.
În aceeaşi clipă, Alba a intuit ceea ce sora ei îi dezvă-
luia şi ceea ce îi ascundea:
— Noi? Explică? Noi, adică Jonas, tu … şi cu mine?
— Desigur.
— Vrei să vin cu voi în Europa?
— Da, te rog. Până ce Jonas va primi transplantul.
Fiindcă eu voi călători mult în continuare.
Alba a fulgerat-o cu privirea.
142
— Nu eşti singura care munceşte! Desigur, nu sunt
un înalt funcţionar internaţional, cu toate acestea şi eu
trebuie să-mi câştig existenţa.
— Alba, un artist ca tine este mai liber decât mine.
Poţi să faci ilustraţiile pentru cărţile de copii oriunde.
— Adevărat. Dar îţi dai seama că am un soţ.
Katrin a plecat privirea.
— Şi, în al doilea rând, am un fiu, un adolescent
care, în felul său, îmi dă tot atâtea motive de îngrijorare
cât Jonas?
Katrin a rămas cu privirea în pământ apoi a şoptit cu
o voce tremurândă – vocea ei adevărată, fragilă, care nu
avea nimic de a face cu cea autoritară, de femeie angajată
în politică:
— Nu îţi cer asta din egoism, Alba, nici pentru a mă
convinge că sunt mai importantă decât tine. Îţi cer asta
pentru că singură nu voi reuşi. Ţi-o cer pentru ca ope-
raţia să fie posibilă. Pentru că tu deţii soluţia. Pentru
Jonas, Alba, numai pentru el.
Alba s-a gândit la Jonas şi brusc, eternul conflict care
o despărţea – o lega – de sora ei adorată a trecut în plan
secund. Un sentiment de urgenţă i-a uscat gâtul. Jonas
risca să moară.
— Am să mă gândesc.
Alba şi-a sărutat sora pe frunte şi s-a ridicat.
— Îţi jur că mă voi gândi la asta. Dacă i s-ar întâm-
pla ceva lui Jonas al nostru, eu…
Fraza s-a stins.
În acel moment Katrin a ştiut că Alba se hotărâse.
143
ochii asupra degetelor care se mişcau rapide, uşoare, cu
virtuozitate pe comenzile jocului. Prins într-o luptă vir-
tuală, părea să nu-şi fi dat seama de prezenţa mamei sale.
Aceasta a continuat pe un ton şi mai acru:
— Care este problema ta? Eşti surd? Eşti prost? Ai
uitat că de mic ştii să vorbeşti islandeza?
Thor tot nu reacţiona, cu ochii fixaţi pe ecran şi
căştile pe urechi. De luni de zile Alba nu-şi văzuse fiul
decât albăstrui pentru că, închis în acea încăpere, nu
primea decât lumina turcoaz a computerului său.
— Sau ai părăsit specia umană? Te-ai mutat în lu-
mea ta virtuală… Thor, cu tine vorbesc!
Urlase.
Indiferent, îşi canaliza întreaga energie spre joc.
Reproşându-şi mustrările, a continuat pe un ton mai
calm, care totuşi, fierbea de iritare:
— Thor, tu nu mai aparţii familiei tale. Am impresia
că nu mai am fiu.
Thor s-a tras îndărăt strigând:
— Rahat!
Apoi, reaşezându-se, a început să pianoteze tastele
încordat, contrariat.
Supărarea Albei s-a transformat în ironie:
— Vai, dragule, ce se întâmplă? Ai fost atacat de un
monstru cu blană verde? De un cavaler din Evul Me-
diu? De un soldat de pe planeta Zunugol?
Thor a apăsat pe un buton de pe tastatură şi a pufnit
de bucurie, victorios.
Alba s-a prefăcut că aplaudă.
— Bravo, tocmai ţi-ai crescut imunitatea aşteptând
nemurirea… Evident, este mai util să reuşeşti într-o lume
144
care nu există decât în cea reală, mai esenţial să căsăpeşti
duşmani fictivi decât să îţi asculţi mama.
Cum Thor îngâna o melodie, încântat de lovitura pe
care tocmai le-o dăduse adversarilor, Alba a explodat.
— Regret că nu trăim în Statele Unite deoarece
acolo aş avea dreptul de a purta o armă. Iar în acest
moment mi-aş îndrepta pistolul spre tine, ţie ţi-ar fi
frică să nu te omor, ai face pe tine în pantaloni şi noi
am putea, în sfârşit să stăm de vorbă! Da, Thor, cu o
armă aţintită asupra ta, ai fi obligat să îţi priveşti mama!
O mână a prins-o pe Alba de talie, o gură i-a atins
gâtul, nişte şolduri s-au lipit de fesele ei.
— Alba, îţi dai seama ce spui? i-a şoptit Magnus la
ureche.
— Da! Ă… nu.
Mirosea bine… Ştiind că se va înmuia repede dato-
rită îmbrăţişării binefăcătoare a soţului ei, a mai aruncat
o ultimă frază înveninată.
— În orice caz, când povestesc ceva, îmi dau mai bine
seama decât el.
Au privit adolescentul care, plonjat într-o lume vir-
tuală, nu le acorda nici o atenţie.
— Nu avem un fiu, ci un peşte într-un acvariu. Iar
eu detest peştii!
— Alba, relaxează-te!
Sub pretext că vrea să o liniştească, a început să-i
maseze sânii. Deşi mari, degetele lui cu mişcări delicate
se opreau asupra celor mai sensibile puncte. „Ce egoist!
N-are chef să mă liniştească, nu se gândeşte decât cum
să mi-o tragă!“ A fost ispitită să-l respingă când două lu-
cruri au oprit-o: vederea deprimantă a lui Thor piano-
tând frenetic pe tastatura computerului şi mirosul soţului
145
ei, abur de pară coaptă şi iute care, din prima zi, a în-
lănţuit-o de trupul lui puternic, musculos, atrăgător din
punct de vedere sexual.
Ca nişte copii care se ascund de părinţii lor, au dis-
părut în dormitor. Oricum, şi dacă ar fi ars casa, Thor
tot nu şi-ar fi dat seama…
După giugiuleli şi un duş, Alba şi-a regăsit puterea
de a înfrunta viaţa cu zi de zi şi a anunţat veselă că va
pregăti cina.
146
Magnus s-a strâmbat, evaziv, mormăit, apoi, sastisit,
a luat lingura şi s-a servit.
— Ce faci? Nu-l aştepţi pe Thor?
— Mi-e foame.
— Abandonezi regulile noastre de viaţă?
— Ascultă, Alba, Thor mă scoate din răbdări, iar tu
începi să mă enervezi.
După ce a rostit aceste cuvinte care se voiau defini-
tive, a dus carnea la gură.
În faţa unei asemenea mârlănii, în capul Albei se
ciocneau mii de idei: „Când vrea să se culce cu mine, e
mult mai politicos“, „I se rupe de educaţia fiului nos-
tru“, „Maimuţoi nenorocit, nu te gândeşti decât la burtă
şi la sculă“, „Uneori îl urăsc“, „Dacă urc în camera lui
Thor, îl bat“…
A ţâşnit de pe scaun, a ieşit pe hol, a deschis uşiţa ta-
bloului electric şi, cu un gest sec, a oprit curentul.
Apartamentul s-a cufundat în întuneric. A urmat o
secundă densă, bogată, intensă, savuroasă pentru Alba,
care şi-a redobândit respectul.
Apoi a auzit o smiorcăială de adolescent:
— Rahat! Ce se întâmplă?
„Ce voce oribilă! Nazală… cu scăpări între tonul grav
şi cel ascuţit… Nu este vocea fiului meu.“
— E o pană de curent!
„Şi ţipă din camera lui fără să se mişte, molusca asta!“
— Alo! E o pană de curent! Alo! E cineva aici?
„Cred că un copil normal şi-ar fi strigat tatăl sau
mama. El întreabă dacă este cineva, de parcă ar locui la
străini.“
— Hei? E cineva care să repare siguranţa?
147
„Ia mai du-te naibii, puiule.“
Thor a ieşit din camera lui şi a înaintat pe coridorul
întunecat. Când şi-a zărit mama, a oftat:
— Ar cam fi cazul.
— Să ce?
— S-o repari.
— Crezi că pentru asta sunt aici?
Adolescentul a deschis gura. „Hotărât lucru, nu-l dă
mintea afară din casă.“
— Da, da, Thor, ai auzit bine: cam cine crezi tu că
sunt? Mama ta, sau cea care dă drumul la curent, cea
care plăteşte factura şi care va apăsa pe buton ca să poţi
tu să o ştergi la jocul pe calculator?
Thor era uluit. Alba a hotărât să profite:
— La masă. Am ceva să vă rog, pe tine şi pe tatăl tău.
Thor a scos un sunet obscen apoi, încăpăţânat, s-a
apropiat de contor ca să apese pe butonul verde. Alba
i-a oprit braţul.
— Nu pune mâna, este siguranţa mea!
— Te-ai dilit?
— Cum de ţi-ai dat seama? De când? A trecut cel
puţin o lună în care nici nu m-ai privit, nici nu mi-ai
vorbit.
Thor a încercat să ajungă din nou la tabloul electric.
De data asta Alba l-a lovit rapid peste mână. Thor a să-
rit îndărăt, masându-şi încheietura.
— Dar… m-ai lovit!
— Da, şi mă bucur că ai observat!
— Nu m-ai mai lovit niciodată până acum!
— Într-adevăr, poate că am greşit. O luăm de la
capăt?
148
Thor şi-a dus cealaltă mână la frunte ca să arate că
Alba o luase razna şi a făcut cale întoarsă.
— Thor, unde te duci?
— Merg să îmi iau nişte lucruri din cameră.
— Thor, am ceva de discutat cu tine şi cu tatăl tău.
— Nu mai rămân într-o casă în care sunt lovit.
Alba a alergat în sufragerie şi i-a spus lui Magnus:
— Fă ceva!
Magnus, cu faţa posomorâtă, a strigat cu o voce le-
neşă, insuficient de fermă:
— Thor, unde te duci?
— La bunicul.
Alba şi-a zgâlţâit soţul de umăr.
— Nu-i da voie! Interzice-i!
Magnus a oftat.
— Mama ta şi cu mine nu prea suntem de acord…
Thor a trecut pe hol şi a şuierat:
— Cu atât mai rău. Salut!
Uşa s-a închis cu zgomot.
Furioasă, Alba l-a ironizat:
— Bravo! Ce tată! Câtă autoritate!
— Dă-mi pace, Alba. Crezi că tu eşti mai brează, tu
care eşti isterică şi îţi ameninţi fiul că îţi vei cumpăra o
armă, care îi opreşti curentul electric! N-am văzut de
când sunt un comportament mai tembel…
S-a ridicat lăsând să cadă scaunul în urma lui.
— Unde pleci? Magnus, îţi interzic să pleci! Unde
pleci?
— La sala de sport. Am să mănânc un sandviş acolo.
Apoi am să alerg, ca să uit infernul pe care îl trăiesc aici.
Uşa s-a închis pentru a doua oară cu zgomot.
149
Alba s-a prăbuşit pe scaun, ţinându-şi capul între
mâini.
— Of, Jonas, cât de fericiţi vom fi noi doi în Eu-
ropa…
150
De bucurie, inima îi bătea şi mai tare.
Zăpadă, stânci, muşchi, noroi, lavă fărâmiţată, pă-
mântul emitea diferite zgomote familiare sub bocanci.
O oră mai târziu, a zărit căsuţa, ghemuită ca un cuib
printre stânci. Se ridica neatinsă.
În acea clipă, Alba şi-a spus că exagerase pericolul
erupţiei, aflată destul de departe de acest loc; fără îndo-
ială îşi inventase un pretext ca să vadă casa…
Briza o mângâia, mai mult o respiraţie a aerului de-
cât o adiere de vânt. S-a oprit pentru a contempla peisa-
jul. Inspirând profund, era convinsă că aici îi este locul.
Islanda nu era capătul lumii, cum pretindeau americanii
şi europenii, ci punctul în care se concentra lumea, o
lume alimentată de vânturi care veneau atât de la Polul
Nord cât şi din Africa, din Alaska şi din Rusia, un pă-
mânt dorit de păsările migratoare, de rândunele de mare,
de raţe şi de gâşte, un pământ unde se opreau, după o
lungă călătorie, buştenii plutitori veniţi din Norvegia.
Casa o aştepta, faţada ei de un roşu sângeriu contras-
tând cu cenuşiul dealurilor austere.
Băgând cheia veche şi grea în broască, Alba a consta-
tat că tencuiala se cojea sau se sfărâmiţa. O idee pentru
la vară… O să îl roage pe Jonas să o însoţească, se vor
distra mult renovând vechitura asta – în fine, dacă Jo-
nas va primi transplantul.
Uşa s-a deschis greu din cauza lemnului înţepenit de
ger, apoi Alba a intrat în casă redescoperind mirosul de
ulei de lampă, de şuncă agăţată deasupra chiuvetei, de
fân din saltelele pe care le scoteau vara şi pe care stăteau
ore întregi bucurându-se de ziua polară.
Ca să nu moară de frig a făcut un foc zdravăn, apoi a
făcut puţină ordine. Fără să îşi dea seama, ziua a trecut.
151
Dacă nu ar fi simţit nevoia să cureţe o lampă suspen-
dată nu ar fi observat că afară se înserase de ore bune.
Ca de fiecare dată când ajungea la căsuţă, nu simţise că se
dusese amiaza! Să fie oare fiindcă reintra în timpul copilă-
riei, acea perioadă meditativă care se desfăşoară la ne-
sfârşit, asemenea unei umbre a eternităţii?
A mai profitat de escapada ei, nemişcată, izolată în
mijlocul imensităţii tenebroase de pâlpâirea roşiatică a
flăcărilor.
La ora opt a stins focul, s-a asigurat de mai multe ori
că nu au rămas tăciuni în cenuşă, apoi, regretând, a în-
chis uşa şi s-a îndreptat spre locul unde îşi lăsase maşina.
Drumul s-a dovedit mai greu de străbătut decât la dus,
fiindcă în bezna de cerneală nu mai vedea pe unde
păşeşte.
De îndată ce s-a urcat în maşină şi s-a încălzit, a aprins
radioul şi a demarat.
Un buletin de ştiri dădea informaţii despre erupţie,
autorităţile anunţau că se ridica interdicţia accesului spre
vulcan, ceea ce era un semn că situaţia se ameliora.
Alba a mers fără grabă, lăsând gândurile să-i hoină-
rească în voie. Când noaptea a acoperit peisajul, s-a ima-
ginat la Geneva – Katrin avea o sumedenie de relaţii la
sediul Crucii Roşii – într-un apartament cu vedere spre
lac, în timp ce îl îngrijea pe Jonas după operaţie. În fond,
sora ei avea dreptate, nu exista nici o problemă din punct
de vedere profesional, desena la fel de bine în Elveţia ca şi
la Reykjavik. Iar în ceea ce îi priveşte pe soţul şi pe fiul
ei… nu meritau să rămână cu ei. S-a distrat numindu-i
Thor Indolentul şi Magnus Laşul.
La întoarcerea în oraş, ca să îşi sublinieze independenţa,
a zăbovit să bea o cafea cu frişcă într-un bar de noapte
152
apoi s-a hotărât să se întoarcă. Observaseră Magnus şi
Thor absenţa? Magnus pentru că trebuise să pregătească
cina, dar Thor…
Trăgea de uşa grea de sticlă din hol când a auzit o
portieră de maşină trântită, paşi grăbiţi şi numele ei stri-
gat în noapte:
— Alba!
Întorcându-se, a văzut-o pe Katrin cu faţa schimono-
sită de plâns, care se îndrepta spre ea clătinându-se.
— Alba… Alba…
Când a fost lângă sora ei, Katrin s-a prăbuşit în bra-
ţele ei incapabilă să scoată o vorbă.
Alba a înţeles că i se întâmplase ceva lui Jonas. Era
bolnav? Era… mort? Dumnezeule, numai să nu-l fi lăsat
inima.
Şi-a strâns sora în braţe, consolând-o deja, şi a îngăimat:
— Spune-mi… spune-mi… te rog… spune-mi…
Katrin, draga mea, te rog… spune-mi.
Katrin, care de obicei nu-şi pierdea cumpătul a în-
cercat de mai multe ori, dar nu a reuşit.
Alba a înţeles că se întâmplase ceea ce era mai rău şi
a început să plângă în tăcere… Bietul Jonas… Nu avu-
sese timp să devină adult… Suferise… fusese conştient?
Ah, Jonas şi buzele lui frumoase… Jonas şi grija lui dră-
găstoasă… Era revoltător.
Katrin i s-a desprins din braţele ei, a respirat, şi-a fi-
xat sora mai mică şi, cu un efort supraomenesc, a şoptit:
— Thor e mort.
— Cum?
Alba a îngheţat.
— A avut un accident azi-dimineaţă. Ieşind din casa
socrului tău, scuterul i-a derapat pe o porţiune de gheaţă.
153
A fost aruncat şi şi-a spart capul de un stâlp. Nu avea
cască… A… murit instantaneu.
Alba i-a aruncat surorii ei o privire teribilă. Ochii ei
spuneau: „Te înşeli; Jonas trebuie să moară, nu Thor“.
Apoi a împins uşa, a mers pe hol clătinându-se şi
înainte să pună piciorul pe prima treaptă s-a prăbuşit.
154
Se mulţumea să aştepte înmormântarea lui Thor.
Aştepta.
Să fie acolo, să-l însoţească pe Thor pe ultimul drum,
acesta era singura ei dorinţă.
Iar în afara acesteia…
În aceste trei zile, Katrin a venit să bată de mai multe
ori la uşa camerei ei, implorând-o să îi deschidă.
De fiecare dată, Alba, cuprinsă de un puseu de ener-
gie, sărea din pat şi răsucea cheia în uşă. Nu Katrin!
Alba nu ştia de ce. Dar nu ea. Cu atât mai mult cu cât
aceasta discuta îndărătul uşii… De altfel, cu dopuri de
vată bine înfipte în urechi nu mai auzea.
De mai multe ori, aflată între veghe şi vis, i-a venit
în minte imaginea lui Jonas. A alungat-o imediat. Nu,
nu trebuia să se gândească la Jonas, ci la Thor.
Totuşi nu reuşea… Ca şi cum i s-ar fi smuls acele
amintiri. Să crezi că nu a avut niciodată un fiu. Ciudat,
nu?
În trei zile nu s-a ameliorat nimic: tot nu reuşea să se
gândească la Thor, însă de fiecare dată când îl evoca pe
Jonas apărea un sentiment dezagreabil.
O mai şoca un detaliu: nu simţea nimic. Durerea se
ghemuise îndărătul unui perete transparent, un geam
gros de-a lungul căruia se plimba; uneori dorea să spar-
gă acest geam ca să primească o lovitură zdravănă; alte-
ori se mărginea să observe placidă această durere căreia
îi scăpa.
La înmormântare, înfăşurată într-un şal, ascunsă de
nişte ochelari imenşi, ţinea strâns mâna lui Magnus, ju-
cându-şi mut rolul. O singură clipă, atunci când mun-
citorii de la pompe funebre au apropiat coşciugul de
groapă, i s-a părut obscen acest hău de pământ negru cu
155
buze de zăpadă şi s-a temut ca lui Thor să nu-i fie frig în
ţărâna îngheţată. Apoi a ridicat privirea, a surprins zbo-
rul unui pescăruş pe cer şi nu s-a mai gândit la nimic.
Ajungând la maşină, s-a oprit brusc deconcertată de
o absenţă: Jonas nu asistase la ceremonie. Cum de era
posibil să nu fi venit la înmormântarea lui Thor, verişo-
rul pe care îl venera?
S-a îndreptat spre Katrin care stătea dreaptă, cu spa-
tele lipit de maşină.
— Unde este Jonas?
— Draga mea, am atâtea să îţi explic…
— Da, da. Unde este Jonas?
Katrin a prins-o de umeri fericită că putea să vor-
bească iar cu ea.
— Vorbeşti cu mine, în sfârşit!
— Unde este Jonas?
— Chiar vrei să îţi spun?
— Deci?
— Este la spital. A fost operat. Transplantul pare să
fie compatibil.
Alba a simţit că ceva se încălzeşte în ea. Simţea acum
încântarea pe care ar fi avut-o cu săptămâni mai înainte
auzind această veste.
— Sunt foarte mulţumită, Katrin. Da, sunt foarte
mulţumită că a fost salvat.
Cuvântul „salvat“ a fost salutar. Întreaga ei sensibilitate
ţâşnea în aceste două silabe.
„Salvat“ a făcut-o să înţeleagă că Jonas avea să tră-
iască…
„Salvat“ a făcut-o să înţeleagă că Thor era mort.
Asemena unei erupţii de lavă, bucuria şi tristeţea i
s-au urcat din măruntaie şi s-au topit, trecând una în-
156
tr-alta şi făcând-o să izbucnească în hohote de plâns.
Alba era zgâlţâită de fericire şi de nefericire.
Katrin a îmbrăţişat-o, Magnus la fel, uşuraţi că Alba
revenise printre cei vii.
157
— Până la capăt?
— Până la anestezie.
Katrin a strâns maxilarele, abţinându-se să continue –
în timp ce chirurgii operau, s-a străduit atât de mult să
îşi domine anxietatea, însă a vomitat de mai multe ori
pe culoar şi a fost nevoie să ia calmante.
— Cum se simte?
— Bine, după cât se pare. Pentru moment, este la re-
animare, intubat, cu numeroase maşinării care îl asistă,
dar ochii îi sunt vioi şi a rostit câteva cuvinte.
— Ce a spus?
— A întrebat când vei veni.
Alba şi-a şters ochii. Afecţiunea pură a lui Jonas o
bulversa şi mai mult de când îl avea doar pe el.
Katrin i-a înţeles tulburarea şi i-a strâns mâna.
— Bea o cafea, draga mea. Am să văd ce s-a mai în-
tâmplat şi te anunţ.
Alba a încuvinţat şi apoi a rostit lent:
— Nu te îngrijora, pot să mă stăpânesc, n-o să plâng.
— Mulţumesc, Alba.
Katrin s-a îndepărtat şi a adăugat în momentul în
care părăsea încăperea:
— Cu atât mai mult cu cât Jonas nu ştie…
— Ce nu ştie?
— … de Thor.
Alba a tresărit. Văzându-i reacţia, Katrin a trebuit
să-i explice:
— Eu… nu am avut curajul să îi spun aşa ceva când
s-a trezit… Am vrut să îl protejez… La cât de sensibil
este, cine ştie cum ar fi reacţionat? Îl vom anunţa mai
târziu, când vom fi siguri ca este vindecat.
Nesigură, a pândit aprobarea surorii sale:
158
— Nu?
Alba a răspuns cu o voce neutră:
— Ba da. Desigur.
Katrin a dispărut în interiorul serviciului de reanimare,
pe coridoarele luminate de un neon verzui.
De data aceasta, Alba nu putea fi de acord: „Crede că
o să-mi îmbrăţişez nepotul ascunzându-i că îmi plâng
fiul mort? Am să i-o spun imediat. Altminteri nu eu am
să-l revăd pe Jonas, ci o alta. Refuz această mascaradă“.
În trei minute şi-a ordonat argumentele ca să fie gata
la întoarcerea lui Katrin.
Pe culoar s-a produs o agitaţie teribilă. Patru infirmieri
alergau flancaţi de un medic. Asemenea unor motociclişti,
primii doi deschideau calea, al treilea ducea o cutie de oţel
şi ultimul închidea cortegiul. Pe lângă ei, medicul alerga,
când înainte, când înapoi, cu ochii fixaţi pe cutie ca şi
când ar fi fost vorba de o comoară inestimabilă.
Au cotit în unghiul care indica „Blocul operator“.
Scena s-a produs cu fereală, dar a intrigat-o pe Alba.
S-a adresat unei infirmiere care bea un suc de morcovi
la cantină:
— Ce se întâmplă?
— A fost adus un organ pentru transplant.
— De unde provine?
— Asta, doamnă, este secret. Sistemul este reglat ca
o cursă olimpică. În azot lichid, organul respectiv poate
fi păstrat câteva ore. Chiar şi aşa, fiecare minut contează.
Alba i-a mulţumit şi s-a lăsat în voia gândurilor. Ast-
fel, trebuia ca o fiinţă umană să moară pentru ca o alta
să trăiască. O tragedie versus un happy-end. Conform
evenimentelor care surveniseră, Thor moare, Jonas pri-
meşte un transplant…
159
S-a ridicat. Tâmplele i se umeziseră, spatele i-a zvâcnit.
— Thor! Jonas!
Gândul a fulgerat-o: i-au transplantat lui Jonas ini-
ma lui Thor. Deconcertată, a sucit şi răsucit acest gând,
apoi s-a străduit să-l alunge: „Fabulez“.
Katrin a revenit în încăpere.
— Termină în cinci minute. Vorbesc puţin cu chi-
rurgul şi mă întorc ca să mergem împreună.
— O clipă! Nu mi-ai spus când a avut loc trans-
plantul.
— Transplantul… acum… patru zile, a bălmăjit
Katrin contrariată de întrebare.
— Miercuri?
— Ă… da… miercuri.
— În ziua…
— În ziua?
— Morţii lui Thor?
Katrin a clipit, a aruncat un „Da“ şi a dispărut.
Cafeneaua îşi pierduse culorile şi consistenţa: pereţii
păreau nesiguri, mânjiţi de sânge. Alba şi-a scos mobilul.
— Magnus, am…
— Eşti la spital? Cum se simte Jonas?
— Nu l-am văzut încă. Magnus, nu te sun pentru
asta. Am…
Nu reuşea să îngaime nimic.
— Da, Alba.
Presimţea de îndată ce avea să rostească acele cuvinte,
că va nimeri într-o lume în care nimic nu va mai fi ca
înainte.
— Alba, te ascult…
Trebuia să o facă. Hai, curaj!
— Magnus, lui Thor i-a fost recoltat vreun organ?
160
Imaginea unui om care deschidea torsul fiului său şi
îi scotocea prin măruntaie.
S-a făcut linişte. Multă vreme. Apoi glasul lui Mag-
nus a revenit cu un entuziasm forţat.
— E posibil. Ştii, Thor avea carte de donator de când
unul dintre profesori le vorbise despre asta. Când m-a
întrebat, am răspuns ceea ce îşi dorise.
— Nu m-ai consultat!
— Am încercat să dau de tine toată ziua, Alba, de
dimineaţă până seara! Aminteşte-ţi că ai plecat şi ţi-ai
uitat mobilul acasă.
— Totuşi… o hotărâre atât de importantă…
— Te-am sunat de douzeci de ori, Alba!
— Da, dar…
— Asta ar fi schimbat ceva? Tu ai fi respectat alege-
rea lui Thor. Ai fi răspuns la fel, Alba, poate mai bine
decât mine. Te cunosc, ştiu ce convingeri ai.
— Şi pe urmă?
— Pe urmă ce?
— I s-a prelevat un organ lui Thor?
Magnus a aşteptat câteva secunde înainte să răspundă:
— Dacă mă gândesc, există şanse mari să se fi întâm-
plat asta. Thor a fost în moarte cerebrală din cauza tra-
umatismului cranian, restul corpului era intact.
— Deci au prelevat organe… Ce au luat?
— Nu ştiu.
— Ba da, ştii.
— Nu, şi nu vom şti niciodată.
— Nu te cred.
— Asta este legea, Alba. Am fost întrebat în principiu,
am dat un răspuns în principiu. Ceea ce a urmat nu ne
mai interesează.
161
— Cum? Nu am dreptul să ştiu dacă fiul meu a fost
tăiat în bucăţi şi ce s-a întâmplat apoi?
Magnus a bombănit, apoi a continuat pe un ton calm:
— Unde eşti, draga mea? Vin să te iau.
162
Magnus privea agitaţia ei cu un ochi sceptic.
— De ce vrei să ştii ce s-a întâmplat cu cadavrul fiu-
lui nostru?
— În primul rând, cadavrul fiului meu este tot fiul
meu. În al doilea rând, când i s-au prelevat organe, era
viu.
— Confunzi moartea cerebrală cu moartea clinică.
— Nu confund nimic. Inima lui mai bătea încă. Şi
i-au smuls-o.
La sfârşitul zilei, tot înlănţuind argumente inutile
ajunsese la o ultimă găselniţă: Thor fusese asasinat pen-
tru ca Jonas să trăiască.
Magnus se supăra şi o aducea cu picioarele pe pă-
mânt.
— Craniul lui era zdrobit, celelalte organe beneficiau
de o supravieţuire asistată, şi ele aveau să se oprească rapid.
— Eşti medic?
— Mai mult decât tine, care nu înţelegi nimic.
— Puţin îmi pasă de înţelegerea asta. Vreau să ştiu!
— Nu ai să faci altceva decât să-ţi otrăveşti viaţa.
— Viaţa mea e deja otrăvită.
Ca să întrerupă aceste discuţii pe care ea le-ar fi con-
tinuat cu plăcere până în zori, Magnus trântea uşa şi
mergea la sala de fitness.
Moartea lui Thor le distrugea cuplul. Conştientă de
această degradare, afirma cu mândrie: „Cel puţin, eu nu
fac nici un pact, caut adevărul“.
Totuşi, în unele seri putea să îşi mai potolească dure-
rea sau mai degrabă mâinile lui Magnus reuşeau acest
lucru, pielea lui cu miros ameţitor, părul lui brun, tan-
dreţea lui animală o linişteau. Vai, de îndată ce plăcerea
fusese obţinută iar trupurile lor separate, se gândea la
Thor şi se simţea vinovată.
163
Vinovată de ce?
De a trăi câteva minute ca şi cum fiul ei nu murise.
În orice caz asta credea ea în legătură cu vinovăţia
ei…
164
Onorându-şi comanda, Alba a putut să se consacre
anchetei sale. Inima lui Thor bătea în corpul lui Jonas?
Tot sucind pe toate feţele informaţiile, nu a găsit ade-
vărul, dar a descoperit două căi pentru a ajunge la el, o
cale legală şi una ilegală. Cea legală consta în a intra în
audienţă la Centrul de Transplanturi, cea ilegală în a se
alătura unui grup de activişti – Liberaria – care propu-
nea răsturnarea regulilor.
Obsesia nu i-a întunecat discernământul, aşa că s-a
dus mai întâi la Centrul de Transplanturi, unde unul
dintre directori, domnul Sturluson, a primit-o îndărătul
biroului său de metal. În jurul lui erau etalate o sume-
denie de afişe care lăudau sănătatea recucerită, fiecare
dintre ele propunând transplanturi în culori vii, ca în
reclamele agenţiilor de turism.
Când s-a aşezat în faţa domnului Sturluson, barba lui
întunecată de trei zile i-a amintit de Magnus – încă un
basc, probabil că toţi bruneţii din Islanda erau descen-
denţi ai marinarilor basci! –, un Magnus mai slăbănog
şi mai urât, ceea ce a declanşat alarma în ea: „Şi mai ales
ai grijă să nu te enervezi, nu te arăta isterică, aşa cum îţi
reproşează Magnus.“
Aşadar şi-a explicat cu calm situaţia: este mama unui
copil mort care acceptase – asemenea ei şi soţului ei – să
fie donator de organe şi doreşte să ştie ce se întâmplase
cu fiul ei.
— Aţi făcut alegerea cea bună, doamnă, şi vă felicit.
Societatea are nevoie de oameni ca dumneavoastră.
— Ce s-a întâmplat apoi?
— Am folosit judicios autorizarea dumneavoastră.
O viaţă a fost fără îndoială salvată datorită generozităţii
dumneavoastră.
165
— „Fără îndoială“ … Nu aş putea să fiu sigură?
— Nu avem dreptul să intrăm în detalii, doamnă.
— Totuşi ele sunt în posesia dumneavoastră?
Domnul Sturluson şi-a arătat computerul.
— Desigur, avem aceste informaţii. Din motive me-
dicale, trebuie să putem trasa stadiul transplantelor.
— Atunci spuneţi-mi.
— Nu am acest drept.
— Vă rog.
A clătinat din cap şi un pic de mătreaţă s-a scuturat
pe haina lui de culoarea antracitului.
Alba a mângâiat uşor computerul.
— Ascultaţi, totul se află în această cutie. Apăsaţi pe
tasta potrivită şi m-am liniştit.
— De ce ţineţi atât de mult să ştiţi, doamnă?
A rămas interzisă. De ce? Fiindcă îi era necesar. Esen-
ţial. În acest moment, întreaga ei fiinţă se reducea la
această dorinţă.
— Vă întreb de ce existaţi, domnule?
— Poftim?
— În general, dăm greş când vrem să răspundem în-
trebărilor prea importante. Dar dumneavoastră o puteţi
face pentru mine. Vă ascult.
S-a tras îndărăt pe scaun, cu fruntea încreţită, nările
fremătând.
— Vi se pare normal ca un funcţionar care nu mun-
ceşte decât pentru a-şi primi salariul la sfârşitul lunii să
poată avea o informaţie crucială referitoare la copilul
meu în timp ce eu, mama lui, care l-am născut, l-am
crescut, care l-am iubit şi care acum îl plâng să nu o pot
avea?
— Normal sau nu, doamnă, asta e legea.
A simţit că îi vine să îl omoare.
166
El a intuit pornirea femeii.
Preţ de o clipă, ochii Albei au fost luminaţi de o scli-
pire asasină. Totul i se părea simplu: îl strângea de gât,
iar apoi îi deschidea computerul. Era simplu, nu?
O picătură de sudoare s-a ivit pe fruntea funcţio-
narului.
În Alba fremăta o bucurie ucigaşă. Încă zece secunde
şi îi va apuca beregata acestui individ îngrozitor.
Un paznic a intrat fără să bată la uşă.
— M-aţi chemat? Este vreo problemă?
Agentul de pază depăşea doi metri şi îşi exhiba ante-
braţele mai groase decât coapsele Albei.
— Nu, Gilmar, este în ordine, a suspinat domnul
Sturluson. Condu-o pe doamna. Este o femeie foarte
emoţionată, tocmai a trecut printr-un doliu teribil. Vă
mulţumesc pentru vizita dumneavoastră şi, încă o dată,
felicitările mele.
Părăsind încăperea, a vrut să-i scuipe în obraz, dar a
considerat că ar fi sub demnitatea ei să îi acorde atenţie
unei simple rotiţe a maşinăriei administrative.
— Aţi putea să vă bărbieriţi, i-a aruncat ea trecând
pragul. Şi-aşa sunteţi nasol…
167
invitată la o întâlnire informală la Cafeneaua Sirenelor,
luni seară. Eric cel Roşu, şeful, credea că vor fi vreo două-
zeci de revoluţionari.
Când a împins uşa unsuroasă a tavernei, nu a văzut
decât vreo patru persoane: un pitic, o roşcată drăguţă
care îşi rodea unghiile, un blond filiform şi o tânără
punkistă cu părul verde.
S-a uitat la ceas să verifice dacă nu se înşelase asupra
orei, când individul mai slab ca un ţâr s-a ridicat şi i-a
făcut un semn cu mâna lui de copil.
— Erda? a întrebat el.
— Da, a confirmat Alba, care îşi luase acest pseu-
donim.
— Sunt Eric cel Roşu, anunţă el rugând-o să ia loc.
S-a strecurat pe banchetă şi au început să discute
bând bere. Prudenţi, au vorbit întâi despre chestiuni
generale legate de abuzurile statului, doar ca să verifice
că erau pe aceeaşi lungime de undă, apoi discuţia s-a
animat. Pe măsură ce vorbea, Eric cel Roşu, pasionat,
liric, îşi justifica pseudonimul; Alba, când intrase, nu
sesizase vreo asemănare între omuleţul pirpiriu şi eroul
secolului al X-lea, vikingul exilat din Norvegia apoi din
Islanda care descoperise ţărmurile necălcate de picior de
om ale Groenlandei, dar descoperea acum umbra acestui
suflet ambiţios în interlocutorul ei.
În mijlocul acestui grup, traiectul fiecăruia explica
angajarea sa: Eric cel Roşu îşi văzuse tatăl trăgându-şi
un glonţ în cap din cauza unei majorări fiscale, tânăra
punkistă trecuse dintr-un orfelinat în casa de corecţie,
acrobatul blond fusese de mai multe ori arestat pentru
furt de documente pe când căuta informaţii despre co-
rupţia celor aleşi de popor. Dar Vilma, roşcata cu faţa
168
albicioasă, a emoţionat-o pe Alba fiindcă ambele aveau
aceeaşi poveste – fragila Vilma îşi pierduse fiica nu de-
mult şi nu reuşea să afle ce s-a întâmplat cu organele
acesteia.
Proximitatea neaşteptată a bulversat-o pe Alba. Odi-
nioară nu i-ar fi dat atenţie acestei tinere – ar fi res-
pins-o din cauza unor fleacuri precum unghiile roase ori
a dinţilor prea galbeni; de data aceasta şi-a depăşit neli-
niştea estetică pentru a se concentra asupra personalităţii
acestei femei, care suferea la fel de mult ca ea. De îndată
ce Vilma îşi evoca fiica, vocea-i tremura, ameninţa să se
spargă şi umplea de lacrimi ochii auditoriului. Alba ho-
hotea fără ruşine… I se părea că Vilma vorbea pentru ea.
Încurajată să spună ce are pe suflet, Alba a povestit
întâlnirea ei cu Sturluson. Au fost alături de ea, s-au
indignat şi toţi au regretat că nu mai apucase să îl strân-
gă de gât pe funcţionar. Vilma o sorbea din ochi. Aceas-
tă primire o încânta pe Alba, care nu îndrăznise să evoce
scena de faţă de Magnus.
— Am să te ajut, i-a propus Fluierul, acrobatul blond.
Am să încerc să intru în site-ul lor şi să-l piratez.
— Ştii să faci aşa ceva?
Vilma şi Alba erau încântate. Flatat, Fluierul a aprobat.
169
Alba a început să aibă o viaţă paralelă. Fără să le
spună nimic lui Magnus sau lui Katrin, se întâlnea în
fiecare zi cu Vilma. Cele două femei se înţelegeau, se as-
cultau una pe alta, se ajutau, plângeau împreună.
170
— Nu am mai intrat în camera lui de când a murit.
Ştiind că Magnus făcuse ordine în cameră, se temea
să vadă rezultatul; indiferent de acesta, ar fi suferit: fie o
lăsase aşa cum fusese şi ea avea să intre într-un mausoleu
lugubru, fie îndepărtase urmele adolescentului şi astfel i
l-ar fi luat pe Thor încă o dată.
— Ciudat, a spus Vilma, eu am întotdeauna lucrurile
fetei mele cu mine, uite, am carneţelul ei în poşetă. Şi
tu o să trăieşti alături de o cameră baricadată?
Alba s-a gândit la Barbă-Albastră, povestea lui Perrault
pe care o ilustrase odinioară, în care o soţie tânără nu
suporta defel că soţul ei îi ascundea o cameră şi ajunge
la un pas de moarte fiindcă dorise să afle adevărul.
— Asta este, până una-alta.
Vilma, înţelegând că nu trebuie să insiste, a arătat
înspre la o cheie veche, agăţată de un cârlig pe perete.
— Asta ce este?
Ajungând în salon, Alba i-a vorbit cu plăcere de că-
suţa unde îşi petrecuse copilăria, în sud, nu departe de
Eyjafjöll.
Un zgomot le-a speriat. Era Magnus, care se întorcea
mai repede decât prevăzuse. S-au ridicat roşii la faţă, de
parcă fuseseră prinse în flagrant.
— Bună, draga mea.
Şi cum Alba înţepenise, a insistat:
— Poate mă prezinţi?
Alba a scuturat din cap, alungându-şi toropeala.
— Magnus, ea este Vilma, noua mea prietenă.
Magnus a aruncat o privire intrigată asupra delicatei
Vilma, o privire în care se observa o vagă nelinişte, fiindcă
nu era în firea Albei, mai curând sălbatică, legată de
sora şi de nepotul ei, să aducă acasă „prietene noi“.
171
Vilma, la rândul ei, a zâmbit larg, şi-a aranjat părul
printr-un gest cochet, schiţând o uşoară mişcare ondula-
torie a bazinului. Gestul a surprins-o pe Alba, care cre-
dea că nu văzuse bine.
— Vilma, te conduc.
— Mi-a făcut plăcere, a bombănit Magnus, îndrep-
tându-se spre baie.
Cât au coborât cele trei etaje, Vilma a redevenit ma-
ma îndurerată, plânsă, de neconsolat cu care se împriete-
nise Alba când se întâlniseră la Cafeneaua Sirenelor.
Alba s-a liniştit: la urma urmei, ea şi Vilma aveau atâtea
în comun încât i se părea normal să-şi dorească acelaşi
gen de bărbaţi.
Văzând-o îndepărtându-se pe trotuarul acoperit cu
zăpadă cenuşie, Alba şi-a dat seama că, deşi îi mărturisise
Vilmei durerea ei profundă şi intimă, nu-i vorbise nici-
odată de Jonas şi nici despre bănuiala că finul a furat
inima fiului ei.
Odată intrată în casă, l-a implorat pe Magnus.
— Te rog, nu-mi cere explicaţii.
— Păcat, a oftat el. Mi-ar fi plăcut să ştiu cum ai
ajuns să frecventezi un şoarece roşu.
În ajun sau mai înainte, i-ar fi răspuns pe măsură –
nu trebuiau să mai râdă de când murise Thor. În seara
aceea ironia lui Magnus îi convenea prea mult ca să o
critice.
172
— Surioară, vreau să te rog să îmi faci un serviciu.
Katrin rostise fraza de parcă ar fi spus: „Surioară, vreau
să îţi ordon ceva“.
— Jonas iese mâine din spital şi trebuie să plec la
Geneva. E o şedinţă foarte importantă! Probleme de
strategie mondială, cooperarea dintre Crucea Roşie şi
Semiluna Roşie etc. Nici nu se pune problema să nu o
prezidez. Ar trebui să îl duci pe Jonas acasă şi să ai grijă
de el. Bine, linişteşte-te, Liv o să facă mâncare şi se va
ocupa de cumpărături. Împreună cu Liv şi cu tine, vom
reuşi să-l supraveghem. Liv este de acord. Ce părere ai?
Ca de obicei, în faţa surorii mai mari Alba rămânea
şocată: peremptorie, Katrin o punea în faţa faptului îm-
plinit, considerându-se singura fiinţă de pe lume pe care
urgenţele o împiedicau să îşi asume obligaţiile familiale,
plasându-le pe acelaşi nivel de supunere pe Liv, o mena-
jeră pe care o plătea, şi pe sora ei cea dezinteresată.
— Am de ales? a şoptit Alba, bându-şi ceaiul.
Era, de patruzeci de ani, felul ei de a-i spune da suro-
rii sale mai mari.
173
tandemul i-a copleşit. S-au îmbrăţişat, au glumit, au râs
şi au pălăvrăgit cu o bucurie ameţitoare.
Fiindcă adolescentul nu a încercat să revină la ceea
ce se întâmplase în urmă cu două săptămâni, clipa a fost
simplă, călduroasă, de o imensă duioşie. Copleşit să-şi
revadă mătuşa, Jonas debita întrebări şi răspunsuri, vo-
lubil, radios. În ceea ce o priveşte pe Alba, i se părea că
regăseşte vremurile de dinainte, timpul fericirii; a existat
chiar un moment de efemeră amnezie în care, amuzată
de gândurile originale ale finului ei, s-a gândit că întor-
cându-se avea să îl revadă pe Thor cel posomorât lipit
de ecranul computerului său.
Doctorii şi infirmierele au venit să organizeze plecarea
lui Jonas care, conform obiceiului său, fermecase perso-
nalul medical. „Să mai vii să ne vezi, chiar dacă nu mai
eşti bolnav“, repetau ei. Alba a încuviinţat, mândră să
fie naşa unui băiat atât de carismatic.
A condus prudent până acasă, adică la o jumătate de
oră de Reykjavik. Jonas se comporta ca un prizonier
eliberat, încântat de lumini, de culori, de infimele schim-
bări ale vremii de când intrase în spital. Iarna pierdea
teren, dar primăvara nu se arăta încă. Din când în când,
vântul pătrundea în spaţiile libere, trimiţând vârtejuri
de nori de fulgi de zăpadă.
Ajunşi acasă, au fost primiţi cu masa pusă – peşte
afumat şi pâinici de secară –, pregătită de Liv. Jonas,
frânt de oboseala şi surescitare, cu o farfurie în mâini,
s-a prăbuşit pe canapea de unde a aprins televizorul.
Pe ecran se perindau explozii deasupra unui gheţar,
apoi un enorm jet de fum care asalta cerul. Fascinat,
Jonas şi-a prins capul în palme. Vulcanul Eyjafjöll, după
o acalmie, îşi reîncepea mai vârtos ameninţările. Dacă
174
prima erupţie nu cauzase dezastre majore – nici victime,
nici pagube materiale –, cea de-a doua distrugea dru-
muri, ferme şi cabluri telefonice.
Din reflex, Alba şi Jonas şi-au făcut griji pentru că-
suţă, apoi valul imaginilor i-a luat cu el în curgerea lui
tumultoasă şi s-au lăsat hipnotizaţi de acţiunea demiurgică
a Terrei.
Natura îşi arăta înzestrările de regizor oferind un
spectacol mai extraordinar, mai terifiant, mai magistral
decât cele mai bune efecte speciale de la Hollywood.
Totul începuse printr-un dezgheţ al calotei glaciare.
Când a erupt vulcanul, căldura degajată de magmă a to-
pit straturile profunde de gheaţă. Apa s-a acumulat,
blocată de stânci, reţinută sub calota îngheţată. Când
presiunea a depăşit pragul admis, capacul care acoperea
acest lac a explodat şi a lăsat să curgă cantităţi enorme
de lichid. Acum, jeturile ţâşneau spre cer, împreună cu
bucăţi de rocă şi particule de gaz. Dacă elementele mai
grele cădeau imediat în jur, bombardând cu pietre îm-
prejurimile vulcanului, cele mai uşoare alcătuiau un pa-
naş de praf care se înălţa la zeci de kilometri. Se vedeau
fulgere scânteind, capricioase, sălbatice, eliberând electri-
citatea provocată de ciocnirea moleculelor.
— Îţi dai seama, Alba, de fiecare dată când se întâm-
plă ceva memorabil pentru noi, Eyjafjöll reacţionează.
Este ceva cosmic între noi.
Alba a aprobat zâmbind.
Apoi ziua s-a organizat. Ca să împiedice respingerea
transplantului, echipa medicală inhibase reacţiile imunitare
ale lui Jonas; trebuia să fie protejat de germeni, viruşi şi
bacterii.
175
Alba şi Jonas şi-au reluat obiceiurile: jucau cărţi,
cântau la pian la patru mâini, citeau unul lângă celălalt
şi se uitau la filme.
— Nu mai desenezi, naşă?
Alba a clătinat din cap. Să deseneze însemna să des-
chidă poarta sufletului ei, care era atât de tulburat încât
dorea să-l ţină ascuns. Căci i se întâmplase un fenomen
curios: se divizase. O Alba de suprafaţă coabita cu o
Alba de profunzime. La exterior, trăia veselă alături de
nepotul ei, binevoitor, dinamic, constant; pe dinăuntru,
o femeie colerică îl privea pe adolescent cu suspiciune, îi
condamna cele mai nesemnificative afirmaţii, repera o
perfidie ascunsă sub o vorbă lipsită de importanţă, îşi
adâncea dorinţa de răzbunare, aştepta momentul pedep-
sei: de îndată ce va avea certitudinea că îi furase inima lui
Thor, că îi asasinaseră fiul în favoarea lui, se va răzbuna.
Iată la ce se gândea Alba cea demonică în timp ce
Alba cea angelică glumea cu nepotul ei. Cele două tră-
iau în bună înţelegere sub acelaşi acoperământ.
Doar că, pentru moment, nu se ivea modalitatea de
a se răzbuna. Fluierul pretindea că are de terminat o altă
misiune. Aşteptarea devenise insuportabilă…
Într-o seară, când Jonas adormise în timpul unei co-
medii de Frank Capra, Alba s-a aplecat asupra lui. Exis-
ta vreo cale să vadă dacă inima lui Thor bătea în trupul
lui Jonas? Cu siguranţă că o mamă putea repera acest
lucru. Nu trebuia să folosească simţurile… instinctul
avea să o ajute. Era de ajuns să stea lângă acest trup şi
să-şi deschidă mintea emoţiei.
L-a privit pe adolescent.
A simţit o apropiere intensă. În faţa ei se afla cineva
care era mai mult decât nepot. În Jonas, o mişcare ve-
176
nea de aiurea, o mişcare care îi agita colţurile buzelor,
genele de fată, trecea prin venele delicate, îi umfla şi îi
dezumfla pieptul îngust. În Jonas se ivea fiul ei. Tot ce
era mai bun în acest bolnav, ceea ce era mai sănătos şi
esenţial era Thor. Thor fusese ucis pentru a putea pre-
lungi existenţa acestui trup inutil. Cu siguranţă.
Alba s-a hotărât să termine odată cu povestea aceasta!
Era de neimaginat să zâmbească asasinului fiului ei. Era
de neconceput să îl drăgălească. Să continue această co-
medie însemna să trădeze.
— Nu te îngrijora, Thor, am să te răzbun.
Cum? Posibilităţile nu lipseau: să uite să protejeze
ferestrele, să îi dea să mănânce mâncare alterată… Pro-
blema? Nu era ceva discret. Ar fi fost declanşată o an-
chetă şi ar fi fost descoperită. Atunci, ce să facă?
Brusc a jubilat: o petrecere! În loc să evite contactele,
era de ajuns să invite aici vreo douăzeci de puşti pentru
a reuni o armată de ucigaşi. Un război biologic! Un fes-
tin al microbilor. Oamenii rămân cel mai eficace vector
al bolilor. Jonas s-ar molipsi cu vreo bacterie, un ger-
men, nişte viruşi împotriva cărora sistemul său imunitar
slăbit nu ar putea să lupte. Hopa! O aniversare tragică!
O sărbătoare de convalescenţă care ia o întorsătură proas-
tă! Nimeni nu este vinovat, toată lumea este vinovată…
Prin prietenii lui Jonas, cu fraţii şi surorile acestora, avea
să-l infesteze pe Jonas.
S-a închis în camera ei ca să facă o listă.
Cum să pună în aplicare acest plan înainte de întoar-
cerea lui Katrin? Trebuia să acţioneze repede. Ar fi posi-
bil să aducă aceste bombe umane înainte de 16 aprilie?
Oare pe 16 aprilie se întoarce Katrin? Nu mai ţinea
minte exact. Şi suntem deja în 14…
177
În noaptea aceea Alba a pregătit invitaţiile, a verificat
că avea adresa poştală şi e-mailul fiecăruia, apoi a aţipit,
epuizată, când mijeau zorile.
178
Miercuri, pe când consulta devizul unei firme de ca-
tering, i-a sunat mobilul. Era Vilma, care de la capătul
celălalt trâmbiţă:
— Am aflat!
— Ce ai aflat?
— Am aflat ce au făcut cu trupul fetei mele.
— Cum?
— Sturluson! La Centrul de Transplanturi. Am mers
ca şi tine să încerc să-l înduplec, dar nu a mai fost nevoie
să vorbesc cu el. Am auzit o discuţie în spatele uşii. Dis-
cuta cu un chirurg despre o intervenţie chirurgicală. La
data acelei operaţii, fiica mea era moartă.
— Asta nu este de ajuns, Vilma.
— Ştiu ce spun.
Alba s-a recunoscut înspăimântată în această afirmaţie.
— Vino la locul nostru de întâlnire.
Zăpăcită, Alba i-a bălmăjit o explicaţie lui Jonas, a
urcat în maşină şi a zbughit-o spre Reykjavik.
Când a intrat în Cafeneaua Sirenelor, Vilma a prins-o
de braţ. Alba a privit-o: părea o gheară de pasăre care se
agăţase de o ramură.
— Ajută-mă.
— Cum?
— Să fur un copil.
— Ce copil?
— Copilul care a primit transplantul.
Alba şi-a tras braţul, oripilată.
— Credeam că doreai numai „să ştii“.
— Nu! Fac asta ca să-mi recuperez fiica.
— „Să-ţi recuperezi fiica“? Fiica ta a murit, Vilma.
— Nu, te înşeli, a gemut Vilma. Dacă inima fiicei
mele bate undeva, ea este vie pentru mine. Dacă inima
179
ei face un trup să trăiască, mă va recunoaşte. Dacă ini-
ma ei zvâcneşte, atunci mă va recunoaşte. Îi e dor de
mine, Alba, mă cheamă, are nevoie de mine ca să ne re-
luăm viaţa ca mai înainte.
Ochii Vilmei s-au umplut de lacrimi.
— Dacă mai întârzii, va crede că am abandonat-o.
„Vilma a luat-o razna.“ Alba descoperea unde ajun-
sese prietena ei din cauza suferinţei.
— Alba, vino să mă ajuţi, să mergem amândouă.
— Nu sunt de acord.
— Nu vrei să mă ajuţi.
— Vreau să te ajut, dar nu cu asta. Delirezi, Vilma.
— Împrumută-mi maşina ta.
— Nu.
— Treaba ta! Mă duc singură.
Roşie la faţă, febrilă, concentrată ca o războinică, fra-
gila Vilma s-a ridicat şi a alergat spre ieşire. Alba a vrut
să o reţină.
— Vilma, renunţă la acest plan, este nebunie curată!
O să te afli în faţa unui necunoscut, nu în faţa fiicei tale.
— Ce ştii tu? a spus Vilma şi a ieşit în stradă.
În timp ce Alba plătea berile, nefericita mamă dispă-
ruse în furtuna care se stârnise în capitală.
Derutată, Alba ezita. Trebuia să reacţioneze… desi-
gur… Dar cum? Să meargă la poliţie? Era prematur. Să
o oprească pe Vilma? Nu ştia unde locuieşte.
S-a întors şi i-a scris lui Eric cel Roşu, şeful grupării
Liberaria. Acesta i-a răspuns în grabă că îi dădea drep-
tate, că Vilma era dusă, dar că adevărata problemă era:
ce anume o determinase să acţioneze astfel? Urmau patru
pagini în care scria o diatribă argumentată şi implacabilă
împotriva guvernului islandez.
180
Alba a înţeles că ajutorul nu va veni din partea lor.
Magnus a intrat în încăpere. Era pentru prima oară
după săptămâni la rând când se bucura să îşi vadă soţul.
S-a aruncat în braţele acestuia.
— Te-ai întors pentru mine?
— Evident.
Drept recompensă a sărutat-o.
— Te iubesc, Magnus, să ştii.
Aşa cum prevăzuse, aceste cuvinte au fost urmate
imediat de o reacţie în blugii lui Magnus. Din plăcerea
de a exersa acest ascendent asupra unui bărbat, a insis-
tat, şoptindu-i că îi lipsea, că nu mai suporta să-l ştie
atât de departe, uimită că fabula atât de bine, întrebân-
du-se dacă nu era şi ceva adevărat în ceea ce debita.
Magnus a luat-o în braţe, a pus-o pe canapea şi a dez-
brăcat-o cu mâinile sale cu degete mari şi experte.
Au făcut dragoste de mai multe ori. Aveau timp şi
nu mai era nevoie să se ascundă: Thor nu mai era acolo,
iar Liv îl păzea pe Jonas.
Îmbrăcându-se, Alba s-a gândit la Vilma şi şi-a dat
seama că făcând dragoste cu Magnus uitase de ea. Oare
trebuia să-i vorbească lui Magnus despre ea? Nu, pentru
că ar fi trebuit să povestească despre ea însăşi ca să poată
povesti despre Vilma…
— Magnus, ce-ai zice dacă m-ai însoţi la Katrin? Ai
rămâne cu Jonas şi cu mine.
— Şi cum o să ajung mâine la serviciu?
— Te duc eu cu maşina.
Acordul entuziast al lui Magnus a fost pecetluit de
un sărut atât de umed şi de prelung încât s-au prăbuşit
din nou pe canapea.
Când au parcat în faţa casei, au observat imediat sem-
nele unei situaţii anormale. Lumina era stinsă – Jonas o
181
lăsa mereu aprinsă pentru ca maşinile să se poată orien-
ta în caz de furtună –, interiorul părea la fel de în-
tunecat.
Când au urcat cele trei trepte care duceau spre prag,
uşa s-a izbit din cauza vântului.
S-au grăbit să intre.
Magnus era înainte, gată să-i ardă un pumn hoţului…
Nimic nu se mişca înăuntru. Au strigat. Nici un răspuns.
— Imposibil! Jonas trebuie să fie aici, a şoptit Alba.
Au strigat, apoi, fără să mai aştepte un răspuns, au
scotocit camerele. Nici urmă de Jonas.
În bucătărie, îndărătul mesei de metal, Liv zăcea le-
şinată.
Magnus a adus-o în simţiri în timp ce Alba chema
poliţia şi ambulanţa.
Înainte ca cei chemaţi în ajutor să sosească, Liv, care
îşi revenise în simţiri, le-a explicat ce se întâmplase:
— A sunat o femeie. I-am deschis fiindcă am crezut
că se rătăcise în furtună. M-a întrebat dacă Jonas locu-
ieşte aici. Asta m-a uimit. Atunci mi-a spus că făcea
parte din grupul de infirmiere care se ocupaseră de el în
ultimele săptămâni şi i-ar face plăcere să-l salute pe pa-
cientul ei preferat. Nu am bănuit-o, avea un aer blajin,
un şoricel roşu… Am condus-o la Jonas şi nu mai ştiu
ce s-a întâmplat… După ce se arătase atât de drăguţă, a
început să îl certe pe băiatul nostru, m-am apropiat şi
mi-a tras un pumn aşa de tare că am leşinat. Dumnezeule!
L-a lovit şi pe Jonas?
— Nu este aici, a spus Magnus.
— L-a luat cu ea, a precizat Alba. E vorba despre o
răpire.
Magnus şi Liv s-au întors către ea uimiţi de siguranţa
ei.
182
Alba le-a povestit până noaptea târziu poliţiştilor ceea
ce ştia şi ceea ce bănuia. Pentru ea nu exista altă variantă
decât aceasta: Vilma fusese vizitatoarea.
Aşezat nu departe de ea, Magnus asculta fiindcă Alba
vorbea în parte şi pentru el.
Din nefericire, despre Vilma nu ştia decât numărul
de mobil la care nu mai răspundea şi nimeni nu putea
să o localizeze. Ca să o identifice, anchetatorii au trebuit
să recurgă la data decesului fiicei sale care a fost conco-
mitentă cu operaţia suportată de Jonas.
Rezultatul a apărut pe ecranul computerului: în acea
zi în toată Islanda erau numai doi adolescenţi susceptibili
de a furniza un transplant: Helga Vilmadottir şi Thor
Magnusson.
Alba a plecat fruntea ca şi cum crima ei tocmai fu-
sese anunţată, iar ea urma să fie dusă la închisoare.
După câteva secunde i-a aruncat o privire lui Magnus,
care tocmai înţelesese prietenia Albei cu Vilma, căutările
ei obsedante, distanţa dintre ea şi ceilalţi.
— Poate fi transplantată inima unei fete în trupul
unui băiat? a întrebat un poliţist mirat.
— Inima nu este un organ sexuat, a răspuns Magnus.
— Nimic nu dovedeşte că Jonas a primit inima aceea,
a adăugat Alba.
— Ce oameni smintiţi! a conchis poliţistul.
Alba şi-a privit vârful pantofilor: Vilma voia să-l cap-
tureze pe Jonas pentru că îl iubea, iar ea pentru a-l
ucide. Cum de fusese în stare?… Brusc înţelegea că era
stupid să pretindă că un corp poate aparţine cuiva, încă
şi mai stupid să îţi arogi un drept asupra unui bolnav
care a suferit un transplant. I se părea că se trezeşte din-
tr-un coşmar foarte lung.
183
Vorba vine… Începea un al doilea coşmar: dispariţia
lui Jonas.
Odată plecaţi poliţiştii, Alba şi Magnus au încuiat
casa şi s-au întors în linişte la Reykjavik. Se gândeau la
Jonas cel fragil aflat în mâinile unei dezaxate.
Când au ajuns în apartamentul lor, Magnus a luat
două scaune şi i-a cerut Albei să se aşeze în faţa lui. A
încercat să-l îmbrăţişeze, să se lipească lasciv de el: a
respins-o.
— Stai locului şi ascultă-mă, Alba.
— Dar…
— Dă-mi pace sau te leg.
A rămas cu capul plecat, nemişcată, ca o fetiţă pe-
depsită.
— Am să îţi spun ce cred eu, Alba şi îmi vei spune
dacă mă înşel. Ţi-a fost atât de ruşine că l-ai abandonat
pe Thor din cauza unei dispute, insultându-l, amenin-
ţându-l, încât încerci să scapi de această amintire. Vrei
să eviţi să te simţi vinovată. Atunci, ca să te protejezi de
remuşcări, reaua ta credinţă te determină să îl uiţi pe
Thor, preferi să bagi capul în nisip, să proiectezi asupra
lui Jonas ori a societăţii agresivitatea pe care trebuia să
ţi-o adresezi.
Alba a început să plângă.
— Nu eram o mamă bună!
— Ba da, Alba. Nu în seara aceea, fiindcă nu îţi mai
stăpâneai nervii, dar în alte seri, da. În multe alte seri.
Thor nu era un înger. Nu se făcea atât de uşor iubit ca
Jonas. Totuşi noi l-am adorat şi l-am crescut cât de bine
am putut.
A îngenuncheat în faţa ei.
184
— L-ai urât pe Jonas fiindcă trăia. Ţi-ai închipuit
nu ştiu ce, că ţi l-au omorât pe Thor ca Jonas să fie sal-
vat, pe scurt, un delir care îţi convenea pentru că te îm-
piedica să te confrunţi cu nefericirea ta. Gata, Alba, nu
mai poţi gândi asemenea prostii.
— Le-am alungat din minte.
— Ştiu, fiindcă mă asculţi în sfârşit.
A strâns-o lângă umărul său cu un gest patern şi a
lăsat-o să plângă. După ce s-a liniştit, s-a ridicat şi a
deschis un dulap.
— Puţină „moartea durerilor“?
A tresărit; uitase că aşa îi spunea el rachiului aromati-
zat cu bergamotă.
Au băut un pahar. Magnus şi-a mai pus unul.
— Acum ai să te gândeşti şi ai să îmi spui cât mai
multe lucruri despre Vilma ca să ghicim unde îl ţine
ascuns pe Jonas.
185
Dacă ieşea în frigul furtunii, nu putea să reziste rigorilor
vremii…
A început să meargă prin apartament. Întotdeauna
mersul o ajutase să gândească. La fiecare tur, se oprea în
camera lui Thor, ofta şi se reîntorcea.
Un detaliu i-a sărit în ochi. Ceva lipsea. A examinat
pereţii de lângă ea: cheia de la căsuţă dispăruse.
— Magnus!
S-a repezit la soţul ei ca să-l trezească şi să-i spună
teoria ei: Vilma trebuie că se refugiase în căsuţa lor din
munţi.
— Cum a ajuns acolo? Mi-ai spus că nu avea maşină…
— A furat una. Când furi un copil poţi să furi şi o
maşină, nu? Magnus, l-a dus pe Jonas în cel mai pericu-
los loc din Islanda.
Furios, Magnus a deschis dulapul din perete şi a luat
veşmintele pentru munte.
— Punem astea pe noi şi mergem!
186
În fiecare clipă, Alba şi Magnus se temeau să nu fie
opriţi de un baraj rutier. Zona, devenită primejdioasă,
fusese izolată. Tremurau la gândul că Jonas trebuia să
respire acest aer viciat.
Au zărit în depărtare lămpile electrice: autorităţile
marcau perimetrul exploziei. Prudent, Magnus a oprit
maşina, a stins farurile şi a luat-o pe o potecă.
— Oare cum a procedat Vilma ca să ajungă aici? a
întrebat Alba cuprinsă de îndoială.
— Nu uita că îl transportă pe Jonas, care cunoaşte
zona.
— Nu ar ajuta-o!
— Nu ştii câte se pot spune sub ameninţare.
Alba şi-a înghiţit saliva. Jonas se afla în infern. Nu-
mai să aibă atâta putere să…
Maşina lor se împotmolea tot mai des din cauza dru-
mului care era nu doar înghiţit de praf, ci şi plin de pietre.
Magnus s-a oprit brusc. Un torent apărut pe neaş-
teptate le tăia drumul. Apa curgea năvalnic. Era impo-
sibil să mergi mai departe.
Şi-au pus cagule şi o mască de protecţie pe nas şi pe
gură, apoi şi-au continuat drumul pe jos.
Atmosfera era de apocalipsă.
Vântul se învârtejea în jurul lor ca să le întârzie urcu-
şul; venea de pe culmi, prindea puteri printre stânci şi
pe urmă se lansa tăios, ca o lamă de oţel.
Când au ajuns pe platoul pe care fusese construită
căsuţa, au putut-o vedea datorită unei pale de vânt din
sens invers: preţ de câteva secunde câmpia a fost cuprinsă
de o letargie, o letargie care semăna cu o agonie, şi au
zărit un 4x4 parcat la o sută de metri în faţa căsuţei.
— Au mers cu maşina până aici. Sunt înăuntru, e
sigur!
187
Au vrut să alerge, dar totul îi împiedica. Din cauza
ploii căzute, cenuşa care acoperea zăpada devenise un no-
roi zgrumţuros care le lipea tălpile bocancilor de pământ,
şi fiecare pas făcut devenea un efort teribil. Iar pe platou,
vântul îi chinuia în alt fel: scotocea, biciuia, îi împiedica să
gândească; puterea lui şuierătoare voia să le ucidă gândurile
şi să-i măture de pe faţa pământului.
În cele din urmă au ajuns la căsuţă. Fumul care ieşea
din cămin era imediat răspândit de pale de vânt venite
din toate părţile.
Magnus i-a făcut semn Albei să tacă. Voia să îi ia pe
neaşteptate.
Cu o lovitură de umăr, a împins uşa.
Vilma, aşezată lângă Jonas nu a avut vreme să vadă
că apare cineva. Magnus a lovit-o peste cap şi i-a legat
mâinile.
Imobilizată, Vilma a clipit şi când a înţeles ce i s-a
întâmplat, a început să urle.
Alba s-a repezit la Jonas şi a constatat că era tras la
faţă, nările îi erau rigide, respira cu greutate. I-a lovit
uşor obrajii.
A deschis ochii şi a văzut chipul naşei sale.
— Ştiam că o să vii…
Vilma, auzind aceste cuvinte, a devenit şi mai vehe-
mentă:
— Lăsaţi-mă în pace. Nu o atingeţi. Este fiica mea.
O recunosc foarte bine chiar şi astfel. Nu s-a zbătut, a
fost drăguţă cu mine, este o dovadă, nu?
Magnus a încercat să îi pună un căluş. Şoarecele roşu
l-a muşcat şi i-a tras un picior în vintre. Magnus s-a
strâmbat.
— Cu nebuna asta ce fac?
188
Alba s-a repezit între ei, a privit-o cu dispreţ pe Vilma
şi i-a ordonat soţului ei:
— O legi aici. Să ne lase în pace. Vom trimite poliţia
după ea.
— Alba, ajută-mă, a scâncit Vilma. Alba, tu eşti de
acord cu mine. Singura.
— Vilma, te simţi rău, foarte rău, dar sper că medicii
te vor vindeca.
— Luaţi-mă cu voi.
Alba s-a abţinut să o plesnească.
— Nu am nici o încredere în tine. Ai văzut în ce hal
l-ai adus pe Jonas? Din cauza ta riscă să moară.
Magnus şi-a îmbrăcat bine de tot nepotul, i-a pus
masca şi, fără să-i mai ceară voie, l-a aruncat pe umăr.
— Ţine-te de mine, băiete, plecăm.
Au ieşit din căsuţă.
De îndată ce au ajuns afară, vântul s-a înteţit. Era
posibilă o mânie atât de îndelungă, de constantă, atât
de implacabilă?
Casa roşie rezista asaltului, dar tremura, încheieturile
scârţâiau, acoperişul fremăta. Dinăuntru se auzeau ho-
hotele ascuţite ale Vilmei.
S-au îndepărtat, clătinându-se, incapabili să se concen-
treze. Vântul voia să facă vid în capetele lor şi pe platou.
Brusc, au auzit zgomote neobişnuite. Un fel de ples-
nitură persistentă. Ploua cu pietre.
— Adăpostiţi-vă acolo, repede!
Alba le-a arătat o streaşină în stâncă pe care o ştia
dintotdeauna sub care adăpostea adesea cu Katrin. S-au
năpustit într-acolo.
În jurul lor, măruntaiele vulcanului cădeau pe pă-
mânt – unele cât un ou, altele cât nişte menhire.
189
Jonas a scos un strigăt. Panicaţi, şocaţi, Alba şi Mag-
nus au crezut că fusese lovit de o piatră şi s-au întors.
Jonas a arătat cu degetul. În depărtare, căsuţa deve-
nise roşie.
O piatră enormă trecuse prin tavan şi distrusese sin-
gura încăpere; flăcările eliberate din şemineu începuseră
să ardă grinzile.
În cinci minute incendiul s-a răspândit rapid, muşcă-
tor, intens, apoi o pală violentă de vânt s-a abătut asupra
platoului şi l-a acoperit cu cenuşă.
190
A scos foile din plic şi, fără să le privească, le-a pus,
rând pe rând, în maşina de tocat hârtie. Pe măsură ce
hârtia dispărea, se simţea mai puternică, mai plină de
energie, mai vie. Apoi a pregătit ceaiul şi a prăjit pâinea.
A auzit un zgomot în spatele ei.
Era Jonas, blond, vioi, frumos ca un răsărit în pija-
maua lui corai.
— Ce păcat că ai anulat petrecerea pentru întoarcerea
mea! a şoptit el. Mi-ar fi făcut atâta plăcere să-mi văd
prietenii…
Alba i-a întins tava cu micul dejun.
— O lăsăm pe mai târziu. Nu este decât amânată.
Până atunci, ce-ai zice de o belotă mică?
Copilul-fantomă
Pe banca din faţa mea, o femeie hrănea păsările. Vră-
bii, piţigoi şi sticleţi s-au apropiat de ea mai întâi ţopă-
ind, timizi, temători să nu devină tereştri, gată să bată
în retragere şi să-şi ia zborul la cea mai mică mişcare
suspectă; apoi, tot mai numeroase, păsărelele s-au aşezat
în semicerc la picioarele ei, asemenea unui cor de cerşe-
tori; ca să ciugulească firimiturile, unele, mai obraznice,
nu ezitau să sară pe bancă sau chiar pe pulpele ori pe
braţele acelei doamne. Atrasă de festin, o vrabie îşi alun-
ga suratele cu lovituri de cioc, în timp ce porumbeii
stângaci veneau şi ei clătinându-se.
Imaginea mă intriga. Desigur, văzusem de o sută de
ori scena: o necunoscută hrănind păsărele. Totuşi, ceva
era diferit în ziua aceea: ţinuta femeii. Nici cerşetoare,
nici săracă, nici bătrână, părea că ieşise de la coafor,
purta un costum şic, pantalon şi sacou din in de culoare
deschisă, şi pe chipul ei încununat de un blond vene-
ţian strălucea bronzul vacanţelor petrecute la mare sau
la munte, pe scurt timpul liber petrecut de cei bogaţi. O
burgheză hrănea vrăbiile Parisului.
Prietenul care mă însoţea m-a împuns cu cotul în coas-
te şoptind:
— Priveşte.
195
Un tip bine şi cu aceeaşi alură, de vreo şaizeci de ani,
sportiv se plimba pe alee căutând o bancă. În dimineaţa
aceea însorită care urma unor săptămâni posomorâte cu
ploaie, ce parizian nu ar fi căutat să se încălzească la soare?
Domnul a constatat că nu mai este decât un singur loc,
alături de doamna care hrănea păsările.
Fără să o salute, fără să o privească, s-a aşezat şi s-a
comportat ca şi când ar fi fost singur. După ce şi-a dres
glasul, şi-a luat ziarul şi l-a deschis larg, luând din spa-
ţiul vecinei sale. Aceasta a părut că nu observă. O clipă,
am crezut că arunca firimiturile între picioarele bărbatu-
lui ca să fie invadat de sticleţi zgomotoşi şi puţintel
sălbateci.
A trecut un cuplu. Bărbatul a ridicat privirea şi i-a
salutat. Trei secunde mai târziu doamna de pe bancă a
făcut acelaşi lucru. Apoi, fiecare şi-a văzut de ale lui, im-
pasibil. Faptul că aveau cunoştinţe comune nu părea să
îi apropie.
Brusc, vântul a zburătăcit o pagină din Le Figaro la
marginea băncii. Doamna nu s-a clintit, de parcă nu se
întâmplase nimic, şi l-a lăsat pe domn să se descurce
singur ca să o prindă.
Mai târziu, aplecându-se, ea şi-a răsturnat poşeta care
s-a rostogolit până la glezna domnului. Acesta s-a mulţu-
mit să ridice piciorul şi să-l încrucişeze peste celălalt.
Nici unul nu-i dădea atenţie celuilalt, dar, paradoxal,
simţeai că nu făceau decât acest lucru: să nu-şi acorde
atenţie. Printr-o anumită crispare, prin undele de dispreţ
pe care le degajau, prin lentoarea pe care o impuneau în
jurul lor nu trăiau, nu respirau decât pentru a-şi trans-
mite unul celuilalt: tu nu eşti aici.
196
Prietenul meu s-a amuzat de figura mea deconcertată.
— Sunt soţ şi soţie.
— Glumeşti?
— Deloc. De altfel, locuiesc în acelaşi loc.
— Ei?
— Dar nu împreună.
— Îţi baţi joc…
— Şi-au împărţit apartamentul în două. Ieşirea de
serviciu a devenit intrarea domnului, iar zidarii au înăl-
ţat un zid ca să nu se mai întâlnească niciodată. De fapt,
se nimeresc faţă în faţă de douăzeci de ori pe zi pe scară,
pe hol, la cumpărături, pe stradă – într-atât şi-au păstrat
obişnuinţele –, dar se ignoră.
— Îţi râzi de mine.
— Dacă i-ai fi văzut acum câţiva ani: se adorau. Pen-
tru toţi locuitorii din cartier – în zona Place des Voges,
toată lumea cunoaşte pe toată lumea –, erau întruchiparea
cuplului perfect, modelul de înţelegere, paradigma unei
relaţii fericite! Cine ar fi crezut?
— Ce s-a întâmplat?
— Într-o dimineaţă şi-au împărţit bunurile – aparta-
mentul, cabana de la munte, casa de la mare – şi nu
şi-au mai adresat un cuvânt. S-a întâmplat dintr-odată.
— Imposibil…
— Dacă există iubiri fulgerătoare, de ce nu ar exista
şi astfel de despărţiri?
— Aş vrea să înţeleg.
— Ai noroc! Am aflat adevărul de la o prietenă de-ale
lui Séverine.
— Séverine?
— Doamna care hrăneşte păsările chiar în faţa ta.
197
*
Séverine şi Benjamin Trouzac păreau să colecţioneze
toate semnele reuşitei: erau frumoşi, tineri, apreciaţi,
aveau cariere de succes.
Benjamin Trouzac, absolvent al Şcolii Naţionale de
Administraţie, lucra la Ministerul Sănătăţii, unde se achi-
ta cu succes de misiuni dificile.
Îi erau lăudate inteligenţa limpede, autoritatea firească,
simţul interesului public şi cunoaşterea aprofundată a
dosarelor.
Ziaristă freelance, Séverine îşi vindea articolele vioaie
şi haioase diverselor reviste pentru femei. Capabilă să
scrie un text simpatic despre pregătirea brioşelor sau zece
pagini amuzante despre noile culori de ojă, îi încânta pe
redactorii-şefi cu frivolitatea ei inteligentă.
Nu le lipsea nimic în afară de o familie, dorinţă a că-
rei împlinire o amânau pentru mai târziu, prea pasionaţi
de plăceri, de ieşirile în oraş şi cu prietenii, de călătorii,
de activităţile sportive.
Când Séverine şi-a serbat cei treizeci şi cinci de ani,
s-a alarmat de timpul care trecea foarte repede şi au tran-
şat problema: venise timpul să întemeieze o familie.
Tot atunci, sora lui Séverine a născut o fetiţă atinsă
de o boală rară.
Séverine a fost extrem de afectată pentru sora sa, dar
Benjamin s-a îngrijorat pentru ei:
— Mă tem de ceea ce ne aşteaptă. În familia ta există
copii cu handicap, şi în a mea la fel. Nu-i de glumit cu
aşa ceva, Séverine!
Séverine a bombănit, a cârcotit, şi-a amânat investiga-
ţiile medicale cât mai mult apoi a sfârşit prin a ceda
198
doleanţelor lui Benjamin, într-atât de mare era dorinţa
ei de a deveni mamă.
Specialista – o prietenă de-ale lui Benjamin – i-a anun-
ţat fără fasoane că erau purtători de gene care puteau să le
expună progenitura unor patologii generatoare de han-
dicap.
— Prin urmare?
— Prin urmare, dacă rămâi gravidă, vom face prele-
vări ca să fiţi informaţi.
Séverine şi Benjamin au răsuflat uşuraţi. Deşi întris-
taţi de această nouă luciditate, chiar dacă existau riscuri,
puteau să-şi facă în continuare planuri de viitor.
Când a împlinit treizeci şi şapte de ani, după multe
speranţe vane, Séverine a rămas însărcinată în sfârşit.
Séverine şi Benjamin erau atât de fericiţi încât au
fost cât pe-aci să uite de recomandarea făcută de specia-
listă. Din fericire, prietena medic, întâlnită cu prilejul
unui colocviu internaţional, i-a reamintit lui Benjamin
ce avea de făcut.
Într-o zi de luni cenuşie, în biroul searbăd al unui
spital vetust, un consilier genetician i-a spus lui Séverine,
care îşi ţinea cu satisfacţie mâinile pe pântecele rotund,
că fetusul suferea de o boală periculoasă, mucoviscidoza,
o afecţiune în urma căreia mucusul se aglutinează în că-
ile respiratorii şi digestive. Cinstit, i-a informat despre
ceea ce se va întâmpla: copilul va avea probleme pulmo-
nare, va fi obligat să suporte un tratament dificil şi con-
stant şi va avea o speranţă de viaţă redusă. Cât a durat
întrevederea, i-a semnalat lui Séverine că, din aceste mo-
tive de forţă majoră, în ciuda stadiului avansat al sarci-
nii, avea dreptul să avorteze.
Séverine şi Benjamin au înfruntat o săptămână de
chin, trecând de la o hotărâre la alta: să păstreze copilul,
199
să nu-l păstreze. În funcţie de starea de spirit, se simţeau
când capabili să aibă un copil diferit, când copleşiţi de
perspectivă. Prietenii lor de la Ministerul Sănătăţii le ofe-
reau informaţii paradoxale: fie copilul nu va trăi mai mult
de paisprezce ani, fie, conform altora, va trăi până la patru-
zeci şi cinci de ani. Pe cine să crezi? Persoanele consultate
se dovedeau la fel de contradictorii ca şi ei. Într-o seară au
lăsat sorţii să aleagă: au dat cu zarul; dar imediat ce au
primit un răspuns, l-au respins oripilaţi, refuzând să-şi
consacre destinul hazardului. Pe scurt, după o săptămână
de nelinişte şi îndoială, tot nu se deciseseră.
O emisiune TV i-a ajutat să se decidă: au dat peste
un reportaj despre îngrijirea copiilor cu boli grave. Din
motive politice – constrângerea guvernului să se angajeze
în favoarea handicapaţilor –, ziaristul exagerase, prezen-
tând o imagine sumbră a situaţiei, ilustrând viaţa de zi
de zi a bolnavilor şi a părinţilor dintr-un punct de ve-
dere dramatic. Séverine şi Benjamin, revoltaţi, scârbiţi,
plânşi, doborâţi de calvarul care îi aştepta şi pe care tre-
buia să-l suporte copilul care urma să se nască au conve-
nit să accepte întreruperea de sarcină. I-au anunţat pe
cei de la spital.
Săptămânile care au urmat intervenţiei i-au fost aproa-
pe fatale cuplului.
Între ei reproşurile se înmulţeau, constante, tăioase,
agresive, adresate mai degrabă sieşi decât celuilalt: ea se
acuza că era purtătoarea acelei gene şi îl încuraja să o pă-
răsească, el se lamenta că îi frânase multă vreme dorinţa
de a deveni mamă şi o încuraja să-şi regăsească liber-
tatea. Fiecare se considera nefericit şi neînţeles; supărarea
care ar fi putut să-i apropie îi despărţea. Fiindcă nu
vorbeau niciodată de copilul pe care îl transformaseră în
200
fantomă. Séverine îşi spunea că Benjamin minimalizează
durerea ei de femeie, iar Benjamin regreta că Séverine
neglijează durerea lui de bărbat. Foarte discret, şi-au pus
unul altuia coarne. Copios dar trist, fără chef şi fără
chemare, cu o conştiinciozitate disperată care îi determina
să se agaţe de necunoscuţi şi de necunoscute aşa cum te
arunci în valuri: „Dacă mă duc valurile, cu atât mai
bine, dacă nu, voi înota până la mal“.
Terapia de cuplu le-a salvat căsnicia.
Séverine şi Benjamin au început să trăiască nepăsători,
ca în primii ani ai relaţiei lor: călătoreau, îi flatau priete-
nii şi practicau sporturile preferate. Pentru că nu puteau
fi părinţi, au redevenit amanţi şi, mai ales, complici.
„Copilul meu este cuplul meu“, repeta Séverine,
zâmbitoare, cunoştinţelor care se minunau de faptul că
se înţeleg.
Pentru că nu exista un mijloc de a avea copii, tande-
mul lor era un scop în sine.
În decursul unei zile îşi zâmbeau de parcă tocmai se
întâlniseră. După douăzeci de ani de viaţă conjugală,
Benjamin cumpăra trandafiri ca un logodnic, Séverine
bătea magazinele pentru a cumpăra haine care să îl sur-
prindă şi să îl seducă pe soţul ei. În îmbrăţişările lor
puneau atâta energie, rafinament şi inventivitate încât
sexul îşi păstrase savoarea inedită.
„Copilul meu este cuplul meu“. Căsnicia lor devenea
o creaţie comună, obiectul unei atenţii constante, revi-
gorată de ingeniozitatea lor.
Şi-ar fi păstrat această provocare până la ultima su-
flare şi ar fi întruchipat pentru eternitate imaginea mo-
dernă a lui Tristan şi a Isoldei dacă nu ar fi avut loc acel
accident la Chamonix…
201
Şi-ar fi imaginat vreodată că Alpii vor fi mormântul
lor? Muntele fusese pentru aceşti doi sportivi un terito-
riu de joc şi de plăcere, oferindu-le strălucirea orbitoare
a luminii, ameţeala vitezei, euforia depăşirii. Dacă unii îşi
cultivă senzaţiile din copilărie pe malul mării între nisip şi
apă, Séverine şi Benjamin îşi retrăiau tinereţea de îndată
ce ajungeau la o trecătoare. Marşuri, plimbări, escalade,
toate modalităţile de a parcurge înălţimile îi înveseleau.
Până la această expediţie excesivă…
În acea dimineaţă, au luat telefericul până pe culme,
vârful dinspre sud.
Schiori cu experienţă, au hotărât să abandoneze pâr-
tiile amenajate, la fel de pline ca bulevardele pariziene,
ca să se bucure în singurătate de munte.
Alpii blânzi şi ascuţiţi se desfăşurau în faţa lor, culmi,
creste, vârfuri alternând cu platouri şi panorame.
Ce privilegiu! În fiecare clipă inaugurau zăpada ima-
culată. În jurul lor totul era pur, inclusiv liniştea. Aveau
impresia că prind puteri sub acel cer fără nori, în aerul
curat şi sănătos, înfierbântaţi de soarele crud.
În valea întunecată care se întindea alene, vârfurile
îşi ofereau reliefurile pure.
Séverine şi Benjamin lunecau pe schiuri.
Se unduiau supli şi uşori de parcă ar fi înotat. Atmos-
fera devenea densă ca un lichior, oferindu-le beţia de-a se
mişca liberi, plini de o bucurie arzătoare ca razele de soare.
Coborau pe zăpada grea şi diafană. Ici-colo briliante
sclipeau pe pământul alb.
Brusc, Benjamin, care deschidea drumul, a scos un
ţipăt. Séverine a avut vreme să se aplece spre el, apoi a
ţipat şi ea.
Sub ei zăpada s-a spulberat, au rămas suspendaţi o
jumătate de secundă, apoi, parcă s-au rostogolit o veşni-
202
cie, zdrelindu-se de peretele de stâncă, fără să se poată
agăţa de ceva.
A urmat şocul.
S-au prăbuşit pe gheaţă.
Câteva secunde mai târziu, ameţiţi, speriaţi, despovă-
raţi de schiuri şi de beţe, care se risipiseră în timpul
căderii, şi-au venit în fire şi au înţeles că se prăbuşiseră
într-o crevasă.
Aici domnea o altfel de linişte. Sufocată. Nelinişti-
toare. Nu se auzea nici o pasăre. Nici un zgomot, nici
un strigăt. Orice formă de viaţă părea stinsă.
— Ţi-ai rupt ceva, Séverine?
— Nu, nu cred. Tu?
— Nici eu.
Constatarea că nu şi-au rupt nimic nu i-a liniştit.
Rămânea o problemă: cum să iasă de acolo?
La ce distanţă se găseau de suprafaţă? Cincisprezece…
douăzeci de metri cel puţin… Imposibil să urci fără
ajutor.
Au început să strige.
Rând pe rând, pândeau fanta de cer de deasupra lor
şi strigau. Salvarea nu putea veni decât de acolo, din-
colo de pereţii teribili care îi înghiţiseră.
Gura le ardea, setea le chinuia muşchii, membrele le
înţepeniseră. De când căzuseră, îi pătrunsese un frig
umed, trecând prin haine, strecurându-se pe la ceafă,
insinuându-se printre mănuşi şi mâneci, inundându-le
bocancii şi udându-le şosetele.
Strigau mereu.
Zgomotul pe care îl făceau aceste strigăte de ajutor le
reda energia convingându-i, în timp ce vocea unuia era
acoperită de cea a celuilalt, că fac un tărăboi infernal.
Zadarnic.
203
Nimeni nu îi auzea.
Şi pe bună dreptate… riscaseră îndepărtându-se de
pârtiile obişnuite în căutarea zăpezii pufoase şi sidefii,
aşa că acum erau la o distanţă considerabilă de orice
drum frecventat. Ca să le fie auzite strigătele, ar fi tre-
buit – eventualitate improbabilă – ca un temerar să se
aventureze până acolo.
După câteva ore, epuizaţi, nu mai aveau chef să strige
pentru că nu mai suportau alternanţa emoţiilor pe care
acest fapt le stârnea în ei, speranţa de fiecare dată dez-
minţită de absenţa răspunsului…
S-au privit cu maxilarele tremurând şi pielea tumefiată.
— O să crăpăm aici, a şoptit Séverine.
Benjamin a aprobat-o întristat. Era inutil să îşi as-
cundă adevărul.
Séverine a coborât privirea. Lacrimile îi ardeau obra-
jii. Benjamin îi prinse mâna înmănuşată pentru ca aceasta
să-l privească.
— Séverine, eşti iubirea vieţii mele. Norocul meu a
fost să te întâlnesc, să te cunosc şi să fiu iubit de tine. Nu
voi lua cu mine alte amintiri ale trecerii mele pe pământ.
Îl privi cu ochii mari şi rosti cu greutate:
— Nici eu nu voi lua cu mine alte amintiri.
Smulgându-se de pe gheaţă, Benjamin se apropie.
Séverine se lipi strâns de el. S-au sărutat cu furie.
Apoi s-au dezlipit unul de celălalt şi, cu forţe noi, au
început să strige. Strigau din toţi rărunchii, fără iluzii,
dar cu putere, din datorie, jucând până la capăt rolul de
schiori rătăciţi.
Mormântul de zăpadă şi de gheaţă care îi ţinea în-
chişi rămânea mut. Singurul lucru care se schimba era
lumina care devenea mai cenuşie, la unison cu cerul
204
decolorat. Cu siguranţă că întunericul se va coborî nu
peste multă vreme…
S-au cutremurat la gândul nopţii pe care urmau să o
îndure acolo.
— Hei! Hei! E cineva acolo?
Au tresărit.
Deasupra lor, prin deschizătura crevasei apăruse capul
cuiva. Era o tânără cu trăsături frumoase şi energice. Ini-
mile au început să le bată nebuneşte. Au urlat.
— Merg după ajutoare, a spus ea cu voce limpede.
— Nu vei avea timp să cobori până în vale şi să te
întorci. Se înnoptează. Aruncă-ne o coardă.
— Schiez, nu am o coardă la mine.
Séverine şi Benjamin s-au privit descumpăniţi.
Sus, chipul fetei dispăruse.
Benjamin tresări şi lovi în perete.
— Hei! Nu pleca! Stai! Te rog!
Benjamin urlă cuprins de panică, de parcă înnebunise.
Împietrită, Séverine îl privea fără să reacţioneze.
Apoi se aşternu iar o linişte aspră, densă, agresivă.
Dârdâiau de frig.
Timpul trecea. Un minut, zece minute, o jumătate
de oră. Nu avea să se mai întoarcă.
— Prindeţi!
Sus, tânăra îi strigă, apoi le aruncă o coardă portocalie
prin deschizătură. Plină de îndrăzneală, se dusese până
la pista cea mai apropiată, smulsese coarda care marca ca-
pătul pistei, o legase de o stâncă, iar celălalt capăt li-l
aruncase celor doi.
Séverine se agaţă cea dintâi, îşi mobiliză ultimele pu-
teri şi zece minute mai târziu ieşi din crevasă. Apoi,
Benjamin făcu la rândul lui acelaşi lucru.
Reveniţi la suprafaţă, aşezaţi pe zăpadă, suferind de frig
şi din cauza contuziilor, o priveau în lumina apusului
205
pe cea care îi eliberase. Mélissa, care avea douăzeci de ani,
râdea în hohote, considerând această salvare o aventură
miraculoasă.
La cabană, Séverine şi Benjamin s-au încălzit, şi-au
examinat contuziile, au consultat un medic, s-au uns cu
pomezile recomandate, au luat analgezice şi antiinfla-
matoare, apoi i-au telefonat Mélissei. Nu voiau să plece
fără să-i mulţumească încă o dată.
Ea i-a invitat la petrecerea pe care o dădea împreună
cu câţiva prieteni.
Séverine şi Benjamin şi-au sărbătorit întoarcerea la
viaţă în mijlocul a vreo cincisprezece tineri între opt-
sprezece şi douăzeci şi doi de ani, un grup de băieţi şi de
fete care se cunoşteau din copilărie şi care, de la o va-
canţă la alta, formaseră această trupă veselă.
Dezmorţiţi de vin, de glume, de jovialitatea care dom-
nea în restaurant, Séverine şi Benjamin o sorbeau din
ochi pe salvatoarea lor. Dansând un rock îndrăcit pe
ringul de dans, Mélissa părea că reuneşte toate calităţile:
forţă, inteligenţă, vivacitate, bunătate, energie.
Unul dintre tineri, surprinzându-le privirile, se aşeză
lângă ei.
— Mélissa e formidabilă, aşa-i?
— Ei, da, este! a exclamat Séverine.
— Sunt întru totul de acord cu dumneavoastră, a
şoptit tânărul. Şi când te gândeşti că este atât de bol-
navă! Nimeni nu ar bănui.
— Ce spui?
— Da. Mélissa suferă de mucoviscidoză. Nu ştiaţi?
Séverine şi Benjamin au pălit. Fără să rostească o
vorbă, cu gura căscată, cu mâinile tremurând, împietriţi
pe scaune, cu ochii aţintiţi asupra Mélissei, tocmai zări-
seră o fantomă.
206
Mi-am făcut un obicei să includ în a doua ediţie a
cărţilor mele jurnalul de scriitură care le-a însoţit şi am
descoperit că cititorii îi apreciau conţinutul. Pentru prima
oară adaug aceste pagini primei ediţii. Este vorba despre
fragmente din jurnalul meu referitoare la cartea pe care
tocmai o scriam.
Un prieten, unul dintre cei mai talentaţi machiori de
teatru, îmi povesteşte cum s-a format cuplul pe care îl
face cu un psihiatru. Cei doi bărbaţi s-au căsătorit, cu
zeci de ani în urmă, în penumbra din capătul unei bise-
rici, în timp ce în faţa altarului luminos avea loc o cere-
monie nupţială.
Anecdota mă emoţionează. E aşa de rar umorul în
iubire… Şi modestia! Îi consider profund creştini pe
aceşti amanţi fără pretenţii care vor să se unească în faţa
lui Dumnezeu.
Gestul lor arată puterea unei pasiuni care ia în derâ-
dere interdicţia, care se joacă dezinvolt cu aparenţele,
care obţine virtual ceea ce i se refuză.
Această căsătorie „falsă“ durează de mai bine de trei-
zeci de ani…
— Unde este căsătoria „adevărată“?
Nu ştie.
Nu mă pot împiedica să nu reflectez la asta. Cei care
şi-au jurat oficial „fidelitate“ şi-au ţinut cuvântul? Iubi-
rea legitimă încurajată de societate a durat la fel de mult
precum cea nelegitimă?
209
ei au ştiut să atribuie un sens nou „fidelităţii“ pe care au
jurat să o respecte în ecou faţă de soţii oficiali.
Fidelitatea lor nu constă într-o castrare şi nici într-o
sumă de interdicţii. Pozitivă, ea îi oferă celuilalt ceea ce
i-a promis – iubire, sprijin, atenţie, susţinere –, nu este
interpretată restrictiv – să nu te atingi de nimeni. Pen-
tru cei doi prieteni care şi-au autorizat aventuri, cuplul
nu înseamnă să-l închizi pe celălalt într-o colivie.
Îl regăsesc aici pe Diderot, aşa cum mi l-am imaginat
în Libertinul. Totuşi, am convingerea intimă că această
fidelitate îngăduitoare se dovedeşte mult mai uşor de
stabilit între indivizi de acelaşi sex căci pentru a-l desci-
fra pe celălalt e de ajuns să te apleci asupra ta însuţi; pe
când între un bărbat şi o femeie trebuie să îmblânzeşti
necunoscutul.
Dacă într-un cuplu bărbat-femeie infidelitatea repre-
zintă o dramă, ba chiar un factor care duce la ruptură,
doi bărbaţi acordă mai puţină importanţă acestor pulsi-
uni care îi împing spre legături efemere. Fie că cedează
acestor pulsiuni, fie că nu, cunoscând spontan sexualitatea
masculină, pot să înţeleagă, căci beneficiază de un
avantaj: celălalt este acelaşi. Pe când într-o relaţie dintre
un bărbat şi o femeie celălalt rămâne celălalt. Sinceritatea
şi luciditatea nu vor fi de ajuns, va trebui parcurs un
drum lung de învăţare pentru a înţelege sexul opus. Iar
pentru a se înţelege cu el…
210
şi curge transformându-se într-un obiect solid, căpătase
forma şi densitatea unei povestiri, având un început, un
sfârşit, personaje şi diverse peripeţii organice. Voi putea
vreodată să mă revanşez faţă de Căile Ferate? Atâtea
dintre cărţile mele au fost concepute şi bibilite în tren…
Totul porneşte de la o imagine: doi bărbaţi îşi unesc
în secret vieţile cu prilejul unei căsătorii oficiale. La în-
ceput, cele două cupluri – cel care străluceşte în faţa
altarului şi cel care se ascunde în penumbra ultimului
rând de scaune – nu se întâlnesc decât din întâmplare,
dar cuplul clandestin va veghea asupra celui oficial.
Această povestire îmi permite să trasez diferenţele
dintre un cuplu homosexual şi unul heterosexual, să
marchez bucuriile sau durerile specifice fiecăruia, care
sunt uneori la antipozi. Terminându-mi ciorna, mi-am
dat seama, nu fără surpriză, că tandemul cel mai fericit
nu este cel pe care societatea l-a dorit şi l-a aplaudat pe
treptele bisericii.
Când un bărbat şi o femeie îşi unesc destinele, su-
portă o intensă presiune exterioară: viaţa lor comună
este în acelaşi timp încurajată şi normată, modelele sunt
apăsătoare, o anumită filozofie se impune. În schimb,
atunci când doi bărbaţi alcătuiesc un menaj, se
aventurează pe un drum puţin bătut, cu atât mai mult
cu cât societatea refuză adeseori legătura lor sau, atunci
când o tolerează, nu aşteaptă nimic de la ea. Există o
paradoxală libertate în a trăi ceea ce este interzis sau
dispreţuit.
211
Desigur, infertilitatea nu îi afectează doar pe homo-
sexuali – există şi heterosexuali sterili – dar ea îi afectea-
ză pe toţi homosexualii.
Am terminat de scris „Cei doi domni din Bruxelles“.
Nu ştiu cum să calific această povestire. Este un mini-
roman sau o nuvelă mai lungă?
212
active, mobilizatoare, dar care staţionează la frontierele
conştiinţei. Astfel, Jean şi Laurent, cei doi domni ai mei,
vor trăi o feminitate virtuală pasionându-se de Geneviève,
apoi o paternitate virtuală veghind asupra lui David.
Viaţa lor este întemeiată pe o arhitectură sentimentală
subiacentă, neformulată, imaterială, care totuşi organi-
zează şi susţine edificiul. Multe aspiraţii şi multe dorinţe
se împlinesc în mod simbolic.
*
Scriu cu pasiune următoarea nuvelă din volum –
„Câinele“. Are o dublă sursă de inspiraţie: viaţa mea per-
sonală şi reflecţiile pe care mi le-a provocat, în 1980, pe
când eram doctorand, filosoful Emmanuel Lévinas.
Viaţă personală… Totdeauna am trăit înconjurat de
animale şi sper să mă bucur de compania lor câte zile
voi mai avea. De câţiva ani, trei câini Shiba Inu au de-
venit complicii mei într-ale scrisului – în acest moment,
masculul doarme la picioarele mele sub birou, iar cele
două femele sunt trântite alături, una pe covor, cealaltă
pe perna ei –, partenerii mei de muzică – aleargă de în-
dată ce cânt la pian, se aşază sub instrument ca să simtă
213
vibraţiile, ascultă Chopin cu trupul, nu doar cu urechi-
le –, prietenii mei de plimbare şi de joacă… Când mă
adresez lor, mă adresez unor suflete înzestrate cu inteli-
genţă, sensibilitate, sentimente şi memorie. Departe de
mine să mă folosesc de ei ca de nişte jucării, îi consider
nişte persoane, persoane pe care le îndrăgesc şi care mă
adoră. Deşi unii îmi dezaprobă poate atitudinea, mă
îngrijesc mereu să îi fac fericiţi. Nu am spus că îi iubesc?
Viaţă intelectuală… La douăzeci de ani am fost ui-
mit de un text al lui Emmanuel Lévinas intitulat „Nu-
mele unui câine“, un articol consacrat animalelor pe
care l-a publicat în culegerea Dificila libertate. Povesteşte
că, pe când era prizonier într-un lagăr de muncă nazist,
întâlnea adesea un câine vagabond. Animalul vesel şi
exuberant nu-i privea cu dispreţ pe evrei ca pe nişte
fiinţe inferioare, ca pe nişte „suboameni“, îi aprecia ca
pe nişte oameni obişnuiţi. „Ultimul kantian din Germa-
nia nazistă, neavând atâta minte ca să universalizeze
climaxul pulsiunilor sale“, acest câine îi restituise umani-
tatea pierdută.
Acest text este cu atât mai uimitor cu cât contrazice
mult filosofia acestui reputat gânditor.
Emmanuel Lévinas consideră că experienţa care în-
temeiază umanitatea este cea a chipului. Un chip uman
priveşte un altul şi intră într-o relaţie de intersubiecti-
vitate. Vede o privire, nu nişte ochi, pentru că „cea mai
bună modalitate de a-l întâlni pe celălalt este de a nu-i
observa nici măcar culoarea ochilor! Când observăm
culoarea ochilor, nu mai suntem într-o relaţie socială cu
celălalt“. În acea clipă, omul îl recunoaşte pe celălalt ca
pe altul decât el, îl vede pe aproapele său, pe cel care este
demn de respect, pe cel pe care nu trebuie să-l omori.
214
Am fost emoţionat de ideea că experienţa chipului con-
stituie o experienţă etică. „Chipul este ceea ce nu putem
ucide sau, cel puţin, al cărui sens constă în a spune: «să
nu ucizi». Uciderea este o chestiune banală, este adevă-
rat: poţi să îl ucizi pe celălalt; exigenţa etică nu este o
necesitate ontologică. Interdicţia de a ucide nu face uci-
derea imposibilă, chiar dacă autoritatea interdicţiei se
menţine în conştiinţa răului împlinit – răutatea răului“
(Etică şi infinit). Naziştii refuzau această experienţă a
chipului când îi priveau pe evrei, pe ţigani, pe homo-
sexuali, pe infirmi ca pe nişte animale inferioare. Totuşi
«să nu ucizi» este cel dintâi cuvânt al chipului. Este un
ordin. În ivirea chipului există o poruncă, de parcă ar
vorbi un stăpân“.
Stranietatea barbariei. Ea se sustrage experienţei trăi-
te. Se orbeşte pe sine însăşi.
Câinele se arată incapabil de aşa ceva.
Atunci este mai uman decât umanul însuşi? În orice
caz nu este rasist. Şi niciodată certat cu o ideologie.
Dar de ce câinele vede chipul pe care călăii nu-l văd?
Are şi câinele un chip?
Când l-am întrebat pe Lévinas, a eludat răspunsul.
Experienţa lui de prizonier recunoscut de un câine va-
gabond rămânea în marginile gândirii sale.
Dar profesorul meu din Rue d’Ulm, filosoful Jacques
Derrida, a îndrăznit să meargă mai departe într-unul
din ultimele sale texte în care povesteşte cum, aflat gol
în faţa pisicii sale, s-a simţit cuprins deodată de pudoare.
Am să revin la aceasta într-o zi…
215
Personajul meu, doctorul Samuel Heymann, reuşeşte,
prin intermediul câinelui său, să sesizeze umanitatea exis-
tentă în trădător şi să alunge răzbunarea. Îl admir pen-
tru puterea lui. Şi descopăr aici un ecou al unui personaj
istoric la care m-am oprit în aceşti ultimi ani: Otto
Frank, tatăl Annei Frank.
Acum, la teatrul Rive-Gauche, în regia lui Steve
Suissa, actorii – printre care şi Francis Huster – repetă
piesa pe care am scris-o după Jurnalul Annei Frank.
Mulţumită istoricilor de la Casa Anne Frank din Am-
sterdam şi membrilor Fundaţiei Anne Frank din Basel,
am aflat că Otto Frank nu a încurajat niciodată ancheta
care căuta să afle cine îi denunţase pe el, familia lui şi pe
prietenii refugiaţi în ascunzătoare. În textul meu, atunci
când un personaj se indignează fiindcă un ticălos poate
dormi liniştit după ce a trimis opt persoane la moarte,
el rosteşte: „Îi plâng pe copiii lui“.
Otto Frank nu a vrut să adauge violenţă violenţei. A
văzut, într-o anumită manieră de a face dreptate, răzbu-
narea şi nu echitatea. Este sublim.
Prea mult?
Nu ştiu. Dacă ai mei ar fi în pericol, aş fi capabil de
crimă.
Frecventez personaje cărora le sunt inferior.
216
noi, mă pasionez de indivizi sau de creaţiile lor – almin-
teri nu aş fi nici romancier, nici dramaturg, nici cititor –,
dar încrederea mea în oameni cunoaşte şi eclipse. Din
când în când (cu regularitate) fac un efort de voinţă ca
să apreciez oamenii în pofida violenţelor, nedreptăţilor,
prostiei, aproximărilor, indiferenţei faţă de frumuseţe
şi, mai presus de toate, în pofida constantei lor me-
diocrităţi.
Trebuie să iubeşti oamenii… dar este greu să-i iu-
beşti! Aşa cum nu poţi fi optimist fără o cunoaştere
intimă a pesimismului, nu poţi iubi umanitatea fără să
o deteşti puţin. Un sentiment poartă cu el întotdeauna
şi contrariul său. Fiecare trebuie să cântărească partea
cea bună.
*
Ce fericire! Iată-mă pe cale să-l întâlnesc iarăşi pe Mo-
zart. Fără îndoială persoana cea mai importantă a vieţii
mele – dintre cei care au murit –, într-atât îmi stimulea-
ză simţul încântării, cultul frumuseţii, energia bucuriei,
într-atât mă conduce la acceptarea uimită a misterului.
De data aceasta nu-l voi face să se exprime în franţu-
zeşte, ca în Nunta lui Figaro sau în Don Juan, nici n-am
să povestesc Viaţa mea cu Mozart, ci mai degrabă voi
scrie o nuvelă în care este un filigran invizibil.
Sunt stupefiat de rapiditatea cu care, imediat după
moartea lui, Mozart trece de la întuneric la lumină. Un
om care se epuizează încercând să facă bani, care aleargă
după comenzi, după recunoaştere, care la treizeci şi cinci
de ani este îngropat într-o groapă comună, fără ca ni-
meni să-l însoţească pe ultimul drum, dar care, două
217
decenii mai târziu, constituie pentru toată Europa em-
blema geniului muzical, aflat pe cea mai înaltă treaptă a
gloriei unde domneşte de atunci.
Ce s-a întâmplat?
Mozart, muzician al secolului al XVIII-lea, îşi desă-
vârşeşte cariera în secolul al XIX-lea. Deşi mort în 1791,
este cel dintâi muzician al secolului al XIX-lea, întru-
chipând artistul nou. Ales şi iubit de muzicieni – pre-
cum Haydn care îl proclama „cel mai mare compozitor
din lume“ –, se bucură de o aură unică în perioada ro-
mantică deoarece generaţiile următoare – Beethoven,
Rossini, Weber, apoi Chopin, Mendelssohn, Liszt, Ber-
lioz –, au devenit independente. Împlinind dorinţa lui
Mozart, ei se desprind de putere, smulg regilor, prinţilor,
aristocraţilor bogaţi arbitrajul gustului: de acum înainte
ei dictează oamenilor ceea ce este bun sau rău în mu-
zică. Mozart devine muzicianul lor, muzicianul muzi-
cienilor. Apoi va fi adoptat şi de mase şi va deveni
muzicianul întregii lumi.
În această privinţă, văduva sa, Constanze Mozart,
născută Weber, şi cel de-al doilea soţ al ei, baronul von
Nissen, au un rol important căci, în acei ani, vor inven-
taria creaţiile sale, le vor edita şi le vor propune spre
interpretare.
Istoricii încă dezbat asupra influenţei unuia sau a
altuia. Majoritatea, urmând opinia tatălui şi a surorii lui
Mozart, o reduc pe Constanze la postura de proastă
încântătoare, dezordonată, incapabilă de acţiuni respon-
sabile, pragmatice şi de continuitate. Biografiile recente
ale lui Constanze încearcă să o reabiliteze semnalând
efortul ei pentru recunoaşterea lui Mozart după moartea
acestuia.
218
Însă este evident, atunci când aprofundezi subiectul,
că baronul von Nissen are un loc însemnat în această
poveste. El face mai mult decât să o ajute pe Constanze:
fiind exact, pasionat şi căpos totodată, acest diplomat
danez a clasat partiturile, le-a scris editorilor, a negociat
contractele în locul ei; a obţinut chiar semnătura lui
Constanze pentru a gestiona ceea ce avea legătură cu
Mozart; în fine, strângând arhiva şi mărturiile celor care
l-au cunoscut pe marele muzician, a scris din proprie
iniţiativă o vastă biografie a compozitorului. În această
carte, el este cel care, de altfel, o reabilitează pe Con-
stanze, soţia sa, în calitate de soţie a lui Mozart – împo-
triva afirmaţiilor defăimătoare ale lui Nannerl Mozart,
sora compozitorului. Faptul că-i ia apărarea lui Constanze
cea cam neroadă este logic şi bizar în acelaşi timp. Logic
fiindcă trăieşte cu această femeie. Bizar fiindcă trăieşte şi
cu fantoma rivalului său.
Este tentant să te amuzi pe acest subiect, aşa cum
face un scriitor ca Antoine Blondin, sau să cauţi o expli-
caţie cheie – homosexualitatea refulată, conform opiniei
lui Jacques Tournier în romanul Ultimul Mozart. În
ceea ce mă priveşte, prefer să mă las fascinat de acest
mister: pasiunea unui bărbat pentru alt bărbat care a
fost soţul soţiei sale.
Nu pot să văd această căsătorie decât ca pe un tri-
unghi amoros.
219
Şi dacă ar fi toate acestea laolaltă?
Literatura ne pune în gardă faţă de ideile simple.
Prin asta, ea acţionează foarte diferit de ideologia care
caută elementarul îndărătul a ceea ce comportă nume-
roase faţete.
Ideologii, dornici să reducă multiplicitatea aparenţelor
la un principiu reperabil, nu chestionează prejudecata
implicită care spune că adevărul e simplu.
Dar de ce?
De ce nu ar fi adevărul complex? Ţesut din cauze
multiple?
De ce ar trebui să-l surclaseze fantasma elementarului?
Idealul simplităţii luminează mai întâi, apoi orbeşte.
Apostoli ai complexităţii, romancierii arată legăturile,
extind ancheta fără limită sau capăt, în timp ce ideologii
scotocesc aceeaşi diversitate pentru a găsi un temei.
Ideologii scormonesc, romancierii luminează.
*
Călătorie în Islanda împreună cu mama. Pachebotul
spintecă valurile şi ne duce spre ziua nesfârşită.
Pe infinitul apelor şi al cerului, ne gândim la tata, care
ne-a părăsit acum două săptămâni.
220
Vorbim cu serenitate, cu tandreţe şi cu bucurie de-
spre el, ca şi cum ne-ar mai putea auzi.
Ştiam că vom face această croazieră, hotărâtă cu mult
înainte de agonia lui – sfârşitul lui, urmare a anilor de
suferinţă, era însă previzibil –, după moartea lui.
El însuşi o bănuia, o dorea, îmi vorbea despre asta,
dornic să mi-o încredinţeze pe mama după ce ne va
părăsi. Suntem fericiţi să-i îndeplinim dorinţa.
Există în această călătorie o atmosferă limpede, pre-
cisă, paşnică: lumina destinului care se împlineşte?
221
surorii ei decât asupra fiului ei. Moartea copilului ei o
va face să-şi dea seama de acest lucru şi va trebui, ca
să-şi adoarmă sau să-şi alunge vinovăţia, să-şi urască ne-
potul. Adorării îi urmează o ură pe măsură.
Foarte impulsivă, obişnuită să se exprime cu ajutorul
unei pensule, iar nu prin intermediul cuvintelor, ea este
incapabilă să-şi formuleze emoţiile şi inaptă de intro-
specţie. E mai bine să nu-şi exprime mişcările con-
ştiinţei în fraze căci, dacă se încumetă s-o facă, se înşală:
astfel, soţul în ale cărui braţe se aruncă fără ezitare este
privit cu dispreţ; pe sora ei adorată o descrie ca pe un
tiran; noua ei prietenă Vilma i se pare un înger, deşi
aceasta ascunde un demon; cât despre fiul ei, îl reduce
la o listă de reproşuri…
Dacă există oameni care nu au cuvinte pentru a se
exprima pe ei înşişi, Alba le foloseşte pentru a se trăda
pe sine.
Dintr-odată, nuvela mea, preluând punctul de vedere
al Albei, nu poate să apeleze la o analiză psihologică.
Prezintă faptele. Descrie acţiunea unui film. Uneori am
impresia că o scriu folosind o cameră de filmat, nu un
stilou.
222
Vilma şi Alba fac totul ca să suprime durerea.
Dorinţa de a nu o mai simţi le transformă în mon-
ştri. Una vrea să îl răpească pe Jonas, cealaltă să îl omoa-
re. În loc să înfrunte durerea, ele se gândesc să răpească
un adolescent sau plănuiesc să-l asasineze.
Acţiunea… Mi-am spus adesea că oamenii puternici,
întreprinzători, dinamici care se sinucid pe la patruzeci
sau cincizeci de ani sunt cei care, obişnuiţi să intervină
în viaţa lor, păcălesc durerea printr-un act – se spânzură
sau îşi trag un glonţ în cap.
Sinuciderea din dorinţa de a acţiona, nu din uzura
dorinţei.
Sinuciderea din neînţelegere.
Sinuciderea din incapacitatea de a înfrunta suferinţa.
Orice înţelepciune începe prin acceptarea suferinţei.
223
În fond, cele două recuză moartea. Vilma o neagă,
Alba vrea să creadă că putea fi evitată.
*
Am scris „Copilul-fantomă“, ultima nuvelă a volumu-
lui. Sau mai degrabă o rescriu, fiindcă redactasem o ver-
siune a ei cu câteva luni mai înainte.
Un ziar pe care îl apreciez foarte mult îmi ceruse o
poveste de Crăciun; drept răspuns le-am trimis această
povestire. Ce situaţie jenantă pentru ei… Ca şi pentru
mine… Textul meu nu corespundea în nici un fel
dorinţei lor: „Copilul-fantomă“, destul de aspru, nu
avea nimic din feeria, din bonomia, din bucuria cerute
de o „poveste de Crăciun“.
În timp ce redactoarea-şefă bălmăjea plină de stin-
ghereală la telefon, eu am căzut din nori. Nu-mi trecuse
prin minte că un text trebuie să corespundă unor cri-
terii cerute de anotimp. Încă o dată îmi dădeam seama
224
că eram incapabil să practic jurnalismul şi inapt să scriu
la comandă.
Revista avea să caute în cărţile mele anterioare o
nuvelă care să corespundă „spiritului Crăciunului“.
225
Mă ia cu ameţeală.
Ştiind că astăzi testele genetice fiabile depistează un
mare număr de boli potenţiale înainte de concepţie sau
în timpul sarcinii, mi-am imaginat că domnul şi doamna
Chopin sunt chemaţi la spital, că li se aduc la cunoştinţă
problemele fiului lor, speranţa de viaţă redusă, existenţa
de zi cu zi dificilă pentru el şi pentru ei. Poate că medicul
le va vorbi şi despre costurile sociale ridicate ale existenţei
fiului lor.
Atunci domnul şi doamna Chopin ar renunţa la
micul Frédéric, iar noi, oamenii, am fi lipsiţi de această
muzică genială care ne alină singurătatea.
226
Dar nu orice raţionalitate înseamnă raţiune.
Raţionalitatea economică nu reprezintă raţiunea
dacă se întoarce împotriva persoanei umane, a demnităţii
sale, a caracterului ei unic şi de neînlocuit.
Raţionalitatea economică nu reprezintă raţiunea dacă
atrage după sine barbarie, o ideologie conform căreia
anumite fiinţe cântăresc mai mult decât altele.
Raţionalitatea economică nu reprezintă raţiunea dacă
pierde din vedere scopurile unei societăţi: asigurarea să-
nătăţii şi a securităţii membrilor acesteia.
Raţionalitatea economică este inumană.
227
*
Am terminat cartea.
Recitind-o încerc să reperez firele care îi alcătuiesc
canavaua.
Predomină tema arhitecturii secrete. Cuplul celor doi
domni se sprijină pe cuplul oficial al lui Geneviève şi
Eddy. Doctorul Heymann nu supravieţuieşte apocalipsei
decât datorită complicităţii care îl leagă de un animal.
Duetul Constanze şi Georg von Nissen este în realitate
un trio imaterial în care Mozart ocupă locul de frunte.
Alba îşi îndreaptă sentimentele materne spre nepotul ei,
nu spre fiul ei. Séverine şi Benjamin îşi întăresc relaţia
prin renunţarea la un copil, căsnicia devenind un scop
idolatrizat pentru că nu s-a putut dovedi un mijloc.
Observ de asemenea şi importanţa unei medieri nece-
sare. Comparând cuplul homosexual cu cel heterosexual,
Jean şi Laurent îşi înţeleg mai bine drumul, atât în ceea
ce priveşte împlinirile, cât şi în ceea ce priveşte frustră-
rile. Samuel Heymann apreciază oamenii prin Argos,
nu renunţă la răzbunare şi nu iartă decât datorită pri-
virii unui câine. Arhivarea şi efortul de a edita creaţia
mozartiană al baronului von Nissen îl smulg pe Mozart
din haosul uitării, şi von Nissen o iubeşte în nevasta lui
pe fosta soţie a compozitorului. Alba nu poate să se
înţeleagă decât prin intermediul exagerării demente a
Vilmei şi prin intervenţia raţională a lui Magnus. În
ceea ce îi priveşte pe Séverine şi pe Benjamin, ei îşi revi-
zitează trecutul prin intermediul Mélissei, care reprezintă
o figură ambiguă, atât salvare, fiindcă le salvează viaţa,
dar şi răzbunare, fiindcă înfăţişează avortul acceptat de
cei doi în culorile unei crime; în timp ce îi scoate din-
tr-o prăpastie, ea îi afundă într-alta.
228
În fine, remarc şi o întruchipare simbolică. David le
oferă celor doi prilejul unei paternităţi virtuale, apoi
Jean îi oferă în cele din urmă lui Géneviève o reuşită şi
o recunoaştere de care nu avusese parte. Câinii cu nu-
mele Argos au fost soţia pierdută a doctorului Heymann,
mama Mirandei. Mozart îi dă lui von Nissen geniul pe
care nu a putut să-l exprime în tinereţe, când scria ver-
suri, şi apropierea lui de un mare creator. Vilma, care îl
răpeşte pe Jonas, este imaginea negativă a Albei, în timp
ce Jonas îi va permite să se împlinească în calitate de
mamă înlocuitoare. Iar Mélissa întruchipează copilul pe
care şi l-au refuzat Séverine şi Benjamin.
SFÂRŞIT
Sf;RIA ()I; AUTOR
E r ic - E m m a n u e l S c h m itt s - a n a s c u t p t" 2 8 m a r -
tie 1 9 6 0 la L y o n . tn 1 9 8 3 a b s o lv a c u r s u r ile
p r e s tig io a s e i E c o le N o r m a le S u p e r ie u r e cu
o d ip lo m a in f ilo z o f ie . T re i a n i m a i ta r z iu
o b tin e titlu l d e d o c to r in f ilo z o f ie . D ebu-
te a d in 1 9 9 1 e u 0 p ie d d e te a tm , N o a p te a fa
V a lo g n e s.ti u r m e a z a V izifa to T u l, c a r e ii a d u -
e e e o n sa e ra re a
tr e i p r e m ii
~ i p c n tm
M o lie r e ,
c a r e c s tc d is tin s
V a ria p u n i e n ig n l< ltU :e ,
eu
if::RICf::MMANUf::L
L ib e rtin u l e tc . I n 1 9 9 4 , ii a p a r e p r im u l
m a n , S e e ta E g O ~ ti1 O Td,a r s e r ie in c o n tin u a r e
p ie s e d e te a tm c a r e f a r s a li p lin e in F r a n la
ro -
~i
aSCWMITT
in n r a in a u te . tn 2 0 0 1 e s te r e e o m p e n s a t de
A c a d e m ia F r a n c e 7 ..i c u G r a n d P r ix d u T h e a tr e
p e n tm in tr e a g a a c tiv ita te . D e a c e b .~ i s u c e e s
r h u n a to r s e b u e u r .\ ~ i r o m a n e le s a le E v a n -
g h e lia d u p a P ila t ( 2 0 0 0 ) , P a rle a c e lu iL tlt
(2 0 0 1 ), P I' c a n d e ra m a o p e ra d e a H a (2 0 0 2 ),
p re c u m ~ i e s e u l V ia fa m e a e u M o za rt ( 2 0 0 5 ) .
V o lu m e le c a re a ld tu ie s c C ic 1 u l I n v iz ib i-
lu lu i - M ila re p a (1 9 9 7 ),D o m n u l Ib ra h im Ii
flo ru e d in C o ra n ( 2 0 0 1 ) , O sc a r Ii T a n ti R o z
(2 0 0 2 ), C o p ilu llu i N o e ( 2 0 0 4 ) , L u p ta to ru l
d e su m o c a re n u se p u e e a in g ra ~ a ( 2 0 0 9 ) ~ i
C e i u e e c o p ii p I' c a re d o a m n a M in g n u i-a
a v u t n ic io d a tti(2 0 1 2 ) - s - a u a f la t lu n i in tr e g i
p e lis te le d e b e s ts e lle r u r i d in n u m e r o a s e lir i.
E r ic - E m m a n u e l S c h m itt e s te a u to r u l a p a tn l
v o lu m e d e n u v e le ~i
p o v e s tir i: C ra m a i fru -
m o a sJ c a rte d in lu m e Ii a le ep o v e stiri (2 0 0 6 ),
V isa to a re a d in O ste n d e ( 2 0 0 7 ) , C o n c e rt in
m e m o ria u n u i in g e r ( 2 0 1 0 ) , d is tin s e u P r e -
m iu l G o n c o u rt p e n tr u n u v e l;\, ~ i C ei doi
d o m n i d in B ru x e lk s ( 2 0 1 2 ) . I n 2 0 0 8 p u b li-
d o ro m a n u l U ly sse fro m B a g d a d , in 2 0 1 1 ,
F e m e ia in fa ta o g lin zii, in 2 0 n , P a p a g a lii
d in P ia ,a A re zzo , ia r in 2 0 1 4 , d ip tie u l E li-
S e r ie c o o r d o n a ta d e
x ;ru l d ra g o ste ; ~i
O tra v a iu b in i. L u i E r ic -
E m m anuel S c h m itt i S -;lU d c c e rn a t p e s te d o -
D E N IS A COM ANESCU
u a z c c i d e p r e m ii ~ i d is tin q ii lite r a te , in 2 0 0 1
p r im in d titlu l d e C h e v a lie r d e s A r ts et des
L e ttr e s . C iI iile lu i s u n t tr a d u s e in p e s te p a tr u -
• •e e i d e lim b i.
~RIC~MMANU~L
SC~MTT<SA, VI
Elixirul dragostei
T raducere din franceza de
DORUMARE~
H U/tlAN IT AS
ncti~
l.,e,ctor:G••.brid~ Riq;ltr
RtdK!Or; Mouin'a Iont'ICu
Clpau: Angtla Rouru
TthnortdKlOr: Manuela fo.lbilltanu
ClrKtOT: 1<».1'1••.VilQ1
DTP: Emilia !Ollal'cu,C armtn Pe'l~sru Louise,
Tip~rit I••.P rottiitur1 ,i Tipografit
Dad. rna auzi, buna ziua.
ERIC-EMMANUEL SCHMnT
Daca nu vrei sa rna ascul~i, adio.
L'ELIXIR D'AMOUR In funqie de reaqia ta, aceasta scrisoare
Cll:::ditiolll' Albin Midltl - Pari,20H
All rigbts rntTVtd. va constitui inceputul sau sfaqitul cores-
ponden\ei noastre.
o HUMANIT AS. 201S,pentnl prtunta veuiunt romilltud
In fa\a mea se ridica un soare ofilit, iar
ISBN 978.97J-6g<j.S70-9 eu contcrnplu Parisul, caruia octombrie ii
Delcrit~ ••.C IP "It disponibil.l cia paloarca unui animal prost dis pus, inne-
la Bibliok'ca National.l a Rominiti.
bunit de frun7.cle vejtede, stingherit de cir-
EDITURA HUMANIT AS FICTION
cula\ia zgornotoasa, infornetat de 0 pace care
Piall Prn" Libert 1,013701 Bu.:urt'ti, Romania intarzie, Iarna bate la u~a. Langoarea verii
Id. 021/408 8) SO, fu 021/408 8) SI
_.humanitas,ro se risipe~te, iar capitala arde de nerabdare sa
dea de frig, de uscat, de limpede. Unui or"!
Clmtnzi onlint: W 'IVW .libhumanilU.ro
Comtnzi pri •.•e-mail: unzari@ libhumaniw.ro ii sunt indeajuns doua anotirnpuri, cel sufo-
Comenzi tdtfonire: 0)72 74) )R21 On) 684 t'J.!
cant ji eel inghe\at.
5
L o u is e . h a i s a tr a n s f o r m a m p a s iu n e a p r ie te n i. D e ce nu? f n tr e n o i n - a c x is ta t
n o a s tr 3 r a n ita I n tr - o a f e q iu n e s e n in a . C r e - n ic io d a ta p r ie tc n ie .
d e -rn a , I n a c e ~ ti u ltim i a n i a m iu b it, m ai T e r o g . n u m u tila a m in tir ile n o a s tr e f r u -
m u lt d e c a t p ie le a ~ i c o a p s c lc ta lc s a u I m - m o a s e c lo a r f iin d c :i a i v r e a s a n u e x is te .
6 7
~
8 9
Ti se p a re s u b ~ ire ? M ie m i se p a re un L o u is e ,
z id .
d u rile n o a s tre n u m a i s im t a U t d e ta re n e v o ia
s a s e in la n \u ie , dad. s e x u l m e u s -a o d ih n it
lin g a a l ta u fa ra . s a -I m a i c a u te c a -n p rim ii
a n i n u 'i n s e a m n a ca gandul m eu te .a a lu n -
g a t, in n ic i u n c a z . A s ta z i, d e p ild l, m -a m
g a n d it s a -\i p o v e s te s c c h e s tiile c a ra g h io a s e
c a re m i s -a ll in ta m p la t, m i-a m dont sa
n u n e -a m p a ra s it n ic io d a ta .
10 11
In realitate, banuiesc ca senzualitatca
este la fel de superficial. ca ~i epiderma de
care se folose!te. Tu domnc~tj mult din-
colo de spasmt'o Incrustata deplin In mine,
mai mult decat ar fi putut-o reu~i 0 simpla
anatomic atragatoare. mi te-ai Intiparit in
imagina~ie, In vii tor, In amintiri. Adam,
Da, daca pielea Se deterioreaza,. se ridea-
za, se usuca, spiritul se intare~te. Prietenia Orice concesie rna costa. Prietenia dupa
este continuarea logica a unei iubiri adeva- dragoste rn-ar urnili. Nu rna tcnteaZa sa
rate. Nu mi-am inchipuit ca daruindu.~i-o reamenajez 0 imensi pasiune iotr-o mica
te VOl Jlgm. garsoniera cordiala, prefer pur ~i simplu
Adam sa ma trezesc in strada.
Salut.
Louise
12 13
ta le . V e i a tin g e iu b ire a v is a ta , n ie io d a ta
iu b ire a a d e v a ra ta .
A h , rn a p u i p e g a n d u ri, L o u is e ... S -a r
z ic e c a ic ~ i d in p o v e s te a n o a s tra c a 0 va-
d u v a c a re tin e s a -~ i c o n tin u e v ia la in d o i
p rin a rn a ra e iu n e . C h ia r c re z i e a d u re re a
L o u is e , L o u is e , L o u is e ... e s te in lo c u ito a re a p a s iu n ii? A i de gand
s a -li im b ra c i e x is te n ~ a in n e g ru ? N u te
S a lb a tie a m e a , a p u c a ta m e a , e e te m a i m a l re c u n o s e .
c a h re z i! V a s a z ic a , to tu l s a u n im ic , d a ? D ri F o s tu l ta u iu b it ~ i, c u to a te a s te a , p rie -
c u to tu l L o u is e to a ta , oei n ie i p ic io r d e te n ,
L o u is e ? F o e s a u e e n u ~ a , ja ru l it e e fu z i ... A dam
C e n e b u n ie fru m o a s a !
N e b u n ie , to tu ~ i ...
O i fi a v a n d tu g u s tu l a b s o lu tu lu i, dar
id c a lis m u l a s ta d u c e la n e fe e ie irc . E x ig e n -
\e le ta le i\i voe h ra n i fru s tra e e a . C u c a .t 0 s a
m a n a n e i m a i m u ir, e u a ta t 0 s a s a liv e z i m a i
ta rc . D a c a c e e a e e tra ie ~ ti te e h u ic s a fie
p e rfe c r, c x h a u s tiv ~ i e x c lu s iv in a c e l~ i tim p ,
m a i b in c e e n u n li s a m a i te a ie ~ ti. N ic i 0
14 15
Louise, Louise,
16 17
rn a h a I1 u ie ~ ti. rn a a s a lte z i e u s o lic itu d in e a
ta , c u c h in u rile ta le , c u s in g u rlta te a ta , irn i
to t trirn iti g a n d u rile ta le z iln ic e . v a ic a .rin -
d u -te c ii ra s p u n s u rile m de s u n t p re a e v a -
.
Z lv e .
D ra g u l m e u . a m p re a p U lin ,im p s '-li
D ra g . A d a m , a c o rd . N u u ita c i a c u m rn a in s ta le z la M o n t-
re a l. c e e a c e rn a o b lig a s a re z o lv to t s o iu l
C e ffi-a m a i a m u z a t s c ris o a re a ta ! d e p ro b le m e : a c te a d m in is tra tiv e , d e c la -
V a s a z ic a . tre h u ie s a n e g c a , n e -a m des- ra tie fis c a la , c h irie , a m e n a ja re . S ig u r, c a b i-
P ''1 it? T e o rb e lte o rg o liu l ... A d u -\i a m in te n e tu l d e a v o c a tu ra u n d e m -a m a n g a ja t rn a
ca eu sum c e a c a re a p le c a t. a ju ta c u to a te d e m e rs u rile a s te a . d a r d e ja
A fo s t d e c iz ia m e a s a ~ e z u n o c e a n in tre m i-a in c re d in \a t c lie n \i c a ro ra tre b u ie s a Ie
n o i. A m s c h im b a t to tu l. a p a rta m e n t. h a in e , s tu d ie z d o s a re le . Z iu a d e d o u a z e c i ~i
p a tru
c lirn a t,la titu d in e .lo n g itu d in e . fa ra e z ita re , d e o re s e in c h e ie p rc a d e v re m e .
p e n tru a -m i u rrn a s te a u a . T u lo c u ie ~ ti la C h ia r ~ i a ~ a . in s e a ra a s ta rn a a ~ e z in fa \a
P a ris . in tim p c e e u rn -a m a ~ e z a t in Q u e b e c . c o m p u te ru lu i ~ i-ti a c o rd c a te v a m in u te .
E u , v .d u v .? In c o n s o la b il.? B a li c a m p ii, D ~ iu b ire a n o a s tra d e c in c i a n i a a v u t fo r-
A d a m , p re s u p u n a n d c a n -a ~ p u te a s u p o r- ~ a u n e i fu rtu n i. n -a m m a i tra it n ic io d a ta 0
ta s a te p a ra s e s c , c a a b ia m a i re s p ir. c a , rn a a s e m e n e a re la p e , 0 a s e m e n e a fu z iu n e a tru -
s im t s c h ilo d ita ... D in tre n o i d o i. tu p a ri p u rilo r, a s u fle te lo r, a g u rilo r, a m a in ilo r,
e e l d e z a rrn a t in fa ~ a n o ii s iru a \ii, d u p a c u m a g u s tu rilo r ~ i a id e ilo r. In te n s ita te a a s ta
18 19
m -a e o n v in s e a in te le g e re a n o a s tra v a d u ra . In p lu s , d e c a n d m -a m m u ta t, s c ris o rile
S c a n te ile p re fig u ra u fo e u l e te rn ita tii. D a r, p e c a re m i Ic -a i trim is a u ra m a s la u ~ a v ie tii
v a i, a tre b u it s a re n u n t Ia s p e ra n te ... A m m e le , b ic ti a rn b a s a d o ri a i u n c i lu rn i re v o -
In c e p u t s a n e d o rim u n u l p c c e la la lt m ai lu te , d c s u e re , c a n i~ te d .rti p o ~ ta le d .ta c ite
p u t in , m a i J n d i tu , a p o i ~ i e u , d u p a c a rc a i p e d ru m , in c u lo ri p a le , a p ro a p e ~ te rs e .
a v u t to t m a i m u J te a v e n tu ri fa tj~ e c u a lte C a u n n o ro c , s e a ra p e c a re a m p c tre c u r-Q
fc ro e i. E i, n u s in c e rita te a a s ta ti-o re p ro - in P la c e d e s A rts rn i-a tre z it c h e fu l d e a -Ii
~ e z , d a a r a ~ a a m fa c u t e c o n o m ic d e tim p : s c rie . !n c h ip u ie -li c a s e ju c a Elixirul dra-
d a e a e x is ta iu b iri c a re m a r d in c a u z a in d o - gostei, c a re , a c u m c in c i a n i, la O p e ra d in
ie lilo r, a m e a a m u rit d in c a u z a c e rtitu d i- P a ris , n e -a d a t o c a z ia s a n e a p ro p ie m , a d u ~ i
n ii. $ i-a rn ru p t-o . d e P a o la ~i
F re d e ric , p rie te n ii n o ~ tri c o m u n i.
P c c a t rn -a in n e b u n ir e ~ e c u l n o s tru , pe tn s tra fu n d u rile c re ie ru lu i m cu, 0 zona
a ta t rn a lin i~ te ~ te in d e p a n a re a d e tin e . C u rn a i s la b ;\, e le g ia c > , la n g u ro a s a a r fi v ru t s a
c a t le g a tu ra e s te rn a i p u te rn ic a , c u a ta t m a i rn a fa d . s a iz b u c n e s c In la c rim i la a m in -
p la c u ta c s te s fa ~ ie re a e i. B in e fa c e rile ru p - tirc a a s ta ... O r, n ic i y o rb a d e n o s ta lg ic ,
ru rilo r s u n t s u b e s tirn a te : d iv o q u l fa c e to t n ic i d e la c rim i fu ri~ a te , s p re d e o s e b ire de
a ra .t c a t 0 in c lln ire , c a e i in a u g u re a z a a noua tc n o ru l c a re a fo s t n c v o it s a b is e z e a ria
a le g e re in v ia la . !n c lip a d e fa la , tre b u ie Una [urtiva lacrima. In lo c s a rn a in d u -
s a -t i m a rtu ris e s c , rn a s im t e x tre m d e J in i~ - io ~ c z , a m s ta t ~ i In -a m g a n d it, In to iu l in -
tira , fiin d c l e x is ra c e v a u m iliro r in p a s iu n e a trig ii: c u m s a p ro v o c i 0 iu b ire ?
a m o ro a s a d e c a re rn a b u c u r c a a m s e a p a t. iti a m in te ~ ti c a , In p rim u l a c t, A d in a ,
In s fa r~ it s in g u ra . $ i fe ric ita in s fa r~ it. fru m o a s a ta ra n c a , c ite ~ te le g e n d a tin e rilo r
20 21
T rista n ~ i !so ld a , u n i~ i p rin tr-o p o ~ iu n e d e
d ra g o ste . O a re c h ia r sa e x iste 0 a stfe l d e p o -
~ iu n e ? tn sp e c ta c o l, stic la v a n d u ta de un
c sc ro c e x u b c ra n tu lu i N e m o rin o n u e o n ~ in e
d e e a t v in d e B o rd e a u x , in sa in tre b a re a to t
m -a sa c a it. E x ista v re u n m ijlo c d e a sta rn i
p a siu n e a ? D ra g a m e a L o u ise ,
L in i~ te ~ te -te , n u c a u t n u m itu l "e lix ir a l
R a sp u n su l ta u m -a lin i~ tit, fiin d e a rn a
d ra g o ste i" n ie i p e n tru a m i-l a d m in istra , n ie i
p e n tru a i-I tu rn a e u iv a , ~ ie sa u a ltu ia . P u r sp e n a se m .
P le c a re a ta g ra b ita , sc riso a re a p rin c a re
~ i sim p lu p e n tru m in e e 0 m o d a lita te de a
in ~ e le g e e se n ~ a se n tim e n tu lu i. N u cum va rn a c o n stra n g e a i d in tr-o d a ta sa rn a in to rc ,
22 23
a d e v ir a te o r g ii a le d u r e r ii, in c a r e , s c r u p u - b u n a , 0 ta s a s a in tr e , n u e x is ta to tu ~ i n ie i
lo a s e , s e s tr a d u ie s c s a fie c a t m a i n e fe r ic ite , o le g a tu r a in tr e d o r in { a ~ i a fe q iu n e .
c e le m a i n e fe r ic ite e u p u tin { a . D a c a n u s e D raga m ea L ouise, faptul ca vibram pen-
s in u e id , i~i
due z ile le im p ie tr ite in p o s o - tr u tin e n u -m i im p u \in a n e v o ile , in \e le g e -
m o r a r e , in n e c r o z a , in c a n c e r . r e a n o a s tr a to ta la n u -m i ~ tirb ea s im tu r ile .
C a t d e s p r e tin e , a i r a m a s in e is iv a , e e e a n ic i n u -m i p o to le a fa n ta s m e le . D e ee ai
ce rna bucura. A ,cute-\i deci col\ii foIo- c o n s id e r a t c a a v e n tu r ile m e le e u fr u m u s c ,i
s in d u -m a . p a s a g e r e e r a u g e s tu r i m e n ite s a te in s u lte ?
N u p o t s a n u r e a q io n e z la u n a d in tr e C a a v e a u le g a tu r a e ll tin e ? N u fa e e a m n i-
fr a z e le ta le , e e a in c a r e im i arn in te~ tiin fi- m ie in a d in s .
delitatea. A r tr e b u i r e c o n s tr u it le x ic u l ~i i z o la te
B a r b a { ii fa e d r a g o s te p e n tr u p I a e e r e , n u a e e s te d o u a lu m i d is tin c te , e e a a s e x u lu i ~i
p e n tr u a s p u n e d o iu b e s e . C a n d r n a d u c e a m c e a a iu b iri~s u p r im a n d o r ic e te r m e n c o r n u n .
s a r n a in ta ln e s e e u a m a n te le m e le , n u p ie r - T o t a~ a,p r ie te n ia m i se p are 0 r e la { ie
deam nim ic din a~ am entul falii de tine, nu p u r a , ex em p lar~ lu m in o a s a , p e n tr u c a n u e
te a d o r a m r n a i p u ,in . u n ie a m e a a m b i{ ie poluatil de cam e, de frecanle sau de schim -
fiind sa ob\in Ii sa ofer placere. b u r ite e i d e £ I u id e . P r ie te n ia d e s e n e a z a c a -
R ela\iile interum ane S U ntfaJsificate de 0 lea dreapta a iubirii. A p ca din nou \i-o
c o lo s a la e r o a r e : id e e a e a s e x u l ~ i s e n tim e n - propun.
tele sunt pe acel~ i plan. O r, sexu1li dragos- A l tau,
tea ocupa doua terilO riidifelite. D ad iubirea A dam
il in v a d e a z a p e e e l a l s e x u a lita ,ii, c a r e , fa ta
24 25
P .S .: I n c e e a c c p r iv c ltc in tre b a rc a de-
spec •.e lixir", raspund. evident, negativ. Nici
o s u b s t a n ~ a nu poate provoca pasiunea iu-
birii. ~i,
de asemenea, nici un tip de compor-
tament, in ciuda a ceca cc pretind metodele
s p e c i a l i ~ t i l o r in aga\at sau l a u d a r o ~ e n i i l e
fem eiloe puse pe sucit m in\ile. Nu coo- A dam ,
[COlZa ce numim dragoste - pofta oei senti-
mentul -, aprinderea acestui foe camane Ai vazut?
un mister. Un paparazzo I-a surprins pe prim-mi-
nistrul Canadei in bra\ele amantei lui, d.nd
tocmai 0 saruta pe gud. Pe-aici, oamenii
n u m a i d e s p r e a s ta v o r b e s c ... P a r tid e le d in
opozi\ie ii eee demisia, complicii lui p o l i-
tici denuntcl executia puritana, iar opinia
p o p u la \ie i H u c tu e a z a . In o ric e c a z , d a d
n u -l v a c o s ta p o rto fo liu l, to t i-a ltirb it d e ja
autontatea.
Ai aflat cum stau lucrurile de O le o 1 0 , din
Franta? Ce parere ai?
Louise
26 27
p u \in n e p a s a d e s o a r ta lu i. s e of era a s tfe l
le g a tu r a c u o r ie n ta r e a lo r sexual a ~ i m o r a -
E v in o v a t d e a d u lte r ?
A tu n c i e v in o v a t ~ i d e c a s a to r ie .
C u m s e p o a te m e r g e in fa \a u n u i p r im a r
a lta fe m e ie d e c a t d e n e v a s ta lu i? C c o m in
O p r o b r iu l m e u s e in d r e a p ta im p o tr iv a
c a s a to r iilo r ~ i ju r a m in te lo r d e c a s tita te , n u
im p o tr iv a a d u lte r u lu i, c a r e m i s e p a r e 0 de~-
te p ta r e s a n a to a s a a n a tu r ii.
Adam
28 29
- E iarb a-m a\ei, m i-a ex p licat v ecin a,
observandu-m i u im irea. P une pe fuga insec-
tele ~ i atrag e felin ele.
R rro u a m iorla-it iritat d e tu lp in ile v erzi
care n u -i rasp u n d eau av an su rilo r.
- N ep etalacto n a Ii d eclan ~ eaza fero -
A d am , m o n ii sex u ali in creier, ls ta .j cfectu l terp e-
n ei, a m ai p recizat ea ca ~i
cu m ar fi fo st
D im in eata am tre c u t p e la v ecin a m ea
cev a ell to tu l b an al.
p en tru catev a am ab ilitati ~ i b arte, iar p isiea
In p rim u l m o m en t n -am ~ (iu t cc rn a
ei m -a eo n v in s ca ai trecu t p rea u ~ o r p este
u lu ia m ai tarc, co m p o rtam en tu llu i R rro u
in treb area m ea leg ata d e elix iru l d rag o s-
te L ..
sau v o cab u laru l v ecin ei.
30 31
rirualuri, formule ezoterice. Doar furni-
zornl difera: medicina, religia, supersti,ia,
m a g i a alba, r o ~ ie sau ncagea-.Vrajitorii aia
marchitani din metroul parizian, care ne
distrcaza cand sc apuca sa imparta c a l i t o -
rilor prospcctele in care se promitc ferme-
caeea fiin,ei dorite oei intoarcerea ei, nu N ic i y o rb a de 0 s in g u ra fe m e ie . F e m e i.
fa c d e c a t s a p re lu n g e a s c a 0 tra d i\ie con- Nimeni nu te poate inlocui, Louise.
form carcia nu hazardul guverncaza senti-
A dam
m e n te le . C in d n e ln d ra g o s tim , cadem de
fa p t In p la s a - b ra \e le - c e lu ila lt. la r c a d e -
rea estc condi,ionata de manipulare.
C u g e ta a te n tla c h e s c ia a s ta Ii s p u n e -m i
ce parere ai.
Louise
32 33
Femei ... Vanatului ii prefer vanatoarea.
Prenume nu au? Personalitate? Ma re- Adam
volti, Adam. De ce barbatii lasa mereu im-
pre,ia ca Ie di'prelUie,c pe cele pc care Ie
dorcsc?
Femei ...
Nu te-ai mai saturat de vanatoarea asta
necontenita?
In locul rau, al crapa de plicti,.
Nu mai e nici 0 aventura sa tot repe~i
aventuri.
Louise
34 35
tn lim b a ju l ta u , c h e s tia a s ta n u s e n u - S e n u m e ~ te n a tu ra s a n a to a s a .
m e ~ te c u m v a n e v ro z a ? Nu d in c a u z a d O T in ~ e lo r s u fe ri ia r, c i
L o u is e pur ~i
s im p lu p e n tru c a , o d a ta im p lin ite ,
re o a s c , d e p a rd . h a b a r n u a r a v e a d e a n tra c -
te le s a tis fa q ie i.
T u a i v re u n a m a n t? C e v a a m a n \i? Te
ln ta ln e lti c u b a rb a li c a re -Ii p la c ?
A dam
36 37
N-arn pe nirneni. D r a g . L o u is e .
Ma uit la trandafiri, dar nu Ie rnai sirnt
tn realitate, ai dreptate: filtrul exista!
decat spinii.
D e d im in e a ;a , b a r b ie r in d u - m a , a m in tr e -
Louise
z .r it m ijlo c u l d e a p r o v o c a d r a g o s te a p e
lo c o
P .S .: D a r c u e lix ir u l d r a g o s te i c u m s ta m ?
C e c h ilip ir ! D a r ji c e m a i p a c .! e a l • ...
trni v o r b e ~ ti despre tine, uitand sa-mi ras-
T reaba rnadistreaza de ceasuri lmregi, lncat
punzi la lntrebarile care rna frarnanta.
abia rnamai pot conccntra la ce-mi spun pa-
cientii. t ti scriu acum pe fuga. intre doua
intalniri, pentru a-ti anunta descoperirea,
dar abia a ~ te p t sa-ti povcstesc dcspre cc
estc vorba.
AI t .u ,
A dam
•
38 39
Draga Adam, Adam,
Ai terminat treburile ? Crudule! De cand am primit ultimele
Ard de nerabdare sa citesc. cuvinte de la tine pandesc minut Cll minut
Louise mailul. Suspansul asta dauneaza randamen-
tului. Dad. mai intarzii, 0 sa~mipierd ser-
vieiul ~i0 sa fie numai vina ta!
Louise
40 41
D r a g a m e a L o u is e ,
A dam ,
42 43
s a f ie in lo c u l m e u ... e e , o a re , ti-o aduce
a ta te a v ic to rii? P o a te un n o ro c iq it d in
com un ...
o fo s ta v ic tim a
D ra g a m e a L o u is e ,
A i d re p ta te , n u s u n t a d e p tu l m o d e s tie i.
V ite c ii a m d a t ji d e u n d e fe c t. G lo ria nu e
n ic io d a ta e x p lo z ia re z e rv e i, m a i d e g ra b a a
rn e g a lo m a n ie i, caei cei in s ig n ifia n ti nu
in fa p tu ie s c n im ic m a re \. D oar o rg o liu l da
a v a n t o a m e n ilo r, ~ i in c a m a i tre b u ie 0 p o r-
tie d e v a n ita te p e n tru a Ie tre z i to a te £ o r-
te le . A p a re n ta m o d e s tie i l:m i e s te in d e a ju n s ,
in tru c a t s e d o v e d e jte a fi tip u l d e a ra g a n \a
c a re -i s c a n d a liz e a z a e e l m a i p u tin pe m e-
d io c ri.
44 4S
D e s c rie re a ta , L o u is e . n e g lije a z a num ai tti m a rtu ris e s c c a a m c o n s id e ra t u n m e rit
u n e le m e n t, u n u l s in g u r, d a r e e l c a re c o n - e v id e n t fa p tu l c a a m rc s p in s doua s a u tre i
te a z a e ll a d e v a ra t: m e s e ria m e a d e p s ih a - fc m e i s p le n d id e c a re m i s e d a ru ia u f < 'i d n i c i
n a lis t. o re z e rv a .
G ra \ie a e e s te i a c tiv ita ti, sunt s ig u r ca S i u ite -a ~ a am d e s c o p c rit e lix iru l d ra -
in s ta u re z c ris ta liz a re a a m o ro a sa . tn tr-u n g o s te i, d e c a re v o rb e a i.
a n u m it m om ent a l c u rc i, p a c ie n tu l i~ i p ro - S i e e re c o m p e n sa a m c a p a ta t ?
ie c le a z a ~ le p tirile !i re fu la rile a s u p ra c e lu i S a lu ta ri d e la e e l c a re n u ~ i-a in tre b u in -
c a re it tra te a z a , s e in d ra g o s te ~ te d e te ra p e u t, ta t c u tin e d ra c o v e n iilc a s te a .
c u c a re v re a s a in tre in tr-o re la \ie e x c J u s iv a , A dam
fie c a rn a la , fie p rie te n e a s c a . tn re s p e c tiv a
p e rio a d ii, b o ln a v u l i!i p ie rd e o ric e in te re s
p e n tru tra ta rn e n t ~i
nu m a i m e rg e ]a m e d ic
d e d .t c u in te n \ia d e a -~ i o fe ri 0 a v e n tu ra .
S ig m u n d F re u d a n u m it a c e s t e p is o d s e n ti-
m e n ta l tra n s fe r, a firm a n d e a ,.e s t e p r o v o .
c a t d e s itu a lia p s ih a n a litic a " .
L a ~ c o a ]a , p ro fe s o rii n e .a u i n v a ,a t cum
s a -J c o n tra c a ra m . p e n tru a -I re a d u c e pe
p a c ie n t p e e a le a v in d e c a rii. Si eu am avut
d e lu p ta t d e m a i m u lte o ri im p o triv a a c e s to r
avansuri c a re , in re a lita tc , p ro v o c a u reeulu/.
46 47
Louise, Drag. Adam,
48 49
L o u is e , A dam ,
N -a ~ v re a sa c re d c a te - a i ~ if o n a t d in E c iu d a t c a t te p o a te c h in u i d is ta n v .! N u
c a u z a u ltim u lu i m e u m e s a j. m i- a d u c a m in te s a te fi a la r m a t v r e o d a ta pe
A i a v u t c u m v a v re u n a c c id e n t? v r e m e a c a n d tr a ia m im p r e u n a , la P a r is ...
L in i~ te ~ te - te : n im ic n o u in p n v in ta fa p -
A dam te lo r d iv e r s e . N ic i n u a m a ju n s s u b r o tile
v re u n e i m a ~ in i, n ic i n u a m d .z u t in a d in -
P .S .:R iis p u n s u rile ta le c l1 d u le m a -n -g h e a ~ . c u I f lu v iu lu i S a in t- L a u r e n t, ia r s to m a c u l
m e u a s u p r a v ie tu it f r ip tu r ii d e c e rb c a n a -
d ia n c u poutine 1 ~ i s ir o p d e a r ta r .
J a n a -m a d a c a Ii-a m p a ru l d u ra . PO I 10-
tu ~ i s a te r o g s a - m i f a c i u n s e r v ic iu ?
1 F e l d e m a n c a r e d in Q u e b e c , f a c u t d in c a r -
to f i p r a ji~ i. b u c lti d e b r a u r l C e d a r ~ iu n 50S b ru n ,
s p e c if ic , c o m p u s d in u le i, f ~ in a . a p a , s a r e , p ip e r
~ i z e a r n a d e p u i ( n . tr .) .
50 51
D aaa? M u 1 tu m e s e .
venabil ~i S -3r porrivi ell bugetul de care
D c fa p t, d e tre i e v o rb a :
dispune. Dad.-mi dai unda verde, 0 pun
1. Sa-mi t r i m i ~ i un
flacon din parfumul in lcgatura ell tine.
roeu, Cuir de Russie, 0 raritare care nu se C it d e sp re c lix iru l d ra g o s te i, a f l., d ra -
poate cumpara decal de 13 rnagazinul ccn- gul roell, di m-am gandit la tema ~i m-am
tra l, C h a n c l ru e C a m b o n . E v id e n t, 0 sa -Ii ~idocumentat. Ai zambi daea ai vedea-o,
dau banii. printre calatorii din rnetrou care citesc rD.
2. Verifici daea nu cumva a Tamas printre mane politiste ori de arnor, pc Louise a ta
l u e r u r i l e t a l c 0 e d i l i e s e u m p a d i n Legaturi cu ochii pierdu\i in Tehnica psihanalizei a
primejdioase. N u d a u d c l o e de e a p r i n e u t i i . lui Sigmund Freud. Evident, n-ai zice ca
S ig u r, te x tu l in s in e l-a ~ p u te a e u m p a ra de tipul asta de lectura ar putea servi de mo-
o riu n d e , in s a c x e m p la ru l a e c la , lc g a t in p ic le rneala.,or, spre marea mea surpriza, d.1torita
m a ro ~ i tip a rit p c h a ttie d e b ib lie p c c a t d e ei au incercat sa rna aga\c d i v e r ~ is t u d e n t a ~ i
f i n ~ pe atat de rezistenta, cstc unicul dar d e ~ i r a t i ~i
costelivi.
pe care mi l ~ afaeur tara. Te las, ca mi s-au ingrarnadit dosarele
3. P o ~ is-o seoti din i'ncurcarud pe 0 p c b iro u .
colega de-a mea jurista care vine in Franta? Louise
Cauri 0 casa la Paris, dar sa nu fie SCUffi-
pa c h i r i a - ~ t i u . ~ r i u ca e ca ~i
cum ai cauta
gaina de dinti -, ~i mi-am adus aminte ca
vaTul tau Simon inchiriaza mansarde mo-
bilare ... Or fi ele mici, dar sunt situate coo-
52 53
S c u z a -m a c a -ti sc riu ~ a sc u n , d a r u n p a -
c ie n t a in c e rc a t a sta z i sa se sin u c id a , c e c a
c e rn a o b lig a sa im e rv in . In c id e n tu l rn a z g u -
d u ie p ro fu n d . D e g e a b a m i-a to t re p e ta t
c o n fra te le F re d e ric R o u x , d u p a c e i-a stu -
d ia t d o sa ru l, c a n u a m n ic i 0 re sp o n sa b ili-
D ra g a L o u ise , ta te , c a n d u n p a c ie n t d e -a l m e u sc sin u c id e ,
rn a sim t m iz e ra b il.
T i-a m trim is d e d im in e a ta , p rin c u rie - S a -\i fie b u n a z iu a , tie , c a re o -n c e p i.
ru l ra p id . p a rfu m u l ~ i c a rte a . A m a n d o u a C e l c a re ~ i-a r d o ri s-o te rm in e ,
e m a n a u a ro m a ta so fistic a tii,sa Ib a tic i, fru c - A dam
ta ta , In c a re se a m e stc c a iz u l in tu n e c a t d e
ta m a ie coaja d e m a n d a rin a , a ro m a p re -
~i P .5 .: D e 0 sa p ta m a n a P a risu l d o a rm e
z e m a a ta t d e p u te rn ic , in c a l, fu g a r, a m a v u t su b p lo a ic . A v c rse le c a re re g e n e re a z a d,m-
se n z a ~ a c a te im p a c h e te z ~ i, m a i a p o i, te In - p u l in d o lia z ii o r~ u l. in v e lin d u -I c u u n v o a l
c re d in te z u n u i n e c u n o sc U 4 c u rie ru J c u fa ta S ln lS tru .
p i in a d e v in i~ o a re ro ~ ii ~i
c u m a in i z b a rc ite
c a re rn a sc a rb e a u .
Si p e n tru c o le g a ta ju rista a m a ra n ja t to t
c e trc b u ie . N u a re d e c a t sa tre a c a p e la m in e
~i
0 v o i c o n d u c e la 0 g a rso n ie ra d e p e ru e
R e a u m u r.
54 55
Louise, A avut mai multe rcla~i,dar mmic serios.
Libera, fara planurl precise, incantara ca
Mi-ai ascuns faptul cii aceastl colega a ta,
poate hoinari prin Europa, traie~teeu ilu-
venita din Preafrumoasa Provineie a Que-
zia specifica oriearei tinere d. este adulta.
becului, este 0 splendoare. Tinara, inge-
nua ~i totu~i imperiala. Un corp de zei\a. Louise
Ochi de nu-ma-uita. Daca jtiam, ii dadeam
apartamentul meu.
Cc fel de femeie este Lily asta ?
Adam
56 57
Crezi cJ.pot s-o invit la cina ? lmprudentulc, sa nu faci ~a ceva! Cana-
Adam diencelc nu sesizeaza curtoazia de pc Ba-
tranul Continent ~i 0 sa-~i inchipuic ca
incerci s-o aga,i.
Louise
58 59
P a i, c e -a r e ? E in te r z is ? Mdaaa ...
Adam O r ic u m , daca ~ii
sa i-o tr a g i, I m h a r 1 i-
g a r ile su n t c o n tr a p r o d u c tiv e . C a n a d ic n -
c e lc o r i ia u e le ini~iativa,o r i d is p a r .
a i c i via~a u~oarad i n E u r o p a .
L o u is e
v a r s ta e i.
60 61
D ra g a L o u is e , D ra g a A d a m ,
62 63
D ece? s c a ra ta in te re s a t d e e le , in c a t te ra p e u ru l
T ra ta m e n tu I p s ih a n a Iitie n u s -a s c h im - a ju n g e a s a is e p a ra s c d u c a to r. D in c o n tra ,
b a t d e lo e , d a r v re m u rile , da! in tr-o s o c ie ta te in c a re fie e a re d is c u ta d e s p re
L a s fa r~ itu l s e c o lu lu i a l X IX -le a ~ i in d o rin tc le s a le , p a c ic n tu l s c v a m u l\u m j p u r
p rim u l s fe rt a l s e c o lu lu i X X c o n v e rs a \ia ~ i s im p lu s a -~ i u rm e z e tra ta m e n tu I. D is p a -
n u a tin g c a n ic io d a ta te rn a lib id o u lu i; nu ri\ia tra n s fe ru lu i s a n q io n e a z a la s c iv ita te a
d o a r p u d o a re a ~ i p re s iu n e a c re ~ tin is m u lu i v re m u rilo r n o a s tre .
o in te rz ic e a u , c i ~ i lip s a c U v in te io r ~i
coo- P s ih a n a liltii fo n d a to ri lu a u lo c u l p re o -
c e p te lo r. A s tiz ~ lu m e a s e m i~ c :i a ltfe !' F ilm e , \ilo r d in re fu g iu l c a ld a l c o n fe s io n a lu lu i.
ro m a n e , z ia re , rc v is te , s p e c ta c o le te le v i- D u p a e x e m p lu l c e lo r d in u rm a , c a ~ tig a u u n
z a te , e m is iu n i d e ra d io , s ite -u ri ~ i b lo g u ri a s c e n d e n t c a rn a l c a re \in e a m a i a le s d e c o n -
d e p e In te rn e t o fe d c o n tin u u u n d is c u rs ju n c tu ra rig o ris ta , d e c u ltu l s e c re tu lu i ~i
d e s p re s e x , fa ra n ic i u n fe l d e ta b u u ri. d e p e n u ria d e te rm e n i s c n z u a li.
T o to d a ta , c re d d . ~ i tu , ~ i F re u d v a io ~ e - P rin u rm a re , c o n s id e r c a e x a g e re z i p u -
la ~ c o n s id e ra n d c :i d e p la s a re a s e n tim e n te lo r te re a e ro tic a a p s ih a n a liz e i.
c a tre p e rs o a o a m e d ic u lu i a p a I1 in e p ro c e - A ltfe l, d u -te ~ i-o e x e rs e a z a io tr-u n re g im
s u lu i a n a Iitic . T ra n s fe ru l, d e p a rte d e a ta ~ n i p u d ib o n d ~ i lO ta lita r.
d in te -u n m e c a n is m in te rio r, p ro v in e d in e x - D e c e n u in C o re e a d e N o rd ?
te rio r. tn v e c h e a o e c lin e a lu c ru rilo r, p ri- A ta ,
v a ta d e c u v im e , p a c ie n tu l e ra a u t d e a v id s a L o u is e
64 65
in p rim u l d n d , c u m n u m i-a i d a t v o ie
5 -0 s e d u c , a m p u ru t s -o a c c e p t p rin tre p a -
. .-
C le n \1 1 m e l.
.
in a l d o ile a ra n d , v o i d o v e d i a s tfe l, in
c iu d a s c c p tic is m u lu i ta u , c a d e \in e u a d e -
v a -ra te lix iru l d ra g o s te i.
L o u is e , O b ie q ii, o n o ra b ilo ?
A dam
M a p ro v o c i?
ln a in te s a re p o p u le z P h e n ia n u l, 0 s a -Ii
d o v e d e s c c a a m d re p ta te .
D e m o n s tra tia a in c e p u t in d im in e a ~ a
a s ta .
C o le g a ta L ily , z e ila v e n ita d in la ra fri-
g u lu i , c e a c a re p o a rta c iz m e in a lte b in e
p e s te g c n u n c h i c a ~i
d.nd a r p u rta a p re -
s c h iu ri, fa ra s a o b s e rv e c a -i in n e b u n e ~ te p e
p a riz ie n i, m i-a s p u s d. v rc a s a in c e a p a 0
c u ra a n a litic a s u b s u p ra v e g h e re a m e a .
D e ~ i n u m a i a v e a m lo c p e n tru in c a u n
p a c ie n t, a m a c c e p ta t.
D in c a u z a ta o
66 67
Adam, Sarmana mea Louise,
P.S.: ~i
dac-o previn pe Lily?
68 69
P .S .: Cum oare a i a ju n s sa -m i d is p la c i
e s c r o c h e r ii.
Adam,
Nu su n t ~i
n ic i nu voi fi v r e o d a ta .. s a r -
m a n a ta L o u is e " .
c a n a , d a r p a r e e v id e n t c a e u a m e x p u s-o
pericolului dandu-\i-o pe mana sa-i gase~ti
o lo c u in t a ~iJm a i a p o i , p c c a n a p e a c a s a .- t i
s a tis fa c i v a n ita te a lib id in o a s a .
fn c e te a z a im e d ia t e ll e s c r o c h e r ia a sta
in d e c e n ti, altfel n u m a i a u z i d e 1 a m in e n ic i
u n c u v in te l.
L o u is e
•
70 71
P re a ta rz iu , L o u ise .
A dam ,
N u su n t a c e l b a rb a t v irtu o s p e e a re sp e -
ra i sa -lln c lln e ~ ti. O r, n -a ju n g e d a a r sa v re i. B in e , c a p itu le z , rid ic ste a g u l a lb !
T e -a i a p u c a t sa c e ri rn a ru lu i p a rta c a le . R e c u n o sc c a a i d re p ta te .
G a ta e u ra z b o iu l.
A dam A ~ a e , d e \ii v e rsiu n e a m o d e rn a a e lix i-
ru lu i: p sih a n a liz a d e c la n ~ e a z a e u c e rtitu -
d in e p a siu n e a p a c ie n tu lu i.
le ri n u te -a m c a n tra z is d e c a t d e d ra g u l
c a re sp a n d e n \e i ~ i c a sa rn a d a u ra u tic io a sa .
D e fa p t, n u e re d e a m 0 io ta d in e c sc ria m .
A ta ,
L o u ise
D ra g a L o u is e , ta , m a s c u lu l c s te a b s e n t ~ i n u rn a i ra rn a n e
a c o lo d e c a t u n p s ih a n a lis t a u s te r .
• •D e d r a g u l e o r e s p o n d e n ,e i " e ll m in e .
P rie te n u lta u A dam
In s fa r~ it, u n c u v a n t a m a b i l . .. P r i m u l de
la d e s p a q ire a n o a s tra .
P .S .: M a c o n s i d e r , v a i , d e z o l a n t de pon-
M a bucur c a . in c a . im i m a i c a u ~ i c o m p a -
d e ra t. D in c a o d in c a n d o rn a v o i b u c u ra sa
n ia . A n e p c tre c e v i a ,a r e g r e t a n d u n s e n ti-
rn a re in ro re la n a tu ra , s a la s s a s c a firm e
m ent p ie rd u t n u n e d e z v o lta c a p a c ita te a
b e s tia d in m in e , s a rn a d e d a u t a n d r e ,i i fa ra
d e a iu b i, c i n e in c h id c i n f a ,a unor noi
c u v in te a s e x u lu i p e n tru sex.
c m o ,i i , e u l t i v a n d u - n e a m a ra c iu n e a . tn m u -
g u re ~ te , o a re , p rie te n ia ?
74 • 75
c o n c u p isc e n \3 ., e ll a ta r m a i m u lt e ll c a t L ily
te -a v r ijit d e 1 a b u n 'in c e p u t, in c a t la e a r c -a i
g a n d il p e n lm a -m i d o v e d i c O d e \ii n o u l
e lix ir a l d r a g o ste i.
N u c r e z i c a a r fi m a i b in e 5-0 in c r e d in -
~ e z iu n u ia d in tr e c o n fr a \ii cti ? L u i F red eric
D ra g . A dam , R oux. d e e x e m p lu , p r ic te n d,ruia a i p u te a
s a -i e x p lic i s c r u p u le le ta le ~ i s a -i p o v e s te ~ ti
S e x u l n u a r e m o r a Ia , ia ti m o tiv u l p e n tr u d csp re s tu p id a n o a s tr a in tr e c e r e . t~i
dau
c a r e o a m e n iii~i im p u n sa aib a u n a . In J ip sa v o ie s -o fa c io e e l p u \in a la L ily a r fi la a d .-
r c g u lilo r n u a r e x ista n ic i cupluri, n ic i fa - p o s t.
m ilii, n ic i so c ic r a r e ~ito tu l s-a r p r a b u ~ i in T e s a r u t.
h a o s . G ra \ie in le rd iq iilo r a m p a ra s il ju n g la L o u is e
p e n tr u o r a ~ .N u te m a i n eea.ji ca a i a ju n s 0
fiin ta p o n d era ra , A d a m , a sta d o v e d e ~ te c a P .S .: L a M o n tr e a l n in g e , e m a i p ro a s -
a i d e p 'lil s ta d iu l d e p rim a l. p a t, m a i lu m in o s d e c a t p r im a v a r a . o ra ~ u l
F r u m o a sa r e v e I a ~ ia ? N u -m i m u 1 tu m i. a c a p a ta t u n a e r c o c h e t ~i
v ir g in a l.
In sc h ir n b , a te n tie ! D a ca n u m a i e ~ tip r i-
m itiv , p o ti sa d e v ii p e r v e r s, r ise c e p a n d e ~ - P .P .S .: L -a m c u n o s c u l p e B ric e , u n b a rb a l
te s p ir ir e le c a r e a u a tio s u n in a lt n iv e l de c a r e im i p la c e . E lib e r , e le g a n t, v o lu b il, caci
ra fin a m e n t. S u b in h ib i\iilc p e c a re \i Ie im - lu c r e a z a in tr -o e d itu r a , d iv o q a t d e d o i a n i,
p u n e c o n ~ c iin ta . c o n tin u i sa -ti c o n s u m i in ~ tc p ta re a u n e i rc !a lii p ro fu n d e , d u ra b ile ,
76 • 77
s e r io a s e . N u a r c n in tie in e o m u n c u stu d e n -
tii fa m e lie i c a r e r n a a c o s te a z a in p e r ip lu -
r ile s u b te r a n e , e x c ita ti d e e o n tr a s tu l d in tr e
le c tu r ile m e le in te le c tu a le ~ i p a n to fii p a r i-
z ie n i eu to e c u i. D e o c a m d a ta , in fa ta lu i
B r ic e tr a g d e tim p c a sa -i te ste z d o r in ta ,
d a r r n a te m c a n -o sa r a m a n a 0 e ita d e la d e D r a g a L o u is e ,
n c e u c e r it. S im t c u m s e s tr e c o a r a in m in e
iu b ir c a . F e m e ile iu b e s c d r a g o ste a , b a r b a tii fa c
d r a g o ste .
Paragraful tau despre Brice mi s-a parut
c o n ste r n a n t.
R e c itin d u -I . rna gandeam la e e n e d e s -
p a r te p e n o i. b a r b a tii ~ i fe m c ilc . ~ i o e c o m -
plica atat de tare legaturile. Cand aminte!ti
de expiralUl asta eu aer de tinerd. de fapt bali
to b a ~i-tit r a m b i t e z i a n g a ja m e n tu l s e n ti-
m e n ta l. C r e d e 3 v is e z ! S i m a i ~ i fix c z i 0 pe-
r i o a d a i n C : l r es a t e a s i g u r i c a t i n e t i u n u l l a
78 • 79
D a d .ln tre v o i n u e x is ta d e c a t d o rin ~ a ?
A ta ~ i a lu i? D e c e a m e s te c i d ra g o s te a in
p o v e s te a a s ta ?
A dam
P .S .: E v id e n t, tc a m a g e ~ te p re tin z a n d c a .
e in c a u ta re a u n c i .•re la tii p ro fu n d e , d u ra - A dam ,
b ile , s e rio a s e " . T rc b u ie c a a d a t d e c li~ c u l
a s ta p rin v re o re v is ta , la ru b ric a d e s c ris o ri N u c u m v a e ~ ti g e lo s ?
d e la c itito a re . F u ria a s ta im i p la c e , p e n tru d i a ra ta c a
tii la m in e .
A ltfe l, p a n a u n d e a i a ju n s c u c o le g a m e a
L ily ?
L o u is e
80 • 81
Louise,
Adam,
Urasc gelozia ~i m-ar infuria s-o simt. Poti fi sd.pan pe ceea ce gande~ti, dar
Adam niciodata pe ceea cc simti.
Louise
82 83
•
rat n icio d ata d .-m i ap an ;ii m ie ~i
n u m ai rn ie,
n lei in trecu t, n ici acu rn .
N u m irn cu u ~ u rin ~ a d rag o ste p ato lo g ii
sev ere p recu m aceasta o b sesie d e a an ex a
d o ar p en tru sin e tru p u l ~ i g an d u rile celu i-
lall, an ean tizan d u -i lib crtatea.
L o u ise, 2 . N U -li d au n iei 0 v este d csp re L ily .
S u p u s secretu lu i p ro fesio n al. n u am acest
D o u a elem en te m -au ~ o cat in u ltim ele d rep t. C o n fid en lcle ei, im ed iat ce tree p ra-
talc m esaje:
g u l u rech ii m ele, p atru n d in tr-o zo n a p ro -
f
1 . m i in terp retezi rcticcn ~ fall d e p o v es-
tejata la care n im en i n u are acces.
tca asta d in tre tin e ~ i B rice ca p c cx p resia
N -0 sa-li sp u n d ecat ca p erso n alitatea
ascu n sa a g elo ziei.
ei se d o v ed e~ te rn ai cap tiv an ta d ecat ar d a
D in co n tra. te in d cm n sa te cu k i eu el
d e p resu p u s ap aren lele. 0 fetila frag ila,
fara sa-li asu m i p o v ara ip o criziei. O b iec-
n csig u ra ca este ap reciau , se p it~ te in so m p -
ru l iritarii m d e ~ in e d e reto rica m in ein o asa
tu o asa m o rfo lo g ie care-i afi~ caza cu in d raz-
in care am esteca~ i fraze d e g en u l "Ieg atu ra
p ro fu n d a. d u rab ila, serio asa", v e~ m an t al n eala p erfeq iu n ea. P ro p riu l ei d U lm an , se
84 85
•
spaniola foarte bine stapanite -, nici fizi- Aseara, fiindca avcarn doua invitalii la
cui - ar fi vrut sa fie lipsira de forme! -, nici Opera, am luat-o cu mine pe Lily la Tris-
albastrul pregnant aI ochilor, in care nu vede tan und Isolde.
decat c10rul din vreo piscina. a sa rna crezi ? Pe ca.nd 0 faceam sa se
confrunte cu 0 opera dificila - patru ore
Parisul 0 destabilizeaza, zguduindu-i
de muzica, W agner ~i divine1e lui len tori.
criteriile de pana acum. sa luam, ca exemplu, cu libret in gerrnana. -. Lily a cunoscut un
referintele ei privitoarc la moda, prove- fel de botez. Cu cat orchestra murmura
nind din seriale americane precum Focu- ori tuna. varsand peste noi, din fosa, suava
rile iubinoi sau fubire, glorie fi frurnuse,e, ~i terifianta ei nesfaqire oceanica, tacerile,
ace1e imerminahile saga in care fcmei eu re\inerilc, violen\ele, cu atat Lily vibra,
sanii refacu\i i~i disputa barba\i cu implan- prada unci agitalii careia nu-i opunea niei
turi de par: convinsa cel. trebuie sa se sma- o bariera. Nu. nu asculta daar cu urechile,
cuiasca ~i
sa se in\oleasca precum 0 boarfa parul ii frernata, hazinul i se legana, inima
ii batea tot mai rcpede. Ghemuita, abia reli-
ealiforniana, explodeaza primre parizien-
nandu-~i lacrimile, infiorara inca de la pre-
cele care cultiva un rafinamem mai pUlin
ludiu. Foarte repede, respira\ia a inceput sa i
obscen ~i provocator.
se sineronizeze eu eea a Isoldei; se accelera,
Sunt sigur ca baielii cu care a avut re1alii se-ntrerupea, sincrona pana 1a ame\eala.
corespundeau ~i ei tampeniilor hollywoo- lansara '1ntr-o expansiune linea., indraznca-
diene conform carora, de la ~ofer la analis- t a , de neoprit, sfar~ind prin a se topi odata
tul financiar, orice mascul arboreaza bronz, l."U dezlan\Uirea eoardclorintr-un soi de or-
carura ~i abdominali de surfer. gasm exaltat.
86 87
•
In dem w ogenden S c h w a ll, C lnd s-a lisat cortina peste cei doi indra-
In dem to n e n d e n S c h a ll, Lily fi-a rnai sim tir ne-
gosti~i inlan\uiti,
In d e s W e lt-A te m s w ehendem A ll, voia sa aplaude, de pard., ritacitl, ~i-ar fi
E r tr in k e n ,
pierdut ealea propriului trup.
V e r s in k e n ,
A gatata de bratul m eu, a iqit istovita
U n b e w u s s t,
de aceasta experienta, urnedi, bead de recu-
H o c h s te L u s t!
no~tinta in fata celui care a invitat-o la
cerem onia ezoteridi de la care, prin na~-
In v a lu l c a re u rc a ,
tere ~i
Jipsa de educatie, se considera ex-
in s u n e tu ! c a r e v ib r e a z a ,
dusa.
In m a re a r e s p ir a { ie a s u fiu Iu ; u n iv e r s a l, »N u ~tiam ca este eu putin?", a fost uni-
Sa m a i n e c , cuI ei com entariu, ~optit.
S a r n a in g h ita , Spre m area m ea m andrie, am conver-
F a r a d e c o n ftiin ,a _
tit-o la W agner. Farm ecc1c venerabilului
Suprem d e lic iu !
vrajitor nu au pierit in form olul culturii
oficiale, ba chiar aqioneaza inca asupra
V artejul voluptuos al m uzicii 0 patrun- unei tinere sosite din arondism entul C hi-
dea pe Lily im punandu-i eliberarea m a- couum l.
gica, faca.nd-o sa se piarda printre sunete, Tu ce m ai faci? Profita~i, tu ~i B rice, de
sa dispara in arm onia lum ii care apro- energia m uzicala m ontrealeza ?
pie horcaitul agoniei de respira~ia vietii. Al tau,
SubIim ... A dam
88 89
•
Brice ~i cu mine? TotuI e-n ordine. Flirtul nu este dragoste, ci dorin\i de
Punem de-un flirt. dragoste. Te pierzi in gcncraliti\i abstrac-
Louise tc. Coboari ina poi pc pimant, Louise.
Adam
90 91
•
In tr u c a t i~i
p e r m ip sa -m i ~ii
p r e d ic i. per- N u -\i p e r m it sa -m i d a i le q ii d e o r to -
m ite -m i s a g lu m e s c p u ~ in p e s e a m a s e r ii d o x ie p s ih a n a litic a !
ta le c u L ily .
C h ia r daca acum c a te v a sa p ta m a n i a m
O are r o lu l tc r a p c u tu lu i e s te s a ia s a in fa c u t p e n e b u n u l, m i-a m v e n it in fir e ~i
i\i
o ra ~c u p a c ie n ta ? S i, m a i a le s , s -o d u d sa re p e t c a rn a s c a rb e ~ te pana ~i gandul de a
a s c u ltc Tristan und /solde, opera rom an- p r o fita de pe urm a s itu a ~ ie i p r o f e s io n a le
tic a p r in e x c c le n ~ a ?
p e n tru a 0 a g a la p e L ily .
T a re m i s e p a re , d ra g u l m e u A d a m , c a fil- A dam
tr u l n u a q io n a d o a r p e s c e n a , c i ~ i in s a il,
L o u is e
92 93
•
S ila e s te una d in tre fo rm e le o b s e s ie i: C um a rn a ju s tific a a r in s e rn n a s a a d m it
p re fe ri s a te g a n d e ~ ti la s u b ie c t c u sc a rb a c a . s -a r p u te a s a g re ~ e s c , p re fe r s a ta c o
d e c a t s a n u te g a n d q ti d e la c . C u to a te a s te a , tin s a te a n u n t c a a c e a s ta
L o u is e c o re s p o n d e n ta n -o s a rn a i a ib a n ic i u n s e n s
p e n tru m in e daca 0 s -o p u n c te z i re g u la t
c u o b s e rv a tii c a re rn a s c o t d in s a rite .
C in e a re u re c h i d e a u z it s a a u d a .
A dam
94 95
•
A ~ a c a ia ta c o n c lu z ia m c a : n u c u rn v a it i
m a s c h e z i 0 a te a C \ie ire z is tib il. fa t" d e L ily ?
D e c e a i a s c u n d e -o ?
C e -a r fi ra u in e a ?
P e m in e n u rn a d e ra n je a z a e ll n im ic 0
96 97
•
L o u is e , i\i m u l\U m e s c p e n tru p rie te n ia
ta a s p ra , c a re m -a lu m in a t.
C e in c a .n ta re ! T o tu l v ib re a z a in m in e ...
U ita s e m in c e m a s u ra p a s iu n e a , ra fin a ta ,
im b a ta to a re a ~ i a b ra c a d a b ra n ta p a s iu n e ,
p o a te d a fa rm e c u n iv e rs u lu i. P c la u n s p re -
D ra g a L o u is e , z e c e n o a p te a . c a n d n e -a m d a t jo s d in p a t
s le i t i , d a r re 1 a x 3 ti, n e -a m d u s la b ra s e ria
S c ris o a re a ra m i-a fa c u r n c rn a ip o m e n ir C o lb e rt c u s a la e i c u la m p i ro tu n d e , c u le le
d e b in e ! A ~ fi fo s t o a re in s ta re , fa ra e a , s a d e m a s a d in b u m b a c g ro s , c u b a n c h e te le
a p re c ie z c e e a c e a m in c e p u t s a rd ie s c ? d in p ie le ta b a c ita , p lin a d e la rm a a c to rilo r
J e ri, la c o n s u lta tie , in tim p u l ~ e d in te i d e v e n iti s a p e tre a c a d u p a s p e c ta c o l, p rin tre
jo i, L ily s -a im re ru p t b ru s c in m ijlo c u l u n c i c h e ln e ri s tila \i v e n iti p a rc a d ire c t d in s c c o -
a rn in tiri, s -a in to rs c a tre m in e . s -a rid ic a t lu I tre c u t c u s trid iile lo r, c u c re v e \ii ~ ic ra b ii
in p ic io a rc , a ro ~ it ~ i a p o i a e x c la m a t: p ro a s p e t i a tc riz a \i la n o i in fa rfu rie c a ~ i
-T e iu b e s c ! c u m b u c iitiiria a r Ii d a t p e 0 p la ja la v re m e a
M -a rn rid ic a t la ra n rlu -m i ~ i a m s trig a t: re flu x u lu i. I-a m c e ru t a p o i ta x im e tris tu lu i
- Si e u ! s a m a i fa c a n i~ te o c o lu ri c a s a n u ra ta m
L ily a iz b u c n it in la c rim i ~ i o e -a m a ru n - s tro iz ile im p o d o b ite d e s a rb a to a re , ilu m i-
c a t u n u l in b ra te lc c c lu ila lt. tn a c c e ~ i s c a ra n a te , in s o le n te in v e s e lia lo r, ig n o ra n d c o m -
a m d c v c n it a rn a n ti. p le t ~i
m unca, ~ io d ih n a . S p rijin itii d e u m a ru l
D e a tu n c i n u n c -a m m a i p a ra s it. m e u , L ily to rc e a fa d g rija , c o n v in s a c a n u
98 99
•
<- 't VI
ii oEer daar b ra \e le m e le , c i ~i
un o ra ~ . 0
fu g im c u m ~ in a la T ro u v ille ~i
L ily v a d e s-
~ a ra , u n c o n tin e n t fa b u lo s. c o p e ri d N o rm a n d ia e p la ja P a risu lu i.
P e se m n e c 3 .iu b irc a a C o st in v e n ta ta p e n -
D e d im in e a tl. c o b o ra n d p e m ru m ic u I
d c ju n , a m a v u ( se n z a tia d i e ra p e n tru in tiia tru a d a p o e z ie v ie \ii.
100 101
•
D ra g a A d a m , D ra g a L o u is e ,
102 103
•
zj p e l i n i a o r i z o n t u l u i v a a J u n e c a u n v a p o r
~i
ni se va propune s a n e in to a r c e m in lu -
m e a n o r m a la . D e -a r f i Cat m a i t a r z i u e u
p U lin la !
Tu cum 0 m a i d u e i? H a id e , p oves-
te ~ [e -rn i d e s p r e B r i c e .
A dam D ra g il A d a m ,
n U ln \c .
P e lre e c 1 ip e p lk u le la n g a e l. C u lO a le
a s t e a , n u r n a p o t a b \ i n e s a .n u I e c o m p a r c u
a c e lc a p c c a r e ie -a m e u n o s c u t n o i d o i. tu
104 lOS
•
~ i e ll m in e , a ~ a d i n o u l r o m a n s e s c h i~ e a z a
C ll f r a g ilita te .
P o v e s te a n o a s tr a n lm a n e c e a m a i ta r e .
F r u m u s e te a p r ir n e i iubiri v in e d in f a p -
r u l c a n u e s tc b a n tu ita d e p r o p r iu l s f a r ~ it,
te c r e z i tn tr - u n p re z e n t e te r n ~ i- i ig n o r i
c p u iz a r e a . D u p a c a r e , c a d a v r u l p n m e i iu h ir i
D r a g a m e a L o u is e ,
I e in f e c te a z a p c u r m a to a r e le .
D c ~ i. .. R e la t ia n o a s tr a a in c e ta t sa m a i d u re z e
C o m p a r a tiile p e c a r e I e f a c L ir a s a v r e a u f iin d c a a to t d u r a t. T im p u l n u e s te a lia tu l
in m im e n u - l a v a n ta je a z a p e B r ic e : m i s e iu b ir ii ~ i n u f a v o r iz e a z a d e c a t p r ie te n ia .
p a r e m a i p u tin s e d u d .to r dedt tin e ... D a c a C and tn ta ln e ~ ti s o ti b a tr a n i a le c a r o r
n u c u r n v a p r o b le m a e la m in e , c a r e r n a la s rru p u ri s u n t m a i p u tin in s e ta te d e v o lu p -
g r e u . R e la tia m e a e ll e l a r e m a i m u ir a s p e c - ta te , s e p r e s u p u n c d i o b i~ n u in ta a s e c a tu it
tu l u n c i a v e n r u r i r e u ~ ir e tn c o r n p a r a tie eu d o r in ta , d a r r n a te r n d . c s te y o r b a d e sp re
a d e v a r a tu l e i c o n ~ in u t. C c v a - c e D a r e ? _ o a lte r a r e ~ i m a i g r a v a : a ta ~ a m e n tu l d is tr u g e
ra m a n e f a d , lip s it d e c u lo a r e . in f la c a r a r e a . C u c a t le g a tu r a s e d e z v o lta ,
D r a g a A d a m , n - ~ tn d r a z n i s a - m i e x p r ir n e u a ta t p a r a s e ~ te e p id e r m a . C e tr a d a r e in -
a c e a s ta r e tic e n ta d a d . n u a m f i, tu , ~ie u ,
~i s id io a s a ! P c c a n d a tr a q ia I e im p u n e in d r a -
g o s titilo r s a s e m a n g a ie , s a s e s a r u te , s a f ie
p r o te ja ~ a c u m d e n o ile n o a s tr e v ie ~ i.T o r u ~ i,
u n a , a f e q iu n e a tm p a r ta ~ ita e lim in a p u tin
in s is t: d e c e n u a d u r a t r e la tia n o a s tn i?
c a te p u tin e o n ta c tu l d ir e c t. D r a g o s te a v in e
L o u is e a ta p e c a le a c a ..r n ii, d u p a c a r e 0 in d e p a r te a z a .
106 107
•
S u n re m c n rita ~ i c o m ra d ic to rii, d ra g a m e a
p a n e n e ri s a i-o ia in a in te e e 1 u ila lt fie im -
L o u is e , in s u fk tite de doua fo rte d iv e r-
p u n a n d ll- ~ ; d o n n \'l, f ie p r in d e d in u l a c e s tc ;a .
g e n te .
P rie te n u l ta u ,
D ra g o s tc a c u ltiv a c u n o a ~ te re a , d o rin ~ a
A dam
v e n c rc a z a n e c u n o s c u tu l. Pc cand iu b ire a
ra m a n e lo ia la p a lla ]a u ltim u l s u s p in , d e g e -
P .5 .: S i n u c i g a ~ u l m c u sc -n so a ra !
t e l l ', p a l m e l e , g u r a , p e n i s u l , p a m c c c lc sunt
a v e n tu rie ri m c re u la p a n d a , g a ta s a p o r-
neasca sp rc n o i d e s tin a ~ ii, a tra ~ i d e d ife -
re u ti. d e u n ic ita te . ln v e rs d e c a t s e n tim e n tu l
c a re c a u ta p e rm a n c n ta , p u ls iu n ilo r rc n a s-
c u te Ie e p o fta d e s c h im b a re . C in e -a T m a n -
c a a c e la ~ i lu c ru in to a te z ilc le v je ~ ii lu i?
P a s iu n e a m e a p e n tru L ily , c a ~i
cea pc
c a re a m s im tit-o p e n tru tin e , v a d is p a re a .
C o n c lu z ia nu m i b u c u ra , d a r 0 p o t p re -
s u p u n e . M a i f<lU: 0 ~ t i u . S i n g u r a m e a d o r i n -
~ a e s t e c a a c c s t J u c r u s a s e 'i m a m p l e c a t m a i
ta rz iu ~ i s im u lta n . la ta c e c a c e s c c h e a m a
u n e n ru z ia s m fc ric it: 0 re la ~ ie c a re s e s tin g e
p rim r-o d e s tru c tu ra re s in c ro n a .
N u e x is ra d e c a t 0 s in g u ra d ra m a e u a d e -
v a ra t e ru d a in d ra g o s te , a n u m e c a u n u l d in
108
109
•
Drag. Adam, Doar eu Lily.
Adam
o lntrebare lmi gadilii buzele: te mai
vezi ~i
ell alte feroei, sau doar ell Lily?
Louise
110 111
•
Ce nisturnare fata de lunile din urma! tnainte ma ghiftuiam ell feroei eu 0 frec.
ven\a care \inea mal mult de incapa\anare
Louise
dedit de dorin\a. Fara-ndoiala incercam sa
te uit, draga mea Louise, ~i
dad. nu pe tine,
atunci e~eculnostru. tmi convenea sa rna
consider un barbat superlibidinal.
Nu intotdeauna in vederea virtutii te
straduie~tieel mai tare.
Adam
1 12 113
•
in tr-o lu m e d e p o v e s te , lu x u ria n ta p a d u re
c a re fa c e c a o n c e lu c ru sa p a ra m in u s e u l, in -
tin d e rile o rb ilO a re p c u n d e z a p a d a - c a n d
p ra f, d .n d g h e a ti. c a n d ia u rt - s e d is tre a z a
e ll m c ta m o rfo z e le e i. D e c a n d n e -a m re fu -
g ia t in c a b a n a d in tru n c h iu ri d e b ra d d e c o -
D ra g a A d a m , jite , a m a ju n s s i a p re c ie z im p o rta n p unui
c a m in , b u c u rie p e c a re 0 u ita s e m d in c lip a
A m p lc c a l la ta ra , B ric e ~i
C ll m in e . la in c a re rn -a m a ~ e z a t in tr-o \a ri d e a d o p \ie .
r.::a salu i d e la L a u re m id e s , a p ro a p e d e m u n - R e d e s c o p e rin d fro n tie ra d in tre a fa r. ~i
te le T re m b la n t. in a u n tru , p re a r:la re s c p e rc \ii z d ra v e n i, g u s t
C e e x o tis m ! in c h ip u ie -ti u n d ru m de in tim ita te a \e s a tu rila r - p le d u ri d in c ~ m ir,
c e a s u ri in trc g i, b ra z i u ri~ i, p a n te c a re u re a ~ a lu ri d e a n g o ra , c u v e rtu ri d in m o lto n -
n e o b o s itc , ~ o s e lc in g h e s u ite In tre p e re ti d e ~i
rn a re p e d s p re fo e c a 0 fe tila d u p a ta ta l
g h c a ta , e e ru l d e u n a lb a srru s a tu r a t, a la I p ro te c to r.
d e lu m in o s . IO d l o u -I p o ti p riv i p re a m u lt D a c a n e -a i fi v iz u t a s e a ra , p e B ric e ~ i p e
fa d sa c 1 ip e ~ tiJ a p o i, d in tr-o d a ta , T agazul m in e , c h ia r a i fi a v u t d re p tu l s a fii iro n ic :
o fe rit d e v ile le a ~ c z a tc ic i ~i
c o lo , c o c h e te , dom nul C rn -M a g o o n Ii d o a m n a C ro -M a -
m a ro n ii, c u ra te , c u m in ti c a n i~ (e m in ia tu ri gnona, doi oam eni g a i, in v e li,i in b la n u n ,
d e c a rto n . tn tim p u l c a la to rie i a m a v u t s e n - a ~ e z a ,i in fa \a te le v iz o ru lu i, c o m e n c ln d un
z a tia c a B ric e ~i e ll m in e o e in ro a rc e m in m c c i d e h o c h e i. C in e -a r fi c re z u t c a . a m s a
c o p ila rie , H a n s e l ~i G re te l c u fu n d a n d u -s e tre m u r p e n tT u 0 ro n d e la p e c a re s e b a t
114 115
•
n i~ te n a m ile in a n n a te c u b a te ? Is c u s in ~ e a le tiv a rc Io c in to td c a u n a 1 n c u rsu l tra ta m e n -
f c r ic ir ii ... D e a c o r d , c r a m rid ic o li ~ i to tu ~ i tu lu i, w ana s e n tim e n ta la a lu i L ily tc v i-
im p lin i\i. 1 .c a z a in tr u c a t c ~ ti te ra p e u ru l c i, n u fiin d c a
T u e e m a i fa c i? A ti re c id iv a t sp rc N o r~ e ~ ti ru io s u ti. L a fe l s ~ a r fi in ta m p la t ~ i e ll
m a n d ia , s a u a ti ra ffia S la P a ris ? u n a ll m e d ic . in lr-u n fe l, L ily Ie v e n e re a z .
M a bucur c a im p a I1 i c 1 ip e fru m o a s e eu im p e rs o n a l.
L ily . C u to a te a s te a , n u -m i d a p a c e 0 im re - P o a le cl m .- n je l ... C u m p re su p u n cO
b a re : n u te d e ra n je a z a d e c la n ~ a re a s ru d ia ti d e tii d e ja u n ra s p u n s c x tre rn d e c la b o ra t,
a p a s iu n ii ei ? lu m in e a z a -rn a .
A m in te ~ te -ti e u c a ta ffia n d rie m -a i a n u n . C u p rie te n ic ,
ta t d. p o t i p ro v o c a d ra g o s te a ~i,
fiin d c a am L o u is e
p ro te s ta t, te ~ a i h o ta ra t s a rn i~ o d o v e d c ~ ti
u liliz a n d -o p e L ily .
A cum a i r e u ~ i t . B r a v o ! A i u i t a t J 'n s a p r i n
c e m ijlo a c e ? A i u ira r d e e lix ir?
In lo c u illu , c u g re u m -a ~ fe ri d e 0 s p a i-
rn a : d in tre e le m e n re lc c a re -i m o tiv e a z a a ta -
~ a m e n tu l, c a re tin e d e fo rm u la ~ i c a re p u r
~ i s im p lu d e fiin \a la ?
C a p ric iu llu i L ily s e d o v e d e ~ le ceva m ai
d c g ra b a m e c a n ic d e e a t in ra d a c in a r. D aca,
a~a cum s p u n p s ih a n a J i~ tii, tra n s fe ru l a fe c -
116 117
•
p e rs is ta . P o a te s a re g rc tc , c a le d e in to a r-
e e re n u rn a ; e x is ta .
F ie ~i
p ro v o c a t d e m in e , e n tu z ia s m u l
lu i L ily e v iu d e -a c u m , ro b u s t, in te n s , eu
a ta t m a i p e rs o n a liz a t c u d it m i-a m p a ra -s it
ro lu 1 d e m e d ic , p a s tra n d u -I d o a r p c c e l d e
p o ru m b e l.
D ra g a m e a L o u is e , c o n fu n z i d e c la n ~ a -
re a iu h irii e u d e z v o lta re a e i.
A l ta u ,
A dam
C u s ig u ra n V . a m p ro d u s a n ific ia l p a s iu -
n e a lu i L ily , d a r a c u m , c a .n d e a e x is ta , d e ja
s e p re c iz e a z a , c a p a ta c o n e re te te , re a lita te ,
u n ic ita te h ra n ita d e m in e , d in c e e a e e im -
p a rtim , d in c e e a c e c o n s tru im . E lix iru l a
a d u s d o a r c h ib ritu l, d u p a c a re fla c a rile i~ i
td ie s c v ia ta lo r, ia r in c e n d iu l a l n o s tru e.
C a s a in \e le g i, g a n d c ~ te -te la 0 b o a la
p s ih o s o m a tid .: s p ir itu l 0 s t3 .r n e ~ te , d a r m a i
a p o i, c a e g u tu ra i, in d ig e s tie , e c z e m a on can-
c e r, s e d e z v o lta in o rg a n is m in p ro p riu l ei
ritm , a u to n o m a , scapand fra m a n ta rilo rc a re
a u c a u z a t-o . C h ia r d a ra s u b ie c tu l in \e lc g e
o rig in e a m e n ta la a p r a .b u ~ ir ii lu i, d e z a s tr u l
118 119
•
A m in~e1es: ttl a i a r u n c a t p i a t r a , i a r a c u r n P a i, c in e m a i ~tiei n a f a r a d e t in e ?
e a s e rostogole~te d e u n a s i n g u r a .
Adam
Ce ,-ar lotampla 10'. dad Lily ar afla
c u m a i p r o c e d a t ?
1 '.5 .: N u c o n t e a z a ... f n c a z u l in c a r e
L o u is e
L ily d e s c o p e r a ~mecheria.v e s t e a 0-0 s - o
t u r is i d . a m d o r it - o d in p r im a c lip a in c a r e
a m v a z u t - o ~i
d, a m a c c e p t a t - o p r in t r e
p a c ic n \ii m c i c u u n ic u l s c o p d e a a j u n g e sa
n e iu b im .
120 121
Adam, Iubirea poate fi refulata. putem refuza
sa oe fure in toreoml ei.
Forrnularile talc suna bizar ...
Tare rna tern d. libertatea noastra ou se
In lim p ce 0 m anipuJezi pe Lily, subin-
dovede~te posibila decat in sens ncgativ,
telcgi din asta ca destinul te-a manipulat,
ca un veto crispat, respingerea ingrozita a
la randul lui. Ca ji cum ar exiSla 0 f0'1 a
ceea ce nc depa~e~te.Singura noastd pu-
obscura, constrangatoare, care tc-a {acut
tere: sa ratim intalnirea eu fericirea.
sa leindragoSlejti de ea ...
Adam
Louise
122 123
d .n d ~ il 5 - 0 e te rn iz e z i. M a i b io e s a -i c u le g i
ro a d e le a tu n c i c a o d e x is ta , a t fi u n d a r s u fi-
c ie n t.
F e ric ire a n u ia d e d it fo rm a p ro v iz o ra -
tu lu i. C in e o c -a r p u te a a s ig u ra d e c o o tra riu ?
~i
a s ta 1 0 rr-o v ia ~ a o m e n e a s c a , m e re u ~i
D ra g . A dam , m e re u e fe m e ra .
L o u is e a ta
D in a c e s t m o m e n t. In trc b a rc a s u n a a{ia:
s u n tc m lib e ri s a iu b im C U la re o ri c u ta re P .S .: U im ito a re c o re s p o n d e n ~ a a s ta a
p e rs o a n a ? n o a s tra .: n u d is c u ra ffi d in d ra g o s t~ , c i d e -
N o i s u n te m e e L c a re a lc g e m ? s p re d ra g o s te .
S a u s u n te m a le ~ i ?
C in d te -a m in ta ln it, A d a m , d e s p re d ra -
g o s te la p rim a v e d e re a fo s t y o rb a .• • E l e !" ,
m i-a u s trig a t s im w rilc ~i
in te lig e n ~ a .
In u ltim e 1 e J u n i a m tra s c o n c lu z ia ca ~i
s im tu rilc , ~i
im c lig e n ~ a ~ i-a u c a m f a ta t v c r-
d ic tu l. a v a n d in v c d c rc d . o e - 3 m d e s p a q it
d u p a c in c i a n i.
A c u m s ta u ~i
rn a in tre b d a e a im r-a d c v a r
s -a u in ~ c la t a ta r d e ta re ... Iu b ire a o -n g ro p i
124 125
C and te -a m c u n o s c u t, p u rta ro in m in e
o n e v o ie a u tc n tic a d e iu b irc . P rin m a g n e -
tis m u l ta u , a i fo s t in a c e la ~ i tim p c a u z a ~i
rc v e la to ru l re s p c c tiv e i iu b iri. F a ra -n d o ia ll.
te -a m in ta ln it in m o m e n tu l p ro p ic e ...
D u p a c e n e -a rn d e s p a J 1 it, a m s im tit ia r~ i,
D ra g ~ L o u is e , c u a d e v a ra t, d a r s u b fo rm a d u re rii, a c e e a ~ i
n e v o ie . ~ i a a p a ru t L ily ...
C e c o in c id e n ta ! V o rb e a i d e ln d ra g o s ti-
Im p re ju ra re a o p o rtu n a i1 c re c a z a p e in -
re a fu lg e ra to a re . E u n u l d in trc e v c n im e n -
d ra g o s tit. la r d ra g o s tc a c rc e a z a im p re ju -
te le c a re rn a o b s e d e a z a : rn a g a n d e s c la e l
ra re a o p o rtu n a .
~i
ln c e rc s a -lll1 \e le g d e m u lta v re m e , fie d i
e s te y o rb a d e s p re p a c ie n tii m e i, fie d e s p re
A I ta u ,
A dam
m m e.
C um o a re s e l1 a ~ tc fu lg c ru l a .s ta ?
P .S .: S in u c ig a ~ u l m e u m -a in v ita t la c a s a -
E s te 0 in v a z ie , s a u 0 re v o lu \ie in te rio a ra ?
F u lg e ru l fie p ro v in e d e u n d e v a , d in lu rn e , to ria lu i, L ily rn a p re s e a z a s a a c c e p t, c u -
126 127
Apropo de bomboane: te-a; gindit vreo- Cine ar intra de bunavoie in pu~ca-
data sa te insori ? rie?
Louise Nu sunt partizanul servitu\ii volun-
tare. Judimintele pc care ji Ie fac logod-
nicii in fa\a primarului ~ia familiilor mi
se par utopice, dcsuete, false, bune sa-~i
rupi dinlii-n ele. N-o sa rna determine ni-
meni niciodatii sa JUT ce nu pot respecta,
pentru ca sta in firea barbateasca sa culea-
ga de ici ji colo ce-i place. Imi respect prea
mult cuvantul dat pentru a-I pune gaj in
astfel de naivitali.
Cu toate astea, dupa ce am observat cat
de mult s-a distrat canadianca mea ieri la
casatoria pacientului. cat de mult a gustat
ftecare clipa a petrecerii, troi zie eft, daca
128 129
L ily tin e la a s ta , a ~ fi In s ta re s a tre e p e s te
p rin c ip ii ~ i s a -i o fe r n u m ita b u c u rie .
A dam
R a sp u n d e -m i re p e d e !
L ily m -a a n u n ta t c a , p a tro n u l 0 trim ite
in A u s tra lia . A ja e ?
C um lu c ra ti p e n tru a c e e a ~ i a g e n tie , tre -
b u ie s a a fli c u rn v a .
S a u p e L ily 0 d is tre a z a s a rn a c a m to r-
tu re z e ?
A m n e v o ie d e in fo rm a re u r g e n t i ., f i i n d c a
rn a s im t la m a rg in e a p ra p a s tie i.
A dam
130 131
Dragul meu Adam,
Sunt distrus.
Abia cc-am ie~itde la director: mi-a Adam
confirmat ca 0 trimite pc Lily ]a sucursala
noaSlr. din Sydney.
Louise
132
133
Lupta! N-o las.
Fac dragoste ell ea ~i-i
vorbesc despre dra-
Louise
goste. Si uite d. sunt condamnat sa-i explic
ce exprimau inainte mangaierile, saruturile,
privirile rode. Mi-am lisat la vestiar armura
de barbat distant, glum e\, m ai degraba iro-
nic decat expansiv ~i-amintrat in pielea ca\c-
lu~uluidevotat ~i demonstrativ. Sigur ca. rna
costa, dar sunt hotidt sa inaintez de acum
gol, slab, daar ell sentimente1e rode.
Niei nu se pune ptoblem a ca Lily sa pIece!
Povestea noastra a demarat ell doua sute
de kilom ern pe ora, "'iadar nu doar ca trebuie
sa oe dud. departe, dar nici nu-mi inchipui
cum ar fi sa fraolm la 0 asemenea viteza.
Adam
135
134
D ra g u l m e u A d a m , C e c a c e -m i s p u i ~i
ce a m o b s e r v a t in
u ltim e lc z ile im i s c h im b a . in r iu im a g in e a
[a n a -r n a d a c a -ti m a i s ta u ~i
eu pe cap.
d e s p re L ily .
tn n u m e le p r ie te n ie i n o a s tr e , 0-0 sa p a s tr e z
S e c o m p a c ta C3 u n b a r b a t, v r e a u s a z ic
c la a r p e n tr u m in e a m a n u n tu l p c c a r e to c -
c a u n u l d e la n o i, C3 u n e u r o p e a n ! A m h i-
m a i I -a m a fla t: c h ia r in a in te sa a te r iz e z e 1a
tio a s a ~i
p e r fid a , ~ i - aa s c u n s p la n u r ile p r i-
P a ris , L ily ltia c a 0 s a s e m u te la S y d n e y .
v ito a re la c a rie ra . U n b lo c d e in s e n s ib ilita te .
D e fa p t, sejurul i n F r a n \ < ,a f o s t m e r e u c o n -
o fo rta re a \a d e m u \e n ie .
s id e r a t d e d ir e q iu n e u n s o i d e tr a m b u lin a
C e iro n ie ! C in d s e in tin d e a p e d iv a n u l
in v e d e re a z b o ru lu i s p re A u s tra lia .
m e u p e n tr u a - ~ ip o v e s ti c a p ila r ia , r e la \iile ,
E u n -a m ~ t i u t .C h ia r n u ti.a s p u s n ic i-
fa n ta s m e lc , d e c e p tii1 e , p u ls iu n ile , im i lis a
o d a ta c h e s tia a s ta ?
im p r e s ia c a - ~ id e z v a lu ie in tr e a g a in tim i-
L o u is e
ta tc , d a r s e a h \ffie a sa sp u n a e se n tia lu l. D a d .
m i ~ a d e s c h is p o a r ta c a tr e v i< l\a e i in tim a ,
~ i . ap a s tr a t in s c h im b ascu n s u n ic u llu c r u
c a r e a v e a e l l a d e v lr a t i m p o r t a n ~ o: b ie c tiv u l
136 137
p ro fe s io n a l. N ic i c a n d a m d e v e n it a m 3 n \i in tre a g a m e a T e \e a ~ i in tre a g a m e a in te -
n u m i-a d e s ta in u it m a i m u lte . lig e n !ii..
C u m s a fi p u tu t h a n u i c a re u ~ ita s o c ia la , D a r, v a i: c u c a t in s is t m a i m u lt, c u a ta t
p ro m o v a re a , a s c c n s iu n e a fin a n c ia ra con- rn a p riv e ~ te m a i s fid ito r ..• C h ia r a i d e g a n d
te a z a m a i m u lt d e c a t o ric e ? S o iu l is ta d e s a rn a to t b a ti la c a p ? " , m -a in tre b a t in d ig -
fe m e i n u e x is tJ . p c -a ic i. F ra n ~ u z o a ic e le c a re n a ta . C u c a t im i s trig rn a i ta re iu b ire a , e u
138 139
lm t Im aginam ca este, nu rna pot opn s-o
ador ~i fiecarc ccas de dcspaI1ire m a sfa~ie.
N u rnai am sarno. A bia daea rna m ai pot
conccntra asupra pacien\ilor. Totu1 rna in-
tao $ufar.
A dam
Louise,
141
140
O ric in e te v e d e i~i
da seam a ca in s p a te le
c e lu i c a re p o z e a z a in s p irit c a u s tic s e a s -
cunde 0 b u n a ta te d e o m . E fo rtu rile ta le d e
a p a re a m iz a n tro p . c in ic e e e in d u lg e n ta , a ta t
s u n t d e s ra n g a c e . N u s u n t in \c p a to a re decat
_ a d e s e a - o b s e rv a tiile ta le ~i - u n e o ri - b a r-
D ra g u l m eu A dam , b a . in re a lita te , a i o b ra jii n e te z i ~i u n s p irit
p n e te n o s .
D ~ i im i c o n tin u i v ia ta , n o rm a Ja la s u p ra - D u p a p a re re a c o le g ilo r m e i, L ily e s te
fa la , fiin d c a la s d e o p a rte g rijile , a p a re n t u n p ra d a -to r fe m in in , fo lo s in d u -s e d e b :ir-
s c lip ito a re , p e n tru d . o u -l m a i p a ra s e s c b a \i ~i
apoi a ru n c a n d u -i. N u a s c u lti d e c a t
p e B ric e , 0 p a rte d in m in e to t la P a ris lo c u - d e p ro p riu l in te rc s , c a ra c te ris tid i o ie i ra ra ,
ie ~ te , d a n d u -s e e ll capul d e p e re ~ i, u c la , o le i d e m ira re , a sc u n sa in sa d e a lu c a e i n e v i-
p la n g e , ra c n e ~ te . E s te p a rte a lc g a ta d e tin e , novad, u n p ic s tu p id a d e a ta ta p e rfe q iu n e .
A dam , c e a c a re n u s -a d e s p a q it n ic id .n d A d a m , re v in o -~ i! F ii lu c id . ~i,
m ai a le s ,
d e tin e , s u fle tu l geam an at fra re 1 u i m e u a m in (e ~ te -\i: n u a fo s t d e c a t u n jo e ! A v e n -
geam an. tu ra e ll L ily tu a i v ru t-o . d a r n u ~i
sa s u fe ri,
T e c o m p a tim e s c . L ily te -a lo v it o rib il d in m o m e n t e e , s fid a to r, a i re c u rs la e lix iru l
a s c u n z a n d u ~ ~ i a d e v a ra te le in te n ~ ii, fu g in d ta u . D a d i tu e ~ ti e e l c a re a h o tiira t n a ~ te re a
fa ra s a in te le a g a d u re re a p c c a re ti-a p e a - a c e s te i iu b iri, fii to t tu e e l c a re -i d e c rc te a z a
d u s -o . m o a rte a . l\i s ri in p u te e e .
C um d e ~ i-a p U lu t in fig e c ru d e le ban- P rie te n a ta o
d e c ile io tr-u n b a rb a t fa s c in a n t c a tin c ? L o u is e
142 143
lig le le p ro st im b in a te p e c a re c irc u la p o ru m -
bei je g o ~ i c a r e sa r d e p e c a te u n co ~ in
r u in a p e c a te 0 a n te n a s tr a r n b a . P a r is u l r n a
sc a rb e ~ te . C e o ra l fi,o s! S e c re d e fru m o a -
s a m iz e r ia a s ta a r o g a n c a , c u a e r e d e p r in \c s a ,
c a n d , i n r e a l i t a t e , p u t e , p u tre z e ~ te , d e c a d e .
D r a g a L o u is e , ~i
e u , o r g o lio s u l, care ~neams a r a m a n .,p a r i-
z ia n ", d e p a re l. ~ fi d e ,in u t u n titlu d e n o -
C and m i-l c u p rin d in p a l m e , c a p u l im i
b le le , d e p a re l. g ra m a d a a sta d e ra b a tu ri m -a r
c a n ta re ~ te m a i m u l t d e c a t u n m u n t e .
f i r id ie a t d e a s u p r a m u r it o r ilo r . H im e r a ...
N e p u tin c io s ...
A p a rta m e n tu l im i fa c e g re a la . T o tu l e
N u p o t d e c a t sa d e sfa c c e -a m fa c u t c h ia r
m o h o r a t, o r d o n a t, lip s it d e s td lu c ir e , dar
e u . M a e o n s id e r a m s ta p a n a l p a s iu n ii m d e
~i
i-a m d e v e n it s c la v .
li d e a sp e rita ,i. F a d u l su v e ra n . L a c a t a c o s-
ta t, m i s e p a r e a m a r e . P a i d a , c h ia r e s p a -
P i a t r a s e ro sto g o l~ te u rm a n d u -~ i d r u r n u l .
tio s c u d o u a z e c i ~ i e in c i d e a n i d e c r e d it!
D a r c in e a a r u n e a t-o ? D ad. eu am pro-
la ta -r n a c a z u t d ir e c t p e p a m a n t, d e r n a
v o e a t-o c u b u n a ~ tiin ,a p e L ily sa se in d ra -
g o s te a s e a , p e m in e c in e m -a p r o v o c a t ? d o a r e n o a d a : P a r is u l e u r a t ~i
fe r ic ir e a ir n -
A s ta e . N u c o m e a z a . J a v r a a s ta d e iu b ir e p ra c tic a b ila .
t o t a i c i e . N u re u ~ e ses a s c a p d e e a . U ite -a ~ a I l u z i i l e s c im p ri~ tje . L u c r u r i l e ' i m i a p a r
e p a c a lit e e l c a r e -a c r e z u t c a p a c a le ~ te . g o a le , f a r a in c a .r c a t u r a d e m is t e r , L ir a c o o -
D in c a m e r a m e a , la o r a a s ta J ip s ita d e s is te n \3 " fa r a s a I e p o t in v e ~ m a n ta(."\1 d o r i n .
l u m i n a , r n a u i t a f a r a l a p e re ~ ii c c n u ~ ii ~i
la ~ e ler o d e . N u m a i i m a g i n a \ i a i m i m a i f a c e
144 145
z ile Je su p o rta b ile . Iu b ire a e ste d o v a d a c e J. v in d e c i? A sta z i i-a ~ in tin d e sin u e ig a ~ u lu i
lita tc a n u c m a re lu e ru . p re z in ta 0 fo rm a le n ta d e a u to d istru g e re .
m a i m u ir c u c it n u rn a p o t re fu g ia in m u n c a , c o n d i,ic i u m a n e n u ,in e d e a b sc n t3 lu c id i-
fiin d c a rn a d u c e , p a c ie n t d u p a p a c ie n t, la t3 ,ii, c i d e a b se n ,a c u ra ju lu i.
i-a m in e re d in \a t ie ri p e p a c ic n ,ii m e i lu i in d u ra t.
F re d e n c R o u x . S -a -n c h is p ra v a !ia ! Jo s o b lo - T o tu ~ i, sc riin d u -ti, ta sta n d u -,i n u m e le ,
146 147
dipatat un soi de satisfaqie. Da, Louise,
din mijlocul cc\ii in 'are rna zbat \ a ~ n e ~ t e .
uneori, 0 Jicanre indepartata, care ar putea
sa rna convinga ca nu trebuic sa ajung la
disperare: tu.
P a c a t c a lo c u ie ~ ti a tit d e d e p a n e . D e z o -
la n t fa p tu l c a q ti f e r ic ita c u B r ic e . A ltf e l ...
D ra g a A d a m .
A dam
Nu cxista niei un obstacol intTe tine ~i
P.S.: Pc scurt, neincredere, neineredere, rnlOc.
neinerederc ... Gandesc, poJ.te. a ~ a fiindea Oeeanul? Poate fi traversat eu avionul.
ltiu c a e ire a liz a b il. T o tu l d e v in e tu lb u re .
Brice? Nu exista.
P .P .S .: T id lo s u l d e B ric e ! T e a lte p t.
Louise
148 149
•
P o ftim ? A m m in \it.
D e c a n d m -a m m u ta t la M .o n tr e a l, in p o -
A d am
fid a fu riei, in p o fid a in cred erii m ele d is-
(fU S e ~i
a d o r in \c i d e a p la c e a , n u a m a v u t
o ie i 0 re la ~ ie .
tn tr -o z i, filn d c a r n a e n e r v a i p o v e s tin d
d esp re cu ceririle tale, I-am in v en tat p e B rice.
Nu e x is ta d e c a .t 0 ju stific a r e p e n tr u a
in cep e 0 re!alie: sa-~ sim p lificev ial"- C rein d
iu b itu l fietiv , rn a .a p a r a m ~il\i la sa m ca m p
lib er sa te d e sfa ~ o ri.T o to d a ti, in c e r c a m sa
te d e tr o n e z , s a te in lo c u ie s c , s a te u it fie ~i
Im a g ln a r .
N u am reu ~ it. T e a~ tep t.
L o u is e
151
150
•
schimb, tu li-ai dus la bun sfarlit negocie-
r ile . F a r a in d o ia li, d ir e q iu n e a nu doar a
a sc u lta t sfa tu r ile m e le , c i a fa st r e z o n a b ili
1i a ales eel mai bun candidaL TOfUli maemo-
tio n e a z a fa p tu l c a . a i p e r c e p u t m o d c s tu l
r o l p e c a r e I -a m ju e a t in a s c c n s iu n e a ta in
Draga Lily, c a d r u l c a b in e tu lu i n o s tr u in te r n a \io n a l. E
o dovada d e g e n e r o z ita te sa m i-o sp u i.
S c r is o a r e a ta f f i- a s u r p r in s ~i
f f i- a . fa c u t
Ma anunli cii-li place mult la Sydney.
sa ro~esc.M-3 u lu it e ll a ta t m a i m u lt C ll c a t IIi raspund cii Montrealul ma incant>.. Ma
o p r im e sc la ~aseJ u n i d e c a o d a i a ju n s in g a n d e sc sa r a m a n a ie i. P a r isu l n u v a m a i fi.
A u s tr a lia .
p e n tr u m in e , d e c a t lo c u l u n o r v a c a n \e sc u r -
Iii mul\Umesc ca-li marruriselti recunol- te. Pe langa bulevardele largi din Quebec,
tinla fala de mine. pe unde cerulli vinrul patrund liber, verus-
Sa p r e c iz a m ca e x a g e r e z i
infJuen~a m e a , ta L u te tie r isc a sa m i se p a r a inabu~itoare.
afirmind ca-mi datorezi promovarea la Syd- tn c o m p a r a tie c u r e la \iile to le r a n te , d ir e c te
n e y . S ig u T , s-a la sa t e ll c e v a c c a r ta p e n tr u c a r e d o m n e sc p r in tr e c e i d e -a ic i, str a ta -
a e lib e r a te r e n u l p e la d ir e c tiu n c , fiin d c a g e m e le g c n S a in t-G e r m a in -d e s-P r e s, in c a r e
r iv a lu I ta u , J o ss G a r d a n , c o n sid e r a c a lu i i v a n ita te a ~ i p u te r e a c a n ta r e sc m a i m u lt
se e u v in e n o m in a liz a r e a . C u to a te a ste a , n u decatlucrurile de fond, 0 sa ma calce iari4i
eu am provocat g a fe le lu i d in c a z u l P r im e - p e n e r v i, d u p a c e a b ia m i.a m r e v e n it. C a n d
r o s e , n ic i e x c e 1 e n ta fa ra e u s u r ell c a r e , in im i p r iv e sc in a m in u n t v ia \a d e d in a in te ,
152 153
am sentim enrul ca profit aici de un fel de sa c a ~ t i g m ai putin?" Nici nu m i-a venit
convalcsccnta. sa-m i cred urechilor: un frantuz declarand
S a n u u it: rn a fo lo s e s c d e m a ilu l a s ta li di r e u ~ i t a prafesionala a panenerei e m ai
ca sa-ti m u1tum esc pentlU conversa\ia sin- im portanta dedit a lui.
cera pc care am avut-o in tim pul escalei Am fost cu atat rnai im presionata cu cat
tale pariziene. rand m -ai intrebat daea po\i A dam m i s -a p a ro t e x te n u a t. C e -o fi p a lit?
s a i ~ i c u A d a m , f O S l U lm e u i u b i t . C h i a r d a d
Sau ce n-a patit? H abar n-am . E dar c a . a
povcstea noastra se incheiase. iar eu sim -
trecut - ~i inci trece - pnntr-o stare de de-
\eam ca. nu m ai am nici un drept asupra
prim are. Nu m ai iradiaza buna dispozitie
lui, delicate\ea ta m -a ind.ntat.
~i
vcselie, a ~ a cum
ii ~ t i a m .
Dupa ce te-am "autonzat". n-am m ai ~ t i u t
Nu-m i pad ... Regasirea nu inseam na
nim ic din ce a urm at. Nici de la cine; nici
sa fli fericit, ci sa incetczi sa fii nefericit.
de la d. Nim ic clar, eel putin, din m om ent
ce tu ~ i - a i continuat parcursul, iar el s-a Exact ca un tratam ent, e ceva un pic cam
intors 1a m ine. lent, cam f ir a , cuvinte, apraapc rnohorat,
F iin d c a , d a , L ily , a c u m p a tro lu n i A d a m d a r p re fe r m o h o re a la a s ta s u fe rin le 1 0 r de
pui?! A renuntat la loti pacicntii ~i s-a ho- toare rni-a zis: "Cand 0 -0 sa m ai cauti feri-
tarat s a - ~ ipractice m esena 1aM ontreal. Doar cirea, arunci a s-o g a s e ~ t i " .Am ajuns ~i
la
pentru m ine! "Cariera ta contem m ai m ult e ta p a a s ta . $ tiu d in e x p e rie n lii d e ,o s t e n \ " n u
deCal a m ea". In-a asigurat, ..~i
ce dad. 0 se com pune claar din danun, entuziasm c,
154 155
in fla c a ra re , c i ~ i d in c o m p ro m is u n , u ita re , D ra g o s te a s c a p a lo g ic ii, c a c i n u a p a i\in e
in c a p a ta n a rc . n ic i ra \iu n ii, n ie i d o v e z ilo r, n ic i a d e v a ru -
D upa d e s p a r\ire a d e A d a m , tin e re \e a lu i: e s te 0 a le g e re p e rs o n a la .
m e a a m u rit la P a ris . In s e c o lu l d e a u r filo z o fu l P a s c a l, c o n -
D e c a n d a v e n it d u p a m in e la 1 v fo n tre a l, s ta ta n d c a . n u p o a te d e m o n s tra e x is te n t a
a m p rim it in d a r m a tu rita te a . lu i D u m n e z e u , a p ro p u s u n p a riu . P rin tre
N u n c m a i le a g a p a s iu n e a , fu ria , u ra c a re m itio a n c d e in c e rtiru d in i, a firm a d . a m a v e a
o c e l e c t r i z a u p e v r e m c a a c e e a , c i a u i 'n f l o - rn a i m u lt d e c a ~ tig a t c re z a n d in D u rn n e -
rit in c re d e re a , d e v o ta m e m u l, ie rta rc a . P c z e u ~ i re s p e c ta n d u -l d e c a t n e c re z a n d .
a tu n c i o e ra z b o ia m , a c u m n e -a m a d o p ta t. tm i z ic c a e s te la fe l ~i
in c a z u l iu b irii.
C a re o d a ra , e u p rin s a d e 0 c riz a d e p c s im is m , S a p a rie m d c c i p e e a . S a 0 fa c e m s a e x is re .
o fte z m a rtu ris in d u -m i c a i-a m o fe rir lu i la ra p ro v o c a re a m e a . lu b irc a rn a in tc re s e a -
A d a m m ic u l p o rt a l ta n d re i in fra n g e ri. C u z a m a i m u lt d e c a t s e d u q ia , d e c a t p la c e re ••
to a te a s te a . e e a m a i m a rc p a rte a tim p u lu i b a c h ia r ~ i d e d it fe ric ire a .
re s p ir d in p lin c e rtitu d in e a c a \in e la m in e . h i d o re s c n u m a i re u ~ ite in n o u a ta v ia tc i
P r o b a b i l c a s u d .z i c i t i n d r a n d u r i l e m d e , a u s tra lia n a ~ i-ti trim it ~ i u n fla c o n d e C u ir
L i l y , f i i n d c a t u ~ i C ll m i n e c v o l u a m l a a n t i - d e R u s s ie , p a rfu m u l p e c a re I-a i a d o p ta t
p o z i n u d o a r g e o g ra fic i, e i ~i
s e m im e m a li. i m e d i a t d u p a c e ,i - a m d c iru it u n u l, c h ia r
D u p a p a re re a ~ s u c c e s u l in s e a m n a s a c u c e -
in a in te s a p le c i la P a ris . tti m a i p la c e ?
re ~ ti, d u p a a m e a , s a p a s tre z i. C e d ife re n \a !
L o u is e
C in e g re ~ e ~ te ? Si c in e a rc d re p ta te ?
N ic i u n a d in n o i.
156 157
P.S.: A cum un an, cind aterizam la M ont- L a prl1u1 de vi,nzarc sc adaugt2% ,
rcp rtu n lin J valoarca tim brului lituar.
real distrusa de despal1ire, am visat intr-o
noapte ca exista un elixir care i~j
p oate
acluce inapoi fiinta iubita. O ricat de curios
ar putea sa pad, sigur ca nu ffi-a m m u1t u -
m it doar sa m i-l doresc, chiar I-am gas it.
158
F ~ ti iu b i{ i, A d a m ,i L o u i s e triie s c I" m ii
d e k ilo m e tri d e p lrta re u n u l d e e e l i l .a .l .r ,e I
la P a ris . e a in M o n tre a l. C o re s p o n d in d
p e ~ n u il, ~ doi ~i
cvoca t r o c l .u u I c o m u n ,
rln ile in d . n c in c h is e , m o m e n re 1 e d e b u e u -
rie , d " r ,i D o i l e r e l a ~ i i . C « " c e -i a rro p it
in d o a d o u a oad cue p rie te n ia . c o n s tru -
to itl d e c o m u o a c o rd ,ii n s o \ i U : de 0 p ro -
v o c a re : 2 r p u te a s a - ,i rc in v ie d r;lg o s ie a
~fRICfMMANUfL lO C n W v o rb in c ld e s p re d ra g o s te ?
;SCWMITT
E r i c - E m m .m u e l S c h m itt, o b s e rv a to r m i~
n u tio s ,i l u c i d a l c a p ric iilo r in im ii, re u ~ te
s 1 tra n s p u n l in a c e s t ro m a n e p is to la r, C ll
fin e ,i s u r p r i n z a t o a r e n u a n ~ c . p ,u c u r s u !
a u a p a ru t p lio d e c a p c a n e a l u n e i le g itu ri amoroaM:
tip ic e p e n tru v re m u rile n ( ) ,; l .s t r e.
• •I n Eliri1lfl d r a g o s te i ffi-a in te re s a t m ai
M ila r e p a a le s d is tin q i. d in u e d o rin \l ~i
s e n tim e n t.
V is J to a r e a d in O S le n d e C o p ib J u ,i N o e , V ia fa ~ a C If M o z o tr t.
S ftu E g o iltu o r , E fJ o tn g h e lia dupa P ila t.
C d d o i d o m n i d in B r u x e lle s
C eot rnA i [rum oasJ une d in fu m e Ii4 fu
E lix ir u l d r a g o s le i p Q 'fJ e s u r i. V is J to a r e 4 d in O s r e n d e , P e C lin J
er4m 0 opera de ana .,i C e ; d o ; d o m ,,;
Jm B n a d ln .
ISBN 978-973-689-870-9
J~JJnU~i
! @ICf;MMANUf;L
ISCWMITT
D r a g o s te a e s te o a r c u n s e n tim e n t d e c la n p t d e u n p ro c e s c h ir n ie ,
s a u e s te p u r ~i
s im p iu u n m ir a c o l a ls p ir itu lu i, im p o s ib il d e e x p lic a t?
E x is ta 0 m e to d a in f a ilib ila p e n tr u a s ta r n i p a s iu n e a . u n e lix ir p r e -
c u m e e l c a T e i- a u n it o d in io a d i p e T l'" is ta n ,i h o ld a ? S a u c e i c a r e .'Ie
in d r a g o s tc s c a s c u ld . d a a r d e p r o p r ia lib e r ta te ?
Făcu o plecăciune.
Atunci, în plină noapte, apariţia acestui nume – Braindor – laolaltă cu cea a unei coame cu străluciri
daurite le-a uluit atât pe Godeliève, cât şi pe Anne. De când îşi descoperise capul, Necunoscutul părea
mult mai tânăr şi mai puţin înfricoşător; desigur, era tot uriaş, dar, lipsit de aureola de mister, era
asemenea celorlalţi zdrahoni flamanzi pe care îi întâlneai la Bruges.
— Călugăr?
Bărbatul cotrobăi cu mâna dreaptă prin sutană şi scoase un crucifix.
Godeliève încuviinţă, încântată de întorsătura pe care o luaseră evenimentele. Braindor simţi nevoia să
o liniştească:
— Am însoţit-o pe nepoata dumneavoastră până aici ca să vorbim despre ce i se întâmplă.
— Atunci poftiţi înăuntru, părinte, dacă-mi acceptaţi ospitalitatea.
Godeliève îi conduse la masa cea lungă de lemn, apoi pregăti nişte jumări din ouă.
Cele două tinere verişoare, Hadewijch şi Benedicta, coborâră de la etaj, la început sfioase, apoi, după
ce uriaşul le surâse, mai cutezătoare; şi o îmbrăţişară pe Anne cu bucurie. Retrasă, îmbufnată, Ida stătea
de-o parte a vetrei, în penumbră, arătând un egal dispreţ verişoarei sale şi Necunoscutului.
După ce se îndestulară, Braindor împinse blidul gol, îşi isprăvi pocalul, îşi frecă palmele de masă.
— Şi-acum să vorbim despre Anne.
— Vă ascult, părinte, exclamă Godeliève, aşezându-se în faţa lui.
— Vă amintiţi că Domnul nostru Isus Cristos a zăbovit patruzeci de zile în pustie?
Le privi în ochi, pe rând, pe fiecare dintre femei; ele clipiră în semn că, da, cunoşteau Sfânta Scriptură.
Continuă:
— În răgazul acestui popas în singurătate, totul s-a schimbat. La plecare, Domnul nostru, care nu
propovăduise niciodată până atunci, a prins a glăsui şi şi-a început misiunea străbătând ţinutul, provocând
convertiri, adunând învăţăcei în jurul său şi al minunilor sale. Exilul a marcat o graniţă în existenţa lui: a
avut o viaţă înainte de pustie şi o alta după pustie. Nisipul şi stâncile ni l-au oferit pe Isus Cristos, pe
care-l slăvim de secole.
— Fără tăgadă, murmură tuşa Godeliève, nedesluşind unde bătea monahul.
— Domnul nostru ne arată dezlegarea. Uneori trebuie să te rătăceşti, ca să te regăseşti mai bine.
O arătă cu degetul pe Anne.
— Această fată a trăit încercarea pustiei: în inima pădurii, şi-a căutat adevărul.
— Adevărul? se miră mătuşa Godeliève, care nu pricepea o iotă.
Ida se smulse din umbră ca să-l înfrunte pe Braindor:
— Dacă-i aşa, să ne spună care-i adevărul ei!
Privirile se îndreptară spre Anne.
Cu ochi miraţi, fata căută ce era de mărturisit, deschise gura, renunţă, o luă de la capăt, nădăjdui, oftă,
scoase un geamăt, apoi îşi pironi privirea în pământ, disperată.
Ida triumfă:
— Poftim, ăsta-i adevărul ei: nimic!
— Încă nu ştie să-l rostească, răspunse Braindor, domol.
— Anne e nătângă! zbieră Ida. Săracă cu duhul! Până acum, nimeni nu mă lua în seamă, pentru că se
credea că sunt geloasă. Pe cine să fiu geloasă, mă rog?
Apoi îl mustră grosolan pe călugăr:
— Doar tu, cerşetorule, îi mai iei apărarea!
Braindor se ridică, ceea ce îl făcu pe dată ameninţător, şi se încruntă.
— Purtarea ei vă arată calea. Socotiţi că e rătăcită, câtă vreme ea vă călăuzeşte. A înţeles mai multe
decât puteţi bănui.
Se întoarse către Godeliève.
— Şi-acum, sora mea, aş vrea să i se îngăduie să se împlinească, să nu mai fie împiedicată în vocaţia
ei, să nu i se mai interzică să iubească în felul în care iubeşte. Rogu-vă, lăsaţi-i dragostea să se îndrepte
într-acolo unde trebuie să se îndrepte.
Femeile nu pricepeau o boabă din predica lui. Până la urmă, Godeliève îngăimă:
— Ce vreţi să spuneţi?
— Doamne-Dumnezeule! tună Braindor. E limpede că această copilă e hărăzită Celui de Sus.
Gurile se rotunjiră a mirare.
Chemarea lui Anne să fie Dumnezeu? Nimănui nu-i trecuse prin cap aşa ceva.
Nici măcar ei.
8
Viena, 2 iunie 1905
Dragă Gretchen,
Ţi-am pomenit despre colecţia mea? Am început-o, din întâmplare, în Italia: apoi m-a absorbit până
într-atât încât a trebuit să mai cumpăr încă trei valize ca s-o depozitez în timpul călătoriei noastre; iar de
când ne-am instalat la Viena, a pus complet stăpânire pe mine.
Îmi cer scuze, mă rătăcesc fără să-ţi precizez despre ce e vorba de fapt… Sunt înnebunită după sulfide
şi millefiori3! Adică sferele acelea de sticlă care închid în apa lor solidă toporaşi, margarete, câmpii,
fluturi, chipuri… Le caut, le urmăresc, le negociez, le cumpăr, vai!, cred că aş fi în stare şi să le fur.
3. Miniaturi de porţelan, înfăţişând iniţial subiecte clasice, prinse apoi în sticlă. Procedeul cameelor de tip sulfide a fost creat în Boemia,
spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, şi perfecţionat apoi în Franţa. Millefiori, nume dat obiectelor de sticlă în interiorul cărora se poate vedea
un fel de mozaic reprezentând flori. (N. tr.)
Mobilierul meu stă să se prăbuşească sub piese Bigaglia, Baccarat, Saint-Louis, Clichy. În budoarul
meu, unde le adun, sunt expuse pe rafturi. Naive, vesele, feciorelnice, inocente, îşi reverberează culorile
intense, rotunjimea de glob, fundalul lor care aminteşte de nişte acadele. Ştrengăriţele astea seduc pe
toată lumea, până şi lumina pe care o atrag şi o păstrează în sânul lor, aidoma unor pânze de păianjen care
ar captura curcubeie.
Contemplarea lor mă cufundă în reverie. Când mi se plimbă ochii peste aceste flori incoruptibile,
atunci când privirea mea mângâie aceste picături de aer preschimbate – acolo, înlăuntrul sferelor de
cristal – în perle eterne de rouă, imaginaţia mea îşi ia zborul… Nu doar că nu cunosc nimic mai
somptuos, dar nici un obiect nu mi-a comunicat vreodată atâtea idei şi sentimente.
Piesele acestea miraculoase m-au făcut să devin colecţionară. Înainte, n-aveam nici cea mai mică
pornire spre o astfel de manie. A fost nevoie de acel licăr de dragoste la prima vedere pe care l-am trăit
vizitând un atelier din Murano…
Când aduc piese noi acasă, am impresia că le adun de pe drumuri, că le ofer un adăpost, dar şi că le
eliberez – pentru că pe frumoasele mele amuţite le plac pentru ceea ce sunt –, că le scutesc de rostul lor
domestic de prespapieruri, de stative pentru cărţi, de accesorii pentru scări. Aici, redevin opere de artă.
De ce îţi scriu toate astea? Voiam să-ţi prezint picăturile de bucurie care-mi împânzesc viaţa.
Pe dinafară, viaţa mea rămâne ciudată. Sau felul în care o locuiesc se dovedeşte din ce în ce mai
straniu.
Am totul ca să fiu fericită; nu sunt deloc.
Cu toate astea, mă străduiesc… Zi de zi îmi amintesc că sunt norocită, iubită, dorită, adăpostită într-un
palat, prezentată înaltei societăţi din Viena; ceas de ceas mă străduiesc să admit că sunt bine-sănătoasă,
că am mai mult decât îmi trebuie, că întâlnesc persoane simpatice, că, în această capitală imperială, mi-ar
fi de ajuns să merg la Operă, la concerte, la teatru, în muzee, ca să întâlnesc toate izbânzile spritului
uman. Noapte de noapte, scrutez în amănunţime trupul adormit al soţului meu, repetându-mi că nouă
austriece din zece mi-ar fura locul. Însă, în ciuda acestor cugetări, în ciuda bunelor mele intenţii, dau
greş. Înţeleg care-i fericirea mea, dar nu o simt.
Răul îmi dă târcoale…
Măcar de l-aş putea preciza…
De ce mă scol dimineaţa? În afara colecţiei mele, nimic din ziua ce urmează nu mă ispiteşte. Cu toate
acestea, dârză, îmbrac uniforma, îmi repet rolul, îmi revăd replicile, îmi aranjez intrările şi ieşirile din
scenă, mă pregătesc pentru comedia care a devenit viaţa mea. Poate că tânjesc după un miracol… Care
anume? Să încetez să mă văd acţionând. Să nu mai fiu nici actriţa, nici spectatoarea propriei persoane. Să
încetez să mă mai judec, să mă critic, să-mi percep impostura. Şi, în cele din urmă, precum un cub de
zahăr în apă, să mă cufund în realitate şi să mă dizolv în ea.
Deocamdată mă prefac bine, jocul meu nu are hibe. Sub mimica şi elocinţa mea, nimeni nu-mi ghiceşte
frământările. Ieri-seară, Franz mi-a strigat, entuziast:
— Sunt mândru de tine!
Mândru de mine? Nu ştiu dacă declaraţia lui m-a încurajat sau m-a descumpănit şi mai tare… Pe de-o
parte, mă simţeam uşurată că-l mulţumesc pe acest om încântător, pe de alta, sufeream că soţul meu, cel
cu care îmi împart zilele şi nopţile, cel care, teoretic, este cel mai intim apropiat al meu, nu îmi
desluşeşte chinurile.
Ce să deduc din asta?
Că ar trebui să-mi continui înşelătoria până la a uita că interpretez un rol? Uneori, mă gândesc că
mătuşa Vivi, soacra mea, toate aceste femei care mă înconjoară au izbutit: reacţiile lor, logice,
previzibile, aparţin personajului pe care-l joacă, personaj în care ele cred, personaj pe care nu-l
părăsesc nicicând.
Sau să pun punct? Să mă caut pe mine însămi? Să descopăr ceea ce contează cu adevărat?
Când scriu aceste cuvinte, mă cuprinde teama. Da, să plec, dar pentru ce să plec? Să mă caut pe mine
însămi, de acord, dar dacă nu mă voi găsi? Dacă nu voi descoperi nimic? Să abandonez totul şi să mă
reped la o întâlnire himerică unde nu m-a poftit nimeni, ce nebunie… Chiar în clipa asta, simt nevoia să
mă reped la Franz, să mă arunc în braţele lui vânjoase şi să-i poruncesc: „Strânge-mă!“, aşa cum fac
adesea. El adoră crizele astea, râde în hohote, pentru că are sentimentul că-mi exprim afecţiunea… fără
să presupună că-mi manifest mai ales spaima.
Prin urmare, Franz nu se mai satură de mine. Tânărul conte von Waldberg e încântat că sunt plăcută de
prietenii lui şi că fruntea societăţii vieneze mă întâmpină cu atâta căldură. Uneori îmi aduce la cunoştinţă
câte ceva din ploaia de complimente: „E irezistibilă, atât de încântătoare, de exactă în aprecieri, cu inimă
generoasă, un diamant, prietene, ai pus mâna pe un diamant!“
Cum să nu fii uimit: de îndată ce sosesc undeva, oamenii nu mai au astâmpăr. Dacă, la început, puteam
bănui că funcţiona atracţia noului, de-acum fenomenul împlineşte mai mult de-un an şi se amplifică. Din
ce în ce mai multă lume mi se strânge în jur şi îşi dispută compania mea.
— Incredibil! exclamă Franz. Până şi cea mai cochetă femeie atrage mai puţin decât tine. Femei şi
bărbaţi, tineri sau bătrâni, toţi sunt topiţi după tine.
Atunci când, la întoarcerea de la un bal, Franz îmi relatează cuceririle, nu e uimit, ci jubilează.
Îndeobşte îmi furişează un sărut pe gât şi adaugă:
— Te rog să ţii seamă că îi înţeleg.
Apoi buzele lui proaspete urcă spre buzele mele.
— Şi-mi amintesc ce mare noroc am avut că am fost ales de fermecătoarea Hanna…
Apoi lasă storurile caleştii.
— …asta în cazul – improbabil – în care aş fi uitat.
Îţi imaginezi care e urmarea acestei discuţii… Fie se petrece acasă, fie, dacă ne aflăm destul de
departe de casă, direct în trăsură. Cum e nebun după mine, Franz îmi interpretează succesul prin filtrul
propriei pasiuni: muritorii nutresc, când e vorba despre mine, un ecou a ceea ce el însuşi simte.
Bietul Franz! Dac-ar şti care e temeiul măruntului meu succes… Când sunt întrebată „Ce mai faceţi?“,
răspund cu elan: „Dar dumneavoastră?“ Considerându-mă prea neînsemnată ca să mă dezvălui, prefer să
mă arăt interesată de ceilalţi. Nimeni nu-şi dă seama că mă eschivez, replica mea promptă pare o
informaţie pozitivă; din acea clipă, interlocutorul meu, eliberat, poate să pedaleze pe subiectul lui
favorit: el însuşi. Nici o oprelişte! Îmi istoriseşte bucuriile şi amărăciunile, se împăunează tot atât de mult
pe cât se lamentează, glumeşte, se bate cu pumnii în piept, boceşte, îmi trânteşte păreri impertinente, îşi
răcoreşte inima, mestecă, otova, regrete şi remuşcări, îşi mărturiseşte speranţele, mă ghiftuieşte cu
parapoane şi dileme, nu stă să aleagă, iar eu accept totul. O rafală făcută din cuvinte. Mă bucur de o
excelentă reputaţie datorită felului în care ştiu să rămân o simplă ureche. Neavând nimic de spus, mă
delectez ascultând; un pisălog căruia îi pute gura mă incită mai mult decât neînsemnata mea persoană. Aşa
încât îţi dai seama cu ce viteză se repede lumea spre mine când pătrund într-un salon.
De fapt, isprava mea decurge dintr-o scamatorie: sunt un preot care nu judecă oamenii! Printre aurituri
şi plante verzi, stau într-un confesional improvizat. Mai plăcută privirii decât majoritatea preoţilor, dar şi
mai îngăduitoare, mă abţin, în plus, să prescriu penitenţe.
„Vai, ce încântătoare e doamna von Waldberg, ce minune! Aţi pus mâna pe perla perlelor, dragul meu
Franz.“
Nu îşi dau seama că întreaga mea conversaţie nu valorează decât prin tăcerile ei, şi nici că farmecul
meu rezidă doar în răbdare.
„E nespus de prietenoasă.“
Prietenoasă pentru că mă detest. Sociabilitatea mea e secretată de un profund dezgust faţă de mine
însămi.
Strălucirea mea se întemeiază pe o neînţelegere: cum nu exist şi cum toată lumea îmi pare mai vie
decât mine, mă las invadată de ceilalţi. Uite, aproape cred că m-aş fi putut face romancieră, dacă aş fi
primit harul de a-mi preschimba nefericirea în cuvinte.
O, Gretchen, văd cum îţi încrunţi sprâncenele, ghicesc pe fruntea ta nişte cute mustrătoare: îmi
dezaprobi cugetările, le condamni.
Ai dreptate.
Cum? Ce-mi reproşezi? Ce-am scris până acum nu-i decât o amăgire? Ascund adevărul?
Bravo, privirea ta m-a despicat – precum scalpelul unui chirurg.
Da, flecăresc. Aşa e, îmi disimulez ruşinea, autentica mea ruşine, singura.
Aşa că hai să încetăm cu şmecheriile: tot n-am rămas însărcinată.
Sunt furioasă la culme. Acum câteva luni, dacă-ţi aminteşti, puţin îmi păsa, foloseam o distanţare
ironică, ba chiar îmi îngăduiam să mă îndoiesc că stă scris în destinul meu să am copii. Acum, a devenit
esenţial, dacă e să mă uit la graba din ochii lui Franz şi, mai ales, la faptul că nu izbutesc.
Neputinţa mea mă scoate din minţi! Sunt clipe când nu ştiu dacă vreau să rămân gravidă ca să am copii,
sau ca să şterg afrontul acestui eşec.
Nu contează, oricum simt că dezamăgesc aşteptările celorlalţi.
Mătuşa Vivi, desfrânata de lux, s-a întors să mă descoasă, învăluindu-mă în efluviile ameţitoare ale
parfumului său.
— Deci, draga mea, clipa magică?
— Sunt aproape, mătuşă Vivi, cât pe ce…
Nasul i s-a lungit a dezamăgire, arătând că faţa ei nu e făcută pentru un asemenea sentiment.
După Vivi, toate femelele familiei au venit să verifice dacă le aplicam reţeta. De pomană le-am
asigurat de seriozitatea şi de supunerea mea, fiindcă, luându-se după pântecul meu plat, au tras concluzia
că mint sau că sunt un caz disperat. Pe scurt, m-am preschimbat în ochii lor, din porumbiţă albă, în muiere
vinovată.
De curând, am consultat în taină un doctor, ca să aflu dacă nu cumva trupul îmi suferea de vreo
anomalie, făcându-l sterp. Răspunsul medicului a fost cât se poate clar:
— Doamnă, sunteţi perfect aptă să faceţi copii.
Aşa că doctorul Teitelman a cerut ca Franz să fie examinat la cabinet. Am rămas cu gura căscată.
— Franz?
— Da. Dacă problema nu vi se datorează, probabil că vine de la el.
Chiar dacă raţionamentul lui avea logică, m-a descumpănit. Desigur, nu i-am suflat o vorbă lui Franz.
Şi nu o voi face vreodată. Ar fi odios. Bietul Franz…
Sunt convinsă că eu sunt problema, am această convingere intimă. Mă ştiu marcată de o meteahnă
originară. Dintotdeauna m-am simţit diferită. Acum doar descopăr motivele.
Franz…
Dacă cineva e responsabil, ba nu, mai rău, vinovat, aceea sunt eu! Îmi voi proteja soţul până la ultima
suflare, îmi voi asuma sterilitatea noastră. Iar dacă într-o bună zi va sugera că are nevoie de o familie,
îmi voi ceda locul unui pântec mai fertil.
Bunul meu Franz… mare greşeală a făcut punând ochii pe mine.
Întoarsă de la vizita medicală, în faţa oglinzii, mi-am măsurat trupul gol, slab, osos, inutil, ochii
înroşiţi, nasul umflat de plâns. Reflexia îmi restituia trista mea realitate: nu sunt decât o amărâtă care
prosperă de pe urma unei confuzii şi care profită fără jenă de un gentleman.
În seara aceea, am avut noroc că mi-a ciocănit în uşă camerista, pentru că, atunci când am auzit bătăile,
privirile mi se lipiseră de un pumnal agăţat de perete…
Şi apoi, din fericire, a doua zi aveam o întâlnire la Müller Tatăl şi Fiul pentru o sulfidă: asta mi-a
curmat definitiv gestul fatal.
Muzeul meu mă izbăveşte. Fără răgaz, parcurg kilometri întregi cu trăsura, sau chiar pe jos, din
dugheană în dugheană, din negustor mărginit în escroc avizat. Dacă sunt întrebată ceva despre globurile
mele, devin inepuizabilă, nimeni nu mă poate opri, şi-mi cade tare greu să mă întorc la subiectele
obişnuite. Mi se întâmplă adesea ca, aşezându-mi capul pe pernă, ultimul meu gând să se îndrepte către o
millefiori zărită după-amiaza în vreun colţ de vitrină, şi ca, dimineaţa, să mă trezesc tot cu această
imagine. Nimic nu-mi provoacă atâta nerăbdare, atâtea furnicături în picioare, atâtea bătăi de inimă, ca
descinderea la un anticariat. Deşi pasiunea mea nu e clandestină, îi ascund, anvergura şi violenţa: cu toate
că e trăită la lumina zilei, această obsesie se împodobeşte cu deliciile unei legături adulterine.
De fapt prefer millefiori sulfidelor. Care-i deosebirea? Sulfidele înfăţişează, în camee, personalităţi
prinse sub sticlă, în vreme ce millefiori, mai pestriţe, cu culori aprinse, propun flori sub cristal, flori
solitare, buchete, flori ca un covor de primăvară.
Fii pe pace, Gretchen a mea, te scutesc de detalii. Când spui totul, provoci sastiseală. Aşa că nu te voi
persecuta cu un curs despre obiectele cultului meu, ştiind, din experienţă, cât de plicticoşi sunt
colecţionarii.
O, Gretchen a mea, ce ghinion pe tine să ai o verişoară atât de jalnică, o verişoară care, pe deasupra, te
mai şi asasinează cu spovedaniile ei.
Hanna
P.S. Gretchen! Uită degrabă ce-ai citit!
Pentru că am tot întârziat s-o trimit la poştă, acum nu mai are relevanţă. Azi, doctorul Teitelman mi-a
confirmat ceea ce sugerau recenta rotunjire a pântecului meu şi faptul că nu mi-a mai venit ciclul: sunt
însărcinată!
Această veste minunată anulează toate tânguirile mele precedente. Franz a plâns de bucurie când l-am
anunţat; adineaori mi s-a smuls din braţe şi s-a dus s-o înştiinţeze pe mama lui.
Iar eu am ajuns cea mai fericită femeie din lume.
9
În oglinda încadrată cu becuri albe în care verifica munca fetelor de la machiaj, se desena în sfârşit un
chip. De când porii i se închiseseră graţie unui ser, Anny nu se mai simţea evanescentă; fiindcă o cremă îi
colora pielea, se considera protejată; cel mai mărunt adaos de blush o întărea; orice linie de creion
dermatograf îi conferea densitate; fiecare urmă de pensulă o închega.
Anny nu se liniştea decât după ce era pictată, machiajul aducându-i dezinvoltura şi consistenţa care-i
lipseau. Atunci când, la începutul şedinţei, se aşeza, cu chipul nearanjat, în faţa oglinzii, avea impresia
că-i lipseşte figura, nu vedea decât o ciornă, o schiţă fără trăsături notabile, lipsită de emoţii, precum
nisipul neted de pe plajă după ce se retrage valul. Din fericire, armata de specialiste ataca acest neant, se
lupta şi îi fabrica lui Anny un cap conturat, expresiv, capabil să spună o poveste sau să impresioneze
pelicula.
— Ce flori frumoase! Niciodată n-am văzut atâtea laolaltă.
Plină de admiraţie, machieuza-şefă arăta spre buchetele care se îngrămădeau în cabină.
— Nu se poate spune că prietenii nu vă adoră! Vă sărbătoresc întoarcerea.
Anny îi adresă un zâmbet scurt. Cum poate fi cineva atât de naiv? Florile alea nu-i fuseseră aduse de
nici un prieten, ci doar de oamenii din branşă, de producători, distribuitori, agenţi, regizori. De altfel,
avea oare vreun prieten?
Cineva bătu la uşă.
Costumierul pătrunse înăuntru, escortat de trei ajutoare.
De afară, se auziră zgomotele de pe platou: şoferii jucând cărţi, un asistent ocărându-şi sub-asistentul,
inginerul ridicând vocea pentru ca muncitorii lui să se mişte mai iute. Cu siguranţă, se întâmpla destul de
rar să se strige pe un platou de filmare, fiindcă echipele comunicau prin căşti şi microfoane. Totuşi, unii
din ei, printre care Bob, acest tehnician-şef celebru, nu izbuteau să-şi păstreze căştile pe cap, din cauza
năduşelii provocate de soarele californian; prin urmare, recurgeau la metodele clasice, zbierând ordine.
După ce costumierul închise uşa, în cabina vedetei se reinstală o linişte demnă, bogată.
Anny îl văzu pe Ethan printre cei de la echipa de costume.
— Vai, ce surpriză…
Se întoarse, încântată, dar infirmierul de la clinica Cedars dispăru; omul din locul lui se dovedi un
croitor care, deşi înalt şi blond, semăna doar foarte vag cu Ethan. Dezamăgită, îngăimă o scuză.
În timpul celor trei secunde în care îşi manifestase entuziasmul, lunganul băgă de seamă că şefului nu-i
plăcuse că vedeta salutase un angajat; glonţul îi trecuse pe lângă tâmplă. Era sigur că Anny se înşelase.
În pragul unei crize de nervi – starea lui obişnuită –, costumierul-şef se propti în faţa lui Anny şi o
apostrofă cu voce severă:
— Anny, stabilisem că personajul tău avea mâneci scurte, nu? Sibyl e genul cu mâneci scurte. Nu mi-o
imaginez cu mâneci lungi. Ăsta-i acum, Sibyl cu mâneci lungi, e ridicol! Cu mâneci scurte, da! Ăsta-i
conceptul, aşa am gândit linia. Bun, şi-atunci ce tot pomeneşte regizorul ăsta isteric de mâneci lungi?
Anny pufni şi apoi întinse mâinile spre el.
— Pentru că nu face un reportaj despre o accidentată.
Costumierul descoperi numeroasele crestături pe care le provocaseră cioburile în pielea lui Anny.
— Vai, draga mea, ce grozăvie!
Privind în amănunţime braţele, îşi ţinea gura căscată şi ochii larg deschişi, avea sprâncenele chinuite.
Gemu:
— Te mai doare?
— Nu mă mai…
Anny îşi închipuia că un astfel de răspuns va înlătura grimasa de groază. Ea rămânea însă întipărită; de
fapt, costumierului puţin îi păsa dacă Anny suferea sau nu, fixa epiderma aceea ciumpăvită cu o
consternare pur estetică.
După un minut, scutură din cap, îşi interpelă ajutoarele:
— Mâneci lungi, rosti el cu o voce lugubră.
Apoi, aruncând un ochi exigent spre Anny, o ţinu pe-a lui:
— Dar nu-mi convine.
— Îmi pare rău.
— Conceptul meu pică!
Iritată, Anny îi răspunse:
— Îţi înţeleg suferinţa. Auzi, o să-ţi strecor oleacă de morfină, dacă mi-o mai fi rămas vreo doză. Şi o
să ţi-l împrumut şi pe infirmierul meu.
Şeful costumier o scrută, şovăitor; obişnuit să se exprime prin hiperbole, nu prea pricepea ironia. Oare
Anny se lamenta sau îşi bătea joc de el? Singurul lucru limpede era tonul actriţei: îşi trântise fraza în felul
în care se mormăie un „Valea, că-ţi rup faţa!“.
Făcu stânga-mprejur, şoptind cu aerul unui condamnat care înaintează spre scaunul electric:
— Mă-ntorc cu mânecile lungi.
Anny se roti pe scaun şi, în oglindă, îl văzu îndepărtându-se pe blondul care i-l evoca pe Ethan.
„Ce-o fi făcând? se gândi ea. De cine o fi având grijă? Nici măcar nu i-am mulţumit la plecarea din
clinică. De ce oare? A, da, avea zi liberă. Cred că ar trebui să-i trimit nişte flori. Sau să-l invit la filmări,
l-ar amuza.“
Nu era în stare să-şi precizeze sentimentele, dar simţea pornirea vagă de a-l avea în preajmă.
Johanna Fisher urcă treptele rulotei şi, fără să bată la uşă, îi spuse lui Anny:
— Când ai chef, draga mea…
De fapt, rostea un ordin. Anny zâmbi, spunându-şi că s-ar cuveni să preia acest efect într-un rol:
rostirea unor cuvinte politicoase pe un ton criminal.
— Aşteaptă, Johanna, îmi trag mânecile lungi.
Machieuzele, asemenea unor terapeuţi care împărtăşesc un teribil secret medical, dădură buzna s-o
ajute să-şi ascundă antebraţele.
Între timp, Johanna îi anunţa pe paparazzi că vor putea intra în curând.
— Poftim?! exclamă Anny. Aici, în rulotă?
— Da, printre flori.
Anny pricepu atunci de ce încăperea stătea să se prăbuşească sub atâtea buchete. Poate că donatorii
fuseseră informaţi că, agăţându-şi moţ cartea de vizită, cadoul lor avea să fie pozat…
Hoarda invadă vehiculul. Fiecare fotograf striga „Anny!“ ca să-i atragă privirile. Se îmbrânceau şi
erau atât de mulţi încât declanşatoarele aparatelor emiteau un sfârâit ca de friptură, în vreme ce flash-
urile, dezlănţuite, ştergeau preţ de câteva clipe orice urmă de culoare. În dezlănţuirea de zgomote, te-ai fi
putut crede în mijlocul unui uragan. Cu toate că era pudrată şi fardată, Anny se aşeză din nou în fotoliu,
prefăcându-se că se lasă pe mâinile machieuzelor; după aceea îl primi pe regizor cu care mimă o discuţie
artistică pe marginea scenariului; mirosi apoi trandafirii şi orhideele, afişând un surâs încântat; în cele
din urmă, păru că citeşte mesajele care însoţeau jerbele – cele pe care i le întindea Johanna, care avea o
listă de priorităţi.
La un semn al acesteia, reporterii o tuliră, la fel de repede cum apăruseră. Liniştea, apăsătoare, urmă
vacarmului.
Anny se întinse, sfârşită. O astfel de şedinţă o secătuia de parcă declanşatoarele i-ar fi sorbit sângele
picătură cu picătură; atacul unor vampiri ar fi lăsat-o într-o stare identică. Populaţiile care refuzau să fie
fotografiate trăiau acelaşi tip de nelinişte: în momentul în care ni se capturează imaginea, ni se răpeşte o
parte din noi înşine. Anny fusese jefuită. Tipii ăia nu doar o tâlhăriseră, dar o şi măcelăriseră, o
dezmembraseră, o ciopârţiseră în mii de bucăţi. Acum avea nevoie să se retragă şi să-şi revină.
— Odihneşte-te, conchise Johanna, ai răgaz suficient. Dublura ta pentru reglarea luminilor pregăteşte
platoul, iar dublura pentru cascadorii te va înlocui în scenele cu urmăriri.
Agenta şi machieuzele dispărură. Anny oftă:
— Dublură pentru lumini, dublură pentru cascadorii. N-aş putea avea şi o dublură pentru viaţă?
Tolănită pe un pat, cu o pernă sub cap, deschise scenariul, memoră dialogurile din scena acelei zile.
Odată ce învăţă frazele pe dinafară cu o exactitate aproape mecanică, se imagină în decor, în faţa
partenerilor, străduindu-se să înţeleagă ce-ar simţi personajul ei; îşi hotărî astfel intenţiile de joc şi
ritmul. Când totul îi păru limpede, se încumetă – nemişcată, ţintuită pe patul de puf de gâscă – să
interpreteze situaţia şi cuvintele. Pe platou nu avea să-şi adauge decât trupul, acum n-avea rost să se
ostenească; păstra surprizele pentru clipa când avea să fie filmată.
Un râcâit la uşă… Anny îngâimă ceva care putea fi la fel de bine interpretat ca un „da“ sau ca un „nu“.
David intră, legănându-se de pe un picior pe altul.
— Cum te simţi?
Cu mâinile pe jumătate vârâte în buzunare, uşor clătinându-se, se încrunta, în pofida unor ochi de câine
bătut, şi îşi muşca buzele. Anny a fost cât pe ce să-i zvârle în faţă că seamănă cu un cocker; s-a stăpânit
însă în ultima clipă, când şi-a dat seama că, atunci când mima timiditatea, se inspira din James Dean.
— Ai filmări azi, David?
— Nu, am venit doar să te văd.
— Ce drăguţ…
Dacă nu era filmat, de ce purta hainele astea noi-nouţe?
— Voiam să mă asigur că micuţa mea n-a căzut în depresie.
„Ce depresie? Am cincisprezece ani în meseria asta.“
Pe măsură ce se apropia de ea, Anny constata că – aşa, cu părul dat cu gel, cu ochii rimelaţi, genele
alungite şi sprâncenele pieptănate – David îşi petrecuse cel puţin un ceas la machiaj.
— Chiar te-ai dat peste cap! De ce azi?
— Sunt naşpa?
— Deloc. Eram pur şi simplu mirată.
— Johanna a sugerat o eventuală şedinţă de fotografii…
Nu insistă mai mult. Văzând străfulgerarea întunecată din ochii lui Anny, îşi dădu seama că pricepuse.
Prin urmare, Johanna, dorind ca ziarele să înceapă să clevetească despre noul cuplu, încerca să profite
de prezenţa fotografilor.
— Nu ţi-a pomenit nimic?
— Nu, n-a îndrăznit. Şi-o să-ţi explic de ce i-aş fi zis nu. E prea curând.
— Totuşi, suntem împreună de multă vreme…
— Da, de două săptămâni.
— Şi stăm sub acelaşi acoperiş! Nu-i nici o minciună.
În gând, Anny făcu o corectură: „Stai la mine“, dar păstră asta pentru sine. Ar fi fost o meschinărie să
trâmbiţeze că-l adăpostea pe David pentru că prefera să stea în viloiul ei dotat cu piscină decât în
apartamentul tânărului.
Simţind că începe să fie arţăgoasă, se apropie de ea şi, în faţa oglinzii, o cuprinse pe după umeri.
— N-are importanţă. Cum vrei tu. Doar tu contezi.
Şi-i risipi nişte sărutări la baza gâtului.
Anny zâmbi. David era perfect. N-o rănea niciodată, se gândea mereu la ea – la confortul ei, la binele
ei – înainte să facă sau să spună ceva, ştia să se estompeze.
Se miorlăi:
— David, astăzi m-am întors şi-atât: pentru presă nu trebuie mai mult. În curând o să ne spunem şi
povestea de dragoste.
— Nu vreau să-ţi stric întoarcerea pe platouri!
O voce interioară îi şopti lui Anny: în capul lui, îşi strică intrarea în scenă.
David continuă cu un ton suav:
— Avem tot timpul. Te rog să mă crezi că n-o să încetez să te iubesc după o săptămână.
Vocea interioară comentă: „Ai grijă: se preface mărinimos, dar nu-ţi dă decât o săptămână“.
Anny îşi blestemă vocea interioară, atât de cinică, se învinovăţi că nutreşte astfel de gânduri şi, ca să
se facă iertată, se lăsă în voia mângâierilor lui David.
Se frecară alene unul de altul, cu chirăieli de căţelandru, când deocheat, când tandru, având grijă să nu-
şi compromită machiajul.
După ce se despărţiră, Anny nu putu să reprime o nouă intervenţie a vocii obraznice. „Ce tare chestia
asta cu clişeele! Şi-a folosit tot capitalul de seducţie.“
Convinsă de pertinenţa observaţiei, Anny o reinterpretă cu voce tare:
— David, niciodată nu m-ai aţâţat în halul ăsta.
David nu-i rămase dator:
— Nici eu nu te-am văzut vreodată atât de sexy.
— Hai, lasă-mă! De obicei nu-ţi par suficient de atrăgătoare?
De ce-l lua oare la mişto? De ce făcea o scenă de menaj? Se acoperea de ridicol. Era zadarnic! Cu
toate astea, o furie interioară nu-i dădea pace.
— Ce tot spui, Anny? Îmi placi mult mai tare fără smacuri şi pudre. Crede-mă, îmi savurez şansa: te
văd aşa cum n-o să te vadă nici un fan.
Anny înghiţi un nod. Hotărât lucru, David friza perfecţiunea, dezamorsa fiecare bombă.
De aici să i se fi tras iritarea surdă care nu-i dădea pace? David se purta atât de frumos, încât o făcea
adesea să se simtă prost. Simţea în atitudinea lui un exces de zel: reflecta. Replicile şi gesturile nu erau
executate după un calcul. Lui Anny cea spontană, asta i se părea neobişnuit şi, în funcţie de stare, când
încântător, când neliniştitor. „E ca Necuratul, lucid, sforar“, se indignă ea. Doar după un minut, se
îngrozi: „Dar şi Dumnezeu, dacă există, controlează totul“. Cine era David? Dumnezeu sau Diavolul?
Înger sau demon?
Cu o mişcare a arătătorului, sugeră că trebuie să-şi revadă o scenă. David dispăru de parcă l-ar fi
concediat cu cea mai desăvârşită politeţe.
În clipele în care ţinuse uşa întredeschisă, Anny îl zări din nou pe Ethan în depărtare. Tocmai se
pregătea să i se adreseze, când bărbatul se întoarse, arătând un chip necunoscut.
„Incredibil, sosiile lui Ethan mişună pe-aici.“
Se cufundă din nou în lectura scenariului, îşi dădu seama că îl ştia de-a fir a păr; împăcată, îşi lăsă
gândurile să zburde.
David o năucea. Cu toate dezmierdările lui, cu frazele lui măgulitoare, o silea să vibreze ca o femeie
îndrăgostită; or, ea se cam îndoia că e aşa ceva, pur şi simplu urma logica situaţiei.
După năvălirea lui David la clinică – în ziua aceea când, nerecunoscându-l, urlase – o năpădise jena:
David şi Ethan puteau – pe bună dreptate – să o considere o drogată cu creierii varză. Ca să facă uitată
gafa, se culcase cu David. N-a fost dezagreabil nici pentru el, nici pentru ea; prin urmare, ca nişte actori
care continuă o improvizaţie izbutită, au devenit pasionali. De îndată ce Anny a părăsit clinica, David a
depozitat la ea patru cutii cu lucruri personale şi s-a instalat acolo. Johanna Fisher a acceptat principiul
acestei legături, apoi părinţii celor doi au fost invitaţi într-o duminică dimineaţă la un brunch.
Uite-aşa! Din afară, părea o idilă. Dinăuntru… De la o oră la alta, Anny era sinceră sau Anny juca un
rol. Uneori convinsă, alteori ezitantă, avea impresia că îndură povara unei constrângeri; înainta precum
un tren, gonind cu viteză mare, dar legată de şine. Unde avea să ajungă? Exista vreo gară la capătul
călătoriei? Sau avea să deraieze, ca de obicei? Pentru că, uneori, ea se străduia să flirteze, îl bănuia pe
David că procedează la fel. Atât doar că lui îi reuşea mult mai bine, era imposibil să-l prindă în flagrant
delict de teatralitate. Care să fie concluzia: era un mincinos mai bun, sau un îndrăgostit autentic?
— Domnişoara Lee este rugată să vină pe platou! Domnişoara Lee, vă rog!
Ciocănind la uşa rulotei, cel de-al patrulea asistent de regie o scoase din această dilemă.
Înzestrată cu o energie surprinzătoare, Anny se duse pe platoul de filmare, îşi salută din ochi partenerii
şi, după un schimb de cuvinte cu Zac, regizorul, începu filmarea.
Juca. În sfârşit juca un rol. Acum respira liniştită. Aici era fericită. Şi tot aici înceta să-şi pună
întrebări.
Deţinea, fără doar şi poate, harul de a deveni altcineva.
Îşi cuceri colegii şi tehnicienii. Toţi simţiră cum îi trec fiorii. Nu, Anny nu reprezenta doar un fenomen
mediatic, şi nici o toană a publicului: se dovedea o mare actriţă.
Pe seară, o limuzină o duse la ea acasă, acolo unde David, plecat cu toate buchetele, trăgea de fiare.
Cu toate că drumul prin Los Angeles a durat mai mult de două ceasuri, Anny, mulţumită de sine, frântă
de oboseală, şi-a umplut timpul amintindu-şi momentele cele mai intense ale jocului de scenă.
La căderea nopţii, şoferul o lăsă în faţa vilei.
Lângă poartă, ghemuit, cu o carte pe genunchi, Ethan citea captivat.
Infirmierul cel zvelt nu semăna cu nimeni altcineva. Curiozitatea care-l făcea să se aplece asupra
paginilor ar fi putut întinde un arc. Nici măcar cartea lui n-avea nimic din aspectul standard de bestseller
vândut prin stratageme de marketing: fină, cu o copertă lipsită de culori atrăgătoare, avea un aer elitist.
Se pironi în faţa lui, privind ţintă spre capul blond, băgat printre pagini.
Îi era teamă să nu se înşele, aşa cum tot făcuse începând de azi-dimineaţă, dar Ethan îşi ridică brusc
fruntea, îi surâse, iar Anny îi recunoscu chipul blând, uscăţiv şi radios.
Şopti:
— Azi m-am gândit la tine.
Ethan închise cartea. Precum un şarpe care se ridică din coş, îşi desfăşură, elastic, corpul de lungan.
Când ajunse la nivelul ei, o atinse uşor cu capul, apoi continuă să se înalţe, până încremeni la doi metri
deasupra asfaltului. De aici, o străpunse cu privirea lui iscoditoare şi-i spuse:
— Te-am aşteptat toată ziua.
10
Spre surprinderea generală – pentru că, îndeobşte, se arăta mai degrabă îngăduitoare decât autoritară –,
mătuşa Godeliève se dovedi de neclintit: Anne va rămâne acasă.
Desigur, căsătoria cu Philippe va fi anulată, iar tânăra se va întoarce la treburile fireşti – tors, brodat,
gătit, croitorie –, va da uitării această păţanie, îl va părăsi pe călugărul Braindor, îşi va veni în fire. În
curând, se va vedea cu un alt băiat din Bruges, cu care se va căsători. Cam ăsta era planul.
— I-am promis mamei tale, Anne! I-am jurat printre lacrimi că, dacă vei trăi, te voi creşte ca pe
copilul meu. Misiunea mea nu se va încheia decât odată ce te vei fi aşezat la casa ta.
Evocarea acestor clipe din viaţa mamei sale o făcu pe Anne să se chircească, copleşită de suferinţă.
Oare mama ei ar mai fi murit dacă n-ar fi trebuit să o aducă pe lume? Nu, în timpul celor nouă luni de
sarcină, nu hrănise doar un făt, ci şi propria moarte. Cine oare, în răstimpul naşterii aceleia anevoioase,
alesese salvarea copilului? Cine, dintre felcerul chemat în ajutor şi propria ei mamă, hotărâse să spintece
pântecul pentru eliberarea pruncului? O femeie care ar fi acceptat acel măcel – cezariana – ştia că avea
să agonizeze în orele sau în zilele următoare… Anne se îngrozea la gândul că existenţa ei era urmarea
unui sacrificiu. Sau, şi mai rău, consecinţa unei abnegaţii zadarnice. Merita ea oare această renunţare?
Confuză, jalnică, obidită, Anne nu profita nicicum de această viaţă pe care mama ei o considerase atât de
preţioasă. Ce risipă…
Măcinată de vinovăţie, Anne a încuviinţat. Cu atât mai mult cu cât Braindor, deşi îi pledase cauza, nu
insistase peste măsură, făcând-o astfel să se simtă jignită: de ce nu se străduise s-o înduplece pe mătuşa
Godeliève? Mărinimoasa matroană îi respecta prea mult pe Dumnezeu şi pe sfinţii lui pentru ca monahul
să nu aibă un ascendent asupra ei.
Atunci când Braindor a renunţat, după ce negociase preţ de trei zile plecarea lui Anne la mânăstire, nu
a părut să regrete şi a sărutat-o pe frunte.
— Pe curând, Anne.
— Unde vă duceţi?
— Unde m-or duce paşii.
— O să vă mai văd vreodată?
— Cu siguranţă. Ca şi mătuşa dumitale, dar din alt punct de vedere, mă simt răspunzător pentru destinul
tău.
— Adică?
— Vei vedea mai târziu.
— Când o să vă întoarceţi?
— Când o să fii pregătită.
În loc să se simtă rănită, Anne fu cuprinsă de mirare. Pentru ce anume nu era încă pregătită?
— Anne, nu m-ai sprijinit deloc în faţa mătuşii tale: nici o clipă n-ai arătat ce-ţi doreşti.
Braindor avea dreptate. Îşi dădea seama, o dată în plus, cât de pasivă se dovedea în orice fel de
împrejurare. Într-atât de pasivă, încât nici nu-şi simţea pasivitatea.
— Braindor, de ce oare mă las atât de lesne dominată?
— Pentru că eşti făcută să asculţi – ceea ce e minunat –, dar n-ai descoperit încă de cine anume să
asculţi.
Îşi trase gluga pe cap, îşi puse bocceaua pe umăr şi se îndepărtă pe stradă, fără să mai privească
înapoi.
Viaţa îşi reluă cursul.
Deşi locuiau sub acelaşi acoperiş, Ida îşi nesocotea verişoara, reuşind să ia masa împreună şi să
participe la conversaţii fără să-i adreseze o vorbă sau să-i arunce vreo privire. Invizibilă, mută – aşa era
Anne pentru Ida, dându-i cât se poate de bine de înţeles: „Eşti nedorită, neroado, cară-te, pentru că
oricum nu mai eşti aici“.
Atunci când Anne ieşea împreună cu mătuşă-sa să cumpere peşte, citea, în privirile mustrătoare care o
măsurau, că megieşii îi luau partea lui Philippe: băieţii dădeau din cap suspinând, fetele rânjeau, femeile
îşi muşcau buzele, bătrânii se holbau la ea ca la un câine atins de jigodie. Anne îşi pleca fruntea, smerită,
continuându-şi drumul. Nu le reproşa nimic, recunoştea că, plecând, îşi rănise familia, logodnicul,
apropiaţii – pentru care căsătoria, urmată de o viaţă monotonă şi trudnică, reprezenta o fericită împlinire.
Escapada ei le călcase în picioare convingerile, iar pe bârfitori îi înţelegea mai bine decât se înţelegea
pe sine însăşi.
La ea în cameră, atunci când nu vorbea cu Hadewijch şi cu Benedicta, singurele care nu-şi schimbaseră
atitudinea faţă de ea, se străduia să-şi ţină promisiunea pe care i-o smulsese Braindor: studierea Bibliei.
Scosese din cufărul mătuşii singura carte din casă, legată în lemn uns cu ulei de in, apoi, admirând într-o
doară o piatră semipreţioasă incrustată în copertă, gândise că ar fi fost de folos s-o descifreze. În
vremurile acelea, o creştină adevărată asculta Biblia fără s-o mai şi citească. Slujba de liturghie era
îndeajuns.
Uimită de grosimea cărţii, Anne încercă să se familiarizeze cu ea deschizând-o la întâmplare – apoi
hotărî, că avea s-o citească de la început. Cuvintele săreau din pagină şi o ademeneau, precum nişte
destrăbălate care, de sub un pridvor, întind câte o mână ca să-şi înhaţe clientul. Nabucodonosor,
Salmanasar, Gomora, Habacuc, Baruc, Sodoma, Leviatanul, Olofern… Ce harababură! Numele ciudate,
uneori castaniu aurii, alteori de un roşu aprins, o zăpăceau, o tulburau, o puneau pe gânduri. Adesea,
pescuia câte un titlu – „Miriam lovită de lepră“, „Securea pierdută“ – şi-şi închipuia urmarea; alteori,
ceda ispitei şi se lăsa dusă de aventură; pe măsură ce înainta, însă, belşugul de grozăvii, de crime, de
şiretlicuri, de războaie, de cazne, de execuţii, de pruncucideri, de incesturi o strivea.
Îmbujorată, închidea cartea, scandalizată, sufocată, neliniştită că ar putea fi surprinsă învârtind
asemenea gânduri. Cum puteau oare preoţii şi măicuţele, cu feţele lor blajine, să se nutrească cu astfel de
episoade sângeroase? Ce lucru esenţial vedeau ei, iar ei îi scăpa? În locul unei istorii sfinte, răsfoia un
pomelnic de mârşăvii. Cu siguranţă, pricepea anapoda! Cum orice formă de spiritualitate şi de sublim îi
rămânea inaccesibilă, îşi făcea reproşuri şi aproape că se simţea vinovată pentru violenţele biblice.
Profeţiile lui Isaia, cu precădere, o năuceau.
Noian de balauri, de satiri, de hiene, de pisici sălbatice, de haine sfâşiate, de păduri doborâte, de
oraşe năruite, de morţi care se ridică atunci când colcăie viermii! Acest Dumnezeu furtunos o îngrozea,
era un părinte cumplit care dojenea, pedepsea, răzbuna, pretindea jertfe, distrugea oraşe şi trimitea
potopuri, precum un tâlhar violent ascuns în codrul cerului. De fapt, era bine că Braindor nu izbutise s-o
ia la mânăstire: Anne se temea de Dumnezeu şi nu izbutea să-L iubească.
Zi după zi, Vechiul Testament o teroriza şi mai tare. Departe de a-i însenina visele, îi oferea coşmaruri
în stare de veghe. De când începuse să-l citească, se zvârcolea pe scaun, în loc să contemple lumina,
traiectoria norilor, felul în care câte o gărgăriţă îşi dichisea aripile. În loc să experimenteze vidul, acea
lâncezeală pe care o domesticise încă din copilărie şi pe care o regăsise, înzecită, în timpul şederii sale
în pădure, Anne îşi administra năvala imaginilor, povara monştrilor, a peripeţiilor, a accidentelor
dramatice sau a tragediilor venite din senin.
Tânjea după nepăsarea dinainte, după moleşeală, după zilele nesfârşite în care nu făcea nimic, în care
se pierdea în contemplare, deprinzând tăcerea. Spre deosebire de clipa de faţă, i se părea încântătoare
această plictiseală, când durata îşi domolea cursul făcându-te să-i simţi densitatea, când timpul lăsa să i
se întrevadă infinitul dindărăt, subţiindu-şi ţesătura şi arătându-ne eternitatea. Deopotrivă dezamăgită şi
atrasă de Biblie, Anne trase concluzia că n-avea nici o aplecare pentru viaţa spirituală sau pentru o
existenţă monahală. Aidoma celorlalţi, Braindor se înşelase în privinţa ei.
Care-i va fi soarta de-acum înainte?
Dar va avea oare vreo soartă? Sau avea să aştepte la nesfârşit o evidenţă care nu se va arăta?
— Lupii! S-au întors lupii!
Vestea a fost adusă de străjerul pedestru şi a făcut înconjurul oraşului Bruges într-un singur ceas.
Un prunc fusese înhăţat de lângă un staul… În timp ce se uşura la marginea unui câmp, o femeie fusese
atacată. Se zvonea şi că au dispărut doi copii… Nişte ciobani auziseră, seara, mârâitul ucigaşilor cu colţi
ca pumnalele.
Preţ de câteva zile, în Bruges nu se auzi decât zumzetul acestei veşti.
Anne a fost încântată că subiectul acesta l-a înlocuit pe cel al escapadei sale: în sfârşit, cetăţenii din
Bruges încetau să se mai intereseze de neroada care, în locul celui mai chipeş flăcău al oraşului,
preferase codrul, şi tremurau evocând haita de lupi ucigaşi.
Odată cu această alertă, ieşiră la suprafaţă numeroase alte spaime, mai ales cea privind natura
necruţătoare. Ce este lumea? O confruntare între dinţi şi stomacuri. Mănânci sau eşti mâncat. Universul nu
cunoaşte altă lege, ne propune doar două poziţii, prădător sau pradă, poziţii, din păcate, atât instabile, cât
şi interschimbabile.
Oamenii tremurau, dar erau bucuroşi că tremură. Asta pentru că, feriţi în incinta urbei, orăşenii care
părăsiseră condiţia rurală îi dispreţuiau pe amărâţii cocârjaţi peste mormanul de bălegar! Îndărătul
spaimei lor licărea un plăcut sentiment de superioritate; de fapt, trăiau o nelinişte asemănătoare celei pe
care o încerci la auzirea unei poveşti, o frică fictivă, o teamă lipsită de pericol, o teamă copilărească,
spaima de dragul spaimei.
Ca să ridice nivelul discuţiei, târgoveţii au adus amănunte savante despre lupi. Pe timpuri, nu atacau
oamenii. Se hrăneau cu iepuri, cu rozătoare, cu pui de mistreţ, cu vulpi şi cu potârnichi; răpeau din
gospodării purceluşi, găini şi raţe; prindeau somoni la vreme de toamnă, atunci când aceştia, îndeajuns de
dolofani, urcau cursul râurilor; în caz de penurie extremă, molfăiau hoituri sau fructe putrede; pe scurt,
secole la rând, lupii nu au privit spiţa umană ca pe o hrană. Nu era oare o dovadă povestea lui Romulus
şi Remus, întemeietorii Romei, cei crescuţi de o lupoaică sălbatică? Ajunseseră aşa răi în răstimpul
ultimelor decenii, spuneau târgoveţii, şi asta din vina oamenilor! Din pricina bătăliilor sângeroase care
semănaseră sute de cadavre pe câmpuri, lupii îşi încercaseră colţii cu ele, prinzând drag de carnea de
om. Acum nu se mai puteau lipsi de ea şi erau cu osebire atraşi de prunci, care au trupşoarele fragede.
Anne îi contempla pe aceşti bărbaţi rotofei şi serioşi care sporovăiau extaziaţi despre savoarea
bebeluşilor, lingându-se pe buze. Nu inventaseră oare acest amănunt? De unde puteau şti ce le plăcea
lupilor? Îi descususeră? Se îndepărtă, uşor stingherită că îi surprinsese pe aceşti oameni de vază nutrind
asemenea gânduri bolnave. Puneau pe seama fiarei o pornire care nu exista decât în firea lor.
După două săptămâni de ravagii prin vecinătăţi, ameninţarea s-a conturat: nu era vorba despre o haită,
ci despre un lup singuratic.
Vestea nu a domolit însă agitaţia. Dimpotrivă. Cu un singur lup, era şi mai straşnic decât cu zece sau cu
douăzeci! Pentru că nu înceta să ucidă, oamenii şi-au închipuit pe dată că era uriaş. Monstrul era mai
înfometat şi mai feroce decât o întreagă haită. Toată lumea era convinsă de asta! A fost supranumit, cu
mândrie, „lupul din Bruges“.
Totuşi, flăcăii care tăiau frunză la câini n-au ratat prilejul să se arate viteji. Într-o vineri, în Piaţa
Mare, Rubben, feciorul de douăzeci de ani al unui postăvar, i-a stârnit pe cei de-un leat cu el:
— Moarte lupului! Bărbaţii din Bruges trebuie să-l stârpească pe vrăjmaşul oraşului.
La auzul acestor strigăte de luptă care le aţâţau cutezanţa, spiritele s-au încins. Repede-repede, ceata
şi-a înmulţit rândurile.
Se cuvenea ca fiece târgoveţ să-şi apere oraşul. Philippe, fostul logodnic al lui Anne, laolaltă cu
prietenii lui ucenici, s-au alăturat lui Rubben şi celorlalţi locuitori. Fraternizau cu toţii, iar solidaritatea
în faţa pericolului dărâma barierele sociale.
Sâmbătă, a fost hotărâtă o strategie: Rubben anunţă că a doua zi aveau să iasă pe porţile oraşului, să
organizeze o vânătoare şi să prindă lupul; apoi, aveau să-l târască până în această piaţă şi să-l
pedepsească în văzul tuturor: întâi urma să-l tortureze şi apoi să-l răpună, arzându-l de viu pe un rug. Un
felcer se împotrivi incinerării, semnalând că din organele lupului se puteau produce leacuri minunate:
urechile, fripte, erau bune împotriva colicilor, ficatul împotriva negilor, iar ochiul, uscat şi purtat ca
pandantiv, împotriva epilepsiei. Îngăduitori nevoie mare, nervoşii spuseră în gura mare că vor hotărî mai
târziu, cu atât mai mult cu cât îşi aminteau – fără s-o recunoască – un detaliu important: pielea de lup,
purtată într-o fâşie legată în jurul gâtului, era prielnică iubirii.
Declarându-se de neînvins, se împăunau, se felicitau pentru izbânda ce va veni, acceptând de pe acum
complimentele şi recunoştinţa femeilor. După-amiază, din prudenţă, le cerură găliganilor musculoşi pe
care îi întâlneau pe cheiuri, inclusiv negustorilor portughezi şi matrozilor englezi, să se alăture trupei.
La capătul zilei, se strânsese o armată de patruzeci de oameni. Hotărâră să ia urmele jivinei în ziua de
duminică.
Seara, Anne, care asistase la aceste scene, tricota în camera ei, cu fereastra deschisă. Pe cerul fără
nori, spuzit de stele, luna argintie visa şi ea.
Se gândea la lăudăroşenia flăcăilor, la acel amestec de zgomot, de curaj, de beţie şi de nerozie. Fusese
surprinsă de un amănunt: punând la cale o execuţie publică, cei din Bruges priveau lupul nu ca pe o fiară
dăunătoare, ci ca pe un criminal. Prin urmare, îi atribuiau oare un suflet? Acest lucru îi trezea interesul;
îşi aduse aminte cum erau judecate animalele care făceau stricăciuni; îşi aminti de scroafele trase pe
roată sau oile spânzurate şi îi veni să verse. Ce ciudaţi erau oamenii… Singura formă de respect pe care
o acordau animalelor era stabilirea unui verdict, condamnarea la cazne. O singură dată în viaţă, lighioana
putea fi egală cu omul: atunci, în faţa judecătorului şi a călăului.
Ca să-şi mute gândurile, înşfăcă Biblia şi începu Cartea lui Iov.
Se auzi răcnetul.
Departe, foarte departe, la marginea zării, se ridica urletul lupului, prelung, lugubru, melodios,
nesfârşit, tulburând tenebrele.
Anne tresări.
Un fior îi străbătu inima, mai pătrunzător decât crivăţul. O chema lupul. Jelania lui îi era adresată. De
îndată ce îi auzi urletul, se simţi cuprinsă de tristeţe, descumpănită, rătăcită, nefericită. Ca şi el… Glasul
lui răguşit exprima excluderea, singurătatea în faţa vrăjmăşiei oamenilor.
— Fratele meu lup… suspină ea.
Se hotărî pe dată: a doua zi, avea să plece împreună cu hăitaşii.
Strânşi, dis-de-dimineaţă, în Piaţa Mare, bărbaţii, cu chipuri sumbre şi pielea buhăită, dădeau dovadă
de mai puţină înflăcărare decât în ajun. Cu umerii lăsaţi şi picioarele amorţite, aveau feţe de recruţi luaţi
la război cu arcanul.
Femeile aduseră de-ale gurii pentru drum. Destupară oareşce sticle, se întremară cu vin, apoi se
încinseră de-a dreptul, bucurându-se că pleacă să prăduiască.
Rubben, fiul postăvarului, dădu tonul la cântec, iar gloata se însufleţi reluând refrenul. Cântau fals, dar
bărbăteşte, iar această dârză cacofonie le păru trecătorilor şi trecătoarelor care îi ovaţionau semnul că
expediţia de pedepsire avea să fie o izbândă: oraşul Bruges nu trimitea pe urmele lupului un cor de
călugări muzicieni, nu, nicidecum, ci nişte zdrahoni plini de hotărâre.
Anne se alătură femeilor care-şi însoţeau bărbaţii, apoi, atunci când acestea, adunate în incinta
oraşului, şi-au luat rămas-bun, alergă spre străjer, îi spuse că duce nişte merinde pentru viteji şi părăsi
zidurile cetăţii.
Ajunsă pe drumul noroit, şovăi: s-o ia pe urmele hăitaşilor sau să schimbe direcţia? Fără să ştie exact
de ce, hotărî să înainteze în spatele lor, la o oarecare distanţă, astfel încât să nu fie văzută.
Poate că voia să fie sigură că nu vor omorî lupul? Ori poate voia să-i sară în ajutor dacă aveau să-l
dibuie? Poate… Gândurile îi rămâneau învălmăşite, doar gesturile îi erau clare. Prin urmare, se luă după
armata de strânsură.
Ziua continuă aşa cum Anne prevăzuse, în linişte. Lasă că ocazia de a întâlni un lup era mai mică decât
aceea de a da peste o veveriţă, dar acei fanfaroni – prea zgomotoşi, prea duhnitori, nu îndeajuns de
vicleni pentru acest animal neobosit şi inteligent – îl mai şi îndemnau să se-ascundă. Cu toate acestea, nu-
şi puneau la îndoială priceperea; fără răgaz, reîncepeau urmărirea.
Pe-nserat, descurajaţi, storşi de vlagă, trebuiră să-şi recunoască înfrângerea şi se întoarseră pe drumul
de Bruges.
Şi de data asta, Anne găsi soluţia: când oamenii dădură buzna spre ea, se tupilă. La adăpostul unui
desiş de carpeni, îşi struni respiraţia şi mişcările, topindu-se în umbra trunchiurilor şi frunzişului.
Aidoma lupului…
Defilau…
Urcând dinspre drum, fragmente din ciorovăielile lor ajunseră la urechile lui Anne. Unii dintre ei,
printre care şi Philippe, erau convinşi că lupul, înspăimântat de hăituială, şi-ar fi luat tălpăşiţa; se
felicitau pentru această presupusă retragere: ehee, chiar dacă nu scăpaseră Flandra de lup, măcar îl
goniseră din Bruges, asta aveau să anunţe la întoarcere. Rubben, mai şiret, i-a contrazis spunându-le că
era mai bine să spună că au dat greş, fiindcă, altfel, la primul prunc sfâşiat, la următoarea femeie
încolţită, se va afla că s-au lăudat. Strâmbară din nas, după care îi dădură dreptate. Când el propuse ca
jumătate din şleahtă să înnopteze pe câmp, refuzară cu toţii, pomenind de slujba de a doua zi – nici unul
nu recunoştea că tremura de frică –, aşa încât turma îşi continuă retragerea spre Bruges.
Anne rămase printre tufe până când junii cei plouaţi dispărură.
Treptat, cerul se întuneca. Rămasă singură, îşi dădu seama că moare de foame. În timp ce se pregătea
să scurme prin desagi, se răzgândi, surâzând:
Apă!
Tocmai se gândise la lup, sau mai degrabă gândise ca lupul: după o întreagă zi de mers, trebuia să se
adape. Dacă va găsi un izvor, avea să-şi sporească şansele să găsească fiara.
Amintindu-şi de călătoriile ei, se duse cu gândul la o cotitură unde se lărgea râul, în mijlocul unei
poieni sălbatice. Acolo te puteai simţi ocrotit de arbori. Dacă ar fi fost lup, acolo s-ar fi dus.
Merse îndelung până să găsească locul. Din fericire, norii se subţiaseră, dezvelind luna. O lumină
minerală, aspră şi cenuşie, contura pe pământ nişte forme lipsite de culoare.
Străbătu tufişurile julindu-se, trecu de hăţişuri, coapsele îi tremurau de osteneală. Când se zdrelea într-
un mărăcine sau când se împiedica de-o piatră, avea impresia că o lasă gleznele. Cu toate astea, îşi văzu
de drum, gâfâind.
În mai multe rânduri, îndărătul trunchiurilor, departe, întrezări doi tăciuni. Se arătau, pentru ca apoi să
dispară. Să fi fost ochii lupului?
Se hotărî să nu-i mai pese, se îndârji şi reuşi să descopere luminişul.
Le văzu pe dată.
Urmele lupului se desenau în glod. Uimitoare. Gheare mai mari decât o palmă de om.
Se ciuci şi le cercetă: erau deja zbicite, mai vechi de o zi. Nu era deci prea târziu.
Anne se târî până la cotul râului, bău, îşi răcori picioarele, bău din nou. După care se aşeză pe un
buştean şi privi stelele dezvelite de ultimii nori care dispăreau.
Un sunet puternic şi vertical zgudui bezna.
Dintre fagi, ţâşni un urlet, mai apropiat ca niciodată.
Anne se înfioră.
Urletul spart, turbat, evoca setea, foamea, dar închidea şi o întrebare: Anne ştiu în acea clipă că lupul o
urmărise în peregrinarea ei. „Cine eşti?“
Ce sentiment se desluşea mai bine în acest strigăt gutural? Curiozitatea, sau uimirea?
Cum nu înceta, urletul îi oferi lui Anne răspunsul: mânia!
Tânăra tresări. Dintr-odată, îşi pierdu capul; pricepu cât a fost de nătângă şi că avea să fie înghiţită pe
nemestecate.
Lupul ţâşni din pădure.
După trei salturi, animalul încetini şi, sigur pe el, continuă să se apropie cu un pas legănat. Pe măsură
ce înainta, totul în jurul lui se cufunda în tăcere, peisajul încremenea. Nici un scrâşnet de rozător. Nici un
fâlfâit de aripi. O tăcere deasă se lăţea, ţesută din spaime şi răsuflări înfrânate. Groaza urca spre cer.
Până şi frunzele încetaseră să foşnească. Doar luna părea ferită de cumplită jivină.
Anne voi s-o ia din loc, dar o voce lăuntrică o opri. „Cine oaie se face de lup va fi mâncat.“
Amintindu-şi această zicală, Anne se sili să-şi domolească teama ce-i zorea bătăile inimii, îi dădea fiori
şi-i usca buzele.
Se întoarse domol către lup, aşteptându-l.
Acesta înainta drept, cu trunchiul ţeapăn, dar cu mersul mlădios, agresiv în partea de sus a corpului,
nonşalant în cea de jos. Cu blana perie pe spinare, coada ridicată, urechile ciulite către înainte, o
ameninţa pe Anne cu colţii, dezvelindu-şi caninii lungi ca nişte pumnale, zdravăn înfipţi în gura-i uriaşă,
plină de spume, duşmănoasă.
Anne îşi plecă fruntea, în semn de supunere.
Surprins, lupul se opri la doi paşi de ea.
Deşi Anne îşi plecase pleoapele, îl studia pe furiş, temându-se, clipă de clipă, ca nu cumva să se
năpustească asupra ei.
Deasupra buzelor răsfrânte, pupilele nemişcate ale fiarei aveau un licăr aproape supranatural; nu
reflectau lumina palidă a lunii sau a stelelor, ci întemniţaseră strălucirea portocalie a zilei, ca să o redea
nopţii. Ochii aceia nu doar vedeau, ci şi răspândeau lumină.
Anne şi lupul stăteau faţă în faţă.
Îi simţea respiraţia caldă şi îşi dădea seama de forţa acestui trup exasperat. Mirosul lupesc o învăluia,
era un iz castaniu, ameţitor, de frunze moarte, de baltă stătută, căruia i se adăuga, spre a-l înnobila,
scânteierea miresmelor de sânge sau de carne macerată.
Lupul o măsura din ochi pe tânăra îngenuncheată. Din când în când îşi trecea limba peste bot. Îi
curgeau oare balele ca în faţa unui morman de carne? O privea ca pe o pradă sau ca pe un duşman?
Anne îl privea pe furiş. Dinţii lui strălucitori o fascinau şi o îngrozeau în acelaşi timp. Ce contrast
puternic între colţii aceia straşnici de vânător neobosit şi blana sălbatică înspicată cu negru, lungă, deasă,
stufoasă, mai somptuoasă decât a unui câine, şi care devenea alburie pe pântec şi pe labe!
Anne hotărî să-şi pună planul în aplicare: păstrând aceeaşi atitudine smerită, cu ochii îndreptaţi spre
pământ, dădu jos încet de tot, cu migală, desagii pe care-i tot cărase începând de dimineaţă, îi deschise şi
îi deşertă.
Oasele de pui şi de iepure se rostogoliră spre labele lupului, fiind degrabă însoţite de nişte fructe
fleşcăite.
În ochii fiarei se întrezări uimirea.
Cu capul încremenit, ca să nu slăbească ameninţarea, amuşină ca să se încredinţeze, din depărtare,
dacă era într-adevăr vorba de hrană. Rămase deci nemişcat, lăsând bucatele la jumătatea distanţei dintre
ei.
Anne şovăia. Cu siguranţă, lupul refuza ofranda, încă neîncrezător, dar tânăra simţea că pericolul se
îndepărtează şi că atmosfera devenise mai puţin apăsătoare. Cu îndrăzneală, fără gesturi pripite, îşi ridică
fruntea şi îşi pironi ochii în ochii lupului.
În sfârşit se priviră.
Şi, din ochi, se înţeleseră.
Nici o intenţie rea nu stăruia între ei; toate se topiseră odată cu spaima. Anne nu era prada lupului, şi
nici el a ei. Nu-şi voiau răul. Se întâlniseră sub lumina lunii, deşi veneau din lumi complet diferite.
Dumnezeu îi adusese laolaltă pe pământ, fiindcă lupul nu făcea altceva decât omul însuşi: vâna şi
ucidea ca să se hrănească. Lesne de priceput. Ura nu-şi avea rostul. De nici o parte.
„Îţi faci meseria de om, aşa cum eu mi-o fac pe cea de lup.“
Se lăsă liniştea, asurzitoare. Iar tăcerea aceasta însemna acceptarea destinului – o idee pe care o
apreciem întreaga viaţă, şi pe care, în egală măsură, o îndurăm. Ne luăm tainul, tragem foloasele, ne
bucurăm şi apoi murim. Jivinele ştiu asta. Doar omul o uită.
„Da, aşa este, gândi Anne. Lupul cel rău n-a existat nicicând. E o scorneală de-a oamenilor. A
oamenilor răi.“
Cu un zâmbet ciudat pe buzele răsfrânte, lupul îi dădu dreptate.
Dintr-odată, lighioana îşi îndreptă botul în direcţia vântului. Mirosea primejdia. Încordat, cu nările
fremătând, îşi zbârli perii gâtului, ca să prindă şi cel mai mărunt semnal. Coada îi fâlfâi prin aer,
nervoasă.
Anne se ridică şi ea, temându-se ca nu cumva nişte hoinari să profite de acest moment ca să atace
lupul.
Amândoi priviră atent în noapte, el, ajutat de fler, ea, doarde ochi.
Nimic. Alarmă falsă.
Liniştiţi pe moment, se căutară din ochi.
— Hai, mănâncă, îi spuse ea.
Uimit de sunetul vocii, lupul îşi ciuli urechile şi-şi înclină capul spre stânga.
Cu blândeţe, Anne împinse din nou merindele spre el.
— Te rog, le-am plimbat toată ziua de dragul tău.
Lupul căzu pe gânduri, se aşeză şi, la început prudent, cu poftă apoi, începu să înfulece.
Între timp, înveselită de această mestecare zgomotoasă, Anne îi trimise o formă prescurtată a
reflecţiilor ei: „Priveşte oamenii ca pe nişte duşmani, dar nu ca pe o pradă. Aminteşte-ţi de mine“.
După ultimul dumicat, lupul se apropie de mâna lui Anne şi o amuşină. Recunoştinţă?
Brusc, se răsuci pe cele patru labe, se îndepărtă cu mersul lui legănat, tiptil, şi dispăru.
11
20 decembrie 1905
Gretchen a mea,
Fericirea nu are complicaţii.
Mă mulţumesc, asemenea unei plante căreia îi prieşte în seră, să respir, să dorm, să mă hrănesc.
Pântecul meu a prins rădăcini în Linzerstrasse. Oricum ar fi vremea, el tot creşte.
Mă mişc puţin, nu mă interesează nimic, uit ce mi se spune; totuşi, această Hanna jalnică, egoistă,
redusă la stadiu vegetativ e apreciată de toată lumea.
Ieri-seară, în timp ce eu şi Franz cinam în micuţa sufragerie albastră amenajată în mijlocul rotondei, el
mă punea la curent cu ultimele bârfe privitoare la cei pe care-i frecventam; îi ascultam buletinul de ştiri
cu plăcere – Franz nu e lipsit de duh; ce mi se părea încântător, cu precădere, era să-l văd străduindu-se
atât de straşnic să mă distreze.
— Te chinuieşti nevoie mare, dragul meu, s-o înveseleşti pe zăpăcita de nevastă-ta, care stă tupilată în
bârlog.
— Hanna, sănătatea ta e mai importantă decât trăncăneala mea insipidă.
— M-ai iubi dacă nu ţi-aş face copii?
Am descoperit odată cu el întrebarea care tocmai îmi ieşise pe gură. Nici măcar nu mă auzisem
gândind-o; dar cu-atât mai bine, pentru că, altfel, aş fi ezitat.
Chipul lui Franz a încremenit de uimire.
A clătinat din cap, neplăcut surprins.
— De ce mă-ntrebi asta tocmai acum, când eşti însărcinată?
Înainte să-i răspund, am pufnit în râs:
— Dacă n-aş fi fost, n-aş fi îndrăznit să te-ntreb. Prin urmare, m-ai iubi?
A râcâit o firimitură care intrase în faţa de masă de bumbac, a zăbovit cât s-o extragă din ţesătură, a
prins-o între unghii, a aşezat-o pe o farfurioară, apoi şi-a ridicat fruntea dintr-odată.
— Hanna, te-am întrebat eu oare dacă m-ai fi iubit fiind steril?
Deşi crezuse că mă va pune în încurcătură, i-am răspuns pe dată:
— Da, Franz. Nu m-am gândit o clipă la copii când m-am căsătorit.
— Cum? Niciodată?
— Nu. Nici nu mi-a trecut prin gând.
După care am adăugat:
— Poate pentru că mă consideram eu însămi un copil.
— Tu, copil?
— În timpul călătoriei de nuntă, m-ai învăţat foarte multe: ce e un bărbat, ce înseamnă un cuplu, ce este
dragostea.
S-a îmbujorat, măgulit. Am continuat:
— Acum că voi fi mamă, îţi confirm: înainte eram mai ales fiica ta.
Ţâşnind de pe scaun, a căzut în genunchi, în timp ce braţele lui mă strângeau până la sufocare.
— O, Hanna mea, chiar nu eşti ca toate celelalte!
Îmi ronţăia cu dinţii lobul urechii drepte, în timp ce îmi şoptea în extaz:
— Eşti atât de diferită…
Această propoziţie m-a uluit: în timp ce Franz o pronunţa cu entuziasm, mi-am amintit că eu însămi o
rumegasem cu durere ani la rând. Era oare cu putinţă ca el să mă aprecieze exact pentru motivele care mă
făceau să mă detest?
Când şi-a ridicat ochii spre mine, mi-am cufundat privirea în privirea lui.
— Franz, răspunde-mi: m-ai fi iubit dacă nu ţi-aş fi făcut copii?
— Nu m-am îndoit o clipă că ai să-mi faci.
— Eu m-am îndoit.
— Nu te cunoşti îndeajuns, Hanna. Eşti mult mai mult decât crezi.
Această exclamaţie m-a tulburat într-atât, încât a pus capăt discuţiei noastre.
„Eşti mult mai mult decât crezi.“ Franz tocmai îmi explicase esenţialul.
Te-ai gândit la aşa ceva, Gretchen? Depăşim ceea ce credem că suntem şi, din trufie sau din lipsă de
smerenie, negăm acest lucru. Preferăm să fim reduşi la ceea ce se vede: intuiţia care porunceşte sau
trupul care ascultă.
Cu toate astea, spiritul meu se dovedeşte a fi mai mult decât ceea ce ştiu despre el; iar trupul,
aşijderea.
Spiritul, asemenea unui vapor, nu înseamnă doar marinarul de cart, conştiinţa lui; sub punte, are şi
personal de rezervă – memoria, ateliere – imaginaţia, sala motoarelor – poftele, coridoare şi scări către
zone mai greu de atins, cala atinsă de lumina intermitentă a viselor noastre, beciuri complet obscure. La
urma urmei, ghereta conştiinţei nu constituie decât un minuscul punct de reper, exterior, superficial, între
ceea ce vine dinspre lume şi ceea ce urcă din profunzimile hrubelor noastre.
Trupul înseamnă mai mult decât ceea ce percepem din el, ceva mai vast decât rarele sale părţi
accesibile la nivelul senzaţiilor sau comenzilor pe care i le dăm. Zi de zi respiră, doarme şi digeră în
lipsa noastră; încă de la naştere, a crescut fără să avem vreun merit şi va îmbătrâni fără să ne putem
împotrivi. Chiar în această clipă, de pildă, corpul meu plămădeşte, fără să ştiu, o fiinţă umană căreia nu-i
cunosc nici sexul, nici firea, nici înfăţişarea. Nu sunt autoarea acestui copil, nici martorul lui, ci doar
recipientul. Ce situaţie năucitoare şi sublimă: în mine se petrece ceva măreţ, ceva măreţ trece prin mine,
şi totuşi acel ceva nu s-ar putea petrece fără mine.
„Eşti mult mai mult decât crezi.“
N-ai oare impresia, Gretchen, că eşti adesea guvernată de forţe oculte, necunoscute, ba chiar de nişte
instincte animalice, şi că fiinţa ta îşi înfige rădăcinile într-un pământ necunoscut?
Franz mi-a spulberat incertitudinile anterioare. Aşa că am încetat să-mi pun întrebări: domnesc.
Domnesc în miezul stupului. Toţi forfotesc pe lângă mine, nu doar slujitorii, care pentru asta sunt
plătiţi, ci şi Franz, părinţii lui, unchii, mătuşile; dacă schiţez un căscat, mi se aduce o pernă ca să-mi fac
siesta; dacă plescăi, vine o carafă; dacă vreau să-mi iau cartea, Franz dă buzna spre măsuţă. Sunt
întrebată, fără încetare, ce doresc. Ultima oară, aproape că m-am silit să manifest „pofte de femeie
gravidă“, astfel încât să pot răsplăti tot devotamentul care mă înconjoară.
Câtă mândrie luminează chipul celor care înfăptuiesc imposibilul, mai ales în cazul lui Franz, cel mai
zelos dintre ei. Acum, am chef de căpşuni de ianuarie sau de cireşe trufanda şi îi sâcâi perseverent pe cei
din jurul meu! Dacă n-aş fi capricioasă, i-aş dezamăgi…
Lumea s-a simplificat: se învârte în jurul burticii mele rotunde, care e vizitată de femeile din familie,
înduioşate când îmi pipăie şoldurile voluminoase, încântate că înfulec la ştrudele, compătimitoare când
mă doboară oboseala. Da, îmi dau perfect seama, nu simulează entuziasmul. Probabil că le amintesc de
vremurile lor fericite…
Poate însă că le-o fi venit inima la loc… Pentru că – şi regret asta – le-am rănit probabil, susţinând că
nu îmi pasă dacă am sau nu copii. Am făcut prea mult pe viteaza ascunzându-mi durerea, m-am prefăcut
revoltată, am propus alt mod de a fi, am pretins că mă pot lipsi de o familie, că femeia se poate împlini şi
altfel decât procreând.
Ba chiar am strigat: „Să fii stearpă nu e doar o şansă, e o mană cerească“. Luându-mă însă după
bucuria mea senină de-acum, e limpede că exagerasem. Nu mai sunt sufragetă! Am isprăvit-o cu gesturile
revoluţionare! Rebela intră în rândul suratelor, mă înrolez în armata femelelor care puiesc.
Gretchen dragă, îmi trăiesc condiţia cu delicii. De-acum ştiu de ce mă trezesc în fiecare dimineaţă: ca
să fabric o nouă viaţă.
Zilele curg una după alta, asemănătoare şi necesare, fără să fie nevoie să le deosebesc prin cine ştie ce
vizite sau întâlniri. Timpul se dilată odată cu pielea de pe pântecul meu, durata produce fiinţă.
Mă văd ca pe o minusculă za dintr-un lanţ nesfârşit, iar acest locşor îmi e de ajuns; mai mult, mă
copleşeşte; la scara mea microscopică, sunt parte dintr-un ciclu vast, mă dizolv în cosmos şi îl perpetuez.
E-atât de comod să-ţi duci la bun sfârşit rolul de femeie: dau viaţă după ce, la rândul meu, am primit-o;
mai târziu voi fi paznicul acestei vieţi, până ce mă va părăsi… Am fost precedată de viaţă, voi fi urmată
de viaţă, dar în decursul existenţei mele viaţa are nevoie de mine.
De fapt, doamnele von Waldberg aveau dreptate: o femeie se desăvârşeşte atunci când poartă un prunc.
A trebuit s-o simt cu tot trupul şi spiritul ca să înţeleg: înainte vreme, mi se părea groaznic, acum nu. În
fiecare zi mor oameni, dar eu voi contribui cu unii noi. Destinul femeii e maternitatea.
Gretchen a mea, te sărut cu drag, pe tine care ai fost mereu mai înţeleaptă ca mine. Chiar dacă te voi
lua pe veci drept model, nicicând nu te voi ajunge.
A ta, Hanna
12
David îl privea pe Ethan.
Ethan îl privea pe David.
Nu comunicau în nici un fel, doar se măsurau din priviri, nepăsători, ţepeni, faţă-n faţă, precum două
statui.
Anny nu rezistase pornirii de a-l pofti pe Ethan în casă. De ce? Ca să fie politicoasă cu infirmierul. Ca
să-l dea pe spate cu luxul dinăuntru. Ca să-l introducă în universul ei, după ce îşi petrecuse două
săptămâni în universul lui. Motivele, prea multe ca să nu fie confuze, ascundeau adevăratul imbold.
Ethan şi David… S-a liniştit să constate că se înfruntau, complet străini unul faţă de celălalt.
„Cum să se înţeleagă? Aparţin unor lumi complet diferite. Eu sunt singurul lor punct comun.“
Amuzată, flatată, se felicită pentru cât era de extravagantă, pentru că aprecia doi tipi atât de diferiţi.
„Sunt mai destupată la minte decât ei.“
Încântată de această descoperire, îi conduse în living, unde, la un pahar, întreţinu conversaţia.
După ce s-a lăsat târât în joc fără prea multă convingere, David se ridică şi ceru permisiunea să se
retragă ca să-şi termine exerciţiile de fitness.
— Mi-a părut bine, îi aruncă el lui Ethan la plecare.
Nu credea o vorbă din ce-a spus şi nici nu încerca să ascundă asta. Anne îl bănui că lăsase intenţionat
să transpară lipsa de entuziasm astfel încât să strecoare un mesaj de tipul „Sunt gelos pe vlăjganul ăsta
blond şi voi lupta pentru fericirea mea“ sau de tipul „Mi se rupe de individul ăsta, dar nu-l mai invita în
veci“.
Anny se întoarse spre Ethan:
— De ce-ai venit?
— Ca să te-ajut.
Declaraţia asta simplă o întoarse pe dos. În loc să se lase pradă emoţiei, preferă ironia:
— Să m-ajuţi? Ţi-e milă de mine?
Se-aştepta ca el să îndruge, indignat, justificări sforăitoare, la capătul cărora să-şi declare dragostea.
El însă tăcu.
Cu cât tăcerea se lungea, cu atât o înspăimânta mai mult. Ei, asta e… Cine tace încuviinţează. Chiar îi
era milă de ea? Situaţia devenea stânjenitoare.
— Cum să m-ajuţi?
— În primul rând, voiam să verific dacă vindecarea rănilor decurge normal.
— A, da? Îi ţii locul doctorului Sinead… Te pomeneşti că ai ajuns doctor!
— Nu, dar sunt în stare să descopăr o infecţie. Apoi, voiam să ştiu dacă ai nevoie de vreo injecţie.
Anny se prăbuşi în adâncul fotoliului, ţinându-şi capul între mâini, deopotrivă uimită şi încântată.
— Tu, care eşti împotriva stupefiantelor, mi-aduci morfină?
— Da.
— De ce?
Ethan tăcu din nou.
De astă-dată, Anny îi citi tăcerea dintr-un foc: era îndrăgostit de ea, şi cu asta, basta.
— Minunat, şopti ea.
— De ce? Suferi? Nu poţi fără?
Neliniştea îi schimba tânărului trăsăturile. Anny simţi nevoia să-l sărute pentru atâta solicitudine.
— Nu, nu sufăr. Mă distrez. Azi m-am întors pe platourile de filmare, totul a mers strună, mă simt
excelent.
El se ridică, împăcat.
— Dacă prezenţa mea e de prisos, nu te mai deranjez. Uite numărul meu de telefon. Nu ezita. La orice
oră din zi sau din noapte mă suni, voi veni.
— Pe bune?
— În loc să-ţi chemi furnizorii obişnuiţi de otravă, mai bine mă chemi pe mine. Nu mai trebuie să iei
orice, insecticide, cocaină îndoită cu bicarbonat, stimulente pentru cai sau cocteiluri pritocite de ucenici
vrăjitori. Ce-ţi dau eu măcar e de calitate. Încetează cu viaţa asta de cobai! Altfel o să ajungi ca peştii ăia
care înoată în preajma centralelor nucleare.
Anny izbucni în râs.
— E prima oară când sunt comparată cu un peşte!
Ethan se întoarse furios către ea.
— Încetează să mi te crezi superioară!
Anny înghiţi în sec, uluită. Iar el continuă:
— Îmi eşti superioară în mai multe privinţe. Ai talent, ai bani, arăţi superbine, dar nu-ţi permit să crezi
că e suficient. Din alte puncte de vedere, te depăşesc cu mult.
Oscilând între satisfacţie şi curiozitate, savurând expresia „superbine“, Anny îl întrebă:
— Care puncte anume?
— Nu azi. Oricum n-ai pricepe.
— Sunt prea proastă?
— Nu eşti pregătită.
Făcu o faţă lungă: brusc, regreta că a reacţionat atât de vehement.
— Scuză-mă. N-am dreptul să-ţi vorbesc aşa. Mai ales la tine acasă. Mi-e ruşine. Păstrează, te rog,
numărul meu de telefon.
Se ridică, dar, deşi înalt, pierduse cel puţin zece centimetri din pricina stânjenelii.
În timp ce lua peticul de hârtie mâzgălit, a fost cât pe ce să chelălăie „Vai, ce romantic! N-am fost
niciodată agăţată aşa“, dar s-a abţinut fiindcă mirosea că, dacă l-ar fi luat peste picior, ar mai fi primit la
schimb nişte fraze misterioase. În mod ciudat, de fiecare dată când îl lua la mişto, Ethan, prin felul în care
îi răspundea, dobândea un ascendent asupra ei.
În timp ce îl însoţea spre ieşire, tulburată de gândul că avea s-o părăsească, simţi cum i se înmoaie
picioarele şi îşi schimbă hotărârea:
— Aveai dreptate, Ethan, o să am nevoie de morfină. Tensiunea filmărilor se va potoli, la fel şi
entuziasmul, o să mă trezesc iar angoasată, lângă un David care nu bungheşte nimic.
Ce carte juca? Nu se putuse abţine să nu-l vâre pe David în tablou şi apoi să nu-l înţepe, bizuindu-se
pe faptul că Ethan nu dădea doi bani pe el; fără să vrea, îi întărâta pe unul împotriva altuia.
Ethan dădu din cap. După felul cum i se înflăcărase privirea, se vedea că, deşi nu era bucuros că o
droghează, era încântat că poate fi util.
Cu un gest, Anny arătă spre clădirea îngustă aflată de-a lungul piscinei. Se duseră acolo. Fără o vorbă,
Ethan îi înfipse un ac sub piele.
În zilele următoare, Anny se dovedi punctuală la filmări, arătând o seriozitate pe care nimeni nu i-o
cunoştea.
Plutind pe un norişor de fericire, îşi considera viaţa în egală măsură ciudată şi pasionantă. Publicul o
adora, meseria i se părea încântătoare, prezenţa celor doi bărbaţi îi conferea echilibru. David juca rolul
amantului, Ethan pe cel al prietenului, sau, dacă aceste vorbe ar părea prea melodramatice, David îi
oferea plăcerile trupului – era agreabil la pat şi la bucătărie, Ethan îi asigura liniştea interioară. Cu
siguranţă, se trezea, din când în când, gândindu-se mai mult la Ethan decât la David, considerând că Ethan
nu îi pretindea nimic, în vreme ce David părea prea pretenţios: era topit să se dea mare mergând cu ea la
braţ în restaurantele şic, să se împăuneze la toate petrecerile, îi cerea, sub pretextul că e prea îndrăgostit
şi prea mândru, să facă publică relaţia lor.
Într-o seară, când David plecase la o audiţie la New York, Anny şi-a limpezit gândurile: „Ethan îmi e
de folos; David mă foloseşte“.
Dintr-odată, îşi dădu seama că făcuse o greşeală.
„Ce idioată sunt! Nu mi-am dat seama până acum. Am nevoie de Ethan, nu de David.“
Până la orele 20,00, când îi promisese că vine, şi-a tot consultat ceasul, mistuită de dor.
Atunci când a sosit, i s-a aruncat în braţe. Stângaci, jenat, neştiind cum să întâmpine acel trup agăţat de
el, Ethan se supuse îmbrăţişării, se făcu stacojiu la faţă, apoi se strecură docil spre piscină.
Îşi deschise geanta, luă o seringă, agită fiola.
Anny îi opri mâna.
— Stai, David nu-i aici.
— A, da?
Ethan termină preparativele.
— Nu-mi da doza chiar acum. Aş vrea să profit…
— De ce anume să profiţi?
Anny strânse din pleoape, îşi muşcă obrazul drept.
— Să profit de tine.
Ethan încremeni, cu acul în aer, stupefiat. Anny înaintă lent spre el, provocatoare. Îl străbătu un fior. Ea
îi căută gura.
— Nu?
Când buzele lor stăteau să se atingă, Ethan se dădu înapoi.
— De ce?
I se păru că bărbatul rezista într-o doară şi se lipi de el. O respinse cu amabilitate, dar ferm.
— De ce?
— Hai, Ethan, cu siguranţă vrei şi tu, spuse ea, torcând ca o pisică.
Pe fruntea infirmierului se iviră picături de sudoare ce-i vădeau emoţia.
Dintr-odată, se îndreptă şi sări la doi metri distanţă.
— De ce? De ce faci asta? bolborosi el.
Anny îşi păstră cumpătul, de parcă nu i-ar fi zărit retragerea.
— Nu vrei să te culci cu mine? murmură ea, indolentă, lascivă, cu tonul unei persoane care nu admite
refuzul.
Ethan îi strigă, roşu la faţă:
— Nu asta e întrebarea potrivită!
Descumpănită, rămase cu gura căscată. Îi trecu prin cap să încheie scena, dar voia să priceapă ce se-
ntâmplă. Căscă ochii şi abordă o expresie dubitativă:
— Dar care e-ntrebarea?
Ethan, fără să-şi perceapă decalajul, continuă cu precizie maniacală:
— Întrebarea potrivită ar fi mai degrabă: de ce vrei tu, Anny, să te culci cu mine?
Anny se înfurie:
— Cum adică? Toată lumea visează să şi-o tragă cu mine! Până acum, nu mi s-a dat nici un rol de
măicuţă sau de fată bătrână. După câte ştiu, sunt sexy! Nu-i zi de la Dumnezeu în care agentul meu să nu
primească zeci de scrisori de la bărbaţi care sunt disperaţi să mi-o pună. Dar şi de la femei. Îndeobşte,
oamenii nu mă caută pentru coeficientul meu de inteligenţă.
— Nu-ţi vorbeam de oameni, ci de tine. De ce tu, Anny Lee, vrei să te culci cu mine?
Anny pricepu greşit sensul frazei.
— Vai, dar nu-mi pasă deloc că eşti infirmier, nu sunt snoabă.
Şi a fost cât pe ce să adauge: „Dacă ai consulta lista cu amanţii mei, ai vedea că nu figurează acolo cei
din lumea bună, ba dimpotrivă, sunt numai DJ, barmani, maseuri şi…“, dar îşi dădu seama că o astfel de
precizare n-ar ajuta-o nicicum.
Ethan scutură din cap.
— Tot nu m-asculţi… Nu te-ntreb ce anume perversitate socială face ca o vedetă de cinema să agaţe
un infirmier, ci de ce tu, Anny, vrei să te culci cu mine, Ethan?
Iritată pentru că fusese lipsită de subtilitate, îl atacă la rândul ei:
— Începe să devină cam complicat, Ethan. Mă rog, e normal ca o femeie să se culce cu un bărbat.
— Poate în ochii tăi, care schimbi bărbaţii ca pe chiloţi. Nu însă şi în ochii mei.
— Perfect, deci nu mă placi?
— Ba da, te plac. Mă gândesc mult la tine, mă bucur să te întâlnesc, doresc să n-ai parte decât de
lucruri bune şi… De ce vrei, prin urmare, să te culci cu mine?
Potolită de faptul că Ethan îşi mărturisise atracţia, avu răbdare, de astă dată, să-i asculte întrebarea şi
să reflecteze. După ce-şi limpezi gândurile, trase concluzia:
— M-am culcat mereu cu bărbaţii care mi-au ieşit în cale.
— De ce?
— Era mai simplu.
Ethan tresări. Ea îi confirmă cu un semn din bărbie. Da, mai bine de-atât nu se putea exprima:
întotdeauna considerase că relaţiile ei masculine se cuveneau experimentate măcar o dată şi în pat.
Îngroşă ideea cu o ridicare din umeri:
— Sexul simplifică lucrurile.
Se repezi înainte, cu ochii strălucind, aproape lipindu-se de faţa ei.
— În ce sens le simplifică? Ca să te apropii de un bărbat, sau ca să scapi de el?
13
După ce lupul se pierdu în pădure, Anne rămase locului pe malul râului. Simţurile ei, ascuţite de
ameninţări, erau treze; răscolit de spaimă, sângele ei îşi regăsea cu greu ritmul normal, iar muşchii se
chinuiau să-şi depăşească crisparea; de fapt, împotriva voinţei ei, trupul îi rămânea încleştat, gata să
reacţioneze la un atac.
După un răstimp, pe cât de îndelungat, pe atât de obositor, reuşi să-şi întindă oasele, să-şi scuture
mădularele, să respire adânc, să zâmbească. Cu capul dat pe spate, contemplă cerul înstelat.
„Doar luna e ferită de lup“, spunea proverbul.
— Doar luna şi cu mine.
Ce să facă de acum înainte? După miezul nopţii nu mai avea curaj să meargă până la Bruges, să
înfrunte bănuielile străjerilor, să bată la uşa mătuşii, să se dezvinovăţească din nou… În ciuda foamei şi
frigului, mai bine rămânea sub cerul liber.
Se târî până în dreptul copacilor, alese un stejar – rubedenie a celui care-o ocrotise cu ceva vreme în
urmă –, apoi adormi, liniştită, de parcă întunericul n-ar mai fi ascuns nici o primejdie.
Dis-de-dimineaţă, odihnită în ciuda unei nopţi prea scurte, Anne se trezi înaintea cântului cocoşilor.
Soarele, luminând întregul cer, îi oferea o minunată recompensă, precum o slujnică dând la o parte
perdelele astfel încât stăpâna casei să se bucure de strălucirea zilei. Anne se desfătă cu limpezimea
zorilor.
Încă o dată, era nevoie de acţiune: trebuia să se ducă până la malul apei şi să-l aştepte pe lup, pentru
că acesta plecase înainte ca ea să-şi împlinească a doua parte a misiunii.
Deşi nu mai avea hrană să-i ofere, nu-şi făcea griji; lăsând deoparte faptul că avea încredere în el, ştia
că un lup se poate mulţumi cu un singur ospăţ timp de mai multe zile.
Fiara cu muşchi puternici nu întârzie să se arate. Atunci când privirile li se întâlniră, lupul nu păru
deloc surprins; fără îndoială o adulmecase pe Anne dinainte.
Din obişnuinţă, îşi zbârli perii de pe spinare şi ceafă, îşi dezveli colţii, ţintuind-o cu pupilele lui
autoritare.
Ea îşi plecă fruntea, închise pleoapele, smerită, supusă.
Nemişcat, se încredinţă că o ţine sub stăpânirea lui.
Dintr-odată, se linişti, înaintă cu pas voios, îi amuşină degetele, lăsându-şi botul să-i zăbovească pe
piele.
Anne îi zâmbi, iar el pricepu semnul.
Se adăpară împreună din râu, cât se poate de zgomotos, de parcă s-ar fi luat la întrecere, apoi tânăra se
ridică.
Lupul îşi arătă uimirea; poate că nu şi-o închipuise atât de înaltă, pentru că nu apucase până acum s-o
vadă decât ghemuită. Anne nu îi lăsă timp să gândească şi, cu mult elan, îl vesti:
— Hai cu mine, am să-ţi arăt mai multe lucruri.
Şi o porni, fără să mai întoarcă privirea.
La început, nu auzi nici un sunet – el refuza să o urmeze –, dar apoi simţi o călcătură sprintenă – lupul o
prindea din urmă şi apoi o depăşea, pentru că voia să rămână în capul haitei, hotărându-i direcţia. Aşa
încât Anne păru că e de acord, dar, prin câteva priviri subţiri şi câteva infime distanţări, izbuti să-l
dirijeze după bunul ei plac.
La oarece depărtare de o fermă întinsă, se opri şi se tupilă.
Din instinct, lupul făcu la fel.
Cu un toiag în mână, Anne continuă să înainteze târându-se, sprijinindu-se pe coate, până la un maldăr
de frunze cu formă destul de neobişnuită.
— Priveşte, şopti ea.
Ridică toiagul deasupra mormanului şi îl izbi. Se auzi pocnetul unui arc, ţâşni ceva în sus, două fălci
de oţel se înfipseră în băţ.
Înfricoşat, lupul mormăi, se dădu înapoi, gata să se năpustească asupra mecanismului.
— Priveşte, sunt nişte capcane pentru lupi. Sunt puse împotriva ta. Trebuie să-nveţi să le dibuieşti şi să
te fereşti de ele.
Lupul stătea cu buzele răsfrânte, arătându-şi gingiile înspumate.
— Nu mai ai de ce să te temi. Capcana e distrusă.
Lupul întoarse capul spre Anne şi apoi îl plecă în dreapta. Ea îşi repetă vorbele, el gemu, ea insistă.
— Capcane pentru lupi, spuse Anne, de parcă ar fi fost important ca el să reţină expresia.
În patru labe, cu trupul adus în jos, înaintară, grijulii, lipiţi de pământul acoperit cu un covor de iarbă,
astfel încât câinii şi ţăranii să nu le dea de urmă.
Anne declanşă încă trei noi capcane.
De fiecare dată, lupul tresărea, se zbuciuma, pradă unei porniri de fiară, dar înţelegea din ce în ce mai
bine.
Pe cea de-a patra i-o arătă chiar el, ciulindu-şi urechile, ţinând coada ţeapănă şi colţii dezveliţi.
Anne păcăli cleştii zimţaţi cu o buturugă.
— Ai priceput?
Lupul se zgâia la ea, proptit pe labele puternice, iar tăcerea lui secreta o indignare surdă: „Drept cine
mă iei? Dacă-i vorba de viaţa mea, învăţ repede“.
Anne se uită după nişte şomoioage îmbibate cu arsenic sau doldora de cioburi de sticlă. Drumeţia lor
nu le oferi însă prilejul să dea peste aşa ceva.
Se întoarseră la râu de parcă ar fi revenit acasă. Acolo, îşi potoliră setea. Apoi Anne îşi luă la
revedere de la lup:
— Gata, te rog, cu bărbaţii, cu femeile şi copiii. Dacă-i respecţi, oamenii vor fi mai puţin cruzi cu tine.
Când Anne se ridică, lupul, înţelegând că pleacă, mândru precum un amant care refuză să se lase
părăsit, i-o luă înainte şi, tot sărind pe vârfurile ghearelor lui ascuţite, dispăru, urieşeşte, în desişuri.
Anne se întoarse pe drumul ce ducea spre Bruges.
De-a lungul ceasurilor întregi de mers, auzi, în mai multe rânduri, de partea stângă a drumului, câte o
rămurică trosnind, câte o piatră rostogolindu-se; ştiind că era el, respectă pactul lor nescris, străduindu-se
să pară că nu bagă de seamă. Tot aşa, lupul, furişându-se la câţiva paşi de ea, se prefăcea că nu o
însoţeşte.
Desluşind în zare cum oraşul Bruges îşi înalţă turnurile, acoperişurile lucrate măiestrit şi clopotniţa
uriaşă ca să-i înspăimânte pe călători, Anne încercă fel de fel de emoţii: chiar dacă se bucura că-i
regăseşte pe ai săi, regreta deja luminişul, noaptea, râul, apropierea de animale. În ciuda primejdiilor şi
asprimii pădurii, prefera viaţa în natură celei printre oameni, acolo se simţea în largul ei, liberă, fără
dojeni care să i se lipească de piele sau care să-i împovăreze umerii. Între cer şi pământ, fără ziduri
constrângătoare, îşi punea mai puţine întrebări; ori, dacă era cazul, le afla şi răspunsul.
Anne îşi curăţă noroiul de pe rochie, îl râcâi de pe încălţări, îşi aranjă părul în grabă şi, apoi,
trăgându-şi sufletul, trecu de postul de strajă şi pătrunse în oraş.
Se-aştepta la mustrări straşnice din partea mătuşii Godeliève; o amărâse pe biata femeie şi-avea s-o
mâhnească şi mai tare atunci când va refuza să-şi povestească peripeţiile, fiindcă nimeni n-ar fi fost în
stare să-i priceapă purtarea faţă de lup.
De cum intră în Piaţa Mare, surprinse ocheade ciudate, simţi o rumoare crescândă.
— Ea e, şopocăi un sacagiu.
— Ba nu, e mai în vârstă, răspunse un zarzavagiu împingându-şi căruciorul.
— Ba da, e fetişcana despre care vorbeam, o ştiu de câteva luni bune, adăugă un pescar.
Anne îşi plecă fruntea, privi în jos şi grăbi pasul. Cum? Tot nu uitaseră? Aveau să foarfece despărţirea
ei de Philippe în veacul vecilor? Lui Anne i se păruse, totuşi, că sosirea lupului cu toate pagubele ei, din
luna dinainte, făcuse să pălească povestea nunţii ei.
Cu ceafa ţeapănă şi ochii pironiţi în caldarâm, nemaizărind faţadele clădirilor decât oglindite în apa
canalelor, îi evita într-atât pe orăşeni, încât se izbi de mai mulţi dintre ei.
Măcar să ajungă acasă. Să nu răspundă nimănui.
O voce răsună cu putere:
— Ea e! E Anne! Cea cruţată de lup!
Anne încremeni şi ridică privirea: căţărat pe un butoi, Rubben, fiul postăvarului care pornise
vânătoarea, o arăta cu degetul.
Mai mulţi gură-cască din jurul ei se opriră în loc.
Rubben continuă:
— Lupul flămând a vrut să se repeadă asupra ei, dar l-a potolit. Şi i-a vorbit, iar el a ascultat-o. În cele
din urmă, l-a convins să n-o sfâşie, aşa că lupul s-a întors în pădure.
Femeile şi copiii o priveau pe Anne cu admiraţie. Câţiva bărbaţi încă se mai întrebau dacă fusese cu
putinţă aşa ceva.
Rubben îşi schimbă expresia şi tonul; cu vocea înfiorată de emoţie, îngăimă:
— Miracol!
Câţiva din gloată îngenuncheară. Toţi îşi făcură semnul crucii.
Aceste reacţii sfârşiră prin a o îngrozi pe Anne. Tremura în faţa celor din Bruges mai rău decât în faţa
lupului.
14
29 februarie 1906
Gretchen,
Îţi voi istorisi o aventură atât de ciudată, încât s-ar putea să nu mă crezi. De altfel, dacă eu însămi nu i-
aş fi trăit episoadele, aş…
De unde să încep?
Vai, Gretchen a mea, dacă te iei după neorânduiala scrisului meu, după felul cum sunt deformate
literele, îţi poţi da seama cât de tare îmi tremură mâna. Mintea mea nu mai e în stare să înşire trei fraze
coerente. Nu-mi revin din ce mi s-a întâmplat. Cât priveşte aşternerea lucrurilor pe hârtie…
Fruntea sus! Trebuie să izbutesc. E-atât de…
Hai, fii tare, Hanna, lasă deoparte sentimentele şi povesteşte faptele.
Bine, cu ce să încep?
Dar asta am mai spus-o…
Doamne, o să las povestea să curgă, aşa cum îmi vine…
Prin urmare, lunea trecută mi s-a apropiat sorocul. Nicicând nu mai văzuse Viena o burtă ca a mea,
umflată ca un obuz gata de zbor; mă preceda cu câteva secunde înainte să pătrund într-o încăpere, gâfâind,
leoarcă de transpiraţie, ţinându-mă de şolduri. De săptămâni întregi, spatele meu îndura anevoie povara –
iar vezica, ce să mai zic! –, prin urmare, în ciuda fericirii că eram însărcinată, fremătam de nerăbdare să
scap.
Potrivit femeilor din neamul von Waldberg, pântecul meu uriaş vestea, neîndoios, venirea unui băiat. În
opinia medicului meu, doctorul Teitelman, dimensiunile îşi aveau explicaţia într-o neobişnuită producţie
de placentă.
— V-aţi cazat excelent fătul, Hanna. La fel de somptuos ca în palatul dumneavoastră vienez. Când îţi
apropii urechea, abia de i se aud bătăile inimii.
Mi-a poruncit să mă sui din nou pe cântar.
— Incredibil… Dacă e să mă iau după ac, s-ar zice că aveţi un bebeluş de şase kilograme.
— Şase kilograme?
— Da.
— Cât cântăreşte un bebeluş?
— Unul normal, între două şi trei kilograme. Unul mai mare, în general, cam patru kilograme, patru
kilograme şi jumătate.
— Iar al meu şase?
Doctorul izbucni în râs.
— Da, un uriaş, ca să zic aşa.
Am început să ţip:
— O să fie un măcel, n-o să reuşesc în veci să-l scot afară! Naşterea va fi îngrozitoare… Tăiaţi-mi
burta.
— O cezariană? Nu, nu sunt pentru aşa ceva. După mine, o asemenea operaţie n-ar trebui făcută decât
pe femei moarte!
— Totuşi, mi s-a spus că…
— Da, Hanna, sunt la curent. Desigur, confratele şi prietenul meu, doctorul Nikisch, foloseşte cu
succes procedeul, pentru că epoca noastră a făcut progrese în materie de asepsie şi de anestezie. Cu toate
astea…
— O cezariană, doctore! Chemaţi-l pe colegul dumneavoastră Nikisch. Vreau să mă adoarmă, să
scoată copilul şi să fiu cusută.
— Există mari riscuri de infecţie a abdomenului. Şi dacă se lasă cu peritonită…
— Vai de mine şi de mine!
— O femeie din cinci moare.
— Dar copilul ăsta o să rămână blocat înăuntru, o să murim amândoi!
Şi-a aşezat palmele pe fruntea mea. Iar sprâncenele i s-au încruntat deasupra ochilor săi blânzi şi
senini.
— Liniştiţi-vă, Hanna, şi ascultaţi-mă până la capăt. Nu cred să aibă copilul şase kilograme. Greutatea
dumneavoastră are o altă explicaţie… Lichidul amniotic ocupă mai mult loc decât copilul.
— Poftim?
— E limpede! Atunci când vă ascult, abia de simt fătul.
Am răsuflat uşurată.
— Mă las pe mâna dumneavoastră, doctore.
Teitelman mi-a palpat spatele şi braţele slăbănoage, adăugând:
— O să vă isprăviţi travaliul ca pe vremuri, ca toate femeile de milenii încoace. Dacă aţi îndurat
sarcina fără probleme, de ce-ar fi naşterea altfel?
Am admis că avea dreptate. Până acum, în comparaţie cu alte femei, nu prea avusesem greţuri şi
scăpasem atât de varice, cât şi de arsuri stomacale.
Franz aştepta jos, în trăsură.
I-am relatat discuţia, ascunzându-i accesul meu de laşitate şi înzorzonând elogiile pe care mi le făcuse
doctorul. Da, simţeam nevoia să mă fălesc! Era de prisos, câtă vreme Franz mă idolatriza, însă, de când îl
car pe moştenitorul von Waldberg, nu pierd nici un prilej să fiu complimentată.
După bunul lui obicei, Franz m-a acoperit cu sărutări, zicându-mi că sunt comoara lui nepreţuită. O,
Gretchen, de fiecare dată când mă văd prin ochii lui, mă consider o adevărată magiciană, o fiinţă hărăzită
cu darul rar de a face viaţa mai aţâţătoare, mai intensă.
Cu lacrimi în ochi, Franz m-a întrebat:
— Când o să naşti?
— În zilele sau chiar orele următoare.
— Mai exact?
— Franz! Ai făcut dragoste cu mine noapte de noapte, ba uneori chiar de mai multe ori într-o noapte.
A izbucnit în râs, aproape roşind. Am adăugat:
— Sunt uluită atunci când anumite femei pretind că ştiu ziua când au rămas însărcinate: această
precizare indică nu atât clarviziune, cât faptul că vizitele soţului s-au rărit, până într-atât încât puteau fi
datate.
Apoi am trecut pe la mătuşa Vivi, care ne aştepta cu prăjituri din belşug. Mărturisesc că nu m-am putut
abţine nici de la guguluful marmorat, nici de la tarta cu mandarine.
— Fii cu băgare de seamă, draga mea, după ce te vei fi eliberat, va trebui să renunţi să te ghiftuieşti.
Altfel, o să ajungi ca sora mea Clementa.
Am pufnit. Franz scăpă un strigăt de groază comic:
— Fie-ţi milă! Nu m-am însurat cu mătuşa Clementa.
Ca să te lămuresc, mătuşa Clementa şi-a… cum să zic?… simplificat aspectul. Nu doar că este pe cât
de lată pe atât de înaltă, dar nu are nici gât, nici talie: un sac peste care tronează un cap. Din fericire,
acest sac se îmbracă după ultimă modă şi, dată fiind suprafaţa de care dispune, nu duce lipsă de panglici.
Mătuşa Vivi s-a prefăcut furioasă:
— Poftim? Consideraţi că sora mea nu e încântătoare? O femeie hrănită decenii la rând de patiseria
Sacher nu are cum să nu fie delicioasă.
— Cu siguranţă, tuşă Vivi. Cu toate astea, nici unui bărbat nu i-ar trece prin cap s-o guste.
Mătuşa a surâs, de parcă Franz nu ar fi luat-o peste picior pe soră-sa, ci i-ar fi adresat un compliment.
Apoi a scos un obiect dintre cutele rochiei, rotindu-şi ochii precum un scamator de bâlci.
— Micuţa mea Hanna, ai vrea să ştii sexul copilului? Pendulul meu poate ghici chestii de-astea.
Legăna în aer un lănţişor de argint de care era atârnată o piatră verde. Apoi a arătat cu degetul spre
bizara bijuterie.
Instinctiv, am bătut în retragere.
Franz a intervenit:
— Te rog, Hanna! Mătuşa Vivi n-a dat niciodată greş cu pendulul acela.
Vivi a roşit – ceea ce era uimitor pentru o femeie atât de stăpână pe ea – şi a confirmat, bălăngănindu-
şi capul:
— Într-adevăr, niciodată. Pendulul meu nu a făcut decât prorociri care s-au adeverit.
Franz a insistat:
— E un prilej să ne gândim mai bine la nume.
În faţa acestui ultim argument, am acceptat.
Mătuşa Vivi mi-a explicat că va ţine pendulul cu mâna dreaptă deasupra pântecului meu; dacă se va
învârti circular, am o fetiţă; dacă va oscila înainte şi înapoi, am băiat.
M-am lungit pe sofa, mi-am vârât nişte perne sub şale şi sub coate; mătuşa s-a apropiat.
La început, pendulul a stat locului. Ne-am uitat ţintă, un minut întreg, la aparatul neclintit. Vivi, cu un
deget pe buze, îmi poruncea să am răbdare.
Apoi pendulul a început să se agite. Preţ de câteva secunde a ezitat, neuniform, haotic; nu se putea
hotărî.
Vivi s-a mirat. La fel şi Franz. De obicei, pendulul nu întârzia atât. Mi-am îngăduit, prin urmare, să rup
tăcerea şi să-i povestesc mătuşii Vivi ce-mi spusese doctorul, cât de masivă era placenta din burta mea.
— Poate de-aia se chinuie atât să afle sexul?
Vivi a dat din cap, a surâs, mi-a cerut să tac şi a menţinut pendulul perpendicular pe buricul meu.
Obiectul a început să dea dovadă de mai multă energie: s-a însufleţit. Mişcările i se amplificau, fără
să-şi fixeze un traseu anume. Cerc? Du-te-vino? Ambele se succedau incoerent. Dintr-odată, pendulul a
început să se repeadă în toate direcţiile, piatra trăgea de lănţişor gata să-l rupă. Cu toate astea, nu se
întrezărea nici o indicaţie clară: nu doar că oscilaţiile şi cercurile se întretăiau, se încurcau, ci,
alternativ, piatra cobora, urca, se rotea, se hâţâna. Ai fi zis că se străduia să scape de o forţă nevăzută, fie
mânioasă, fie înspăimântată. Asistam la lupta pietrei cu lănţişorul.
— Ce să fie? strigă mătuşa Vivi.
Când a citit neliniştea de pe chipul meu şi al lui Franz, şi-a curmat experimentul.
— Pendulul a luat-o razna, a declarat ea. O să-l arunc.
Palidă la faţă, îl strângea în pumn.
— Ce-o fi însemnând? a întrebat Franz.
— Şi-a isprăvit lucrarea cu mine. Gata, la gunoi.
S-a dus în fundul încăperii. Ei bine, nu m-am putut împiedica să nu observ că mătuşa Vivi nu punea în
aplicare ceea ce anunţase: în loc să se descotorosească de obiect, l-a pus deoparte cu grijă în sertarul
biroului. După care s-a întors spre noi, maliţioasă.
— Cele dinainte şi-au încheiat cariera în acelaşi fel. Vine o zi când orice pendul cârteşte, refuzând să
mai funcţioneze. Da, se întâmplă ca şi printre pendule să se petreacă revoluţii.
Deşi râdea, mi-am dat seama că se silea: continua să fie tulburată.
Atunci când un servitor a venit să ne toarne din nou ceai, mătuşa Vivi a profitat ca să schimbe
subiectul. Într-un monolog strălucitor, a deşertat numeroase povestiri de salon, unele mai nostime decât
altele, ceea ce ne-a distrat la culme. Observatoare fină, capabilă să schiţeze profilul unui om dintr-un
singur cuvânt, avea un adevărat geniu al ironiei. Atunci când lua pe cineva în tărbacă, mătuşa Vivi lăsa
senzaţia că doar zgârie, când de fapt asasina. Era crudă din simpla plăcere de a-i amuza pe ceilalţi? Ori
era de-a dreptul rea? Îşi făcea atât de remarcabil numărul, încât nu ne oferea reculul necesar să o
judecăm. Sclipitoare, îşi seducea publicul, iar noi ceream bis; între două hohote de râs, chinuindu-mă să-
mi recapăt răsuflarea, mă gândeam că era mai bine să mă număr printre prietenii ei decât printre duşmani,
şi mă felicitam pentru armonia dintre noi.
Franz se tăvălea de râs fără nici o reţinere. Acum nu mai era elegantul conte von Waldberg confruntat
cu venerabila sa mătuşă căreia întreaga Vienă îi invidia relaţiile sus-puse, ci devenea un răcan care
chefuieşte cu un tovarăş de arme. Mătuşa Vivi, de bună seamă, se purta mai degrabă ca un bărbat decât ca
o femeie: glumea, înjura, arunca aluzii picante, risipea ghiduşii şi violenţe zglobii care s-ar fi potrivit mai
degrabă unui ofiţer. Datorită acestei însuşiri ieşite din comun – crearea unei familiarităţi cu
interlocutorul, oricine va fi fost el –, Vivi era căutată de lume.
Atunci când ne-a condus în hol, Vivi m-a îmbrăţişat şi mi-a propus, când eram pe picior de plecare:
— Dragă Hanna, fă-mi un hatâr!
— Desigur, mătuşă!
— Pot să fiu de faţă când naşti?
Am rămas cu gura căscată. Vivi a clipit din pleoape, mi-a strâns mâinile în mâinile ei.
— Cum nu o mai ai pe mama ta să-ţi fie alături în acel moment, ai accepta-o oare pe mătuşa Vivi?
Fără să-mi aştepte răspunsul, s-a întors, iţindu-şi bărbia bătăioasă spre Franz.
— Nepoate, lămureşte-mă. Nu faci parte dintre acei tătici care intră în camera de travaliu, nu-i aşa?
Sper că o să te mulţumeşti să umbli nervos pe culoar, fumând o cutie întreagă de trabucuri.
— Să particip la naştere? exclamă Franz, surprins. Nu m-am gândit.
— Cu-atât mai bine. Socotesc că prezenţa soţului e o lipsă de respect faţă de femeia lui. Nu e femeie
pe lumea asta care să năzuiască să fie văzută în halul ăla, cu picioarele desfăcute, rupându-i-se apa şi
urlând de durere. Imaginea asta e moartea pasiunii.
— Aşa e, am încuviinţat eu.
— Nu suntem vaci. Şi nici nu ne căsătorim cu nişte veterinari. Farmecul nostru trebuie învăluit în puţin
mister, ce naiba! Deci, Hanna, îmi îngădui să te ţin de mână, să te încurajez, să te ajut?
— Aş fi încântată, mătuşă Vivi.
Cum a-ncreţit ochii, am crezut, pe moment, că această expresie e o formă de gratitudine; acum, cred că
ardea de curiozitate, după ce văzuse reacţia deconcertantă a pendulului.
Vai, Gretchen, bănuiesc că nu percepi nici o undă de bun-simţ în toată povestea mea. De ce să te
năucesc cu acest episod neserios de magie neagră? Din păcate, vei vedea în curând ce prevestire
ascundea. O groaznică prevestire. Tremur toată când mă gândesc…
Mă întreb ce anume pricepuse atunci mătuşa Vivi. Totul, sau doar o parte de adevăr? Cred că, dacă aş
întreba-o acum, ar preinde că „nimic“. Cotoroanţa…
Pe scurt, merg mai departe, în ciuda repulsiei.
În zilele următoare, mi-am concentrat toată atenţia asupra măruntaielor mele. În fiece dimineaţă, mă
trezeam plină de speranţă, în fiece seară mă culcam dorindu-mi să nu treacă noaptea fără să…
Din nefericire, pântecul meu nu dădea nici un semn. Îl imploram pe doctorul Teitelman să vină acasă;
după o scurtă examinare, se mulţumea să mă calmeze, cu un aer filozofic:
— Blânda mea Hanna, încetează să te mai dai de ceasul morţii. Nici o femeie nu şi-a uitat copilul în
burtă. Crede-mă, natura nu se înşală, ai în continuare încredere în ea. Probabil că, în clipa asta, tocmai
desăvârşeşti un detaliu, îi nuanţezi culoarea ochilor, îi desenezi nările, îi sculptezi pleoapele. Naşterea nu
se va declanşa decât atunci când vei fi terminat.
— N-aţi putea s-o provocaţi?
— Nu.
— Nici s-o stimulaţi?
— Nici.
— Colegul dumneavoastră, doctorul Nikisch…
— Nu te bizui pe cine ştie ce miracol ştiinţific şi, mai ales, nu pe colegul şi prietenul meu Nikisch.
Dacă insişti, îl trimit. Dar o să-ţi repete, ca şi mine: răbdare.
După plecarea lui, am avut parte de două ore mai liniştite. Apoi, cum liniştea din măruntaiele mele mă
scotea din sărite, am început să mă văicăresc.
Franz nu mai ştia ce să facă şi ce să spună ca să mă potolească, sau chiar să mă înveselească. Oricum,
hotărâsem că nimeni nu mai era în stare să mă înţeleagă, fiind convinsă că eram singura capabilă să vadă
amploarea catastrofei: purtam un copil întemniţat în pântec, un copil pe care nu voi izbuti să-l eliberez.
Cine va muri primul? El sau eu?
Doar mătuşa Vivi îmi mirosise spaima. Trecea de două ori pe zi ca să afle veşti, iar eu îi citeam pe
chip nerăbdarea şi consternarea.
Duminică seara, m-am culcat la ora nouă, convinsă că voi naşte curând.
Vai! La orele două ale dimineţii, în preajma lui Franz care dormea, fericit, eu încă vegheam şi
aşteptam.
În pragul unei crize de nervi, m-am dat jos din pat şi am început să bat casa în lung şi-n lat. Întunericul,
lipsa servitorilor o făceau într-adevăr să semene cu un palat. Luna, cu razele ei cenuşii, lungea şi mai
mult şirul saloanelor.
Am pătruns în holul de marmură. Acolo, pe o consolă, mi-am găsit sulfidele.
Găsit? Nu, regăsit. Da, îmi neglijasem în ultimele luni sferele învoalte, margaretele de gheaţă, preriile
de sub cristal. Captau lumina lunii cu tot atâta poftă ca pe aceea a soarelui. Culorile căpătau un luciu
întunecat. Se întreceau nu prin culorile acidulate din timpul zilei, ci prin nuanţe estompate, de la galbenul
cenuşiu la albastrul aproape negru.
Am fost încântată să le redescopăr. Văzându-le, mi-a revenit o oarecare nepăsare, aceea a tinerei care
le colecţionase, a femeii libere, dezinvolte, căreia puţin îi păsa dacă este sau nu însărcinată. Am devenit
brusc conştientă că fusesem smulsă din propria copilărie.
Am luat o millefiori, pe cea mai arătoasă, preferata mea de pe vremuri, şi m-am pus pe bocit. Fără
iluzii, dar şi fără jenă, îmi plângeam de milă, plângeam de mila celei care nu mai eram, a nefericitei care
devenisem. De ce oare m-am căsătorit? De ce mi-am dorit copii? Tăcerea pântecului meu o dovedea:
eram incapabilă să fac ceea ce reuşeau să facă semenii mei. Şi nici măcar nu aveam vreun alt har! Hotărât
lucru, nu eram bună de nimic. Iar eforturile mele de ameliorare îmi agravaseră situaţia.
Plânsul m-a uşurat. După o jumătate de oră de lacrimi, mi s-a părut că văd mai limpede în sufletul meu
şi m-a străfulgerat o presimţire.
Mi se părea evident. Ca să nasc, era îndeajuns să sparg una din sfere. Da! Ideea m-a iluminat cu
strălucirea ei: dacă îmi spărgeam cristalul preferat, totul avea să intre în normal.
Am zăbovit câteva clipe, ca să-mi savurez apropiata ispravă. Ba chiar am fost la un pas să-l chem pe
Franz ca să asiste la miracol.
Sprijinită de masă, contemplam sulfida cea mai rară, o dalie neagră pe care se aşezase un fluture de
mătase. Am dat cu ea de pământ.
Sticla s-a făcut bucăţi, cioburile s-au răspândit ca nişte picături şi, dintr-odată, am simţit ceva umed
de-a lungul coapselor: mi se rupsese apa.
Imediat, abdomenul mi-a fost străpuns de o durere care m-a frânt în două.
Era strigătul victoriei: începuse naşterea.
Servitorimea a dat năvală, a răsărit şi Franz, care a chemat doctorul şi moaşa. Am fost dusă la mine în
cameră.
Eram mai veselă ca niciodată. Îmi venea să cânt, să dansez, să îmbrăţişez pe toată lumea.
Doctorul Teitelman a apărut într-o clipă – ai zice că medicii dorm îmbrăcaţi –, însoţit de moaşă şi de
ajutoarele ei. Mătuşii Vivi i-a luat ceva mai mult timp să ajungă, dar a sosit coafată, pudrată şi parfumată.
— Am impresia că o să meargă şnur, a anunţat medicul.
Mătuşa Vivi m-a apucat de ambele mâini şi m-a îndemnat să împing.
M-am străduit din răsputeri.
Eram uimită de următoarea senzaţie, care îi dădea dreptate doctorului Teitelman: nu sufeream pe cât
îmi închipuisem. Desigur, experienţa nu era nicidecum plăcută, dar rămânea suportabilă. „Am fost deci
croită să fac copii“, acesta era gândul pe care nu mi-l puteam scoate din cap.
După vreo două ceasuri, doctorul Teitelman mi-a palpat burta, care se dezumflase puţin. Apoi a
ascultat-o şi şi-a trecut în câteva rânduri degetele pe marginea ei. Nu puteam citi nici un diagnostic pe
chipul lui, stăpânirea de sine era cea a unui profesionist competent.
În cele din urmă, a părăsit încăperea împreună cu moaşa. Au discutat în şoaptă îndărătul uşii, apoi
Teitelman a avertizat că va lipsi zece minute.
— Doctore, am urlat eu din pat.
— Nu se va întâmpla nimic în aceste zece minute. Fii pe pace. Nu te las singură.
Moaşa s-a apropiat şi mi-a surâs larg.
Mătuşa Vivi m-a mângâiat pe frunte.
— Unde pleacă, mătuşă Vivi?
— Habar n-am!
— Cam ciudat, nu?
— Nu, nu-i ciudat.
Vocea ei comunica o convingere cam palidă; nici ea nu prea desluşea mare lucru din atitudinea
doctorului. După ce şi-a învârtit mai multe ipoteze prin cap, s-a aplecat spre mine.
— Micuţa mea Hanna, dacă nu va fi aici în timpul ultimelor contracţii, nici o pagubă. Secole la rând,
femeile au născut fără medic. Nu-ţi fie teamă.
O jumătate de oră mai târziu, doctorul Teitelman şi-a făcut din nou apariţia, însoţit de un tânăr înalt, cu
barbă rară.
— Hanna, ţi-l prezint pe doctorul Nikisch.
M-am crispat pe dată.
— Poftim? Vreţi să-mi faceţi cezariană?
Teitelman a tuşit, încurcat.
— Doresc doar ca tânărul meu confrate să colaboreze la această naştere pentru că…
— Pentru că ce? am ţipat eu.
Nu mi-a răspuns. Vivi s-a năpustit asupra lui, înşfăcându-l de guler.
— Ce se-ntâmplă cu nepoata mea?
Teitelman s-a înroşit, s-a eliberat din strânsoare, a înghiţit în sec aranjându-şi cravata şi i-a aruncat o
privire mânioasă mătuşii Vivi.
— Despre asta-i vorba, colegul meu mă va ajuta să aflu ce se petrece.
Teitelman şi Nikisch s-au apucat apoi să mă examineze. În timp ce mă palpau, schimbau priviri de
neînţeles.
În cele din urmă, Teitelman mi-a cerut să împing din nou.
— Ah, în sfârşit! a exclamat mătuşa Vivi, furioasă pe felul în care se purtau.
Am încercat din nou să dau copilul afară. A curs apă şi sânge.
Apoi cei doi bărbaţi m-au rugat să fac o pauză, „ca să mă odihnesc“.
În timp ce-mi trăgeam sufletul, s-au retras într-o consfătuire tainică, îndărătul perdelelor de la
fereastră.
Nikisch s-a întors şi şi-a deschis valijoara.
— Ce puneţi la cale?
— Aveţi încredere în noi, doamnă!
— O cezariană?
— Vă rog, bizuiţi-vă pe noi, n-o să vă doară.
Era să-l chem pe Franz în ajutor, dar am renunţat. Dacă soarta mea era să-mi fie spintecată burta ca să
eliberez copilul, trebuia s-o accept. Cu atât mai rău dacă n-aveam să supravieţuiesc!
Doctorul Nikisch s-a apropiat de mine, ţinând o faşă impregnată în lichid.
De-abia am avut răgaz să-i şoptesc mătuşii Vivi:
— Spune-i lui Franz că-l iubesc.
Am simţit pânza lipindu-mi-se de nări, un miros acru, o mare pace, după care mi-am pierdut cunoştinţa.
Când am deschis ochii, mă aflam izolată în camera care acum era curată şi ordonată. Primul reflex a
fost să-mi caut copilul în preajmă; ei bine, nu era. Al doilea? Să-mi evaluez durerea din pântec; ei bine,
şi aici tot nimic. Încet, mi-am strecurat degetele pe sub cămaşă, gata să urlu: am dat de-un pântec plat,
nedureros, fără pansamente şi nici cicatrici.
Prin urmare, izbutisem să expulzez copilul în mod natural?
Plângeam de fericire. Câtăva vreme, nu am fost decât asta, aceste lacrimi fierbinţi, întremătoare. Apoi
m-am domolit, sub imperiul nerăbdării, ca să desluşesc zgomotele. I-o fi foame pruncului meu? O fi
dormind? Unde, în toată casa aia, îi făcuseră sălaş? Era fată sau băiat?
L-am chemat pe soţul meu. Numai ce-am rostit numele lui Franz, că am şi constatat că vocea mea, prea
stinsă, nu va trece dincolo de uşă.
Aşa că m-am pus pe aşteptat. Din când în când, picoteam.
Câteva minute sau câteva ore mai târziu – n-aş putea să precizez –, a apărut Franz.
După silueta lui gârbovită şi chipul său palid, am priceput că se întâmplase o nenorocire.
— Te-ai trezit, scumpa mea? s-a interesat el, cu o voce înăbuşită.
— Franz, unde e copilul?
S-a aşezat pe marginea patului şi m-a apucat de încheietură:
— Fii tare: s-a prăpădit.
Linişte.
Nici măcar un suspin. Doar o durere ascuţită. Un pumnal îmi străpunge inima. Un gust de vomă îmi
umple gura. Aş vrea şi eu să mor. Să mor ca să nu mai sufăr. Să mor ca să scap de ura care creşte în mine.
Când am reuşit să vorbesc, l-am întrebat pe Franz unde se află trupul copilului nostru. Mi-a răspuns că
doctorul Teitelman, după ce l-a înfăşat în scutece, l-a luat cu el. Nu-i oferise lui Franz, care-i ceruse asta,
dreptul să-l vadă.
— Cruţă-te, prietene. Vei îndura doliul mai lesne.
Asta e, Gretchen.
Credeam că dădusem de fundul paharului cu amar.
Câtuşi de puţin. Răul cel mare avea să vină de-acum înainte…
Cum de e posibil?
Îţi va fi greu, fără îndoială, să citeşti vorbele care urmează. Tot atât de greu cât îmi e mie să le scriu.
Voi merge totuşi până la capătul poveştii, aşa cum a mers Maria Stuart la eşafod.
Mai târziu, a pătruns în încăpere doctorul Teitelman.
Eram singură. Nu mai gândeam, nu mai gemeam, nu mai simţeam nimic. Zăceam, terminată, printre
perne.
A târât un scaun după el, l-a pus lângă pat, s-a aşezat, greoi.
Ezita să-mi dea o explicaţie. Cu sentimentul că ieşisem din infern, i-am spus, crezând că-l alin:
— Ştiu totul, domnule doctor. Franz mi-a povestit ce s-a întâmplat.
A rotit ochii în jur, de parcă ar fi căutat un martor, şi-a umezit buzele, a înghiţit şi mi-a declarat cu un
ton abătut:
— Domnul von Waldberg n-a făcut decât să repete ce i-am zis eu.
— Cum adică?
— Am considerat că era mai bine să propun o versiune oficială, o variantă acceptabilă, o poveste care
să atragă compasiunea şi care să nu trezească bănuieli.
Am amuţit. Ştiam că urma să primesc o lovitură cumplită. O aşteptam.
Teitelman s-a înviorat, şi-a şters ochelarii, a oftat, apoi m-a privit ţintă.
— Scutecele pe care le-am dus de-aici erau goale. Nu aveai nici un copil în pântec, Hanna, doar apă.
N-ai fost gravidă.
A ta, Hanna
15
Părea că prin camera de hotel trecuse un ciclon: scaune răsturnate, patul răvăşit, perne împrăştiate,
covoare mişcate din loc, haine peste tot, sticle aruncate pe jos. Risipite alandala, de la mobila de
televizor până pe fotolii, cearşafurile şi păturile păreau nişte ciucuri răscoliţi de vânt.
Pe mochetă, Anny se zbuciuma sub trupul bărbatului.
Cu o însufleţire năprasnică, gemea din ce în ce mai tare, la început din pricina disconfortului, apoi ca
să-şi încurajeze partenerul şi, în cele din urmă, ca să se convingă că amândoi erau topiţi de plăcere.
Lungită pe spate, cu coapsele desfăcute, şi-a aşezat picioarele pe fesele partenerului, ştiind că, de
obicei, poziţia asta îi electrizează pe bărbaţi. Aşa cum o motocicletă răspunde la presiunea exercitată pe
comenzi, bărbatul a horcăit şi a început să-şi grăbească mişcările.
Când şi-a dat seama, după venele umflate ale gâtului şi după roşeaţa ce-i spuzea pieptul, că tipul se
apropia de orgasm, a început să urle în extaz. Terminară împreună.
Minute în şir, şi-au tras răsuflarea.
Ciclonul se retrăsese. Liniştea domnea din nou în încăpere. Câteva raze ale unui soare auriu încălzeau
penumbra decupată de storuri. În depărtare se auzeau, răzleţe, sunetele de alămuri ale unei piese de jazz.
Anny adora momentul acesta, care îi justifica toate eforturile depuse. Pe lângă mândria că dusese o
îndatorire la bun sfârşit, nu mai simţea nici o tensiune, nu mai aştepta nimic, era doar încântată că există.
Da, prefera acel „după“ dorinţei care apropie sau îmbrăţişărilor care întrepătrund partenerii.
Satisfacţia nu provenea din voluptate, ci din uşurarea că a scăpat de ea.
În timp ce bărbatul aţipea, îl dădu uşor deoparte şi se ridică, zveltă. „Uff, s-a terminat.“ De-abia îşi
formulă acest gând, că îi şi percepu, pentru întâia oară, ciudăţenia. De parcă ar fi contat mai mult faptul
că a făcut dragoste decât acela de a face dragoste…
Privi îndelung neorânduiala din jur: perfect, totul era cu susul în jos, o excelentă punere în scenă a
bestialităţii.
Înainte să meargă la baie, aruncă un ochi spre partenerul ei de dezmăţ: prăvălit pe jos, cu picioarele
căţărate pe un taburet, cu o mânecă a unei cămăşi înnodată de glezna stângă, Zac respira greoi, aproape
de sforăit. Regizorul îi păru dintr-odată foarte coerent: făcea sex în acelaşi fel în care îşi îndruma actorii,
cu forţă şi impetuozitate, căutând paroxismul. Un temperament de excepţie.
„Măcar de-ar ieşi un film bun.“
Se băgă sub duş, primi cu tot trupul apa călduţă ca pe o recompensă, ca pe o delectare mai intimă şi
mai de soi decât ce se întâmplase până atunci.
Anny se simţea mai puternică. Nu doar pentru că regizorul o impresiona mai puţin, ci şi pentru că
dobândise un ascendent asupra lui David. Ca să-şi dovedească independenţa, îl înşelase pe actor. În plus,
se încredinţase că regizorul avea s-o divinizeze în veci. Pentru că, nu-i aşa, remarcase că, în ultimele
zile, Zac risipea o grămadă de vreme ca să-l pună pe David în lumină, veghind să fie îmbrăcat şi
dezbrăcat doar în avantajul său.
După ce şi-a tras pe ea un capot, şi-a stors părul ca să-l usuce. Privind în oglinda de deasupra
chiuvetei, constată că e drăguţă şi, înciudată, strigă:
— Dobitoc mai eşti, Ethan!
Refuzase să se culce cu ea. De necrezut. Singurul care îndrăznise aşa ceva. Poate că nu i-ar fi cedat
regizorului – sau, cu siguranţă, ar fi făcut-o mai puţin grăbit –, dacă Ethan n-ar fi împins-o să se îndoiască
de nurii ei.
În timp ce-şi aranja părul, se linişti, convinsă de puterea ei de seducţie. Se va strădui să-şi
îmblânzească reproşurile la adresa lui Ethan. Căci mai avea nevoie de el, nu-i aşa? Prefera injecţiile lui
substanţelor chimice impure pe care şi le procura la preţuri exorbitante pe străzi sau prin baruri. Ca să nu
mai pomenim că un infirmier arătos, administrându-i morfină la domiciliu, era cât se poate de potrivit cu
statutul ei de vedetă.
Pufni în râs. „Infirmier arătos? Sunt indulgentă. De fapt, Ethan are un fizic imposibil.“ Totul era
exagerat la el, înălţimea, faptul că era costeliv, linia nasului, părul spălăcit. „E propria lui caricatură.“
De cealaltă parte a uşii, vocea hârâită a regizorului întrebă:
— Ce faci, inimioară?
— Mă gândesc la tine.
Anne a dat un răspuns imediat, ceea ce i-a îngăduit să-şi reia degrabă şirul cugetărilor. Da, Ethan îi
amintea de o marionetă, arlechinul acela cu multe articulaţii pe care copiii şi-l atârnă prin camere.
Regizorul se înfiinţă în pragul uşii; surprinsă, Anny a fost cât pe ce să strige.
Vrând s-o sărute, Zac o înlănţui cu braţele. Ea îl întrerupse.
— Nu, de-abia m-am spălat. Eşti plin de sudoare, duhneşti ca un bărbat care tocmai a făcut dragoste.
După care adăugă, ca să nu-l rănească:
— Care a făcut dragoste meseriaş…
— Serios?
Anny încuviinţă cu o bătaie din pleoape.
Zac se întinse, fericit, apoi se vârî în jacuzzi.
Anny strâmbă din nas: cel mai surprinzător lucru la bărbaţi era beatitudinea pe care o obţineau de pe
urma sexului! Din acest punct de vedere, nu exista egalitate între masculi şi femele. Ei erau copleşiţi de
senzualitate, ele nu. Ei căutau plăcerea şi o obţineau; ele, nici vorbă de-aşa ceva.
Întâlnise oare vreun bărbat care să nu fi fost satisfăcut la modul euforic după o partidă de sex?
Nu, ah, ba da, poate David, pe chipul căruia citise o oarecare nelinişte… Fără îndoială, pentru că
aştepta aplauze. David era actor, adică o muiere cu boaşe.
Se întoarse în cameră şi începu o muncă de arheolog: găsirea hainelor sale sub straturile depuse în
timpul întâlnirii toride, strat de cearşafuri, strat de pături, strat de perne.
Stând pe vine şi încercând să-şi recupereze sutienul dindărătul minibarului, zări ambalajul gol al unui
baton cu ciocolată de care se lipise un smoc de praf; în faţa acestei imagini, avu brusc conştiinţa situaţiei
sordide în care se afla. Precum o cameră de filmat în ascensiune, se văzu pe sine, într-o poziţie
umilitoare, în timp ce-şi recupera lenjeria personală dintr-o cameră impersonală de hotel, în vreme ce un
macho păros fredona sub duş.
„Asta-i viaţa ta, Anny?“
Îşi ridică fruntea şi răspunse vocii imaginare: „Nu e viaţa mea, e viaţa. De altfel, aş adăuga că viaţa
mea e mai puţin prăpădită decât a altora. Ne aflăm într-un hotel de cinci stele, ce mama mă-sii! Iar ăla
care fluieră în baie a fost nominalizat de două ori la Oscar…“
Se hotărî s-o tulească repejor şi se adăposti îndărătul ochelarilor de soare ca să coboare în hol.
Chiar dacă portarul, recepţionerii şi cameristele ştiau că vedeta şi-o trăsese cu regizorul, şi-au plecat
capetele şi ochii, de parcă aceasta s-ar fi întors de la o înmormântare. În asta consta superioritatea unui
hotel de lux asupra unui motel de pe marginea drumului: chiar dacă substanţa acţiunii rămânea aceeaşi –
un pat de-o noapte, femei de serviciu care vor spăla cearşafurile, teama că vei fi auzit în focul hârjoanei
–, câştigai la capitolul reacţie a personalului. Nici o mustrare. O absenţă totală a comentariilor. Aici,
rictusul patroanei frustrate sau privirea complice a şefului de sală nu aveau s-o afecteze pe Anny. În
domeniul hotelier, de la două mii de dolari în sus pe noapte, se ignoră păcatele cărnii, clientul nu e
judecat, nu sunt găzduiţi decât preacucernici. Banul curăţeşte mai mult decât sfânta apă din Lourdes.
Valetul îi aduse decapotabila. Anny porni la drum.
Era o atmosferă minunată, precum aceea care transformase Los Angeles-ul în capitală a cinemaului pe
vremea când se filma fără proiectoare, un aer de o luminozitate infinită, veselă, lipsită de gânduri
ascunse.
Ethan nu avea să sosească decât pe la unsprezece noaptea, pentru că era de gardă la spital. Se întrebă
cum să procedeze ca să-l rănească. Avea să-i povestească escapada? Dacă nu era îndrăgostit, avea să
ridice din umeri; iar mărturisirea nu făcea decât să-i confirme teoria despre ea!
„Auzi ce demenţă… Cică m-aş culca cu bărbaţii ca să scap de ei!“
Se întoarse cu gândul la ultimele cuceriri, David şi Zac. Chiar aşa, de ce oare se culcase cu ei?
Pe David şi-l băgase în pat dintr-un sentiment de vinovăţie, ca să fie iertată că nu-l recunoscuse atunci
la clinică.
Cu Zac îşi recăpăta încrederea în sine, înceta să fie emotivă, se elibera de David.
„Na belea! Ethan avea dreptate. Mă culc cu ei ca să mă îndepărtez, nu ca să le fiu mai aproape.“
Practica sexul fără să caute afinităţi. Ca să se scuze, să se elibereze, să se simtă în siguranţă.
Frână brusc la un semafor, înjurând. Atinsă în orgoliu, Anny nu reuşea să-şi potolească mânia, pentru
că Ethan, citindu-i firea, o umilise a doua oară.
Nu-i reproşa că face sex; acuza doar motivul pentru care recurgea la asta. Nu o condamna pentru
destrăbălare sau pentru obscenitate, nu, puţin îi păsa de numărul bărbaţilor; îl interesa doar cauza pentru
care se ajunsese la acest număr.
Despre uşurinţa cu care Anny îşi oferea trupul, spunea „De ce nu?“, după care adăuga imediat: „Şi
totuşi, de ce?“
Câţiva kilometri mai încolo, după ce, în două rânduri, fusese cât pe ce să strivească nişte pietoni, îşi
abandonă, exasperată, maşina şi o luă pe jos pe străzile din Santa Monica.
Ca întotdeauna, trotuarele viermuiau de bătrâne şi bătrâni hipioţi, de atleţi la bustul gol, de efebi lipiţi
de skateboard, de nimfete crescute cu Coca-Cola, care păreau că explodează în jeanşii prea strâmţi. Pe
lângă populaţia locală mai erau şi turişti, japoneze cu picioare ţepene, francezi vorbind o engleză
chinuită, latinos care se simţeau în largul lor, nemţi asudaţi şi britanici în pragul apoplexiei.
Ascunsă după ochelarii de soare, cu şapca trasă peste părul strâns, Anny rătăcea incognito – însă
„incognito“ nu însemna „neobservată“, fiindcă lumea întorcea adesea capul după această strălucitoare
prezenţă feminină.
De unde-i venea charisma? Anny aflase răspunsul de la un mare critic de film care, cândva, îi dedicase
o analiză amănunţită. În opinia lui, Anny Lee era turnată toată într-un singur trup, în vreme ce, la
majoritatea indivizilor, corpul era divizat. Priviţi în jur: fiinţele par nişte colaje, nişte statui restaurate,
nişte aglomerări de bucăţi disparate. Femeia aia e altfel sus decât jos, susul şi josul nu se potrivesc,
fiindcă susul e îngust, iar josul bombat. Cealaltă dezvăluie un chip distins deasupra unui tors banal şi,
dacă priviţi atent, veţi observa că faţa şi torsul au şi ritmuri diferite: nu se mişcă împreună, nu respiră la
fel, nu inspiră un aer identic. Alta scoate la înaintare doi sâni uriaşi, puternici, triumfali, care s-ar fi
cuvenit să aparţină altui gabarit decât al său, nespus de sfrijit, dacă nu cumva vor fi fiind rodul unei
operaţii. Iar bărbatului acela întins la umbra unui palmier parcă i s-a grefat peste fizicul nervos un sac
moale, stânjenitor – burta de alcoolic. Dacă dorim să pricepem mizeria anatomiei umane – care ar putea
fi numită anatomie „ciopârţită“ – e îndeajuns să ne comparăm cu animalele. Pisica, de pildă, dotată cu un
organism flexibil, oferă o permanentă legătură între părţile acestuia, urechile rimează cu pieptul, care se
continuă cu labele, care înfloresc în gheare, gheare care sunt scoase la furie sau retrase ca să mângâie; de
la coadă la vârful botului, se exprimă, sare, aleargă, miaună, se încordează, se lungeşte într-un mod
coerent. Anny se înrudea cu felina. Ca şi Marilyn Monroe, altă pisică celebră, înainta unduindu-se,
compactă, elastică, sprintenă chiar când se dorea lentă. Buza îi acţiona glezna, pleoapa îi mişca bazinul,
părul mătăsos îşi afla un ecou în arcul şalelor. Se mişca într-un corp omogen, nu într-un kit de corp, şi de-
aici provenea nesfârşita ei senzualitate.
Îşi cumpără o oglindă – albastră, în ton cu marea – şi îşi continuă cugetarea.
Ethan o contraria: de ce atâta grijă, dacă tot n-avea chef să se culce cu ea? Acest refuz îl deosebea de
muritorii de rând, iar anomalia îl făcea în ochii lui Anny când detestabil, când vrednic de milă, când
înspăimântător sau fascinant.
În timp ce înainta de-a lungul plajei, privirile stăruitoare pe care i le aruncau trecătorii o întremau. Aşa
era firesc. Aşa se manifesta natura. Lui Anny nu-i păsa dacă se culcă sau nu cu bărbaţii, în schimb se
gândea cu toată seriozitatea că toţi bărbaţii vor să se culce cu ea. De unde şi până unde ideea asta? I se
trăgea de la educaţia sexuală primită la Hollywood. Încă de la vârsta de cinci ani, evoluase într-un
univers al adulţilor, care nu se dădeau în lături să-şi afişeze poftele, să-şi exprime fantasmele sau chiar să
le filmeze.
Pe când avea cincisprezece ani, un ziarist o întrebase: „Ce este un adult?“
— O persoană care vrea să-mi dea jos chiloţii, a răspuns ea.
Această declaraţie spontană făcuse înconjurul lumii. Unii o citau cu amuzament, alţii cu indignare.
I se părea că nu aveau o psihologie complicată: reacţionau în faţa sânilor, coapselor, feselor, buzelor;
erau uşor de înţeles, fiind doar nişte înfometaţi care năzuiesc să atingă, să sărute, să sugă, să mângâie, să
înşele; aveau un apetit sexual la fel de sumar ca şi cel alimentar.
Bun, şi Ethan?
I s-a năzărit că-l vede în zare, l-a strigat pe nume. Spre ea s-a întors un necunoscut. Ca să-şi alunge
uimirea, se strecură printre doi vânzători de pălării.
Ethan era atât de misterios, încât o călca pe nervi. Nu izbutea să aibă o relaţie clară cu el; pe de-o
parte, i se părea mai prevenitor decât oricare altul, pe de alta, mai alunecos. În faţa lui, îşi pierdea
obişnuita siguranţă de sine.
O femeie domină oferindu-se şi refuzând să se ofere; alchimia seducţiei are nevoie de această
proporţie. În schimb, abstinenţa istoveşte; iar dezmăţul sistematic, şi mai mult. Mironosiţa ajunge să se
agaţe de razele unor accesorii inutile; femeia care se dă în dreapta şi-n stânga devine doar un obiect
sexual, genul acela de fleac care sfârşeşte mereu la coşul de gunoi.
Anny se hotărî: cum nu putea să-l controleze, avea să se despartă de el.
Urma să o întâlnească la orele 23,00? Va găsi o casă zăvorâtă.
Anny grăbi pasul. Ia uite! La ţanc: magazinul de care avea nevoie se afla în apropiere.
Intră la Ruth & Debbie, care vindeau rochii şi tunici indiene, fulare turceşti, tămâie, săpun, cărţi
sapienţiale, muzică new age şi insistă să meargă în pivniţă. Acolo, se lungi pe o saltea şi îi comandă lui
Ruth o doză straşnică de opiu. Aşa, o să fie amorţită câteva ore bune şi nu avea să se mai gândească la
Ethan, care urma să ciocănească la o uşă ce nu se va deschide. Cu un strop de noroc, poate că ea însăşi va
găsi destulă putere, la trezire, să se ducă la Red & Blue şi să înghită o substanţă care să-i dea energie să
danseze până în zori.
16
— Hai, Anne, vino cu noi la piaţă.
În ciuda rugăminţilor mute ale lui Hadewijch şi ale Benedictei, tânăra, aşezată pe scară, se ghemui şi
mai mult şi îşi strânse umerii, surdă la chemarea mătuşii.
— Le-am promis negustorilor că ne vei însoţi, insistă Godeliève. Toţi vor fi tare bucuroşi să te
întâlnească.
Anne a fost gata să răspundă printr-un „tocmai de-aia“, dar s-a stăpânit, bănuind că tăcerea va impune
mai mult respect decât o explicaţie – autoritatea sporeşte când nu are nevoie de justificări.
— Anne, nu prea răspunzi cum se cuvine dragostei pe care ţi-o arată oamenii. Prezenţa ta le aduce
alinare.
Auzind aceste vorbe, Anne se ridică, urcă treptele scârţâitoare două câte două şi se ferecă în camera
ei.
Dezumflate, Godeliève, Hadewijch şi Benedicta plecară să-şi facă piaţa fără întârziere, pentru că era
ceasul când se descărcau peştii în Bruges.
De la fereastră, Anne regreta că le necăjise; în ciuda acestui fapt, nesocotea veneraţia pe care i-o
arătau târgoveţii.
În câteva săptămâni ajunsese din supravieţuitoare salvatoare.
În seara vânătorii, fercheşul Rubben nu putuse îndura nici eşecul, nici pretinsa oboseală a tovarăşilor
săi care renunţaseră la goană. Ajuns la porţile oraşului, se despărţise deci de grup şi hotărâse să
urmărească singur fiara pe timpul nopţii.
Făcând cale-ntoarsă, a avut aceeaşi idee ca şi Anne: să găsească izvorul unde se adăpa animalul. Mai
prudent, totuşi, decât fata, nu a riscat să se lase văzut, aşa că, de îndată ce a atins cotul pe care-l făcea
pârâul, s-a suit într-un copac de unde se zărea în depărtare luminişul.
Urmarea planului i se părea cât se poate de simplă: din locul de pândă avea să tragă o săgeată şi să
doboare jivina.
Cu toate acestea, aşezat călare pe o ramură zdravănă, îşi dădu seama că nu se putea clinti şi că, în plus,
ţinta se afla în afara bătăii arcului.
Se puse pe aşteptat.
A fost cât se poate de surprins când a văzut sosind pe malul apei o tânără necunoscută. Înfuriat, se
pregătea să strige ca s-o alunge, când un amănunt îl opri în loc: strigătul l-ar fi dat de gol prădătorului.
Prea târziu. Un urlet lugubru ţâşni din tufişurile apropiate.
Rubben se înfioră şi fu nevoit să se agaţe de scoarţă ca să nu cadă.
Lupul se repezi, cu botul înspumat.
Neputincios, Rubben întoarse capul, refuzând să asiste la masacru.
O tăcere pieptişă îl împinse să iscodească din nou. Colosul se oprise în faţa tinerei, buzele i se lăsau,
perii zburliţi reveneau la normal.
Într-o clipită, Rubben înţelese că nu era vorba doar de un răgaz: în ciuda distanţei, simţea că
necunoscuta iradia armonie. Deşi plăpândă, îi impunea lupului puterea gândului, iar vânătorului –
ucigaşului golaş sau ucigaşului înarmat – îi poruncea să renunţe la agresivitate.
După vreo jumătate de oră, atmosfera se schimbase într-atât, încât Rubben avea impresia că priveşte
întâlnirea dintre o fetiţă şi un câine mai mare.
Profitând de acest moment, îşi luă arcul ca să-l doboare. Ghinion: trăgând de tolba prinsă între umeri,
făcu o mişcare greşită, îşi pierdu echilibrul şi alunecă. Din fericire, reflexele lui tinereşti îl ajutară să se
agaţe de altă cracă, pe care o încălecă.
În zare, dihania, alarmată, simţi o primejdie. Tot aşa şi necunoscuta. Trăgea oare nădejde că va fi
salvată de un erou?
Rubben încremeni, atât din spaima de lup, cât şi din grijă să nu-i dea nefericitei speranţe deşarte. Fără
să-şi întindă gâtul ca să pândească urmarea, se concentră asupra echilibrului său precar.
Ceva mai încolo, auzi cum lupul bătea tiptil în retragere, în vreme ce fata rămânea aşezată pe malul
apei.
Se hotărî să rămână cocoţat. Norii acoperiră din nou luna, întunecând poiana. Spre orele patru ale
dimineţii, când întreg universul îi păru adormit, coborî de la cucurigu, îşi dezmorţi mădularele înţepenite,
apoi plecă, aproape în fugă, spre Bruges. Acolo, dădu năvală în piaţa neguţătorilor ca să povestească
mulţimii scena fantastică la care asistase sub clar de lună.
Târgoveţii fură răscoliţi de acea poveste, care şoca pentru că nesocotea legile firii. În momentul în
care Godeliève, Hadewijch şi Benedicta, îngrijorate, s-au repezit să anunţe jandarmeria că nepoata,
respectiv verişoara lor dispăruse, lumea a făcut legătura între Anne şi tânăra cruţată în mod miraculos de
lup.
Din acea clipă, târgoveţii pândiră întoarcerea lui Anne. Cine spunea miracol spunea Dumnezeu!
Habotnicii au profitat de întâmplare şi au prins să spună că Dumnezeu o salvase pe acea făptură pentru că
era pură, neprihănită, fără de păcat. Toată viaţa îi fu cernută prin sita teologiei. Ba chiar şi fuga ei în
codru ca să scape de logodnic a fost tălmăcită astfel: voise să se păstreze pentru Cel de Sus. Puţin a lipsit
ca Philippe să nu fie considerat un corupător, un şarpe al ispitei. Iar muţenia ei a trecut drept smerenie.
De îndată ce Anne a ajuns înlăuntrul zidurilor oraşului, târgoveţii au dat buzna, au înconjurat-o, şi-au
făcut cruce şi chiar au îngenuncheat. Câţiva preoţi au anunţat nişte slujbe speciale, fiecare dintre ei
trăgând sforile ca s-o aibă pe tânără în primul rând.
Mătuşa Godeliève, în ciuda simplităţii ei ţărăneşti, se simţi încurcată. În loc să-şi întâmpine nepoata cu
nişte palme şi nişte mustrări, se strecură în preajma preotului care o descosea şi-i cerşi îngăduinţa s-o
strângă la piept..
Ida, în schimb, nefiind în stare să-şi ascundă ura faţă de cea pe care concetăţenii o considerau o aleasă
a Domnului, s-a înfierbântat în aşa hal, încât maică-sa a trimis-o să şadă la Saint-André, în casa bunicii.
În săptămânile următoare, reputaţia lui Anne s-a îmbogăţit şi s-a răspândit şi mai tare. Lupul îşi
întrerupsese atacurile. La început, au crezut că-şi schimbase locul din cauză că fusese hăituit; totuşi, după
ce au fost răpiţi trei miei şi s-a constatat dispariţia a zece găini, odată eliminată ipoteza că nişte
puşlamale folosiseră pretextul lupului ca să jefuiască fără frică, au ajuns la concluzia că fioroasa
lighioană încă prăduia prin vecinătăţi. Cu toate astea, nu îi mai ataca pe ţărani…
Rubben îşi întregi minunata poveste: Anne îl convinsese pe lup să nu se mai dea la oameni. Tânărul a
emis această presupunere nu mânat de intuiţie, cât în joacă. Fără să-şi dea seama că se apropia de adevăr,
a înflorit povestea pentru a seduce, din dorinţa de a rotunji o istorioară frumoasă.
Cum Anne nu a dezminţit – pe bună dreptate –, i s-a dus buhul în grabă, din dugheană în prăvălie, din
cocioabă în palat, din dantelăreasă în ducesă, din luntre de pescari în corabie străină. Cum oraşul făcea
comerţ în lumea întreagă, negustorii de lână flamanzi au spus povestea postăvarilor englezi, care au
repetat-o crescătorilor de oi de peste Canalul Mânecii, vânzătorii de piper şi de mirodenii au dus vestea
în Orient, marinarii portughezi în regatele mediteraneene, fără să-i ocolească pe francezii care cârmuiau
oraşul sau pe nemţii care veneau aici să-şi facă provizii.
Anne făcea de-acum parte dintre atracţiile oraşului Bruges, aidoma turnului cu clopot.
Această glorie, fulgerătoare, dar neîntemeiată în opinia ei, o dezgusta. Îi preluaseră gesturile, aşa cum
un agresor smulge hainele de pe victimă, fără să fie întrebată ce credea despre asta sau dacă era de acord.
După ea, faima era o formă de violenţă; nu doar că era dezbrăcată de povestea ei, dar i se mai şi sfâşiau
carnea intimă, intenţiile, duhul.
Jos se auzi un zgomot. Un braţ puternic lovea în uşă. Anne se hotărî să nu răspundă.
Din nou lovituri.
Anne închise ochii, convinsă că, lăsându-şi pleoapele, îşi închide şi urechile.
— Anne? Cumătră Godeliève?
Recunoscu vocea lui Braindor. Coborî valvârtej şirul de trepte şi îi deschise călugărului.
— În sfârşit! exclamă ea.
Cu gluga pe cap şi mantia mai noroită decât înainte, uriaşul pătrunse în casa neîncăpătoare. Se aşeză,
greoi, în preajma căminului. Desagii i se rostogoliră pe dale. Îşi frecă gleznele umflate. În ciuda tinereţii,
a trupului voinic şi a forţei lui neobişnuite, părea răvăşit de osteneală.
După câteva oftaturi, îşi descoperi capul, părul îi lumină încăperea, zâmbi. Alinată de prezenţa lui,
Anne îi admiră nasul drept, puternic, tăios ca o idee expusă cumpătat.
— Prin urmare, micuţa mea Anne, faima ta m-a ajuns din urmă, la o sută de leghe de-aici. Toată lumea
gândeşte acum la fel cum am gândit eu cel dintâi. Mă bucur pentru tine.
— Ce tot spuneţi?
— Spun că Dumnezeu te-a ales. Dumnezeu vorbeşte prin tine. Eşti, fără doar şi poate, o Aleasă.
Sări spre el, ameninţătoare.
— Nu, nu şi dumneata! Nu m-am gândit la Domnul atunci când am plecat după lup. Şi nici atunci când
am fugit de căsătoria cu Philippe. Dumnezeu n-are de-a face cu asta. Dumnezeu nu mi-a şoptit nimic.
Desigur, cred în El, Îl cinstesc, mă rog Lui, dar mă-ndoiesc că Îl iubesc. Cu siguranţă, atunci când citesc
Biblia, nu are nici o înrâurire asupra mea.
Povesti, indignată, nefericita impresie pe care i-o lăsase acea carte. Nicicând nu văzuse atâtea păcate,
masacre, nedreptăţi, greşeli omeneşti, desigur, dar şi greşelile Domnului, care se răzbuna ca un sălbatic,
care cerea sacrificii nesăbuite – fiul lui Avraam –, îl schingiuia fără temei pe Iov cel drept, se purta ca un
despot, ca un monarh cu toane, care nu are mai mult sânge-rece şi nu face judecăţi mai înţelepte decât un
tâlhar la drumul mare.
— După mine, Dumnezeu ar trebui să rămână deasupra fleacurilor. Dumnezeu n-ar trebui să-şi
dezvăluie puterea, ci iertarea. Dumnezeu n-ar trebui să inspire supunere, ci adoraţie.
Braindor o ridică în braţe.
— Minunat… Ai început să-ţi torni aurul inimii în forma cuvintelor.
Anne se eliberă, nu pentru că s-ar fi păzit de forţa strânsorii – dimpotrivă, îi cam plăcea –, ci pentru că
monahul se încăpăţâna să n-o înţeleagă.
— Braindor, ascultaţi-mă! Nici nu am fost cruţată de Dumnezeu şi nici nu sunt o sfântă. Am făcut doar
gesturile potrivite, aşa că lupul mi-a dat ascultare. Iar acum nu mai mănâncă oameni pentru că, după ce i-
am arătat nişte capcane, l-am sfătuit să nu se mai apropie de gospodării.
— Prin urmare, te pricepi la animale şi-atât. Doar atât?
— Ştiu să le vorbesc.
— Păi, cine sunt animalele? Făpturi ale lui Dumnezeu. Prin urmare, ştii să le vorbeşti făpturilor lui
Dumnezeu.
Tulburată, a pus capăt controversei. Bucuroasă că Braindor crede că animalele sunt nişte creaturi ale
lui Dumnezeu asemenea oamenilor, s-a întors la sentimentul care o îndemna să preţuiască toate fiinţele,
să iubească viaţa sub toate formele ei. Poate că asta însemna „iubire de Dumnezeu“…
Braindor încercă să-şi sporească avantajul:
— Ai auzit de Francisc din Assisi?
Anne se posomorî la loc.
— Nu, şi nu vreau s-aud.
— A scris totuşi despre…
— N-am isprăvit încă Biblia.
Deşi era dominican, Braindor nutrea o pasiune pentru patronul franciscanilor, acest signore care
reaşezase sărăcia şi milostenia în miezul credinţei.
— Ai dreptate, Anne. Concentrează-te, deci, asupra Noului Testament. După părerea mea, Isus are
multe să te-nveţe.
Îndărătnică, Anne ar fi vrut să-i spună că se-ndoieşte; ştia însă că aşa ceva nu se spune, mai ales unui
om al Bisericii. Ce comedie! Deşi, în ţeasta ei, hulea tot timpul, călugărul, preoţii şi locuitorii din Bruges
o considerau o creştină exemplară.
— Braindor, m-am purtat firesc, nu m-am gândit nicicând la lucrurile pe care mi le atribuiţi.
— Şi Cristos s-a purtat firesc, ascultându-şi inima, iar învăţăturile lui hrănesc azi sufletele şi le vor
hrăni şi în veacurile viitoare.
— Vă înşelaţi crezându-mă mai deşteaptă decât sunt. Nu sunt o persoană importantă.
— Nu ştiu dacă eşti importantă; ştiu că, prin tine, se petrec lucruri importante.
Nici de astă dată, nedumerită, Anne nu mai zise nimic. Când se lăsa mânată de propriile porniri, când
se refugia în pădure sau când se ducea să îi vorbească lupului, asculta de o fiinţă mai mare şi mai
puternică decât ea. Ce, cine era aceasta?
— De ce nu accepţi că e Dumnezeu? murmură Braindor de parcă s-ar fi auzit gândind.
Anne îşi plecă fruntea. Nu era chiar aşa de limpede. Da, credea în Dumnezeu; da, gândea că Dumnezeu
zămislise totul; da, şi-L închipuia prezent în lume. Cu toate astea, văzându-L peste tot nu înseamnă că nu-L
mai vedem niciunde?
Suspină, descurajată.
— Ce e Dumnezeu, Braindor?
— Cel ce ne inspiră binele. Diavolul fiind cel ce ne împinge spre păcat.
Privirea i se rătăci prin cenuşă. Dacă-l asculta pe călugăr, avea să-i dea dreptate, simţea asta.
Braindor se apropie cu blândeţe.
— Nu cumva urmezi sfatul Domnului? Nu crezi că, împlinindu-ţi rostul faţă de lup, ai săvârşit un lucru
bun?
Se văzu silită să-i dea dreptate. Braindor continuă:
— Cei săraci cu duhul îşi închipuie că Dumnezeu ne supraveghează şi că intervine mereu. E
fermecător, cu siguranţă, dar foarte naiv. N-am băgat de seamă ca Dumnezeu să se fi amestecat în
lucrarea pământească, nici ca să oprească pumnalul unui asasin, nici ca să hotărască cine câştigă un
război, nici ca să stăvilească o molimă, nici ca să răsplătească un virtuos sau ca să pedepsească un
ticălos în viaţa asta de-aici. Nici patimile şi nici plăcerile noastre nu sunt rodul voinţei lui. Dacă ne-am
îndârji să credem asta, ar trebui să presupunem că Dumnezeu are o viziune jalnică şi o judecată smintită.
— Se ţine deoparte?
— Nu, el lucrează prin noi, oamenii. Ne luminează, ne încurajează, ne face generoşi, îndărătnici. De
îndată ce pricepem asta, ne dăm seama că avem datoria să-L facem să existe aici şi acum, pe acest
pământ.
— Pe acest pământ, nu în ceruri?
El încuviinţă, cu gravitate.
— Dumnezeu se află în mâinile noastre.
Anne căută să se sprijine de zid, se propti cu un cot şi inspiră cu putere.
— Să însemne asta că oamenii de aici, care mă consideră o preafericită roabă a Domnului, au
dreptate? Înţeleg ei oare mai bine decât mine ce mi se-ntâmplă?
— Vasul în care sunt puse florile nu ştie arăta buchetul.
Anne se înfioră. Ura imaginile de felul acesta, în primul rând pentru că o impresionau şi în al doilea
pentru că nu ştia niciodată cum să răspundă. Străduindu-se, în continuare, să reziste, refuza strălucitorul
statut de călăuză pe care i-l conferea Braindor şi prefera să se considere o victimă.
De ce oare îi furau cei din jur gesturile şi gândurile? Când vor înceta să caute înţelesuri ascunse în
vorbele, în faptele sau în tăcerile ei? Stăruiau cu îndârjire să născocească înţelesuri. Şi să o perceapă
greşit pe Anne.
— Braindor, nu s-ar putea să fiu lăsată în pace? Iar eu, eu n-aş putea doar să trăiesc?
17
7 aprilie 1906
Draga mea Gretchen,
Îţi mulţumesc pentru vorbele bune. Calda ta compasiune m-a mai întremat. Cu toate astea, nu de
compasiune duc eu lipsă aici, primesc mai multe doze zilnic, pentru că oamenii defilează cu zecile pe la
noi ca să ne asigure, pe mine şi pe Franz, de întregul lor devotament. Condoleanţele astea sunt însă prea
strâns ţesute cu neînţelegeri ca să-mi poată aduce alinare: oaspeţii mei ignoră că n-am avut nici un copil
în pântec, şi, în plus, îi suspectez că dau năvală mânaţi mai degrabă de curiozitate decât de milă.
Vor să vadă cum se poartă un tânăr cuplu binecuvântat cu de toate în faţa unei tragedii; femeile se
asigură că sunt dărâmată, că Franz are sufletul îndoliat, că socrii mei îşi păstrează demnitatea. Bărbaţii
încearcă să ne însufleţească vorbind despre viitor, deşertând tot soiul de glume deşucheate; ăsta-i
anturajul meu, Gretchen, am de ales doar între vipere şi neciopliţi. De aceea blânda ta scrisoare, care mă
căinează fără să mă judece, mi-a mers drept la inimă.
Nu-mi iert nervozitatea din timpul sarcinii. Cu toate că am crezut cu adevărat că sunt gravidă şi că,
înainte să-i înşel pe ai mei, am fost eu însămi înşelată, până la urmă eu am fost cea care m-am tras pe
sfoară.
Cine este acest „eu“? Dacă „eu“ nu este decât propria-mi conştiinţă, atunci sunt nevinovată, fiindcă nu
mi-am tăgăduit o clipă sarcina. Dacă „eu“ este trupul care mi-a zămislit o sarcină falsă, atunci el este
autorul subterfugiului. Cum poate fi însă despărţit într-atât trupul de conştiinţă? Cine ar putea afirma că
„trupul e vinovat, nu eu“? Ar fi prea simplu să le disociez. Cine mi-a înştiinţat măruntaiele în privinţa
năzuinţelor mele? Corpul şi conştiinţa nu rămân etanşe, învelişul fizic nu este doar un vehicul închiriat şi
impersonal în care se stabileşte, la întâmplare, un intelect. Bănuiesc deci că există un loc neclar, jumătate
trup, jumătate gând, unde carnea şi spiritul se întrepătrund; acolo sunt luate deciziile importante; acolo
sălăşluieşte adevăratul „eu“. În acest loc, imaginaţia, fără ca vigilenţa mea s-o afle, i-a şoptit într-o bună
zi pântecului meu că îmi doream cu înflăcărare să rămân însărcinată; iar măruntaiele mele i-au dat
ascultare.
Aşa stând lucrurile, sunt responsabilă. Deci vinovată. Da, Gretchen, în ciuda frazelor tale care mă
dezvinovăţesc şi mă achită, nu mă consider inocentă, ci condamnabilă. Iar inculparea mea depinde de
ceea ce înţelegem prin „eu“.
M-am reîntors la colecţie.
În fiecare dimineaţă, mă pierd printre sulfide şi millefiori. Le datorez dragelor mele cristale momente
rare, tămăduitoare, în care uit de tot. Heruvimii ăştia nu au ştire de necazurile mele; puri şi nealterabili,
habar nu au de recentul meu supliciu; trăiesc într-un alt spaţiu, într-un timp diferit, în universul
imortelelor şi al pajiştilor mereu verzi.
Atunci când privesc ţintă o margaretă strălucitoare în sfera ei de sticlă, încerc să mă alătur ei, să
părăsesc cercul nesigur al oamenilor. Uneori am iluzia că reuşesc, sunt fermecată de o culoare, de un
reflex, devenind indiferentă la tot, cu excepţia jocurilor luminii. Nu mă pot împiedica să cred că, de-
acolo, din mijlocul sulfidelor, mi se comunică un adevăr, un mesaj care va ajunge până la urmă la mine.
Un mesaj care mă va satisface, risipindu-mi toate întrebările. Un mesaj care va însemna sfârşitul căutării.
Mă aflam într-o dugheană, aplecată asupra unei millefiori uluitoare, o millefiori din fructe, în care
lămâile, portocalele, bananele, cireşele, curmalele, merele, perele, lipite unele de altele, se făleau ca
nişte acadele multicolore care ne-ar fi putut face să salivăm până în vecii vecilor, când, deodată, o voce
îmi şopti:
— Ţi-o fac cadou.
Franz mă spionase. De o jumătate de oră, se înduioşa văzându-mi entuziasmul. După ce m-a abordat, se
distra văzându-mi aerul nedumerit. Cu toate că mi-a mai propus de două ori să mi-o cumpere, am tăcut
mâlc, cu ochii holbaţi şi ceafa în flăcări. Eram mânioasă. Dar încercam să-mi ascund furia: mai bine
lăsam impresia că sunt toantă decât bosumflată. De ce se băga acest von Waldberg în sufletul meu? Să-mi
ofere o millefiori? Mai cu seamă această millefiori cu fructe, această raritate somptuoasă care, în capul
meu, îmi intrase deja în posesie? Cine se credea? De ce intervenea între mine şi sulfide? Asta nu-l
privea. Eram liberă. Aveam mijloacele să achiziţionez comorile după care eram împătimită. Ce dorea?
Cumva ca, ajunsă acasă, să-mi tot spun: „Franz mi-a oferit-o“? Amărâtul! Cât de naiv putea fi… Nu mă
gândeam niciodată la el când îmi contemplam exponatele. Niciodată. Iar când lăsa urme de degete după
ce le pipăia, le ştergeam. Dacă acum avea chef să-şi agaţe eticheta de donator mărinimos, îl voi refuza.
Nu va izbuti să se bage între mine şi ele.
Franz a râs de figura mea încremenită.
— Dacă te-ai vedea, iubito…
Mi-am coborât privirea asupra cristalelor şi mi-am zărit reflexia: eram, cu adevărat, urâtă şi ridicolă.
— Deci, a insistat el, mă laşi să ţi-l ofer?
— E oribil.
M-am întors pe călcâie, l-am luat de braţ şi am început să ne plimbăm pe Kärntnerstrasse, ca un tânăr
cuplu ce eram.
Mă poţi crede? Mi-era teamă ca sulfida să nu fi auzit atrocitatea pe care o spusesem despre ea, teamă
să nu sufere, teamă că a doua zi, când voi reveni pe furiş, să nu-şi piardă strălucirea sau chiar să prefere
să intre pe mâini străine. Da, e ridicol. Eu nu pretind însă că evit ridicolul. Dimpotrivă.
Fără ca Franz să-şi dea seama, timp de mai multe ore m-am străduit să-mi potolesc furia. Desigur,
eram conştientă că n-avea nici o vină, nici o altă intenţie decât aceea de a-mi face pe plac. A fost nevoie
să recuperez acea piesă unică, s-o contemplu, singură, la mine în cameră, întinsă în pat, ca să alung teama
unei interferenţe între aceste două lumi distincte, cea a globurilor mele şi cea în care eram soţia lui Franz.
Ce rost ar avea să-ţi scriu, câtă vreme nu-ţi povestesc decât aceste anecdote? Fii pe pace, Gretchen:
am păstrat ce-i mai bun pentru sfârşit.
În rândul vizitatoarelor mele, cea mai tenace rămâne, desigur, mătuşa Vivi. Ca să-ţi dau o idee despre
ciudăţenia relaţiei noastre, îţi voi istorisi ce s-a întâmplat a doua zi după… cum să-i spun… după
accident.
Tanti Vivi ni s-a alăturat în salon, a irosit multă isteţime ca să ne consoleze, găsind vorbe potrivite,
tandre pentru Franz, şi unele pline de căldură pentru mine, apoi ne-a descreţit frunţile făcând cronica
naşterilor recente, ironizând orgoliul unei mămici care ridica în braţe o odraslă mai hâdă decât o
maimuţă, înduioşarea unui tătic care nu băga de seamă că pruncul avea părul la fel de roşcat ca al
rivalului său, şi tot aşa. Cu tact, ne-a descris atât de bine mizeria şi ridicolul părinţilor care reuşiseră să
aducă pe lume nişte zgâmboi, încât aproape ar fi trebuit să fim încântaţi că am eşuat.
Atunci când Franz, solicitat la minister, ne-a părăsit, Vivi s-a apropiat de mine şi m-a bătut uşor cu
palma pe braţ.
— O să mă urăşti, micuţa mea Hanna.
— De ce?
— Pentru că vă ştiu secretul, ceea ce s-a petrecut cu adevărat la naştere. Eram acolo.
— Ah…
M-am zăvorât într-o tăcere ca un ghimpe. Prin urmare, nu voi putea tăinui această tragedie intimă, eram
silită s-o împărtăşesc cu mătuşa Vivi. Faptul că specialiştii – cei doi medici şi moaşa – cunoşteau
detaliile păţaniei mele nu mă afecta prea tare. Însă un membru al familiei…
— Stai liniştită. N-aş deschide gura nici sub tortură.
În sinea mea, mi-am zis: „poate nu sub tortură, dar cu siguranţă sub candelabrele din salonul tău, cu
ceai şi fursecuri, în faţa unui auditoriu ce trebuie cucerit!“, pentru că eram şi eu topită după plinele ei de
talent improvizaţii, după elucubraţiile ei, irezistibil de poznaşe şi de caustice, atât de apreciate în
anturajul său.
A continuat să mă liniştească:
— Dacă mi se va aduce la cunoştinţă că ai avut o sarcină isterică, o să trag concluzia că tu ai vândut
pontul. Eu, în nici un caz. Mormânt!
Cu cât insista mai mult, cu atât o urmăream mai puţin. Mătuşa Vivi, mută? Era ca şi cum i-aş fi cerut să
nu mai fie femeie.
— De altfel, draga mea Hanna, eu sunt cea care le-a cerut celor doi doctori să lase să se creadă că a
fost vorba despre un copil mort la naştere, fiindcă, n-o să crezi, maimuţoii ăia se pregăteau să-i spună lui
Franz toată tărăşenia.
În acea clipă, gândindu-mă la soţul meu, am avut o pornire de sinceritate:
— Mulţumesc, mătuşă Vivi. Vestea l-ar fi… nu ştiu cum să spun… l-ar fi ucis.
— Sau i-ar fi ucis dragostea.
M-a pironit cu o privire rece: dăduse glas marii mele spaime. Cum de ştia?
Am mai zvâcnit o dată:
— Totuşi Franz nu s-ar fi supărat pe mine!
— Nu, nu făţiş. Fără s-o recunoască vreodată. Gândirea noastră nu se rezumă la ceea ce percepem sau
spunem despre ea. Avem coridoare secrete îndărătul zidurilor, dulapuri ascunse, sertare latente; în ele
acumulăm câteodată necazuri, ambiţii, spaime. Totul e bine până în clipa când zăvorul sare, când ce e
înăuntru începe să iasă la iveală, să-mproaşte. De-acum, ne putem teme de ce-i mai rău. Aparent, Franz ar
fi în stare să înţeleagă ce s-a petrecut; cu toate astea, amărăciunea, frustrarea, furia i s-ar înmagazina
undeva.
Cu toate că eram de acord cu ea – sau poate tocmai pentru că eram de acord –, am obiectat:
— Hai, mătuşă Vivi, n-oi fi eu prima femeie care are parte de o sarcină închipuită!
— După cum nu eşti nici cea dintâi care o deghizează în avort.
Şi-a luat apoi un lung răgaz înainte să continue:
— Din fericire.
În tăcerea care s-a lăsat, temerile noastre, atât cele legitime, cât şi cele ilegitime, au prins să se
îmbulzească. Îmi imaginam cum mi-ar fi colportat povestea societatea vieneză: ar fi fost repetată, la
început din curiozitate, apoi din dorinţa de a ieşi în faţă cu o păţanie nemaivăzută şi, în cele din urmă,
pentru a-mi face rău, aş fi fost considerată o prefăcută, o manipulatoare, o dementă; femeile geloase l-ar
fi deplâns pe bietul Franz şi i-ar fi dorit altă soţie – pe ele, de pildă.
Mătuşa Vivi a conchis:
— Crede-mă, copila mea, mai bine îi alimentezi pe oameni cu o dramă măruntă decât cu o tragedie
autentică.
Când tocmai mă raliam la părerea ei, m-am auzit protestând:
— Tragedie autentică… Nu exagerezi?
Mă străpunse cu ochii ei violeţi:
— Ce-ai de gând să faci, copila mea?
— Păi, nimic…
— Ca să te înzdrăveneşti, vreau să spun…
— Mătuşă Vivi, nu sunt bolnavă!
Şi-a muşcat buzele, apoi le-a frământat de-o parte şi de alta, lăsând impresia că i se mişcă vârful
nasului.
— Nu, nu eşti bolnavă în sensul curent. Cu toate astea, ce garanţii avem că nu te vei căptuşi cu o nouă
sarcină isterică?
— Ah, nu, nu de două ori.
— De ce?
— Nu de două ori.
— Explică-mi de ce anume n-ai lua-o de la capăt!
Deşi mi se părea evident, nu găseam argumentele.
Mătuşa Vivi şi-a mai luat o ceaşcă de ceai şi a continuat:
— Încă vrei să faci copii?
— Da, mai mult ca niciodată.
— Prin urmare, e posibil să te iluzionezi din nou. Ce s-a schimbat între timp?
— S-a întâmplat o dată, nu se va mai întâmpla.
— Da? Majoritatea indivizilor repetă aceleaşi greşeli toată viaţa. Femei cărora le pică cu tronc
bărbaţi care le bat. Bărbaţi atraşi doar de panarame care îi jumulesc de bani. Copii vrăjiţi de relaţii
dăunătoare. Victime ale unor escroci care, neînvăţând nimic din nenorocirea lor, continuă să fie trase pe
sfoară. Nu, draga mea, celor mai mulţi oameni o singură dată nu le e de ajuns.
— Ce-i de făcut?
— Asta mă-ntreb şi eu, draga mea. Şi, te rog să mă crezi, dacă voi găsi fie şi numai embrionul unui
răspuns, mă întorc de îndată.
M-a cuprins amărăciunea. Nu doar că mătuşa Vivi îmi frecase ridichea cu toate greşelile mele, dar
folosirea cuvântului „embrion“ mă insultase din cale-afară. M-am închis în mine.
S-a ridicat, zglobie dintr-odată – voia să lase o amintire puternică după toate apariţiile ei –, şi a mai
înşfăcat nişte fursecuri pe care şi le-a îndesat în guriţa ei cea frumoasă.
— Natura umană detestă două sentimente: recunoştinţa şi complicitatea. Nimeni nu le poate îndura mult
timp. Când ţi-am dezvăluit că ştiam adevărul, mi-am asumat un mare risc, acela de a-ţi pierde afecţiunea.
Aştepta un răspuns. Desigur, i l-am oferit pe cel pe care-l aştepta:
— Mătuşă Vivi, sunt fericită că îmi împărtăşeşti secretul, aş fi caraghioasă să-ţi reproşez asta.
Chiar atunci am priceput că îmi întinsese o cursă. Şireata răsturna lucrurile ca să iasă în avantaj.
Ghicindu-mi temerile şi văzându-mă ofensată, mi-o lua înainte, dădea glas reticenţelor care-mi treceau
prin cap şi conchidea pe un ton tragic: „Sper că n-ai putea să gândeşti asemenea grozăvii, nu?“ Şi uite-aşa
am ajuns să-i zic că o preţuiam enorm şi că aveam s-o iubesc în veci…
Când, peste câteva zile, îmi mângâiam sulfidele din cameră, am fost anunţată că sosise mătuşa Vivi. S-
a repezit spre mine, îmbujorată şi plină de însufleţire.
— Fii atentă, draga mea, mi-a fost pomenit un doctor evreu care săvârşeşte minuni. Potrivit zvonurilor,
a vindecat cazuri disperate, mă rog, cazuri în faţa cărora confraţii lui dăduseră chix. Cum s-a înconjurat
de taină şi de mistere, se bucură de o mare reputaţie printre artişti şi oameni de litere, ceea ce mie,
personal, mi se pare suspect. Iată că am aflat, graţie indiscreţiei unor prietene, că i-a redat într-adevăr
vederea unei tinere, oarbă de trei ani, şi că i-a mai vindecat şi o altă manie. Ciudat e că nu-şi atinge
bolnavii, nu îi operează, nu le administrează medicamente. Nu, n-are nimic de-a face cu tămăduitorii
obişnuiţi sau cu vracii de la ţară. Pe cât se pare, se mulţumeşte să discute cu pacienţii. Repet, eu nu cred
în el. E un soi de mag, înconjurat de formule ezoterice. Se vorbeşte mult despre el la Viena, e socotit
ultima salvare a incurabililor. O personalitate foarte controversată, trebuie să recunosc. În ochii unora, e
un şarlatan; pentru alţii, e un mare savant. După mine, adevărul e undeva la mijloc. În orice caz, a ajuns
doctorul cel mai la modă. Se numeşte Sigmund Freud.
— Vrei să-i fac o vizită?
— Nici să nu te gândeşti. Nimeni din neamul von Waldberg nu s-ar lăsa îngrijit de un evreu.
— Dacă e eficient…
Mi-a luat mâinile într-ale ei, ca să tac.
— Cu astfel de raţionamente, ajungi într-o bună zi să-ţi pierzi reperele. N-ar trebui să renunţi la
principii.
— Printre principiile mele, nu e nici unul împotriva evreilor.
— Normal, aşa gândesc şi eu. Atât doar că trebuie să admiţi că nu ne putem da pe mâna unui evreu,
câtă vreme noi nu suntem evreice. Există nişte ierarhii care se cuvin respectate, Hanna, altfel lumea
noastră s-ar nărui. De altfel, Franz m-ar condamna, n-ar îngădui ca un levantin să te dezbrace şi să te
asculte.
— Mi-ai zis că nu-şi atinge…
— Să asculţi corpul sau să asculţi spiritul e totuna. Nu trebuie să acceptăm aceste invazii din partea
fitecui. Cât trăiesc, aşa ceva nu se va întâmpla. Prin urmare, n-o să-mi pot niciodată reproşa că te-am
trimis la un evreu.
Dacă ar fi să mă iau după nările subţiate, după neorânduiala şuviţelor care-i fluturau libere pe lângă
urechi, mătuşa Vivi era în culmea iritării. Da, Gretchen, ştiu că această atitudine te poate contraria, câtă
vreme n-ai ezitat să-l iei de bărbat pe Werner al tău, care e pe jumătate evreu. Cum să-ţi explic?
Aici, la Viena, în mediul în care am pătruns, cu originea se glumeşte chiar mai puţin decât cu banii.
Trebuie nu doar să frecventăm familii cu stare egală, ci şi să veghem, după cum spune mătuşa Vivi, la
„păstrarea culorii“ castei. Intruziunea evreilor în acest cerc unde familiile se vizitează tot timpul, chiar
dacă bărbatul este elegant iar tânăra are un aspect de tanagră, trece drept o lipsă de gust, o ofensă la
adresa bunei-cuviinţe, ba chiar drept o insultă aruncată în faţa celor care respectă regulile. „Cum adică,
mi-ai băgat pe gât un evreu, câtă vreme eu te-am scutit de aşa ceva? Nu meritam asta!“ Aristocraţii habar
n-au de ce fac trierea asta, ştiu doar că se cuvine s-o opereze, ca să nu-i trădeze sau să-i rănească pe ai
lor. Selecţia e mai importantă ca motivele selecţiei.
Am văzut totuşi familii foarte bogate de evrei care defilează prin palatele cele mai pretenţioase.
Metisajul coboară însă de îndată clasa recepţiei, dându-i un aspect pestriţ, cosmopolit, transformând-o în
bal studenţesc, unde totul e otova, totul e la fel de bun, nimic nevalorând mai mult de doi bani. Din astfel
de serate, un von Waldberg nu pricepe decât că amfitrionii s-au resemnat să-i cheme pe evrei, pentru că
au avuţii de milioane; însă un adevărat von Waldberg nu consideră că aurul este o virtute – câtă vreme e
plin de aur prin naştere – şi socoteşte că există virtuţi mai preţioase, care nu se dobândesc: apartenenţa la
o rasă, la o stirpe pură, cu prestigiu. Asta vrea neamul von Waldberg să comunice atunci când refuză să
invite evrei. Iar cel care s-ar elibera de acest cod nu ar ajunge mai presus de ceilalţi, ci doar s-ar
exclude.
Ce îţi povestesc aici repetă convingerile altora, la care eu nu subscriu. Şi la care, mai ales, nu mă
gândeam deloc în timpul discuţiei cu mătuşa Vivi, pentru că, desigur, eram concentrată pe propria-mi
problemă. Deci, am exclamat:
— Dacă nu mă pot duce la acest doctor Freud, de ce mi-ai vorbit despre el?
— Omul acesta a avut ingeniozitatea să prevadă ceea ce discutăm acum. Conştient că, fiind evreu, nu
va avea niciodată o anumită clientelă, a instruit un grup de medici în spiritul metodei sale. Printre
discipolii lui se află şi câţiva indivizi normali, mă rog, vreau să spun indivizi care nu sunt evrei. Pe unul
dintre aceştia îţi propun să-l consulţi.
Nu ştiu de ce, Gretchen, dar, îmbrăţişând-o pe mătuşa Vivi, am consimţit la această întâlnire. Patru zile
mai târziu, m-am prezentat.
Aveam încredere în agerimea şi în îndrăzneala lui Vivi. Amintirea pendulului ei zănatic care dibuise
anormalitatea sarcinii mele mă îndemna să păşesc alături de ea pe aceste drumuri periculoase, ale
ocultismului şi medicinei netradiţionale.
Pentru ca Franz să nu bănuiască nimic, mătuşa Vivi a născocit o stratagemă: a pretextat şedinţe prelungi
în care ar fi trebuit să probăm nişte corsete, adică tot ce putea fi mai plictisitor pentru un bărbat. Prudent,
Franz s-a abţinut să ne însoţească.
Trăsura ne-a condus până lângă un imobil de şase etaje, unde profesa doctorul Calgari. Până şi detaliul
ăsta mă amuza: aveam în sfârşit să aflu cum arată un apartament! Mărturisesc că mi-e greu să-mi închipui
cum poate lumea să accepte asemenea înghesuială. Ai suporta oare, dragă Gretchen, ca trei până la cinci
familii să şadă deasupra ta, alergând, cântând, dansând, făcând tărăboi, dormind, făcând sex, uşurându-se,
ducându-şi viaţa fără să se gândească la tine, care te plimbi pe sub ei? Eu, cel puţin, aş avea impresia că
sunt doborâtă, călcată în picioare, sufocată.
Numai bine, cabinetul doctorului Calgari se afla la primul etaj.
Mi-a deschis o femeie – am ghicit că e vorba de secretara lui –, m-a introdus într-o cămăruţă sinistră,
mobilată doar cu scaune, „sala de aşteptare“, după cum pompos a numit-o, dar altfel spus o celulă unde
aveai voie doar să te aşezi şi să te zgâieşti la nişte tapiserii tocite, cu nuanţe prăfuite, care reprezentau
două episoade din istoria romană, răpirea sabinelor şi întoarcerea sabinilor.
Am lâncezit vreo cinci minute, cu fundul proptit pe marginea scaunului, gata s-o iau din loc dacă
aşteptarea s-ar fi prelungit. Fusesem abandonată într-un apartament tăcut. Acum, când îţi scriu, bănuiesc
că acest episod fusese regizat ca să fiu fragilizată şi să-l ridic în slăvi pe doctor, atunci când şi-ar fi făcut
apariţia ca un salvator.
În realitate, doctorul Calgari a deschis o uşă cu doi batanţi şi a apărut scăpându-mă de plictiseală.
Trebuie să recunosc că era un bărbat bine, cu talia şi bustul zvelte, cu trăsături fine sub o barbă
îngrijită şi un păr negru, lucios.
După câteva scuze – în care n-am crezut o clipă –, m-a poftit să-l însoţesc în cabinet.
În faţa unui perete care stătea să se prăbuşească sub cărţi, s-a dus la birou, care era acoperit cu statuete
egiptene, şi m-a rugat să iau loc.
— Cum aţi descoperit psihanaliza?
Folosea acest nume barbar ca să desemneze metoda dezvoltată de magul evreu Freud. I-am povestit
despre intervenţia mătuşii Vivi. În mod vizibil, explicaţia mea nu l-a încântat deloc, pentru că a făcut o
strâmbătură. Asta nu m-a descurajat însă, aşa că i-am explicat în câteva fraze problema cu care mă
confruntam.
— Doctore, vreau să nu mi se mai întâmple aşa ceva. Data viitoare trebuie să fiu gravidă cu adevărat.
Din acest moment, a început să se poarte ciudat. În primul rând, mi-a interzis să-l numesc doctor,
fiindcă – m-a avertizat el – nu era doctor, chiar dacă spera să mă vindece. S-ar fi cuvenit ca această
mărturisire să mă pună pe gânduri… Apoi mi-a zis că ne vom întâlni cel puţin o dată pe săptămână, dacă
nu chiar de două ori.
— Câtă vreme?
— Depinde de dumneavoastră.
— Poftim? Nu ştiţi cât va dura tratamentul?
Această lipsă de precizie ar fi trebuit, la rându-i, să mă pună în alertă, dar şi-a continuat cu elocvenţă
predica. A înşiruit o serie de idei fără noimă, zăbovind asupra celei mai aiuritoare dintre ele: în timpul
întrevederilor noastre eu aveam să fiu cea care va vorbi, el mulţumindu-se să asculte.
— Mă urmăriţi? a insistat el. Dumneavoastră vă revine rolul de a lămuri lucrurile, nu mie. Sunteţi
bolnavă şi doar dumneavoastră sunteţi în măsură să vă tămăduiţi.
În viaţa mea n-am auzit inepţie mai mare. Din politeţe, nu am replicat. S-a îndârjit şi mai mult:
— Voinţa dumneavoastră de a vă face bine va determina eficienţa analizei. Vindecarea e în mâinile
dumneavoastră.
Deşi înspăimântată, mi-am îngăduit un dram de umor:
— Cât o să câştig pentru munca asta?
— O sută de taleri şedinţa. Plătiţi în avans, desigur.
Vai, era clar o escrocherie… Am hotărât să continui în ton ironic:
— Măgulitor. Nu ştiam că priceperea mea valorează atât.
Fără să schiţeze un surâs – mohorâtul domn nu are pic de haz –, mi-a explicat impetuos că acest
contract bănesc reprezenta o condiţie necesară pentru tratament. Deplasările la cabinetul lui aveau să mă
coste, iar plata şedinţei mele de „psihanaliză“ reprezenta un sacrificiu.
După ce a isprăvit, încredinţat că mă convinsese, m-a întrebat ce părere aveam. I-am spus ce mi-a
trecut prin cap:
— Sper că, din câştigul dumneavoastră, veţi putea schimba tapiseriile acelea oribile din sala de
aşteptare.
— Oribile? Din ce punct de vedere?
— Al calităţii execuţiei, dar mai ales al temei. Urăsc povestea aia.
— De ce?
— Răpirea sabinelor? Un rapt neruşinat. Bărbaţii romani duceau lipsă de femei şi s-au dus să le fure
pe acelea ale vecinilor, sabinii. Ce mai exemplu!
— Aţi fi preferat să practice incestul?
Deşi contrariată de observaţia lui, am trecut peste ea şi am continuat:
— Iar al doilea tablou, Întoarcerea sabinilor, e şi mai groaznic. Sabinii, câţiva ani mai târziu, îşi
caută femeile care, de-acum, se agaţă de răpitorii lor pe care au ajuns să-i adore.
— Şi de ce e mai groaznic, în opinia dumneavoastră?
N-am întâlnit persoană mai mărginită! Colac peste pupăză, se mai şi apleca asupra mea, peste birou, cu
ochii holbaţi, de parcă ar fi dorit cu adevărat să înţeleagă. Ce măgar! L-am pus la locul lui, cu
amabilitate.
— Auziţi, n-am venit să flecăresc despre tapiseriile dumneavoastră, am venit pentru mine.
— Când interpretaţi aceste tablouri îmi vorbiţi despre dumneavoastră, doamnă von Waldberg, îmi
spuneţi povestea dumneavoastră, nu pe a lor.
— Serios?
— Da. Îmi explicaţi ce înseamnă pentru dumneavoastră violenţa şi lipsa de toleranţă.
Auzind aceste vorbe, m-am închis în mine. Cum de poate fi atât de superficial? Cum putea să mă
vindece o discuţie generală asupra unor subiecte neplăcute? Hai să fim serioşi!
În faţa expresiei mele sceptice, doctorul Calgari şi-a reluat lămuririle asupra curei sale psihanalitice –
ah, numai cuvântul ăsta îl avea în gură – şi a început să debiteze nişte fraze care mi-au atras în sfârşit
atenţia.
— În anumite zile, nu îmi veţi spune nimic, doamnă von Waldberg, şi-atunci va fi vorba doar despre
nişte şedinţe de lucru. În altele, veţi plânge, ceea ce va fi un pas înainte. În altele, mă veţi urî. Cu toate
astea, în anumite clipe, o să mă apreciaţi, o să mă apreciaţi chiar prea tare şi vă veţi înflăcăra. Acesta e
transferul. Putem încă de pe-acum să presupunem că veţi avea senzaţia că sunteţi îndrăgostită de mine.
În acea clipă, am pus laolaltă iţele acelui delir verbal pe care-l debita de vreun ceas încoace şi
lucrurile mi s-au părut clare: mă anunţa că vom avea o relaţie. Lingăul îmi făcea curte, pretinzând – ce
bădăran! – că iniţiativa va fi a mea. Proceda cu calm, aşa cum redactezi o reţetă.
Însoţindu-şi vorbele cu un gest, adăugă arătându-mi o sofa acoperită cu un chilim:
— Lungiţi-vă pe divan.
M-am ridicat şi, cu un ton tăios, am făcut stânga-mprejur, aruncându-i:
— Vă înşelaţi, domnule, nu sunt genul acela de femeie.
Şi l-am lăsat baltă.
Scârbosul individ a avut neruşinarea să mă urmărească pe scările imobilului – ce lipsă de bună
creştere; din fericire, n-am auzit nimic din ce îndruga.
Când am ajuns în stradă, am alergat până la trăsura mătuşii Vivi şi, în timp ce urcam, i-am spus:
— Ai fost indusă în eroare, mătuşă Vivi. Nu e doar escroc, ci a şi vrut să m-agaţe.
Of, Gretchen, lumea e împânzită doar de prădători şi de naivi. Uneori fiara are aparenţa naivităţii, e
cazul doctorului Calgari, alteori fiara se dovedeşte profund naivă, precum mătuşa Vivi. Să fi crezut ea
oare vreo clipă că şarlatanul ăla care se împăuna cu titlul smintit de „psihanalist“ – de ce nu Marele
Mamamusiu, ca turcii închipuiţi ai lui Molière – avea să-mi fie de sprijin?
O să-ncerc să-mi domolesc furia ducându-mă să-mi mângâi sulfidele. Dacă mă accepţi în halul în care
sunt, te sărut,
A ta, Hanna
18
Maşina a fost cât pe ce să se răstoarne în şanţul de pe margine, dar a regăsit şoseaua în ultima clipă.
Apoi, energic, fără să încetinească, a revenit pe drumul ce cotea spre dreapta. Decapotabila, sub
presiunea unor forţe contrare, părea că se turteşte, că se strânge, că-şi încordează muşchii.
Cauciucurile scrâşniră, ca nişte războinici bucuroşi că pornesc la asalt.
Anny le-a încurajat strigând.
Ce euforie! Tălpile goale i se lipeau de pedale. Cu viteză maximă şi un control perfect, avea impresia
că e totuna cu automobilul: zgomotul motorului îi înlocuia respiraţia, caroseria îi prelungea trupul, astfel
încât greutăţile lor se armonizau, o simplă mişcare a umărului său stâng deplasând tona de fier într-o
parte. Anny şofa aşa cum trăia, fără pic de prudenţă.
Cu faţa în vânt şi părul despletit, muşca din aerul şfichiuitor. Palme, da, palme una după alta, aerul o
pălmuia! Deşi o trata astfel, era încântată, n-avea nimic împotriva lui, îl înfrunta, îl despica, îl străbătea,
ieşind mereu învingătoare.
Eliberând-o de necazuri, viteza îi amintea esenţialul: să se simtă vie, cât se poate de vie, fiindcă, la
două sute la oră, moartea stătea la pândă în fiecare denivelare.
Se auzi sirena poliţiei.
— Ţară de rahat! Aia nu, aia nu!
Cu atât mai furioasă cu cât adrenalina sporise, trase pe marginea drumului şi îl privi pe ofiţer cum se
apropie.
Acesta îşi opri motocicleta în dreptul ei, coborî, maiestuos, apoi înaintă, cu picioarele crăcănate, de
parcă ar fi ţinut între coapse o motocicletă virtuală.
Anny izbucni în râs.
— Nostim, nu?
Poliţistul strâmbă din nas, gata să riposteze, dar preferă să se abţină, înşirând formulele uzuale:
— Doamnă, ştiţi că aveaţi două sute la oră?
— Cum să nu ştiu! Nu oricine poate asta. Orice greşeală ar fi fost fatală. V-a plăcut şi dumneavoastră?
— Doamnă…
— Hai-hai… De ce v-aţi angajat în poliţie, nu ca să practicaţi legal excesul de viteză? Că doar nu v-
aţi făcut motociclist ca să puneţi mâna pe moşnegii care merg cu tractorul! Noroc că, din când în când,
mai apar agitaţi ca mine care vă oferă prilejul s-o călcaţi!
Descumpănit, rămase cu gura căscată. Pe măsură ce-i vorbea, începea s-o recunoască.
— Sunteţi… vedeta de cinema?
— Da, Anny Lee.
Avea impresia că trecuse dincolo de ecran. Era aievea? Fiinţa care, în mod obişnuit, i se arăta cu o
faţă de cinci metri pe trei, uriaşă, impunătoare, se afla la câţiva centimetri de el şi tocmai îi răspunsese
firesc, cu farmec.
Anny îi zâmbi, încântată de efectul pe care îl avea asupra lui.
— Sunteţi mulţumit de motocicletă?
— Păi…
— Dumneavoastră aţi ales-o. Sau nu?
Cu toate că avea chef să continue conversaţia, trebuia să-şi facă meseria. Ea i-o luă însă înainte:
— Şi cum a reacţionat familia? Mămica nu suporta să vă vadă călare pe ditamai motorul, dar de când
aveţi uniformă i-a trecut, nu-i aşa?
Prin ochii motociclistului trecu un licăr de amuzament.
— Ar trebui să mă înrolez în forţele de poliţie, conchise Anny. Doar aşa aş putea să-i dau blană fără să
plătesc amenzi şi fără să ajung la tribunal. Ce părere aveţi?
Motociclistul izbucni în râs.
Anny îl privi cu ochii măriţi, cu o faţă lungă, de puştoaică pedepsită.
Cucerit, măgulit că Anny se străduia să-şi facă numărul de dragul lui, motociclistul spuse:
— Bine. Închid ochii. Promiteţi-mi că vă continuaţi drumul cu viteză normală.
Încuviinţă. Amândoi ştiau însă că minte. El oftă, regretând că trebuie să se despartă de tânără aşa de
curând.
— Unde mergeţi?
— Spre platourile următorului meu film.
— Cum se numeşte filmul?
— Fata cu ochelari roşii.
— O să merg să-l văd, Anny Lee, ca şi pe cele dinainte. De ce şofaţi? Îmi închipuiam că studiourile vă
pun la dispoziţie şoferi de limuzină.
— Nu există şoferi de limuzină care să-mi ofere asemenea senzaţii. Dacă, totuşi, ştiţi vreunul, scoateţi-
l din puşcărie şi faceţi-mi cunoştinţă cu el. Până atunci însă, mă văd silită să pun mâna pe volan.
Zâmbi, vrăjit de tupeul lui Anny.
Ea porni din loc şi, târându-se ca melcul, îi făcu un semn drăgălaş cu mâna. A fost la un pas să-i
răspundă, însă şi-a amintit că trebuie să se poarte ca un poliţist.
A însoţit-o preţ de un kilometru, exact cât Anny a condus la pas. Apoi a depăşit-o, a schimbat banda, s-
a îndepărtat, convins că Anny avea să calce iar acceleraţia.
După ce a năvălit unde se instalase echipa pentru filmarea câtorva scene de exterior, Anny şi-a
încredinţat maşina unui stagiar şi a sărit în rulotă.
Atmosfera din timpul turnării devenea tot mai mult un război declarat.
În primul rând, vedeta sosea cu o întârziere fastuoasă, datorată orei târzii la care se culcase – se
băgase în pat de-abia la patru dimineaţa – şi oboselii – mahmureala de după droguri. De când şi-o trăsese
cu Zac, nu-i mai era teamă de el; dimpotrivă, îi era îndeajuns să şi-l amintească gol-puşcă, să se
gândească la implanturile lui de păr, că i se şi părea grotesc. Nu mai avea nici o putere asupra ei, nici
aceea de a o sili să fie punctuală, nici aceea de a nu o mai face să-l maimuţărească după fiecare frază. De
vreo trei ori îl făcuse „nenorocit“ în public.
În ce-l priveşte pe David, făţărnicia lui devenise vădită. Anny fusese prima care o descoperise, însă
de-acum toţi o percepeau, inclusiv el, pentru că, atunci când se comporta ca un îndrăgostit sau când îi
zvârlea câte o căutătură galeşă, privirea îi intra în panică o fracţiune de secundă, dezvăluind că înlăuntrul
său se teme că nu e credibil.
Lui Anny puţin îi păsa. Mai mult, se simţea liniştită. Când vedea mediocritatea oamenilor, respira mai
uşor. În acest chip, se simplificau nu doar raporturile cu ei, ci şi cu ea însăşi: avea mai puţine să-şi
reproşeze. Nulitate în ţara nulităţilor, ajunsese să nu se mai teamă decât de indivizii excepţionali.
În ce-l priveşte pe Ethan…
Ethan nu se împăcase cu gândul că Anny fuge de el. Se străduise s-o influenţeze, să o împiedice să se
afunde din nou în obiceiurile ei dăunătoare. Din ziua în care Anny căzuse sub influenţa opiului, l-a întâlnit
fără încetare pe drumurile ei, la intrarea în casă, la ieşirea din studiouri: se prefăcea însă că nu-l vede.
Dar Ethan nu renunţa. Într-o dimineaţă, s-a repezit spre ea dojenind-o; Anny şi-a văzut de drum, ca şi cum
bărbatul făcea parte dintr-o lume fără vreo legătură cu a ei, de parcă ar fi fost o nălucă ce încerca să ia
legătura cu o fiinţă vie.
În acea zi, filma ultima sa scenă cu o actriţă pentru care avea un adevărat cult, Tabata Kerr.
De ce o aprecia atât?
Tabata – supranumită, de către întreg Hollywoodul, Geanta Vuitton din pricina nenumăratelor cusături
la care îi fusese supusă pielea feţei –, micuţă de statură, durdulie, insolentă, caustică, veninoasă, cu un
cap fără gât înşurubat direct între umeri, cu gesturi rapide şi privirea rece, îi părea o fiinţă dârză. O stană
de neclintit. Orice s-ar fi întâmplat, şi-o lua pe coajă dispreţuitoare şi mereu răzvrătită. Anny o invidia
pentru faptul că ajunsese atât de neînduplecată.
După ce s-a aranjat, s-a dus pe platou ca s-o salute pe Geanta Vuitton, care s-a lăsat îmbrăţişată, având
însă aerul c-o respinge ca să-şi salveze machiajul.
— Puişor, au început să-mi tencuiască faţa la şapte dimineaţa, şi s-a strâns o întreagă echipă, aşa că nu
te apropia prea tare. Monument istoric în pericol. Nu poţi circula printre ruine după pofta inimii.
— Sunt fericită că filmez cu tine.
— Eu sunt pur şi simplu fericită că filmez.
Au făcut repetiţii, s-au potrivit reflectoarele, apoi a început filmarea.
De îndată ce se striga „Motor!“, Anny se metamorfoza: toată fiinţa ei devenea adâncă, intensă,
adecvată. Vocea îi vibra, răguşea, se estompa; chipul îi palpita de emoţie; prin ochii ei treceau
sentimentele cele mai diferite; până şi trupul său spunea o poveste, puteai să-i focalizezi obiectivul pe
mâini sau pe picioare, fiindcă şi ele interpretau scena.
Alături, Geanta Vuitton proceda exact pe dos. La semnalul „Motor!“ se diminua, îşi pierdea o parte din
aură. În vreme ce Anny se ilumina, ea se stingea. Decana îşi construia o interpretare conştientă, atentă la
efecte, profesionistă. Nu oferea nimic fără calcul. Executa o partitură, cea a Tabatei Kerr în acest rol,
conform aşteptărilor, deci fără surprize. Deşi era distribuită doar în roluri secundare burleşti, împlinea
aşteptările: personalitatea ei puternică nu dispărea cu totul, iar fizicul ei neverosimil, nici atât.
La fiecare cadru, Anny o felicita, pentru că nu îşi dădea seama de distanţa dintre implicarea ei şi cea a
hoaştei pe care o venera. Sub umbrela pe care i-o ţinea cel mai chipeş dintre stagiari, Geanta Vuitton
primea cu lăcomie complimentele colegei de platou.
Zac suferea. Vedea prea bine diferenţa dintre cele două artiste, dar nu izbutea să le ghideze, pentru că
Anny refuza să-l asculte, în vreme ce Geanta Vuitton, deşi îi aproba remarcile cu un aer pătruns, se
dovedea incapabilă să dea ceva mai bun.
Zac se hotărî să comunice cu Anny prin cei trei asistenţi ai săi. Convinsă în sfârşit să-l asculte, îşi luă
zborul ca un avion de vânătoare – deşi, şi înainte, zbura deja la o altitudine apreciabilă.
Membrii echipei nu se putură împiedica s-o admire. Cu siguranţă, Anny se purta ca un copil răsfăţat –
cât timp avea să mai care după ea la filmări cei cinci ani de la vârsta debutului? –, năruia planificările, îi
costa pe producători mult mai mult decât salariul, dar nimeni nu-i contesta maturitatea interpretării.
Când soarele a coborât prea mult pentru ca lumina să mai rămână în „racord“, s-a anunţat încheierea
programului.
Geanta Vuitton, prea puţin atinsă de oboseală, îi propuse lui Anny să vizioneze secvenţele nemontate la
ea în rulotă.
După demachiere – cea a Genţii Vuitton doar parţială, pentru că femeia nu ieşea în lume decât gletuită
cu un strat gros de fond de ten –, priviră imaginile filmate în ultimele săptămâni pe un ecran de televizor.
Geanta Vuitton îşi verifica prestaţia; când nu apărea într-o secvenţă, o contempla pe Anny şi desluşea
calităţile neobişnuite ale tinerei sale colege.
— Puişor, aparatul de filmat te iubeşte la nebunie.
Se întoarse să vadă ce părere avea Anny: ruptă de oboseală, aceasta adormise după primele imagini.
Seara, la propunerea Genţii Vuitton, cele două s-au întâlnit într-un restaurant elegant din Los Angeles.
Anny apăru cu o întârziere de o oră, confuză, rătăcindu-se în scuze, fără să-şi închipuie că Geanta
Vuitton, avertizată, de-abia sosise.
Patronul şi chelnerii se buluciră în jurul actriţelor, repetându-le cât sunt de onoraţi să servească două
stele ale Hollywoodului; le arătau respect amândurora, ba chiar mai mult Genţii Vuitton, care s-a străduit
să ascundă că ştia pe dinafară prenumele fiecărui angajat.
Anny avea un chip răvăşit. După efervescenţa filmărilor şi, apoi, după somnul năprasnic, era sictirită,
neliniştită şi tânjea după prafuri. Mâncarea n-avea s-o ajute. Ce era de făcut?
Când îl zări pe roşcatul care se ocupa de garderobă, se consideră salvată; tipul frecventa Red & Blue,
îl întâlnise adesea la subsol, prăbuşit, îndopat cu droguri, scoţând bulbuci ca peştii din acvariu.
Pretextând că merge „să-şi împrospăteze năsucul“, cum zicea Geanta Vuitton, Anny se strecură
înăuntrul cabinei, se apropie de tip şi-i mormăi:
— Ajutor, sunt în criză.
O măsură de sus până jos şi schiţă un rânjet.
— Bună seara. Mă numesc Ronald.
Văzu într-o clipită încotro bate tipul:
— Eu sunt Anny. Te-am văzut la Red & Blue.
— Păcat că nu mi-ai spus acolo.
— Îmi iau greu inima-n dinţi, suspină ea, etalând o expresie care o făcea irezistibilă. Iar roşcaţii mă
intimidează.
— Pe bune? De ce?
— Nişte amintiri de nota zece.
Bărbatul preţui argumentul. Anny gemu:
— Poţi să-mi potoleşti chinul? Altfel, nu cred că prind sfârşitul cinei.
— Să văd.
Se instală tăcerea. Anny îşi dădu seama că roşcatul nu trebuia bruscat, întâi de toate pentru că mintea îi
mergea cu încetinitorul şi apoi pentru că tipul ţinea să păstreze iniţiativa.
Ca să-l încurajeze, îi adresă un zâmbet provocator. Atins la coarda sensibilă, individul îi susură:
— Ce-mi dai dacă-ţi găsesc un pliculeţ uitat prin fundul buzunarelor?
— O sută de dolari e bine?
Vibră, ispitit.
Anny se gândi: „Of, o să reuşesc fără să fie nevoie să mi-o trag cu el“.
Roşcatul dădu din cap.
— Întoarce-te.
Anny se execută. Omul se temea să nu afle unde-şi ascundea drogurile. Ceea ce era o veste straşnică:
dacă-şi lua această măsură de prevedere însemna că individul mai avea o rezervă.
— E-n regulă. Poftim.
Îi strecură în palmă o hârtiuţă împachetată, în care se afla praful.
— Pe curând, şopti Anny, după care dispăru la toaletă.
Odată întremată – ori convingându-se că aşa era –, urcă şi se aşeză lângă Geanta Vuitton.
— Maimuţica mea, exclamă străvechea actriţă, îţi mulţumesc că m-ai ales să joc în filmul tău.
— Nu, nu eu, ci…
— Nţţ, nţţ… Zac nici măcar nu mă vedea când îmi jucam scena, n-avea ochi decât pentru tine.
— Asta din alte motive. Ne-am…
— Da, v-aţi tras-o, şi cu asta, basta. Ştie toată lumea. De altfel, sunt încântată că am ajuns la vârsta la
care nici unui regizor nu-i mai trece prin cap să mă înghesuie într-o cameră de hotel. Mi se părea că e un
obicei cam… feudal.
— N-a fost chiar aşa…
— Desigur, pişcoţel, la tine e invers. Îi obligi să se culce cu tine, ca apoi să-i domini. Crede-mă, noi,
femeile, suntem vrăjite că-i tratezi în sfârşit pe bărbaţi exact în felul în care urâm să fim tratate. Superbă
răzbunare! Să ne întoarcem însă la oile noastre, cum spunea maică-mea, care nu pusese niciodată piciorul
afară din New York, şi să-ţi analizăm cazul, iepuraş. Zac îşi holba fermecat ochii la tine, pentru că eşti
răpitoare… O mare actriţă, purceluşo, o foarte mare actriţă.
— Şi tu, Tabata…
Mânuţa ei, cu degetele sugrumate de inele ca nişte cârnăciori, izbi furios în masă.
— Te rog, ajunge! Fără elogii deşănţate. Ştiu prea bine câţi bani fac. Pe tine te iubeşte camera, pe
mine, nu.
— Te referi la vârstă?
Geanta Vuitton o sfredeli cu o privire gen „Vârsta? Care vârstă?“, dar îi adăugă o grimasă subţire care
sublinia că mimează neînţelegerea, un rictus ce îi dovedea luciditatea şi umorul.
Li se aduse comanda.
Strămoaşa ronţăi o crevetă şi strigă, cu ochii ridicaţi în tavan, inspirată parcă de animăluţ:
— Ştii că am o poreclă?
— Păi… nu…
— Mincinoaso! La noi în branşă lumea mă ştie de Geanta Vuitton.
— Serios?
— Acum joci prost, veveriţa mea. Mă rog, joci o situaţie imposibilă, deloc credibilă. Eu mi-am
scornit porecla asta!
— Nu se poate!?
Anny chiar era uimită. Cum să te supui la o asemenea tortură, dându-ţi un nume care semnala necruţător
eşecul – operaţiile de chirurgie estetică prea vizibile şi prea numeroase?
Tabata Kerr continuă, dezghiocându-şi crustaceele:
— Camera de filmat, gărgăriţa mea, nu stă pe gânduri, înregistrează! Când se apropie de tine, nu
închide ochii precum fanţii; dimpotrivă, îi deschide şi îţi surprinde defectele, toate defectele. La naiba,
chiar e lipsită de subtilitate camera asta nenorocită, nu filtrează nimic. O tâmpită fără suflet şi fără
respect. Ca să supravieţuiesc în cinema, după ce i-am plătit trei piscine chirurgului plastician, trebuia să
joc cu cărţile pe faţă: mi-am făurit un pseudonim de infirmă în speranţa că, atunci când va fi nevoie de o
moacă devastată, se vor duce cu gândul la Geanta-Vuitton.
Chicoti ca o scorpie.
— Şi mi-a ieşit.
Anny zâmbi, liniştită să afle că bătrâna doamnă pe care o adora se descurca în viaţă fără greş.
— Cât de şmecheră eşti, Tabata!
— Ei, bine, complimentul ăsta îl accept, libelula mea. Îţi dai seama că, la fizicul meu, cu vocea mea şi
cu puţinele unelte teatrale de care dispun, dacă nu eram isteaţă, n-aş fi făcut în veci carieră!
— Exagerezi…
Anny era indignată. Dar interlocutoarea chiar nu cocheta; renunţase la stilul de mare cucoană şi le
zicea verde în faţă.
— Vreme de şaptezeci de ani m-am ciocnit de o groază de lume, femei cu adevărat frumoase, mai
talentate ca mine, actriţe cu har, având o voce fermecătoare. Toate au dispărut. Toate! Eu sunt încă pe
metereze! Nu am cine ştie ce talente, cu excepţia unuia: să rămân în meserie.
Schimbă subiectul şi o întrebă brusc pe Anny:
— De-asta voiam să vorbim, şoricel. Mi-e teamă pentru tine.
Anny se încruntă.
Geanta Vuitton se întoarse spre ea şi o privi în ochi.
În acea clipă, Anny pricepu de ce se simţea stânjenită: împărţeau aceeaşi masă, dar, fiind de o parte şi
de alta a unei banchete, nu stăteau faţă în faţă. Geanta Vuitton se uita spre sală şi nu prea se întorcea spre
ea; de parcă publicul ei ar fi fost clienţii, li se adresa lor ca să-şi arunce replicile, cabotină dependentă
de scenă, care nu aruncă nici măcar un ochi spre partener. Dintr-odată, uită de obişnuinţele ei teatrale şi
se aplecă spre Anny:
— Micuţa mea, nu sunt decât o căzătură şi o ticăloasă, dar comportamentul tău, încă de la început, m-a
mişcat. Mi-ai întins mâna în mai multe rânduri, câtă vreme nu puteam să-ţi dau nimic înapoi. M-ai
convins de afecţiunea ta. Aşa încât acum, când mamaia e obosită, mi-am zis că a venit vremea să-mi
plătesc datoria. Cum tot ce am mai bun e inteligenţa, m-am gândit la situaţia ta şi te previn. Eşti un geniu,
gazela mea, un adevărat geniu al artei dramatice. Iar asta te face mai fragilă. Când filmezi o scenă, nu te-
ncurci, te oferi, te dai pe de-a-ntregul. Până la urmă o să clachezi.
Îşi îndreptă degetul spre şiragurile de perle false, care îi acopereau pieptul ca o platoşă de gladiator.
— Nu pot fi înfrântă. Doar moartea mă va doborî. Am piele tare şi suflet de granit. Nimic nu mă scoate
din ale mele. Cu-atât mai bine şi cu-atât mai rău. Firea hotărâtă mă face interesantă, dar tot ea m-a
împiedicat să devin o mare actriţă. În schimb, temperamentul ăsta păcătos îmi îngăduie să fiu o femeie
aproape fericită. În vreme ce tu nu eşti aşa. Dacă e să mă iau după cum te spânzuri de gâtul meu, după
felul cum îţi joci scenele – de parcă ar fi o problemă de viaţă şi de moarte –, ştiu că nu eşti fericită.
Anny îşi înghiţi lacrimile.
— Nu eşti fericită pentru că ai băierile inimii deschise către nişte sentimente uriaşe. Mi-am dat seama
când am vizionat adineaori secvenţele alea brute. Când râzi, râzi, nu rânjeşti… Când plângi, plângi, nu te
smiorcăi… Totul e măreţ la tine, nu ai nimic meschin, nimic mărunt. Nu te observi făcând ce faci, laşi
lucrurile să meargă de la sine. Nu cauţi pasiunea, vine ea peste tine. Interpretezi dezvăluindu-te, joci
precum un Cristos ţintuit pe cruce. Iar camera de filmat apreciază asta. Publicul, aşijderea. Pe mine nu mă
place publicul, doar îi place să-l distrez, ceea ce e altceva. Pe tine te idolatrizează pentru că-i arăţi o
oglindă în care se recunoaşte. Da, pe chipul tău, în ochii tăi, în mâinile tale îşi regăseşte emoţiile, dar
înfrumuseţate – pentru că eşti frumoasă –, şi înnobilate – pentru că eşti pură.
Îl atenţionă pe chelner că are paharul gol.
— Eu nu strălucesc decât în teatru. Pe scenă mă arunc în foc, calculez mai puţin, nu mă mai întreb cum
sunt filmată, îmi ocup locul cum se cuvine şi nu îl cedez nimănui. Pe ecran, nu sunt nici bună, nici rea,
doar potrivită. Precum majoritatea actorilor, de altfel. În vreme ce tu, căprioara mea, eşti fenomenală. Ţi-
ai câştigat statutul de vedetă la o vârstă aşa de fragedă nu doar prin noroc. Ai calităţile necesare.
Îşi leorpăi vinul de Burgundia, se strâmbă, apoi ceru un bordeaux. Anny nu intervenea nici în pauze,
nici în monolog: asista, atârnându-se de vorbele ei.
— Nu există decât două feluri de vedete în cinema: bolnavii şi cărpănoşii. Cărpănoşii nu se mişcă, nu
se schimonosesc, rămân la limita inexpresivităţii, oferind o mască sub care se poate citi o formă de
agitaţie; aceştia sunt căutaţi de camera de filmat, care îi scrutează, îi scotoceşte în căutarea unui
sentiment; zgârciţi, însă, până la capăt, ei nu oferă decât un manuscris ilizibil, plin de ştersături, pe care
spectatorul, mulţumită montajului, va izbuti să-l descifreze. Ceilalţi, bolnavii, sunt cei care se jertfesc
clipei în care joacă, sunt cei care nu sunt fericiţi decât între „Motor“ şi „Stop“. De ce fericiţi? Pentru că
uită de ei; pentru că se abandonează; pentru că există acolo, integral, în clipa aceea; pentru că, în fine,
acea hipersensibilitate care le face traiul cotidian insuportabil îşi găseşte locul perfect de exprimare.
Aceştia, dintre care faci parte, sunt handicapaţi în materie de viaţă. Zilnic, sunt loviţi de realitate, sunt
dislocaţi, sunt mitraliaţi.
Îi luă mâinile lui Anny într-ale ei.
— De ce a fost inventat cinematograful? Ca să-i convingă pe oameni că viaţa îmbracă forma unei
poveşti. Ca să susţină că, printre evenimentele confuze pe care le îndurăm, există un început, un conţinut
şi un sfârşit. Cinematograful înlocuieşte religiile, ordonează haosul, strecoară raţiunea în absurd. Cele
mai multe bilete se cumpără duminica! Spectatorii au nevoie de asta, după cum ai şi tu nevoie, nutrie
mică! Pretinzi un scenariu care să-ţi descrie punctul de plecare şi pe cel de sosire, care să-ţi deseneze
traseul, să-ţi arate ce trebuie să spui, să simţi, să faci, care să-ţi indice suişurile şi coborâşurile. Trebuie
să ai în faţă harta, pentru că, altfel, o iei la vale. Eşti un geniu, anaconda mea, ce tristeţe! Mai bine ai fi
mediocră… Vei lăsa îndărătul tău o dâră imensă de lumină, dar nu vei fi fericită.
Când o îmboldea aşa, cu grandilocvenţa ei teatrală, Anny căpăta încredere.
— Ce-ar trebui să fac?
— Să te hotărăşti să fii ceea ce eşti: o Aleasă. Adică o să pendulezi între datorie şi privilegii. În
schimb, vei avea parte de plăcere…
Cele două se despărţiră îmbrăţişându-se. Geanta Vuitton se simţea răscolită de această tânără fragilă
peste care vedea năvălind toate furtunile; Anny o strângea în braţe, întrebându-se dacă mai avea s-o
revadă. Fiecare era îngrijorată pentru cealaltă.
După ce o conduse pe decană la taxi, Anny se întoarse în restaurant să achite nota de plată – Geanta
Vuitton nu plătea niciodată, nici măcar când ea făcuse invitaţia.
Se duse apoi după roşcat în vestiar.
— Unde mergi?
Acesta, după terminarea serviciului, consumase deja nişte droguri.
— Te conduc, îi răspunse.
— Unde?
— La mine acasă.
Anny acceptă fără să crâcnească.
19
De când sosise în confreria beghinelor4, Anne strălucea.
4. În Belgia şi Olanda – membre ale unor comunităţi instituite în timpul cruciadelor care locuiau în beghinaje. Acestea ajunseseră un mic
oraş în cadrul oraşului, care avea cuptor de pâine, braserie, infirmerie, biserică. Beghinele, spre deosebire de călugăriţe, nu rosteau jurământ de
castitate, sărăcie şi ascultare. Nu erau, prin urmare, legate pe viaţă, chiar dacă în majoritatea cazurilor nu părăseau confreria. Biserica le-a
considerat la început eretice, dar a sfârşit prin a le accepta, cu condiţia să ducă o viaţă pioasă. Beghinajul era condus de o Mare Doamnă sau
Mare Domnişoară. (N. tr.)
În curtea aceea plină de copaci, unde locuitoarele căsuţelor aproape identice se priveau unele pe altele
printre trunchiurile subţiri, Anne stătea în cea de-a opta pe dreapta, de cum treceai de pridvor, cea mai
îndepărtată de puţ, o bojdeucă cu obloane roşii. Şi înăuntru, şi pe dinafară, căscioara era confortabilă,
cochetă; Anne preţuia simplitatea cu care era amenajată. Îndreptate spre catedrala Mântuitorului,
ferestrele din spate aduceau lumina cea mai intensă, lumina cea albă a nordului, difuză, o opalescenţă
limpede care nu lăsa umbre.
Oaspeţii nu avea cum să nu fie izbiţi de aerul feminin al beghinajului: iar asta nu avea legătură cu cele
care sălăşluiau acolo – un loc unde bărbaţii n-aveau dreptul să se stabilească –, ci cu dimensiunea
minusculă a bojdeucilor, dereticate cu grijă, cu gingăşia faţadelor din cărămidă roşie vrâstată cu piatră
nisipie. Domnea un sentiment de pace. Curtea dreptunghiulară şi primitoare, plină de copaci, preschimba
sălaşurile în nişte ciuperci iţite la poalele codrului.
Anne îşi împărţea locuinţa cu o cusătoreasă din Anvers.
Despărţirea de mătuşa Godeliève o uşurase. O eliberase atât de trecut, cât şi de viitor. Nimeni nu-i mai
amintea de mama ei, moartă la naştere; nimeni n-o mai silea să se mărite; în zare se desenau, nehotărâte,
alte speranţe.
Braindor îşi folosise înrâurirea pe care o avea asupra Marii Domnişoare ca s-o adăpostească acolo.
Acea femeie în vârstă, cu trăsături fine, celebră pentru ochii ei de culoarea levănţicii, conducea
beghinajul cu autoritatea blândă a fiinţelor aflate în armonie cu acţiunile lor. Aristocrată cultivată, mare
cititoare de texte filozofice şi teologice, nu abuza nici de poziţia şi nici de erudiţia sa ca să guverneze
această comunitate nereligioasă; atuurile – viţa nobilă şi cultura – care o plasau mult deasupra altora şi le
păstra în rezervă, la un nivel accesibil doar ei; voinţa ei expresă se întruchipa doar în organizarea unei
vieţi simple pentru beghine, a unei vieţi neprihănite, în cultul muncii, rugăciunii şi reculegerii.
Cu toate că Anne nu se trăgea dintr-o familie nobilă, a fost primită de Marea Domnişoară. Sau poate
chiar acesta a fost motivul. Într-adevăr, prin Bruges începuseră să umble zvonuri care criticau tendinţa
actuală a beghinajului, aceea de a nu primi decât fete de stirpe înaltă, deşi, la origini, confreria le ocrotea
pe femeile din popor.
Atunci când Braindor i-a prezentat-o pe Anne, Marea Domnişoară a măsurat-o îndelung din priviri.
Deşi Braindor şi Anne bănuiseră că va urma un interogatoriu, ea a prelungit tăcerea cu un semn al
degetului arătător. Cele două femei, faţă în faţă, nu se clinteau: părea că Marea Domnişoară pătrunsese în
spiritul lui Anne fără ajutorul cuvintelor.
Braindor simţea că purtau o conversaţie în toată regula, fără să rostească vreo vorbă.
În cele din urmă, după două sferturi de oră, Marea Domnişoară conchise:
— Sufletul nu e capabil să vadă frumuseţea decât dacă este el însuşi frumos. Se cuvine să fii divin ca
să ţi se dezvăluie divinul. Bun venit, Anne!
Fără alte vorbe de prisos, Marea Domnişoară îi oferi o rentă şi un acoperiş tinerei despre care întregul
Bruges spunea vrute şi nevrute.
Cu toate că obstacolele se şterseseră datorită relaţiilor lui Braindor, mătuşa Godeliève, neînţelegând
pleaşca ce-i căzuse pe cap, se puse de-a curmezişul: dacă oraşul o considera pe nepoata ei o fiinţă
excepţională, tutoarea ei pretindea să fie primită în cea mai de soi mânăstire. Braindor, în schimb, sugera
ca Anne să ducă mai întâi o viaţă intermediară în beghinaj, în aşteptarea adevăratei sale vocaţii.
Anne se simţea aici ca nouă. Avea impresia că începe o a doua copilărie.
Când a intrat în confrerie, a trebuit să aleagă între sarcinile pe care avea să le îndeplinească în această
comunitate de femei care nu se legau prin jurăminte. Pentru că ştia să citească şi să socotească, i s-a
propus să lucreze la economat, Marea Domnişoară considerând că erau suficiente beghine care spălau,
scărmănau şi torceau lâna.
A doua zi, văzând nişte bătrâne care trudeau cu cârca, s-a oferit să pună umărul şi la aprovizionarea cu
lemne; avea să care legături de vreascuri, să urnească buturugi şi, dacă era nevoie, să le despice; a
adăugat, tot atunci, că va curăţa prin curte şi va desfunda canalele de scurgere.
Şi-a ţinut, cu bucurie, cuvântul. În fiece zi, descoperea în sine o vigoare nesfârşită. Cu cât se ostenea
mai mult, cu atât se întărea.
Braindor o vizita adesea. Pe de-o parte, o pregătea pentru întrevederea cu arhidiaconul; pe de alta,
intrigat de tânără, încerca s-o cerceteze mai amănunţit şi să priceapă de unde venea fascinaţia pe care o
exercita asupra tuturor, de când cu îmblânzirea lupului.
Atunci când încuviinţa să-şi părăsească îndatoririle, se aşeza alături de el pe o bancă de piatră.
În primele zile, n-a scos mare lucru de la ea. Dacă nu bănuitoare, în orice caz prudentă, Anne se temea
să vorbească prea mult. Făcea în aşa fel încât, prin iscusite întrebări rostite cu aer nevinovat, să-l
împingă să vorbească mai mult decât ea.
Când îşi dădu seama de tertip, Braindor se hotărî să riposteze.
— Anne, vreau să-mi vorbeşti, nu să m-asculţi.
— În locul ăsta, nu pot.
— Ce te-mpiedică?
— Zidurile astea dimprejurul nostru.
Braindor strâmbă din nas, convins că născocise asta ca să ocolească răspunsul. Anne îi întinse mâna,
sugerându-i cu blândeţe s-o urmeze.
Merseră până la un arbore aflat în mijlocul unui strat de iarbă.
— Aici, preciză ea, sub tei. Îmi vine mai uşor.
Braindor îşi aminti de ataşamentul ei viu faţă de stejarul din pădure, atunci când fugise de-acasă; aşa
că îi făcu cu ochiul copacului, vrând parcă să-l salute.
Anne remarcă gestul.
— Vă cunoaşteţi?
— Nu încă.
Tânăra pufni râs.
— O să vă înţelegeţi.
Se aşezară sub ramurile lui, cu spatele lipit de trunchi. Păstrară tăcerea, cât să se obişnuiască cu duhul
lui vegetal; dacă nu cumva va fi fost invers, câtă vreme arborele trebuia să se acomodeze cu ei.
După un răgaz destul de lung, Braindor întrebă:
— Ai terminat de citit Biblia?
— Nu, e prea înspăimântătoare.
— Anne, te sfătuisem să laşi deoparte Vechiul Testament şi să te-apuci de Cel Nou. Nu mai poţi ocoli
lectura Evangheliilor.
Dintr-odată, călugărul Braindor aruncă o privire îngrijorată împrejur, ca să se asigure că nimeni nu
auzise această frază, care putea fi primejdioasă, dacă era interpretată ca un crez luteran.
— Oricum, reluă el, ai auzit de mii de ori la slujbă istoria Domnului Nostru Isus Cristos.
Anne strânse din buze, sceptică.
— Nu prea ascult liturghia.
— Şi-atunci ce faci?
— Cânt, privesc lumina, admir statuile de piatră, descopăr mirosurile celor din preajmă, încerc să
desluşesc felul în care glasul preotului se fărâmiţează în ecouri.
Braindor oftă.
— Nu te rogi?
Anne se întoarse indignată spre el.
— Ba da, spun multe rugăciuni. Mă rog nu doar în momentul rugăciunilor, mă rog de-a lungul întregii
slujbe. Dar şi în timpul zilei. Mă rog aproape necontenit.
— Ce-nseamnă să te rogi?
— Aduc mulţumiri. Încerc să mă feresc de rău.
— Îi ceri lui Dumnezeu să-ţi facă vreun hatâr?
— Doar n-o să-L supăr cu necazurile mele!
— Îl rogi să facă ceva pentru alţii?
— Dacă e cu putinţă, prefer să fac eu.
Braindor strânse din dinţi: în funcţie de ascultător, declaraţiile lui Anne dezvăluiau fie o trufie
vinovată, fie o credinţă îngerească.
— Ce simţi atunci când preoţii îţi vorbesc despre Dumnezeu?
— Mă plictisesc.
Noroc cu această izolare pe care i-o impusese înainte de intrarea la mânăstire, pentru că afirmaţiile ei
l-ar fi şocat pe orice om al Bisericii.
— De ce te plictiseşti?
— S-ar cădea ca preoţii să vorbească despre Dumnezeu ca nişte îndrăgostiţi, uluiţi, fermecaţi, plini de
recunoştinţă şi de admiraţie. Ar trebui să-i pizmuim că sunt atât de aproape de El, că sunt emisarii Lui,
da, ar trebui să crăpăm de invidie, să vrem să le luăm locul dacă L-ar lăuda aşa cum se cuvine. Dar ei Îl
agită pe Dumnezeu ca pe un bici: „Dumnezeu vă va da pedeapsă, dacă nu în viaţa de-aici, de pe pământ,
atunci în infern!“ Cu toate focurile lor, cu noianul lor de incendii, de jăratec, de frigări, cu pocăinţa şi cu
chinurile lor veşnice, am impresia că sunt un pui ce urmează să fie perpelit pe cărbuni.
Se întoarse spre Braindor.
— Dacă preoţii ar avea dreptate, raţele au mai mult noroc decât oamenii: nu-şi petrec toată viaţa
ascultând că vor sfârşi pe grătar.
Un vânt uşor înveseli frunzişul. Anne trase adânc aer în piept.
— Acest Dumnezeu, frate Braindor, nu m-ajută să trăiesc. Dimpotrivă, mă împiedică.
— De ce spui „acest Dumnezeu“? În opinia ta, ar mai fi şi altul?
Anne îşi ţinu gura. Iar tăcerea nu exprima un gol de gândire, ci mai degrabă un preaplin al spiritului
care refuza să se exprime.
Neizbutind s-o scoată din muţenie, Braindor o lăsă în pace.
În zilele următoare, se mulţumi s-o observe pe Anne.
Cu toate că trudea din zori până seara, răspândea bucurie. Avea mereu un surâs pe chip, blând atunci
când se adresa celorlalţi, senin atunci când privea cerul, îndrăgostit atunci când întâlnea orătănii.
După ce probăluia socotelile ţesătorilor care veneau după lână, se ducea sub tei şi rămânea pe gânduri,
sprijinită de trunchi. Adesea, se îndepărta de copac, se lungea pe jos, cu faţa lipită de pământ şi braţele
larg deschise.
Braindor nu s-a putut abţine să n-o aducă pe Marea Domnişoară şi s-o întrebe, arătându-i-o pe Anne
lungită în iarbă:
— Ce-o fi făcând?
— Se prosternează în cruce, imitându-l pe Domnul Nostru Isus Cristos. E evident, de ce mai întrebi?
— Anne habar n-are ce face. Nu are pic de cultură religioasă.
Un surâs ilumină faţa stareţei.
— Vrednică ignoranţă, oftă ea. Duhul ei simplu atinge, fără să-şi dea seama, piscurile spiritualităţii
creştine. Sufletul ei intuitiv tronează deasupra cuvintelor, ideilor sau raţionamentelor.
Îşi zâmbiră, fericiţi să-şi vadă justificată credinţa intimă prin intermediul neprihănitei Anne.
— Cei curaţi sunt curăţiţi şi prin lipsa de ştiinţă.
Spunând asta, Marea Domnişoară se elibera de uimitoarea ei erudiţie, de folosirea limbilor greacă,
latină şi ebraică, de cunoaşterea patristicii străvechi şi a teologilor din toate timpurile. În clipa aceea, ai
fi zis că ridurile ei nenumărate se trăgeau din oboseala parcurgerii atâtor pagini.
Tăcură din nou.
După ce a condus-o pe Marea Domnişoară, Braindor s-a întors s-o aştepte pe Anne.
— Ce făceai acolo, Anne, întinsă pe jos?
Fata roşi.
El insistă. Presupunând că o mustra că se murdăreşte, îi arătă veşmintele fără pată. Braindor clătina din
cap fără să se lase:
— Te rugai?
— Aproape.
Răspunsul acesta enigmatic răsună vreme îndelungată între ei. Călugărul se întreba: ce e aceea „o
aproape rugăciune“?
— Hai sub tei. Îmi povesteşti acolo.
Fără să şovăie, poftind-o să-i meargă pe urme, se îndreptă spre copac şi se opri pe rădăcinile ieşite la
suprafaţă.
— Deci?
Anne îl prinse din urmă.
— Mă culc cu faţa la pământ ca să-i respir forţa. La început nu simt nimic, dar, dacă mă străduiesc,
simt urcând mii de trepidaţii. Din ce în ce mai puternic, fierbe, şuieră, până când îi desluşesc puterea fără
seamăn. Cu care mă umplu toată. De-aici îmi trag vigoarea. Şi surâsul de pe chip. Of, nu sunt o hoaţă,
pentru că, de fiecare dată, îi cer voie pământului.
Braindor rămase năucit.
În noaptea aceea, în patul lui de paie ţepoase, se întoarse şi se reîntoarse la gândurile sale, depotrivă
înflăcărat şi descurajat. Pe de-o parte, Anne avea un discurs în care Dumnezeu nu apărea; pe de alta,
descria nişte uluiri mistice pe care i le provoca nu atât Sfânta Scriptură, cât natura.
Exista oare vreo deosebire între creştinism şi ceea ce simţea ea?
Braindor se ridică, tulburat de răspuns: nu, nici o diferenţă. Anne, solie a unor mesaje pe care nu le
pricepea, părea că e iluminată de tâmplarul din Nazaret. Nu reinventase ea, spontan, închinarea în cruce?
O dovadă că era direct inspirată de Isus…
Dimineaţă, Braindor ajunse la concluzia că neliniştea lui din ajun provenea dintr-o confuzie: Anne nu
avea un vocabular bogat. Fiindcă nu-i ascultase nicicând pe clerici şi nici nu citise Biblia, se chinuia să
găsească vorbele potrivite cu care să-şi exprime trăirile. Aşa cum cei curaţi nu au uneori ştiinţă de carte,
Anne nu ştia ce face, dar făcea.
Călugărul Braindor hotărî că misiunea sa va fi să o lămurească pe Anne în legătură cu ce se petrecea în
trupul şi în duhul ei.
20
9 iunie 1906
Gretchen a mea,
Ai văzut ce ciudăţenie? Nu bagi în seamă un cuvânt ani la rând şi apoi, dintr-odată, de cum îi acorzi
atenţie, îl auzi peste tot, fără încetare.
Exact asta mi s-a întâmplat cu termenul „psihanaliză“. În ultima scrisoare, ţi-am vorbit despre vizita
mea la doctorul Calgari şi apoi despre cum am şters-o de-acolo; pe vremea aceea, mi se părea că ghicesc
în termenul acesta pretenţios – prea savant ca să fie şi cinstit – o şarlatanie. Viena mai fusese vrăjită de
Mesmer şi de băile lui magnetice, de ce să nu fie şi de magicianul Freud şi de divanurile lui
tămăduitoare?
Acum, după două luni, năzuiesc s-o iau înapoi pe firul timpului, să pun mâna pe scrisoare şi s-o
distrug, fiindcă, de-atunci, n-am încetat, la tot soiul de mese sau de discuţii, să mă tot lovesc de această
metodă insolită şi – o să râzi – s-o consider plină de interes.
Cum s-a petrecut această schimbare?
Soarta ştie să umble cu şiretlicuri când e vorba de aiuriţi ca mine.
După bunul meu obicei, am mers din greşeală în greşeală.
Mai întâi, a fost episodul sulfidelor ascunse. În privinţa acestui subiect dureros, o să-mi înfrâng
stânjeneala şi o să-ţi spun – ţie şi numai ţie – adevărul.
Într-o dimineaţă, mi-a fost anunţată vizita bancherului Schönderfer. Am răspuns că Franz lipseşte, dar a
susţinut că vrea să mă vadă pe mine.
Pentru că părinţii îmi lăsaseră o avere, la moartea lor prea timpurie, ştiind că îmi aparţine, m-am arătat
nepăsătoare faţă de gestionarea ei. Ce mare scofală să ai milioane, dacă îţi iroseşti ceasuri în şir ca să te
ocupi de ele? A fi bogat înseamnă să te descotoroseşti de grija banilor, nu-i aşa? După mine, un bancher e
aidoma unei guvernante, şefului unui hotel sau unui bucătar: trebuie să-şi gestioneze micuţa afacere fără
să-şi sâcâie stăpânii. Mă pregăteam deci să-l concediez pe Schönderfer.
Bărbatul s-a plecat, mi-a mulţumit că-l primesc şi şi-a dres de câteva ori vocea, impresionat.
— Mai repede, domnule Schönderfer, spuneţi-mi care-i motivul prezenţei dumneavoastră aici.
— De obicei, mă adresez domnului von Waldberg, pentru că, în acest domeniu, bărbaţii sunt îndeobşte
cei care îşi asumă responsabilităţile. Însă acum e vorba despre portofoliul dumneavoastră, doamnă von
Waldberg, de agoniseala pe care v-au lăsat-o părinţii. Sunt… sunt îngrijorat.
— De ce, Dumnezeule mare?
— Cheltuielile dumneavoastră, doamnă. Mă refer la contul personal, nu la ceea ce aţi pus în comun cu
soţul dumneavoastră.
— Aşa, şi?
— Sigur, nu e treaba mea. Totuşi, ştiind că nu vă place să faceţi calcule, notez toate retragerile în locul
domniei voastre…
— Foarte bine.
— Trebuie să vă daţi seama că, în ritmul ăsta, o să vă goliţi repede contul.
— Poftim?
— V-am spus asta şi în scris. Luând în seamă ritmul cheltuielilor, am operat o simulare pentru viitor.
E… alarmant.
Am luat hârtia, am parcurs-o, destul de grăbit ca să-mi dau seama că nu pricepeam o iotă, destul de
încet ca să zăresc concluzia: falimentul meu personal mai avea de aşteptat doar doi ani.
Constatând că eram afectată, s-a grăbit să mă liniştească:
— Desigur, aveţi şi capital investit în domeniul imobiliar. Aici nu e vorba decât despre lichidităţi. Mi-
e teamă, prin urmare, că în scurt timp veţi fi nevoită să vă vindeţi imobilele, dacă veţi continua în acest
ritm…
Am tăcut o clipă, încercând, cu greu, să-mi adun gândurile: mi se deschideau în cap tot soiul de porţi,
care însă duceau niciunde.
— Poate că doriţi să examinaţi aceste cheltuieli? V-aş putea ajuta să le deosebiţi pe cele care sunt
indispensabile de cele…
M-am ridicat, furioasă la culme, şi l-am poftit afară.
Cu toate că a protestat, am rămas neclintită:
— N-am de ce să mă justific, domnule. Să nu confundaţi rolurile: dumneavoastră, banca mea, îmi
datoraţi explicaţii, nu invers. Deci, vă rog, s-o lăsăm baltă.
S-a retras, iar eu am căzut pradă unei crize de plâns, acolo, în budoarul unde îl primisem. Mă
simţeam… cum să spun… brutalizată; încercarea lui de a pătrunde în existenţa mea mă lăsa sfâşiată,
confuză, regretând momente ale trecutului, îngrijorându-mă pentru viitor, frământată de gânduri amare.
Desigur, se puteau găsi căi de a răspunde raţional întrebărilor lui Schönderfer. Eu refuzam însă
raţionalitatea. Viaţa mea nu avea de ce să se pretindă nici înţeleaptă, nici prudentă, nici rezonabilă. În
anumite privinţe, fusese aşa cu asupra de măsură. De ce să recurgem mereu la tipare?
Să fi fost din pricina lacrimilor, a nasului înfundat? Pentru o clipă, am crezut că mă înăbuş.
Franz n-a aflat nimic despre această vizită. Vreme de trei zile am tot pândit pe chipul lui cea mai vagă
schimbare, provocată de o posibilă discuţie cu bancherul. Nici o umbră nu ne-a întunecat însă
comunicarea.
În cea de-a patra zi, iată că mătuşa Vivi ni s-a alăturat la ora ceaiului.
— Draga mea, de ce mergem atât de rar împreună la furnizori? Îmi place la nebunie să merg la
pantofar, la croitor sau la modistă, însoţită de o prietenă. Data viitoare ia-mă cu tine, hai să ne facem de
cap.
Pe faţa ei alungită s-a desenat o irezistibilă expresie rugătoare, cea pe care le-o arăta amanţilor ca să
primească un cadou frumos.
Credulă, nu i-am perceput intenţia şi i-am răspuns stângaci:
— Cu plăcere. Ştii însă prea bine, mătuşă Vivi, că nu sunt o cochetă. Îmi comand noi articole de modă
doar dacă insistă Franz. Fiindcă o îmbrac pe doamna von Waldberg, nu pe Hanna.
— Aşa mi se păruse şi mie. De aceea nu pricep: Schönderfer, pe care l-am întâlnit din întâmplare, îmi
spunea că trăieşti pe picior mare.
Am pălit. Cum de îndrăznise…
— O, îi urăsc pe bancheri, a continuat mătuşa Vivi, ca să-mi curme indignarea. Sunt mai groaznici
decât cea mai indiscretă cameristă, atâta doar că pe ei nu poţi să-i concediezi. Ne scotocesc prin
buzunare, prin sertare, prin cutiile cu bijuterii, încearcă să afle cum ne petrecem cu adevărat timpul,
alungând misterul şi penumbra, hotărâţi să afle originea şi destinaţia fiecărui taler. Insuportabil! Cei mai
mulţi dintre noi sunt îngăduitori… Sau, mai rău, sunt unii cărora le e teamă de bancher. Burghezii, cu
precădere. Lumea pe dos.
Să fi ştiut ea oare, atunci când s-a lansat în această diatribă, cum îl tratasem pe Schönderfer? Încerca să
mă măgulească?
Încă o dată, mi-a întrerupt reflecţiile printr-o diversiune:
— Îi faci cadouri lui Franz?
— Nu, niciodată.
A suspinat, uşurată.
— Cu atât mai bine. Asta înseamnă că nu-l înşeli.
Am privit-o lung pe această femeie, căreia i se dusese buhul că înşiră amanţi după amanţi, cum se
bucură că nu sunt ca ea. Avea oare două morale, una pentru ea şi una pentru mine? Sau doar îşi apăra
nepotul? Poate că, în ochii ei, nu eram o femeie în toată puterea cuvântului, ci doar „nevasta lui Franz“.
Iar acesta nu trebuia cu nici un chip să fie încornorat.
M-am hotărât să atac şi eu:
— Femeile infidele sunt generoase cu soţii lor?
— Dacă nu vor să ajungă femei divorţate, da, cu siguranţă.
— Să fie oare atât de chibzuite?
— Ehe, conştiinţa încărcată… Atunci când un suflet e chinuit de vinovăţie, gesturile drăgălaşe ţâşnesc
din senin, ca să lecuiască.
Diabolica Vivi mă pusese din nou în încurcătură. Deşi încercasem s-o zgândăresc în legătură cu
purtarea ei ticăloasă, mi-o luase iar înainte: se descria ca fiind o păcătoasă lucidă şi pocăită.
— Hai să fim cinstite, a precizat ea, compensaţiile nu aduc izbăvirea.
Nu voiam s-o urmez pe acest teren râpos. De parcă mi-ar fi citit gândul, a cotit-o:
— Spune-mi, draga mea, pe ce-ţi cheltui banii?
— Sunt obligată să-ţi răspund, mătuşă Vivi?
— Nu, ai dreptul să taci. Există, totuşi, cineva care, în curând, n-o să mai tacă: odiosul de Schönderfer.
Deocamdată nu i-a pomenit nimic lui Franz, s-a mulţumit să se consulte cu mine. Cu toate astea, dacă nu-i
răspund, n-o să mai aibă răbdare.
M-am ridicat şi am început, nervoasă, să măsor camera în lung şi-n lat. Scena de care mă temeam era
de neocolit: Franz avea să descopere cu ce loază se căsătorise. După ce că eram incapabilă să rămân
gravidă…
În câteva clipe, am hotărât să mă destăinui.
Pe măsură ce-i explicam, simţeam uşurare. I-am mărturisit că patima mea pentru sulfide mă împinsese
la nişte cheltuieli uriaşe: da, încuviinţasem să plătesc din ce în ce mai mult, aşa că anticarii profitau. Cum
nu părăseam Viena, îmi delegasem mai mulţi reprezentanţi peste tot prin Europa, în Franţa, în Anglia, în
Rusia, în Italia, în Turcia, ca să-mi îmbogăţesc colecţia; plăteam deci lunar cinci sau şase mari negustori,
care călătoreau pe banii mei, care stăteau pe banii mei în hoteluri de lux, care luau masa, pe banii mei, cu
colecţionarii de bibelouri, ca să-i determine să-mi vândă comorile lor etc. Desigur, nu-mi făceam iluzii
în privinţa onestităţii lor, bănuiam că umflă preţurile, dar atunci când, la sosire, mă pregăteam să-i mustru
pentru cheltuieli, scoteau câte o millefiori originală care-mi lua piuitul.
Apoi i-am încredinţat ce era mai anevoios: conştientă că nu puteam să-mi expun colecţia aici, în
primul rând pentru că ar fi atras atenţia asupra pasiunii mele frenetice, în al doilea rând pentru că nu
aveam loc suficient, îmi cumpărasem în taină o casă. Renovasem vila ca să o fac demnă de micile mele
minunăţii, o transformasem într-un seif cu uşi blindate şi obloane zăvorâte, angajasem paznici, iar toate
astea îmi grevaseră bugetul.
După acest şuvoi de destăinuiri, mi-am etalat ultimele achiziţii, sperând că mătuşa Vivi va înţelege sau
chiar îmi va legitima pasiunea.
N-a aruncat însă decât o privire fugară, distantă. Înhăţându-mi mâinile, m-a silit s-o privesc în ochi.
— Micuţa mea Hanna, poţi pricepe că acest comportament are ceva… ieşit din comun?
— Colecţia mea va fi până la urmă ieşită din comun!
— Nu, nu copila mea, despre tine vorbesc. Să cheltuieşti nechibzuit pentru nişte cioburi…
— Opere de artă, am exclamat eu scandalizată.
— Opere artizanale, a încercat ea să mă corecteze.
Furioasă, m-am ridicat şi am început s-o insult. Nu pot să-ţi reproduc cuvintele, în primul rând pentru
că de-abia aştept să le uit şi apoi pentru că cele pe care mi le amintesc fac să-mi crape obrazul de ruşine.
Pe scurt, i-am urlat că nimeni nu mă înţelege, că eram înconjurată doar de brute, de ignoranţi şi de
barbari. La sfârşit, am adăugat că aş fi fost moartă de-o sută de ori până acum dacă frumoasa mea
colecţie nu m-ar fi alinat.
Mătuşa Vivi a avut înţelepciunea să mă lase să-mi deşert veninul până la capăt. Fără să intervină. Dacă
e să mă-ntrebi pe mine, şi fără s-asculte. Stătea pe gânduri.
Am stat multă vreme aşa, faţă-n faţă, eu trăgându-mi sufletul, ea meditând.
În cele din urmă s-a ridicat, şi şi-a strâns lucrurile ca să plece.
— Mare păcat că nu te-ai înţeles cu doctorul Calgari. Mi s-a spus că, de curând, a îngrijit o femeie
care aduna penduluri. Mania doamnei îi punea familia în pericol. Oarecum ca şi în cazul tău: datorii,
nedumerirea soţului, înstrăinarea apropiaţilor incapabili s-o priceapă…
— N-am ajuns chiar acolo, mătuşă Vivi.
— Nu încă. Dar nu mai e mult. Păcat…
— Mă întreb cum m-ar putea convinge doctorul Calgari că sulfidele mele nu sunt frumoase şi că nu
merită toată grija mea.
— Din câte am înţeles, nu asta ţi-ar spune. Ţi-ar demonstra că sulfidele tale nu sunt doar nişte sulfide,
că reflectă altceva, ceva atât de stânjenitor încât nici nu vrei să devii conştientă. Asta a făcut cu
orologiile femeii ăleia.
— A, da? Ce simbolizau orologiile?
— Ei, e-o poveste complicată. Tic-tacul însemna ciclul menstrual. Femeia aia se temea atât de mult de
menopauză, încât credea că-şi prelungeşte fertilitatea înmulţind aparatele de măsurat orele. Paradoxal,
colecţiona ceasuri ca să lupte cu timpul.
— Absurd, am zis eu. Cu desăvârşire iraţional!
— Cine a spus că vieţile noastre sunt raţionale? a întrebat mătuşa Vivi.
Conducând-o spre ieşire, am rugat-o să-i prezinte bancherului cu pricina o versiune acceptabilă pentru
nebunia mea.
— Sunt încântată să te văd în sfârşit lucidă, mi-a răspuns ea înainte să plece.
În săptămânile următoare, m-am străduit să nu-mi dau în petic. Izbuteam câteva ore pe zi, dar îmi
risipeam rodul strădaniilor vorbind cu câte un negustor sau anticar. De fapt, rezistam ispitei, câtă veme n-
o aveam sub ochi. Spre marea mea dezamăgire, descopeream în mine trăsăturile mătuşii Clementa, sora
lui Vivi, cea trecută de suta de kile: între mese, îşi bagă în cap că e la regim, şi apoi, la masă, se îndoapă
fără măsură.
Calgari? Trebuia să mă întorc oare la acel crai lipsit de scrupule? Chiar dacă începusem să consider
că nu voi fi în stare să mă lecuiesc singură, nu eram convinsă nici că psihanaliza sau vreunul dintre vracii
ei m-ar fi putut ajuta.
Aunci s-a petrecut cel de-al doilea incident, simfonia domnului Gustav Mahler.
Franz adoră muzica. Sau, mai degrabă, adoră să meargă în locurile unde se cântă muzică. Fac această
precizare fără perfidie, doar din dorinţa de exactitate: familia lui are o lojă la Operă, frecventează
concertele Filarmonicii şi întreţine o casă cu numeroşi servitori – în acord cu ritualurile lor ereditare.
Când te naşti von Waldberg, te naşti meloman, dansezi din tată în fiu pe valsurile lui Strauss, analizezi
calităţile cântăreţelor cu tot atâta pasiune ca şi pe cele ale cailor. Urechile lui Franz au fost hrănite, de la
o vârstă fragedă, cu Mozart, Beethoven, Weber: seara, ca să adoarmă, mama lui îi cânta lieduri de
Schubert sau de Schumann; pianişti de faimă au frământat clapele pianului Erard al palatului, inclusiv
Liszt. Prin urmare, oricare ar fi programul interpretului, Franz e dispus să-l asculte; în acelaşi timp, iese
de la eveniment atât de senin, de puţin schimbat, încât mă întreb uneori dacă a fost atent.
Eu, în schimb, sunt atât de pătrunsă de muzică – poate pentru că sunt mai puţin obişnuită cu ea –, încât
poate genera asupră-mi efecte tulburătoare.
Aşa ceva s-a întâmplat, într-o seară a lunii mai, la Filarmonică. Dirijorul Gustav Mahler interpreta una
dintre lucrările sale. Precum majoritatea spectatorilor, eram sceptică pentru că, pasămite, ştiam ce ne-
aşteaptă: tânăr, charismatic, director de Operă, mare interpret, le-avea cam pe toate, nu? Doar n-avea şi
pretenţia să ne convingă că întruchipează un nou Bach sau pe viitorul Brahms? Dirijor reputat în timpul
săptămânii, acest compozitor de duminică profita la modul scandalos de influenţa lui ca să ne bage pe gât
propria muzică. La unison cu vecinii mei, într-o stare de suspiciune, m-am aşezat ca să-i ascult recenta
simfonie.
De la primele note, însă, mi-a atras atenţia. La chemarea suflătorilor am uitat de mine, am plonjat în
universul lui pasionat, sălbatic, dureros, chinuit de violenţe care cresc fără să explodeze, stânjenit de
amintiri vagi care se evaporă, un peisaj dinamic, accidentat, în care, dintr-odată, un adagio îşi
răspândeşte graţia binefăcătoare, aidoma soarelui care străpunge norii şi poleieşte cu aur o văioagă până
atunci umbrită.
Pe măsură ce simfonia înainta, îmi părăseam respiraţia şi respiram prin muzică; eram purtată de viori,
inspiram adânc odată cu corzile, momentele de ansamblu îmi opreau suflul, apoi expiram pe acordul
perlat al harpei. Hanna ta, cea pe care o ştii, cea care nu-şi revine de pe urma sarcinii ei isterice, cea
roasă de gânduri meschine, ei bine, acea Hanna dispăruse. O altă persoană, liberă, proaspătă, plutea pe
valurile muzicale, lăsându-se dusă de curent, subjugată, fericită.
Mi se părea că pătrunsesem înlăuntrul sulfidelor. Ce altceva îmi ofereau globurile mele de cristal, dacă
nu starea provocată de această muzică? Eliberarea de mine însămi, adăpostirea într-o lume a încântării,
fuga de timpul pe care îl îndur şi întâlnirea cu timpul de care mă bucur. Eram vrăjită. Părăsisem realitatea
de dragul frumuseţii.
La ultimul acord, după ce am aplaudat frenetic, s-a produs ceva incredibil: mi-am pierdut cunoştinţa.
Precum o păpuşă de cârpe, m-am făcut moale şi am leşinat – după cum mi s-a povestit ulterior. Am
ajuns pe podea.
Avantajul acestei come a fost că nu am băgat de seamă primirea rece pe care melomanii vienezi au
făcut-o operei lui Mahler. Spre deosebire de mine, o detestaseră.
Nu putuseră suferi simfonia. Cum n-o suportasem nici eu, dar în felul meu, câtă vreme entuziasmul îmi
provocase acea stare de rău.
Când am deschis din nou ochii, am zărit două chipuri: al doctorului Teitelman şi al doctorului Calgari.
Halal trezire! Unul mă considera o prefăcută, iar pe celălalt îl consideram eu un prefăcut.
Deasupra lor mă privea Franz.
Luându-mă după decoraţiunile aurite ale tavanului, mi-am dat seama că mă întinseseră în foaier.
Teitelman îm lua pulsul. Calgari mi-a întins un pahar cu apă îndulcită. Cu palida energie pe care mi-o
dăduse băutura, i-am zâmbit soţului meu.
— Te simţi bine, îngerul meu? m-a descusut Franz.
Zâmbetul meu a devenit mai larg, ceea ce l-a liniştit.
Apoi s-a aplecat către Teitelman.
— Prin urmare, doctore, credeţi că despre asta e vorba?
— Se prea poate. Dacă pe Hanna nu o doare burta sau ficatul, despre asta e vorba.
M-a ascultat cu stetoscopul, fără nici o reacţie din partea mea. A conchis:
— Da, asta e.
— Iubita mea, eşti cu siguranţă însărcinată!
Am avut un rictus neliniştit. Teitelman l-a perceput – cu atât mai mult cu cât îl pândea. A încercat apoi
să domolească elanul lui Franz:
— Calm. Calm. Să nu ne grăbim.
— Cum credeţi, doctore Teitelman, eu sunt convins.
Franz plecă iute ca vântul ca să aducă trăsura mai aproape de ieşire.
Odată Franz dispărut, Teitelman mă privi ţintă.
— Dacă vor continua greţurile, doamnă von Waldberg, veniţi la cabinet să ne încredinţăm de vestea
cea bună. Fiţi sigură că voi face investigaţii mai extinse decât data trecută. Ne înţelegem noi, nu?
Apoi m-a salutat scurt şi a plecat.
Calgari, aşezat nu prea departe, mă privea cu interes. Era să mă înfurii, să-i cer să plece, să mă lase în
pace. Cu ce drept rămăsese în preajma mea?
Am simţit însă o prezenţă atât de plină de compasiune, încât am tăcut. Mi se părea că mă auzise
gândind de faţă cu soţul meu sau cu celălalt doctor.
— V-a sufocat muzica, nu-i aşa?
Am dat din cap.
A continuat:
— Stăteam lângă dumneavoastră. De vreo două sau trei ori, în timpul concertului, mi-am permis să
arunc o privire spre dumneavoastră: păreaţi răvăşită.
Am adunat câteva cuvinte ca să-i explic ce simţisem. Clătină din cap.
— Aveţi un suflet ieşit din comun, doamnă von Waldberg, captaţi mesajele cu mai multă acuitate decât
oricine. Să ştiţi că, în ciuda echivocului de-acum câteva zile, sunt gata să vă primesc oricând. Ştiu că m-
aţi considerat un şarlatan; totuşi, astă-seară, doar şarlatanul acesta îşi dă seama de schimbarea petrecută
în dumneavoastră. Bucuria de a vă cufunda în artă. Frica de a vă întoarce în propriul trup. Iar teama cea
mai mare este că aveţi – sau nu – un alt trup viu în trupul dumneavoastră.
Am întors capul. Ce fraieră! Niciodată mulţumită. Amărâtă că Franz nu mă înţelege, contrariată că
doctorul Calgari mă înţelege.
S-a retras, apoi slujitorii m-au ajutat să ajung până la trăsură.
De-atunci, Franz mă înconjoară din nou cu atenţiile lui înflăcărate, din vremea celor nouă luni de
pseudosarcină. Îi numesc privirile „ochi de cocoş pentru găina ouătoare“, într-atât mă irită şi îmi pare că
dezvăluie licărul unui exces de iubire suspectă.
Ajung acum, dragă Gretchen, la ultimul incident care m-a făcut să-mi reconsider poziţia anterioară. S-a
petrecut în seara asta.
Am asistat nu la un simplu incident, ci la o dispută în toată regula, la o ceartă care m-a şocat într-atât
încât, în adâncul sufletului, cele mai îndârjite reţineri ale mele au cedat.
Mai adineaori, s-a iscat la contesa Clam-Gallas o conversaţie aprinsă asupra stării artelor la Viena.
Ca urmare a concertului în care Gustav Mahler îi decepţionase într-atât pe melomani, domnii în vârstă
din jurul mesei s-au pus să-i facă fărâme pe artiştii de azi, diagnosticând o decadenţă a artelor.
Fiindcă Franz, mereu optimist, le-a adus drept contraexemplu câteva reuşite şi le-a amintit că e greu să
măsori înălţimea unei clădiri câtă vreme eşti cu nasul lipit de ea, şi-au scos argumentele ca pe nişte arme
de asalt. A fost o luptă a veteranilor împotriva generaţiei emergente. Şi pentru că tinerii – Franz, eu –
erau bine-crescuţi, hodorogii s-au dezlănţuit. La Viena, totul era de rahat! Dorinţa de originalitate
schimonosea operele, dorinţa exagerată de profunzime îi arunca pe artişti în haznale sinistre, de unde nu
se mai vedeau decât urâţenia, viciile, cruzimea şi dimensiunea maladivă a naturii umane. În pictură,
curentul Secession nu reprezenta un pas înainte, ci un regres: ne întorceam la grozăviile mitologice, la
monştri, la indivizi asexuaţi, nu se mai folosea perspectiva. Decadentul de Gustav Klimt ar fi trebuit
întemniţat pentru găunoşenie sau internat pentru perversitate. Tot aşa şi alde Josef Hoffmann sau Koloman
Moser. Unul ca Mahler încerca să rivalizeze cu ei la nivelul surescitării morbide? Din nefericire izbutea.
Oamenii de litere, la rândul lor, se înfundau în noroi. Ce altceva să vezi în Arthur Schnitzler, dacă nu un
autor pornografic? Nici o mamă nu şi-ar duce vreodată fiica la teatru să vadă La Ronde. Ce să mai
spunem de Freud, acest geamăn afectat al lui Schnitzler, cel mai rău dintre ei, care cu „psihanaliza“ lui îi
dădea pe spate pe tinerii amatori de mistere tulburătoare? De altfel, Schnitzler şi Freud, doi medici care
se pretind literaţi, scormonesc prin măruntaiele spiritului ca şi cum ar ciopârţi viscere: scriu cu
scalpelul. Concluzia? Operele lor nu se mişcau nici cât nişte cadavre în formol, duhneau, erau atroce şi
de joasă speţă. De ce? Pentru că veneau de la nişte evrei. Şi mai rău, chiar cei care nu erau evrei fuseseră
„evreizaţi“. Wagner, clarvăzătorul, o spusese prea bine: evreii ne distrugeau valorile. Domnii ăştia îi
lăsau pe evrei să ajungă bancheri şi, de ce nu, proprietari, în schimb îşi băteau joc de pătrunderea lor în
rândul artiştilor. Vade retro, Satana! Dacă nu vom reacţiona degrabă, ne vor distruge civilizaţia.
În acea clipă, precum un sportiv ieşind dintr-o grămadă, a ţâşnit cuvântul „psihanaliză“. Au bombardat,
înverşunaţi, metoda şi pe creatorul ei, Freud, cu sarcasme. Cum adică să existe o gândire inconştientă sub
cea conştientă? De unde ar fi putut Freud să ştie asta? Dacă gândirea era inconştientă, nu vom fi niciodată
conştienţi de ea! Prin definiţie! Ce neghiob! Apoi domnii aceia l-au făcut obsedat sexual, pentru că Freud
descoperea îndărătul multor comportamente – dacă nu chiar al tuturor – expresia libidoului. Când fumezi,
sugi de la sân… Când faci baie, îţi întâlneşti mama… Da! Cel mai mult îi amuza teoria cenzurii: acest
paznic al probităţii care tolerează anumite pofte, iar altora le face vânt ca să ricoşeze în trup sau în
periferiile sufletului? Şi toată maşinaţiunea asta se petrece fără să avem de ştire? Hai, zău, instanţa asta
de control, conştientă şi inconştientă în acelaşi timp, e-o mascaradă! O contradicţie. Ca şi cum am vorbi
despre-un peşte solubil!
Şi s-au pus pe râs.
Iar eu eram atrasă de obiectul batjocurii lor. Începeam să înţeleg acea psihanaliză pe care o mutilau. Îi
descopeream noima. Mă rog, noima din perspectiva mea şi a problemelor mele.
În plus, faptul că zvârleau tot ce era evreiesc în acelaşi coş de gunoi mă determină să privesc cu
îngăduinţă, de-acum înainte, orice este evreiesc. Dacă l-am apreciat pe Mahler, poate că o să-l plac şi pe
Freud?
În seara aceea, în mine s-a petrecut o revoluţie.
Desigur, nu mă voi duce la doctorul Freud, pentru că, dacă s-ar afla, m-aş face de râs în mediul în care
mă învârt; cu toate astea – ca să ştii –, mâine stabilesc o nouă întâlnire la doctorul Calgari.
Verişoara ta care, cu siguranţă, se va simţi mai bine,
Hanna
21
— Ce-ai hotărât, Anny? Rămâi vedetă sau sfârşeşti ca un meteor?
Vocea Johannei, rece, nazală, pătrundea prin perdeaua cabinei unde Anny îşi proba rochiile de seară.
Actriţa, gâfâind, leoarcă de transpiraţie, îşi sprijinea fruntea de oglindă, sperând că spasmele care-i
sfârtecau pântecul aveau să se rărească.
Crezând că o aprobă, Johanna continuă să vorbească în zeflemea:
— Oricine poate să aibă succes, pentru că ţine de noroc. Să repeţi succesul ţine însă de inteligenţă.
— Poate şi de talent?
Anny se străduia să evite atacul răutăcios pe care i-l pregătea Johanna.
— Ce fel de talent? se interesă scorpia, iritată.
— Păi, în cazul unui actor, talentul să joace un rol. Scuză-mă, Johanna, dacă te insult cu neruşinarea
mea.
— Nu e neruşinare, e tâmpenie. De când, mă rog frumos, e nevoie de talent ca să faci carieră în
cinema? Un fizic potrivit şi un agent priceput sunt de ajuns. Uită-te la Lassie, căţeaua credincioasă; i-am
înghiţit cu toţii filmele, fără să ne închipuim o clipă că javra ar avea talent. De altfel, rolul era jucat nu
doar de un collie, ci de mai mulţi.
Anny îşi lipi mâinile de abdomen. Se temea că o să verse. Sau că o să leşine. Dintr-un ungher al minţii
ei, cel care funcţiona întotdeauna, un ungher îndepărtat, puţin accesibil, încercuit de obstacole, îi trimitea
Johannei replici usturătoare, de genul „Îmi pare rău că nu sunt câine“ sau „Johanna, agent veterinar de la
Hollywood“, ori chiar „Dacă te mai iei de mine, te muşc“. Din păcate, buzele ei tremurătoare nu au
pronunţat aceste vorbe.
— Dar nu numai Lassie, reluă Johanna, aş putea să-ţi înşir mulţi actori care, la un moment dat, au fost
animăluţe idolatrizate. Desigur, nu te plasez în categoria asta, Anny, ştii doar cât de impresionată sunt de
talentul tău actoricesc. Cu toate astea, trebuie să-ţi apăr interesele. Ţi-am anulat întâlnirile, pentru că n-
aveai chef să te duci. O dată, pot să pricep. Dar nu şi a doua oară. În ultimele săptămâni, din pricină că nu
ţi-ai onorat obligaţiile, am ajuns cel mai hulit agent de la Hollywood, un superlativ de care, inutil să-ţi
precizez, m-aş lipsi bucuroasă.
Anny se scurse de-a lungul oglinzii şi se chirci la pământ. Durerea devenea insuportabilă.
— Pe scurt, trebuie să-ţi revii. E nevoie de tine ca să promovăm Fata cu ochelari roşii. O să mă urăşti
că-ţi spun asta, dar sunt zile când eşti de nefilmat şi de neauzit.
Anny ar fi vrut să-i răspundă că-şi dădea atât de bine seama de asta, încât îşi anula întâlnirile exact ca
să nu se dea în vileag. Dar dialogul cu agenta se desfăşura într-o altă dimensiune lumească, acolo unde
Anny ar fi fost capabilă să enunţe cu voce tare toate frazele pe care spiritul ei le elabora.
În clipa aceea Johanna tăcu, pentru că se întorsese să asiste la probe croitorul.
— Prrrin urrrmarrre? întrebă el cu accent italo-libanez.
În pragul leşinului, dar încă ferită de judecătorii ei prin perdeaua grea de catifea, Anny privi îndelung
rochia de lamé aurit pe care ar fi trebuit s-o încerce. Era atât de aeriană, de fină, de strâmtă încât i s-ar fi
lipit de trup ca o a doua piele, de basm. Orlando, zeul Hollywoodului, pretindea că a desenat-o şi cusut-o
special pentru ea.
— Anny, nu mă face s-aştept! Cum arăţi ca sirrrenă?
Tânăra ar fi vrut să-i facă pe plac acestui creator genial, da, ardea de nerăbdare să se preschimbe într-
un peşte cu solzi, dar stomacul o chinuia şi simţea furnicături în ochi. Era la un pas de a-şi pierde
cunoştinţa.
— Vrrrei să vină Dorrra să te-ajute?
Anny şi-a clintit buzele ca să îngâne un „nu“, dar mişcarea i-a fost fatală: un jet puternic de vomă a
împroşcat totul în jur.
În trei secunde, rochia de sirenă, care ceruse sute de ceasuri de trudă de la o echipă de trei cusătorese
asiatice specializate în lucrul cu fir de aur, a fost acoperită cu un amestec lipicios de cornflakes, de cafea
şi de fructe exotice încă nedigerate, la care se adăugau, intacte, imaculate, diverse pastile înghiţite la
breakfast.
— Of, mi-e mai bine… suspină Anny, cu vederea dintr-odată mai limpede şi ţeasta eliberată din
menghine.
Îndărătul perdelei, Orlando, luând declaraţia ca pe un strigăt de admiraţie, nu se mai abţinu:
— Pot intrrra?
Fără să mai aştepte, trase perdeaua de catifea şi o găsi pe Anny în chiloţi şi sutien, ghemuită deasupra
unei bălţi duhnitoare din care ieşeau câteva falduri nemânjite ale preţioasei rochii.
Johanna se apropie şi ea.
Erau stupefiaţi. Ca şi Anny, de altfel.
Actriţa încercă să-şi folosească farmecul spre a cerşi îndurare, schiţând un zâmbet.
— Iertaţi-mă… Ieri-seară am… dat pe gât nişte pahare.
În timp ce vorbea, îşi dădu seama că avea o voce groaznic de răguşită şi o respiraţie cu iz de budă.
Câteva ceasuri mai târziu, după ce fusese condusă acasă cu fermitate, Anny sorbea ceaiuri de mentă,
însoţită de Johanna.
Aceasta administrase criza cu măiestrie. Fără s-o supere, îi organizase un transfer rapid, îl domolise pe
Orlando şi contramandase şedinţele de coafor şi de machiaj la care Anny ar fi trebuit să meargă în
continuare.
Anny încerca o stare plăcută: Johanna îi părea o mămică ideală.
Întremată, dar încă slăbită, se aşeză lângă agentă.
— Mulţumesc.
Johanna tresări. În mod limpede, nu aştepta decât acel cuvânt, un semnal ca să repornească lupta:
— Te rog fă-mi pe plac şi revino-ţi, micuţa mea. Nu ne mai pune în asemenea situaţii. Să ştii că există
zvonuri foarte flatante, în branşă, despre ultimul tău film; unii se gândesc că ar putea fi răsplătit cu un
premiu pentru interpretare. Simt că Fata cu ochelari roşii ţi-a deschis drumul spre consacrare… şi ştii
că am fler! Aşa că, te rog, nu strica totul. De ce bei? De ce te droghezi?
Cu toate că întrebările i-au fost puse brutal, Anny a chibzuit, astfel încât să răspundă cu sinceritate.
Dintotdeauna, în ochii ei, trioul alcool-drog-sex întruchipase privilegiile adultului. Pentru că
pătrunsese de când era puştoaică în acest mediu, Anny se năpustise încă din adolescenţă asupra acestor
semne strălucitoare ale maturităţii. Nu-i trecuse niciodată prin cap că maturizarea înseamnă să te
structurezi, să te echilibrezi, să te aduni; dimpotrivă, modelele reuşitei i se păruseră libertatea extremă,
mersul cu capul înainte, îndrăzneala fără limite. Prin urmare, se repezise asupra sticlelor, stupefiantelor şi
bărbaţilor ca asupra a tot atâtea trofee valorizante, care să-i ofere, prin numărul lor tot mai mare, un
anume fel de excelenţă.
La acestea, s-a adăugat înclinarea către risc. Să cocheteze cu abisul, să-şi rişte viaţa la volan, să fie la
un pas de supradoză, să înşire amanţii – până într-atât încât să nu ştie lângă cine se trezea dimineaţa – ,
iată unde se afla adevărata eleganţă. Prudenţa era lipsită de farmec, dar şi de prestigiu, siguranţa o
plictisea; doar pericolul îi tivise existenţa cu aur, doar primejdia i-o transformase în capodoperă.
Azi, Anny vedea că pusese un diagnostic greşit atunci când luase în piept viaţa de adult. Căile prin
care se elibera – mai ales alcoolul şi drogurile – se dovediseră nişte drumuri înfundate. Deşi îşi
închipuise că, multiplicând experienţele, va câştiga forţă şi înţelepciune, nu făcuse decât să le piardă.
Arareori lucidă, aflată mereu în căutarea unei substanţe sau a unui lichid, trăia mai degrabă în lipsă decât
în plenitudine.
Mereu frustrată, cu excepţia clipelor când se îmbăta sau când trăgea pe nas, nu mai suporta neliniştea
aceasta dureroasă, exagerată, care constituia urzeala obişnuită a vieţii ei cotidiene.
La unsprezece ani nu avea probleme – poate doar nişte pofte contrariate –, în vreme ce acum se lupta
împotriva demonilor şi numeroaselor dependenţe pe care şi le crease.
— Ştii, Johanna, m-am înşelat…
— Îţi interzic să te exprimi aşa.
Agenta reacţionase viguros, de parcă, în secunda următoare, încăperea avea să se umple de ziarişti;
continuă necruţător:
— În veci să nu mai faci asta. Eşti cea mai bine plătită actriţă de vârsta ta de la Hollywood. Bagă-ţi în
cap ce statut ai şi ascunde-ţi îndoielile. În domeniul media ştiu prea bine unde poate să ducă aşa ceva: o
autocritică tolerabilă devine insultătoare când ia forma criticii. Nu le sugera argumentele pe care ţi le-ar
putea arunca în faţă.
— Johanna, suntem doar noi două. Nu cred să am ziarişti ascunşi sub covor.
Johanna ridică din umeri.
— Când te înmoi o dată, moale rămâi. „Cine a băut va mai bea“, ştii tu mai bine decât mine.
— Johanna, vorbesc cu o prietenă.
— Tocmai, o prietenă adevărată nu poate îngădui asta.
— Johanna, nu-ţi vorbesc despre Anny Lee, actriţa, ci de viaţa mea zilnică. Am reuşit în carieră, de
acord. Dar în viaţă?
Johanna o măsură din ochi, cu o expresie de dispreţ încremenită pe chip.
— Nu-i nici o diferenţă!
Anny ridică din umeri. Parcă i-ar fi vorbit unui orb despre culori… Deşi considera că discuţia trebuia
curmată, continuă:
— Spre deosebire de tine, Johanna, nu accept o viaţă privată de tot râsul.
— Nu-ţi permit. Cindy şi cu mine…
— Cindy şi cu tine vă potriviţi, pentru că sunteţi asociate. Punctul comun: ambiţia. Drogul: munca.
Scopul: banii.
Johanna se foi pe scaun.
— Nu mi se pare nimic caraghios în asta. Dar scopul tău care e, Anny?
— Oricum, nu banii.
— Ţi-e uşor să spui asta, câtă vreme câştigi cu nemiluita.
— Dacă n-aş câştiga, mi-ai reproşa că o spun din pricină că sunt acrită.
— Bun, perfect. Deci care ţi-e scopul?
— Păi, tocmai asta e, habar n-am!
Johanna o privi cu atenţie, întrebându-se dacă voia s-o întărâte sau doar să-şi bată joc de ea. Când
pricepu că era sinceră, oftă…
Anny ştia că nu-i vorba de compasiune; Johanna suspina spunându-şi: „Vai, ce meserie!“ Totuşi, să-ţi
închipui că va abandona lupta însemna s-o cunoşti prea puţin.
— Anny, o să ajungi o ruină. Deocamdată eşti tânără, corpul tău nu arată viaţa pe care o duci, dar în
curând…
— În curând o să dau colţul.
— Aşa? Asta plănuieşti? Vrei să te joci de-a cometa, precum James Dean sau Marilyn Monroe? Să
ilustrezi seria „Ne-au părăsit în plină glorie?“, să-ţi creezi o legendă?
— De ce nu? Am impresia că ăştia doi erau la fel de dărâmaţi ca mine.
— Aşa e. Atâta doar că, înainte să ne părăsească, se străduiseră să facă suficiente filme ca să-şi
alimenteze posteritatea. Fără două-trei capodopere, patru sau cinci lungmetraje corecte şi vreo douăzeci
de rateuri, rişti să mori de pomană, păpuşă. Bagajul tău pentru eternitate e încă prea uşurel.
Trântind toate consideraţiile astea, Johanna rânjea.
Pentru ea, vorba aspră era şi adevărată. Pragmatică, abilă în afaceri, se ferea într-atât de înduioşări, de
iubirea contrafăcută, de drăgălăşeniile ipocrite, de optimismul deşănţat, încât îşi exercita nesimţirea ca
pe o virtute. Aerul antipatic i se părea modul cel mai autentic de a aborda oamenii: în acest fel, sublinia
că nu minte. În fiece clipă, se slujea de brutalitate ca de o dovadă a onestităţii, şi de pesimism ca de un
semn de inteligenţă.
În seara aceea, îi oferea lui Anny exact opusul a ceea ce şi-ar fi dorit.
Aşa încât aceasta nici nu mai avea chef să-i răspundă: pe lângă faptul că nu-i plăcea să polemizeze,
gura cinică a Johannei îi spurca toate subiectele sensibile.
— Bine, Anny. Hai să n-o mai lungim, o s-ajungem la dihonie, ceea ce e ultimul lucru pe care mi-l
doresc. Să rămânem în concret.
— În regulă.
— Îmi promiţi că te laşi de băut?
— Mi-ar plăcea.
— Droguri?
— Şi mai mult.
Johanna zâmbi.
— Asta a fost. Cât se poate de simplu. Dacă vrei, poţi.
În ochii agentei, comportamentul lui Anny era un moft: clienta ei se droga ca să atragă atenţia, trăgea la
măsea ca să fie mustrată. Un copil…
— Îţi propun să faci exerciţii încă de astă-seară. Peste trei zile o să avem premiera Fetei cu ochelari
roşii. Am reuşit să-l conving pe Orlando să nu-ţi trimită pe cap avocaţii, ci rochia: în privinţa ţinutei,
deci, lucrurile se dreg. În schimb, va trebui să te străduieşti să rămâi cu mintea limpede. Peste trei zile,
ziariştii, fotografii, criticii şi reporterii vor fi aici: e musai să fii strălucitoare, vioaie, pertinentă.
— Îţi promit.
Anny o conduse la uşă, o îmbrăţişă, îi repetă că marea şansă a vieţii sale fusese întâlnirea cu ea, că
prietenia ei îi schimbase destinul, şi o rugă să-i transmită toate cele bune lui Cindy.
Johanna a fost cât pe ce să roşească sub cei doi centimetri de fard bej.
La câteva clipe după plecare, Anny se îndreptă spre sufragerie. Deschise barul şi numără sticlele. Pe
lângă bourbon, whisky, armagnac, gin şi sherry, mai erau încă şase sticle pline.
Perfect.
Le aruncă în coşul unde, de obicei, stivuia buştenii pentru iarnă, îl luă la subraţ şi se duse în dormitor.
Aici, le aşeză la piciorul patului şi se lungi.
Ce ţel avea?
Deşi pe cel al vieţii sale, în general, nu-l ştia, în schimb îl cunoştea prea bine pe cel al viitorului său
apropiat.
Trei zile…
În primul rând deşurubă dopul.
În trei zile, avea timp să-şi atingă obiectivul: coma alcoolică.
22
Anne începea să preţuiască discuţiile cu Braindor.
Desigur, încă de când se cunoscuseră, îl iubise pe acest lup blond, pe călugărul acesta slăbănog;
ghicise sub straiele lui ponosite un suflet ca pâinea caldă. Sub o înfăţişare ameninţătoare, o înălţime
ieşită din comun, o faţă uscăţivă, o voce categorică, pelerinul ascundea, în ciuda dârzeniei sale, un suflet
uimit, plin de curiozitate.
Deşi prevăzuse că dialogurile lor vor fi ţesute din tăceri prelungi, acum îşi dădea seama de contrariu;
pentru întâia oară, o făptură omenească era interesată de ea, îi cerea să se destăinuie, să-şi descrie
părerile despre lume. Posacul devenea vorbăreţ, ba chiar limbut, iar Anne se simţea, dacă nu mai
deşteaptă, măcar mai interesantă.
Se întâlneau zi de zi pentru nişte conversaţii în trei, cel de-al treilea fiind teiul sub ocrotirea căruia se
aşezau. Anne nu putea să comunice lucruri importante fără să se contopească cu natura. Cu toate că-i
plăcea căsuţa din beghinaj, se usca acolo, în chinga zidurilor; ca să cugete, avea nevoie de atingerea
aerului proaspăt, de lut sub tălpi, de iarbă între degete, de cer ca de o boltă sub care să i se rânduiască
gândurile, de o scaldă de lumină, fie ea cea a soarelui ori a lunii. Dacă nu-şi cufunda trupul în natură, nu
era în stare să-şi rostească părerile.
Acolo, printre licheni şi ramuri, în faţa astrului triumfător, îi expunea călugărului bucuriile şi mâniile
ei.
— Nu cred în ierarhie, Braindor.
— Dar cât de uşor dai ascultare.
— Nu vorbesc de ierarhia umană, ci de aceea care-i desparte pe oameni de animale. Ne considerăm
superiori.
— Chiar suntem.
— În ce privinţă? Animalele se hrănesc, dar nu pornesc războaie. Animalele se luptă între ele, dar nu
sunt crude. Animalele respectă pădurile, nu le distrug ca să ridice oraşe. Nu ridică fum spre nori, rămân
la locul lor.
— Totuşi fură unele de la altele.
— Fie, dar o vizuină ori un măr le aparţine doar în măsura în care le e de folos. Ai văzut vreodată o
pasăre cu mai multe cuiburi? Ori o vulpe sătulă pândind un stârv pe care nu-l va mânca? Printre animale
nu există bogaţi, nici unul nu agoniseşte bunuri peste cât îi e necesar, averi care nu îi trebuie.
— Ce vrei să spui?
— Că singurul temei al proprietăţii este nevoia. Tot ce nu îţi e de folos trebuie dat. De fapt, nici măcar
dat, ci dat înapoi.
— Chiar aşa?
— Generozitatea nu e o virtute, ea înapoiază ce a fost luat.
— Ştii că reiei cuvintele teologului angelic, sfântul Toma d’Aquino?
— A, da? murmură ea cu ochii strânşi. Pesemne că a urmat şi el povaţa jivinelor.
Braindor înainta cu paşi mărunţi, fără insistenţe, pentru că, altminteri, blajina Anne s-ar fi crispat. Îşi
luase această misiune – aceea de a da înţeles religios gândurilor spontane ale lui Anne – fără să i-o
spună, fiindcă tânăra continua să cultive o suspiciune înverşunată faţă de cler; pentru ea, Biserica, aşa
cum o cunoştea, slujea un grup de oameni, iar nu pe Dumnezeu. Anne semnala pofta de putere a preoţilor
şi episcopilor:
— Fii atent ce graşi sunt, Braindor. Cum îşi acoperă trupul cu mătăsuri şi degetele cu giuvaieruri;
locuiesc în palate, chinuiesc o armată de slugi. Cu excepţia câtorva negustori portughezi, francezi sau
spanioli, nimeni din Bruges nu trăieşte într-un asemenea lux.
— Şi eu sunt călugăr.
— Călugăr cerşetor, Braindor, adică opusul lor. De-asta te şi plac. Oricum, ai avut dreptate să alegi
calea asta, în altă parte nu te-ar fi primit.
Să te împotriveşti nu înseamnă să convingi. Braindor tăgăduia cu măsură. Credea că timpul le rezolvă
pe toate.
Cu toate astea, presiunea vicarului din Bruges devenea săptămână de săptămână mai puternică. Prelatul
nu se potrivea deloc cu descrierea pe care Anne le-o făcea colegilor săi. Uscăţiv, ascetic, nu vădea nici
opulenţă, nici îngăduinţă. În privinţa înfăţişării sale circulau două explicaţii: unii ziceau că ar fi atins de
o boală a măruntaielor care-l împiedica să se bucure de hrană; alţii afirmau că îşi chinuia trupul. Poate că
adevărul stătea în suma celor două… Cu o sănătate fragilă, preotul adăuga suferinţelor naturale pe cele
voluntare; purta pe timpul zilei o cămaşă a penitenţei, mereu însângerată, acel veşmânt din păr de cal care
irita pielea şi căruia, preţ de două ceasuri, îi adăuga o târsină, lanţuri de fier, precum şi, constant,
pietricele tăioase în încălţări. Era atras de tot ce îi sporea disconfortul: se culca direct pe jos şi
interzicea să i se încălzească locuinţa, cu excepţia perioadelor de ger. Episcopul din Tournai îl numise
vicar pe acest bărbat auster pentru că lupta împotriva flagelului acelor timpuri, molima luteranismului.
Odată cu răspândirea Reformei, care stigmatiza Roma şi pe reprezentanţii ei, protestanţii atrăgeau atenţia
populară denunţând clerul corupt, pe preoţii lacomi, dezmăţaţi sau avari. Noul vicar din Bruges,
schimnic prin natură, din pricina bolii sau graţie exerciţiului spiritual, nu arbora nici unul dintre aceste
defecte, ceea ce constituia un factor de ordine pentru oraş.
— Fiul meu, o să ajung să cred că o ascundeţi pe fecioara asta miraculoasă, cu inimă neprihănită. V-a
dezamăgit?
Prelatul îl scruta pe Braindor cu priviri morocănoase prin care, din când în când, răzbătea suferinţa.
— Dimpotrivă! exclamă Braindor cu tărie.
— Atunci, nu o mai tăinuiţi.
— Monseniore, deocamdată are înfăţişarea unui diamant brut. Ai zice că-i un bolovan. Înainte s-o arăt
în lume, trebuie s-o formez, s-o şlefuiesc.
— Mă consideraţi atât de necioplit, fiule, sau de necunoscător al firii omeneşti?
— Desigur, nu mă gândeam la dumneavoastră, Monseniore, ci la martorii acestei întâlniri, la toţi cei
care, după domnia voastră, vor dori s-o vadă. Nu se cade să fie dezamăgiţi. Se cuvine ca fecioara din
Bruges să fie la înălţimea aşteptărilor. Nu e de dorit ca Monseniorul să compromită o asemenea şansă, o
şansă pentru Bruges, o şansă pentru strălucirea şi autoritatea vicariatului său.
Trăsăturile vicarului episcopal au exprimat atunci două sentimente complementare, mândria de a
guverna şi neliniştea eşecului. Prelatul îşi drese vocea, îşi scărpină obrazul aspru, apoi scoase un oftat
care însemna încuviinţare.
Părăsindu-l, Braindor, ca întotdeauna încântat că mai obţinuse o amânare, nu se putea împiedica să-şi
închipuie că vicarul avea dreptate când îl bănuia că o păstrează pe tânără pentru el. Călugărul avea
impresia că e martorul unui eveniment rar şi preţios: naşterea unei sfinte. Aşa cum Anne contempla ore în
şir creşterea unei narcise, Braindor nu mai calcula timpul decât observând cum se maturizează Anne.
Tânăra îşi îmbrăca acum în cuvinte toate trăirile, cu toate că aceste cuvinte nu erau nici conforme, nici
potrivite cu ceea ce puteau înţelege urechile din acele vremuri.
În acea după-amiază, când o întâlni pe Anne sub tei, chipul tinerei era aşa de limpede, de luminos, că-
ţi venea să cauţi pe cer raza de soare care străpunsese pâcla norilor. Observând că mai multe straturi
cenuşii acopereau astrul, Braindor presupuse că faţa îi era luminată dinlăuntru de forţa gândului.
Aproape nimic nu se clintea în Anne, atunci când i s-a aşezat alături; totuşi, un freamăt discret al
obrajilor ei îl vesti că i-a simţit prezenţa.
Braindor rămase nemişcat, încercând să simtă, prin contagiune, ce se întâmpla. În mod limpede, Anne
capta anumite vibraţii ale aerului sau pământului, se hrănea cu ceva imperceptibil.
Stând atât de aproape de ea, îşi dădu seama că avea o respiraţie ce urma alt ritm decât cel obişnuit,
înceată, grea, profundă.
Cât timp să fi zăbovit acolo? Cum era călugăr cerşetor, Braindor n-avea nevoie să măsoare timpul ca
atâţia alţii. Iar Anne, nici atât…
Dintr-odată, fata ieşi din meditaţie şi se dezmorţi…
— Povesteşte-mi, îi zise simplu Braindor.
Zâmbi, extatică.
— Există în univers un iubit nevăzut, un iubit căruia îi datorez totul şi căruia niciodată n-o să-i pot
mulţumi îndeajuns. Iubitul acesta se află pretutindeni şi nicăieri. Este forţa zorilor, blândeţea înserării,
este tihna nopţii. Este, deopotrivă, primăvara care dilată pământul şi iarna care îl piperniceşte. E o forţă
nesfârşită, mai măreaţă decât cel mai mare dintre noi.
Braindor zâmbi şi el. Murmură desluşit:
— E Dumnezeu.
Anne se întoarse spre el.
— Aşa îi spui tu?
— Aşa îl cheamă.
Scutură din cap, gânditoare.
— Aş vrea să fiu sigură.
Braindor se îngrijoră:
— Anne, promite-mi că n-o să repeţi vreodată cuiva ce mi-ai spus acum! Oricum, nu unui om al
Bisericii.
Anne îşi plecă fruntea şi îşi privi lung picioarele, ca pe doi intruşi veniţi în vizită.
— Sunt obişnuită să tac. Nu sunt prietena cuvintelor, nu le cunosc prea temeinic. Ştii, căutam numele
acestei forţe şi tu ai numit-o Dumnezeu.
Bănuia că Braindor are dreptate, pentru că îl preţuia şi îl considera mai învăţat decât ea; totuşi, nu
izbutea să se convingă de asta şi nici să-şi însuşească vorbele lui.
— Cuvintele nu cresc pe mirişte, Anne. Când te miri că n-ai ales cuvintele potrivite nu înseamnă că
gândeşti greşit sau că simţi aiurea; e doar un semn de ignoranţă. Nu eşti destul de instruită. Mai ales în
materie de teologie. Cuvintele au fost născocite de oameni pentru oameni; nu ţâşnesc din senin. Calitatea
gândurilor tale contează mai mult decât forma lor, crede-mă!
Anne părea descurajată. Dobândirea verbelor, conceptelor, formulelor care să-i dea uşurinţă în
exprimare i se părea de neatins.
Braindor se gândi la o soluţie.
— Ai scris vreodată poezii?
Anne se întoarse, iute, spre călugăr, îmbujorată.
— De unde ştii?
Înveselit de înflăcărarea fetei, Braindor se simţi mulţumit că ghicise.
— Nu ştiam, doar întrebasem.
Anne îşi întinse picioarele, îşi frecă palmele de o rădăcină aspră; fericită că se poate confesa, nu mai
era încordată.
— Da, scriu poeme adesea. Fac şi desfac fraze în minte.
— Şi-apoi le aşterni pe hârtie?
— Nu.
Îi aruncase răspunsul ca pe un lucru evident, fără să bănuiască uimirea lui Braindor, care exclamă:
— Prin urmare, se pierd? Păcat!
Anne îşi arătă şi ea mirarea:
— După ce le isprăvesc, le învăţ pe de rost.
După care adăugă:
— Nu-i mai bine aşa? Hârtiile se rătăcesc. Memoria, niciodată.
— Ba se rătăceşte.
Neliniştită de tonul călugărului, îl privi ţintă; el îi dădu lămuriri:
— Desigur, memoria se rătăceşte mai greu decât o bucată de hârtie, dar se rătăceşte. Într-o bună zi,
poemul tău va dispărea, fie pentru că anii îţi vor fi tulburat mintea, fie pentru că vei muri.
Liniştită, tânăra râse.
— Nu-i grav: poemul îşi va fi trăit şi el viaţa.
Se prefăcu înţelegător.
— Poţi să-mi reciţi un poem?
Anne roşi: Braindor îi cerea să dezvăluie un lucru intim, un fel de copil pe care-l purta în sine, alcătuit
doar din gânduri şi pe care îl copleşea cu grija ei.
Cuprinsă de emoţie, se hotărî să accepte, dar avu nevoie de câteva minute bune înainte ca vocea ei să
înşiruie stihurile:
M-atrage, nicicând nu se retrage,
Îi e foame de mine şi foamea mi-o curmă.
Vreau să trăiesc cum îi place
Şi să-i aud chemarea până la urmă.
A făcut din mine această făptură de soi,
Întinsă ca arcul, arsă de sete, cu gândul fidel,
Iar flacăra asta suntem noi amândoi.
Mi-am promis să fiu demnă de el.
Braindor întâmpină poemul printr-o tăcere prietenoasă, făcând-o să simtă, din felul cum zâmbea, că
preţuia atât poemul, cât şi îndrăzneala de a-l fi recitat.
Anne roşi din nou.
— Mulţumesc, Anne. Tonul e potrivit. Dar la cine te referi?
— La iubitul meu.
— Ce iubit?
— Forţa care mă copleşeşte de dimineaţa până seara, energia care mă face mai bună şi care mă
ocroteşte de rău şi de mediocritate. Adineaori, când ai sosit aici, tocmai eram cu el.
Câteva clipe, Braindor tăcu mâlc.
— Pot să-l transcriu?
Anne încuviinţă. Au luat apoi hârtie şi cerneală de la economatul beghinelor, iar Braindor a aşternut
versurile după dictare.
În seara aceea, Braindor, tulburat, a făcut o excepţie de la regimul lui frugal: în ciuda jurământului de
sărăcie şi de abstinenţă, a pătruns într-un han ca să savureze o tocană şi să bea o licoare întremătoare.
Simţea nevoia să intre într-un univers al oamenilor, universul dinainte de călugărire, o lume înţesată de
mirosuri, de zgomote, de fum, de vorbe buruienoase.
De ce era atât de frământat? Nu de ceea ce înţelegea, ci de ceea ce-i scăpa din textul lui Anne.
Cu coatele pe masa lipicioasă, sorbind berea tulbure cu hamei, care începuse s-o înlocuiască pe cea
din orz, citea şi recitea poemul. Tot pritocindu-l, îl învăţă pe dinafară.
— Hei, părinte, unde-ţi fug gândurile?
Hangiţa, o flamandă durdulie, roşie-n obraji, îl descosea pentru că avea chef de pălăvrăgeală.
— Învăţam un poem.
— Citeşte-mi-l şi mie! strigă ea. Sunt moartă după poezie şi nu prea am prilejul să aud aşa ceva.
Mândru nevoie mare, Braindor îşi îndreptă pieptul.
— O să fac mai bine de-atât, o să-l recit.
— Tu l-ai scris?
— Nu. O femeie.
Hangiţa se aşeză în faţa lui, cu picioarele de-o parte şi de alta a taburetului, şi se sprijini de măsuţă cu
capul în mâini, deja sedusă.
Braindor rosti versurile cu blândeţe, preţuind greutatea fiecărei vorbe. La sfârşit, hangiţa îi făcu cu
ochiul.
— Mare puşlama eşti!
— Poftim?
Jupâneasa se ridică, veselă şi, în acelaşi timp, dezumflată.
— Mi-ai spus un poem al ibovnicei tale.
— Nicidecum.
— Ba da, ba da, nu vezi, mormăi frazele ca pe nişte rugăciuni. Puteai să fii mai cinstit de la bun
început, nu? Nu te judec, ştiu doar că, înainte să fii călugăr, ai fost bărbat. Şi încă mai eşti. Cum o cheamă
pe blonda aia a ta?
— Păi…
— Poemul ăsta e scâncetul unei femei care vorbeşte despre iubitul ei. Dar ţie cum îţi zice, pe numele
mic?
— Braindor.
Din resturi de amintire – nu ştia să citească –, l-a mutat pe Braindor în rolul „iubitului“ lui Anne:
Braindor,
M-atrage, nicicând nu se retrage,
Îi e foame de mine şi foamea mi-o curmă.
Vai, Braindor,
care a făcut din mine această făptură,
Arsă de sete…
Aşa că încheie:
— Poemul tău e deşucheat.
Braindor o îmbrăţişă pe hangiţă, îi mulţumi şi plecă în grabă.
A doua zi, după o noapte nedormită, s-a dus, la cântatul cocoşilor, la vicar. Acesta l-a primit în timp ce
începea să mănânce un ou tare – o adevărată culme pentru un ascet.
— Monseniore, spuse Braindor repezindu-i-se în drum, am venit să ostoiesc nerăbdarea voastră faţă
de Anne, fecioara din Bruges, „micuţa mea protejată“.
— Bine, dar de ce ai venit neînsoţit?
— Vă aduc unul dintre poemele ei, care vă va îngădui să-i măsuraţi nivelul spiritual. Nu cred că mulţi
creştini de-ai noştri îi ajung la degetul mic.
Braindor desfăşură hârtia pe care, cu cea mai graţioasă caligrafie de care era în stare, adăugase două
cuvinte, deasupra şi dedesubtul rimelor:
Isus.
M-atrage, nicicând nu se retrage,
Îi e foame de mine şi foamea mi-o curmă.
Vreau să trăiesc cum îi place
Şi să-i aud chemarea până la urmă.
A făcut din mine această făptură de soi,
Întinsă ca arcul, arsă de sete, cu gândul fidel,
Iar flacăra asta suntem noi amândoi.
Mi-am promis să fiu demnă de el.
Isus.
23
13 iulie 1906
Dragă Gretchen,
Înainte de orice, ţin să te liniştesc. Citindu-mi precedenta scrisoare, ai intrat în panică. Deşi
consideraţiile tale tandre se dovedesc pline de înţelegere, ţi-am simţit mustrarea: îmi condamni
cheltuielile, îmi domoleşti pornirile faţă de mătuşa Vivi.
În privinţa primei probleme, îţi amintesc că sunt conştientă: nu doar că ţi-am mărturisit rătăcirile, dar
am şi recunoscut excesele mele faţă de sulfide. Nu uita că încerc să mă vindec.
Punctul doi: cred că o idealizezi pe mătuşa Vivi. Ai dori să-i îmbunătăţeşti portretul, astfel încât să-ţi
semene. Vai! În ciuda năzuinţelor tale, nu te-a putut înlocui, se dovedeşte incapabilă să joace rolul
esenţial pe care l-ai avut în ceea ce mă priveşte vreme de ani buni, cel al unei surori mai mari, devotată,
atentă şi generoasă. Când o să te vezi cu ea, imaginaţia ţi se va izbi de mătuşa Vivi cea reală, care se
arată mereu indiscretă, tolerantă cu noduri, deloc binevoitoare. Desigur, nu e făcută numai din vicii, dar
până şi calităţile ei, bănuiesc, sunt la origine nişte defecte: e preocupată de ceilalţi doar din curiozitate,
discută îndelung cu fitecine doar ca să exerseze; dacă propune să fie de folos, o face ca să domine. Nu
iubeşte oamenii, îi place să şi-i facă datori.
În ultima vreme, am izbutit să ridic între noi un zid de apărare. Când îşi bagă prea mult nasul în
gândurile mele, o avertizez: „Doctorul Calgari mi-a interzis să deschid acest subiect“. Cum se felicită că
mă duc la cabinet, lăudându-se că datorită ei am ajuns acolo, se străduieşte să respecte sfatul terapeutului.
Iată deci marea veste pe care am de gând să ţi-o împărtăşesc: am început o cură de psihanaliză cu
doctorul Calgari. Nici nu-ţi poţi închipui cât e de interesant. Mai mult: nu-ţi poţi închipui cât sunt de
interesantă.
De acord, fraza e năucitor de lipsită de modestie. Nu fi şocată! E doar o etapă din tratament.
De două ori pe săptămână, sun la uşa doctorului Calgari, mă lungesc pe divan, el se aşază îndărătul
meu la o distanţă cuviincioasă, apoi încep să debitez ce-mi trece prin cap.
Cu excepţia scrisorilor pe care ţi le adresez, nu mi s-a întâmplat niciodată să vorbesc despre mine. În
decursul primelor şedinţe, socoteam, de fiecare dată când coboram scările, că mi-am deşertat tot sufletul
şi că data viitoare nu voi mai avea ceva de spus. Iată însă că poveştile se urneau din nou, totul pornea de
la capăt, iar dezvăluirile mă surprindeau şi pe mine.
Te-am pomenit adesea, draga mea Gretchen; doctorul Calgari preţuieşte rolul pe care l-ai avut în
timpul copilăriei şi adolescenţei mele – şi pe care, desigur, îl ai şi azi. Un copil care şi-a pierdut părinţii
la vârsta de opt ani, în urma unui accident tragic, simte nevoia să-şi transfere afecţiunea asupra unei
persoane de încredere. La început, nu ştiu de ce, am minţit în privinţa adevăratelor noastre legături: te-am
descris, aşa cum obişnuiesc, ca fiind verişoara mea. Din pricina a trei întrebări iscusite, am fost nevoită
să mărturisesc că n-aveam nici o legătură de rudenie.
— Are vreo importanţă? l-am întrebat.
— Dumneavoastră ştiţi mai bine.
— Poftim?
— Probabil că estimaţi mai bine decât mine beneficiul acestei minciuni, câtă vreme dumneavoastră
sunteţi cea care minte.
Cam asta e ambianţa raporturilor noastre: doctorul Calgari analizează tot, atât ceea ce-i spun, cât şi
ceea ce-i ascund.
Uneori, printr-o frază introduce câte o umbră în certitudinile mele. De curând, bunăoară, în timp ce
conchideam că nu suferisem de pe urma absenţei părinţilor, mi-a replicat:
— Asta vă place să credeţi.
— Totuşi, îmi cunosc părerile…
— Părerile reprezintă partea vizibilă a aisbergului, Hanna, cea de care sunteţi conştientă. Există însă şi
alte gânduri dedesubt, cele care nu se exprimă prin cuvinte, ci prin lapsusuri, prin acte şi comportament.
Îngăduiţi-mi, prin urmare, să mă îndoiesc că n-aţi suferit de pe urma absenţei părinţilor, câtă vreme totul
demonstrează că nu doriţi să deveniţi părinte.
— Poftim?
— Neputinţa dumneavoastră de a rămâne însărcinată este psihologică, din moment ce doctorii confirmă
că nu întâmpinaţi nici o piedică fiziologică.
— Desigur, dar…
— Iar sarcina aceea isterică v-a îngăduit să câştigaţi timp, fără să rămâneţi gravidă. Graţie acestui
şiretlic, aţi domolit presiunile familiale, v-aţi mulţumit într-un mod iluzoriu soţul, v-aţi prefăcut că
sunteţi o mamă normală. De fapt, vă e frică să deveniţi mamă, probabil pentru că propria dumneavoastră
mamă v-a lipsit, sau pentru un alt motiv, pe care-l vom descoperi împreună…
Are tendinţa să-mi invadeze intimitatea. Şi-atunci mă simt obligată să mă supăr. Aşa încât refuz să-i
ofer detalii despre zbenguielile mele şi ale lui Franz în pat. De pomană tot insistă, îşi tot agită statutul de
terapeut, îmi tot repetă că, atunci când mă duc la Teitelman, nu ezit să-i îngădui să examineze ceea ce, în
mod normal, doar soţul meu are voie să vadă. Între mine şi Franz totul merge bine, iar asta trebuie să
constituie o informaţie suficientă pentru Calgari.
De altfel, am fost o singura dată pe punctul să întrerup tratamentul, atunci când a insistat asupra acestor
aspecte, depăşind graniţele pudorii:
— De ce pretindeţi că vă place să faceţi dragoste cu soţul dumneavoastră, câtă vreme aţi găsit o cale
de a-l alunga preţ de nouă luni?
În ziua aceea, am părăsit cabinetul fără să scot o vorbuliţă şi trântind uşile îndărătul meu. Ajunsă
acasă, mi-am făgăduit să nu mă mai întorc niciodată la el.
Aşteptam un mesaj de scuze. Vai, măcar trei propoziţii. Un semn mărunt că îi pasă. O dovadă de bună-
creştere. O remuşcare de gentleman. Ce mai tura-vura, trei rânduri pe o carte poştală, dintre care să se
strecoare regretul că m-a jignit.
Am aşteptat scrisoarea o săptămână.
Am chiulit de la două şedinţe, convinsă că asta îi va deştepta un sentiment de vinovăţie, că divanul
pustiu îi va aminti de purtarea lui neruşinată.
Degeaba.
Într-a zecea zi, eram atât de turbată încât m-am năpustit la el, la ora preconizată a celei de-a treia
întâlniri, şi l-am umplut de insulte, i-am scos pe nas mârlănia, i-am explicat rânduielile ce se cuvin
urmate în lumea adevărată.
Nu a părut surprins că mă vede dând buzna – de parcă ar fi prevăzut totul –, nu a încercat nici să mă
potolească, nici să se scuze; dimpotrivă, a îndurat atacul în tăcere, cu interes.
— Ei bine, încetaţi să mă ascultaţi cu aerul că disecaţi o broască. Parcă nici nu vă pasă!
— Aşa e, Hanna. Spuneţi lucruri care nu mă privesc, ci vă privesc. Şedinţa de azi ne permite să facem
paşi înainte.
M-am înfuriat din nou. De unde-a scos-o că era vorba de o şedinţă? Venisem să-l învăţ să se poarte,
deci hai să nu mai amestecăm lucrurile. Te pomeneşti că voia să-l şi plătesc?! Ce tupeu…
Cum a procedat? Habar n-am. Cert e că a reuşit să scoată din mine toată mânia: nu doar că m-am lungit
pe divan, dar, după un ceas, i-am şi plătit consultaţia, mulţumindu-i din suflet.
Uneori îl zoresc să ajungem la subiectul sulfidelor, pentru că ăsta era principalul motiv pentru care mă
tratam la el. Mă refuză cu îndârjire. „Mai târziu“, îmi repetă, de parcă nu l-ar interesa deloc. Uneori, îl
bănuiesc că tergiversează ca să mai scoată bani în plus, dar, de îndată ce mă surprind gândind atât de
meschin, mă dojenesc şi îl încredinţez din nou de bunele mele sentimente.
Închipuieşte-ţi că există şi momente amuzante în cura asta. Trebuie, de pildă, să-i povestesc visele pe
care le ţin minte, sau să-i răspund spontan la cuvintele pe care le pronunţă.
Iată un exemplu:
— Fragment?
— Trecut.
— Ceai?
— Bârfă.
— Farfurioară?
— Scrâşnet.
— Soacră?
— Păi… respect.
— Floare?
— Viaţă.
— Primăvară?
— Nepăsare.
— Lumină?
— Atracţie.
— Viena?
— Ziduri.
— Valsuri?
— Waldberg.
— Cină?
— Tăcere.
— Tăcere?
— Cristal.
— Sticlă?
— Puritate.
— Evreu?
— Pătrunzător.
— Franz?
— Hmm…
— Franz?
— …
Da, în mod ciudat, nu am continuare pentru anumite cuvinte. Fie mă blochez, fie şovăi. În astfel de
situaţii, aud, îndărătul meu, peniţa doctorului Calgari zgâriind frenetic în carneţel. Când îl rog să-mi
aducă lămuriri asupra sensului acestor exerciţii, îmi spune că spiritul se dezvăluie prin asocierile pe care
le operează. Pentru mine, sticla ar reprezenta un ideal de curăţenie morală – perfect de acord, deşi
această constatare nu mă va ajuta nicicum să mă lecuiesc de patima pentru sulfide! Uneori, spiritul
oscilează: asta arată că cenzura, care săvârşeşte o selecţie, respinge o pulsiune chinuitoare, agresivă sau
carnală. În fine, atunci când apare un gol în conştiinţă, asta înseamnă că întreg spiritul e dezorientat, că
nici o instanţă nu încearcă să răspundă.
Deşi consider că explicaţia e strălucită, îmi permit să-i contest pertinenţa constantă. Atunci când nu
reacţionez în faţa acelui „Franz“, nu-mi vine în cap decât „Franz“… Doar n-o să răspund aşa…
Repetarea cuvântului nu intră în regulile jocului. Mai rău, expresia ironică pe care o afişează Calgari
când mă justific îmi taie orice chef să insist.
Mă consideri frivolă, dragă Gretchen, îţi râzi de îndeletnicirile mele? Ai totuşi încredere în mine, sau
mai degrabă în doctorul Calgari, pentru că, adesea, în şuvoiul vorbelor mele dezlânate, îmi dezvăluie
elementele care au legătură unele cu altele, iar aceste revelaţii îmi produc o straşnică stare de bine.
Uite-aşa, deunăzi, ne-am întors la tapiseriile care decorează – dacă se poate spune aşa – sala de
aşteptare. Îţi reamintesc că e vorba despre un diptic, Răpirea sabinelor şi Întoarcerea sabinilor. În cea
dintâi, romanii, lipsiţi de femei acasă, se duc să le fure pe cele ale vecinilor lor, sabinii; se vede limpede
că femeile îi resping pe răpitori. În cea de-a doua, asistăm la întoarcerea sabinilor, după câţiva ani,
atunci când au avut posibilitatea să se înarmeze: încearcă să-şi recapete femeile, dar şi acum, paradoxal,
acestea se opun; atârnate de soţii lor romani, ridică spre slăvi plozii născuţi din aceste căsătorii silite şi
refuză să plece. De fiecare dată când le privesc, mă calcă pe nervi.
— De ce nu vă plac, Hanna?
— Femeile astea n-au făcut nimic, n-au pretins nimic, doar îndură. Orice s-ar întâmpla, sunt mereu
victime. Bărbaţii îşi construiesc destinul în funcţie de nevoi sau de dorinţa de răzbunare. Nu doar că ele
nu există pentru bărbaţi, prin bărbaţi, dar aceştia le mai şi maltratează. Detest Răpirea sabinelor, dar
urăsc şi mai tare Întoarcerea sabinilor. Ce mă şochează în acest al doilea episod e faptul că femeile
refuză să fie eliberate, că se agaţă de cei care, pe vremuri, la răpiseră şi le siluiseră. Ce-i mai rău e că
agită, în chip de justificare, nişte prunci născuţi din violuri. Acceptă violenţele la care au fost supuse,
devenind complicele călăilor lor.
— Le condamnaţi?
— Nu, le plâng. Cu bărbaţii am o problemă.
— Vă simţiţi apropiată de ele?
— Poftim?
— Aţi auzit prea bine.
— N-am îndurat nicicând astfel de violenţe.
— Totuşi, felul în care le povestiţi păţania se dovedeşte grăitor. Din interpretarea pe care o daţi
tabloului ţâşnesc nişte corespondenţe cu viaţa dumneavoastră. După cum mi-aţi mărturisit, aţi avut o
copilărie fericită, aţi trăit la ţară lipsită de griji, până în clipa când aţi fost căutată în perspectiva
căsătoriei. Nu vă consideraţi o sabină răpită?
— Exageraţi.
— În opinia dumneavoastră, ce-ar fi trebuit să facă sabinele, odată ajunse la Roma?
— Să evadeze.
— V-aţi gândit să evadaţi din căsătoria cu Franz von Waldberg?
Am tăcut. A mers mai departe:
— Pricepeţi că au început să-şi iubească răpitorii?
— Poate… Dacă nu erau mârşavi.
— Desigur. Dar nici Franz nu e.
— Corect.
— Pe mine, dragă Hanna, mă intrigă totuşi ceva în acest tablou. Femeile astea nu făcuseră copii cu
sabinii, ci doar cu romanii.
— Da, ai zice că înainte de răpire erau virgine. Din cauza violenţei romanilor, au evoluat de la stadiul
de fete la acela de femei.
— Tranziţia asta e şi ea o formă de violenţă, Hanna?
Am tăcut din nou.
După câteva clipe nesfârşite, a continuat:
— S-ar fi cuvenit să-i urmeze pe sabini?
— Era prea târziu. Deveniseră soaţe şi mame. Chiar dacă faci drumul înapoi, nu îţi recapeţi trecutul.
— Aveţi dreptate, Hanna. Nu te poţi întoarce, nu redevii niciodată ce ai fost. Trecerea anilor ne
schimbă. Iar dumneavoastră nu puteţi accepta asta. Aţi dori să opriţi totul, să încremeniţi totul, să păstraţi
totul pe veci, aidoma florilor artificiale veşnic înţepenite în sulfide.
În acel moment, m-a străbătut o undă benefică. Faptul că ajunsesem să mă cunosc m-a făcut euforică.
L-am întrebat pe Calgari în pragul uşii:
— Acceptaţi trecerea timpului?
— Încerc.
— E greu.
— Nu există altă soluţie. Admit inevitabilul şi, în plus, mă străduiesc să-l apreciez.
Dragă Gretchen, te las să meditezi asupra acestei fraze, pentru că Franz n-are linişte. A venit deja de
două ori să-mi aducă aminte că mergem să vedem Spărgătorul de nuci cu baletul Operei. E topit de
bucurie. Uneori, bărbatul ăsta are un neastâmpăr de copil; îl ador când se poartă aşa.
Pe curând,
A ta, Hanna
24
Nu mai era chip să dea înapoi.
Limuzina se apropia de cinematograful unde avea loc prima proiecţie pentru public a filmului Fata cu
ochelari roşii.
Pe Hollywood Boulevard, mii de oameni se călcau în picioare.
Cu trei sute de metri înainte de Chinese Theatre, acolo unde avea loc evenimentul, circulaţia se
îngreuna. Uriaşele limuzine negre, albe sau chiar roz se poziţionau la distanţe respectuoase unele faţă de
altele, înaintând cu viteza unei ţestoase rănite: fiecare şofer ştia că trebuie să se lipească de bara celui
dinainte, astfel încât clientul său să păşească pe un covor roşu pustiu, atrăgând asupra lui toată atenţia
publicului şi a presei. Procesiunea semăna cu aceea a avioanelor care se pun în şir indian ca să aibă
întreaga pistă de decolare doar pentru ele.
În Lincolnul închiriat de producători, Anny se ghemuia pe banchetă. Deocamdată, sub pavăza
geamurilor fumurii, nu se temea de nimeni, dar în curând… Cum avea să iasă din maşină? Din casă şi
până la banchetă, căzuse de două ori. I se părea că are gleznele montate pe rulmenţi, se clătina, se
învârtea, n-avea nici un sprijin. Nu izbutise să câştige rămăşagul, acela de a intra în comă. Rezistenţa ei
la cele mai scârboase cocteiluri era incredibilă. Slăbuţ record! Creierul îi suportase amestecurile de
vodcă, gin, bourbon, lichior de mandarine, porto şi şampanie: în seara asta Anny nu era inconştientă, ci
pur şi simplu foarte bolnavă.
În ultimele două zile, Johanna, mirosind pericolul, încercase să negocieze prezenţa unui june-prim care
să-i stea la dispoziţie. Însă, de fiecare dată când agenta îi propunea un nume, Anny îl respingea: fie se
culcase cu el şi îl considera un neisprăvit, fie nu se culcase şi îl bănuia de homosexualitate.
— De ce-ar trebui, mă rog frumos, să le dau o şansă gloabelor astea? Ca să defileze în seara
premierei? Ce-au făcut ca să merite asta?
— Atenţie, nu-ţi anexez un bărbat de companie ca să recompensez un actoraş în căutare de notorietate,
ci ca să te salvez. Eşti incapabilă să mergi fără sprijin. Nu-i mai acătării un playboy decât o cârjă? Măcar
n-o să te lase să te poticneşti şi o să-ţi deschidă poşetuţa când o să vrei să dai la boboci.
Încăpăţânată, Anny a refuzat. Cu toate astea, trei ceasuri mai târziu, când a văzut că nu se ţine pe
picioare, a implorat-o pe Johanna să-i ceară ajutorul Genţii Vuitton.
Decana Hollywoodului a încuviinţat fără ezitare, pentru că descinderea la braţul lui Anny îi garanta
poze în gazete. În trei minute, negociase deja un acord cu agenta: da, o va ajuta pe Anny să meargă drept,
de la maşină până la locul din sală; da, va răspunde în faţa microfoanelor şi camerelor de luat vederi care
se vor ivi pe drum, dar cu condiţia să li se interzică ziariştilor s-o fotografieze pe Anny fără ea. În caz
contrar, Geanta Vuitton, conştientă că ar lipsi din reportaje, prefera să stea acasă.
Prin urmare, Anny a trecut s-o ia pe bătrâna actriţă, care-şi pusese o rochie care-i crea gabarite false
pe trupul inform: o pernă la fund şi un corset verde fluorescent erau altoite pe furoul din catifea neagră.
Cum ansamblul i se părea prea sobru, îi adăugase nişte pene, de ajunsese să semene cu un vultur bătrân
deghizat în papagal.
În pragul uşii, văzând faţa contrariată a lui Anny, şi-a dat seama că efectul îi reuşise.
— Ca lumea, nu?
Deşi beată, Anny căută termenul cel mai blând şi până la urmă îl nimeri:
— Original…
Geanta Vuitton se sui în maşină, încântată:
— Păpuşă, ştii că am trei rochii de seară, una urâtă, una nasoală şi una groaznică?
— Asta care e?
— Aia groaznică, preferata mea.
Aruncă o privire spre Anny, care, în ciuda toropelii, ochilor goi, pielii tumefiate de alcool, arăta
fermecător în rochia din solzi aurii. Zâmbi.
— Mare noroc pe mine că ieşim împreună, Anny. Mă pui perfect în evidenţă. Eşti aşa de şuie, că toţi
ochii vor fi doar pe mine.
Se puseră pe râs, Geanta Vuitton încântată de gluma pe care o făcuse, Anny pentru că nu pricepuse o
iotă. Chiar atunci, şi-a propus să hăhăie la orice fleac i s-ar spune.
Se auzi o bufnitură. Un admirator se izbise de limuzină.
— Nu ţi-e frică? întrebă Anny.
— De ce să-mi fie, şoricel?
— De nimic anume… frică şi-atât.
— Spaima care nu are obiect, ursuleţul meu, se cheamă angoasă.
Anny îşi turnă un pahar de whisky deasupra minibarului.
— Prin urmare sunt teribil de angoasată, conchise ea.
Geanta Vuitton, impenetrabilă, se abţinu de la orice comentariu şi nu-i luă în seamă gestul:
autodistrugerea la care recurgea Anny progresa atât de rapid încât era inutil să te amesteci; cu toate
acestea, gândindu-se la lungul drum pe care trebuiau să-l străbată împreună pe covorul roşu, îi smulse
brusc din mână paharul.
— Puişor, am fost însărcinată să te ajut să mergi fără să cazi. Nu am însă nici puterea, nici vârsta să te
adun de pe jos. Şi nu te aştepta nici să te car în spate.
— OK, mă opresc, şopti Anny.
Se deschise portiera, zbieretele mulţimii adunate în faţa cinematografului pătrunseră violent în maşină,
iar lumina orbitoare a proiectoarelor le dădu senzaţia că sunt nişte cârtiţe smulse din bortele lor
subterane.
Geanta Vuitton a ieşit cea dintâi. A fost întâmpinată cu hohote, pentru că publicul, stimulat precum un
câine în laborator, obişnuia să pufnească în râs de fiecare dată când îşi făcea apariţia. Ca să fie sigură că
obţine acest efect, Geanta Vuitton, profesionistă adevărată, se căznise să îmbrace rochia îngrozitoare.
Anny Lee i s-a agăţat de braţ. Magia ei caracteristică a funcţionat şi acum. Ovaţiile mulţimii,
pâlpâirile provocate de frenezia bliţurilor, lungimea covorului pe care-l avea de parcurs, toate laolaltă au
fost cât pe ce s-o împingă să se zvârle, cu capul între umeri, în limuzină şi să plece, dar Geanta Vuitton,
cu o mână hotărâtă, i-a înlănţuit antebraţul şi a silit-o să zâmbească în faţa obiectivelor.
Au început să meargă.
Geanta Vuitton se descurca atât de straşnic, încât nimeni nu-şi închipuia că băbătia era cea care o
remorca pe tânără. Cu un firesc desăvârşit, s-au apropiat de aparatele de filmat. Ziariştii acreditaţi au dat
buzna.
Anny tremura, dar reuşea să-şi păstreze o expresie senină. La început, jurnaliştii i-au reproşat celei din
rol secundar că vorbeşte mai mult decât vedeta, dar Geanta Vuitton s-a dovedit atât de caraghioasă şi de
spirituală, încât până la urmă au acceptat acest tandem bizar.
Geanta Vuitton i-a replicat unei animatoare de la canalul Disney, mirată că tot răspundea înaintea lui
Anny:
— Ce vă tot plângeţi? Interpretăm gratuit un fragment din Frumoasa şi bestia.
Pe scurt, Geanta Vuitton îi băga pe toţi în ceaţă, iar Anny se simţea un pic mai bine.
În clipa aceea, l-a zărit pe Ethan.
De data asta, era chiar el.
Mai înalt decât restul lumii, cu o faţă calmă în mijlocul spectatorilor isterici, îşi pironise privirea
asupra ei. Fără să se gândească, Anny a ridicat braţul şi a strigat:
— Ethan!
Ochii infirmierului vădeau o tandreţe adevărată.
Anny a tras-o de mână pe Geanta Vuitton, care voia să se îndrepte spre o altă cameră de luat vederi.
— Anny, n-am avut niciodată o soră siameză, nu te repezi aşa.
— Voiam să vorbesc cu Ethan.
Şi arătă spre bărbatul blond.
Neavând forţa fizică să i se împotrivească, Geanta Vuitton a însoţit-o.
Acolo, Anny s-a năpustit spre Ethan şi i-a şoptit:
— Te rog, Ethan, ajută-mă!
— De-asta am şi venit.
Vocea lui n-avea nici o urmă de şovăială. Ethan era o întruchipare a rectitudinii şi abnegaţiei.
Anny a continuat:
— Vino înăuntru după mine, la bar. Se dă un cocteil.
— Nu am invitaţie.
— O să-ţi fac rost. Să nu mă laşi baltă, da?
— Niciodată.
Discuţia lor n-a fost auzită de nimeni, nici măcar de Geanta Vuitton, care, deşi se afla la doar câţiva
centimetri distanţă, era cam tare de urechi.
Peste zece minute, când au ajuns în holul cinematografului, Anny i-a cerut directorului să-l lase pe
Ethan înăuntru, după ce i l-a arătat de la distanţă.
— Nu vă faceţi griji, domnişoară Lee, mergeţi la bar, ne ocupăm noi de tot.
Urcarea treptelor a fost un chin pentru cuplul acela trăsnit: Geanta Vuitton avea dureri de şolduri, Anny
Lee îşi pierdea echilibrul. Din fericire, au hotărât să-şi preschimbe stânjeneala în atracţie, au chirăit, au
făcut haz, au cântat pe paşi de dans, aşa încât lumea a crezut că se amuzau făcând mişto cu bună ştiinţă de
o comedie muzicală.
În foaier, s-au prăbuşit pe banchete.
— Nu ne mai clintim. Tu faci pe prinţesa, eu pe regina-mamă.
Lui Anny, noul rol i s-a potrivit de minune.
Pândea, necontenit, sosirea lui Ethan. Avea să intre în încăpere, la vederea lui avea să se însenineze,
iar el avea să-i facă o injecţie ca s-o potolească.
Se anunţă începutul proiecţiei.
Neliniştită, Anny simţea cum o năpădeşte spaima, cum creşte apăsarea carierei. Filmul lui Zac era
înconjurat de zvonuri laudative, iar prestaţia lui Anny şi mai şi. Unii declarau că, prin acest film, ieşise
de pe băncile şcolii şi fusese înscăunată la curtea celor mari. A intrat în panică: dacă aşteptările erau
prea ridicate, decepţia avea să fie direct proporţională; peste două ceasuri, fie avea să fie aplaudată, fie
îi vor fi lăudate costumele.
Îi venea s-o ia la sănătoasa.
— Mă duc la toaletă. Nu vii şi tu?
Geanta Vuitton legănă din cap, uşor iritată.
— Ca să te ţin de frunte deasupra wc-ului, nu? S-a trecut şi asta în contract?
— Te rog, însoţeşte-mă. Mă-ntorc în sală când se sting luminile.
Geanta Vuitton a bombănit, dar s-a supus.
Anny s-a închis pe dinăuntru, s-a prăvălit peste capacul closetului şi şi-a scos telefonul mobil. Cu
greutate, a găsit numărul lui Ethan.
Nu i-a răspuns.
I-a trimis un SMS în care – dacă rectificăm literele bătute aiurea – scria: „Vino, sunt la toaletă“.
Simţea că se golesc culoarele.
Se auziră primele note ale genericului.
Ce să facă?
Îşi privi telefonul, cu speranţa unui mesaj de la Ethan.
Degeaba.
Dintr-odată, avu o revelaţie. Câtă vreme îi pomenise de toaletă, probabil că Ethan se dusese la cea a
bărbaţilor.
Fericită că a aflat dezlegarea, s-a ridicat şi, agăţându-se de suporturi – suluri de hârtie igienică,
balustrade, clanţe –, a reuşit să se strecoare din toaleta femeilor în cea a bărbaţilor.
— Ethan?
Vocea i-a ricoşat pe plăcile albe de faianţă ale încăperii.
— Ethan, eşti aici?
Auzi un zgomot într-o cabină. Atât cât o ţineau balamalele, s-a grăbit, a alunecat şi s-a prăbuşit peste
uşă, deschizând astfel ivărul dinăuntru. Acolo a dat peste un bărbat care tocmai îşi injecta un lichid în
venă.
— Zac?
Regizorul a privit-o, fără pic de jenă.
— Mi-e teribil de frică.
Dintr-odată, nu s-a mai gândit la Ethan, sau mai degrabă s-a gândit într-un mod negativ: de ce nu mai
ajungea odată? O lăsase de izbelişte, la fel ca toţi ceilalţi! Deşi se dădea cavaler neprihănit, era mai rău
decât un amărât de dealer, da, mai rău, pentru că rata livrările.
Mânioasă, se lăsă să lunece pe jos.
— Îmi dai şi mie?
Zac rânji:
— Ei, poftim… Acum ne cunoaştem?
Anny îşi înăbuşi un sughiţ şi zise cu o strâmbătură:
— Mi-e la fel de teamă ca şi ţie, tâmpitule! Astă-seară ne jucăm soarta. Peste două ceasuri, poate vei
fi un geniu, iar eu, o mare actriţă. Stresant, nu?
Pentru că invitaţia îi întârziase, Ethan a negociat cu zbirii de la serviciul de pază – care nu l-au luat în
serios, cu animatoarele – care i-au detestat lookul, cu ataşatele de presă – care nu l-au găsit pe liste.
O oră şi jumătate mai târziu, directorul, străbătând întâmplător holul, a zărit o prăjină blondă care-i
făcea semne şi şi-a amintit că uitase să dea curs rugăminţii vedetei. De fapt, pe unde umbla Anny Lee
asta? N-o văzuse în fotoliul ei din sală.
Cerându-şi scuze, directorul i-a îngăduit lui Ethan să intre.
Infirmierul, deschizându-şi din reflex telefonul, descoperi mesajul lui Anny. Se grăbi spre toalete, de
unde ieşea un bărbos cu mers împleticit.
Mergând spre pisoar, Ethan descoperi un spectacol pe care încercase de luni de zile să-l ocolească:
lungită pe jos, ţeapănă, Anny încă respira, dar nu reacţiona nici la sunete, nici la atingeri.
25
Probabil că nu fusese nicicând atât de fericită…
De când se alăturase beghinelor, Anne înflorea. Traiul în preajma unor femei care acceptau – ba chiar
căutau – un destin remarcabil o îmboldea să-şi afle propria cale. Iată că se puteau găsi şi alte ţinte decât
să mături, să te pleci în faţa bărbaţilor, să torni copii şi să-i ştergi la fund; femeile din jurul ei, fie că se
trăgeau din aristocraţie, fie că veneau din cartierele sărmane, aşa vedeau lucrurile. Alcătuiau o obşte care
nu era nici închisă, nici religioasă, preferau să locuiască laolaltă, să muncească, să-şi adâncească crezul
printr-o viaţă austeră şi prin rugăciuni. Chiar dacă ascultau de nişte reguli scrise, nu făceau juruinţă, fiind
libere să plece sau să rămână.
Beghinajul din Bruges era de fapt un oraş lângă oraş. Împrejmuit de apă, mai degrabă accesibil raţelor
şi lebedelor decât oamenilor, se ridica, printre celelalte case, precum o insulă. Cum treceai de arcul
podului, pătrundeai pe un tărâm paşnic unde vegetaţia şi zidurile se întrepătrundeau. În mijlocul
clădirilor, iţindu-se peste faţade, creşteau arbori, stâlpi ai unei catedrale naturale cernând lumina prin
vitralii de frunze, sporind trilurile păsăretului, îndemnând să priveşti cerul şi să te reculegi. Acest loc
care, oriunde altundeva, ar fi fost pavat, fusese lăsat să devină un crâng; din pragul uşii, beghinele îşi
întrezăreau megieşele prin desişul de trunchiuri.
Când Anne se retrăgea pe malul râului ori sub teiul ei, nimeni nu venea s-o tulbure. Câtă vreme îşi
împlineau sarcinile, femeile îngăduiau obiceiuri dintre cele mai felurite; prin urmare, aici, în loc să sufere
că e diferită, Anne îşi scruta unicitatea. Spiritul ei, în sfârşit lăsat să se împlinească, căpăta elan.
Sub înrâurirea lui Braindor şi a Marii Domnişoare, a prins să-şi scrie poemele. De îndată ce aşternea
unul pe hârtie, îl şi socotea nemulţumitor.
— Nu-i cum trebuie.
— Ba da, răspundea Braindor descoperind versurile cu emoţie.
— Nicidecum.
De îndată ce se cufunda în meditaţie, contemplând cerul, iscodind peştii, urmărind zborul păsărilor, nu
vedea nici cerul, nici peştii, nici păsările, ci încordarea dindărătul lor, bucuria care izvodea viaţă,
extazul creaţiei. Sub teiul tămăduitor, se despărţea de tot şi de toate: de ea mai cu seamă, apoi de lumea
materială; în sfârşit, pe culmile incandescente ale acestei experienţe, se elibera de cuvinte, de idei, de
concepte. Nu-i rămânea decât propria simţire. Avea senzaţia că se pierde în lumina nesfârşită care urzea
pânza cosmică.
— Braindor, vorbele au fost născocite doar ca să oglindească universul, ca să rânduiască un catastif al
făpturilor, ca să numească obiectele. Eu însă evadez, rătăcesc în sus, în jos, îndărăt, mă pierd în
nevăzut… Cum să înfăţişez asta?
— Exact aşa cum o faci.
— Nu există cuvinte în stare să povestească nevăzutul.
— Ba da, cele ale poeziei.
— Frazele mele rămân strâmbe, nesigure. Imaginile mele păcătuiesc, atârnă ca plumbul, câtă vreme
trimit la lumea materială.
— Nu, Anne, o imagine puternică depăşeşte lumea materială în clipa când sugerează ceva aflat
dincolo; creează un joc al comparaţiilor, aidoma faţetelor unui diamant şlefuit.
— O fi cum zici. Vorbele nu îmi îngăduie însă decât o descriere stângace. Să fie din pricina limbii
flamande? Poate mi-ar ieşi mai bine dacă aş învăţa latina? Sau greaca?
Deşi continua să scrie, Anne nu scăpa de impresia că nu va izbuti vreodată să prindă în vârful
condeiului formulările potrivite.
Seara, Marea Domnişoară şi Braindor îi citeau paginile cu încântare.
Strălimpedea oglindă unde ţi s-ar ivi faţa,
Nu-i oglindă de sticlă ori apă.
Înlăuntrul meu o văd dimineaţa,
Şi din ea sufletu-mi tihnit se adapă.
Fără oprelişti, departe de vorbe frumoase,
Mă cuibăresc în braţele tale,
Întinsă sub adierile-ţi luminoase,
Eşti tu, sunt eu, eşti a mea cale.
Când Anne nu era de faţă, îşi permiteau să dea glas unor laude pe care ea nu le-ar fi îngăduit niciodată.
— E o poetă mistică! exclama Marea Domnişoară.
— Cine l-a evocat oare mai bine pe Dumnezeul dinlăuntru?
— Arareori am întâlnit o credinţă atât de curată.
De-acum, Anne încuviinţa că poemele ei vorbeau despre Dumnezeu. Dar, se cuvine încă o dată
precizat, doar vorbele erau problema, vorbele alea stângace, imperfecte: dacă oamenii pe care îi preţuia
cel mai mult, Braindor şi Marea Domnişoară, îi adorau textele pentru că îl descriau pe Dumnezeu, atunci
Dumnezeu să fie! Ce mi-e un cuvânt, ce mi-e altul, câtă vreme toate sunt la fel şi nici unul nu-i bun.
Anne se ducea cu smerenie la slujba de duminică, se ruga, cânta laolaltă cu beghinele; însufleţită de
credinţa profundă din jurul ei, se bucura că poemele ei erau menite cercului acesta în care se simţea atât
de bine.
Atunci când, spre a-şi pregăti întâlnirea cu arhidiaconul, Marea Domnişoară o descosea în legătură cu
cine ştie ce probleme de dogmă, precum Sfânta Treime sau osânda în infern, tăcea mâlc, pentru că erau
întrebări pe care nu şi le punea. Taina Împărtăşaniei, în schimb, o stârnea: da, simţea că primeşte harul
prin cuminecătură, şi nu deosebea pâinea de simbolul ei.
Tuşa Godeliève şi cele două verişoare o vizitau mereu. La început, Anne a protestat, zicând că va veni
ea la ele. Desluşindu-le aluziile, a priceput însă că Ida n-ar fi acceptat aşa ceva. Mai mult, vizitele în
incinta tihnită a beghinajului le înseninau pe mătuşă şi pe verişoare.
Ida îi dădea din ce în ce mai mult de gândit lui Godeliève. Aşa cum dăduse de veste, tânăra se dovedea
hotărâtă să arate că era pe gustul bărbaţilor. Dacă înainte se ţinea de capul lor ca să se bage-n vorbă, de-
acum li se băga direct în aşternut.
— E-o târfă, micuţa mea Anne, e nebună de legat. E de ajuns să-i facă vreunul cu ochiul, că şi spune
„da“. Nu-i nevoie să fie luată cu frumosul, necum să fie curtată, se-ntinde cu primul venit. De bună seamă,
mi-e ruşine, fiindcă nimeni nu s-a purtat aşa în neamul nostru, dar mai ales mi-e teamă. Se poartă ca o
apucată, de parcă şi-o caută cu lumânarea.
— Adică?
— Nu ştiu ce anume caută, dar o să găsească cu siguranţă! Din fericire, dragile mele n-au luat-o pe
drumul ăsta.
Hadewijch şi Benedicta, făcute din altă plămadă decât Ida, creşteau liniştite, cu bucurie şi
înţelepciune. Dintre cele mai mari decât ele, pe Anne o admirau cel mai mult.
— Roagă-te pentru ea, Anne, te implor. Roagă-te!
Anne dădea din cap, încurcată. Nu izbutea să-i ceară ceva lui Dumnezeu. Desigur, se tânguise în faţa
Creatorului, în serile când se răzvrătea, în zilele când o încerca suferinţa, dar ştia că aceste rugi nu erau
decât o etapă, treptele de jos ale scării; în vârful ei, luminoasă, se afla iubirea nemărginită. Rostul
rugăciunii nu e să ceri, ci să accepţi.
Anevoie, s-a străduit să se gândească la verişoara ei, s-o îndemne prin puterea cugetului să nu mai
greşească; curând, însă, a renunţat; chiar dacă nu se îndoia că Dumnezeu o ascultă, avea îndoieli că o să
intervină. Dumnezeu răspândea o strălucire din care se cuvenea să te împărtăşeşti, nu era o persoană pe
care s-o implori, s-o cucereşti, s-o convingi.
Dispreţuia negoţul cu Cel de Sus. Încă din copilărie, nu văzuse decât asta, păcătoşi care făgăduiau că
se îndreaptă în schimbul unui favor, destrăbălaţi care consimţeau să ispăşească, dacă Domnul li se va
dovedi prielnic. Necurată mai presus de orice i se părea practica indulgenţelor; faptul că unii neguţau
lumea de apoi o scandaliza: oamenii cumpărau prin acte cucernice – rugăciuni, acatiste, daruri băneşti –
reducerea perioadei de purgatoriu. Era şocată că păcatele puteau fi preţăluite, dar faptul că unii le mai şi
ţineau socoteala o umplea de indignare. În primul rând, nu credea în purgatoriu, locul acela de trecere
între infern şi paradis unde îţi aşteptai plecarea – doar preoţii îl pomeneau… Cu ce drept? Îl
cunoscuseră? Ce călător putea depune mărturie? Apoi, Anne citea în acest negoţ o exploatare a fricii prin
lăcomie. Ce legătură s-ar fi putut găsi între suflet şi parale? Zornăitul galbenilor prăvăliţi în cutie avea să
preschimbe oare ordinea cerească? Era limpede că din banii aceia se ridicau biserici şi – mai grav –
sporea luxul prelaţilor. În opinia ei, nu trebuia să-i ceri nimic lui Dumnezeu şi, tot aşa, nu se cuvenea să
faci înţelegeri cu El.
Într-o noapte, s-a trezit udă leoarcă: se întâmpla ceva cumplit. A ţâşnit din pat, gâfâind, s-a îmbrăcat în
grabă şi a ieşit din casă alergând.
Beghinajul era cufundat în beznă . Nici cea mai măruntă scânteiere de opaiţ nu lumina ferestrele.
Femeile dormeau în pace.
Se auzi un clopot, părelnic.
Avusese oare năluciri?
Când a ridicat capul, a ghicit, după numeroasele trosnituri şi zburătăciri de aripi din ramurile înalte ale
copacilor, că animalele simţiseră şi ele o primejdie.
A străbătut curtea împădurită şi a ajuns la zidurile împrejmuitoare. Aici, a constatat că gâştele erau
cuprinse de nelinişte.
Ce se-ntâmpla oare?
Nu era chip să iasă afară, pentru că porţile masive erau zăvorâte noaptea, astfel încât femeile să stea în
siguranţă. Nu i s-a părut tocmai nimerit să-i zgâlţâie pe străjeri, pentru că, dacă le-ar fi explicat că simte
un pericol neclar, aidoma gâştelor, veveriţelor şi coţofenelor, s-ar fi făcut de râs.
S-a hotărât, prin urmare, să se caţăre pe zidul de piatră.
Odată ajunsă în vârf, a zărit în depărtare o lumină roşiatică.
În zare se înălţa un foc care umplea cerul de vâlvătăi.
A auzit ţipete de femei, clopotele dând alarma şi heirupurile bărbaţilor cărând găleţile cu apă.
A dibuit cartierul unde avea loc tragedia şi a priceput într-o clipă cum stăteau lucrurile: presimţirea
reuşise să o scoale din aşternuturi pentru că era vorba despre casa mătuşii Godeliève.
A sărit grabnic zidul în afara beghinajului, a pătruns în apa rece, a înotat, a ajuns la mal şi, fără să-şi
mai zvânte veşmintele, a luat-o la sănătoasa pe străzile întunecate. Pe măsură ce se apropia de pălălaie,
întâlnea feluriţi locuitori ai oraşului care îşi părăsiseră aşternuturile spre a da o mână de ajutor. O clădire
care lua foc într-un oraş nimicea alte zece. Dacă nu o stingeai imediat, întreg cartierul avea să dispară.
Când a ajuns lângă casa în flăcări, Anne a văzut că avusese, din nefericire, dreptate: locuinţa lui
Godeliève ardea ca o torţă. S-a repezit spre vecini:
— Unde-i mătuşa? Unde-s verişoarele mele?
Oamenii o domoliră:
— Se află la Franciska, bunica ta, la Saint-André.
— Sunteţi siguri?
— De bună seamă… Godeliève ne-a promis că ne-aduce ouă proaspete.
Anne răsuflă uşurată; şi totuşi, ceva înlăuntrul ei nu-i dădea pace. De unde neliniştea asta?
O vecină se grăbi spre grup.
— De fapt, nu le-am văzut plecând decât pe Godeliève şi pe cele două fete mai mici. Nu-i aşa?
— Uite, acum că ai pomenit… Da, erau doar trei.
— Unde-i Ida? exclamă Anne.
Chiar atunci, la etaj s-a auzit o bubuitură: pe fereastră a ţâşnit urlând o siluetă, zvârlită cu iuţeala lavei
dintr-un vulcan, o formă vag umană, care a căzut preţ de vreo doi stânjeni şi apoi s-a strivit de caldarâm.
Era Ida, cu părul şi veşmintele în flăcări.
26
Viena, 28 martie 1907
Draga mea Gretchen,
Alătur acestei misive o fotografie a doctorului Calgari, pentru că doresc să ştii cum arată. E un bărbat
bine, nu? Sunt topită după nuanţa de tăciune a părului şi sprâncenelor lui, după luciul lor puternic, mi se
par mult mai interesante, mai straşnice, într-un cuvânt mult mai virile decât blonzenia lui Franz. Nu-ţi va
fi greu să-l identifici în acest instantaneu surprins în timpul unui congres de psihanaliză, pentru că toţi
ceilalţi sunt de două ori mai bătrâni decât el. În grupul din spate, stă la trei paşi îndărătul lui Sigmund
Freud, întemeietorul, tipul cu barbă îngrijită şi ochelari de baga. Vai, ce fler am avut că nu m-am dus la
el! Terapeutul meu arată mai bine, nu?
Înapoiază-mi poza subito, pentru că trebuie s-o pun la loc. Îţi mărturisesc că am şterpelit-o de pe
biroul lui Calgari, când lipsea de-acolo; în talmeş-balmeşul ăla de cărţi, scrisori şi dosare, am pus
prinsoare că n-o să-şi dea seama prea curând că lipseşte.
Oricum, am o copie făcută de un fotograf…
Prin urmare, terapia îşi urmează cursul. Mi-am explorat labirinturile interioare şi mă simt mai bine. Ar
trebui să adaug că eu şi Calgari alcătuim o echipă straşnică; de-aici se şi trage succesul tratamentului.
Dacă nu era el, încă m-aş mai fi bălăcit prin mocirla amintirilor.
Am priceput, de pildă, că, atunci când eram mică, te-am ales drept mamă simbolică. Te-am prezentat
mereu drept „verişoara mea“ pentru că aveam nevoie să născocesc o legătură de sânge între noi, o
legătură care nu exista, câtă vreme tatăl tău nu era decât tutorele meu legal, desemnat prin testament. Când
te-ai căsătorit, am crezut că m-ai părăsit. Şi-atunci m-am purtat şi mai copilăreşte decât înainte, refuzând
dimensiunea trupească a adolescenţei, proclamând că nu mă voi căsători nicicând: de fapt, copilărindu-
mă, voiam să te silesc să-mi redevii mamă.
Calgari susţine că legăturile de rudenie mă înspăimântă, că nu le pot îndura; i-am răspuns că n-am
habar de astfel de legături; aveam opt ani când mi-au murit părinţii şi nu mai ţin minte mare lucru.
Luni de zile, răspunsul ăsta nu l-a satisfăcut. Susţinând că mă blocam, Calgari a apelat la un procedeu
neobişnuit: hipnoza.
Da, Gretchen, nu-ţi istorisesc o năzbâtie la care am fost martoră, ci un episod trăit, cât se poate de
serios; cu ajutorul unui pendul şi al unor fraze incantatorii, Calgari m-a cufundat într-o stare hipnotică.
Îţi dai seama? Un gablonţ, nişte vorbe alinătoare şi, gata, nu-ţi mai controlezi mintea… Îmi aduc
aminte de starea aceea, nu era nici somn, nici inconştienţă, ci o altfel de concentrare, tăioasă, de bună-
credinţă. Mi se părea că m-a scurs într-o pâlnie: câmpul vizual îmi era redus, tot aşa şi aria auditivă, şi
odată cu ele mi se diminuase şi viclenia, circumspecţia aia care mă îndemna să mint ca să mă protejez.
Deveneam ascultătoare, nu mai depindeam decât de Calgari, de vocea lui caldă, de întrebările lui exacte,
mă abandonam pe de-a-ntregul.
Şi-atunci m-am auzit spunându-i adevărul – acum, sunt şi eu la fel de uimită pe cât a fost el în timpul
şedinţei –, da, aflându-mă în starea aia ciudată, i-am dezvăluit taina originii mele.
I-am mărturisit cum am fost adoptată: cei pe care-i numeam părinţii mei nu erau de fapt părinţii mei şi,
cu toate că-mi lăsaseră din ce să trăiesc, nu-mi dăduseră viaţă.
Amănuntele mi-au revenit încet în minte; ca nişte peşti scoşi cu undiţa din apă, mai întâi bănuielile,
întrebările care m-au năpădit curând, apoi comportamentul părinţilor, privirea lor care îmi sugera că mă
adoră şi că în acelaşi timp se tem de mine, de parcă aş fi fost o bombă care sta să explodeze.
De ce mi-am ascuns oare atât de des biografia obiectivă? Din comoditate, sau din nepăsare? Potrivit
lui Calgari, câtă vreme indiferenţa nu figura în tratamentul memoriei, dosirea ascendenţilor mă avantaja.
— Aşa încât, a conchis Calgari, înţeleg mai exact atitudinea dumitale generală: nu te consideri
niciodată legitimă. În raport cu societatea sau cu soţul dumitale, te temi de impostură, crezi că trebuie să-
ţi pui frâu ca să-i asculţi pe alţii, consideri că Franz şi-a greşit nevasta şi că, până la urmă, îşi va da
seama de asta. Temerile provin din poziţia dumitale iniţială, cea a unui copil adoptat care se bucură de o
afecţiune arbitrară, nejustificată genetic.
Ei bine, Gretchen, nu-i aşa că dragul meu Calgari e strălucit? Nimeni n-a pătruns până acum atât de
profund în sufletul meu. Acum, după luni întregi de tratament, când mă întorc la existenţa mea de doamnă
von Waldberg, sunt cu totul alta; aparent nu s-a schimbat nimic, în fond s-a schimbat totul.
M-am maturizat. Nu mă mai agăţ de Franz ca înecatul de colacul de salvare. Uneori nici nu mai ştiu
dacă-l iubesc sau dacă-l urăsc pentru că e atât de searbăd.
Franz mă irită. Mă plictiseşte cu aerul lui blajin, cu buna lui dispoziţie, cu temperamentul lui constant,
cu civilitatea lui de nezdruncinat. Mă enervează până şi faptul că e chipeş. Aşa cum zic scorpiile alea
bătrâne din Viena, e un tip de vis, cu chip armonios, buze roz, cu gâtul bine înţepenit în trupul zvelt şi
musculos; e o întrupare a prinţului pe cal alb pe care l-am descoperit în cărţile de basme, cel dintâi
bărbat care ne-a aprins închipuirea. Atât doar că aceste cărţi nu ne-au dezvăluit niciodată ce gândeau
Albă-ca-Zăpada sau Cenuşăreasa după câţiva ani de măritiş; toate se opresc în pragul iatacului, când cei
doi îndrăgostiţi închid uşa şi se bagă în aşternut. „Au trăit fericiţi şi au avut mulţi copii.“ Ca să descrii o
viaţă de om, e cam laconic, nu?
În răspăr cu formula amintită, eu, de când am ajuns în patul lui Făt-Frumos, n-am făcut copii şi nu prea
cred că sunt fericită. Da, Gretchen a mea, îţi mărturisesc că viaţa lângă bărbatul ideal e plicticoasă la
culme… E degrabă satisfăcut, fie că e vorba de trei acorduri de pian, de două replici la teatru… E
mulţumit de îndată ce mănâncă, de îndată ce schimbă câteva vorbe, de îndată ce adoarme, de îndată ce mă
atinge. Am senzaţia că trăiesc cu un bebeluş fericit care nu bănuieşte că drumul plăcerii e mai complicat
pentru mine.
E fericit, deşi e orb.
Sau e fericit tocmai pentru că e orb?
Am îndrăznit să ating cu Calgari problema intimităţii mele conjugale. Mătuşa Vivi avea dreptate: încă
nu trăisem „clipa miraculoasă“. Îmbrăţişările mele şi ale lui Franz sunt plăcute, dar lipsite de
spontaneitate. E un ritual anost.
Am apucat să-ţi spun? Relaţiile mele cu mătuşa Vivi s-au schimbat: am devenit prietene la cataramă.
Ce femeie extraordinară! Atât de veselă, de sprinţară, de slobodă. De mai multe ori pe săptămână, la ea
acasă, la mine, la croitori, la patiseri, la cofetari, ne întâlnim ca să râdem şi să sporovăim după cum ne
vine la gură. Fără pic de jenă, îmi povesteşte despre nenumăratele ei isprăvi amoroase, atât mai vechi,
cât şi actuale; o admir pentru că a preschimbat, prin îndrăzneală şi nonconformism, o viaţă toxică într-o
aventură palpitantă.
Mergem adesea la cafenea, unde-i cercetez tehnica prin care stârneşte interesul speciei bărbăteşti.
Reuşita ţine de un contrast rapid: afişează o nepăsare totală, după care, fulgerător, aruncă o privire
înflăcărată ofiţerului sau artistului care şade la câteva mese distanţă. Amestecul ăsta de cald şi rece îi
înnebuneşte într-atât pe masculi, încât Vivi nu pleacă niciodată fără să fi primit un răvaş galant pe care un
chelner grăbit i l-a aşezat pe masă.
Prin contaminare, primesc şi eu declaraţii, anumiţi bărbaţi crezându-mă la fel de frivolă ca mătuşa
Vivi. Mai cu seamă de la un student brunet, cu ochi negri care par puşi pe harţă, dacă n-ar fi adumbriţi de
nişte gene lungi şi mătăsoase, nişte gene de prinţesă egipteană.
De ce-ţi scriu toate astea? Habar n-am. Poate că e o urmare a primăverii care a năpădit Viena.
Doctorul Calgari – în ciuda faptului că mi-a interzis să-i spun aşa, continui să-l numesc doctor – a
hotărât că ar trebui să aprofundăm acest subiect, adică „treburile de aşternut“, şi, în cele din urmă, am
încuviinţat. E tulburător faptul că un bărbat, altul decât soţul meu, îşi doreşte ca mângâierile să mă facă
fericită, nu-i aşa?
Când Calgari perorează despre frigiditatea mea, roşesc toată. Desigur, termenul mă ofensează; dar
faptul că îl evocă mă încântă; sunt tulburată atunci când simt atât de puternic râvna cu care vrea să m-
ajute; mi se redeşteaptă emoţiile primei noastre întâlniri, atunci când, în mod stupid, am crezut că vrea să
mă înlănţuie pe divan.
Acum, mă întreb dacă nu aveam cumva dreptate. Poate că nu eram chiar aşa de nătângă… Bineînţeles,
pe-atunci nu ştiam mare lucru despre psihanaliză, însă instinctul meu feminin dibuise un bărbat care mă
dorea. Şi pe care-l doream.
Da, Gretchen, nu mi-e ruşine să-ţi spun: uneori jinduiesc la el. Nu doar că mă seduce cu talia lui
subţire şi mâinile dibace cu degete interminabile, dar îi şi datorez atât de mult…
Graţie lui, de pildă, am priceput de ce colecţionez sulfide şi millefiori. Orice colecţie exprimă o
frustrare; fără să ne dăm seama, ne compensează lipsurile. Câtă vreme viaţa mea de femeie adultă nu mă
satisface, sferele de sticlă întruchipează dorinţa mea de a opri timpul în loc, de a nu îmbătrâni, de a mă
întoarce în paradisul neclintit al copilăriei. Fiindcă am crescut la ţară – iar pentru tine, tovarăşa mea de
joacă, nu e o taină lucrul acesta –, sunt înnebunită după natură. O natură pe care o idealizez în aceste flori
minerale încremenite în cleştar.
Adăugarea unei noi piese e întotdeauna prilej de bucurie. O bucurie incompletă, însă, pentru că nu
răspunde dorinţei mele fundamentale. Nu mă încântă atât sulfidele, cât iluzia pe care îmi îngăduie s-o ţin
vie. Pe măsură ce mă cufund mai adânc în nevroză, simt nevoia s-o iau de la capăt.
Când, în schimb, sparg vreo piesă – precum în seara când mi s-a rupt apa –, simt nevoia să recuceresc
realitatea. Dovada: în ceasurile care au urmat accidentului, am descoperit adevărul, adică sarcina falsă.
Va fi oare nevoie să-mi distrug colecţia ca să mă vindec? Doctorul Calgari îmi interzice s-o fac.
— Distrugerea unui simbol nu vă poate tămădui. Dimpotrivă, ar risca să creeze o nesiguranţă nefastă, o
angoasă difuză. Într-o bună zi, veţi ajunge să vă preţuiţi sulfidele într-un mod echilibrat, să le iubiţi
pentru ceea ce sunt, şi nu pentru ceea ce aţi crezut că reprezintă.
În ultima vreme, după aceste lămuriri, am reuşit să nu mai cumpăr unele noi. Un progres uriaş, nu-i
aşa? I-am dat de ştire bancherului Schönderfer.
Iată, Gretchen dragă, strădaniile pe care le depune verişoara ta ca să revină în lumea muritorilor de
rând. Fără Calgari, aş fi înnebunit, m-ar fi dus la ospiciu. Doctorul mă vindecă de mine însămi.
Niciodată nu-i voi putea fi îndeajuns de recunoscătoare mătuşii Vivi pentru că mi l-a recomandat. Ieri,
bunăoară, îi repetam asta. Vivi şi-a plecat pleoapele migdalate peste ochii ca lavanda, iar gura-i fină a
şoptit:
— Micuţa mea Hanna, nu cumva ţi s-au aprins călcâiele după doctorul Calgari?
În loc de răspuns, am pufnit în râs. Un râs prea sonor, prea îndelungat. Mi se zgâlţâia tot pieptul. M-au
apucat crampele în stomac. Şi mie, şi mătuşii Vivi, acest râs ne confirma ceea ce nu îndrăzneam să spun
pe şleau.
Iar dacă nu izbutesc să rostesc cuvintele, voi încerca măcar să le scriu.
Îl iubesc pe doctorul Calgari.
Iar această dragoste, nespus de puternică, îmi înalţă trupul, inima şi sufletul.
Rămâne o singură problemă: când o să-i mărturisesc?
A ta, Hanna
27
Un pat.
Şi-atât.
Da, din când în când, un pat. Cu aşternuturi prea fine. Doar o singură pernă.
Pe urmă, aventuri.
O urmărire cu schiul nautic. În faţă e Johanna. Câte acrobaţii face în costumul ei de baie bej!
Filmarea unei reclame în care Anny e un cub de gheaţă într-un pahar cu whisky de dimensiunea unei
piscine. Evident, se îneacă. E prea comic. Aşa că regizorul agită megafonul. Cei de la asigurări refuză să
plătească. Pe fundul apei – mă rog, al alcoolului –, Anny, pasămite moartă, râde în hohote. Părinţii ei
adoptivi, aşezaţi pe marginea ligheanului, aplaudă.
Ia uite patul!
Geanta Vuitton se apropie de ea, o apucă de mână, o conduce în garderobă. În loc de rochii sunt
animale împăiate. O zebră o urmăreşte cu o căutătură atentă. Deşi ştie că îndărătul blânzilor ochi de sticlă
se află o mortăciune, tot are îndoieli. Zebra o pironeşte cu privirea. Anny e terorizată, tremură. Până la
urmă îi pipăie botul. După atingere, zebra se transformă într-un David care nechează. În acea clipă, un
struţ îl doboară pe David. Struţul e atrăgător; are un ciuf blond în moţul capului. Nu răspunde când i se
pun întrebări, deşi pare că le înţelege.
Brusc, schimbare de tablou. Anny merge printr-un oraş străin. Pe mijlocul fiecărei străzi: apă. Nu un
şanţ, nici o baltă, nu, de-a dreptul un ditamai râul. Un prieten din copilărie cu voce guturală îi semnalează
că e vorba despre nişte canale. „A, suntem la Veneţia?“ Oamenii îi spun că-i o toantă. Sunt mulţi,
nemiloşi. Anny îşi mărturiseşte că o bere ar potoli-o. Chiar atunci, un năpârstoc îi şterpeleşte geanta.
Aleargă după el. Dar piticul îi scapă, ştie toate scurtăturile şi cotiturile cartierului. La un colţ de stradă,
Anny îşi pierde hainele. „Cum, din nou?“ În mod ciudat, are impresia că a mai trăit scena. Aproape goală,
intră pe o esplanadă unde spânzură la capătul unei funii o femeie. O cunoaşte. Înaintează. O lovitură în
ceafă o face să-şi piardă cunoştinţa.
Din nou patul. Incomod.
De jur împrejurul somierei, o cameră cu lambriuri de culoare deschisă. Ce hotel să fie oare?
Aspirată la vale, Anny goneşte pe schiuri. Vâsleşte printr-un tub de zăpadă. Alunecă din ce în ce mai
repede, pierde controlul, zăreşte îndărătul ei o maşină ca o omidă, din care nişte tipi bărboşi strigă
„Pârtieee!“. O să dea peste ea. Se trezeşte încolţită în mijlocul unei piste de bob. Năvălesc peste ea. Ce-i
de făcut?
Patul.
Uff!
Probabil că ăsta e locul unde se află cu adevărat. Realitatea este visul care revine cel mai adesea, nu?
Îşi mobilizează forţele ca să rămână aici, în pat, ca să nu alunece prea repede spre alt spaţiu.
Cercetează salteaua cu mâna. Nişte cearşafuri ca foiţa de ţigară. Na, c-aş fuma ceva. Ah, perna asta!
Din burete? Preferă puful de gâscă. De ce una singură?
Deschide ochii. Împrejurul ei, o cameră lambrisată cu lemn deschis la culoare, puţin îngălbenit. Ah, da,
e bambus, ultimul strigăt în materie de decoraţiuni interioare. În opinia ei, nebunia asta cu bambusul
miroase a escrocherie: cum de izbutesc să scoată plăci plate de o asemenea lăţime din nişte tije rotunde?
Şi pasta de dinţi? Cum fac să strecoare vinişoarele roşii în masa aia albă? Fără ca albul şi roşul să se
amestece până la sfârşitul tubului… Câte mistere pe lumea asta!
Soseşte Ethan. Ce baftă, uite un vis plăcut. Intră în încăpere şi-i zâmbeşte. De-acolo, din patul de unde-
l priveşte, pare la fel de înalt ca struţul pe care l-a zărit în delirul anterior.
Ia loc pe marginea somierei, îi atinge obrajii şi apoi îi propune un pahar cu apă.
Are dreptate. E moartă de sete.
În timp ce se ridică, îşi dă seama că o dor articulaţiile. Muşchii i s-au atrofiat.
Nasol, e limpede că în privinţa asta nu bate câmpii. Adio schi nautic, adio schi alpin. Tot trupul îi
atârnă, greoi, dureros.
— Ethan, nu visez?
— Nu.
— Dacă ar fi un vis, tot aşa mi-ai răspunde.
— Nu sunt responsabil pentru ce-ţi spun când visezi.
Stă pe gânduri, pentru că fraza îi pare atât de adâncă încât nu e sigură că-i înţelege noima. O! Iată că nu
pricepe nimic: bun venit în viaţa reală!
Ethan o ajută să bea, apoi îi aşază delicat capul pe pernă. De-abia atinge ţesătura, că şi pătrunde în
labirint. Îndărătul ei se închide un chepeng. La fiecare cotitură stau nişte buldogi, care mârâie şi-şi arată
colţii agresivi: din această cauză n-o va apuca pe drumul inteligent. Hopa, nu băgase niciodată de seamă
că dulăii seamănă atât cu rechinii. Se apropie de o fetiţă care dansează, costumată în ţigancă, ameţită de
atâtea răsuciri în mijlocul rochiei ei largi din dantelă roşie. Paşii îi sunt ritmaţi de o muzică disco vioaie.
Când Anny se apleacă, fetiţa fericită îndreaptă spre ea două găvane goale. Da, copila nu vede. Anny se
îndoaie de mijloc ca s-o îmbrăţişeze, dar puştoaica, mirată, o tuleşte urlând de groază. Se trânteşte o uşă.
Patul. Camera.
Mai bine rămâne aici. E mai puţină agitaţie decât în vise.
Anny asudă. E cotropită de un frig neobişnuit, care nu vine din exterior, ci mai degrabă din ea. Se
cuibăreşte sub cearşaful nespus de subţire.
Se simte supravegheată clipă de clipă. Instinct de actriţă. Nişte priviri poposesc asupra ei, nişte ochi i
se lipesc de piele, nişte buze îi comentează atitudinile.
Cercetează împrejurimile. Nimeni. Trei piese de mobilier. Un dulap de haine. Un ecran de televizor.
Nişte perdele de in care acoperă fereastra pe jumătate.
În mod sigur, nimeni.
Şi-atunci de ce simte că e pândită?
Se cufundă din nou într-un vis plicticos pe care l-a mai avut de o sută de ori; trebuie să cânte în rolul
lui Carmen, deşi nu a studiat partitura. În culise, fără să se simtă descurajată, în timp ce orchestra şi
corurile pornesc să cânte, Anny îşi trage pe ea o rochie roşu-aprins, îşi prinde un nufăr în păr, apoi se
alătură tenorului în faţa publicului. Din piept îi izbucneşte o voce nemaipomenită, o voce necunoscută,
amplă, puternică, densă, care o striveşte pe cea a partenerului, cu un registru şi mai grav decât al ei. O
voce masculină? În timp ce-şi zornăie castanietele, îşi dă seama că a uitat să se epileze la subraţ.
Dezastru!
Ah… iar patul ăsta.
Prin urmare, iscoadele s-au cărăbănit? Nu. Pielea îi pare impregnată cu ceva lipicios.
Cine-o spionează?
Văzând o cameră de filmat în colţul stâng al tavanului, se dezmeticeşte. O luminiţă roşie vesteşte că
aparatul înregistrează.
— Mă filmează!
Tot aşa şi din cealaltă parte. Dar şi din unghiul ălălalt. Numără pe-ndelete. Cinci camere de filmat.
Nici mai mult, nici mai puţin.
Intră Johanna, veselă nevoie mare.
— Ce face micuţa mea?
Lui Anny nu i se pare normal ca agenta să fie atât de binedispusă. Ajunge deci la concluzia că încă
visează.
Johanna, de obicei zgârcită cu tandreţurile, o strânge în braţe cu putere.
— Vai, cât eşti de iubită! Iar tu te-amuzi speriindu-ne. Vrei să simţim cât de mult ţinem la tine! Să ştii
însă că te-am adora şi fără prostioarele astea.
Tonul Johannei sună fals. Ciudat. În visele clasice, personajele îşi joacă rolul convingător.
Aşa încât Anny rămâne în expectativă, pândind urmarea.
— Ai idee de ce te afli aici?
Anny scutură din cap.
— Nu-ţi aminteşti?
Anny ţine bine minte injecţia cu heroină din toaletă, precum şi clipa când şi-a pierdut cunoştinţa; de
altfel, atunci a crezut că o s-o mierlească. Cu toate astea, ca să afle ce-i va spune Johanna în vis, se
preface amnezică.
— Ei bine, ai… exagerat. Stresul, probabil. Teama că te vor pune la zid. Biata mea Anny… te-ai temut
de pomană de reacţiile lor.
Dintr-odată, Johanna, schimbându-şi atitudinea, se ridică şi strigă energic:
— A fost un triumf, draga mea! Fata cu ochelari roşii a fost primit ca un film de primă mână. Ai uluit
atât publicul, cât şi presa. Bravo! Se vorbeşte deja de nominalizare la Golden Globes, la Oscar…
Distribuitorul a sporit numărul de cópii pentru cinematografe.
Ca să-şi latre tot acest discurs, Johanna îşi îmbogăţise comportamentul cu un soi de dinamism nefiresc;
nu i se adresa lui Anny, ci cuiva situat la vreo douăzeci de metri distanţă.
Anny aruncă o privire în jur. Care era şpilul? Cui îi era dedicat acest show de ataşat de presă la vârf
de carieră?
— Ce păcat că n-ai putut veni pe scenă! Lumea te aştepta aplaudând în picioare. Au profitat doar Zac
şi Tabata Kerr.
Tabata Kerr? Johanna o poreclea de obicei Geanta Vuitton. Prin urmare, se petrecea ceva ciudat.
Anny s-a lămurit după ce a surprins o anume privire a Johannei. Tocmai îşi pironise privirile în
camera de filmat cea mai apropiată, apoi, regretând greşeala, îşi plecase pleoapele. Johanna ştia deci că
sunt filmate şi încerca să pară naturală.
— Ce se-ntâmplă, Johanna? Ce-i cu camerele astea de filmat?
Johanna şovăi, îşi apucă telefonul mobil, formă un număr. Lăsând baltă atitudinea mieroasă dinainte,
întrebă cu ton aspru:
— Aşa, şi? Ce să fac?
Îi răspunse un pârâit metalic.
Johanna continuă:
— Am înţeles.
În acea clipă, Anny a simţit o schimbare de atmosferă. Privind împrejur, şi-a dat seama că luminiţele
roşii de deasupra camerelor de filmat se stinseseră.
Johanna se aşeză, adoptând o atitudine mai puţin căznită.
— Anny, eşti în rahat, dar am aranjat lucrurile.
— Poftim? Te pricepi şi la rahat?
— Transform rahatul în aur. Pe vremuri, cel care făcea asta se chema alchimist, în zilele noastre e un
bun agent de PR. Ascultă, e foarte simplu: fiindcă, după incidentul de la „premieră“, dependenţa ta de
droguri şi de alcool nu mai poate fi ascunsă, am hotărât să te transform în model.
— Ce fel de model, pentru numele lui Dumnezeu?
— Model de căinţă. O să te vindeci, Anny, o să te tratezi, nu doar de dragul tău, ci şi de al celorlalţi.
Vei arăta care-i calea cea bună, le vei explica tinerilor şi părinţilor lor că te poţi lăsa.
— De ce anume?
— De droguri. De alcool. De dependenţă.
— Pari foarte sigură de tine.
Johanna s-a uitat la ea, a şovăit, a dat înapoi, după care a exclamat brusc:
— Am semnat!
— Ce?
— Am semnat. Te-ai prăbuşit public, trebuie să te redresezi public. Dacă nu vrei să ţi se ducă dracului
cariera, hai să facem un spectacol cu revenirea ta. American-TV e de acord.
Se aplecă spre Anny şi-i şopti la ureche:
— Patru milioane de dolari. Dacă ţii seamă şi de materialele de presă, înseamnă dublu.
Se ridică în picioare, mândră de ea, arborând un rânjet de rechin fericit, profund diferit de înduioşările
pseudoafectuoase care-i parazitaseră intrarea.
Anny nu reacţiona, cu atât mai mult cu cât se întreba dacă scena se petrecea în stare de vis sau de
veghe. Ticăloşia propunerii nu-i permitea de altfel să opteze, era imorală ca un coşmar şi violentă ca
realitatea.
Aplicând principiul potrivit căruia „cine tace încuviinţează“, Johanna puse mâna pe telefon.
— OK, e-n regulă! Mergem înainte.
Patru secunde mai târziu, becurile roşii ale camerelor de filmat s-au aprins la loc.
Johanna deveni din nou mieroasă, se descurcă să pronunţe de trei ori la rând titlul filmului Fata cu
ochelari roşii, apoi dispăru gesticulând.
„Proastă actriţă“, gândi Anny văzând-o cum pleacă.
De asta, cel puţin, era sigură, restul era beznă totală.
Doctorul Sinead a pătruns şi el în încăpere. Dornic să se afirme pe ecran, renunţase de data asta la
roiul de asistenţi; îl urmau doar doi medici tineri, la o distanţă respectuoasă, ca nişte bodyguarzi care
subliniau importanţa individului escortat.
Pe dată, Anny a ales să pară o năucă în stare de şoc, care se supune. Sub pavăza unui aer îndobitocit, l-
a privit pe Sinead cum îşi face numărul de superterapeut în faţa camerelor de filmat.
Octogenarul cu faţa plină de cicatrici s-a descurcat de minune. Mai întâi, a manifestat faţă de pacientă
o politeţe îngăduitoare, recunoscând că tinereţea se dovedea o perioadă dificilă – şi aici, preţ de o clipă,
simţeai că e sincer încântat că bate câmpii pe tema unei tinereţi pe care o regreta. Apoi, a redeschis rana,
exagerând suferinţele lui Anny. Trei la mână, a cauterizat-o: invocând respectul pe care ar trebui să şi-l
poarte, a redeşteptat fostul copil din ea, pe viitoarea mamă, apoi le-a amestecat pe toate, celebrând viaţa,
dragostea de viaţă, viitorul, practicând un patetism cât se poate de străin de severitatea, fermitatea şi
duritatea lui obişnuite. Anny, conştientă că făcea spectacol, nu-l asculta; s-a mulţumit doar să observe că
machiajul îi gălbejea faţa şi că vopseaua de pe sprâncene ar fi fost mai de efect dacă ar fi avut o nuanţă
asemănătoare cu aceea a părului.
„Decât să-ţi refuzi vârsta, mai bine accepţi să îmbătrâneşti. Inclusiv din motive estetice.“
A fost singurul gând pe care l-a clocit în decursul acestei şedinţe ce îi părea că nu o priveşte.
— Ne-am înţeles, fetiţo? Eşti gata să te laşi pe mâna mea?
Simţindu-i insistenţa din ton, şi-a dat seama că era ultima replică din scena interpretată de Sinead.
Recuperând percepţiile răzleţe din vis – interpreta la nimereală rolul lui Carmen, fără să-l fi învăţat şi
fără să-l fi repetat –, a îngăimat o încuviinţare.
Mulţumit, Sinead a salutat-o.
Când a trecut pragul uşii, uitând că e în continuare filmat, a zâmbit, mândru de el, ca un actor căruia i-a
reuşit secvenţa. Această răbufnire de orgoliu pica însă precum musca-n lapte, după scena pe care o
interpretase atât de exact.
— Începător… suspină Anny.
Închise ochii şi adormi.
La şase şi jumătate, a apărut Ethan purtând o tavă cu de-ale gurii. El, cel puţin, nu-şi juca rolul. Singura
lui grijă – s-o ajute pe Anny – se întrezărea în fiecare gest şi în fiecare inflexiune a vocii.
De îndată ce a ajuns lângă ea, Anny a început să se simtă bine. Au vorbit zglobiu despre subiecte
serioase.
De îndată ce Anny şi-a isprăvit cina, Ethan s-a uitat la ceas.
— E ora şapte, a vestit el.
Ceva anume schimbă consistenţa aerului. Camerele de filmat se opriră din nou.
Ethan scoase un flacon de medicamente din buzunar şi îi administră pilulele.
— Nu se mai filmează după ora şapte? întrebă Anny.
— Nu. Se reia peste trei minute. Emisiunea are două formate: douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi
patru transmisie pe Internet, şi un pachet cotidian condensat la douăzeci de minute, în montarea celor de
la American-TV. Nu există decât scurte întreruperi. Producătorii şi clinica nu doresc să-ţi filmeze
tratamentul chimic. În primul rând, ca să păstreze secretul medical. În al doilea, ca să-ţi pună în evidenţă
puterea voinţei.
Anny rumegă această frază, înghiţind ascultătoare pastilele.
Luminile roşii se aprinseră la loc în clipa când Ethan tocmai înghesuia ambalajele în coşul de gunoi.
— Vreau să merg la baie, te rog.
Ethan o ajută să-şi găsească o proptea solidă pe marginea saltelei, apoi o sprijini să meargă până la
toaletă.
Înăuntru, nişte rampe aflate de-a lungul pereţilor i-au îngăduit lui Anny să se târască până la chiuvetă.
Ajunsă acolo, s-a privit îndelung. Palidă, stoarsă, avea un chip de lăuză. Părul îi atârna, pleoştit. Pielea
îi căpătase nişte pete gălbui.
Se apropie, masându-şi pleoapele cu vârful degetelor.
Încerca o senzaţie stranie.
O mai spionau încă?
Nu, nu se poate!
Întorcând uşor capul, cercetă pereţii căptuşiţi cu faianţă ai încăperii, ca să se convingă că nu
ascundeau nici o cameră de filmat ori vreun microfon.
De unde atunci senzaţia aceea?
Devenise paranoică?
Ridică din umeri: frica de anumite împrejurări nu le şi face să existe; ar trebui să se liniştească.
Se înclină ca să se privească mai atent.
Dintr-odată, simţi o mişcare. Nu, nu se produsese aici, în jurul ei, ci înlăuntrul oglinzii. Sau mai
degrabă îndărătul stratului ei argintat.
Cum oare?
Se apropie din nou şi pricepu, din lipsa de consistenţă a reflexiilor, din transparenţa suspectă a
imaginii, că se apleca asupra unei oglinzi care ascundea, îndărătul luciului, o întreagă baterie de camere
de filmat.
28
Când Ida a ţâşnit din casă şi s-a prăbuşit pe caldarâm, deşi nu era încă moartă, nu mai avea înfăţişare
omenească: era o bucată de carne carbonizată, turbată, şfichiuită de flăcări.
Fără să şovăie, Anne şi-a smuls fustele ca să le arunce peste victimă, ca s-o acopere şi să înăbuşe
pălălaia care o mistuia. Trupul pârjolit, scos din minţi, zbiera, se zvârcolea, se războia, scuipa înjurături,
o lovea pe Anne, o insulta, dar aceasta nu-şi pierdu cumpătul şi izbuti să stăpânească atât flăcările, cât şi
pe verişoara ei.
Apoi, în vreme ce bărbaţii din mahala se străduiau să împiedice răspândirea focului pe toată strada, s-
a ridicat şi, dând dovadă de o autoritate nebănuită până atunci, a poruncit ca Ida să fie dusă la spitalul
Saint-Jean. Câtă vreme bărbaţii au căutat scânduri şi au încropit o targă, ea a scos apă din canal, şi-a
umezit fustele şi s-a încredinţat că nu avea nici un rest de jar prin straie ori prin păr.
Două namile cu păr roşcat au rostogolit-o pe Ida pe brancardă şi, cu toate că ţipa la ei, au mişcat-o din
loc şi au reuşit să plece.
— Suferă prea tare, a zis cel dintâi, care o auzea pe Ida urlând la fiecare hop. Hai să ne oprim la
mânăstirea cordelierilor. Au la azil un doctor foarte destoinic.
Câteva străzi mai departe, ciocăniră în oblon.
Sébastien Meus îşi iţi capul.
— E cel mai bun felcer din Bruges, şopti zdrahonul către Anne.
Sébastien Meus nu-i mustră că l-au trezit în crucea nopţii, pricepu situaţia, deschise poarta fortificată
şi-i îndreptă către un loc liber din azilul Saint-Côme. Cu ajutorul celor doi vlăjgani aşeză o vană
deasupra muribundei, apoi îi ceru lui Anne s-o umple degrabă cu apă de la puţ. Zis şi făcut! Apoi trase de
o tablă, lăsând apa să curgă în stropi.
Preţ de un ceas, au tot alergat aşa, de la fântână la vană, stropind-o pe Ida, care, în cele din urmă, între
două salve de ocări, începu să-şi ostoiască gemetele.
Doctorul îi desfăcu grijuliu veşmintele ude, le dezlipi de piele, atent să nu-i pricinuiască răni. Apoi
aduse un borcan cu alifie pe care i-o aplică pe arsuri, cât mai blând cu putinţă.
Pe culmile suferinţei, Ida împroşca sudălmi şi ameninţări; nici doctorul, nici Anne nu-i ascultau
vorbele spurcate, expresii ale durerii.
Odată cu slujba de laudes, la ivirea zorilor, Ida adormi, stoarsă de vlagă. Anne continuă să o vegheze,
ca şi cum devoţiunea ei avea să o tămăduiască. Ţinându-i mâna teafără într-a sa, încerca să-i insufle
energia şi forţa ei.
La ceasul sextei, înştiinţat de un ucenic al doctorului, se arătă un preot ce voia să-i ofere Idei ultima
împărtăşanie. Aceasta se trezi din somn în clipa când preacuviosul se apleca asupră-i; ochii ei îl ţintuiră
cu groază. Parcă l-ar fi zărit pe Necuratul. Se împotrivi, încercând să fugă.
Preotul îi vorbi blajin. Pricepând că se va duce pe lumea cealaltă, Ida spuse brusc:
— Vreau să mă spovedesc!
Preotul ceru să rămână singuri.
Medicul, ucenicii, infirmierii şi Anne se retraseră. În pragul uşii, Sébastien Meus o opri pe tânără.
— Rămâi aici.
— Poftim?
— Rămâi aici, în camera asta. Piteşte-te după un stâlp. Dacă i se face din nou rău, se cade s-o alini cu
apă proaspătă sau cu pomadă. Ţi-o încredinţez.
După ce rosti această poruncă de neocolit, închise uşa.
Anne se cuibări într-un soi de intrând al zidului, aşa încât nici preotul, nici Ida să nu-i simtă prezenţa.
Ida îl prinse de beregată pe trimisul Domnului şi-i strigă:
— Eu am dat foc la casă!
Anne se tupilă. Cum? Avea să audă spovedania? Se strădui să-şi acopere urechile.
— Da, am pârlit cocioaba aia ca să mă răzbun pe neroada de maică-mea. Vreau să sufere. Vreau să
plătească pentru cât rău mi-a făcut.
Fără să vrea, Anne continua să audă. Se hotărî să asculte până la capăt.
Fierbând de pizmă, Ida îi explică preotului că maică-sa, considerând că nu-i frumoasă, nu-i propusese
nicicând peţitori. Aşa încât se văzuse silită să-şi caute curtezani; iar ăştia – ştiţi, părinte, cum sunt
bărbaţii – profitaseră…
În acest moment al mărturisirii, Ida o cârmi. Până acum se purtase ca o victimă, de aici înainte se
preschimbă în scorpie smintită, mai obscenă decât un satir, descriind în amănunt preotului speriat toate
poftele pe care şi le împlinise cu bărbaţii, uneori cu mai mulţi deodată.
Anne a îndurat poveştile verişoarei sale, care depăşise limitele bunului-simţ doar ca să demonstreze
că-l avea pe vino-ncoa’ şi că maică-sa se înşela.
Deşi s-ar fi cuvenit ca imaculata Anne să fie îngrozită, lucrurile s-au petrecut exact pe dos: a năpădit-o
mila. Cu cât Ida deşerta mai multe măscări – şi nu fără oarecare mulţumire –, cu atât Anne simţea mai
multă duioşie faţă de verişoara ei. Dincolo de acea Ida arogantă, violentă, destrăbălată, dincolo de
piromana răzbunătoare, vedea o fetiţă măcinată de întrebări, care nu ştia dacă e pe gustul bărbaţilor şi
mai ales pe acela al mamei sale. Ce drum tulburător… O suferinţă îndreptăţită, trăită la o vârstă fragedă,
o transformase într-o zgripţuroaică criminală. Dacă Anne ar fi desluşit asta la vremea potrivită, poate că
ar fi reuşit s-o facă să-şi schimbe punctul de vedere şi să-şi recapete încrederea în sine. Anne se
învinovăţea: deşi îşi petrecuse ani buni alături de Ida, nu ghicise niciodată ce-i frământa cugetul şi nici
ce-i rodea inima.
În cele din urmă, spovedania Idei ajunse la concluzii: maică-sa o considera curvă – vai, nu rostea
cuvântul, dar i se citea în priviri. În ziua când Godeliève a anunţat că le va duce pe Hadewijch şi pe
Benedicta la ţară – desigur, voia să le ferească de exemplul surorii lor mai mari –, a repetat, pe picior de
plecare, că toate trei se vor ruga pentru ea.
— Să se roage pentru mine! Vă daţi seama? Să se roage pentru mine de parcă aş fi fost un monstru.
— Eşti o păcătoasă, fiica mea. Cum şi noi suntem.
— Nu, în gura ei asta însemna că eram ultimul om. Prin urmare, am hotărât să distrug ce era al ei, tot ce
avea, casa cu ce era înăuntru. Am împroşcat ulei pe podea, pe mobile. Dar flăcările s-au răspândit mai
repede decât prevăzusem – voiam să dau foc la plecare –, uitasem că la parter rămăsese aprins cuptorul,
iar din el a sărit nişte jar. Cum deja răspândisem ulei pe toată pardoseala, incendiul s-a pornit când
vărsam ultimele picături la etaj. Eram prinsă la mijloc…
N-avea remuşcări, regreta doar că fusese neatentă.
Îngrozit de ceea ce auzise, preotul tăcea, temându-se de noi ticăloşii. Ida însă amuţise.
Auzind câteva fornăituri, Anne îşi dădu seama că verişoara ei plângea. De ce oare? Din pricină că nu-i
ieşise planul nemernic, sau pentru că avea să moară?
Preotul începu sfântul maslu:
— Te încredinţez, Ida, milosteniei lui Cristos tămăduitorul.
Îşi aşeză mâinile pe faţa ei, ca să se pogoare Duhul Sfânt; dar, din stăruinţa cu care făcea gestul, Anne
pricepu că mai degrabă alunga demonii. O unse cu mir, întâi pe frunte, apoi pe mâini. Fie pentru că uleiul
era sfinţit, fie pentru că unsoarea îi hrănea trupul zbicit şi carbonizat, Ida nu strigă la atingerile preotului.
— Fie ca Domnul, în mare mila lui, să te întărească prin harul Sfântului Duh. Spălându-te astfel de
păcate, fie ca El să te mântuiască şi să te înalţe.
Aşteptă ca Ida să-i răspundă, dar, cum asta nu s-a întâmplat, zise „Amin“ în locul ei.
În cele din urmă o împărtăşi, oferindu-i azima, ca un sprijin menit să o însoţească pe drumul dintre
viaţa pământească şi viaţa veşnică.
— „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de
apoi“, spunea Domnul Nostru.
În şoaptă, pentru că Ida nu-l mai asculta, mai cită din Sfântul Luca şi din Sfântul Iacob, într-o
bolboroseală pe care doar el o putea auzi.
În ceasurile care au urmat, Ida a trecut prin toate stările, de la apatie la zbierete, de la rugăciuni la
ocări, de la deznădejde la resemnare.
Anne îi stătea în preajmă. I se părea că, în cea mai mare parte a timpului, Ida nu o vedea sau, dacă
ochii ei holbaţi o măsurau, că nu o recunoştea. Doar în două rânduri s-a simţit văzută, atunci când ura i-a
înnegrit Idei pupilele, iar gura i-a vărsat sudălmi.
Anne s-a prefăcut că nu le aude. I-a luat mâna teafără, a strâns-o cu multă dragoste, încercând să-i
trimită efluvii liniştitoare prin trupul dureros.
Când Godeliève, Hadewijch şi Benedicta, înştiinţate de o vecină în legătură cu dezastrul, au sosit la
azil, s-au simţit profund descurajate de starea Idei. Când a aflat că fata ei primise sfântul maslu, mama,
zguduită de suspine, s-a prăbuşit în braţele lui Anne.
În timp ce-şi strângea mătuşa la piept, Anne îşi luă măsuri de precauţie: să nu dezvăluie că Ida dăduse
foc la casă cu bunăştiinţă, să nu fie surprinsă de muribundă într-un moment de tandreţe familială.
După ce a dat-o la o parte pe mătuşă-sa, Anne le-a explicat lui Godeliève, Hadewijch şi Benedicta că
le lasă să stea în locul ei lângă Ida, fiindcă aceasta avea nevoie de dragostea lor în ultimele clipe de
viaţă.
De la distanţă, Anne a privit scena. Mătuşa Godeliève hohotea, Hadewijch şi Benedicta bălmăjeau
cuvinte calde. Ida le recunoscuse prea bine, deşi părea că nu le vede; făcând pe inconştienta, se bucura de
spectacol; luând în seamă încordarea frunţii, o anume destindere la nivelul umerilor, Anne şi-a dat seama
că verişoara ei, chiar dacă nu lăsa să se vadă, era încântată de amărăciunea pe care o stârnea: se întorcea
în centrul atenţiei.
Sfârşită, Anne părăsi încăperea în care stătuse atât de mult fără să doarmă, să bea ori să mănânce, se
opri în curte şi respiră lumina.
Doctorul i se alătură.
— Mulţumesc pentru ajutor.
Anne zâmbi. I se părea de prisos să primească mulţumiri pentru o atitudine firească.
— Ştii că verişoara dumitale are şanse să scape? continuă Sébastien Meus.
— Credeam…
— Deocamdată nu ştim cât de adânci sunt rănile. Vom afla în zilele următoare. În clipa de faţă cred că
sunt superficiale. Uită-te şi dumneata: s-a umplut de băşici, dovadă că trupul încearcă să se vindece.
Pielea a fost atacată, dar nu străpunsă; nici muşchii, nici oasele nu au avut de suferit. Desigur, o infecţie
ar putea încă s-o omoare; cu toate astea, are şanse să-şi revină.
— Vai, Doamne, de-ar fi adevărat…
— Să nu ne pripim, Anne. Dacă va trăi, va rămâne desfigu-rată – un ochi e ca şi pierdut. Va rămâne în
viaţă, cu siguranţă, dar va fi greu de privit.
Un infirmier îl chemă pe doctor pentru un postăvar care fusese călcat de o căruţă; aşa că o lăsă pe
Anne să reflecteze asupra acestei veşti.
Anne se strecură de-a lungul zidurilor şi, apoi, şezând pe caldarâm, privi soarele.
Ce-ar fi fost mai bine pentru Ida? Să-şi dea obştescul sfârşit, ducând în mormânt taina greşelilor ei?
Sau să supravieţuiască, cu remuşcarea în suflet, cu trupul şi duhul slăbite, cărând povara păcatelor sale
într-un corp pe care avea să-l deteste? Urâţită, chioară, roasă de cicatrici, spuzită de pete, hodorogită de
dureri – o viaţă de femeie aşa cum şi-o dorea i-ar fi devenit inaccesibilă…
— Să moară… ăsta-i răspunsul.
De îndată ce pronunţă fraza, Anne deveni stacojie. Cum adică? Îşi dorea moartea Idei?
Ruşinată, îşi făgădui că, dacă Ida avea să se vindece, îi va sta alături până la sfârşitul zilelor ei.
29
Dragă Gretchen,
Îţi scriu înainte să fi primit un răspuns de la tine, pentru că aici evenimentele şi-au iuţit cursul în mod
tragic.
În ce ordine să ţi le povestesc?
După cum îţi spuneam la sfârşitul ultimei misive, doctorul Calgari m-a tulburat. Îl iubesc, sau mai
degrabă îl iubeam, cu o tărie neîntâlnită. Desigur, pătrunzătoarea mea prietenă, mătuşa Vivi, m-a citit.
— De ce nu-ţi urmezi pasiunea, micuţa mea Hanna? mi-a sugerat ea de curând.
— Mătuşă Vivi, tocmai dumneata îmi dai acest sfat?
— Ce te miră? După câte ştiu, nu sunt o întruchipare a virtuţii…
Subţiindu-şi nările, afişa un aer ofensat.
— Eşti mătuşa lui Franz.
— Ah, da, suspină ea, de parcă ar fi fost un amănunt neînsemnat.
A comandat din nou ceai şi nişte sandviciuri cu castravete. Ne plăcea la nebunie să stăm în acel
salonaş cu banchete capitonate de la Wutzig, locul de întâlnire al cuplurilor nelegitime.
— Draga mea, îţi urez o căsnicie cât mai lungă. Pentru ca un cuplu să dureze, e nevoie însă ca
partenerii să evite frustrările. Dacă îţi vei înşela un pic soţul, asta n-o să vă distrugă legătura, dimpotrivă.
Crede-mă că ştiu ce vorbesc.
— N-aş îndrăzni.
— Ce anume? Să-l uiţi o clipă pe Franz sau să-i mărturiseşti doctorului Calgari?
— Mi-e teamă de un eşec.
Vivi a surâs.
— Aha, perfect, văd că te preocupă deja aspectele practice.
— N-am făcut niciodată avansuri unui bărbat.
— Biata de tine! O femeie nu face curte, ci doar consimte. În caz contrar, bărbatul îşi ia tălpăşiţa.
Femeia trebuie să-i dea impresia că el a avut iniţiativa şi că ţine frâiele.
În acel moment, mătuşa Vivi a început un discurs stufos, fără îndoială foarte pasionant pentru una mai
versată ca mine. Îmi detalia nişte strategii subtile, dar eu, cu obrajii în flăcări şi vuiet în urechi, nu
ascultam nimic, gândindu-mă la o eventuală îmbrăţişare între mine şi brunetul Calgari. Vai! Aveam
dreptul să-l doresc? Puteam oare să năzuiesc la această aventură despre care, doar închipuind-o, simţeam
că mă aduce în pragul leşinului?
Matuşa Vivi mi-a remarcat tulburarea:
— Hanna, nu m-ai urmărit.
— Nu sunt în stare, tanti Vivi. Faptul că ţi-am împărtăşit acest secret mă zăpăceşte. Trebuie să mă
obişnuiesc.
Dintr-odată tăcută, a prins să mă sfredelească din priviri. Pe chipul său graţios, imaculat datorită
fardului, ochii albaştri capătă uneori luciri metalice, care-i aspresc trăsăturile.
S-a încruntat şi a conchis înciudată:
— Te invidiez că eşti atât de tânără… Odată cu vârsta, simţămintele se tocesc.
În timp ce ne întorceam acasă, mi-a explicat din nou modul cel mai potrivit de a-i dezvălui – de a nu-i
dezvălui – lui Calgari pasiunea mea; de data asta am fost atentă.
— Cine te-a instruit, mătuşă?
S-a arătat mirată.
— Ai avut o tanti Vivi care, în tinereţe, te-a învăţat toate imperativele feminităţii? am continuat eu.
A râs studiat.
— Nu, draga mea. Un har înseamnă să execuţi spontan ceea ce alţii trebuie să deprindă. Aveam darul
feminităţii.
Cugetarea m-a impresionat prin clarviziune; dar m-a şi mâhnit; nu eram femeie prin vocaţie.
Sau cel puţin nu în sensul pe care mătuşa Vivi îl confereacuvântului „femeie“…
A doua zi, m-am dus la Calgari, hotărâtă să dau un nou imbold relaţiei noastre.
În pragul uşii, m-a cuprins descurajarea. Tot ceea ce înainte mi se păruse simplu devenise acum un
calvar. Când l-am văzut apărând, zvelt, distins, în redingota care-i sublinia torsul atletic şi talia subţire,
m-au năpădit năduşelile. Mi s-a părut că, lăsându-mi mantoul şi pălăria lângă el, lungindu-mă pe canapea,
mă pregăteam mai degrabă pentru o confruntare amoroasă decât pentru o vizită medicală.
Am pus în practică sfaturile mătuşii Vivi, alternând nepăsarea cu zvâcnetul inimii. Nu aveam însă
certitudinea că izbutesc: nepăsarea mea era glacială, iar palpiturile păreau tic nervos. Nu mă simţeam
deloc în largul meu. Cu cât îmi accentuam comedia, cu atât o nesocotea mai mult. Oare insinua că mă
acceptă? Sau mă considera atât de ridicolă, încât nici nu mă lua în seamă? Năduşeala mi se scurgea pe
coapse.
Clipă de clipă, o parte din mine se ridica spre tavan şi, din înălţimea lustrei, privea spre cuplul nostru:
era limpede că flirtam. Cum să explici altfel faptul că purta haine atât de atrăgătoare, că mirosea atât de
bine, că îmi vorbea cu o voce atât de senzuală, că era atât de curtenitor? De ce reveneam mereu la trupul
meu? La atingerile mele maritale cu Franz? La faptul că eram nesatisfăcută sexual? Mă târa fără încetare
către nişte subiecte care ar fi fost indecente, dacă nu şi-ar fi propus să creeze o apropiere carnală între
noi. De ce să mă fi întrebat despre fantasmele mele, dacă nu ca să le priceapă şi să le împlinească? De la
o şedinţă la alta, desfiinţam tot mai multe oprelişti. Deşi nu mă dezbrăcasem, mă dezgolisem deja de
pudoare.
În cursul acestei şedinţe, atmosfera mi s-a părut irespirabilă. După ce i-am cerut să deschidă fereastra
şi apoi să-mi aducă ceva de băut – indicaţiile mătuşii Vivi –, mi-am fluturat batista deasupra pieptului,
mimând apropierea unui leşin. Cum nu mă lua în seamă, am lăsat deoparte sfaturile lui Vivi şi am strigat
brusc:
— De ce atâta prefăcătorie?
Calgari a tresărit.
— Da, de ce nu putem să ne purtăm fără fasoane?
În ciuda violenţei din tonul meu, a răspuns, domol:
— Ce vreţi să spuneţi, Hanna?
— Ce vreau să spun? Nimic. Aş vrea doar să fac.
— Ce anume?
Am oftat.
— Ştiţi prea bine.
— O să ştiu doar când îmi veţi spune.
— Îndeobşte, bărbatul e cel care face propuneri!
De ce-am continuat pe acest ton de reproş? Cu toate că ardeam să-l cuceresc, îl biciuiam. În loc să-l
vrăjesc, îl certam. Vai, tanti Vivi, de ce nu ţi-am ascultat sfaturile înţelepte?
Mi-am revenit în fire şi am continuat cu un debit amabil, cel mai stăpânit cu putinţă, deşi vocea îmi
tremura încă de furie:
— De la începutul tratamentului şi până acum relaţia noastră a evoluat. Încetaţi să mă consideraţi o
pacientă. Sunt vindecată.
Chipul i s-a luminat.
— E-adevărat? Aşa credeţi?
Am surâs, încercând să clipesc din gene, aşa cum o văzusem făcând pe mătuşa Vivi de atâtea ori. Dar
dacă la ea ţi se părea că avea să-şi ia zborul un fluture, la mine pleoapele se crispau de parcă aş fi vrut
să-mi scot o scamă din ochi.
— Nu o să vă mai tratez ca pe un doctor. Nu voi vedea decât bărbatul.
S-a arătat uimit.
De teamă că n-am fost prea limpede, am dat naibii interdicţiile mătuşii Vivi şi i-am aruncat în faţă:
— Vă iubesc!
A oftat, stânjenit.
Am insistat:
— Aţi auzit? Vă iubesc! Şi mă iubiţi!
S-a ridicat, palid.
— Hanna, vă înşelaţi.
Eram bucuroasă că l-am scos din morga lui de doctor-ştie-tot.
— Poftim? Sunteţi căsătorit?! am exclamat. Ei şi? Şi eu sunt. Eram condamnaţi să greşim dinainte să ne
cunoaştem.
S-a apropiat energic.
— Hanna, credeţi că sunteţi îndrăgostită de mine, deşi nu sunteţi. E o consecinţă a curei psihanalitice:
se cheamă transfer. Îmi puneţi în seamă un sentiment care nu-mi e destinat.
După care mi-a expus o teorie ceţoasă potrivit căreia era firesc să-l idolatrizez; aş fi ajuns în această
situaţie cu orice alt terapeut.
— Hai nu! Şi cu Freud?
— Fără doar şi poate. Rapid.
— Aţi văzut cum arată? După părerea mea, felul în care vă purtaţi nu mai e modestie, ci orbire. Sunteţi
frumos, doctore Calgari!
— Nu sunt doctor!
— Sunteţi frumos!
— Nici frumos nu sunt. Vi se pare că sunt frumos pentru că, în clipa asta, de aşa ceva aveţi nevoie.
— Fals! Mi s-a părut că sunteţi frumos de când v-am văzut.
— Vă reconstruiţi amintirile.
— Ba nu, şi am dovada. I-am şi scris-o lui Gretchen. Găsiţi că sunt frumoasă?
— Nu e treaba mea să mă pronunţ.
— De ce nu? Sunteţi de piatră? Nu faceţi parte din spiţa umană?
Pierzându-mi din nou controlul, continuam să-l ocărăsc. Ai fi zis că-i reproşez că e superb, inteligent,
sensibil şi că-mi place.
— Sunteţi foarte frumoasă, Hanna, dar datoria mea e să…
Nu l-am lăsat să termine, m-am năpustit peste el şi mi-am lipit buzele de ale lui.
O, Gretchen, ce sărut! Aveam senzaţia că întreg trupul îmi înfloreşte la atingerea limbii lui, că aveam
să-l sorb cu totul ca să rămână veşnic înlăuntrul meu. Nu mi se mai întâmplase aşa ceva. Cu Franz,
săruturile rămâneau nişte atingeri superficiale. Acum…
Calgari m-a strâns în braţele lui puternice, i-am răspuns pe măsură, am alunecat pe canapea. Aici a
părut şi mai hotărât, aşa încât mi-am dezlipit gura de a lui ca să strig:
— Mai încet…
— Daţi-mi drumul, pentru numele lui Dumnezeu!
De-abia atunci am înţeles că nu mă îmbrăţişa, ci că încerca să scape; ceea ce mi se păruse patimă
sălbatică nu era decât forma lui de a se opune.
Dintr-odată, imaginea mi-a devenit clară: eram pe cale să violez un bărbat.
Da, Gretchen, am simţit că-mi crapă obrazul de ruşine. M-am ridicat, mi-am strâns lucrurile şi am
plecat în goană fără să întorc capul. Când treceam pragul, mi-am amintit că nu-i plătisem şedinţa. N-am
avut curajul să revin. Cum să plăteşti un bărbat pentru că l-ai agresat?
Tărăşenia nu s-a oprit aici.
Îmbujorată toată, cu inima bătând să-mi spargă pieptul, m-am suit într-o trăsură. Când mi-am dat seama
că nu mă pot întoarce acasă în halul în care eram, am cerut să fiu dusă la adresa mătuşii Vivi.
Din păcate, când am ajuns în faţa locuinţei sale, majordomul m-a înştiinţat că nu-i acasă; mi-am amintit
că în după-amiaza aceea se ducea la amantul ei, ofiţerul de cavalerie. A fost ca o palmă. Cum, femeia
asta trecută de cincizeci de ani se distra în braţele unui amorez, în vreme ce eu, în vârstă de douăzeci şi
trei, eram respinsă de un bărbat de patruzeci şi cinci?!
Am luat altă trăsură şi, fără să stau pe gânduri, am indicat adresa cafenelei unde mă duceam cu Vivi să
ne destrăbălăm. De-abia am apucat să împing uşa cu tambur, pregătindu-mă să străbat norii de fum, că am
şi văzut un client ridicând capul din ziarul pe care-l citea.
Era studentul brunet care îmi trimisese adesea mesaje nerăbdătoare la masa unde stăteam cu Vivi. Ce
păţisem oare? Eram eu însămi sau altcineva? M-am oprit în faţa lui şi i-am zis:
— Acum ori niciodată.
S-a ridicat, m-a smuls de lângă chelnerul care voia să mă conducă la masa mea obişnuită, m-a luat pe
după umeri şi, fără o vorbă, am ieşit împreună din cafenea.
Are rost să-ţi spun ce a urmat, dragă Gretchen?
Scara de serviciu sordidă. Camera mansardată. Patul doldora de cărţi. Lenjeria fără dantele. Pernele
incomode. Trupurile noastre care se dezgoleau. Nu ştiam cum îl cheamă, nu-mi ştia numele. O fi fost cam
nătărău? Mă socotea insuportabilă? Animale, asta eram.
Mă condamni, Gretchen a mea?
Ai toate motivele… Era şi răzbunare în gestul meu. O revanşă la adresa lui Calgari. O alta la adresa
lui Franz. Din acest punct de vedere, aventura mea era destul de previzibilă. Neaşteptat, în schimb, a fost
ceea ce am simţit… Am cunoscut extazul, Gretchen. În braţele lui am împlinit acele promisiuni pe care le
aduc uneori mângâierile. Chestia asta se numeşte, scârbos, orgasm; dar e atât de minunată… Da, am trăit
nu doar o clipă magică, ci trei ore uluitoare. Corpul meu se desfăcea în fâşii, se multiplica prin plăcere.
Ce amant! Mă pierdeam în desfătare pe măsură ce mângâierile lui mă striveau, iar sexul lui mă făcea
bucăţi, aveam impresia că nu sunt eu, ci mai multe făpturi, că sunt natura însăşi, cosmosul. Mă fulgera
întreaga energie a lumii.
Când s-a lăsat noaptea, am zărit stelele prin ferestruicile prăfuite. Pluteam, ca şi ele, ici şi colo.
Eram împăcată.
Şi fericită.
A ta, Hanna
P.S. Fii liniştită, după aceea m-am întors acasă. I-am îndrugat lui Franz o minciună, pe care a înghiţit-o
pe nemestecate. De când cu acest episod, mă port foarte tandru cu el. „Remuşcare“, ar spune mătuşa Vivi.
Mai degrabă milă.
30
— Anny, eşti în stare să minţi ca să-ţi protejezi viciul?
— Desigur.
— Frecventezi oamenii în funcţie de sprijinul pe care-l oferă proastelor tale obiceiuri?
— Evident.
— Ai fi în stare să furi ca să-ţi potoleşti aceste nevoi?
— Am făcut-o, şi nu o dată.
— Ţi-a fost ruşine?
— Mereu.
— Ruşinea nu te-a oprit să faci asta?
Anny căzu pe gânduri.
— Ruşinea e frumoasă precum rama unui tablou: pune în valoare viciul.
— Cinică?
— Cinismul e balustrada de care te agăţi în caz de cataclism universal.
— Ai răspuns la toate.
— Nu, doar la problemele mărunte.
Doctorul Sinead făcu o pauză. Anny îi rezista mai mult decât prevăzuse. Se întrebă cum vor primi
internauţii care urmăreau tratamentul în direct acest interogatoriu: nu aveau oare să-i ia partea lui Anny?
De bună seamă, producătorii erau încântaţi că necuviincioasa Anny îmbogăţea emisiunea cu replicile ei
tăioase – lucru excelent pentru show –, dar doctorul Sinead, care dorea să facă reclamă clinicii Linden şi
programelor ei de dezintoxicare, avea senzaţia că o zbârceşte.
O privi, îi observă licărul înveselit din adâncul ochilor. Cum de putea să se amuze, în halul în care
era?
— Anny, dumneata nu iei nimic în serios?
— Ba da. Rolurile în care joc.
— Poftim?
— Când filmez, devin serioasă.
— În schimb pe dumneata nu te iei în serios?
— Tocmai v-am răspuns: mă iau în serios atunci când uit de mine.
„Ce fiinţă ciudată, se gândi Sinead, vorbeşte ca o bătrână şi simte ca o fetiţă. Când o asculţi, descoperi
o pălăvrăgeală blazată, ironică, semn al unei uzuri vitale; când o priveşti, percepi o receptivitate
impresionantă, o inimă mare, o labilitate care o face să treacă de la râs la plâns într-o clipă.“
După formulele obişnuite de despărţire, a plecat. De data asta părăsea scena corect; ştiind că pe culoar
îl veghea o cameră de filmat, şi-a păstrat masca până la ieşirea din unghiul ei de acoperire.
Locul lui a fost luat de Ethan.
Anny a răsuflat uşurată. Nu doar datorită lui Ethan. La douăsprezece fix, camerele îşi întrerupeau pânda
preţ de două minute, cât să poată înghiţi o doză de medicamente.
Pastilele îi ritmau viaţa. Pastile care o ajutau să lupte împotriva dependenţei. Pastile care atenuau
consecinţele celor dintâi. Pastile de dormit. Pastile care să o trezească. Pastile ca să se poată concentra.
Pastile care să o destindă. Pastile care îi completau alimentaţia. Pastile care îi tăiau foamea.
Ethan jongla măiastru cu acest curcubeu de pilule şi gelule, cărora le adăuga şi nişte injecţii.
Anny constata că Ethan, atunci când o îngrijea, nu se limita la o muncă de rutină, ci ridica exerciţiul la
nivelul unui gest sacru. Când îi oferea un comprimat, era convins că aduce alinarea, se comporta
consolator, ca un furnizor de fericire. Atunci când Isus îşi punea mâna pe fruntea bolnavilor ca să
provoace miracolul, probabil că semăna cu Ethan cel de-acum.
În răstimpul acestor scurte pauze când nu-i auzea nimeni, Anny şi Ethan îşi povesteau viaţa. Anny
aflase pe această cale că Ethan era un fost drogat; înainte să renunţe la alcool şi diverse alte substanţe,
avusese multe căderi; acum că se simţea vindecat, voia să-i sprijine pe cei aflaţi în derivă; uite-aşa
primise o diplomă de infirmier şi obţinuse o slujbă în această instituţie de vârf.
Prin urmare, Anny pricepea mai bine emoţia care o copleşea de fiecare dată când îl vedea: Ethan era
deopotrivă puternic şi fragil, forţa lui izvora dintr-o cucerire, împăcarea lui de azi era o victorie asupra
angoasei de ieri.
Spre deosebire de Sinead, de Johanna şi de majoritatea celor din preajma ei, Ethan vizitase abisurile.
Nu vorbea de la înălţimea unui ţărm pe care-l locuia cu senină siguranţă de sine, ci de la aceea a unui mal
râpos de unde se prăbuşise şi pe care, după groaznice chinuri, izbutise să se caţăre din nou.
Ochiul roşu al camerelor de filmat se aprinse din nou.
— Haide! Mergem la gimnastică!
Anny bombăni.
Detesta acest moment al zilei. Pe cât de mult îi plăcea să danseze, să alerge, să conducă repede, pe atât
o plictisea executarea acestor mişcări pe care trebuia să le numere.
Acest curs de sport – ţinut de Debbie, o fostă campioană de înot sincron – îi părea mai degrabă
medical decât ludic. Clipă de clipă, risipind o energie insuportabilă, Debbie le explica elevilor scopul
exerciţiului, muşchii şi tendoanele care erau solicitate. Şedinţa devenea o lucrare practică de anatomie,
iar Anny se vedea ca un ecorşeu făcând jogging. Atunci când Debbie se apropia de ea ca să-i corecteze o
poziţie, avea impresia că e supusă unei disecţii. Mai mult, în acest templu al condiţiei fizice nu exista
plăcere: singura formă în care te adresai corpului era efortul.
Odată isprăvită lecţia, a făcut un duş prelung – sindicatul din clinică obţinuse interzicerea aparatelor
de filmat în vestiar.
Însoţită de Ethan, s-a întors în cameră. Infirmierul îi devenise necesar şi, pentru că părea încredinţat de
utilitatea tratamentului pe care i-l administra, Anny încetase să-l suspecteze. Cu toate astea, observase
câteva detalii tulburătoare.
Într-o zi, în răgazul celor două minute în care nu se filma, descoperise nişte urme în dreptul încheieturii
braţului său.
— Îţi bagi în venă, Ethan?
— Da, însă doar medicamente.
— Hmm…
— Ceva împotriva drogurilor.
— Pe scurt, îţi bagi în venă ca să nu-ţi bagi în venă.
— Anny…
— Sau te droghezi ca să nu te droghezi.
Ethan se pregătea să-i explice, dar s-au aprins din nou camerele de filmat.
A doua zi, i-a părut că e ciudat de calm, aproape absent.
— Ethan, nu ţi-e bine?
— Ba da. Problema e că mă simt prea bine. Cred c-am exagerat.
— Cu ce-ai exagerat?
— Cu psihotropul pe care-l iau.
Mărturisirea a cufundat-o pe Anny în perplexitate: pe de-o parte o neliniştea pentru că sugera că nu
poţi niciodată scăpa de substanţe chimice; pe de alta pentru că, demonstrând că vindecarea nu însemna
atingerea perfecţiunii, dezvăluia nişte perspective plăcute.
În după-amiaza aceea, după terminarea siestei, Anny a avut dreptul la prima sa plimbare în parc.
Evident, a cerut să fie însoţită de Ethan.
Inginerii de sunet le-au dat nişte lavaliere şi le-au agăţat emiţătoare la brâu. În toate colţurile
domeniului au fost aşezate camere de filmat, pentru că se hotărâse privilegierea planurilor generale, care
elogiau peisajul.
Anny a început plimbarea la braţul lui Ethan.
Natura i se părea o adevărată revelaţie. Atât de puternică putea fi lumina? Iar cerul, cum de te îndemna
cerul să-l priveşti atât de mult? Nu era decât un ecran albastru pe care nu se petrecea nimic. Da, dar ce
albastru! Ce vibraţie în miezul seninului…
Uluită de zare, încă nu-şi plecase privirea ca să admire florile şi tufişurile.
Asta e, o va face mâine…
Ethan surâdea, fericit.
Deodată, Anny strigă:
— Vai, mă mănâncă!
Îşi strecură mâna sub pulover şi deconectă microfonul.
— Mi-a sărit o goangă pe burtă, ţie nu? continuă ea întorcându-se spre Ethan.
Şi, prefăcându-se că e atacată de un tăune, îşi puse mâna pe coapsa lui Ethan, înşfăcă emiţătorul şi-l
opri.
— Uite, acum putem fi liniştiţi. Ne spunem ce avem chef, nu ne mai ascultă.
— Eşti sigură?
— Doişpe ani de meserie, Ethan. Am tot învăţat. La început, asistenţii de sunet se stricau de râs când
m-auzeau ducându-mă la baie.
Îl privi cu drag. După câtva timp, îi murmură:
— Mulţumesc.
Ethan se îmbujoră. Anny râse.
— Nu te ruşina. Blonzii nu trebuie să roşească, arată arşi de soare.
Înaintă câţiva paşi şi apoi întrebă, suavă:
— De ce faci asta?
— E meseria mea. Primesc bani.
— În săptămânile dinainte, n-ai fost plătit nici să mă cauţi, nici să mă îngrijeşti.
— Păi… simţeam că… aveai nevoie de asta…
— Milă?
Se opri în loc şi bălmăji:
— Poate. Oricum, e mila cea mai puternică şi mai obsedantă pe care am încercat-o în viaţa mea.
Anny pricepu că tocmai îi făcuse o declaraţie. Îi răspunse, cu delicateţe:
— Şi mie îmi e milă de tine, Ethan. Aş vrea să te ocrotesc.
Tăcură. Îşi comunicaseră secretul. De-acum erau legaţi.
Se plimbară vreo jumătate de ceas, fără să rostească o vorbă, simţind că plutesc.
Când se întoarseră la clinică, un pluton de tehnicieni năvăli peste ei, explicându-le că nu receptaseră
dialogurile; sigur, nu era un capăt de lume, puseseră un fond muzical peste imagini.
— O chestie foarte romantică, de altfel, ba chiar prea romantică. Nici nu ştiţi ce aer idilic a dat
plimbării voastre. Mă rog, asta e… A fost oricum mai bine decât doar tăcere, cântec de păsări şi
autostradă în zare.
Anny şi Ethan se înapoiară în cameră.
Anny se lungi în pat. Ethan o sorbea din ochi, pătimaş.
Mut, se duse la baie să caute nişte prosoape; cu o neaşteptată iuţeală, le aruncă peste cele cinci camere
de filmat ca să le acopere obiectivele.
În sala de montaj, tehnicienii se treziră în faţa unor ecrane negre.
Anny zâmbi.
Ethan încuie uşa.
Apoi se întinse lângă ea şi, cu grijă, imperceptibil, de parcă răgazul aşteptării era la fel de preţios ca
acela al îmbrăţişării, îşi apropie buzele de ale ei.
A fost desfătător.
Tăcere şi gingăşie.
Patimă şi delicateţe.
Cele două trupuri se descoperiră fără ca, vreo clipă, privirile să se despartă.
Anny avea impresia că face dragoste pentru întâia oară. Înainte fusese doar sex; acum, îndrepta gesturi
de afecţiune spre un bărbat pe care îl respecta şi care îi răspundea, înflăcărat, uimit.
Fiecare îl dezbrăcă pe celălalt cu un respect religios, căutând parcă Graalul. Comoara nu era însă
trupul fără veşminte, ci sufletul pur, nerăbdător să se ofere. Anny nu fusese nicicând atât de tulburată de o
epidermă, de un pântec, de o subsuoară. Iar Ethan tremura de fiecare dată când atingea o nouă parte din
trupul fetei.
Au împins aşteptarea cât mai mult posibil, simţind că orgasmul nu avea să fie doar o culme, ci şi un
sfârşit.
După două ore, a venit şi acel moment.
Au rămas înlănţuiţi şi după aceea, legănaţi de o nemaiîntâlnită tihnă.
Tot fără o vorbă, Ethan o ajută pe Anny să se îmbrace, îşi puse hainele la rândul său, aranjă patul şi
smulse prosoapele ce ascundeau camerele de luat vederi.
Anny adormise.
Descuie uşa şi ieşi în vârful picioarelor.
De îndată ce Ethan, părăsind camera, a pătruns în lumea curentă, a fost înşfăcat brutal de umeri şi târât
în biroul directorului.
În timp ce străbăteau încăperea, regizorul şi producătorul emisiunii erau la fel de furioşi ca şi
profesorul Sinead.
— Cine te crezi, nemernicule?
— Ţi s-a suit la cap?
— Te-am angajat ca infirmier. Nu ca…
— Nu ca…
Nici unul din cei trei nu izbutea să califice secvenţa cenzurată.
Ethan replică, liniştit:
— Anny e prietena mea.
Doctorul Sinead, hotărând că explicaţiile erau zadarnice, îl anunţă că a fost demis.
— Anny nu va fi de acord, îngăimă Ethan, palid.
— După câte ştiu, nu domnişoara Anny Lee conduce această clinică.
— În lipsa mea, va refuza să continue.
— A semnat un contract.
— Îl va rezilia.
— Asta dacă va fi în stare. Cu tranchilizante, o aducem pe drumul cel bun.
Ethan se simţi cuprins de indignare:
— Hai, zvârliţi-mă afară dacă aveţi chef. O să vedeţi că plecăm împreună.
Doctorul Sinead, urzicat, se îndreptă în scaun. Mânia îi reda octogenarului vigoarea pierdută.
— Te-am dat afară! Paznicii n-o să te lase să te apropii de ea. Iar dacă insişti, te dau pe mâna poliţiei.
Dă-mi cheile şi insigna. Adio, domnule!
Ethan înţelese că nu era cale de întoarcere. Stăpânindu-şi furia, zvârli mănunchiul de chei pe birou şi
ieşi.
Spre sfârşitul zilei, la ora şapte, o îndopară şi mai straşnic pe Anny cu medicamente.
O măsură înţeleaptă: la trezire, îl strigase pe Ethan.
Treizeci de secunde mai târziu, după ce a înghiţit un pahar de apă cu sedativ, s-a cufundat din nou în
somn.
La miezul nopţii, când toată clinica moţăia, au răsunat alarmele, sfâşiind bezna cu lătratul lor ascuţit.
Paznicii au dat buzna în locul efracţiei semnalat de computer.
Când au ajuns la farmacie, au găsit uşa spartă, dulapurile deschise, rafturile devastate.
— Acolo! strigă unul dintre ei.
O umbră încerca să scape sărind de la fereastră.
S-au năpustit într-acolo, dar nici unul nu a îndrăznit să se arunce de la primul etaj.
Bărbatul alerga, cu o povară pe umăr.
Sirenele poliţiei ţiuiră. Apăruseră trei maşini care blocau drumul.
Încolţit, bărbatul se opri, şovăitor.
— Predă-te!
Şi-atunci, Ethan, abandonând bocceaua cu medicamente, ridică mâinile.
31
— Marea Domnişoară ne aşteaptă. Eşti gata, Anne?
Braindor făcea dus-întors în faţa uşii de la intrarea în căsuţă.
Înăuntru, Anne îşi îngrijea verişoara, pe care o luase să stea la ea.
Ida supravieţuise aproape miraculos flăcărilor şi învinsese febra – graţie alifiilor doctorului şi atenţiei
permanente pe care i-o acorda Anne. Cu toate astea, n-avea să redevină nicicând tânăra cu trăsături
regulate de pe vremuri. Chioară – felcerul se văzuse silit să-i scoată un ochi –, cu pleoapa dreaptă închisă
peste o bortă de carne stacojie şi purulentă, avea o faţă în devălmăşie, cu un colorit ciudat – alb, roşu-
gălbui, cafeniu – şi în care nici o trăsătură nu era întreagă, neatinsă, la locul ei. Obrajii numai o rană,
când scobiţi de arsuri, când umflaţi de băşici, păreau nişte crâmpeie pe care un ţânc stângaci le-ar fi lipit
la-ntâmplare pe oase. Un aer de răutate primitivă îi schimonosea mereu chipul, era mai degrabă o mască
decât o expresie, muşchii nu-i reacţionau nici la emoţii, nici la gânduri.
În vreme ce Braindor se perpelea, Anne isprăvea de umezit cu oţet rănile, ca să le dezinfecteze. Cu
toate că-l aplica delicat, slujindu-se de o cârpă moale şi curată, tamponând cu grijă marginile fiecărei
cicatrici, Ida zbiera, se zvârcolea, o ocăra. Stăpână pe sine, Anne îşi făcea datoria.
— Îţi place să mă vezi în halul ăsta, nu-i aşa?
Deşi Ida tuna şi fulgera din zori până-n seară, Anne refuza să creadă că această mânie era semnul fostei
firi a Idei. O considera trecătoare.
Ca să-i domolească durerea şi să lupte împotriva uscăciunii, i-a turnat apoi deasupra apă de trandafiri.
— Uite-aşa…
— Uite-aşa ce, idioato? Crezi că mă vindeci cu leacurile tale? Mai bine mă lăsai să mor.
Cu fiecare frază, Ida atingea culmea răutăţii: pe de-o parte, îi ponegrea strădaniile, pe de alta îi
reproşa supravieţuirea. Ca să nu mai vorbim de faptul că uita de dârzenia cu care ea însăşi luptase
împotriva răului care ar fi trebuit s-o distrugă.
— Mă bucur că te simţi mai bine, murmură Anne.
— Mai bine nu-nseamnă bine, oftă Ida întorcându-şi privirea.
Pe Ida n-o durea doar trupul, ci şi sufletul; n-o preţuise nicicând pe Anne. Iar ea continua să o
iubească. Aşa încât Ida o agresa zi de zi mai abitir, depăşind orice limită; horcăia, suduia, insulta, urina
în pat sau îl umplea de scârnă, îşi sfâşia bandajele, îşi împiedica verişoara să doarmă – tot atâtea chipuri
de a-i pune la încercare tandreţea. Avea să reuşească afecţiunea ei să înfrunte atâta năduf, ingratitudine şi
umilinţe? Ida habar n-avea ce răspuns era preferabil. Desigur, ar fi dorit să subscrie acestui ataşament,
doar să-l îngăduie, însă în acest caz s-ar fi învinovăţit că nu poate restitui nici măcar o fărâmă din ce
primea. Cel mai adesea, citea în Anne o atitudine afectată, forţată, verişoara ei dorind să treacă drept o
sfântă. Dacă ar fi izbutit, cândva, să dea în vileag prefăcătoria, cu siguranţă s-ar fi simţit mai împăcată,
câtă vreme ar fi încetat să-i mai fie datoare vrăjmaşei sale; în acelaşi timp s-ar fi dezbărat şi de spectrul
milosârdiei, virtute în care nu credea, din pricină că nu era în stare s-o atingă.
— Odihneşte-te. Să nu ieşi din casă.
— Şi de ce, mă rog, să nu ies?
— Nu eşti încă în stare să înduri aşa ceva.
Ida ridică din umeri.
— Don’şoara se crede doctor?
— Ai, te rog, încredere în mine..
Anne nu dorea să insiste asupra acestui subiect: ideea că Anne s-ar fi putut îndepărta de incinta
beghinajului îi provoca fiori de nelinişte, fiindcă, deocamdată, Ida ştia că e desfigurată, dar nu-şi
descoperise noul chip decât pe pipăite. Încercase, desigur, să şi-l zărească în câte un pahar de apă sau în
vreo baltă; cu toate astea, Anne, care o urmărea, băgase de seamă că verişoara ei, prudentă, nu insista,
temându-se de o imagine care ar fi descurajat-o. Încet-încet, urmând un ritm firesc, s-ar fi deprins cu
adevărul… Aici, printre beghine, aceste femei blânde încunoştinţate de tragedia ei, nici o expresie
îngrozită ori prea miloasă nu îi îngăduia să afle efectul cumplit pe care îl trezea. În schimb, dacă ajungea
pe străzile din Bruges…
— Anne, nu mai putem întârzia.
Afară, Braindor era exasperat:
— Arhidiaconul va fi mânios dacă-l lăsăm s-aştepte.
— Sosesc îndată!
Anne îşi netezi părul în grabă.
Ida nu s-a abţinut să nu rânjească:
— Aha, sfânta are azi audienţă la papă.
Fără să dea atenţie provocării, Anne îi trimise o bezea din vârful degetelor şi dispăru.
Pe podul arcuit unde se afla ieşirea din beghinaj, Braindor o descusu pe Anne:
— Eşti pregătită pentru întâlnire?
De fapt, îşi punea lui însuşi această întrebare; era neliniştit în legătură cu înălţimea îndrumărilor sale,
cu felul în care va reacţiona prelatul la anumite naivităţi ale lui Anne.
Aceasta îi replică:
— Eu? Sunt ceea ce sunt, nu mă pot schimba. De ce mi-ar fi frică?
Pe dată, teama lui Braindor prinse un contur mai clar: poate că arhidiaconul era cel nepregătit s-o
întâlnească pe Anne.
La capătul podului, o aflară pe Marea Domnişoară, care-i aştepta, călare pe catârul cenuşiu care, de
obicei, aducea în beghinaj baloţii cu lână.
— Ziua bună, Anne! Cum se simte verişoara ta?
Alături de ea, în ritmul domol al animalului de povară, care o scutea pe Marea Domnişoară de un drum
pe care picioarele ei hodorogite nu şi-l permiteau, Anne şi Braindor bătură străzile. Fata îşi povesti
neliniştile legate de Ida: trupul, deşi parţial distrus, îi părea mai dârz decât sufletul ei.
— Se roagă îndeajuns? Merge des la slujbe?
Anne se îmbujoră: Ida era cea mai nepăsătoare la ritualuri fiinţă pe care o cunoştea.
Marea Domnişoară insistă:
— Dacă se dovedeşte o bună creştină, am putea să intervenim pe lângă o mânăstire acceptabilă.
Anne se cutremură. Ida călugăriţă? Cu neputinţă, ar fi transformat comunitatea în infern, dacă nu chiar
în bordel. Deocamdată, nici nu-i trecea prin cap să se despartă de Ida; trebuia s-o supravegheze, aşa cum
ai grijă ca laptele să nu dea-n foc.
— S-o lăsăm să se-ntremeze; când se va fi tămăduit, vom mai vedea, conchise Marea Domnişoară.
Ajunseră la vicariat.
În sala de audienţe, întunecată şi sobră, din care luxuriantele tapiserii de Aubusson, alese de
predecesorul său, fuseseră înlăturate, prelatul le privi înaintând, cu un aer binevoitor. La vederea lui
Anne, exclamă:
— Iată, deci, minunăţia despre care mi se tot pomeneşte de câteva luni încoace! Apropiaţi-vă, fiica
mea!
Surâzând, îi făcu semn lui Anne să-i stea alături.
Braindor păru uimit, apoi se linişti, graţie bunăvoinţei pe care o desluşise în acest bărbat îndeobşte
sever. Arhivicarul a pus nişte întrebări banale, cărora Anne le-a răspuns cu naturaleţe. În mod vădit,
prelatul era încântat de întrevedere; sau poate că acest om auster se amăgea cu propria-i amabilitate.
În vreme ce Anne povestea întâlnirea sa cu lupul şi mărinimia sângeroasei jivine, Marea Domnişoară
se amuza. „Hotărât lucru, Anne scoate ce-i mai bun din toţi, fie că e vorba de lup ori de arhivicar. În
preajma ei, indivizii îşi părăsesc latura mediocră şi îşi scot la iveală doar calităţile.“
Conversaţia a abordat chestiunea poemelor. Prelatul citise vreo zece; a cerut să audă unele noi.
Stânjeniţi, Braindor şi Marea Domnişoară şi-au cerut scuze că nu le aduseseră pe cele mai noi, dar
Anne, veselă, a declarat că le ştia pe de rost, pentru că rostul lor era în inima cu care le primise.
— Le-aţi primit, nu le-aţi ticluit? întrebă arhivicarul.
Anne chibzui.
— Sentimentele le-am primit. Cuvintele le-am căutat.
— Nu există cuvinte adevărate?
— Niciodată. Când ating lumina din adâncul meu, nu există cuvinte. De fiecare dată când mă întorc de-
acolo, sper că am adus o rază, o flacără. Dar pietricica pe care o ţin între degete nu are legătură cu
lumina din care s-a ivit.
Arhivicarul se arătă oarecum mirat.
— Lumina asta despre care vorbiţi e cumva Dumnezeu?
— Da.
— Prin urmare comunicaţi direct cu El? Îl desluşiţi pe Dumnezeu înlăuntrul dumneavoastră?
— Da.
— Sunteţi sigură că-i vorba despre Dumnezeu?
— Dumnezeu nu este decât un cuvânt printre alte cuvinte.
Afirmaţia a fost urmată de o tăcere uluită. Arhivicarul a aruncat o privire întunecată către fată,
Braindor a crezut că se crapă pământul înaintea lui, Marea Domnişoară şi-a muşcat buzele.
Doar Anne continua să răspândească lumina ei curată.
Arhivicarul se schimonosi, după care transformă strâmbătura în zâmbet: de-acum, bunăvoinţa îi era
făţarnică.
— Poţi să-mi explici mai limpede?
Deşi faptul că acum o tutuia arăta dispreţul care-l năpădise pe prelat, ea îl primi ca pe o dovadă de
afecţiune şi se însenină. Pe dată, Marea Domnişoară interveni ca să evite un alt răspuns nepotrivit:
— Dumnezeu e inefabil. Iar Anne nu descrie decât inefabilul. Chiar dacă simte întotdeauna adevărat,
uneori formulează fals. Nu-i purtaţi pică, Monseniore. Spre deosebire de dumneavoastră, care sunteţi
doctor în teologie, eminent cunoscător al scripturilor, ea nu are ştiinţă de iscusinţa şi posibilităţile
retoricii.
Anne îşi plecă privirea, sfioasă.
— Aveţi dreptate. Sunt necioplită. N-am pus mâna pe carte.
Arhivicarul, măgulit de Marea Domnişoară şi mişcat de smerenia lui Anne, se domoli.
— Desigur… desigur…
Calmul revenea. Braindor îşi recăpătă suflul.
Anne adăugă:
— Totuşi, există realităţi pe care le cuprindem mai bine prin absenţa gândirii decât prin gândire.
Cei trei adulţi adunaţi lângă ea nu-şi credeau urechilor: o luase de la capăt cu obrăzniciile. Cu
stăpânire de sine, continuă:
— Dumnezeu nu poate fi cuprins, e mai presus de vorbele şi de noţiunile noastre. Când o persoană
consideră că limbajul este îndestulător, înseamnă că nu a simţit şi nici nu a descoperit mare lucru. Ce
cumplită sărăcie: să poţi să te exprimi perfect! Asta dovedeşte că nu există nimic înlăuntru, că sufletul nu
şi-a depăşit limitele înguste. Când cineva e fascinat de propriul discurs, înseamnă că se bucură să repete.
Sper din tot sufletul să nu ajung vreodată să fiu mulţumită de frazele sau de ideile mele…
Văzându-i îndărătnicia, arhivicarul porni din nou atacul:
— Consideri normal faptul că Dumnezeu te-a ales?
— Nu ştiu ce e normal.
Preotul se îndârji:
— Consideri legitim ca, dintre noi doi, Dumnezeu să te prefere pe tine?
— Nu.
Anne se încruntă, chibzui şi preciză:
— De fapt, Monseniore, El vă vorbeşte, dar nu-L auziţi.
— Poftim?
Dinspre arhivicarul ofensat porni un strigăt care se izbi de tavanul încăperii. Cu toate astea, Anne
stărui:
— Da, bănuiesc că El se adresează tuturor oamenilor.
Marea Domnişoară şi Braindor schimbară o expresie îngrozită. Arhivicarul o ardea cu jarul din
privirile sale.
— Mi se pare mie, sau ai uitat că nu sunt un muritor de rând?
— Faţă de ceilalţi oameni?
— Faţă de Dumnezeu, copila mea. Sunt unul dintre păstorii lui. Aminteşte-ţi că sunt arhivicar.
— Asta nu contează.
I se puse un nod în gât. Anne zâmbea.
— Uitaţi-vă la mine, Monseniore, nu sunt nici preot, nici papă, nici arhivicar, însă Dumnezeu mă
găseşte.
Arhivicarul sări din jeţ, zbierând:
— Gata, ai întrecut măsura!
Apoi, de parcă l-ar fi izbit o săgeată, faţa i se zgârci de durere, gemu, îşi puse mâna pe vintre, îşi trase
suflul, încercă să alunge suferinţa care-l desfigura.
Braindor şi Marea Domnişoară crezură că l-a lăsat inima. Mai atentă la detalii, Anne şopti:
— Sângeraţi, Monseniore.
Şi arătă cu degetul trei picături subţiri de sânge care se întindeau pe dale, sub picioarele prelatului;
apoi indică petele întunecate care începeau să i se lăţească în dreptul pântecului, străbătând încet
veşmântul.
Arhivicarul se aşeză la loc.
— De ce faceţi asta, Monseniore?
Se referea la ciliciul pe care-l purta pe piele, lanţul acela cu ghimpi subţiri pe care şi-l înfăşurase în
jurul mijlocului. Când se ridicase brusc, ascuţişurile de metal îi intraseră în carne, spintecându-i
abdomenul.
— Îmi port crucea, copila mea, răspunse el ostenit. Fac precum Domnul Nostru, care a murit sfâşiat de
cuie.
— Isus nu a suferit de bunăvoie, El a îndurat ţintuirea pe cruce. S-ar cuveni ca pilda Lui să fie
bunătatea şi iubirea, iar nu acea agonie pe care nu a ales-o, nu-i aşa?
Anne era foarte mândră că, la porunca lui Braindor, citise de curând Evangheliile. Călugărul şi Marea
Domnişoară, în schimb, tremurau de îngrijorare.
Deşi era preocupat să-şi stăvilească chinurile sălbatice, arhivicarul zvârli câteva vorbe înăbuşite:
— Taci, neghioabo! Îmi purific credinţa. Nu există evlavie adevărată fără penitenţă.
Anne nu luă în seamă cuvântul „neghioabă“.
— De ce să vă mortificaţi înainte de moarte? De ce să vă năruiţi trupul?
— Spiritul nu poate birui decât dacă trupul este înjosit.
— Nu-i adevărat! Nu devii mai bun dacă sângerezi. Remuşcarea că ai păcătuit este îndeajuns. Trebuie
oare să te mutilezi de dragul lui Dumnezeu? Să fie El atât de sălbatic, de imoral? Eu, atunci când Îl
întâlnesc, mi se pare că e exact invers. Îmi insuflă bucurie, îmi spune…
— Ajunge!
Concluzia a şfichiuit aerul, necruţătoare. Ca o plesnitură de bici.
Marea Domnişoară s-a repezit la Anne, i-a luat mâna, a îngăimat nişte scuze, l-a salutat respectuos pe
Monsenior – ca şi Braindor, de altfel – şi s-au îndepărtat de preotul livid care, respirând anevoie, se
perpelea de durere în jilţ, cu demnitate.
Cu toate astea, în pragul uşii, Anne încetini şi-i trânti prelatului cu un ton amical:
— După părerea mea, Monseniore, recursul domniei voastre la cazne nu vine de la Dumnezeu, ci e o
pornire personală.
Marea Domnişoară se stăpâni să nu-i dea o palmă, după care ieşiră din palat aproape fugind.
Ajunsă în stradă, întoarse spre Anne un chip palid de furie.
— De ce-ai fost atât de obraznică?
— Obraznică? I-am vorbit aşa cum vă vorbesc dumneavoastră şi lui Braindor. Voi mă înţelegeţi, el nu.
Marea Domnişoară şi Braindor schimbară o privire: Anne avea dreptate, o obişnuiseră să vorbească
slobod; prea puţin dogmatici, îi remarcau mai degrabă calitatea sentimentelor decât asprimea şocantă, de
nu chiar eretică a formulărilor.
— Am plecat la timp, spuse Braindor.
— Nu fi naiv, Braindor, trupurile noastre au plecat, dar cuvintele au rămas. Arhivicarul are motive
îndreptăţite să fie furios: Anne l-a jignit.
— Eu? strigă Anne.
— L-ai muştruluit în legătură cu mortificarea, de care e nespus de mândru.
— Sunt încântată că-mi daţi dreptate: suferă pentru sine, nu de dragul lui Dumnezeu. Iar asta se cheamă
orgoliu, dacă nu chiar trufie.
Braindor şi Marea Domnişoară oftară: nu mai era chip s-o aducă pe Anne pe drumul cel bun, ori măcar
s-o facă prudentă. Aşa că au preferat să stingă ciorovăiala.
Ajutată de călugăr, Marea Domnişoară sui pe catârul sur, apoi neobişnuitul trio alcătuit dintr-o doamnă
în vârstă, un uriaş costeliv şi o tânără frumoasă coz începu să străbată oraşul, fără să scoată o vorbă.
Odată ajunşi în beghinaj, dispărură la fel de tăcuţi.
Nerăbdătoare să-şi îngrijească verişoara, Anne se duse acasă.
De-abia deschise uşa, că fu izbită de o lumină ciudată care tulbura încăperea.
Ridică privirea, dezorientată.
Deasupra sa atârna Ida, care se spânzurase.
32
Margaret,
Poate că poşta ar fi fost mai inspirată dacă-ţi rătăcea pe veci răspunsul, care oricum întârziase atât de
mult.
Un răspuns care m-a scos din minţi.
Nu doar că n-ai priceput o iotă din ce ţi-am povestit, dar ţi-ai şi îngăduit să-mi înfloreşti povestea,
strecurând în ea nişte greşeli grosolane.
Nu-mi mai meriţi încrederea. De altfel, ai meritat-o vreodată? Ani la rând, am crezut că mă sprijini cu
dragostea ta, în vreme ce acum mă întreb dacă nu cumva îmi sporeai necazurile.
Nu contează. Acesta e ultimul mesaj pe care ţi-l adresez.
Oricum, părăsesc Viena, mă despart de Franz, am isprăvit-o cu Calgari. O să iau viaţa de la capăt
altundeva. Ai fi fost singurul element din trecutul meu pe care l-aş fi luat cu mine în această nouă viaţă.
Otrava din tine mă determină să renunţ.
Adio, să-ţi meargă bine.
Hanna
33
Maşinile negre pătrunseră pe aleea din Forest Lawn Memorial Park.
Trecură de un portal maiestuos, demn de cel mai falnic castel.
Cine şi-ar fi putut închipui că îndărătul gardului său metalic se află un cimitir? Aici, moartea nu părea
nici serioasă, nici dramatică. Nu coborai pe fundul unei gropi, ci, prin jocul pantelor, isprăveai o
ascensiune.
Desigur, nu era vorba doar despre o ascensiune spirituală, ci şi de una socială, fiindcă se zvonea că
trebuie să plăteşti un milion de dolari ca să te odihneşti pe veci lângă nume celebre precum Douglas
Fairbanks, Buster Keaton, Bette Davis, Tex Avery, Michael Jackson, Elizabeth Taylor.
— Ei şi? Merită din plin, exclamă Johanna, lipindu-şi faţa de geamul fumuriu al limuzinei.
Cortegiul înainta printre peluzele imense, de un verde sănătos, punctate din loc în loc cu boscheţi din
care se iţeau nişte arbori. Statuile şi fântânile arătau că nu străbaţi o zonă sălbatică, ci un parc îngrijit. Ici
şi colo se ridicau mausolee din marmură, la fel de ambiţioase ca acelea din cimitirele obişnuite; cea mai
mare parte a mormintelor erau însă de forma unor plăci tupilate prin gazonul stufos.
— Ce loc de vis! Uite, se văd şi marile studiouri, Universal, Disney, Warner Bros.
— Genială chestie, cadavrele au impresia că încă mai lucrează!
Johanna se întoarse către Anny, ghemuită în fundul maşinii, voi să-i răspundă, dar se mulţumi să ridice
din umeri, aruncându-i o privire turbată.
— Pune bani deoparte, Johanna, şi cumpără-ţi un loc de veci. Dacă negociezi cu cap, ar putea să-ţi
instaleze şi telefon în cavou.
— Eşti răutăcioasă, Anny.
— Nu mă simt bine.
Dintre toţi invitaţii veniţi să-i aducă un ultim omagiu Genţii Vuitton, Anny era probabil singura
conştientă că merge la o înmormântare, şi nu la un eveniment monden.
După ce şirul de maşini s-a oprit, Anny a zărit trupa de muncitori înarmaţi cu lopeţi, cazmale, foarfece
de grădinărit, care se agitau pe întinderea domeniului. Îi veni în minte vocea nazală a Genţii Vuitton care
îi mărturisise cândva: „Răţuşca mea, sunt atât de snoabă încât mi-am tras loc de veci la Forest Lawn
Memorial Park. Mi-a păpat toate economiile, dar n-am ezitat. Înţelege-mă şi pe mine, n-am avut toată
viaţa cu ce să-mi angajez un grădinar, aşa că, pentru eternitate, mi-am oferit o echipă întreagă. Isteaţă
chestie, nu?“
Anny îi răspunsese că important era să-şi facă toate poftele. Iar Geanta Vuitton o corectase: „Şi să
mergi împotriva curentului, piţiguşa mea. «Nu-ţi iei banii pe lumea cealaltă», am tot auzit propoziţia asta
descurajantă timp de patruzeci de ani. Ei bine, voi dovedi contrariul: îmi iau toţi banii în mormânt, pentru
că după ce mi-l cumpăr n-o să mai rămân cu o leţcaie“.
După care s-au pus pe râs. Ştiind că i s-a dus buhul că e calică – considera că zgârcenia e o virtute –,
Geanta Vuitton încurajase, ba chiar alimentase zvonul.
— Dar, căprioara mea, fii liniştită, voi sta la locul meu. Voi rămâne în rol secundar, nu vreau să mă
învrăjbesc cu colegii de cimitir, vedetele sunt îngâmfate. Prin urmare, am bătut palma pentru un locşor
cuviincios, discret. Apoi am pretins, prin testament, să ajung la înmormântarea mea cu o jumătate de oră
mai devreme.
— Poftim?
— Rol secundar, păpuşă, rol secundar! Mi-a fost mereu atât de teamă că voi fi dată afară, încât
ajungeam peste tot cu jumătate de ceas mai devreme.
Invitaţii au coborât din limuzine şi s-au strâns în jurul mormântului unde, într-adevăr, sicriul aştepta de
jumătate de oră.
Soarele, în crucea zilei, strivea peisajul. Păsărelele, nepăsătoare la tristeţea omenească, zburătăceau
printre crengi.
Preotul celebră amintirea Tabatei Kerr. Ce era de spus? Ceea ce ea însăşi pregătise, câtă vreme toată
viaţa îşi dăltuise propria statuie.
Lui Anny i se părea că Tabata Kerr nu fusese niciodată altceva decât personajul pe care-l crease.
Nimic mai mult. Nimic mai puţin. Eroina recurentă a propriei vieţi. Personajul îi devorase persoana.
„Ce diferite eram, gândi ea. Ea plină, eu găurită. Geanta Vuitton înfrunta universul ca o geantă Vuitton.
Eu dau pe dinafară, dispar, fug, nu ştiu nici unde mă aflu, nici ce sunt.“ Iată însă că, pentru întâia oară,
Anny nu se condamna; se întreba dacă nu cumva are dreptate în ce face. Instabilitatea ei o neliniştea,
desigur, dar îi făcea viaţa bogată, interesantă, surprinzătoare, neaşteptată.
La această ceremonie, toţi erau cu ochii pe ea. Dindărătul ochelarilor şi eşarfelor negre, se străduiau
să vadă ce simte. Fiindcă acea cură de dezintoxicare ajunsese o emisiune de mare audienţă, întreruperea
ei bruscă fusese comentată şi răscomentată. Unii vorbeau despre un eşec terapeutic pe care clinica
încerca să-l ascundă; alţii evocau temperamentul nesuferit al lui Anny, care, fie că se afla într-o cameră
de spital, fie pe platourile de filmare, era la fel de năzuroasă; internauţii care urmăriseră permanent
retransmisia ghiciseră un flirt între ea şi infirmier, o relaţie pe care Anny voia s-o protejeze.
Adevărul se situa la distanţă egală de aceste ipoteze. Ethan fusese prins furând din farmacia spitalului
şi arestat; o anchetă rapidă stabilise că sustrăgea de multă vreme diverse produse în folos personal;
tribunalul îl condamnase la cinci luni de închisoare cu executare. De îndată ce Anny, îndopată cu
medicamente, a fost îndeajuns de conştientă ca să afle adevărul despre cele întâmplate, a cerut să
părăsească spitalul. La prima sa înfăţişare, regia a transmis pe ecrane imaginile filmate în zilele
precedente. Discuţiile s-au dovedit tumultuoase. Johanna a descoperit o Anny cu totul nouă, bătăioasă,
hotărâtă să nu se mai lase manipulată. Când Anny a ameninţat că va denunţa contractul pe care Johanna îl
semnase cu clinica şi cu canalul de televiziune, coţofana, speriată, a negociat pe dată plecarea clientei
sale.
Revenită în rândul oamenilor, Anny s-a înapoiat acasă. Deşi a acceptat ca asistenţa medicală s-o ajute
să se dezintoxice, a refuzat orice alt contract. A fost scoasă din bârlog de moartea Genţii Vuitton. Punând
la cale această ieşire în lume, Johanna încerca să-şi recapete influenţa asupra actriţei. Nu doar că oficia
în calitate de ataşat de presă, dar se ştia şi că, în ciuda faptului că vedeta era reprezentată de o
prestigioasă agenţie de impresariat, ea îi impunea de fapt proiectele.
Preotul îşi încheie necrologul. Un bărbat în costum negru se desprinse din mulţime şi începu să
citească un text. Anny nu-şi credea ochilor: David, şi mai drăgălaş decât de obicei, tremura de emoţie.
Sub pretextul că jucase rolul nepotului în filmul Fata cu ochelari roşii, i se adresa Genţii Vuitton de
parcă ar fi fost bunica lui adevărată. Însă aceasta şi David – Anny era martoră – nu se împrieteniseră
deloc în timpul filmărilor.
— Ticălosul! bâigui ea.
Johanna îi replică şoptit:
— Partea asta din ceremonie era treaba ta, dragă, însă, după bunul tău obicei, ai refuzat-o.
— David n-o cunoştea. Iar ea îl găsea lipsit de sare şi piper, ba chiar dulceag. Mi-a şi spus-o:
„Diabetică cum sunt, nu pot să-l înghit pe băieţaşul ăsta“.
— Textul i l-a scris Peter Murphy, unul dintre cele mai bune condeie de la Hollywood.
Anny deveni atentă. Într-adevăr, discursul era plin de spirit, de haz, de patos. O capodoperă de mici
dimensiuni.
Până la urmă, lui Anny i s-a făcut silă.
Lăsând discreţia deoparte, a făcut stânga-mprejur şi a plecat cu paşi mari spre maşină. Toată lumea
bună a Hollywoodului a ridicat capul, surprinsă. David, simţind că nu se mai bucură de atenţia
publicului, şi-a ridicat ochii de pe foaie, a vrut să vadă ce se-ntâmplă şi a zărit-o pe Anny trântind
furioasă portiera limuzinei.
Prefăcându-se că nu înţelege scena, s-a încruntat precum James Dean în La răsărit de Eden şi, apoi,
umflându-şi guriţa de îngeraş, şi-a continuat lectura.
Maşina gonea de patruzeci şi cinci de minute, iar Johanna şi Anny nu-şi spuseseră o vorbă. Anny îi
dăduse şoferului un nume de stradă de care Johanna nu auzise.
Aceasta din urmă se întreba cum să restabilească legătura cu tânăra rătăcită printre gânduri. Ştiind ce
dragoste sinceră îi purta defunctei, a încercat în această direcţie:
— Ce carieră ciudată a avut şi Tabata asta. Îţi dai seama? Toată presa a fost de faţă la înmormântare.
Devenise o instituţie a Hollywoodului.
Deşi nu a reacţionat, Johanna a simţit că Anny o ascultă.
Aşa încât a mers mai departe:
— În meseria asta contează să rezişti. N-aş fi crezut acum douăzeci de ani că Tabata Kerr va primi
atâtea omagii la moarte.
Anny rupse tăcerea:
— Nu contează totuşi aşa de mult.
— Ce anume?
— Notorietatea. Lumea de azi crede că gloria este cel mai bun salariu.
— Când eşti celebru, obţii alte contracte decât atunci când stai în anonimat.
— Cu ce preţ, Johanna? Cu ce preţ? Costă prea mult. Apari în presă, dar nu-ţi mai aparţii. Geanta
Vuitton a sacrificat-o pe Tabata Kerr de dragul renumelui. În ea, totul era spectacol: faţa cu urme de
liftinguri, replicile studiate, cinismul de cowboy sleit, viaţa personală distrusă de carieră. Nu-i mai
rămăsese nimic. Până şi moartea şi-a oferit-o posterităţii. De tot râsul.
Johanna păru sincer mirată:
— Credeam c-o iubeşti.
Anny oftă:
— Şi eu credeam. O admiram. O invidiam. Credeam că găsise antidotul pentru suferinţă.
— Chiar îl găsise!
— Iubeam în ea fetişcana care nu dădea multe parale pe propria persoană şi care-şi construise un
personaj nostim. Din când în când, puteai s-o zăreşti sub mască pe această puştoaică, făcând mişto de
propriul rol. Ar fi renunţat fericită la gratiile acestei închisori. Ah, că veni vorba de închisoare…
Limuzina se oprise la Lancaster, în faţa penitenciarului unde Ethan îşi ispăşea pedeapsa. În capătul
parcării soseau două autobuze, pline cu copii veniţi să-şi viziteze taţii.
Anny coborî din limuzină. În clipa când a pus piciorul pe asfalt, adolescenţii au recunoscut-o şi au
aplaudat-o, încântaţi: se simţeau mai puţin anormali împărtăşindu-şi condiţia cu o vedetă de la
Hollywood.
Le adresă un semn prietenesc şi apoi se plecă spre Johanna.
— Ţine maşina şi mergi până acasă. O să chem un taxi.
— Mulţumesc… trebuie să-ţi analizăm proiectele, scenariile pe care ţi le-am adus…
— M-aşteaptă Ethan…
Anny se îndepărtă cu paşi mari, îşi smulse vălul de doliu şi ajunse la poarta albastră, metalică.
Chiar înainte să intre, îşi goli geanta în coşul de gunoi. Cutiile cu pastile se amestecară printre hârtiile
unsuroase. Ea şi Ethan îşi juraseră că vor profita de acest „sejur“ ca să scape de toate substanţele, de
droguri şi de medicamente.
„Hai, puşcăria treacă-meargă, dar chimicale în nici un caz“, decretase Anny.
După un sfert de oră, când îl zări pe Ethan târându-se îndărătul geamului de la vorbitor, palid,
tremurând, cu pleoapele roşii, privirea rătăcită, îmbătrânit cu zece ani, Anny îşi dădu seama că ei îi
fusese mai uşor să se lase.
34
Anne aşeză în grabă un scaun peste cufăr şi încercă s-o elibereze pe Ida din funie.
Zadarnic.
Frânghia nu se lăsa, cu atât mai mult cu cât greutatea corpului stânjenea manevra. În timp ce striga după
ajutor, Anne o ţinea pe sinucigaşă în braţe, ca să slăbească presiunea asupra gâtului.
Auzindu-i strigătele, Braindor veni în grabă. Ajutat de statura uriaşă, o scoase pe Ida din laţ.
Femeia se sufoca, dar mai respira încă.
O lungiră pe pardoseală, ţinându-i capul drept.
O tânără beghină ţâşni în căutarea unui doctor; înainte să iasă din încăpere, Anne îl recomandă pe
Sébastien Meus, cel de la azilul Saint-Côme, mai priceput decât felcerii trândavi de la spitalul Saint-
Jean.
În stare gravă, aproape inconştientă, Ida îi privea amuţită şi tristă, cu singurul ei ochi, pe salvatori. „De
ce-aţi făcut asta? părea să spună globul ieşit din orbită. Sunt aşa de nenorocită că preferam să mor.“
În faţa unei asemenea disperări, atât de îndepărtată de obişnuitele insulte, bruftuluieli şi măscări, Anne,
sfâşiată, copleşită de o dragoste neputincioasă, nu-şi putea stăpâni lacrimile.
— De ce, Ida, de ce?
Pe seară, medicul de la azil consideră că Ida e în afara oricărui pericol; va scăpa doar cu vânătăi, cu
nişte zgârieturi de pe urma sforii de cânepă, cu dureri în trahee; va înghiţi anevoie şi va avea o voce
răguşită. Cu iscusinţă, folosind o bucată de piele de vacă, pe care a umezit-o ca să ia forma umerilor şi a
gâtului, a fabricat un soi de colier rigid pe care ulterior l-a pus la uscat, întărindu-l cu nuiele de răchită.
Ida urma să-l poarte timp de două săptămâni.
Când s-a lăsat noaptea, Anne şi-a luat verişoara şi a dus-o în căsuţa lor. La lumina unei lumânări, Ida,
abătută, suferindă, calmă ca niciodată, lipsită de obişnuitul ei venin, îi povesti verişoarei sale ce s-a-
ntâmplat:
— Azi-dimineaţă, după ce-ai plecat cu Braindor şi cu Marea Domnişoară, nu ţi-am ascultat sfatul şi
am hotărât să merg în Bruges. Înţelege-mă, nu mai mersesem de prea multă vreme prin oraş, respirându-i
aerul. Eram atât de fericită! Mi s-a părut că, trecând podul, lăsam totul în urmă, anulam incendiul, îmi
vindecam rănile, eram ca pe vremuri. Vai, de îndată ce am ajuns pe chei, am observat rictusurile
trecătorilor; unii mă priveau năuciţi, alţii îşi fereau ochii. La început, am întors capul să văd ce spectacol,
ce figuri de bâlci le stârneau aceste reacţii; din păcate eram doar eu acolo, singură. Şi-atunci l-am zărit
pe Wilfried, unul dintre ibovnicii mei. Am alergat spre el, strigându-i numele, fericită că-l văd. Nu doar
că nu m-a recunoscut, dar şi-a şi luat picioarele la spinare. Iar eu, tâmpita de mine, am stăruit, i-am luat
urma pe străzi: „Wilfried! Wilfried?“ În piaţa Saint-Christophe şi-a întâlnit prietenii. Erau acolo Rubben,
Mathys, Faber, Pieter, Baptiste şi Aalbrecht. Ca s-o zic pe-aia dreaptă, mă culcasem cu jumătate din ei,
iar cu cealaltă mă giugiulisem. Când l-au văzut năvălind pe tovarăşul lor urmărit de o smintită care
zbiera, au izbucnit în hohote de râs; când m-am proţăpit în faţa lor şi i-am strigat pe nume, au cârmit-o. În
ochii lor nu era doar silă, Anne, ci şi ură. Priviri nemiloase. Priviri care strigau că sunt hâdă,
respingătoare. „Hai, valea, cotoroanţă, nu ştim cine eşti.“ Le-am spus din nou: „Ida“. Mi-au răspuns că nu
şi-o trag nici cu strigoaice, nici cu iezme şi m-au sfătuit să iau calea-ndărăt spre infern. M-am pus pe
bocit.
Probabil că eram şi mai înspăimântătoare cu ochiul închis din care se scurgeau lacrimi. S-au dat la o
parte, strigând: „Şterge-o, cotoroanţă!“ Apoi au reluat cuvântul. „Cotoroanţă!“ Eram prea şocată ca să mă
mişc, aşa încât cei şase flăcăi au dispărut, dar s-au strâns zeci de ţângăi care scandau „Cotoroanţă,
cotoroanţă, cotoroanţă!“. Se adunaseră într-o horă. Nişte năpârstoci afurisiţi. Când mi-am recăpătat
forţele ca s-o iau din loc, au prins să mă urmărească. Am mărit pasul. Ei, scai după mine. Am început să
fug, cu mucoşii din Bruges pe urme, care se făleau că alungă vrăjitoarea. M-am adăpostit la beghine,
năpustindu-mă spre locuinţa Marii Domnişoare.
— Păi…
— Da, ştiam că nu-i acasă. M-am dus însă la ea pentru că ştiam că are aşa ceva.
— Ce anume?
— O oglindă.
Ida amuţi şi Anne odată cu ea: continuarea părea evidentă, n-avea rost s-o istorisească.
În tăcere, cu buze tremurătoare, Ida îşi amintea cum îşi descoperise faţa sluţită. Cel mai tare o
tulburaseră „stigmatele diavolului“ – o labă de broscoi desenată pe albul ochiului, pete pe piele, zone ale
trupului devenite nesimţitoare, faptul că ajunsese scheletică –, pe scurt, toate acele semne care autentifică
o vrăjitoare şi care îndreptăţeau reacţiile puştimii.
— Asta e. Am furat apoi frânghia din magazia de unelte şi…
— Ce-ai de gând, Ida? O s-o iei de la capăt?
Ida oftă.
— Nu-s făcută să mor. Supravieţuiesc de fiecare dată. Flăcările, funia, nimic nu-mi vine de hac.
— Prin urmare, o să trăieşti?
— Cum?…
— O să te ajut, îţi promit.
Buimacă, năucită atât de consecinţele sinuciderii sale, cât şi pentru că descoperise cât era de slută, Ida
a primit cu bunăvoinţă devotamentul verişoarei sale. S-au îmbrăţişat cum nu o mai făcuseră din vremea
copilăriei.
În seara aceea, cele două tinere au plâns împreună fără oprire. Lacrimile le-au împăcat şi le-au
apropiat una de alta. Anne simţea pentru întâia oară că ar putea duce un trai fericit alături de Ida. La
cincizeci de stânjeni distanţă de-acolo, Marii Domnişoare îi păsa prea puţin de soarta Idei, preocupată
fiind de cea a lui Anne. După întrevederea cu arhivicarul, a priceput primejdia: urechile celor din Bruges
nu puteau s-o audă. Epoca în care trăiau nu era îndeajuns de luminată; mai mult, prejudecăţile cereau un
discurs diferit de cel pe care-l rostea Anne. „Nu ea se află departe de noi. Noi suntem departe de ea.“
Marea Domnişoară avea o conştiinţă clară a acestei distanţe, datorită numeroaselor epoci pe care le
străbătuse citind şi studiind. Prin trup, aparţinea veacului ei; prin spirit, ţinea de multe alte veacuri.
Disputele acestui agitat secol XVI nu reprezentau unicul său reper. Grecii Platon, Aristotel, Plotin – mai
ales Plotin –, Origene sau latinii – cu precădere Sfântul Augustin – îi hrăneau cugetările, dar şi misticii
renani, Matilda de Magdeburg, Meister Eckhart sau chiar iluminaţii flamanzi, Jan van Ruysbroeck, Jan
van Leeuwen. Tratatelor savante ea le prefera însă inima curată a lui Anne. Pentru că-şi petrecuse viaţa
printre cărţi, nu-şi mai făcea iluzii legate de ele; ştia că mint, ţipă, se contrazic; cărţile sunt murdare la
gură, au mâncat prea mult, au vomitat prea mult, au mestecat prea mult, au regurgitat prea mult, au copulat
prea mult, au îmbrăţişat peste măsură. De-acum, când deschidea un volum, îi simţea mirosul scârbos. Cu
douăzeci sau treizeci de ani înainte, n-ar fi fost în stare să descopere în Anne un suflet nepereche, fiindcă
nu aştepta minuni decât din partea prozopopeilor, raţionamentelor, eşafodajelor retorice, silogismelor
labirintice. Astăzi, o întâmpina pe această fată candidă cu o uimire plină de respect, împărtăşindu-i
neîncrederea în limbaj: „Cuvintele au fost născocite ca să descrie lucrurile obişnuite ale vieţii; când e
vorba de cele extraordinare, cuvintele se opintesc“.
O iubea pe fata aceasta care îmbina ignoranţa unui copil cu înţelepciunea unui bătrân întors din mari
călătorii. Vremurile se arătau mai degrabă conflictuale decât mistice: reformele dirijate de Luther şi
Calvin nu se putuseră înfăptui în sânul Bisericii, ci duseseră la crearea unei alte Biserici, Templul.
Confruntările privind problemele de credinţă sau de teologie nu se mărgineau la o disputatio teoretică,
ele implicau arme, asedii, sânge şi împingeau oamenii spre moarte. Anne risca să fie luată ostatică în
această furtună.
În noaptea aceea, pe când cele două verişoare plângeau ţinându-se de mâini, Marea Domnişoară îşi
petrecu ceasuri bune înălţând rugi şi închinându-se Sfintei Elisabeta, patroana beghinajului.
În zori, temându-se că oblăduirea unei sfinte nu-i va rezolva problemele pământeşti, i-a trimis
arhivicarului un cufăr plin cu galbeni, alături de următoarea misivă:
„Monseniore, primiţi, vă rog, acest dar împreună cu scuzele mele pentru că v-am răpit timpul.
Milostenia voastră va şti de bună seamă să găsească îngăduinţă pentru această fată săracă cu duhul şi s-o
lase acolo unde îi e locul, adică în umbră. În ceea ce mă priveşte, mă jur că nu veţi mai auzi de ea.
Credeţi, vă rog, Monseniore, în adânca mea preţuire şi în admiraţia mea faţă de înalta dumneavoastră
cucernicie“.
Semnând, şi-a spus, cu cinismul surâzător al aristocratei: „Complimente, galbeni… astea sunt,
îndeobşte, moneda curentă“.
După ce a expediat coletul, şi-a dat seama că în pântecul său umflat îi ardeau măruntaiele. Fără să dea
cuiva de veste, s-a băgat în pat.
Au trecut câteva săptămâni. Prelatul lăsase fără urmări vizita lui Anne, spre uşurarea lui Braindor, care
n-avusese prilejul să discute cu Marea Domnişoară, câtă vreme aceasta era ţintuită în cameră.
Anne trecea zilnic să-i recite poemele. Pe măsură ce i se umfla burta, bătrâna doamnă se năruia. Spre
deosebire de ea, Idei îi mergea mai bine. Pe măsură ce se învârtoşa, îşi recăpăta răutatea. Îngereasca
gingăşie de care dăduse dovadă în seara când se spânzurase nu fusese decât trecătoare, datorată şocului,
supărării, leacurilor; pe măsură ce se vindeca, Ida redevenea pizmaşă, răzvrătită, duşmănoasă.
Spre deosebire de ea, Anne nu uitase acea noapte tandră, sau n-o uitase cum se cuvine, pentru că îi
proiectase binefacerile dincolo de termenul lor de expirare: refuza să vadă că Ida era din nou ursuză şi
reîncepea s-o urască.
De fapt, ura Idei fusese reaprinsă de un mărunţiş. În zilele acelea în care se bucurase de grija lui Anne,
a găsit-o într-o seară plângând.
— Ce-i cu tine, Anne?
— Nimic.
— De ce plângi?
— Nu-ţi face griji.
Anevoie, călcându-şi mândria în picioare, Ida a izbutit s-o întrebe:
— Cu ce te-am supărat?
— Nu e vina ta. Sunt neliniştită pentru că Marea Domnişoară se stinge.
Fraza a avut efectul unei scântei într-o şură, flăcările s-au lăţit peste paie şi într-o clipită au răvăşit tot
locul. Ida nu putea accepta iubirea verişoarei sale decât dacă îi era exclusiv dedicată. Câtă vreme Anne
aprecia pe oricine, asta însemna că o preţuia ca şi pe ceilalţi, nici mai mult, nici mai puţin, că nu vedea în
ea decât unul dintre numeroşii oameni nevoiaşi care trebuiau ajutaţi. „Aha, deci o iubeşti pe Marea
Domnişoară? Află că va trebui să alegi între ea şi mine“, a hotărât Ida. Din acea clipă şi-a lăsat din nou
inima să fie năpădită de fiere, pizmă şi mânie, ca pe vremuri.
Anne nu doar că se ferea să observe aceste lucruri, dar, atunci când erau prea evidente, suspina
gândindu-se: „Ce tare trebuie că suferă!“ Nici o bruftuluială nu-i ştirbea afecţiunea; ba chiar, de fiece
dată când Ida se purta ca o nemernică, se ataşa şi mai mult de ea.
Anne îşi adâncea meditaţiile. Se apropia de esenţă, de acea inimă vie care palpită înlăuntrul lumii, ale
cărei flux şi reflux ne fac să înflorim, se topea în acest puls ascuns graţie căruia existăm şi către care
tânjim. Acestei vetre fundamentale i-a spus, într-un poem, Iubire curată:
În tine, mă despart de imagini şi chipuri,
Plutesc printre valuri. Tu, iubire curată,
Iubire fără pricini, iubire fără de pată,
Prin tine, eu însămi încetez să mai fiu.
Între aceste clipe de beatitudine, Anne o îngrijea pe Marea Domnişoară.
Deşi dormea buştean, Ida bănuia că Anne pleca de-acasă în timpul nopţii. Prima dată, a crezut că se-
nşală. A doua oară a văzut-o limpede cum dispare în mijlocul întunericului şi cum se întoarce de-abia în
zori, cu hainele ude.
Ida ajunse la concluzia că verişoara ei avea un iubit.
Gândul a umplut-o de bucurie. Triumfa. Era încântată nu pentru că Anne cunoscuse fericirea trupească,
ci pentru că pusese mâna pe un secret care ar fi putut să distrugă reputaţia verişoarei sale, sclifosita asta
pe care oamenii din popor continuau să o numească „fecioara din Bruges“.
— Auzi tu, fecioară! E la fel de fecioară ca mine, rânji Ida, răsucindu-se în aşternut. Mironosiţa asta
păcăleşte pe toată lumea, dar o s-o dau în vileag.
Din păcate pentru ea, fiind încă prea slăbită ca s-o urmărească, riscând să-şi rupă gâtul la orice
mişcare stângace, s-a văzut nevoită să aştepte douăsprezece săptămâni ca să-şi împlinească planul. În tot
acest răgaz, s-a gândit că iubitul la care se ducea Anne noaptea, traversând râul, era Braindor. Asta
pentru că hainele ei ude leoarcă dimineaţa dovedeau că trecea prin apă; prin urmare, ieşea din beghinaj.
De altfel, noaptea nu era picior de bărbat în acel spaţiu protejat.
Ca să fie sigură că avea dreptate, a iscodit-o pe Anne, într-un mod pe care-l credea subtil:
— Cum ţi se pare Braindor?
— Poftim?
— Îl găseşti chipeş?
Uluită, Anne făcu o pauză. Se gândi, apoi spuse cu voce molatecă:
— Cred că e chipeş. Ba chiar foarte chipeş.
Deşi în mintea ei asta era o mărturisire, Ida nu s-a lăsat:
— Nu-l stânjeneşte condiţia de călugăr?
— Nu cred.
— Nu, nu mă-nţelegi. Bărbaţii renunţă cu greu la ispitele trupeşti.
— Serios?
— Da, mai greu decât femeile.
Ida începuse să zică vrute şi nevrute, oricum pe dos de cum gândea: de când era pocită şi beteagă,
castitatea o scotea din minţi.
Anne dădu din cap.
— Ar trebui să-l întrebăm.
— Păi, cu tine, aşa… niciodată? Mă rog, înţelegi ce vreau să spun…
Anne izbucni în râs.
— Nu, Ida. Îl iubesc, mă iubeşte, dar nu în felul acela.
Ida se posomorî. Era o mărturisire, ori ba? Cu muceniţa asta nu ştiai niciodată cum stă treaba.
Câteva după-amiezi la rând i-a spionat când discutau la umbra teiului. Greu de tras o concluzie. Pe cât
era de limpede că sunt topiţi unul după celălalt, pe atât de mult lipseau gesturile sau privirile care să
vădească o legătură trupească. În cele din urmă, Ida a considerat că e suficient de întremată ca s-o
urmărească pe Anne cu prima ocazie. Ca să prevadă acest prilej, avea la-ndemână două indicii: Anne
dispărea în nopţile cu lună plină, la capătul unor zile de mare trudă – trebuia să fi muncit pe rupte, să le fi
ajutat pe beghine, să-i fi făcut şedinţă de lectură Marii Domnişoare, care zăcea la pat. Iată că, în perioada
potrivită, chiar s-a ivit o zi cu un astfel de program. Cum Marea Domnişoară manifestase semne de
sfârşeală, Anne se dăduse peste cap. Pentru că medicii beghinelor şi cei de la spitalul Saint-Jean se
declaraseră neputincioşi, Anne s-a hotărât să-i ceară sprijinul lui Sébastien Meus, de la azilul Saint-
Côme, care se dovedise mereu mai iscusit decât ceilalţi.
Fiindcă nu se punea problema să vină s-o consulte pe bolnavă – doctorii curanţi s-ar fi simţit ofensaţi
–, Sébastien Meus a cerut să i se descrie simptomele, a chibzuit, apoi i-a cerut fetei să revină. La ora
vecerniei, i-a dat lui Anne o fiolă verde, prescriindu-i să toarne zece picături din ea într-un vas cu apă
călâie.
Anne făcu întocmai.
Noaptea, istovită, cât şi fizic, i-a spus Idei că se va culca devreme.
Ida şi-a frecat mâinile.
Într-adevăr, după vecernie, când beghinajul adormise, Anne, cu paşi prudenţi, lipită de ziduri, având
grijă să nu calce prea apăsat pe lemnul scărilor sau al duşumelei, a părăsit casa.
Ida, deja îmbrăcată, s-a sculat din pat şi i-a luat urma.
Anne înainta grijulie, asigurându-se că nu e văzută şi că nu va răsturna vreun obiect al cărui zgomot s-o
dea de gol. A coborât în râul Reie, înşfăcând una din scândurile care zăceau pe mal. Acolo, sprijinindu-
se pe bucata de lemn ca să înoate mai repede, a dat din picioare, a despicat apele şi a ieşit din oraş.
Fără să tărăgăneze, Ida, care, în copilărie, se lua la întrecere pe iazuri cu Anne, i-a urmat exemplul; pe
jumătate întinsă pe o altă scândură, imită cu picioarele mişcările unei broaşte.
Ferindu-se să fie surprinsă de pândari, Anne încetini în câteva rânduri, se piti sub scândură, se opri de-
a binelea.
Era atât de întuneric, încât, dacă un paznic şi-ar fi plecat fruntea spre apă, n-ar fi perceput decât o
scoarţă de brad în derivă.
Ida o imită, deşi începuse s-o roadă neliniştea pentru că nu ştia dacă va putea să reziste în cazul în care
expediţia s-ar fi prelungit.
„De ce oare iese din oraş? Unde se-ntâlneşte cu Braindor?“
După ce s-a îndepărtat de ultimele case, Anne s-a dus spre mal, a urcat pe ţărm şi a luat-o înainte.
Uşurată că scapă de răceala apei, Ida, la rându-i, ieşi spre liman.
Anne merse multă vreme, mai întâi pe drum, apoi pe cărări şi în cele din urmă tăind-o de-a dreptul prin
pădure. Văzându-i siguranţa, Ida a tras concluzia că ştia bine drumul.
În mai multe rânduri, Ida a călcat pe vreascuri, făcându-le să trosnească. În mod firesc, Anne ar fi
trebuit să le audă, dar şi-a văzut de drum, nepăsătoare.
A dat într-un luminiş unde râul cotea, încetinindu-şi cursul. Păstrând distanţa, Ida s-a cocoţat cum a
putut pe o cracă şi a început să pândească.
Anne se dezbrăcase.
Goală sub lumina blândă a lunii, înainta înfiorată spre Reie.
De când cugeta mai adânc, simţea nevoia să fugă de lumea oamenilor, de zarva, îngrădirile şi
veşmintele ei. Voia să se dăruiască naturii, să se alăture elementelor, aerului, pământului, văzduhului,
apei. A coborât domol în undele întunecate şi s-a lungit. De-acum, urechile sale năpădite de lichid auzeau
neliniştea păstrăvilor, zbaterea mormolocilor, respiraţia mâlului. Pletele, răspândite ca o aură în jurul ei,
i se încurcau printre trestii. Deasupra, stelele i se păreau lesne de cules, nişte cireşe argintii aflate la-
ndemână; nu, nu le va smulge de pe boltă, nu va răpi nimic acestei lumi, restul oamenilor făceau asta cu
asupra de măsură.
De departe, Ida nu bănuia ce se-ntâmplă.
N-a priceput chiar nimic atunci când s-a ivit lupul, un lup impunător, cu muşchi puternici, care s-a
apropiat ţopăind, ca o pisică ce aşteaptă să fie hrănită. S-a aşezat pe ţărm şi a privit-o pe Anne.
Fata a venit lângă el. Au privit noaptea împreună. Idei nu-i venea să creadă. În mai multe rânduri, s-a
ciupit, verificând dacă nu e un coşmar. Cum adică? Anne părăsea mânăstirea ca să se scalde împreună cu
un lup, faimosul lup care-i întemeiase legenda.
Şi-apoi, unde era Braindor?
Drumul de-ntoarcere se arăta complicat, câtă vreme Ida ştia că locul e bântuit de o fiară. Aşa că şi-a
urmărit de-aproape verişoara, cu riscul să fie descoperită.
Pentru o clipă, a zărit o umbră enormă scotocind prin tufişuri; doi ochi galbeni luminară în noapte.
S-a apropiat de beghinaj la o oră după Anne, pentru că al doilea tur de înot în Reie o sleise. Chiar
înainte ca soarele să-i dezvăluie silueta, a ajuns în preajma casei. Aici, a hotărât să întârzie afară, pentru
că Anne se trezea să aducă pâinea şi laptele pentru cea dintâi masă a zilei. Ida a profitat de această scurtă
absenţă şi a urcat în camera ei, şi-a ascuns veşmintele ude pe pervazul ferestrei şi s-a trântit în pat. Apoi
a căzut într-un somn adânc.
În dimineaţa aceea, Marea Domnişoară s-a simţit mai bine. Cu speranţă în suflet, Anne i-a mai dat din
conţinutul fiolei verzi.
În zilele următoare, treptat, Marea Domnişoară s-a întors din morţi.
De îndată ce ajungea în căsuţa lor, Anne nu-şi ascundea bucuria. Râdea, dansa, îi arăta Idei flaconul cu
poţiunea miraculoasă. E de prisos să spunem că, în faţa unei asemenea fericiri, Ida îşi rumega fierea.
Aşa încât, atunci când Anne a vestit-o că doctorul îi va pregăti un nou leac spre sfârşitul dimineţii, Ida
îşi croise deja planul.
Pe furiş, şi-a urmărit verişoara până la mânăstirea cordelierilor. Acolo, a aşteptat ca Anne să iasă din
azil, cu flaconul verde în mână, şi ca îngrijitorii să plece la ronţăit de gogoşi în Piaţa Mare; atunci a dat
fuga la doctor.
Sébastien Meus, care tocmai se pusese în faţa unui blid cu tocană, s-a întrerupt şi a întâmpinat-o pe
tânăra pe care o tratase în două rânduri, după incendiu şi după spânzurare. Chiar dacă Ida i-a dat de ştire
că nu venise pentru aşa ceva, l-a lăsat să cerceteze rezultatele strădaniilor sale şi l-a linguşit,
diminuându-şi problemele şi durerile. Încântat de evoluţie – cu excepţia pielii picioarelor, care era iască
–, medicul s-a interesat:
— De ce-ai venit?
— Avem şobolani în beghinaj. Nişte guzgani uriaşi. Iar eu sunt însărcinată să veghez la curăţenia
pivniţelor şi cămărilor cu merinde. Nu ştiu ce să mai fac. Am astupat găurile, i-am urmărit cu coada
măturii, dar totul a fost în zadar. De altfel, m-am mai şi rănit de câteva ori, fiindcă, chioară cum sunt, de
câte ori mă grăbesc, mă izbesc de obiecte.
— N-aveţi pisici?
— Pisici pentru şoareci, nu pentru şobolani. La cât sunt de mari, dacă-ncepe vânătoarea, şobolanii o să
alerge pisicile.
A dat din cap, a şovăit câteva clipe, apoi, aruncând o privire spre amărâta infirmă, s-a hotărât:
— O să te ajut. O să picuri nişte otravă pe o coajă de brânză sau pe vreun măr stricat. Şobolanii o să
crape degrabă. Bagă de seamă, Ida: ceea ce poate ucide nişte ghiorţani poate ucide şi oameni. Nu atinge
niciodată otrava cu degetele, spală-te pe mâini după ce o foloseşti, n-o mirosi. Îmi juri?
— Vai, mulţumesc, jur!
Dispăru şi se întoarse cu un borcan, pe care i-l încredinţă. Apoi, amintindu-şi de pulpele ei arse, o
rugă să mai aştepte puţin, cât să amestece două substanţe pe care va trebui să şi le aplice din două în
două zile.
Plecă din nou spre laborator.
În timp ce-l auzea strivind nişte grăunţe cu pisălogul, deschise borcanul şi turnă nişte otravă în farfuria
doctorului. Amintindu-şi că nu trebuie s-o atingă, rupse un vreasc din provizia de lemne de lângă sobă,
amestecă în mâncare şi aruncă vreascul printre tăciunii aprinşi.
Doctorul se întoarse cu un vas de lut acoperit cu pânză de bumbac.
— Leagă-l bine la gură.
Ida mulţumi cât se poate de amabil.
Înainte să iasă, se întoarse şi întrebă pe şleau:
— Mă găsiţi frumoasă?
— Poftim?
— Mă întreb dacă sunteţi mulţumit de felul cum m-aţi îngrijit.
Doctorul clătină aprobator din cap:
— Da, sunt mândru de ce-am izbutit.
Ida se gândi: „Eşti deci fericit că m-ai transformat într-o pocitanie căreia copiii îi spun vrăjitoare.
Drept mulţumire, crapă!“ Îl salută cu o scurtă genuflexiune şi dispăru iute. Se temea de strigătele de
agonie pe care medicul avea să le scoată curând.
Plecându-şi chipul ca să nu fie recunoscută, cu pas viu, ascunzând sub şal leacurile date de doctor, se
întoarse la beghinaj.
Când o zări pe Anne meditând sub tei, se cutremură de plăcere. Hotărât lucru, soarta era de partea ei.
Ajunsă acasă, forţă încuietoarea de la biroul verişoarei sale, înhăţă fiola verde, îi goli jumătate din
conţinut pe o cârpă, puse în loc otravă, îi înfundă dopul de plută, agită sticluţa ca să amestece lichidele.
Cu fereală, se descotorosi de cârpă zvârlind-o în canal şi îşi văzu de treabă.
Toată ziua a pândit cel mai mic zvon, năzuind să afle că a izbândit.
La ceas de angelus, beghinajul şi-a închis porţile. Ida nu-şi găsea locul de nerăbdare.
A mâncat pe fugă cu Anne, care se întorsese din vizita la bătrâna aristocrată.
La miez de noapte, s-au auzit nişte ţipete. Anne şi Ida s-au trezit şi au dat fuga în direcţia de unde se
auziseră: Marea Domnişoară murise în suferinţe cumplite.
Ştiind că nu le va sosi nici un sprijin din afară, beghinele, strânse în jurul cadavrului, s-au rugat până
dimineaţa pentru mântuirea şi odihna sufletului său.
În zori, când s-au desferecat porţile, s-au putut duce la culcare. Ida a adormit, însă Anne a rămas în
genunchi, gândindu-se la acea preacinstită doamnă căreia îi datora statutul de beghină.
Când s-a trezit, Ida a găsit-o pe Anne aşa cum o lăsase. Singura diferenţă: Anne vărsase multe lacrimi.
Această iubire neruşinată pentru altcineva a declanşat în Ida un nou val de ură. Scoasă din sărite, a
considerat că Anne merita o pedeapsă radicală.
Ida a luat o pelerină – cerul de plumb acoperea soarele cu desăvârşire – s-a ascuns sub glugă şi a
pornit grăbită pe străzile din Bruges.
Când a întâlnit doi paznici comunali, i-a interpelat şi le-a povestit ce avea pe inimă.
Îngroziţi, aceştia au călăuzit-o până la autorităţile competente.
Ceva mai târziu, când clopotele din Bruges au vestit miezul zilei, câţiva bărbaţi au bătut la uşa lui
Anne.
După ce a apărut, au înşfăcat-o cu brutalitate. Locotenentul însărcinat cu acest caz i-a anunţat motivele
reţinerii. Mandatul conţine trei capete de acuzare: vrăjitorie, sacrilegiu, crime prin otrăvire.
35
7 aprilie 1912
Gretchen,
Au trecut nişte ani buni.
O, prietena copilăriei mele, mă gândesc adesea la tine, revizitez trecutul nostru cu desfătare şi te strâng
în braţe printre amintiri. O să lăsăm viaţa să ni se irosească fără să ne mai vedem? Uneori, visez să
primesc veşti de la tine, să aflu unde mai lucrează Werner al tău şi ce-ţi mai fac odraslele.
Ce s-a-ntâmplat cu noi?
Îmi amintesc că, oficial, suntem certate.
Dar nu-mi mai amintesc de ce.
Memoria mea păstrează o imagine confuză despre acea epocă; dar aşa era şi epoca: tocmai îmi
terminam cura de psihanaliză, mă despărţeam de Franz, părăseam Viena. Poate că, pe-atunci, am simţit
nevoia să iau lucrurile de la capăt, iar tu ai fost doar o victimă a acestei decizii? M-am dovedit oare prea
drastică? Privind înapoi, mă întreb dacă n-am fost nedreaptă…
Fiindcă am uitat ce anume îţi reproşam. Asta mă nelinişteşte şi îmi picură-n suflet o amarnică
vinovăţie.
Vai, Gretchen, aş vrea să-ţi scriu ca pe vremuri, mi-e dor să-ţi citesc răspunsurile înţelepte, am nevoie
ca nepreţuita noastră prietenie să nu se ofilească. Dar tu, tu vrei asta?
După absurda noastră despărţire, viaţa mea s-a schimbat mult. Deşi au rămas destule zone întunecate,
îmi place. Ba chiar mă încântă.
Cum să-mi încep povestea?
La Viena trăiam ca o pasăre în colivie, ca o pasăre exotică arătoasă, cu penaj strălucitor, pe care
proprietarul ei se fălea s-o exhibe. Nu ştiam ce-i fericirea, deşi credeam c-o trăiesc; aşa încât mă
plângeam fără încetare că nu ştiu s-o apreciez.
Cura psihanalitică a început să mă elibereze. Calgari – căruia i-am fost una dintre primele paciente,
lucru pe care l-am aflat ulterior – a articulat un tratament care m-a făcut conştientă de nevroza de care
sufeream.
Căsătoria mea cu Franz nu avea decât aparenţa unei reuşite. Deşi era tânăr, îl priveam pe soţul meu ca
pe un tată, ca pe un patriarh care mă-nvăţa cum să mă port, care sunt rânduielile mondene şi datoriile unei
soţii. Nu îl iubeam, îl respectam. În pat sau în societate, îi dădeam ascultare.
Docilitatea nu-mi dădea însă prilejul să mă împlinesc.
Datorită lui Calgari, am devenit conştientă de imensa mea frustrare sexuală. Într-o zi, am făcut prostia
să încerc s-o rezolv cu el, fără să-mi dau seama că era vorba despre un transfer, despre o etapă firească a
unui tratament care se apropie de sfârşit.
În acelaşi timp, am trăit un moment de excepţie, miraculos şi tragic.
Cred că nu ţi l-am istorisit, pentru că eram foarte pudică. Astăzi, cum nu îmi e teamă de nici un subiect,
ţi-l explic în câteva fraze.
Printr-o suită de potriviri, m-am trezit în braţele unui individ care m-a dus la el acasă. Spre marea mea
uimire, acest băiat despre care nu ştiam nimic şi care nu ştia nimic despre mine mi-a oferit extazul în timp
ce făceam dragoste.
Îţi vine să crezi? Până atunci, nu mă apropiasem de această stare şi nici măcar nu o bănuisem.
Plimbările mele voluptuoase cu Franz se mărginiseră la grădina casei, un parc cât se poate de îngrijit, nu
am ajuns niciodată până în pădure, nu i-am trecut fruntariile, treceam cu vederea puterea pe care natura
sălbatică ne-o insuflase.
Deşi am fost răvăşită de această revelaţie senzuală, nu am încercat să mă mai întâlnesc cu acel
necunoscut. Am căutat altul.
Şi pe urmă altul.
Şi nu mai ştiu câţi după aceea.
De fiecare dată ajungeam pe culmile plăcerii.
Te şochez?
Pentru că eu am fost şocată.
Ciudata descoperire îşi limpezea profilul: dacă amantul mi-ar fi aflat numele, povestea, grijile,
preocupările, nu m-aş mai fi abandonat, nu m-aş mai fi lăsat dusă de val. Prea multe vorbe, prea multe
gânduri, prea multe idei ar fi ridicat între noi un zid de netrecut.
Mi-am înţeles puterea şi limitele: pot ajunge la orgasm, însă doar în anonimat.
Ca să verific – pentru că nu eram în stare să accept situaţia –, am încercat să obţin această exaltare
senzuală cu Franz. Mă aruncam pe el şi încercam să mă excit repetând înflăcărarea, impudoarea, energia
de care dădeam dovadă cu amanţii mei de-o zi. De pomană. Fie că voinţa îmi rămânea prea trează,
împiedicându-mă să uit de mine, fie că Franz continua să se poarte ca Franz von Waldberg, nu reuşeam
să-mi iau zborul. Curând, îmi şi venea să râd de acrobaţiile noastre ridicole.
I-am împărtăşit aceste lucruri lui Calgari. Fără să se arate intrigat de mărturisirea mea, a încercat să-i
găsească o explicaţie; ca de obicei, a cercetat ce anume în trecutul meu ar fi putut să-mi cauzeze
insatisfacţia faţă de un bărbat pe care-l apreciam. Zadarnic. În loc să pună în discuţie eficienţa propriei
metode, a considerat că tăinuiam anumite secrete din copilărie.
Pe-atunci, nu ştiam ce să cred.
Nu-i mărturisisem nimic mătuşii Vivi. Fiind atât de apropiate, ba chiar complice, îmi făceam griji că ar
fi putut să remarce ciudăţenia apucăturilor mele. Spre deosebire de mine, Vivi se oferea bărbaţilor pe
care-i cunoştea, care o curtaseră vreme îndelungată, cărora le impusese nesfârşite plimbări şi nenumărate
dejunuri. În mod evident, atunci când atingea „clipa magică“, Vivi rămânea ea însăşi, în companii alese
pe sprânceană. Aşa încât mă temeam că mă va dezaproba.
Câteva luni am dus această viaţă dublă.
Dublă? Cu cât trecea timpul, cu atât se adâncea disproporţia dintre ele. Una ţinea de un ritual ipocrit –
existenţa doamnei von Waldberg –, cealaltă îmi oferea prilejul să explorez inepuizabila generozitate a
naturii. Două vieţi, într-adevăr, una falsă şi una adevărată. Reflectarea şi originalul.
Într-o seară, m-am dus la Franz, care citea în bibliotecă.
— Franz, să nu-mi porţi pică, o să te părăsesc.
A izbucnit în râs, crezând că fac o glumă. Fără să clipesc, am aşteptat să i se stingă ultimul hohot şi am
continuat.
— Îmi pare rău că-ţi pricinuiesc acest necaz, fiindcă eşti un om bun, tandru, inteligent.
Dintr-odată, şi-a dat seama că vorbesc serios.
— Hanna, ce te-a apucat?
— Nu pot să-ţi explic. E vina mea. N-ar fi trebuit să accept să te iau de soţ. Simţeam că nu sunt făcută
să mă căsătoresc, dar mi-am dat scrupulele la o parte. Acum sunt sigură. Plecarea mea n-are nici o
legătură cu tine, nu te simţi vinovat, ai fost perfect. Tocmai pentru că eşti atât de minunat, mi-am dat
seama că locul meu nu se află în acest tip de viaţă.
Te scutesc de descrierea scenei care a urmat. Franz a plâns, mi-a adus argumente, a ridicat tonul, a
urlat şi a gemut din nou. Eu nu mi-am pierdut sângele rece, fiindcă, deşi nu minţeam, excludeam
posibilitatea să ofer frânturi de adevăr. Hotărârea, calmul şi tăcerea mea au ajuns până la urmă să-l
scoată din minţi. A părăsit casa, trântind uşa.
A revenit după un ceas, împreună cu Teitelman şi cu Nikisch, medicul de familie şi colegul său. Îi
convinsese că treceam printr-o criză de demenţă. Lor le-am expus fără probleme dorinţa mea de a pleca,
fiindcă, spre deosebire de Franz, mă ascultau fără să sufere.
Când l-au înştiinţat că nu sunt o femeie bolnavă, ci doar o femeie care doreşte să divorţeze, Franz a
scos un strigăt înspăimântător. Era în el, deopotrivă, durerea unui animal rănit şi suferinţa unui copil.
Urletul lui m-a umplut de remuşcări. Chiar atât de mult să mă fi iubit Franz?
În clipa aceea, tremurând, am hotărât, fiindcă nu puteam să-l consolez, să-i ofer tot ce aveam.
A doua zi m-am dus la negustorii de artă cu care îmi alcătuisem colecţia de sulfide; le-am sugerat să
vină să-mi expertizeze piesele ca să le răscumpere.
N-o să-ţi vină să crezi! Mitocanii ăia care mă făcuseră să risipesc o avere nici măcar n-au catadixit să
se deplaseze, în ciuda insistenţelor mele. După multe stăruinţe, unul dintre ei a binevoit să se înfăţişeze şi
mi-a propus o sumă derizorie, cam a mia parte din ce cheltuisem pe millefiori.
La porunca mea, servitorii l-au dat afară.
Acest episod m-a umplut de silă. Silă faţă de escrocii ăia, silă faţă de mine care mă dovedisem atât de
naivă, silă faţă de acele obiecte a căror strălucire se feştelise.
Ce-am făcut?
Dacă vei coborî sub podul Radetzky, în Dunăre, înarmată cu un echipament potrivit, şi dacă vei izbuti
să te scufunzi până la fundul apei, vei descoperi, printre păstrăvi şi ştiuci, cea mai barocă floră
imaginabilă: au crescut acolo flori de sticlă, câmpii de cristal, o vegetaţie minerală şi policromă pe care
parcă s-ar fi amuzat s-o sădească un dumnezeu bijutier cu gust italienesc.
Acolo, într-adevăr, în mai multe seri la rând, după miezul nopţii, am aruncat ceea ce pe vremuri
numeam „comorile mele“.
Adio, Viena! I-am lăsat bunurile mele lui Franz, mărunţişul care îmi rămăsese din puşculiţa personală,
milioanele pe care le pusesem la comun în timpul căsătoriei. Fără să-i cer părerea. Şi împotriva opiniei
lui Schönderfer.
În vremea aceea, Franz a refuzat divorţul.
Şi s-a tot încăpăţânat ani la rând. Îndărătnicia lui m-a mâhnit şi m-a tulburat, pentru că ştiam ce
ascunde: Franz nega despărţirea noastră, voia să rămânem împreună, aştepta să mă întorc, fiind gata să-mi
dea iertarea.
De-abia luna trecută am primit hârtiile la semnat. Toată pro-cedura fusese asumată de un notar. Dar, de
fapt, ce era în spatele acestei afaceri? Consimţise oare Franz – ceea ce îmi doresc sincer –, sau îl silise
familia, prin tot soiul de maşinaţiuni? Nu voi afla nicicând.
Am plecat de la Viena săracă. Iar asta mi-a prins bine. Avuţia care-mi fusese transmisă de către
părinţii adoptivi mi-a creat un destin pe care nu-l doream, cel de moştenitoare. Lipsită de bani, aveam să
mă întorc la adevărata mea viaţă. Sau aveam s-o reinventez.
Mai întâi m-am stabilit la Zürich. Acolo, în schimbul unor cursuri de limbă, am închiriat o mansardă şi
m-am apucat să citesc operele lui Freud. Ulterior, am început o a doua cură, teoretică, nu terapeutică,
lucru care mi-a permis să devin la rândul meu psihanalistă.
Da, ai auzit bine, Gretchen! Am devenit doctor de suflete. Îi îngrijesc pe cei aflaţi în suferinţă. Sigur,
deocamdată mă chinui să-mi adun o clientelă; dar nu-mi pierd speranţa că voi izbuti.
Simultan, ca să-mi umplu timpul, scriu o carte despre misticismul flamand, un eseu pe care, atunci când
îl voi încheia, am de gând să i-l trimit profesorului Freud.
Cum am ajuns aici?
Datorită unui arbore.
De data asta nu e vorba despre un arbore de sticlă fabricat la Murano sau la Baccarat, ci de un tei,
către care m-au purtat întâmplător paşii.
Vizitam Belgia împreună cu Ulla, o prietenă din Zürich care predă istoria la şcoala secundară de fete.
Străbătusem împreună îmbelşugata Valonie şi, prin contrast, Flandra ni se părea sărăcăcioasă. Asta până
când oraşul Anvers şi-a dezvăluit splendorile şi, după aceea, când bijuteria numită Bruges ne-a
întâmpinat cu lungile sale canale.
Deşi nu mai aveam timp la dispoziţie, Ulla a ţinut să trecem pe la beghinaj. Ca să înţelegi această
insistenţă, se cuvine să-ţi precizez că Ulla militează pentru eliberarea femeilor, contestând rolul secundar
pe care, de secole, societatea ni-l atribuie. Ea reclamă dreptul nostru la vot, susţinând că, atâta vreme cât
respectăm legile, ar trebui să şi participăm la elaborarea lor. Nu acceptă ideea că suntem inferioare în
materie de inteligenţă sau în ceea ce priveşte capacitatea de a alege. E oare nevoie să aşteptăm
războaiele şi penuria de bărbaţi ca să redescoperim, de fiecare dată, că femeile pot exercita
responsabilităţi sau chiar meserii tradiţional masculine? Deşi nu sunt la fel de înfocată ca Ulla, îi aprob
efortul; în acelaşi timp, sper că nu faci parte din tabăra gâsculiţelor care se simt ofensate de această luptă.
După Ulla, beghinele au fost cele dintâi femei emancipate ale Evului Mediu, pentru că au imaginat un
model de viaţă autonomă, fără să simtă nevoia de cuplu sau de familie. Evadau din modelele obişnuite –
căsătorie, maternitate, văduvie, curtoazie – şi îşi înălţau gândul dincolo de scutece şi de aşternuturi
murdare. Organizate într-o comunitate nonreligioasă, ofereau, în acele timpuri de dominaţie masculină, un
model alternativ. De altfel, foarte curând, bărbaţii s-au luat de ele; nu o dată le-au atacat modul de viaţă
sau chiar l-au suprimat.
Ulla dorea să aducă un omagiu acestor deschizătoare de drumuri şi spera să redacteze un articol pentru
o revistă a sufragetelor din Elveţia.
Mărturisesc că eu, în ziua aceea, eram mai degrabă preocupată de băşicile pe care le aveam în tălpi –
merg foarte puţin pe jos – decât de elucubraţiile, fără îndoială pasionante, ale prietenei mele.
După ce am trecut podul arcuit de pe Reie, în timp ce Ulla alerga de la o casă la alta şi vizita capela,
am zărit un arbore de trunchiul căruia m-am sprijinit.
M-am descălţat, mi-am frecat degetele de la picioare şi apoi am început să visez.
Acolo, sub tei, m-a învăluit o domoală pace. Ca prin miracol, locul mi s-a părut familiar. Poate că
liniştea, întreruptă de chemările lebedelor şi gâştelor, îmi amintea de copilărie; poate că atingerea
pământului mă trimitea la lungile mele popasuri, când încercam să cuprind întreg globul pământesc cu
braţele deschise şi faţa lipită de iarbă. Urcau în mine senzaţii străvechi, care mă tulburau şi mă întremau.
Am avut dintr-odată impresia că viaţa poate fi simplă. Că era îndeajuns s-o inspiri în plămâni, să
priveşti cerul, să admiri lumina.
Un fluture s-a aşezat pe o aglică.
Aceste două făpturi arborau aceleaşi culori: verde crud şi galben strălucitor; aidoma în frumuseţe, dar
şi în gingăşie, insecta şi floarea nu se deosebeau decât prin modul de viaţă: una îşi cobora rădăcinile în
pământ, cealaltă îşi înălţa corpul în aer. Sub ramurile parfumate, sedentara şi nomadul aveau o
consfătuire. Ce-şi spuneau oare?
Brusc, mi s-a părut că întreg universul se concentrase acolo. Bătaia uşoară de aripi părea respiraţia
plantei. Lumea se rânduia într-un decor panoramic care prindea ca într-o ramă această nepreţuită întâlnire
dintre vegetal şi animal, dezvăluindu-mi esenţialul, continuitatea vieţii inocente, tenace.
Trupul mi se elibera de o povară; sute de kilograme îmi dispăreau din spate; deveneam aeriană.
— Hei, Hanna, ai surzit?
Ulla mă striga dintr-o clădire unde se întâlnise cu o colegă istoric. Voia să-mi comunice entuziasmul ce
o cuprinsese.
Am părăsit fizic arborele, însă o parte din mine rămăsese acolo. Înăuntrul meu se întronase pacea. Mi
se comunicase un secret major. Deşi sentimentul persista, era imposibil de transpus în cuvinte.
Ulla discuta cu acea erudită flamandă, care-i împărtăşea convingerile.
Le ascultam neatent discuţia, care avea ca subiect beghinele de pe vremuri. Specialista în istorie i-a
încredinţat până la urmă prietenei mele un manuscris medieval.
Întoarse la hotel, m-am aşezat în faţa ferestrei ca să-mi iau zborul, prin visare, lângă tei, în vreme ce
Ulla, lungită pe unul din paturi, răsfoia preţioasele pagini pe care le luase cu nemăsurat entuziasm.
Când să coborâm la masă, avântul i se stinsese.
— Versurile astea nu-s decât flecăreală nevrotică. Divagaţii de gospodină frustrată. Jenant! Nu slujesc
deloc cauza femeilor, nici vorbă de aşa ceva. Când mă gândesc cât de indignată era colega mea că
Oglinda nevăzutului nu fusese niciodată publicată! Eu cred că, dimpotrivă, ar merita dată uitării.
Şi a zvârlit manuscrisul pe fotoliu.
După cină, din lipsă de preocupare, am deschis dosarul şi l-am răsfoit.
Doar după câteva pagini eram întoarsă pe dos. Arborele! Mă scăldam din nou în aerul lui! Teiul
scrisese acele poeme…
Iată cum am ajuns să fiu pasionată de Anne de Bruges, autoarea volumului, o femeie despre care nu se
ştie nimic şi despre care am hotărât să aflu cât mai multe. Surprinsă, dar înţelegătoare, Ulla a promis să
mă sprijine în cercetările mele prin Arhive.
Dacă-mi îngădui, o să-ţi vorbesc despre ele într-o viitoare scrisoare. Nu-i aşa că Oglinda nevăzutului
e un titlu splendid?
Pe dosul plicului ai adresa mea din Zürich, o adresă din ce în ce mai improbabilă, fiindcă, de când
nişte cunoştinţe din domeniul psihanalizei mi-au promis de lucru în Belgia, am luat în calcul să părăsesc
Elveţia. Mă rog, rămâne de văzut…
Răspunde-mi, dragă Gretchen. Te rog. Orice-aş fi făcut, iartă-mă. Şi iartă-mă şi pentru ce n-am făcut.
Îţi pândesc mesajul cu nerăbdare.
Devotata şi iubitoarea ta
Hanna
36
— Ce aţi învăţat din lecţia succesului?
— Nimic. L-am primit ca pe un dar şi-atât.
— Ce-aţi învăţat din eşecuri?
— Că meseria mea îmi place mai mult decât reuşitele.
— Ce v-a învăţat cinematograful?
Ziarista, cu pixul între buze şi reportofonul în mână, încântată că a pus o întrebare atât de categorică,
aştepta un răspuns.
— Că am fese bombate.
Anne se ridică, o salută pe jurnalistă şi părăsi încăperea.
Johanna i-a mulţumit colegei sale; apoi s-au felicitat reciproc pentru acest interviu exclusiv, şi-au
promis că vor lua masa în oraş, s-au îmbrăţişat zgomotos şi s-au despărţit.
Johanna s-a dus la Anny, care contempla oceanul. Îşi vânduse reşedinţa din Beverly Hills şi se
stabilise aici, pe coastă, într-un pavilion lung şi alb pe malul apei, o casă potrivită mai degrabă pentru un
inginer, pentru un medic sau pentru un cuplu din clasa de mijloc decât pentru o vedetă multimilionară.
Johannei nu i-a convenit; însă când a priceput avantajele pe care decorul le putea atrage pentru fotografi,
dar şi interesul redacţional de a o descrie pe Anny în acest refugiu provizoriu, i-a ţinut partea.
— Bravo! I-ai oferit material pentru un articol savuros.
Anny a aprobat din cap, fără să-şi ia privirea de la apa care-şi ondula valurile.
— Ethan iese în seara asta.
— Nu te duci să-l iei de la închisoare?
— Nu, i-am trimis o maşină. N-aveam chef să-mi trimiţi în faţa penitenciarului un regiment de
paparazzi care să mă imortalizeze în braţele lui.
Johanna nici măcar n-a încercat să se apere, lucru pe care Anny l-a apreciat. Întorcându-se spre agentă,
i-a spus:
— Acum mă simt bine.
Cum afirmaţia i s-a părut nesuferită, Johanna s-a lăsat dusă de furie:
— Nu. De când îţi e „bine“, îţi e foarte rău. Anny, ai una dintre cele mai interesante, mai profitabile
meserii din lume şi tu te ascunzi aici, nepăsătoare. Îţi cerusem să studiezi scenariul pentru Femeile
tatălui meu. Întreg Hollywoodul dă din coate să obţină textul, va fi evenimentul anului următor. Iar tu stai
şi te topeşti de dorul lui Ethan!
— L-am citit.
Johanna a aplaudat. În sfârşit! Femeile tatălui meu se anunţa o comedie de primă mână. Agenţii,
înfriguraţi, se înghesuiau ca să-şi plaseze clienţii şi clientele în afacere. Cu toate astea, Anny Lee, prima
actriţă contactată, nu-şi făcuse timp să răspundă vreme de două luni.
— Patronii studioului nu te vor decât pe tine, îţi dai seama? Doar pe tine. Au refuzat orice contact cu
alte mărimi.
— Păcat, pentru că nu mă bag.
Johanna păli. Anny continuă să contemple Pacificul.
— Draga mea, eşti insuportabilă. Ăsta e Filmul.
— Ai dreptate: e FILMUL, MARELE FILM DE RAHAT al anului şi, normal, concurenţa e mare. Ai
râs măcar o singură dată citind scenariul? Eu nu. Ai văzut personaje? Am întrezărit doar nişte umbre care
enunţă grosolănii…
— Asta se gustă azi.
— E prost gust.
— Piesa a triumfat pe Broadway.
— N-o să-mi schimb părerea pentru că mii de oameni ridică în slăvi nişte prostii.
— Anny, trezeşte-te! Suntem la Hollywood, draga mea. Există proiecte din care nu poţi să lipseşti.
Cred că nu-ţi cunoşti privilegiile. Faci parte din clubul restrâns al primelor persoane la care ajung
scenariile. Poţi alege.
— Asta şi fac, aleg să refuz.
— E sinucidere curată!
Anny se îndreptă spre masa joasă acoperită cu dosare.
— Johanna, ai presupus că mă las de muncă. Fals. Vreau un rol cât se poate de repede. O poveste
frumoasă, de care să fiu mândră.
Arătă spre vraful de hârtii.
— Uite… îţi promit că le citesc pe toate săptămâna asta. Trebuie să fie şi unul bun printre ele, nu?
Johanna ridică din umeri, agasată: ar fi trebuit să rămână la întreprinderea tatălui ei, din Seattle, în loc
să se chinuie să reuşească la Hollywood. Să construieşti pe toate planurile cariera unei vedete şi să
ajungi, până la urmă, să auzi aşa ceva!
— Gata, am isprăvit. Întâlnire fericită cu puşcăriaşul tău! Mi-am irosit prea mult timp pe-aici.
Johanna a trântit uşa. În drum spre maşină s-a aşteptat în fiecare clipă ca Anny s-o strige. Trăise scena
asta de o sută de ori; de o sută de ori plecase supralicitându-şi supărarea; de o sută de ori, Anny, cu inima
ei largă, nu putuse suporta conflictul şi alergase după ea.
Când a ajuns la portieră, Johanna a aruncat pe furiş o privire către casă. Anny nu se arăta.
Încurcată, s-a aşezat la volan şi a lăsat să se scurgă câteva minute, aranjându-şi machiajul.
Zadarnic.
Anny plecase să se plimbe pe malul oceanului.
Seara, Ethan a sunat la uşă. Anny a deschis, s-au îmbrăţişat şi, fără o vorbă, s-au dus în camera unde
cuviincios, aproape timid, s-au redescoperit.
În timpul mesei, Ethan a povestit experienţa puşcăriei, umilinţa statului în celulă, relaţiile cu deţinuţii,
cultul bodybuildingului care se instaurase acolo. Îţi puteai da seama dacă un deţinut avea o pedeapsă
lungă sau scurtă după masa lui musculară.
— Eu sunt croit din iască. N-aveam cum să devin atlet în cinci luni.
Totul a decurs firesc între ei. Şi-au petrecut prima noapte împreună de parcă înaintea ei ar mai fi fost
alte câteva mii.
Ritmurile şi umorile lor erau în perfectă armonie. Preţuiau fiecare clipă a vieţii.
Ethan se simţea renăscut în acest decor oceanic.
Anny citea scenariile. În loc să se înfurie din pricina neghiobiilor care îi fuseseră trimise, râdea. Pe
lângă filmele cu efecte speciale ale căror personaje aveau subţirimea unui băţ de chibrit, a parcurs vreo
douăzeci de poveşti „de legănat curul“ – prin asta înţelegea nişte texte care pretindeau ca o gagicuţă să
traverseze din când în când ecranul. Nici în scenariile mai elaborate n-a găsit însă mare lucru.
— Ştii, Ethan, când ai un fizic de „fată drăguţă“ eşti condamnată să joci fie prostuţe, fie curviştine.
Cele semifrumoase au baftă, pentru că primesc roluri psihologice. Iar cele nasoale sunt de-a dreptul
răsfăţate: distribuite în roluri negative, au parte de ţoale extravagante şi de cele mai bune replici.
A observat un detaliu îngrijorător în comportarea lui Ethan. Dacă discuţia aborda viitorul, Ethan
devenea neliniştit, iar pe frunte îi răsăreau stropi de sudoare. Atunci când se afla la mai mult de doi metri
de ea şi televizorul îşi deşerta sacul de veşti proaste, constata că Ethan, gâtuindu-şi emoţiile, făcea
eforturi să nu se prăbuşească.
„Ce sensibilitate poate să aibă, se gândi Anny. E mai rău ca mine.“
Ar fi trebuit, vai, să-şi ducă raţionamentul până la capăt.
Într-o dimineaţă, pe când aranja nişte loţiuni, a răsturnat trusa de toaletă a lui Ethan. Pe podea s-au
rostogolit nişte medicamente: analgezice, calmante, somnifere, stimulatoare, energizante. Iată de ce se
ducea Ethan atât de des să se spele pe mâini.
Ce era de făcut?
În cursul dimineţii şi-a ascuns descoperirea, apoi a încercat un dialog în timpul plimbării de după-
amiază:
— Ethan, ce suntem noi, în opinia ta?
— Nişte animale. În noi, viaţa este doar organică. Nu cred în existenţa sufletului. Nu suntem decât
materie organizată. Asta înţeleg eu prin „animal“.
— Ştii animale care să aibă vicii? Animale care beau, care se droghează? Sau pur şi simplu animale
nevrozate?
— Nu.
— Deci nu suntem animale…
— Ba da, suntem nişte animale neliniştite.
— De ce? Pentru că avem suflet?
— Nu, pentru că, din punct de vedere chimic, suntem prost dozaţi.
— După tine, totul e chimie?
— Asta suntem. Când ţi-e frică, e chimie. Când nu-ţi mai e frică, tot chimie.
— Dar când te privesc şi mă simt fericită?
— Chimie. Suntem două formule chimice compatibile.
— Ce romantic!
— Romantismul decurge dintr-un echilibru molecular.
Anny n-a mai insistat. Simţea că, atâta vreme cât dorea să grăbească dezintoxicarea lui Ethan, trebuia
mai întâi să-i detoxifice creierul. Bărbatul gândea, aidoma secolului său, strict materialist. Viaţa
spirituală se reducea la nişte componente fizico-chimice. De îndată ce se confrunta cu un fenomen ciudat
– o angoasă, o întrebare fără răspuns, o emoţie neaşteptată –, reacţiona înghiţind o pilulă. Până şi faptul
că se angajase într-o unitate psihiatrică se datora doar nevoii de a-şi medicaliza existenţa.
Fără să intre în panică, răbdătoare, Anny şi-a jurat că-l va ajuta. Devenind responsabilă pentru
altcineva, devenea responsabilă pentru sine însăşi. Compasiunea îi dădea tărie. De altfel, pe vremuri,
cuvântul „milă“ este cel care le pecetluise relaţia. Iar Anny şi Ethan se amuzau pe tema asta, preferând
să-şi şoptească „Mi-e milă de tine“, decât „Te iubesc“. Aveau senzaţia că formularea exprimă un
sentiment urgent, puternic, profund.
Ca în fiecare zi, şi-au încheiat plimbarea ţinându-se pe după mijloc. În jurul lor zburau pescăruşii, ca
nişte domnişoare de onoare în rochii dalbe.
Acasă, Anny a pregătit un ceai, apoi s-a apucat de al treizecilea scenariu. Pentru ca agentul să permită
accesul scenariului la vedetă, producătorii care-i trimiteau un script lui Anny Lee trebuiau să depună într-
un cont o sumă apreciabilă. Acest dosar nu urmase însă calea obişnuită. Autorul, un european, îl
încredinţase unui prieten, care îl înmânase altui prieten, un tehnician pe care Anny îl preţuia.
În ciuda acestei prejudecăţi potrivnice, Anny l-a deschis.
Un ceas mai târziu, îl închidea, tulburată.
Fără să mai tergiverseze, Anny a format numărul de telefon mâzgălit pe copertă.
I-a răspuns o voce somnoroasă:
— Da?
— Sunt Anny Lee, v-am citit scenariul şi…
— E ora trei dimineaţa…
— Scuze, sun de la Los Angeles.
— Cine sunteţi?
— Anny Lee! Mi-a plăcut foarte mult scenariul dumneavoastră.
— E-o farsă?
— Nu, chiar Anny Lee vă sună. Vreau să fiu Anne din Bruges.
37
Anne zăcea într-o temniţă întunecată, cu ziduri umede, înecată de miros de urină. Din pietre ieşeau
nişte pufi alburii; când îşi trecea mâinile peste pereţi, lui Anne i se prindeau sub unghii resturi de silitră,
care apoi îi iritau ochii şi îi întorceau stomacul pe dos, până la vomă.
În trei zile, fusese năpădită de viermi; totuşi, după ce s-a scărpinat, s-a dus cu gândul la vacile care
îndurau muştele şi la jivinele cu blana plină de goange, şi s-a hotărât să nu-i ia în seamă. Prinsă în această
furtună care-i răvăşea viaţa, în mijlocul cloacei căreia i se spunea închisoare, se străduia să rămână
senină. Dacă-şi pierdea controlul, ar fi apărut la proces cu o faţă vinovată.
Urma să fie judecată chiar în cursul zilei. Ancheta fusese încheiată în grabă, ceea ce nu le dădea motive
de optimism susţinătorilor ei – Braindor, mătuşa Godeliève, oameni din popor.
Probele se dovedeau zdrobitoare. Din pricina văditelor semne de otrăvire – contracţii, spasme,
sufocare –, moartea Marii Domnişoare fusese pusă pe seama unei crime. La ceasul utreniei, când s-a aflat
că medicul cordelierilor sucombase în condiţii identice, s-a stabilit o legătură între cele două cazuri. Din
acel moment, totul o acuza pe Anne: în masa ei de scris s-a descoperit o fiolă verde conţinând otravă,
adică acea licoare pe care beghinele văzuseră că Anne i-o administra bolnavei; ucenicii de la Saint-
Côme au depus mărturie că Anne discutase în mai multe rânduri cu magistrul lor şi că luase cu ea diverse
substanţe. Cum trecuse în ziua aceea pe la azil cu un sfert de oră înainte de strigătele de agonie, a apărut
ipoteza că Anne îl ucisese pe Sébastien Meus ca să-i închidă gura.
Aceste două omoruri nu erau însă singurele sale crime: Ida confirmase că verişoara ei organiza, în
nopţile cu lună plină, ritualuri satanice în cârdăşie cu fiarele pădurii. Povestind ciudata călătorie nocturnă
şi înflorind cu o groază de detalii scalda din poiană, a susţinut că Anne practica un cult al astrului
argintiu, ridica spre stele incantanţii tainice şi sfârşea, invariabil, prin a se lăsa posedată de lup.
Îmbrăţişările lor sălbatice o umpluseră de silă, strigătele de desfătare ale verişoarei sale depăşind în
intensitate mârâitul fiarei. Acest cap de acuzare s-a răspândit iute în tot oraşul; a încins într-atât spiritele,
încât i-a convins pe toţi, încetând să mai plutească în incertitudine. Preferând lămuririle vulgare
argumentelor sublime, bărbaţi şi femei laolaltă au găsit că e mai plauzibil ca o vrăjitoare să se
împreuneze cu un lup decât ca o tânără fecioară să-şi impună vrerea unor fiare primejdioase.
Mai încolo, Idei nu i-a venit deloc greu să descrie meditaţiile lui Anne ca pe nişte căderi în transă, prin
care îl lăsa pe Necuratul să-i pătrundă în corp. Mai mult, a pretins că e victima unui blestem proferat de
verişoara sa: cum altfel putea fi interpretată cumplita degradare fizică pe care o suferise? Arătându-şi
chipul înspăimântător, cicatricile, arsurile, o acuza pe Anne de nenorocirile ce se abătuseră asupra sa.
Imaginaţia slutei n-avea limite; în fiecare nouă zi, adăuga alte mârşăvii infamante. Din fericire,
locotenentul a închis repede investigaţia, pentru că, altfel, Ida ar fi ajuns să-i impute lui Anne până şi
incendiul iscat de mâna ei.
Cum nu pricepea o iotă din poemele sale – „nişte fleacuri cu pretenţii“ –, Ida n-a ştiut să se slujească
de ele. Arhivicarul, în schimb, aflând în aceeaşi zi de arestarea iluminatei şi de moartea ocrotitoarei ei, a
trimis instanţei propriile cópii, cărora le-a adăugat o notă în care afirma că descoperise în texte expresia
ateismului sau a unei credinţe opuse pildelor Bisericii. Prin urmare, acuzelor de drept comun li s-a
alăturat aceea de impietate, cu suspiciuni de erezie. Ca să-l liniştească pe procuror, care se temea că în
această situaţie audierea ar fi durat prea mult, arhivicarul i-a făcut o vizită şi i-a explicat că n-avea rost
să ceară un magistrat al Inchiziţiei, câtă vreme el însuşi se oferea în calitate de consultant teologic.
Atunci când lui Braindor i-au ajuns la urechi aceste lucruri, a încercat să-şi mobilizeze relaţiile. Toţi
însă tremurau; din pricina anabaptiştilor, müntzerismului, numeroşilor disidenţi care atacau religia
romano-catolică, incendiind Flandra şi Germania cu revoltele lor, nu a obţinut decât răspunsuri
politicoase, indignări vagi şi promisiuni mălăieţe. Nici un învăţat, nici o faţă bisericească n-avea să vină
să se opună explicaţiilor arţăgoase ale arhivicarului care se poftise singur la proces.
Răsună un zornăit.
Ţâţânile ruginite gemură.
Străjerul deschise ferestruica temniţei, îi ceru lui Anne să-l urmeze, deschise şi apoi închise
nenumăratele grilaje cu cheile uriaşe dintr-un mănunchi, o conduse în sala de grefă şi apoi la tribunal.
La vederea ei, oamenii oftară uluiţi. Frumoasă, incredibil de curată, cu trăsăturile neîntinate şi senine,
n-avea nici o legătură cu vrăjitoarea despre care se tot trăncănea de trei zile încoace.
Ascuns după un stâlp, Braindor zâmbi: prin graţia, lumina şi agerimea ei, Anne îşi susţinea cauza mai
bine decât orice avocat. Uimit, călugărul îşi recăpătă speranţa.
În cursul interogatoriilor precedente, Anne înţelesese de unde i se trăgeau atacurile – de la arhivicar şi
de la verişoara ei. Avea, prin urmare, două soluţii: să le accepte sau să le respingă.
Cum ar fi putut s-o schimbe pe Ida? Nu-şi închipuia că verişoara ei putea fi capabilă să ucidă cu sânge-
rece două persoane şi apoi să-şi acuze binefăcătoarea de crimă. Nu proiectezi asupra altora decât
gesturile de care eşti tu însuţi în stare. Atunci când e vorba să descâlcească motive, imaginaţia e lipsită
de imaginaţie: se aventurează într-o ţară străină şi o străbate rămânând neschimbată. Inaptă s-o bănuiască
pe Ida de răutate, Anne voia doar să-i corecteze povestea despre lup. În privinţa arhivicarului, avea să-i
demonstreze atât de limpede eroarea, încât se va bucura de înţelegerea judecătorilor.
Îi lipsea însă explicaţia pentru otrava din fiolă… Trăgea totuşi nădejde că, după trei zile de cercetări,
ofiţerul însărcinat cu ancheta avea să descopere nişte indicii, de nu chiar nişte răspunsuri.
I se citiră capetele de acuzare.
Pe măsură ce era înfăţişată ca o vrăjitoare, ca o smintită, ca o asasină, Anne îşi lua zborul din
încăpere, gândindu-se la lebedele de pe canale, la florile dindărătul casei, la salcia maiestuoasă care-şi
trăia liniştită doliul pe malul râului. Pe scurt, senzaţia că interpelau pe altcineva îi era atât de puternică,
încât încetă să mai asculte.
Procurorul se văzu nevoit să-i repete de câteva ori prima întrebare:
— Recunoaşteţi îndreptăţirea acuzaţiilor?
— Există un temei în fiecare, însă nici una nu este adevărată.
— Detaliaţi.
— M-am dus într-o poiană să mă scald printre peşti şi broaşte, dar nu am îndeplinit nici un ritual
satanic. Am scris poeme, dar ele îl proslăvesc pe Dumnezeu şi mare îngăduinţa Lui. Am turnat fiola verde
în paharul Marii Domnişoare, însă conţinea un leac care de două săptămâni îi aducea vindecare, oricine
poate depune mărturie. În privinţa lui Sébastien Meus, el este cel care îmi încredinţase acest leac,
născocit de dânsul. Îl admiram; o salvase, în două rânduri, pe verişoara mea, Ida. Iar pe Marea
Domnişoară o veneram. Acuzaţiile aduse aici sunt nişte închipuiri.
— Negaţi?
— Neg atât actele, cât şi intenţiile. În adâncul sufletului, nu am vrut decât binele semenilor mei.
— Doar o vrăjitoare vorbeşte cu animalele.
— Nu, toţi cei care stau în preajma lor le desluşesc limbajul şi reuşesc să comunice cu ele.
— Chiar şi cu un lup?
— Lupul este o făptură a lui Dumnezeu, ca şi noi.
— Prin urmare, poţi face dragoste cu un lup?
Anne îşi muşcă buzele. De ce oare vorbele ei nu îi convingeau pe acuzatori? Le treceau pe lângă urechi
fără să fie auzite, ca un păstrăv care-ţi scapă printre degete.
— N-am făcut dragoste cu un lup. Şi nici cu altcineva.
În audienţă se auzi un murmur: unii încuviinţau, alţii se îndoiau.
Atunci arhivicarul îndreptă atenţia asupra lui, ciocănind în scaun.
— Cu toate astea, declară el calm, când vă citim poemele, nu rămânem cu impresia că ascultăm o
inocentă. Îngăduiţi-mi să citez:
Tu, iubitul meu, cavaler fără armă,
Mă mângâi cu palme de rouă,
De ce legătura noastră se sfarmă?
O fiinţă eram, iată că suntem iar două.
Zâmbea, crezând că dilema s-a lămurit.
— Evocaţi tot soiul de îmbrăţişări, de trupuri care se întrepătrund, iubiţii şi iubitele sunt din ce în ce
mai mulţi. Acesta să fie vocabularul unei fecioare?
— I-am precizat deja Monseniorului că vorbele mele arareori traduc ceea ce exprim. În acest poem mă
adresam lui Dumnezeu.
— Desigur, cuvintele nu se pun în slujba unei poete modeste, de teapa dumitale, cu asta sunt de acord.
Totuşi, ţin să scot în evidenţă registrul în care vă urmăriţi cuvintele atunci când nu le găsiţi: cel al
desfrâului.
— Nu sunt decât nişte imagini.
— Şi ce imagini! Trupuri, dezmierdări, penetrări, sudoare, extaz. Câtă destrăbălare! Ai zice că eşti în
ograda lui Satan.
— Monseniorul n-a citit Cântarea Cântărilor?
Împunsătura îl stingheri pe arhivicar. Dindărătul stâlpului, Braindor era în culmea fericirii: chiar dacă
această replică tăioasă nu i se datora direct, nu era străin de ea, câtă vreme el o îndemnase pe Anne să
citească Biblia.
Magistraţii îşi continuară lucrările:
— Ce căutaţi în poiană?
— Tihna necesară ca să meditez.
— Ce înţelegeţi prin meditaţie?
— Să uit de mine. Să ating esenţialul.
— Esenţialul?
— Iubirea care leagă elementele acestei lumi. Dumnezeu, într-un anume sens.
Arhivicarul se ridică, violent.
— „Dumnezeu, într-un anume sens“! Cum să îndurăm asemenea expresii? De parcă Dumnezeu ar fi
relativ.
— Monseniorul are dreptate. Dumnezeu este totul. Totuşi, „Dumnezeu“ nu e decât un fel de-a spune.
— Mă ia de sus, ea, ignoranta, pe mine, eruditul! Câtă obrăznicie!
— Nu asta contează, Monseniore, nu obrăznicia îmi e judecată aici.
Publicul rămase fără glas. Gingăşia şi drăgălăşenia fetei nu o împiedicau să-şi arate hotărârea. Era
surprinzătoare şi impresiona din ce în ce mai puternic.
— De ce ieşiţi noaptea?
— În timpul zilei, lucrez în beghinaj.
— De ce în nopţile cu lună plină?
— Ca să nu mă rătăcesc prin câmpuri şi păduri. Ca să văd obstacolele.
— De ce părăsiţi oraşul?
— Am nevoie de natură.
— De ce?
— Pentru că… în oraşe nu văd decât urmele oamenilor. În pădure îl simt pe Dumnezeu.
— Dar în biserici, construcţii ridicate totuşi de oameni, îl vedeţi pe Dumnezeu?
— Da, dacă privesc lumina.
Răspunsul ei a fost urmat de o tăcere adâncă. Anne nu şi-a dat seama că ultima replică îi era
potrivnică. Toţi cei de faţă considerau că biserica este un locaş unde împlineşti cele de cuviinţă, unde
îngenunchezi, îţi faci cruce, reciţi, asculţi, te rogi, cânţi, te spovedeşti. Dacă priveşti fix într-un punct,
acesta se cade să fie imaginea lui Cristos de deasupra altarului, iar nu lumina. Anne nu glăsuia precum o
creştină obişnuită, ci mai degrabă ca o sălbatică. Se contura tot mai mult asemănarea ei cu femeia
vrăjitoare, liberă, trufaşă, apropiată de natură şi de sex.
— Verişoara dumneavoastră Ida vă acuză că aţi blestemat-o.
— De ce-aş fi făcut asta? De luni de zile o îngrijesc. Îmi iubesc verişoara.
— Iubiţi pe toată lumea?
Întrebarea zeflemitoare ieşise din gura prelatului.
Anne îi răspunse cu calm:
— Încerc.
Se întoarse spre arhivicar şi adăugă:
— Chiar şi atunci când mi-e greu s-o fac. Nu ne-a sfătuit oare Isus să ne iubim duşmanii ca pe noi
înşine?
Prelatul ridică din umeri, vrând să pară că se află deasupra muritorilor de rând.
Procurorul continuă, meticulos, de parcă minuţia ar fi ţinut loc de inteligenţă:
— Noianul de năpaste venite pe capul verişoarei dumneavoastră pare suspect: a fost prinsă într-un
incendiu inexplicabil, apoi a fost găsită atârnând de-o frânghie.
— Biata Ida, cât i-a fost dat să îndure!
— Ea spune că i-aţi făcut farmece.
— Câteva dintre necazurile prin care a trecut i-au pus la încercare sufletul. Ida suferă atât de mult,
încât, adesea, durerea i se preschimbă în ură, în furie, în delir. În acele clipe, simte nevoia să găsească un
vinovat pentru pacostele ei, altul decât ea însăşi. În loc să-şi scruteze conştiinţa, preferă să desemneze un
vrăjmaş.
— Negaţi că i-aţi făcut farmece?
— Aşa ceva nu există.
— Poftim?
Publicul împărtăşea stupoarea judecătorilor.
— Nu credeţi în blesteme?
— Nu. Scornelile cu farmece, vorbe de deochi, descântece care-i împing pe oameni în genune sunt
poveşti de adormit copiii. Cuvintele n-au această putere.
— În consecinţă, nu credeţi nici în binecuvântare?
Anne simţi că o lasă puterile. Nu văzuse capcana întinsă de arhivicar.
Încremenită, îngăimă ceva nedesluşit.
Arhivicarul nu-i lăsă timp să se-adune:
— Credeţi, deci, că slujbele noastre sunt nişte cântecele copilăreşti. Cuvintele rostite la botez, la
căsătorie, la hirotonisire sunt doar un zumzet de viespe. Nu vă gândiţi că aceste formule atrag bunăvoinţa
divină asupra unei persoane?
Anne se ferecă în tăcere.
— De fapt, este logic. Dacă nu credeţi că blestemul îl trezeşte pe Satan, nu credeţi nici că
binecuvântarea îl cheamă pe Dumnezeu. Trăiţi în afara Bisericii.
Ridică o carte, pe care o arătă curţii şi publicului.
— Dacă facem apel la Malleus Maleficarum, acest tratat scris de doi dominicani care, de cinci
decenii încoace, reprezintă un reper, acuzata întruneşte criteriile care definesc o vrăjitoare: glosolalie –
vrăjitoarea foloseşte un idiom necunoscut nouă, aşa cum a adeverit verişoara ei şi după cum o
demonstrează obiecţiile ei constante la adresa limbajului nostru –, mişmaşuri cu buruieni de leac – în
mod limpede, nu îşi îngrijea verişoara decât ca să experimenteze noi reţete –, prepararea de otrăvuri –
destinate Marii Domnişoare şi medicului de la Saint-Côme, care era pe cale s-o denunţe –, folosirea de
farmece împotriva verişoarei ei, pe care a schilodit-o. Priviţi-o pe aceasta din urmă şi veţi observa de
câtă înspăimântătoare eficacitate a dat dovadă! Toate astea îi dovedesc îndeletnicirile vrăjitoreşti şi, de
bună seamă, erezia, aşa cum a fost ea definită în bula Super illius specula de către papa Ioan al XXII-lea!
Braindor a vrut să intervină. Arhivicarul continua, cu tonul lui sforăitor şi vocea categorică, vânătoarea
de vrăjitoare declanşată de Inocenţiu al VIII-lea în 1484, însă ascundea ambiguitatea din Malleus
Maleficarum – Ciocanul împotriva vrăjitoarelor, cartea lui Heinrich Kramer şi Jakob Sprenger, un tratat
care sprijinea urmărirea, identificarea şi apoi executarea vrăjitoarelor. În ciuda succesului şi reeditărilor
sale permanente, Roma îl interzisese în 1490, denunţându-i contradicţiile în raport cu demonologia
catolică.
Prevăzând aceste obiecţii, arhivicarul se întoarse teatral către judecători.
— Cred, de asemenea, că îndărătul acestei erezii se ascunde şi alta. La fel de gravă, dacă nu mai
gravă. Aş putea, domnilor judecători, ca, în calitate de consultant teologic, să pun o întrebare?
Anticipând să nu şi-l pună în cap pe noul arhivicar, care semăna din ce în ce mai mult cu un inchizitor,
judecătorii îşi dădură acordul.
Îndeobşte cât se poate de sobru şi de puţin concupiscent, de data asta prelatul se întoarse către tânără
şi o privi pofticios, ca pe o ciosvârtă de pui pe care s-ar fi pregătit s-o înfulece.
— Ce părere aveţi, Anne, despre indulgenţe?
Fusese dăscălită de Braindor, aşa că a înţeles unde bătea prelatul. Chibzui rapid şi răspunse:
— Aţi ghicit, Monseniore.
— Nu mai spune…
— Ştiţi prea bine că le dezaprob.
— Aidoma luteranilor?
— Ce mai contează! Nu-ţi cumperi mântuirea cu bani. Cu Dumnezeu nu se negociază. Indulgenţele nu-i
folosesc nici lui Dumnezeu, nici păcătosului.
— Şi-atunci cui?
— Celor care intermediază.
Sala fu străbătută de un freamăt.
Braindor se sprijini de stâlp. Tocmai pricepuse că Anne nu va ceda. Incapabilă de compromis, va
continua să rostească, fără înconjur, fatal, tot ce-i dicta credinţa.
— Deşi ne-am format o opinie, conchise prelatul, vă oferim un ultim prilej să vă îndreptaţi. Această
credinţă cu care vă făliţi aţi putea-o nutri fără sfintele taine?
— Da.
Publicul se arătă cuprins de indignare, judecătorii se priviră clătinând din cap.
Arhivicarul era în culmea fericirii. Cu un gest amplu al mâinii larg deschise, părea că spune adunării:
„Iată, cea de-a doua erezie a fost confirmată!“
38
Namur, 10 septembrie 1913
Draga mea Gretchen,
Când ţi-am recunoscut scrisul pe plic, inima a fost cât pe ce să-mi sară din piept. Cât de fericită m-ai
făcut! Îţi recunosc vocea sub acele vorbe, îţi aud timbrul blajin, uşor tremurător, care estompează frazele
cu o pudică prudenţă. Mirosind hârtia, ţi-am recunoscut parfumul, aroma de lăcrămioare şi trandafir, o
mireasmă care mi-a amintit de urzeala pielii tale. Ce călătorie! Ai ajuns la mine aproape întreagă, în
acest plic pecetluit.
Sigur, scrisoarea ta a rătăcit mult înainte să-mi parvină în Rue des Fossés, pentru că am schimbat
numeroase adrese. N-are importanţă! Nu s-a pierdut. Cum nu ne-am pierdut nici noi. Îţi merge bine, lui
Werner al tău de asemenea. Îmi povesteşti bucuriile şi grijile tale, corespondăm din nou. Când am aflat că
băieţii tăi sunt militari, mai să nu-mi vină a crede: în mintea mea rămăseseră ca pe vremuri, nişte
spiriduşi în pantaloni scurţi, care-mi veneau până la brâu, cu voci subţiratice, alergând prin viroage gata
să-şi rupă gâtul. De altfel, chiar şi după ce am aflat amănunte legate de izbânzile lor de adulţi, mi-i
închipui tot ca pe nişte puşti, doar un pic mai înalţi, mai puţin ciufuliţi şi gătiţi în uniforme de ofiţer.
Acum locuiesc la Namur. Cu ajutorul congregaţiei Surorilor de Caritate, mi-am găsit primii clienţi. Am
ajuns, în sfârşit, să practic! Tratez bărbaţi şi femei fără speranţă! Uneori, mă simt atât de plină de
recunoştinţă, încât îmi vine să îmbrăţişez trecătorii pe stradă, de la lăptar la lampagiu. Exercitându-mi
vocaţia, onorez energia care zace în mine, o fac utilă, generoasă, îmi călăuzesc forţele vitale către
ceilalţi. Nu speram vreodată să ajung la o asemenea împlinire!
Cum clientela mea nu e numeroasă, am destul timp la dispoziţie. În afara câtorva cursuri de limbă pe
care le dau unor copii din Namur, scriu o carte despre Anne din Bruges; îţi aminteşti, mistica flamandă
despre ţi-am pomenit.
Cât de ciudată e condiţia noastră… Cu cât o studiez mai mult pe Anne, cu atât mă apropii de ea. La
început spuneam „prietena mea“, apoi „verişoara mea“ şi „sora mea“; acum am impresia că suntem
totuna. Într-adevăr, dacă m-aş fi născut în alte vremuri, puteam fi ea. Anne se simţea diferită; eu, de
asemenea. Anne nu voia ca viaţa ei să însemne doar slujirea unui bărbat, căruia să-i facă copii; eu,
aşijderea. Presimţea că înlăuntrul ei se află ceva mai mult decât putea discerne cu ochiul liber; şi eu cred
acelaşi lucru. Acest infinit pe care-l descoperea în sine, dar care o depăşea îl numea Dumnezeu; eu l-aş
numi mai degrabă inconştient.
E doar o problemă de vocabular?
Nu sunt aşa de sigură.
Cuvintele nu se reduc la cuvinte, căci fiecare are un sens doar prin raportare la celelalte. Concluzia?
Cuvintele nu ne aparţin, decurg din concepţia pe care o exprimă, rămân solidare precum soldatul şi
armata. Nu există franctirori printre cuvinte. Contează doar oastea.
Statul-major al epocii respective era teologia monoteistă. Anne folosea termenii veacului său ca să
descrie nesfârşita bogăţie pe care o explora înlăuntrul propriei fiinţe. În vremea acestei Renaşteri
exclusiv creştine – protestanţii şi catolicii îşi disputau fidelitatea faţă de Evanghelii, dar fără vreun
rezultat –, ea şi-a interpretat căutările interioare folosind lexicul ideologiei dominante.
Când Iubirea prinde să grăiască,
Doar Iubirea simte şi aude,
Sub straiele menite s-o ferească,
Rămâne curată, nouă, fugind fără s-asude,
Nimic nu-i rezistă, regină a iluziei de taină,
Veşnic prezentă, ascunsă mereu,
Dosindu-şi până şi nesfârşita faimă,
Rămâne singurul, adevăratul dumnezeu.
În ochii contemporanilor, Anne vorbeşte despre Iubirea nesfârşită de Dumnezeu. După mine, ea se
referă la libido – numele grecesc al iubirii –, acea energie ascunsă în străfundurile fiinţei, care se află la
originea acţiunilor şi gândurilor noastre.
Ca şi Dumnezeul ascuns pe care-l descrie Anne, pulsiunea sexuală se insinuează fără s-o putem
recunoaşte. Iată, de pildă, activitatea mea: când tratez nişte pacienţi, deviez o pulsiune sexuală egoistă, o
fac benefică îndrumând-o către ceilalţi, pe scurt, o sublimez, potrivit expresiei lui Freud. Despre asta
vorbeşte şi Anne din Bruges cu a sa „iubire curată“, peste tot prezentă, ascunsă pretutindeni.
Am început să redactez nişte pagini despre elanurile ei mistice. Detaşându-se de sine, abandonând
noţiunile şi reperele comune, Anne din Bruges se cufundă în necunoscut, atinge o mare necunoscută,
zbuciumată, violentă, profundă, ceea ce îi provoacă disconfort şi, deopotrivă, mângâiere. Nu este oare
această vastă indeterminare pe care ea o numeşte Dumnezeu chiar inconştientul freudian?
Nemaipomenita originalitate a lui Anne ar fi, prin urmare, capacitatea de a intra în contact cu
inconştientul, de a cerceta acele tainiţe ale sufletului în mod normal inaccesibile. În epocă, extazele ei
erau privite ca nişte experienţe mistice; eu desluşesc în ele nişte experienţe psihice.
Vai, biata mea Gretchen, îţi împui capul cu studiile mele; pe vremuri, îndurai consideraţiile mele
despre sulfide, acum, iată, ţi-o bag pe gât pe Anne din Bruges.
Mă întrebi, în misiva ta, dacă sunt îndrăgostită. Deşi întrebarea pare simplă, răspunsul nu e pe măsură.
Apelez în continuare la amanţi întâmplători; chiar dacă mă satisfac, modul acesta de viaţă a încetat să
mă mulţumească. Pe vremea când descoperisem voluptatea, îmi închipuiam că mi se vor deschide în faţă
drumuri noi, care mă vor duce departe, oferindu-mi surpriză după surpriză.
Acum, nimic nu mă mai miră. Iar orgasmul e doar orgasm. Mi-aş dori să am o sexualitate faţă de care
să nu mă simt străină.
De ce oare nu sunt în stare să fiu fericită decât atunci când port mască – deşi, de fapt, atunci sunt goală
–, ferită de un dublu anonimat, al meu şi al partenerului? La Viena, explicaţia era foarte simplă, fiindcă,
purtând numele von Waldberg, nu duceam viaţa pe care mi-o doream; acum, însă, nevoia de escapade nu
se mai justifică. Îmi preţuiesc existenţa, mă recunosc cu plăcere în oglindă, ba chiar am dezvoltat o
oarecare stimă faţă de propria-mi persoană. Şi-atunci, de ce mă văd osândită să evadez din pielea mea
socială ca să ating fericirea?
Mă gândesc adesea la mătuşa Vivi, o ţii minte, formidabila cochetă cu ochi de levănţică. Am nutrit faţă
de această femeie toate sentimentele posibile, de la mefienţă la încredere, trecând prin nuanţele
admiraţiei şi dispreţului; mi-a apărut, mereu, ca un reper; mă obsedează până şi în clipa de faţă.
Duminica trecută, citind un roman franţuzesc deocheat, mă gândeam că mătuşa Vivi o întruchipa pe Eva,
femeia-matrice, femeia-femeie, femeia mai femeie decât toate femeile. Ea este cea care a născocit acest
rol.
Nu pot să mă pun cu ea. Îmi lipsesc şiretenia, ingeniozitatea, oportunismul biruitor, egoismul elastic ce
se ascunde sub şarm. O narcisă se pleacă mereu fără să se frângă; eu sunt doar o ramură care trosneşte. În
comparaţie cu ea, mă simt o ţărăncuţă. Butucănoasă, precară. Am mai multă nevoie de adevăr decât de
succes, caut o limpezime care mă pustieşte. Mătuşa Vivi reuşea să se împlinească fără să se lepede de
nimic. O invidiez. Oricât de departe s-ar găsi, rămâne un far ce-mi luminează noaptea. Îi pizmuiesc
consistenţa.
Pe ultimul meu amant am încercat să-l păstrez. Acolo, la Charleroi, Klaus atât aştepta. Înverşunată să
nu dau greş, m-am dovedit perfectă: gospodină exemplară, bucătăreasă pricepută, bună ascultătoare,
amantă fără egal. Aşa că a dat buzna în viaţa pe care i-o ofeream. Mai rău, a fost încântat. După trei
săptămâni, locuiam cu un sultan care se aştepta la o sclavie constantă. Căzusem în capcana propriei mele
perfecţiuni. Şi, pentru că trebuia să mă străduiesc, n-am mai atins extazul în braţele lui.
Îţi dai seama? Pe vremea când Klaus şi Hanna nu ştiau nimic unul despre celălalt, nici măcar vârsta
sau prenumele, Klaus şi Hanna îşi ofereau plăcere. Când Klaus a aflat la ce să se aştepte de la Hanna şi
viceversa, Klaus şi Hanna au început să ostenească, lehămetit. Generozitatea, hrănită din mister, aţipise
ghiftuită.
Cum Klaus, uriaşul, avea un temperament violent – însuşire agreabilă în pat, nu însă şi în afara lui –,
am profitat de absenţa lui, într-o sâmbătă, mi-am luat catrafusele şi m-am mutat nu doar într-un alt
apartament, ci şi în alt oraş.
La Namur, am început din nou să mă dăruiesc unor trupuri provizorii. Ştiu însă că nu voi rezista mult în
ritmul ăsta.
Ulla, o prietenă elveţiană din Zürich – cred că ţi-am pomenit-o în scrisoarea mea precedentă – susţine
că trebuie să continui, că actuala mea reţinere ar putea fi asimilată codului burghez tradiţional, pe scurt,
că dau înapoi.
— Te judeci prea sever, Hanna, foloseşti categoriile deprinse în copilărie. Deşi eşti o femeie liberă, o
femeie dezinvoltă, o femeie sălbatică – cum erau în trecut aşa-zisele vrăjitoare –, te condamni cu ochii
unei femei alienate, ai unei neveste. De ce-ar fi un singur bărbat mai bun decât mai mulţi? Cine a spus că
iubirea e monogamă? Mă rog, în cazul tău „monoandră“… Cine a stabilit că sexualitatea trebuie să
rămână o repetiţie posacă? E oare posibil să considerăm că singurul scop al împreunării este plictiseala?
Când mă zgâlţâie în felul ăsta, mă înzdrăvenesc.
Cu toate astea, ultima oară mi-am permis să-i atrag atenţia că ea însăşi nu-şi urma principiile, câtă
vreme de douăzeci de ani încoace se mulţumea doar cu prietena ei, Octavia. Ulla s-a îmbujorat – ca
întotdeauna când venea vorba despre Octavia – şi a încetat să mă mai pună la şmotru cu tonul ei de
căprar.
Nu-mi înţelege stânjeneala. N-am nimic împotriva pasiunilor multiple; vreau doar ca aceea care
îmbrăţişează şi juisează să fiu eu, iar nu lupoaica feroce care ţâşneşte din mine, lăsându-mă deoparte. Mă
întreb dacă Anne din Bruges a trăit aceste stări. Potrivit puţinelor documente pe care am reuşit să le
cercetez, i se spunea „fecioara din Bruges“, semn limpede că nu se dăruise nici unui bărbat. O fi făcut
totuşi dragoste? Uită-te la mine: dacă mi-ai lua vecinii la întrebări, m-ar descrie ca pe o fată bătrână; nu
bănuiesc nici că duc o viaţă dublă, nici cât de perfectă mi-e duplicitatea. Când citesc Oglinda
nevăzutului, am uneori impresia că Anne relatează ce trăiesc eu în timpul orgasmului, acea smulgere din
propria fiinţă, acea anulare a reperelor, dilatarea trupului la dimensiuni universale, sentimentul că
particip la un zvâcnet cosmic.
Cât de mult semănăm, aşa, peste secole… Părăsită la naştere, crescută de nişte părinţi adoptivi, s-a
simţit lipsită de rădăcini; şi eu am fost văduvită de aceste modele proteguitoare, a trebuit la rândul meu să
caut lucrurile de care n-avusesem parte, un comportament, o concepţie despre viaţă. Poate că, pentru
amândouă, a fost mai bine aşa?
În poemele sale, o văd căutându-şi un soţ şi un iubit. Ca şi mine. Religia a ajutat-o perfect să-şi asume
această căutare: când era vorba despre tată, îl invoca pe Dumnezeu, când era vorba despre iubit, se-
ntorcea spre Isus. Cel dintâi porunceşte, cel de-al doilea iubeşte. Urmăm legea unuia, apoi ne bucurăm
slăvindu-l pe celălalt. Creştinii, în mod surprinzător, au ştiut să deschidă un evantai care permite
divinităţii să capete toate nuanţele dorite de oameni, inclusiv tenta feminină a Fecioarei Maria sau aceea,
străvezie, a Sfântului Duh…
Când eram tânără, am făcut din Franz, otova, soţ şi tată. Astăzi, mă întreb dacă psihanaliza, prin figura
tutelară a lui Freud şi prin aceea seducătoare a lui Calgari, nu mi-a oferit aceeaşi posibilitate.
Cine ştie…
Anne, consoarta mea de labirint, sper să închei curând cartea care te va dezvălui întregii lumi.
Iar pe tine, Gretchen, te vestesc că îţi va fi dedicată. Accepţi?
A ta, Hanna,
care te iubeşte din ce în ce mai mult
39
Părăsind aeroportul Charles de Gaulle, taxiul îi ducea pe Anny şi pe Ethan la Paris.
După ore întregi petrecute în văzduh, revenirea la sol – oriunde, la Calcutta, la Tokio sau la Dubrovnik
– dă întotdeauna naştere unui sentiment de familiaritate. Fie şi într-o ţară necunoscută, nu debarcăm pe un
pământ străin, atingem pământul, glia noastră, maica tuturor.
Anny şi Ethan trăiseră această emoţie. Sub imperiul ei, au adoptat pe dată Europa.
Taxiul străbătea zona periferică de nord. Deocamdată nimic nu semăna cu ceea ce-şi închipuiseră
despre Paris. Clădiri turtite, clădiri înalte, simple, fără rafinament arhitectural, ca în toate suburbiile
megalopolisurilor, aceste ciorne industriale ale oraşelor.
Au apărut apoi primele imobile haussmaniene. Gurile de metrou au ţâşnit precum ciupercile. Circulaţia
s-a zăpăcit. Nepăsători la forfotă, castanii înfloreau. Tinere încântătoare circulau cu bicicleta.
Funcţionari în costume cenuşii goneau pe scutere. Ethan şi Anny se distrau remarcând o ierarhie
automobilistică inversă faţă de cea din Los Angeles: la volanul celor mai mici maşini se aflau adesea
oamenii cei mai stilaţi.
Taxiul se înfunda pe străzi înguste cu clădiri înalte. Lăsând în urmă aeroportul, trecuse de la şosele
generoase la drumuri înghesuite, ceea ce vorbea de la sine despre distanţa dintre Lumea Nouă şi cea
Veche. Spre deosebire de oraşele nord-americane, orizontul dispăruse din capitală.
Sună telefonul. Anne oftă.
— Da, Johanna…
— Nu mi-ai răspuns la mesaje.
— Fireşte, eram în avion. Tocmai am aterizat la Paris.
— Aha… Deci o să joci în povestea aia cu muceniţa?
— După cum ţi-am spus.
— Hai, Anny, doar n-o să faci filme în Europa, n-ai decăzut chiar în halul ăsta! Recurgi la aşa ceva
spre final de carieră, nu înainte. Un film european sau nişte spoturi publicitare pentru creme antirid nu
sunt decât un semn de scăpătare. Ca să nu mai vorbim de onorariu, draga mea…
— Scenariul e pasionant.
— Desigur. Însă dup-aia trebuie să treci rapid la un blockbuster. Altfel, adio festivaluri şi roluri de
vedetă.
— Johanna, nu sunt sclava nimănui. Nici a Hollywoodului, nici a succesului.
— Scuipi pe ceva de mare preţ, Anny. Ai căpătat un statut la care toţi visează.
— Dar eu crezi că visez la el? Ai dreptate, am ajuns într-o poziţie foarte înaltă, la care mulţi râvnesc.
Nu ştiu dacă mi-am dorit-o. Vreau să-mi inventez viaţa, nu s-o îndur.
— Dacă înţeleg bine, nu-ţi place rolul?
— Ba da.
— O să-ţi ruinezi cariera. O să stai la coadă pentru proiectele ca lumea.
— Depinde ce înţelegi prin „proiecte ca lumea“.
Anny închise.
Ethan o îmbrăţişă.
— I-ai retezat-o.
— Are dreptate să-mi spună că mi se complică viitorul. Şi totuşi, ce-i mai greu: să suferi făcând ce nu-
ţi place, sau să suferi ca să faci ce-ţi place?
Ethan o îmbrăţişă din nou, prelung, până când Anny se îndepărtă.
Maşina opri în faţa hotelului Ritz.
Acolo au năvălit nişte bărbaţi în uniformă, au deschis portierele, au înşfăcat bagajele, au verificat dacă
avuseseră parte de o călătorie plăcută.
Anny şi Ethan şi-au luat în primire apartamentul, care dădea spre piaţa Vendôme. Au contemplat acest
giuvaier desenat de Mansart în care îşi aşezaseră firmele bijutierii de lux. Echilibrul armonios al
faţadelor, suprafaţa lină a pavajului contrastau cu coloana semeaţă din bronz ridicată în centru. Secolele
se încălecau sub ochii lor, de la Roma antică evocată de statuia monumentală la iluminaţia rafinată de azi,
trecând prin clădirile de secol XVII şi stilul Empire al vitrinelor.
În timpul filmărilor, Ethan avea să urmeze nişte cursuri de gătit. Observând că e ispitit de orice formă
de dependenţă, Anny îi propusese să-şi pună pulsiunile obsesive în slujba gastronomiei, de care era
pasionat. „Mai bine gras decât drogat.“ Ethan urma deci să înceapă a doua zi un stagiu la un eminent
bucătar.
De la recepţie, Anny a fost anunţată că o aştepta Gregor Pitz, regizorul.
Anny se grăbi spre salon.
Gregor Pitz o întâmpină emoţionat. Tip zdravăn, cu trăsături blânde, considera prezenţa lui Anny în
film un uriaş cadou.
S-au aşezat şi au intrat direct în subiect.
— De ce m-aţi ales? întrebă Anny.
— Pentru că Anne este ca dumneavoastră: rătăcită şi limpede. Merge printr-o lume tenebroasă căreia îi
aduce propria lumină. Trezeşte atenţia tuturor pentru că vibrează, pentru că simte mai intens. Pare
deopotrivă deschisă şi retrasă. Deşi fragilă, rezistă, nu se predă.
Ochii tinerei se umeziră. Gregor Pitz continuă:
— Când o priveşti, eşti uluit, dar nu o poţi pătrunde. Misterul rămâne intact. De fapt, în faţa ei eşti ca
în faţa soarelui: nu vezi nicicând ceea ce îţi îngăduie să vezi.
Tăcură.
În preajma lor, oaspeţii hotelului, cu gâturi ţepene, îşi jucau nepăsarea, dar se urmăreau pe furiş. Totul
era un spectacol: harpista care interpreta muzică modernă la un instrument străvechi, cărucioarele cu
dulciuri care etalau prăjituri extravagante, chipurile reconstruite prin chirurgie estetică şi apoi văcsuite
de cosmeticiene. Era oare potrivit s-o evoce aici pe Anne din Bruges?
Când Anny îşi punea această întrebare, solista a început melodia din Fata cu ochelari roşii. De îndată,
privirile s-au îndreptat spre ea: clienţii, care de câteva minute se întrebau cine e tânăra aceea, aveau în
sfârşit o pistă. Unul dintre ei pusese mâna pe telefon, părând că-i anunţă interlocutorului prezenţa actriţei.
— Am putea merge în altă parte?
— Cu plăcere!
Gregor Pitz, încântat să schimbe decorul, o duse la bistroul din colţ, care mirosea a cafea, a tarte
reîncălzite şi a camembert şi unde patroana întindea unt pe nişte baghete tăiate în două.
Luară loc la o masă din marmură, destul de slinoasă. Se simţeau mai în largul lor. Anny îşi pironi
privirea în ochii lui Gregor.
— Cum aţi descoperit-o pe Anne?
Regizorul zâmbi.
— În rafturile din biblioteca familiei se afla o carte care îi prezenta viaţa şi poemele. Tatăl meu o
primise de la bunica lui. La începutul veacului trecut, aceasta o cunoscuse bine pe autoare, Hanna von
Waldberg, o aristocrată vieneză extravagantă, una dintre primele discipole ale lui Freud.
Îşi mângâie ceaşca, abătut.
— Din păcate, n-am avut prilejul să discut cu bunica Gretchen despre carte, pentru că s-a stins pe când
aveam trei ani.
40
La ce bun să mai doarmă, dacă tot avea să moară?
Anne, socotită vinovată pentru toate capetele de acuzare, fusese osândită la ardere pe rug. Autorităţile
hotărâseră să nu întârzie, pentru că se încheiau Păresimile. Cum nu se putea să execute o deţinută în
timpul Paştelui şi nici să aştepte încheierea perioadei pascale, trebuiau să se grăbească: dacă, din
principiu, era exclusă Duminica Floriilor, trebuia de asemenea scoasă din discuţie Sâmbăta lui Lazăr –
uciderea într-o zi a învierii ar fi iscat critici. Procesul se ţinuse într-o joi, prin urmare nu mai rămânea
decât vinerea.
Pedeapsa urma să fie împlinită la o zi după sentinţă.
Noaptea se încheiase. Un moment îndelungat. O suspendare mai mult decât o formă de durată, pe care
Anne, neclintită, senină, o locuise meditând. Se iveau zorii.
Încă două sau trei ore de viaţă.
Nu-i păsa de supliciu. Se bucura de clipa de-acum.
I se părea că ucigaşa care în curând se va îndrepta spre locul pedepsei huiduită de gloată, apostata
căreia flăcările îi vor linge fluierele picioarelor şi coapsele înainte să-i mistuie întregul trup nu e ea, ci o
sosie.
Altminteri ar fi tremurat, ar fi fost înspăimântată…
Aşa, însă, simţea doar o pace adâncă, densă.
Nu avusese niciodată atât de puternic senzaţia că se dedublează.
Existau prin urmare două Anne. Ea şi cealaltă.
Peste cealaltă năvăleau necazurile; scandaliza prin cel mai mic gest, stârnea vrajbă prin discursuri
eretice. Pe cealaltă hotărâseră puternicii zilei s-o răpună. Anne nu o cunoştea mai deloc pe această
străină; abia de-i trezea un strop de compasiune.
Adevărata Anne, deşi împărţea în ea acelaşi înveliş de piele, se depărta de ea.
Când cealaltă Anne lovea cu bună ştiinţă în credinţa romano-catolică a vremii, adevărata Anne, în
adoraţie, dădea glas iubirii sale de Dumnezeu. Cealaltă Anne provoca pizma răzbunătoare a Idei, în
vreme ce adevărata Anne şi-ar fi vărsat sângele pentru verişoara ei.
De fapt, cealaltă Anne era Anne din ochii celorlalţi. Puţinul pe care-l puteau înţelege din ea. Imaginea
strâmbă pe care şi-o formau despre ea. Ceea ce oglinda ochilor lor înguşti izbutea să răsfrângă din ea.
Cum o oglindire naşte o imagine răsturnată, reflectarea ei era o Anne pe dos. Unui Braindor care
întrezărea în ea o sfântă i se opuneau sute de oameni care vedeau în ea o vrăjitoare.
Descoperise toate astea în răgazul ultimei sale nopţi pământeşti. Iar desluşirea problemei îi îngăduise
să se elibereze.
În această dimineaţă, cealaltă Anne avea să fie ucisă. Ea, în schimb, ea va fi altunde.
Temnicerul îi deschise uşa unui preot.
În privirea îngrozită a acestui uns al lui Dumnezeu, Anne citi că era înspăimântat de apropierea morţii.
Îl lăsă cu blândeţe să-şi săvârşească îndatoririle, simţind că are nevoie de asta; îi răspunse la toate
întrebările cu o tristeţe binevoitoare, apoi repetă, după el, toate formulele cuvenite.
Paznicul îi lăsă o cămaşă lungă, unicul veşmânt pe care avea să-l poarte în timpul caznelor. Mirosul
care-i gâdilă nările o vesti că pânza fusese unsă cu sulf. Zâmbi. Cineva intervenise pentru ea ca să obţină
acest privilegiu: mureai mult mai repede dacă erai îmbrăcat în straie care ard uşor; aveai parte de o
agonie scurtă. Cine să fi fost? Braindor? Mătuşa Godeliève? Nici nu ştia cât se zbătuseră în ajun, şi unul,
şi altul, ca să-i facă plecarea mai lină. Ideea cămăşii muiate în sulf venise de la Hadewijch, care aflase
acest amănunt de la duhovnicul ei. Mătuşa Godeliève îi dăduse veşmântul călăului şi-i strecurase o pungă
cu bani ca s-o sugrume pe Anne în clipa când avea s-o lege de stâlp. Când flăcările vor prinde să se
ridice, ea va fi moartă. Călăul, temându-se că mulţimea va vedea şiretlicul, a promis că va încerca, fără
să garanteze rezultatul.
Acelaşi călău primise dimineaţa vizita lui Braindor, care-i adusese nişte maldăre de fân şi câteva
legături de vreascuri verzi.
— Păstraţi-vă buturugile alea sănătoase, costă prea scump, i-a strecurat călugărul.
Călăul a dat din cap: ştia prea bine ce însemna acel dar. Dacă lemnele erau uscate, Anne ar fi fost
ucisă de flăcări, ar fi îndurat o ardere lentă, o agonie cumplită, care putea să ţină chiar şi două ceasuri,
dacă inima nu se oprea înainte. Cu vreascuri verzi şi cu fân, în schimb, Anne ar fi fost înconjurată de fum
înainte s-o cuprindă flăcările; ar fi murit asfixiată – o soluţie rapidă, care o scutea de durere.
Fericit să-şi adoarmă reţinerile, călăul a încuviinţat, ştiind că, astfel, va mulţumi pe toată lumea: de-o
parte justiţia care cerea o execuţie, de cealaltă mulţimea care dorea un spectacol.
Anne îşi puse cămaşa în faţa preotului şi a temnicerului. Un paznic îi luă vechile straie: tradiţia voia
ca, dacă erau lipsite de valoare, să fie puse pe foc ca să înteţească arderea, alături de stârvuri de pisici
sau de porci de care oamenii voiau să scape.
Când a ieşit din temniţă, duhnea a salpetru. Anne trase adânc aer în piept. Vremea era cea obişnuită din
Flandra. Cerul lăptos cernea o lumină învăluitoare, fără umbre. Păsările ciripeau cu bucurie aproape
furioasă. Ciocârliile se înălţau spre văzduh. Pe-un petic de iarbă, se iţeau nişte aglice. De câteva
săptămâni, natura redevenise superbă, puternică, generoasă.
Nepăsarea elementelor faţă de soarta ei o îmbărbătă pe Anne. Mersul lumii nu se împiedica nici de ea,
nici de povestea ei; o entitate uriaşă, maiestuoasă, înainta fără oprelişti. În plină abundenţă, era doar o
floare strivită de copita unei vaci; dacă dispărea, altă Anne avea să-i ia locul; se bizuia pe dărnicia
pământului.
Înaintă spre locul osândei.
Tot soiul de gură-cască începuseră să se strângă.
Trecând pe sub un copac, se gândi la teiul ei şi şopti:
— Pe curând.
Amintindu-şi silueta lui bondoacă, frunzişul masiv apăsând pe trunchiul pitic, se bucură că avea să-l
întâlnească curând. O va mâna spre el vântul. Cu siguranţă, cenuşa ei se va aşeza pe mugurii fragezi, se
va răspândi pe scoarţă, se va strecura prin muşchiul de pe ţărână ca să-i atingă rădăcinile. Da, în curând
îşi va hrăni prietenul.
Dintr-odată, ridică din umeri. Într-o zi, şi arborele avea să moară. Asta-i menirea noastră. Poate că o
să sfârşească tot ca ea, doborât? Nu, cu siguranţă nu. E prea de soi, oamenii îl vor respecta.
Iată că e-ngrijorată de soarta copacului; şi pentru că tot a deschis porţile neliniştii, îşi face griji pentru
cei care vor rămâne după plecarea ei, Braindor, Hadewijch, Benedicta, mătuşa Godeliève, Ida…
— V-am luat-o înainte, o să vă aştept.
Rostindu-şi aceste vorbe, le găseşte ridicole. Da, le-o va lua înainte, dar nu-i va aştepta în înţelesul
obişnuit al cuvântului. Pentru că, până atunci, conştiinţa i se va fi fărâmiţat. Pentru că se va fi topit în
univers, preafericită, împăcată. Va trăi, dar nu va mai fi o persoană. Nici fecioara din Bruges, nici
nepoata lui Godeliève, nici prietena lupului sau a lui Braindor, nici cea care a cunoscut-o pe Marea
Domnişoară, nici cea care şi-a îngrijit verişoara schilodită… Însuşirile ei se vor şterge, nu-i va rămâne
decât duhul, esenţial, care călătoreşte prin univers şi se bucură de el.
Ar dori totuşi să-şi ia adio de la ei.
Se vor afla oare acolo, în piaţă, printre amatorii de execuţii? Nu se ştie. Poate Ida, pitită sub vreo
streaşină. Braindor departe, ferindu-şi privirile. Godeliève, însă, nu. Nici Hadewijch ori Benedicta.
Probabil că se ascund la bunica Franciska, la Saint-André, până când li se va aduce vestea că totul s-a
isprăvit.
Să le spună adio?
A făcut-o deja în mai multe rânduri. Strecurăm în gesturile zilnice numeroase semne de adio, pentru că
ne încearcă adesea sentimentul că dispare câte-un lucru care nu se va mai întoarce. Fiecare zi de la
Dumnezeu ascunde un „bun venit“ şi un „la revedere“. Fulgerul dezvăluie un început şi un sfârşit. În
această scânteiere putem întrezări veşnicia.
Spre ea se-ndreaptă acum Anne. Înaintând pe caldarâm, se întreabă dacă extazele ei nu erau nişte
premoniţii. Nişte prevestiri a ceea ce se va-ntâmpla dincolo.
„De-ar fi s-aleg o clipă în care să-mi petrec veşnicia, ar fi chiar asta. Vreau să rămân în această cadră:
cerul neguros, aerul rece, păsările îmbătate de începutul primăverii.“
Închide ochii şi se concentrează pe această senzaţie, sporind-o, lăsând-o s-o umple cu totul.
Preotul o sprijină.
Îi aude pe cei din Bruges, dar nu-i vede. Dacă totuşi i-ar privi, ar constata că mulţi nu se bucură. Sunt
mânioşi, consideră că justiţia nu-i dreaptă: o nevinovată va fi sacrificată pe altarul năzăririlor unei târfe
care nu-şi mai suportă sluţenia, al îngâmfării unui prelat, al puterii secrete a Inchiziţiei, al spaimelor unei
epoci în care se războiesc sângeros diferitele credinţe. Condamnă interesele superioare care comandă
uciderea unei fete, pornind de la nişte bănuieli atât de subţiri. Unii presupun că, fiind târâtă în judecată,
sunt judecaţi ei înşişi. O vor răzbuna. Da, într-o bună zi o să-i arunce în stradă pe preotul ăla asasin şi pe
procurorul ăla vândut. Poate nu vor reuşi, dar în străfundul inimii îşi promit să încerce.
Văzând-o pe Anne cum s-a poticnit, fetele tremură. Vezi unde ajungi dacă eşti frumoasă?
Flăcăii scuipă. Cui îi e hărăzită splendoarea asta de femeie? Flăcărilor…
Bătrânii îşi percep vârsta ca pe o povară indecentă. Ah, desigur, au reuşit să-şi salveze pielea până
acum, însă, văzând-o pe condamnată, au impresia nelămurită că e o binefacere să mori atât de tânăr.
Ştirbi, ridaţi, atinşi de reumatism, cu maţele vraişte, au prelungit răgazul firesc. La ce bun? Anne trăieşte
cât o scânteie, dar luminează. Unei vieţi excepţionale i se cuvine o moarte excepţională.
Într-un colţ al pieţei, Braindor se ascunde sub gluga lui cea neagră. Zărind-o pe Anne, îşi aminteşte de
copilăria lui la ţară, când, în luna mai, părinţii săi tăiau mieii. Anne e parcă unul dintre ei, cel la care n-a
încetat nicicând să se gândească, chiar şi în timpul slujbelor de la biserică. Mielul acela alb, curat, nu
ştia ce măcel îi va fi dat să îndure; se zbânţuia, drăgălaş, nevinovat, cu lâna imaculată, cu picioarele
viguroase deşi încă elastice, cu privire veselă. Îi zâmbea casapului cu ochii lui negri, adânci şi rotunzi;
până să-i taie beregata, credea că mâinile care îl înhăţaseră voiau să-l mângâie. Când a căzut, nedumerit,
sub tăiş, Braindor a fost de partea mielului şi şi-a considerat părintele un ucigaş. „Pe oricine-ai omorî,
loveşti însăşi viaţa. Nimeni nu are dreptul să facă asta.“
Anne nu-l vede pe Braindor. Ajunge în faţa rugului.
Calul unui sergent se ridică pe picioarele dinapoi.
Anne contemplă păsările care se hârjonesc.
Ce dar minunat e această condamnare! Înainte iubea lumea din obişnuinţă. Astăzi o iubeşte cu
nerăbdare, cu intensitate. A atins adevărata iubire. Iubirea în sine.
— Incredibil. Poţi culege iubire până la ultimul pas.
Călăul o leagă.
— Nu mă sugrumaţi, îl imploră. Vreau să trăiesc totul.
Bărbatul şovăie, apoi ridică din umeri. Ce-l deranjează în rugămintea fetei e că va pierde punga cu
bani.
Anne închide ochii. Numai de n-ar răpune-o suferinţa! Îşi asumă execuţia, nu face nimic ca s-o
împiedice. Înlăuntrul ei, acceptă moartea. Ba chiar o cheamă.
— Am încredere. Natura a prevăzut totul. Am văzut la animale. Când un câine a îndurat prea mult,
moare. Doar moartea pune capăt unei suferinţe prea mari. Moartea e bună. Moartea te eliberează.
Moartea face parte din miracolul fiinţei.
Îşi promite să nu cedeze. Dar nici să se agaţe de viaţă. Nu va lupta.
Anne ridică privirea spre cer.
Are sentimentul că a început să năvălească eternitatea. Lumea împietreşte pe veci. Aceasta e imaginea
pe care o va lua cu ea. Cerul e alb precum sideful de stridie. Vântul e domol, e-o răsuflare, e respiraţia
aerului cald.
Îşi pleacă pleoapele: de-acum va locui în amintirea acestei clipe.
— De fapt, n-o să dispar. Nu mă vor ucide; mă vor face să trăiesc veşnic.
Fumul o-nlănţuie, o străpunge, îi umflă pieptul, apoi i se lasă în plămâni. Refuză să-l alunge, încearcă
să nu tuşească.
Deodată, simte o izbitură dinspre picioare. O muşcătură. Primele flăcări îşi vâră colţii în ea.
Şi-atunci Anne îmbrăţişează moartea aşa cum îmbrăţişase până atunci viaţa. I se dăruieşte. Deschide
gura şi-şi dă ultima suflare.
Când tânăra condamnată a fost cuprinsă de flăcări, mulţimea s-a înfiorat. Ani la rând, martorii au
povestit că strigătul fecioarei semănase cu un strigăt de bucurie şi, deopotrivă, cu unul de suferinţă.
41
Innsbruck, 20 septembrie 1914
În atenţia contelui Franz von Waldberg,
Domnule,
Nu cred că vă mai amintiţi de mine, pentru că nu m-aţi zărit decât de două ori, la logodna şi apoi la
fastuoasa dumneavoastră căsătorie. Cu toate astea, Hanna v-a vorbit despre mine, când v-a istorisit
despre anii tinereţii ei. Probabil nu mă cunoaşteţi sub numele meu întreg, Margaret Pitz, devenit apoi
Margaret Bernstein, ci mai degrabă sub cel de alint, Gretchen, câtă vreme Hanna, atât de afectuoasă, nu
mi-a spus niciodată altfel. Mai în vârstă ca ea cu zece ani, o consider sora mea mai mică, deşi între noi nu
există nici o legătură de sânge. Întâmplarea a făcut să ne-ntâlnim în copilărie, iar afecţiunea a lărgit
curând această legătură la dimensiunile unei vieţi.
Hanna s-a purtat atât de ciudat cu dumneavoastră, încât nu ştiu cum veţi primi aceste cuvinte. În
apărarea ei, trebuie să spun că a făcut mereu totul cu intensitate; aşa a iubit, a detestat, a îmbrăţişat, a
alungat, a învăţat, a uitat; nu cunoştea cumpătarea, modul ei de a fi era entuziasmul. Aşa încât trecea prin
stări adesea contradictorii, ca de pildă atitudinea faţă de dumneavoastră, pe care v-a adorat pentru ca
apoi să vă facă de râs.
Cum e bărbatul la care va ajunge scrisoarea mea? O veţi citi până la capăt? O veţi distruge înainte să
ating problemele esenţiale? Nu ştiu… În spiritul misivelor pe care mi le-a trimis după nunta voastră, îmi
imaginez că sunteţi un individ atent, milostiv. Poate că astăzi o urâţi sincer – şi pe bună dreptate –, dar
sunt conştientă că pe vremuri aţi iubit-o din tot sufletul.
Hanna a continuat să-mi scrie, cu excepţia perioadei când a vrut să-şi separe noua viaţă de cea veche;
căsătoria dumneavoastră a suferit, tot aşa cum a suferit şi relaţia noastră.
Ca să se despartă, un cuplu recurge la divorţ; prietenia nu apelează însă decât la trădare. Într-o bună zi,
Hanna mi-a dat papucii.
Deşi, atunci când s-a reîntors spre mine, am pretins că nu-mi aminteam motivele sfadei noastre, îi ştiam
toate amănuntele.
O acuzasem că minte în privinţa originii sale. La Viena, în timpul tratamentului cu doctorul Calgari, îşi
descoperise pasămite sub hipnoză secretul naşterii. Ce-a debitat însă în după-amiaza aceea nu era decât o
scorneală, o poveste care-i convenea.
Ca s-o ajut să se vindece, era necesar să-i reamintesc realitatea. Când mi-a citit însă mesajul, a fost
cuprinsă de o asemenea furie, încât a rupt înţelegerea noastră şi mi-a interzis să-i mai scriu, lucru pe care
l-a obţinut cu atât mai uşor cu cât mi-a tăinuit adresele ei ulterioare.
Ce i-a îndrugat doctorului Calgari?
Că fusese părăsită la naştere. Că nu-şi întâlnise niciodată părinţii biologici. Că aceia care o crescuseră
până la vârsta de opt ani nu îi erau rude de sânge.
O întreagă urzeală de minciuni.
Hanna chiar a fost crescută de părinţii ei adevăraţi, Maximilian şi Alma. Ştia asta, iar eu stau martoră,
câtă vreme, fiind mai în vârstă decât ea cu zece ani, o cunoşteam încă din leagăn.
A născocit tot acest basm după accidentul în care i s-au prăpădit părinţii.
După ce Maximilian şi Alma au murit, s-a străduit să-i facă uitaţi. Nu doar că îi pomenea arareori, dar
le-a şi şters urmele, fotografiile, portretele, obiectele la care ţineau. N-a acordat atenţie nici măcar averii
pe care-o moştenise de la ei – milioanele pe care tatăl meu, contabil cu state vechi, i le-a administrat
până la majorat. Provenind de la ei, tot acest aur îi ardea degetele. Ştiţi mai bine decât mine cât de
dezastruos l-a folosit pentru ruinătoarea ei colecţie de sulfide; mă rog, când a părăsit Viena, a ţinut să vă
lase tot ce-i rămăsese. Prin prisma scrisorilor ei recente, am înţeles că atribuia tot soiul de virtuţi
sărăciei, nu din motive creştineşti, ci pentru că, rămânând fără nimic, vedea ştergându-se ultimele urme
ale celor ce-i dăduseră viaţă.
Ce anume i-a provocat această atitudine?
M-am străduit ani la rând să pricep, dar acum cred că am aflat. În scrisoarea pe care i-am trimis-o la
Viena, i-am expus, în afară de fapte, şi teoria mea. Reacţia ei disproporţionată şi amnezia care a urmat-o
îmi arată că aveam cu siguranţă dreptate.
În acea zi de mai, de pe vremea când avea opt ani, citise o carte despre Maria Antoaneta, regina
Franţei. De ce s-a entuziasmat atât de tare faţă de un destin până la urmă dramatic? Habar n-am.
Înlănţuirea regatelor – din Austria până-n Franţa –, Versailles, Paris, Trianon, lipsa de griji, luxul,
atracţia pentru frumos şi divertisment, ascensiunea neobişnuită a unei fete obişnuite, toate astea o
impresionaseră mai mult decât decapitarea. Vrăjită de această fermecătoare figură feminină, Hanna s-a
dus la părinţi şi i-a anunţat că va fi regină. Înduioşaţi, aceştia au ocolit subiectul, însă, văzându-i
încăpăţânarea năucitoare, i-au atras atenţia că nu putea deveni regină dacă nu era prinţesă prin naştere.
— Poftim? Şi nu sunt prinţesă? De ce?
— Pentru că nu ne tragem dintr-o familie regală.
— De ce?
— N-avem sânge albastru. Prin urmare, nici tu nu ai.
În loc să accepte situaţia, Hanna s-a dezlănţuit. Visul i se năruia. Eu, care-l însoţeam în acea zi pe tatăl
meu – era intendentul domeniului –, mărturisesc că, fără să socotesc consecinţele nefaste ale acestei
supărări copilăreşti, am zâmbit auzind-o cum bate din picior şi cum refuză evidenţa.
Ca s-o liniştească, Alma şi Maximilian au încercat să-i explice logica monarhiilor ereditare.
Zadarnic. Hanna tuna şi fulgera.
— Hanna, a conchis Maximilian, ai noroc că nu faci parte dintr-o familie regală. Aşa, vei fi liberă.
Dacă erai prinţesă, ai fi avut datorii şi privilegii, dar nici un drept şi nici un strop de autonomie.
— Nu vreau să fiu liberă. Vreau să fiu regină.
Părinţii au început să-şi dojenească serios odrasla, care se îmbăta cu propriu-i năduf.
Au apucat-o năbădăile ceva de speriat. Cu nervii la pământ, fruntea încruntată, spume la gură, ridicând
un deget acuzator, a pretins că oricum ştia că nu e fiica lor, că la naştere se produsese o încurcătură, că
fusese schimbată, ea, care era o prinţesă adevărată, cu idioata lor de fată, şi că în curând familia ei îşi va
da seama şi va pune capăt martiriului. După care a adăugat că îi detestă, că nu putuse niciodată să-i sufere
şi că era cu adevărat nefericită.
O scenă insuportabilă, desigur. Şi banală. Hanna merita doar o pereche de palme. Cu toate astea, Alma
şi Maximilian, care înduraseră atâtea ca să aducă acest copil pe lume, au primit foarte rău acest delir
infantil. Cel mai mult i-a durut când le-a spus că e nefericită. Invitaţi la o petrecere, au plecat de-acasă
fără să spună o vorbă.
Se ştie ce a urmat. Când treceau pe un drum povârnit şi stâncos, li s-a prăbuşit pe maşină un bolovan
enorm căzut din zone înalte. I-a strivit. Au murit pe loc.
Seara, când tatăl meu, cel dintâi înştiinţat de producerea catastrofei, a trebuit s-o anunţe pe Hanna,
aceasta era încă furioasă.
— Aşa le-a trebuit, a mormăit ea în loc de orice comentariu.
De-abia a doua zi, văzând că nu apar la micul dejun, a înţeles că mama sa şi tatăl său nu se vor mai
întoarce.
În ziua înmormântării, s-a aruncat în groapă şi s-a agăţat de sicriu. N-o să uit în veci clipa aceea
sfâşietoare.
A plâns întruna trei săptămâni la rând.
Hanna, mereu excesivă… Exagerată în toate privinţele…
După atâta timp, mă gândesc că, plângând de disperare, era frământată şi de un sentiment de
culpabilitate. Faptul că, ultima oară când îi văzuse, îi mâhnise şi-i insultase o acoperea probabil de
ruşine. Ori poate chiar credea că ar fi supravieţuit dacă s-ar fi arătat mai binevoitoare, dacă nu şi-ar fi
dorit să-i vadă dispărând…
În anii următori şi-a schimbat comportamentul, încetând să mai cultive amintirea dispăruţilor. A
devenit mai rece. Aproape insensibilă. În cele din urmă, a ajuns să se simtă agasată când i se vorbea
despre ei.
În adolescenţă a fost prima oară când şi-a debitat, în faţa unei prietene, teoria despre adopţia ei la
naştere.
N-am intervenit atunci şi-mi pare rău. Optimistă, am descifrat un element pozitiv în această minciună:
Hanna îi plângea mai puţin pe ai săi şi îi aşeza pe acelaşi plan cu adevărata ei familie adoptivă – eu şi
tatăl meu. Chiar dacă ulterior am mai auzit această plăsmuire, mărturisesc că, din laşitate, n-am mustrat-o
niciodată pe Hanna, de teamă să nu-i răscolesc amărăciunea.
Am plecat apoi de-acasă şi m-am căsătorit cu Werner Bernstein. Câţiva ani mai târziu, Hanna se mărita
cu dumneavoastră.
Minimalizasem forţa minciunii ei. Devenise constitutivă şi se substituise realităţii. De-abia acum îmi
pot explica de ce Hanna nu se înţelegea nici cu sine, nici cu ceilalţi. Se considera mereu într-o situaţie de
impostură. Se vedea pe sine de la distanţă, se dojenea, se condamna.
Mi-a mărturisit, în scrisori, că, spre a fi fericită în dragoste, avea nevoie să se estompeze, să intre în
anonimat, să se despartă complet de persoana care era. Însă persoana de care fugea nu era ea, chiar dacă
aşa avea impresia. Când suferea din pricina identităţii sale, suferinţa era rodul unei identităţi false. În
nevoia sa de evadare exista o neînţelegere provocată chiar de ea, lucru pe care îl ignora.
Biata Hanna… Fireşte că întreaga-i viaţă devenise o rătăcire.
Iertaţi-mi această lungă paranteză. Scopul meu nu era să vă povestesc toate astea, ci mai degrabă să vă
aduc la cunoştinţă ceea ce probabil nu ştiaţi: ultimele zile ale Hannei.
După şapte ani petrecuţi în Zürich, se stabilise în Valonia, o regiune bogată, prosperă, burgheză, unde
avea trei pacienţi pe care-i trata cu metoda Freud şi unde preda limbi străine ca să supravieţuiască.
Vai, de ce nu s-a întors în Austria? Sau chiar în Germania? După atentatul de la Sarajevo, care l-a
costat viaţa pe blândul nostru arhiduce Franz Ferdinand, ar fi trebuit să se întoarcă pe pământurile noastre
de baştină. Dacă s-ar fi întâmplat aşa, n-aş mai fi fost obligată să vă scriu.
Hanna se instalase la Namur.
În vara asta, când împăratul a pornit războiul împotriva Serbiei ca să-şi răzbune fiul – nu cred în alte
explicaţii, pentru că sunt eu însămi mamă –, Europa a luat foc. Jocul alianţelor a împins naţiunile în luptă.
Desigur, aceste înfruntări nu vor dura – evidenta noastră superioritate va zdrobi duşmanul –, dar, în trei
luni, turbulenţele au pricinuit o groază de morţi.
După cum vă amintiţi, armatele noastre au vrut să traverseze rapid Belgia, un teritoriu neutru, ca să
ajungă în Franţa. Belgienii, însă, au opus rezistenţă într-un mod imprevizibil. Pe linia căii ferate care
duce de la Bruxelles la Paris, oraşul Liège s-a opus înaintării şi a provocat răni grave aliaţilor noştri.
Chiar dacă deznodământul a fost fericit, graţie artileriei şi tunului Krupp numit Dicke Bertha, am pierdut,
în cincisprezece zile, cinci mii de oameni. Forţele germane, surprinse, jignite, umilite, au socotit în mod
legitim că belgienii au încălcat tratatele.
Soldaţii noştri, considerând nelegală această rezistenţă belgiană care curma pactul de neutralitate
slujind interesele Franţei, au început nişte operaţiuni de asanare. Unii le numesc masacre, alţii represalii.
Mie îmi e greu să mă pronunţ. Patrioată fiind şi mamă a trei copii plecaţi în luptă, consider operaţiunea
întemeiată; ca femeie, deplâng aceste violenţe.
Hanna a fost ucisă de batalioanele noastre. În satul Gerpinnes, unde se dusese să-şi viziteze o prietenă,
a nimerit sub gloanţele unei operaţiuni de represalii.
Mi s-a relatat că nici măcar n-a încercat să spună că e austriacă, că nu a rostit o vorbă în germană şi că
s-a mulţumit să se alăture grupului vizat, strigând în franceză.
Ce-o fi fost în mintea ei? Îmbrăţişase vreo cauză? Nu-i stătea în fire să se amestece într-o comunitate…
Vă trimit manuscrisul cărţii la care lucra. Veţi descoperi acolo ultima ei pasiune, Anne din Bruges, o
beghină din secolul al XVI-lea care a murit şi ea în condiţii înfiorătoare, răpusă de violenţa epocii sale.
Hanna îşi întâlnise în această personalitate uitată, cunoscută de ea şi numai de ea, sufletul geamăn.
Când citesc aceste poeme – sau mai degrabă traducerea lor, făcută de Hanna –, îmi regăsesc prietena,
ageră, violentă, generoasă, pătimaşă, însufleţită de o iubire uriaşă cu care nu ştia ce să facă. De altfel, pe
filele în care o închipuie pe această femeie, Hanna şi-a desenat propriul portret. Lucru care, cred, n-o să
vă mire: oricine ştie că o biografie este o autobiografie sinceră. Crezând că vorbeşti despre altcineva,
vorbeşti de fapt fără înconjur despre tine.
Cu ajutorul unor unelte psihanalitice, Hanna a încercat să explice Oglinda nevăzutului. A descoperit
acolo sexul, transgresarea sexului în extazele mistice, nostalgia unităţii, dar mai ales o prevestire a
teoriilor moderne ale conştiinţei. Nu mă simt în stare să vă explic toate astea, fiindcă, chiar dacă mi s-a
părut că le înţeleg în timpul lecturii, de îndată ce am închis manuscrisul, mintea mi s-a înceţoşat,
argumentele s-au voalat şi m-am trezit incapabilă să le repet. În mare, Hanna arată că Anne din Bruges a
fost o precursoare a lui Freud şi că aspiraţiile ei ţinteau dincolo de gânduri, dincolo de cuvinte, spre o
logică inconştientă.
Deşi nu e treaba mea să judec, nu pot să nu mă amuz. Elucubraţiile Hannei îmi amintesc de „jocul
asemănărilor“ cu care ne distram acasă la bunica Pitz. În salonul cu tablouri, noi, cei vii, ne căutam
trăsăturile în efigiile strămoşilor. Era îndeajuns ca unul din nasurile noastre să o cârmească spre stânga
şi, gata, regăseam acest aspect pe chipul unui ascendent din veacul al XVII-lea; dacă nasul era pe sus, se
iţea o altă strămătuşă să ne scoată din încurcătură. Pe scurt, orice nou-născut îşi influenţa străbunii, orice
bebeluş îşi făurea un precursor.
În opinia mea, Hanna apela la aceeaşi iluzie retrospectivă, descoperind în Anne din Bruges premisele
lui Sigmund Freud.
N-are importanţă!
Vă încredinţez acest manuscris aproape încheiat. Cum Hanna mi-a lăudat mereu cultura şi interesul
dumneavoastră pentru artă, sunt convinsă că-l veţi folosi cum se cuvine.
Eu, în aceste câteva luni tulburi, nu mai sunt decât mamă şi iubitoare de ţară. Cum fiii mei luptă pe
front, pândesc în ziare vestea victoriei noastre. Care nu va întârzia. Specialiştii au căzut de acord că
războiul va fi scurt.
Cu cele mai respectuoase sentimente,
Margaret Bernstein, născută Pitz
42
Înainta spre piaţa din mijlocul oraşului Bruges, unde avea să fie executată.
Precedată de călău, însoţită de străjeri, se poticnea în pietrele caldarâmului.
Frigul verde, înţepător al primăverii îi dădea fiori. În cămaşa subţire de in avea senzaţia că merge
goală.
Când a ajuns în colţul străzii, mulţimea a prins s-o ocărască.
Îşi plecă fruntea. La o adică, putea să-i audă, dar nu şi să-i vadă! Ei, cu prejudecăţile lor, cu
certitudinile lor obtuze, cu ideile lor mărginite, o aduseseră aici.
Ajunsă în faţa rugului, îşi ridică privirea.
Aşa o să sfârşească? Un tăciune în jăratic… Nişte tremurături îi zgâlţâiră mădularele. Se scăpă pe ea.
Călăul o ţinu să nu cadă, apoi o târî, aproape inertă, până la stâlpul de care trebuia s-o lege.
Voia să se împotrivească, dar trupul, dintr-odată amorţit, nu mai asculta nici de vrerea, nici de spaima
ei. Era deja un cadavru.
Călăul o priponi.
Deschise ochii şi primi în faţă, ca pe un scuipat, batjocura gloatei.
Deodată, la picioare, simţi un trosnet. Se înălţase o dâră de fum, repede urmată de o limbă de foc.
Urlă. Spaima de moarte îi sfâşia pieptul. Se zbătu, plânse cu sughiţuri, căută un sprijin dincolo de norul
din ce în ce mai des, încercă să scape de focul care înainta.
Zadarnic!
Şi-atunci privi cerul şi slobozi un ultim strigăt sfâşietor.
— Tăiaţi!
Un cascador o luă pe Anny în braţe ca s-o scoată din flăcări. Apărură pompierii şi stinseră focul.
După scena asta insuportabilă, echipa de filmare şi-a tras răsuflarea. Părăsindu-şi masca de
persecutori, toţi figuranţii au aplaudat prestaţia actriţei. Ridicându-şi nasul din aparatele de filmat, li s-au
alăturat operatorii şi asistenţii de imagine.
Anny, în lacrimi, îşi trase pe ea halatul întins de cameristă, îşi puse nişte papuci matlasaţi şi îşi luă o
cafea fierbinte. Apoi se duse să se aşeze în cort, acolo unde, printre ecranele de control, se adăposteau
regizorii, asistenţii, producătorii şi secretarii de platou.
Şi aici fu întâmpinată cu urale.
— Răscolitor!
— Delir total.
— Angoasa vieţii mele, Anny. Aveam impresia că-mi sfârâie carnea.
— Cel mai tare film de groază nu m-ar fi înspăimântat atât, Anny.
— E un moment antologic! Sunt mândru că mă aflu aici.
Anny le mulţumi cu un surâs şi se aşeză lângă Gregor Pitz.
— Nu-s prea convinsă, şopti ea.
— Ba da, ai fost senzaţională.
— Nu-s convinsă că Anne a reacţionat aşa. În timpul scenei, mi se părea că sunt altă persoană, o fată
oarecare, cu reacţii obişnuite. Am trădat-o. Ştii, aveam mai degrabă sentimentul că sunt eu cea de acum
şase luni.
— Poftim?
— Meschină. Egoistă. Angoasa se hrăneşte cu mult narcisism. Am murit ca o persoană care se
idolatrizează. Anne din Bruges era altfel.
Gregor se scărpină în cap, consultând scenariul.
— Ne lipsesc documentele care să-i descrie sfârşitul. Nici un cronicar nu i-a descris atitudinea de pe
rug. Avem doar ipoteze. Nu ştim nimic sigur.
— Ba da, ştim.
— Poftim?
— Ştim, prin puterea imaginaţiei.
Gregor Pitz o privi gânditor. De câteva săptămâni, între ei se petrecuse o permutare: deşi el i-o
adusese pe Anne din Bruges, acum ea i-o dezvăluia. Nimeni nu cunoştea mai bine personajul. Remarcile
ei pertinente schimbaseră dacă nu scenariul, măcar tonul anumitor secvenţe. Atunci când lipseau
informaţiile, Anny afirma că istoriografiei îi puteau ţine locul empatia şi imaginaţia, care constituiau un
mod de cunoaştere. Reprezentându-şi prin visare amănuntele necunoscute, Anny ducea mai departe
explorarea unei realităţi dispărute.
Când i-a pomenit întâia oară această teorie, Gregor a nesocotit-o. Acum însă i se părea îndreptăţită.
— Vrei să…
Ghicise că îşi dorea cu ardoare să reia scena. Anny îi sări de gât, bucuroasă.
— Da, te rog! De dragul lui Anne. Nu pentru mine. Pentru ea.
Îşi şterse fruntea, încurcat.
— O să ne ia ceva timp.
— Nu mă grăbesc.
Producătorul delegat se băgă în vorbă:
— Gregor voia să lase să se înţeleagă că o să coste bani.
Altădată, Anny i-ar fi închis pliscul cu impertinenţă. S-a mulţumit să-l roage cu voce stinsă:
— Vă rog…
Bărbaţii schimbară o privire.
— Prea bine, spuse Gregor. Refacem decorul, rugul, tot… Filmăm întreaga scenă cu şase camere.
Schimbăm două-trei detalii la lumini. O să ne ia vreun ceas.
Anny îi salută şi o porni spre podul arcuit.
Imaculatul beghinaj din Bruges fusese rechiziţionat de regie nu doar pentru filmări, ci şi pentru
infrastructură: vestiar, sală de machiaj, depozit de costume, cafenea, cantină, birou de contabilitate…
În preajma cabinei, Anny schimbă direcţia şi se îndreptă spre un arbore care o nedumerea. Un tei uriaş
se înălţa în mijlocul peluzei, un tei despre care legenda spunea că datează dinainte de construirea
beghinajului.
Potrivit estimărilor, acest uncheş viguros cu frunze de un verde palid şi cu parfum îmbătător ar fi avut
nouă secole.
Anny se sprijini cu spatele de trunchi.
— Aţi cunoscut-o pe Anne? întrebă ea ramurile care se îndreptau spre văzduh.
Rămase aşa, aşezată, întrebându-se care era cel mai potrivit mod de a interpreta ultima scenă. Ca să se
inspire, scoase din buzunarul halatului cartea Hannei von Waldberg.
Ciudat, dar Anny o adora pe această scriitoare – autoare a unei singure lucrări –, pentru că şi cea mai
măruntă frază îi era străbătută de un suflu aparte. Cu siguranţă, aristocrata Hanna se rătăcea adesea în
extravaganţe depăşite – datorate cu precădere convertirii ei la proaspăta psihanaliză –, dar în fond căuta
adevărul experienţei trăite.
Ca şi Anne, ca şi Hanna, lui Anny îi plăcea să se piardă, să se desprindă de sine, de identitatea sa
socială şi familială, ca să întâlnească o realitate mai importantă. Atât doar că Anny obţinea acest
„deasupra a tot“ prin joc. Actriţă fiind, se îndepărta de ea însăşi ca să devină altcineva; totuşi, înainte să
ajungă la un anume personaj, trecea printr-un loc nedesluşit, la răscruce de drumuri, un loc aflat dincolo
de diferenţe, locul pe care îl frecventaseră atât Anne, cât şi Hanna.
Dacă Anne îl afla în natură şi îl numea „Dumnezeu“, Hanna îl descoperea în sexualitate şi-i zicea
„inconştient“. Anny, în schimb, renunţase să-l definească şi să-i dea un nume.
Cu ceva timp în urmă, ar fi distins în acest extaz o reacţie chimică, aceeaşi pe care diferite substanţe –
droguri sau medicamente – o provoacă într-un organism; totuşi, de când îl îngrijea pe Ethan, pricepuse, o
dată în plus, că nu e vorba decât despre un discurs contemporan. Al unei contemporaneităţi care nu
credea decât în molecule.
Divinul, psihicul, chimicul, iată cheile pe care diferitele epoci le propuseseră ca să desferece porţile
misterului. Anne, Hanna, Anny.
Or, chiar dacă aceste chei funcţionau, misterul rămânea mister.
Anny nu mai încerca să priceapă. Voia doar să experimenteze. Cum nu avea să fie vreodată îndeajuns
de iniţiată ca să evalueze cauzele şi scopurile unei vieţi, se vedea condamnată la ignoranţă; avea însă să
poarte bucuroasă acest doliu întru adevăr. Se hotărâse să locuiască în ignoranţă, mai degrabă cu aplomb
decât cu teamă. Fără să înţeleagă mai mult de-atât, rătăcea în mod diferit prin necunoscutul condiţiei
umane. Trebuia să trăiască în acest întuneric. Se va găsi vreo făclie care s-o lumineze? N-o aflase încă.
Avea, în schimb, un talisman pe care-l ţinea în căuşul palmei: încrederea.
Pipăind trunchiul care ieşea din pământ, zâmbi.
— Ah, de-ar putea plantele să vorbească… Dacă ne-ar putea povesti ce-au văzut şi ce-au auzit… Hai,
daţi-mi amintirile voastre!
Ridicând din umeri în faţa acestei speranţe nerealizabile, cercetă copacii dimprejur.
Erau cumva dubli, tereştri şi aerieni. La fel de bogaţi sub pământ şi în cer, se întindeau simultan în
ţărână şi în văzduh; rădăcinile şi crengile acopereau un spaţiu asemănător, în două imagini răsturnate.
Care era reflectarea? Unde se afla realitatea? Trunchiul îşi trăgea puterea atât din picioarele sale
răsfirate, cât şi din braţele deschise. O odraslă a aerului, sau un rod al humei? Superiori oamenilor,
arborii păstrau echilibrul fără să ceară nimic în schimb; aţipeau fără să se prăbuşească. Acesta să fie
secretul longevităţii lor?
Anny îmbrăţişă scoarţa teiului.
Descoperise cum să întrupeze ultimele clipe ale eroinei. Anne din Bruges era sora arborelui. Când
stătea în picioare, se bucura de fiecare element: de ploaie ca să se răcorească, de vânt ca să se
polenizeze, de putreziciuni şi alte stricăciuni ca să se hrănească.
Întocmai arborelui, Anne nu se prăbuşeşte de la sine; cade doar dacă e doborâtă.
Anny se întoarse la filmări.
De îndată ce s-a reluat scena, actorii şi figuranţii au jucat ca prima oară.
Doar Anny s-a schimbat. Mergând spre rug, părea să fi uitat de cruzimea lumii. Faţa ei frumoasă şi
înfloritoare se dăruia luminii, bucurându-se de fiece clipă.
După ce au legat-o de stâlp, radia. Corpul său împăcat răspândea gânduri uimitoare: spunea că-i place
viaţa, că iubeşte în egală măsură suferinţa şi plăcerea, că nu-i era frică de frică şi că iubea până şi
moartea.
ERIC-EMMANUEL SCHMITT
LA NUIT DE FEU
Copyright © Editions Albin Michel, S.A. – Paris 2015
All rights reserved.
© Humanitas Fiction, 2017, pentru prezenta versiune românească (ediţia
print)
© Humanitas Fiction, 2017 (ediţia digitală)
ISBN: 978-606-779-178-5 (epub)
Peste tot numai vânzători, iar noi probabil că eram singurii posibili
muşterii. Ba încă şi mai ciudat, vedeam umblând încolo şi-ncoace numai
bărbaţi, nici picior de femeie; majoritatea bijuteriilor le erau destinate, dar cu
siguranţă nu ele şi le-alegeau.
Moussa ne-a prezentat negustorilor, care ne-au întâmpinat cu ceaiul de bun
venit şi-apoi şi-au etalat brăţările, colierele, diademele şi inelele, gândindu-se
c-o să le facem ceva vânzare. Cum să le explicăm că veniserăm în
recunoaştere pentru turnarea unui film şi că ne mulţumeam să le privim? După
ce ne-am minunat cât de frumoase erau obiectele, cum să ne mai scuzăm că nu
cumpăram nimic! Răbdători şi încăpăţânaţi, tuaregii îşi lăudau care mai de
care marfa. Ne simţeam tot mai obligaţi. Încercau să ne convingă spunându-ne
ce bucurie o să le facem cu asemenea cadouri doamnelor noastre,
logodnicelor, surorilor, mamelor… Eu începusem deja să mă simt un bărbat de
nimic: nu mă bătea obrazul să-mi arăt bărbăţia ducând acasă nişte brizbizuri?
Văzând că nu suntem interesaţi, Moussa ne-a dus şi la inaden, artizanii de
cuţite cu ornamente: poate voiam bijuterii pentru bărbaţi? Bănuia că ne-a
ghicit gândul şi ne privea cu ochii sticlindu-i de nerăbdare.
Eram cam stânjeniţi. Din laşitate sau din politeţe, m-am întors şi-am ales
nişte cercei. Gérard s-a tocmit pentru un pumnal cu mânerul minuţios lucrat.
Moussa jubila.
— Sunteţi mulţumiţi?
— Da.
— Foarte mulţumiţi?
— Bijuteriile astea o să facă ravagii la Paris.
— Atunci mă bucur şi eu!
Se-ndoise de el însuşi, nu de noi…
Am urcat în jeep şi-am pornit spre următorul obiectiv: capela şi bordj-ul
unde a locuit Charles de Foucauld2.
2. Charles Eugène de Foucauld de Pontbriand (1858, Strasbourg–1916, Tamanrasset) a fost un călugăr
catolic beatificat în anul 2005 de Papa Benedict XVI. După ce şi-a dat demisia din armata franceză, în
1883 a plecat să exploreze Marocul. Reîntors în Franţa, în 1886 a devenit călugăr trapist, dar în 1901 a
părăsit ordinul şi a ajuns pustnic în Palestina. Tot în 1901 s-a stabilit în Sahara algeriană, la Tamanrasset,
cu intenţia, neîmplinită, de a înfiinţa acolo o nouă congregaţie. A scris lucrări de referinţă despre cultura
tuaregilor. În 1916 a fost împuşcat în cap de nişte beduini chiar la poarta schitului său, devenind astfel
martir al credinţei creştine. Bordj-ul este o fortăreaţă construită de Foucauld după modelul fortăreţelor
militare otomane din perioada regenţei din Alger. (N. tr.)
Deşi plat, deşertul ne înălţa până la cer. Stelele scăpărau, atât de aproape,
încât aş fi putut să le culeg. Un fel de mere strălucitoare atârnând la-ndemână
în livada pe care o forma muntele Hoggar.
Noaptea, Sahara capătă un aer de sărbătoare. În vreme ce la lumina soarelui
ne impune asceza, în întuneric devine bogată, fertilă, generoasă, orientală,
oferindu-ne un răsfăţ de podoabe create de cel mai excentric bijutier, coliere,
broşe, tiare cu diamante, lanţuri de aur şi brăţări de scântei; o casetă de catifea
roşiatică plină de stele, peste care domneşte luna de argint, ca o regină a
balului, răspândindu-şi lumina atotstăpânitoare.
Ne îndepărtaserăm de foc, ca să ne obişnuim ochii cu lucirea sferelor. Pe
pământul întunecat întinderile netede, dunele şi stâncile îşi amestecau
contururile într-un creuzet cenuşiu.
Jean-Pierre stătea în picioare în mijlocul pelerinilor înveliţi cu pături,
ţinându-ne o lecţie de astronomie. Cercetător la observatorul din Toulouse şi
profesor la universitate, jubila acum, emoţionat să predea în această sală de
clasă extravagantă. Pentru prima dată-n viaţă, putea să arate corpurile cereşti
din ochi sau să indice cu degetul pe tabla cerului liniile care formau o
constelaţie; Orion, Ursa Mică sau Ursa Mare nu avuseseră niciodată atâta
concreteţe şi nu păruseră atât de aproape.
Aici, în lipsa oricărei surse de lumină agresivă produsă de civilizaţia
omenească, cosmosul îşi etala nestingherit splendorile. Mie mi-ar fi fost de-
ajuns să le contemplu… Aveam oare nevoie să le numesc ca să le admir? Să le
ţin socoteala? În schimb, omul de ştiinţă, care de o zi încoace nu avea
astâmpăr, abia aştepta să ne împărtăşească din cunoaşterea lui.
Dacă în timpul zilei cerul nu ne oferă decât culoarea lui azurie, noaptea nu
are limite. Ne dezvăluie realităţi întinse pe milioane de kilometri; ba mai mult,
ne arată şi realităţi dispărute, stelele moarte, a căror lumină ajunge încă până
la noi.
Descriindu-ne cosmosul, Jean-Pierre ne etala două infinituri, cel al timpului
şi cel al spaţiului.
Dintotdeauna mi-a fost greu să întrevăd infinitul. Deşi reuşesc să-l gândesc,
nu sunt în stare să mi-l reprezint. Din punct de vedere filozofic, el are o
definiţie clară: „Ceea ce nu cunoaşte limite“; la fel din punct de vedere
matematic: „Ceva ce are un număr de elemente mai mare decât orice număr
ales“; dar când încerc să-l imaginez bâjbâi. Nu-mi vin în minte decât figuri
concrete: văd o limită în continuarea altei limite, nu infinitul; iau un număr şi îi
adaug o unitate, dar numărul infinit nu mi-l închipui. Ce mai, gândirea mea
excelează la capitolul abstractizare, dar simţurile se opintesc în faţa
obstacolelor.
Sub cerul liber, mă străduiam să construiesc alte stele în spatele stelelor,
alte căi lactee dincolo de a noastră, împingând tot mai departe frontierele…
Nu reuşeam. Creierul nu-mi furniza decât un fond negru împestriţat cu perle pe
care imaginaţia mea le străbătea, le-nmulţea şi iar le străbătea, fără totuşi să
atingă absolutul.
În vervă, Jean-Pierre, astronomul nostru, ca şi Thomas, geologul, îndepărta
vălul aparenţelor şi ne istorisea trecutul secret al peisajului ceresc.
— Hai să povestim despre copilăria universului.
A oftat uşurat.
— În urmă cu paisprezece miliarde de ani, universul se găsea într-o stare de
densitate maximă: fiecare picătură avea miliarde de miliarde de miliarde de
tone. Când a explodat – „Big Bang“, expresie care a dat şi numele teoriei –,
materia s-a dispersat şi universul s-a extins. Şi de-atunci este în continuă
expansiune. Studiile arată că galaxiile se îndepărtează de noi cu o viteză
proporţională cu distanţa care ne desparte de ele. Iar această expansiune poate
fi considerată infinită… Acum mult timp, universul era mai mic, mai cald şi
foarte dens. La început, energia era formată din radiaţii, apoi densitatea
acestor radiaţii a scăzut până când a ajuns mai mică decât cea a materiei.
Astfel, materia a devenit predominantă în univers, iar forţele gravitaţionale,
mai puternice decât forţele electromagnetice. În urma acestor modificări, peste
zece miliarde de ani s-au format galaxiile. Şi noi suntem tot o consecinţă a
aceloraşi variaţii. Nu suntem decât praf de stele.
Tovarăşii mei de călătorie încuviinţau convinşi, cu gura deschisă şi ochii
cât cepele. Unul câte unul, se ridicau şi se duceau lângă telescop.
Nu peste mult timp m-am lăsat furat de gânduri… Stelele tăcute i-au făcut
dintotdeauna pe oameni să pălăvrăgească. Dar mie mi-ar fi plăcut să istorisesc
nu povestea stelelor, ci povestea poveştilor lor. O poveste plină de puncte de
suspensie. Nu m-aş fi întors în urmă cu paisprezece miliarde de ani, m-aş fi
mulţumit să trec de la un secol la altul. Dacă Jean-Pierre ne înfăţişa astăzi
universul din perspectiva lui Hubble, cu un secol înainte un savant l-ar fi
descris din perspectiva lui Newton, cu trei secole înainte, din cea a lui Galilei,
iar în Evul Mediu şi în Antichitate, din cea a lui Ptolemeu; odinioară, cel care-
ar fi spus povestea ar fi fost un poet, un vrăjitor sau un preot. De când oamenii
au început să se-ntâlnească în noaptea cea misterioasă, au apărut tot mai multe
poveşti. Pentru că nu suportă ignoranţa, ei creează cunoştinţe. Inventează
mituri, inventează zei, inventează un dumnezeu, inventează ştiinţe. Zeii se
schimbă, se succedă, mor, la fel şi modelele cosmologice, singura care
supravieţuieşte fiind ambiţia de a explica.
Mă cufundasem atât de tare în meditaţie, încât pierdusem rândul la telescop.
Profesorul universitar a observat reticenţa mea.
— Nu eşti de acord cu mine, domnule filozof?
— Ba da, Big Bang e o speculaţie frumoasă. Dar rămâne doar o ipoteză…
Care va fi abandonată… Ca şi cele dinaintea ei… Fiecare epocă cu legenda
ei.
— Poftim? Ce spun eu e adevărul ştiinţific.
— În fiecare epocă, la câţiva paşi de foc, predicatorul din pustie crede că
deţine adevărul. Iar contemporanii strânşi în jurul lui îi împărtăşesc
convingerea.
— Îmi pui la-ndoială teoria?
— De asta o să se ocupe timpul. Astăzi ne vorbeşti despre cele mai noi
descoperiri ale ştiinţei; totuşi, ştii la fel de bine ca şi mine că teoria ta va fi
depăşită. Adevărul rămâne inaccesibil, nu există decât adevăruri provizorii,
tentative de adevăr. În fond, această teorie nu e decât felul în care modernitatea
îşi trăieşte ignoranţa.
— Ignoranţa? m-a îngânat el cu respiraţia tăiată.
— Emoţionant, nu? am şoptit.
În urma schimbului nostru de replici s-a lăsat o tăcere stânjenitoare.
Intervenţia mea îl iritase! Din critica aceea relativizantă ceilalţi membri ai
grupului nu reţineau decât provocarea trufaşă; îmi arătasem smerenia
aşezându-ne – pe el, pe noi, pe mine însumi – pe scara milenară a umanităţii,
şi când colo le părusem sclifosit.
— Dispreţuieşti ştiinţa? a continuat el, tăios.
— Nici gând! Îi acord toată atenţia şi o respect, aşa cum privesc cu atenţie
şi respect miturile şi religiile.
Aducându-le argumente, îmi înrăutăţeam situaţia. Adunarea se arăta
scandalizată că pun ştiinţa pe acelaşi plan cu alte ficţiuni, ce-i drept iraţionale.
Simţeam că mă privesc cu tot mai multă ostilitate, aşa că am schimbat vorba cu
o întrebare:
— Jean-Pierre, ai putea să-mi explici teoria găurilor negre? N-o înţeleg
prea bine.
Jean-Pierre a bătut din gene, încântat că stau în banca mea şi că are din nou
cuvântul de specialist. A improvizat ex abrupto o prelegere strălucită.
Muzica conceptelor ştiinţifice îşi recăpătase ritmul liniştitor. Toată lumea
zâmbea. Uitau de scena mea.
Fără să-mi dau seama ce sacrilegiu grav comit, întrerupsesem un ritual
sacru, ritualul explicaţiilor. Atunci când se confruntă cu fenomene ciudate –
cerul, luna, anotimpurile, naşterea, moartea –, oamenii pretind să întrezărească
o arhitectură invizibilă dincolo de lumea vizibilă. Mintea, care se teme de
necunoscut la fel de tare cum corpul se teme de vid, fabulează în permanenţă,
pentru a anula sentimentul izolării sau neputinţei. Mai bine să presupui decât
să nu ştii. Chiar şi lipsită de temei, o lămurire este mai folositoare decât lipsa
ei. Nevoia de a înţelege nu e doar o înclinaţie către raţionalitate, ci nevoia de
a găsi liniştea identificând tenebrele, punând ordine în haos. Până la urmă,
toate explicaţiile au aceeaşi origine: frica de a nu avea explicaţii.
— De ce?
O întrebare din senin. Rostită de o voce de femeie. Şi iarăşi:
— De ce?
Ségolène insista, deşi mai multe priviri mirate îi dădeau de-nţeles că
întreruperea ei e supărătoare.
— Vrei să spui cum, nu de ce. De ce există universul? De ce energia a
provocat o mişcare din care s-a născut viaţa? Dintr-o simplă explozie, s-a
ajuns la sistemul solar sau la fiinţe complexe precum animalele care suntem
noi, oamenii: de ce?
— De ce nu e o întrebare ştiinţifică.
— Vrei să spui că un savant nu se-ntreabă niciodată de ce?
— Vreau să spun că un savant ştie că nu poate să răspundă ştiinţific la
întrebarea de ce. El se limitează la cum.
— Dar întrebarea cea mai interesantă e de ce.
— Serios? Mai poţi spune despre o întrebare care nu va primi răspuns că e
interesantă? Dă-mi voie, Ségolène, să te contrazic. Ce părere aveţi, domnule
filozof?
Rostise „filozof“ ca şi când ar fi spus „mag, astrolog, şarlatan“, cu morgă
pozitivistă. I-am replicat:
— Mie nu-mi plac decât întrebările care rămân fără răspuns.
— A, da?
— Da. Îmi hrănesc curiozitatea şi mă fac mai smerit. Ţie nu-ţi plac?
Şi-a dat seama că, dacă mai spune vreo vorbă, o să ies la atac. Aşa că
dialogul s-a oprit acolo.
Ségolène s-a uitat lung la mine. Cum amândoi eram pasionaţi de literatură,
avuseserăm deja câteva discuţii prietenoase.
— Tu priveşti natura fără să te-ntrebi în ce direcţie se-ndreaptă? În ce sens?
În faţa atâtor minuni, eu nu pot să nu mă gândesc că există un plan, un plan
inteligent. Cosmosul şi viaţa demonstrează existenţa unui spirit superior.
— Dumnezeu?
— Dumnezeu. Nu crezi?
Am lăsat ochii-n jos. Mi-era groază să mi se ceară aşa de direct să vorbesc
despre asemenea subiecte şi nu voiam să-mi expun intimitatea.
Dar Ségolène ţinea cu tot dinadinsul să obţină ce-şi propusese:
— Nu crezi?
— Dumnezeu nu e prezent în mine decât sub forma întrebării despre el.
O oră mai târziu, mă îndepărtasem de spaţiul de dormit.
Recunoşteam tabăra după lumina roşiatică a tăciunilor încă aprinşi şi n-o
scăpam din ochi, luând-o ca punct de reper; nu voiam să mă rătăcesc, ci
simţeam pur şi simplu nevoia să reflectez în linişte, între nisip şi stele.
Aveam frisoane. Îmi clănţăneau dinţii. Se stârnise vântul, şi m-am ghemuit
între două pietre ca să mă adăpostesc.
Pe măsură ce noaptea de februarie se apropia, se făcea tot mai frig. Mă
simţeam greoi, mă dureau articulaţiile şi sufeream că sunt făcut din pământ
trist, când eu îmi doream să zbor spre stele.
Încă o amintire…
Aveam cinci ani. Tata trăsese storurile şi draperiile în apartamentul nostru
din Sainte-Foylès-Lyon, ca să facă întuneric complet. Cu gesturi de magician
care-şi execută numărul, transformase sufrageria în teatru. Eu fremătam de
plăcere. Luase o lanternă şi o-ndreptase spre mapamond, un glob de lemn
pictat, aşezat pe un picior de oţel, care stătea de obicei în camera surorii mele.
— Ştii de ce ziua vine după noapte şi noaptea după zi?
Am clătinat din cap.
Ţinea lanterna departe de glob.
— Ăsta e Soarele, ăsta e Pământul. Pământul se învârte în jurul lui însuşi în
douăzeci şi patru de ore, iar Soarele nu se mişcă din loc. Noi unde suntem?
I-am arătat pătrăţelul roz care reprezenta Franţa.
— Exact. Când ţara noastră se află în dreptul Soarelui, e zi.
Lumina lanternei cădea doar pe zona aceea de pe mapamond.
— Apoi…
A-nceput să învârtă globul.
— Dacă Pământul se roteşte, faţa asta rămâne în umbră.
Când pătrăţelul roz a ajuns într-o parte, s-a oprit.
— Şi uite-aşa se-nserează.
După care a făcut ochii mari, ca şi când ar fi urmat să încheie un număr de
scamatorie.
— Şi-acum uite noaptea.
După ce a întors de tot globul, pătrăţelul roz nu s-a mai văzut, cu spatele la
lanterna pe post de Soare.
— Înţelegi?
— Da.
— Ai întrebări?
— Una singură.
— Care?
— Unde e Dumnezeu în toate astea?
Chipul tatei s-a crispat. Mă privea cumva cu ochii goi. Părea dezamăgit,
dezgustat. S-a scărpinat în cap şi până la urmă mi-a răspuns, cu lehamite:
— Dumnezeu nu e nicăieri. Eu unul nu-l văd.
Apoi a aprins lumina şi, odată ce-au apărut din nou culorile, atmosfera s-a
schimbat.
Tata a schiţat un zâmbet, mi-a dat un pupic şi s-a dus la culcare fără să
scoată un cuvânt, cu umerii plecaţi.
De ce se supărase aşa? Atunci am crezut c-am făcut o greşeală, c-am spus o
tâmpenie, pe scurt, că i-am stricat numărul. Astăzi, îi înţeleg altfel mâhnirea.
Tata suferea fără-ndoială din cauza ateismului lui, cu atât mai mult cu cât avea
o mamă credincioasă, pe care o adora, şi i-ar fi plăcut să-i împărtăşească
credinţa… Probabil că şi-ar fi dorit de asemenea să-i spună fiului lui, ca un
tată generos, că Dumnezeu există… Vestea cea bună… Un har pe care nu-l
putea transmite mai departe…
Dintr-odată am văzut o umbră strecurându-mi-se lângă picioare… Am sărit
pe piatră. O viperă! O viperă cu corn…
Inima îmi bătea nebuneşte. Mi s-a tăiat răsuflarea.
Am încercat să mă liniştesc gândindu-mă că, după câte ştiam, şerpii dorm
noaptea. Să fi fost un păianjen? Sau vreun rozător? Şi dacă totuşi trezisem o
reptilă?
Priveam întinderea întunecată de nisip din jur.
„Unde e Dumnezeu în toate astea?“ Nici eu nu-l vedeam…
7
— Oare de ce-o fi adus pe lume natura un peşte, dacă încă nu inventase apa?
Mai aveam câteva ore de drum până la bivuac şi Ségolène mergea lângă
mine. În faţa noastră se-ntindea orizontul tremurător, supraîncins. Mi-am şters
fruntea şi-am strâns pleoapele.
— Poftim?
Întrebarea ei fusese atât de neaşteptată, încât am încetinit ca să pricep ce
voia să zică. O muscă a profitat şi mi s-a aşezat pe braţ. Ségolène a spus încă
o dată, limpede:
— Oare de ce-o fi adus pe lume natura un peşte, dacă încă nu inventase şi
apa?
Am alungat musca, descumpănit. Ségolène a bombănit ceva şi m-a-ndemnat
să reiau ritmul, după care a spus răspicat, tărăgănând sunetele, de parcă aş fi
fost un copil surd:
— Natura a creat fiinţele omeneşti, cu asta e de acord toată lumea. Dar de
ce le-a dotat cu setea de-a pune întrebări, de-a reflecta, de-a construi
cunoştinţe, cu moralitate? Calităţile astea sunt menite să ne-ajute să ne
integrăm în mediul înconjurător, sau să ne excludă din el? De obicei, natura nu
face nimic fără rost. Ascultându-i pe geolog şi pe astronom, mă impresionează
tot mai mult eficienţa ei chibzuită. „Puţina ştiinţă te îndepărtează de
Dumnezeu; multa ştiinţă te apropie de el.“ Dacă natura creează peşti înseamnă
că mai înainte a făcut apa. Aşa că…
— Aşa că?
— Dacă natura creează fiinţe raţionale cum suntem noi înseamnă că
universul are un sens pe care trebuie să-l înţelegem.
— Deci?
— Nu suntem un accident al hazardului, n-am venit pe lume în urma unor
ricoşeuri de atomi. Dimpotrivă, suntem rezultatul unui plan, al unei intenţii
inteligente. Deci…
— Deci?
— Deci Dumnezeu există.
Ce uşurare, ajunsesem din nou într-un teritoriu cunoscut. Cum mă ocupam cu
filozofia, ştiam să jonglez cu astfel de enigme şi cu numeroasele lor
răspunsuri. Poate că la douăzeci de ani nu „intrasem în filozofie“ – aşa cum
„intri în religie“ – decât ca să-mi întăresc convingerile cu privire la problema
asta.
Musca nu se mai dădea dusă, mi se aşeza când pe un picior, când pe altul.
Am zâmbit şi i-am răspuns lui Ségolène:
— Înţeleg despre ce vorbeşti: o polemică în privinţa drepturilor de autor.
Omul este cel care creează sens, sau există un alt creator, Dumnezeu, înaintea
lui? Inteligenţa pe care o urmăreşte neobosit omul în univers vine chiar de la
el? Sau îşi are sursa la Dumnezeu? După părerea gânditorilor de astăzi, omul,
însingurat, rămas fără referent, singur producător de raţiune, se instituie
„paznic al sensului“ în mijlocul unei lumi absurde.
— Omul ar fi un peşte aruncat într-un univers fără apă?
— Dacă vrei…
— Păi atunci înseamnă că moare!
am zis nimic, ştiind prea bine la ce se referă. Da, contemporanii au adus
omul în agonie. Atribuindu-i meritul inteligenţei, îl măgulesc, dar în acelaşi
timp îl condamnă la o singurătate radicală. Omul devine excepţia: gândeşte
într-un spaţiu care nu gândeşte, se emoţionează într-un decor pasiv, caută ceea
ce e drept şi ceea ce e nedrept într-un haos amoral. Se închide singur pe
dinafară! Fără şansă de evadare! Omul, care nu e decât praf de stele, se
dovedeşte o dureroasă greşeală.
Musca bâzâia şi se fâţâia de colo-colo pe orice locşor descoperit de pe
corpul meu, pe braţe, pe picioare, pe gât, pe faţă, străduindu-se să-mi soarbă
transpiraţia sărată. Mă sâcâia.
Ségolène a insistat:
— Ordinea şi inteligenţa cosmosului nu sunt oare o dovadă a existenţei lui
Dumnezeu?
— E o demonstraţie clasică în filozofie. Voltaire spunea: „Universul mă
stinghereşte, şi nu pot să concep că ceasornicul acesta există, dar nu are
ceasornicar“. Fără-ndoială, dacă aş găsi un ceas pe cărarea asta, aş pune
existenţa lui pe seama muncii unui artizan; n-aş afirma că e un produs al
hazardului. La fel, prin analogie, aş tinde să cred că în spatele vieţii, al legilor
ei, al complexităţii din ce în ce mai mari stă munca unui mare artizan. Şi,
pentru că omul este o fiinţă gânditoare, morală, spirituală, ar fi cât se poate de
firesc să-mi închipui că a fost creat de un Dumnezeu gânditor, moral, spiritual,
şi nu prin ciocnirea unor molecule sau printr-o agregare aleatorie de celule.
— Înseamnă că eşti de acord…
— Nu, deloc! Întâi că analogia nu e o dovadă. Apoi, există ordine şi fără
intenţie: conform teoriei lui Darwin despre selecţia naturală, speciile adaptate
supravieţuiesc, iar cele neadaptate dispar, pe scurt, natura se organizează
singură. În fine, şi noţiunea de finalitate mi se pare suspectă, fiindcă nu este
decât o proiecţie pur subiectivă: cum putem şti sigur că scopul universului este
omul? De altfel, universul are vreun scop?
— Cum? Nu există finalitate? Să luăm de exemplu ochiul, o structură
desăvârşită. O să-mi spui că n-a fost proiectat pentru vedere?
Mi-am adus aminte că Ségolène lucra ca oftalmolog.
— Exact! Constat că vedem cu ajutorul lui; totuşi, n-am cum să demonstrez
că a fost proiectat pentru vedere.
— A, da? Şi-atunci din întâmplare retina are cinci milioane de celule cu con
şi o sută douăzeci de milioane de celule cu bastonaş care captează semnalele
luminoase şi le transformă în semnale electrochimice? Din întâmplare cele
două lentile, corneea şi cristalinul, se află la distanţa potrivită faţă de retină
pentru a concentra acolo razele de lumină? Din întâmplare globul ocular
cuprinde toate sistemele astea şi le protejează cu ajutorul unei substanţe
apoase? Din întâmplare mai sunt acolo şi o mulţime de mici muşchi care-l fac
să se mişte? Din întâmplare s-au aşezat unul lângă altul două organe identice,
permiţându-ne să vedem în relief? Din întâmplare cei doi nervi optici sunt
legaţi de o zonă din creier? Din întâmplare în craniul nostru se găsesc neuroni
în stare să prelucreze impulsurile nervoase? Hazardul! Mi se pare mai greu să
crezi în hazard decât să crezi în Dumnezeu. Trebuie să ai o credinţă oarbă ca
să înlocuieşti o fiinţă supremă cu: soartă, contingenţe, coincidenţe,
probabilităţi! De fapt, te-ai molipsit de superstiţia hazardului.
— Se poate să mă-nşel, dar asta nu-nseamnă că tu ai dreptate.
— Dumnezeu rămâne cea mai bună explicaţie plauzibilă a universului.
— Auzi şi tu ce cuvinte: „Cea mai bună explicaţie plauzibilă“. Recunoşti
deci că mai există şi altele. Dacă sunt mai multe posibilităţi, nu se pune
problema necesităţii. Nu se impune nimic.
S-a lăsat tăcerea. O sută de metri am mers reflectând. Soarele era aspru ca
silexul.
— Şi-apoi, am adăugat eu, când văd rateurile creaţiei, tsunamiuri, furtuni,
cutremure, specii în extincţie, tot felul de maladii care-i afectează pe oameni,
virusuri şi bacterii mortale, mă gândesc că Dumnezeu, ca artizan, nu e un
maestru, ci un învăţăcel. Ce de încercări nereuşite! Câte catastrofe naturale!
Uită-te la relief: nisipul ăsta ars de soare a fost cândva fundul unui ocean,
uedurile provin din nişte râuri azi secate, pereţii stâncoşi sunt rezultatul
activităţii vulcanice, faliile s-au format în urma ciocnirii plăcilor
continentale… Ce de încercări pentru un rezultat atât de jalnic! – deşertul nu
poate fi considerat o capodoperă, pentru că e imposibil să trăieşti aici.
Musca mi-a dat pace şi a asaltat-o pe Ségolène. Dar ea era atentă la tirada
mea.
— Totuşi, am auzit că unii filozofi au oferit dovezi ale existenţei lui
Dumnezeu.
— În afară de cea pe care tocmai am contrazis-o – proba finalităţii –, mai
sunt trei.
— Deci aşa!
— Ségolène, nu contează dacă-s patru, patruzeci sau patru mii! Faptul că
există mai multe arată că nici una nu e de ajuns.
— Şi care-ar fi dovezile astea?
— Proba consensului universal: în toate secolele, în toate locurile, oamenii
au crezut în diverşi zei.
— Exact. Nu te pune pe gânduri?
— În toate secolele, şi-n toate locurile până de curând, oamenii au mai
crezut şi că Soarele se învârte în jurul Pământului. Există şi iluzii împărtăşite.
Şi tâmpenii populare. Cantitatea nu garantează adevărul.
— Altă dovadă?
— Proba cosmologică: pentru ca lumea să se pună în mişcare, e nevoie de o
cauză primă, Dumnezeu. Conform acestui silogism, se merge înapoi din cauză-
n cauză la infinit, o aberaţie, dacă nu te opreşti la o cauză primă, care să nu
mai aibă nici o cauză. Numai Dumnezeu, omnipotent, omniscient, în afara
spaţiului şi timpului, poate da naştere universului, nu neantul.
— Nici asta nu ţi se pare convingătoare?
— E o afirmaţie care şchioapătă, pentru că pretinde că se întemeiază pe
principiul cauzalităţii, dar îl depăşeşte: recurge la o transcendenţă, la o cauză
fără cauză, din afara lumii. Mai mult, mă-ndoiesc şi de principiul cauzalităţii:
oare e suficient? Dacă mă bazez pe el, n-o să reuşesc niciodată să aflu ce-a
fost mai întâi: oul sau găina.
— Şi ultima dovadă?
Am chicotit.
— Proba ontologică: Dumnezeu are, prin definiţie, toate calităţile, deci şi
calitatea de a exista. A spune „Dumnezeu nu există“ e o contradicţie. Iar a
spune „Dumnezeu există“ e un truism.
A chicotit şi ea, dându-se bătută dinainte.
— Şi?
— N-am putea trece de la domeniul ideilor la domeniul realului. Se face
confuzie între două ordini, cea a gândirii şi cea a realităţii. Existenţa se
dovedeşte prin experienţă, nu prin concept sau prin deducţie. O plăsmuire a
minţii mele nu trăieşte neapărat în afara minţii mele. Dumnezeu rămâne un
postulat, un vis, o dorinţă, o închipuire… Atenţie, nu trebuie să luăm dorinţa
ca el să existe drept realitate.
Ségolène m-a privit mâhnită. Chipul i s-a împovărat parcă cu douăzeci de
ani. Fără milă, am încheiat:
— Speculaţiile pe care ţi le-am expus pot fi combătute. Doar prin forţele ei
raţiunea umană nu e-n stare să demonstreze existenţa lui Dumnezeu. Aceste
pretinse „dovezi“ nu sunt decât argumente în favoarea lui Dumnezeu. Nimic nu
poate să-i probeze existenţa.
— Bine, dar nici s-o nege.
Am dat din cap cum că sunt de acord. Apoi am adăugat:
— Cel care afirmă trebuie să ofere dovada. Dacă pretind că există centauri,
e musai să-mi susţin afirmaţia cu probe.
— Cel care nu vrea să creadă îşi scorneşte mereu motive.
— La fel şi cel care vrea să creadă!
Ségolène a ridicat capul, m-a fixat cu privirea şi a zis, categorică:
— Absenţa dovezilor nu e neapărat dovada absenţei.
Pietricelele răzleţe, crăpăturile şi şanţurile vesteau intrarea într-un ued. Iar
când în depărtare au apărut câteva ţepuşe de piatră, am ştiut că ajunseserăm în
Hoggar.
În faţa noastră, Abayghur a rămas ţintuit locului. Cu un gest larg, ne-a arătat
o văgăună de stânci şi nisip, unde-aveam să ne-aşezăm tabăra.
Am reluat discuţia cu Ségolène.
— Ai dreptate. Zero pe linie. Dumnezeu nu e prezent decât sub forma
întrebării despre el. Orice om se-ntreabă sau s-a-ntrebat dacă Dumnezeu
există. Şi fiecare răspunde după cum consideră. Îndoiala cu privire la existenţa
lui Dumnezeu, iată minimul sindical al realităţii divine!
A zâmbit, şi-a scos plosca pe care o umpluse cu apă de la izvor şi a băut pe-
ndelete. Eu m-am aşezat şi am făcut acelaşi lucru.
După ce s-a şters la gură, şi-a mai revenit şi părea mai liniştită.
— Povestea asta cu Dumnezeu, care ne frământă pe toţi, a spus ea, e mai
mult decât o întrebare: e o provocare, o chemare. Nu putem căuta decât ceva
despre care ştim că trebuie căutat. „Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit deja!“7
7. Citat din Cugetările lui Pascal (fragmentul 552), în care filozoful îi
atribuie aceste vorbe lui Hristos. Tema apare şi la Sfântul Augustin,
Confesiuni, cap. XXIV.35: „N-am găsit nimic din tine de care să nu-mi fi
amintit, din ziua în care am aflat despre tine“. (N. tr.)
S-a ridicat, mi-a făcut un semn prietenos de rămas-bun şi, înseninată, s-a dus
să-şi aleagă un loc pe nisip.
Asfinţitul inunda pământul cu ocru.
„Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit deja.“
M-am abţinut să-i răspund, ca să nu întrec măsura.
Unde era Dumnezeu? După momentul aşa-zisei creaţii, nu se mai arăta.
Natura nu vorbeşte nici despre el, nici pentru el. Eu aveam sub ochi doar un
univers vizibil al cărui creator rămânea invizibil.
Încet-încet, cerul şi pământul s-au întrepătruns, cufundându-se în penumbră.
Contururile munţilor se lungeau la infinit, în vreme ce denivelările, vârfurile şi
protuberanţele se estompau.
Nu, hotărât lucru, Dumnezeu nu era acolo.
Dacă Dumnezeu ar fi vrut să-l cunosc, ar fi procedat altfel, nu?
Omul îl caută pe Dumnezeu. Dar pe mine m-ar fi impresionat ca Dumnezeu
să fie cel care-l caută pe om, ca Dumnezeu să mă urmărească…
Or, pân-atunci nu mi se-ntâmplase aşa ceva…
Deşi Ségolène insinua contrariul, nu, nu eram în căutarea lui Dumnezeu.
M-am ridicat în picioare şi, scrutând împrejurimile, am simţit nesfârşita lor
pustietate.
— Şi dacă cumva mă caută el, să mă găsească! mi-am sfârşit gândul cu glas
tare, bravând în faţa munţilor.
Cum să-mi fi imaginat, pe-atunci, că Dumnezeu mă aude şi că avea să-mi
răspundă câteva zile mai târziu?
9
Somnul mă ocolea.
Colegii mei se odihneau. Muntele era tăcut. Paşnice, indiferente, stelele
care-mpânzeau cerul întunecat suspendaseră timpul.
Fără mâini, fără picioare, înfăşurat în sacul de dormit ca o crisalidă în
coconul ei, mă foiam pe toate părţile. Perna din spumă pe care stăteam cu
capul, aşezată direct pe nisip, era udă de transpiraţie.
În stânga mea se-auzeau sforăieli furişe.
Ah, cât îi uram că pot să doarmă! Sau mai degrabă mă dispreţuiam pe mine
că stau de veghe… Mă simţeam cuprins de furie, ciudă şi nelinişte.
„Cum o să pot să merg mâine, dacă nu-mi recapăt puterile?“
Doar scăpasem de insomnii de luni de zile…
I-am zâmbit lunii.
Ce amintire minunată, vindecarea de insomnii: lăsasem în urmă dintr-un foc
douăzeci de ani de nopţi albe!
De la unsprezece ani, mă chinuiam groaznic să adorm. Chiar şi atunci când
eram epuizat, frânt de oboseală după o petrecere, un meci de rugby, o plimbare
cu bicicleta, nu reuşeam să-nchid ochii. Puteam să mă culc şi la zece, la două
noaptea încă nu-mi venea somnul. Contrar aşteptărilor, viaţa amoroasă nu mi-a
adus şi rezolvarea problemei. Cu toate că bucuria, excitaţia, plăcerile şi-apoi
orgasmul mă făceau să mă simt cât se poate de bine, rămâneam treaz, înlănţuit
cu cea de lângă mine, ascultându-i respiraţia tot mai mică şi mai domoală, de
noapte, într-o îmbrăţişare care la început mi se părea minunată, iar apoi
interminabilă – un deliciu care se prelungeşte prea mult se transformă în
supliciu. Pentru că aşteptam întotdeauna degeaba, m-am obişnuit să mă strecor
cu grijă din aşternut şi să mă aşez, gol, la birou ca să citesc, să scriu ori să
ascult muzică.
Nu ştiu dacă insomniile mă şubrezeau, dar erau atât de stăruitoare, încât îmi
amărau viaţa. Nu puteam niciodată să mă bucur că se sfârşeşte o zi, şi cu-atât
mai puţin să mă trântesc mulţumit pe pat. Gesturi care pe mulţi oameni îi
încântă – să tragă perdelele, să caşte, să se-alinte, să se ghemuiască sub
plapumă, să bată uşor perna din pene, să-şi îmbrăţişeze iubita şi să-i ureze
noapte bună – pentru mine erau începutul calvarului. Încercasem leacurile
băbeşti – să număr oiţe, să recit poeme, să mă gândesc la amintiri plăcute, să
fac un duş cu apă rece, să beau lapte, sau bere, sau un ceai din plante – în
zadar! Iar când mă-ncumetasem să cumpăr nişte somnifere de la farmacie, mă
făcuseră să adorm abia a doua zi, nu noaptea.
Un prieten îmi sugerase: „Adu-ţi aminte când ai început să ai probleme cu
somnul, apoi încearcă să-nţelegi ce s-a-ntâmplat, şi-o să-ţi dai seama care e
cauza.“ I-am ascultat sfatul.
Începusem să am insomnii după moartea bunicului meu, omul pe care l-am
iubit cel mai mult în copilărie, un uriaş blând, înţelept, amuzant, care-şi
petrecea zilele aplecat asupra mesei de lucru la care monta bijuterii. Scotea
rar câte-o vorbă, dar întotdeauna plină de sens. Aşa cum erau şi tăcerile lui…
La el totul era perfect cântărit. De la şaisprezece ani, se trudea cu pilele,
ceara, diamantele, barele de aur, ciocanul de lipit şi clemele. Muncind din
greu, reuşise să-i asigure o viaţă tihnită soţiei şi o bună educaţie fetelor lui, îşi
cumpărase o maşină americană arătoasă, pe care-o folosea rar, şi o casă la
ţară, unde stăteau două săptămâni, vara. Lucra încontinuu. Nu-l văzusem să se
întrerupă decât ca să se joace cu noi, nepoţii lui, sau cu animalele pe care le
aduceau cu ei unii clienţi. Atunci, omul acela care era înţelepciunea şi
seriozitatea în persoană se ridica de la locul lui, se-ascundea, inventa jocuri,
punea la cale surprize, se târa în patru labe şi se tăvălea pe jos de râs. A murit
la cincizeci şi nouă de ani, din cauza unui atac de cord.
Aşadar, urmând sfatul prietenului meu, analizasem o vreme imaginile care-
aveau legătură cu drama aceasta. Într-o dimineaţă, când intram la duş, mi-a
venit dintr-odată o idee: „Bunicul tău a adormit pentru totdeauna“. Brusc, am
înţeles că timp de douăzeci de ani fusesem prizonierul acestei sentinţe… Aşa
mă anunţaseră că a murit: „Bunicul tău a adormit pentru totdeauna“. Deci a
dormi era totuna cu a muri! Dacă adormeai, riscai să nu te mai trezeşti
niciodată… Oare ce adult îmi strecurase formularea asta catastrofală, crezând
că face un bine? Ce mai contează, cine ar fi bănuit că avea să mă condamne la
decenii de nopţi de nesomn?
Imediat ce-am identificat cuvântul acesta originar şi fatal, m-am simţit
uşurat, precum cerul spălat de ploaie. Seara, adormisem ca un prunc. La fel şi
a doua zi. Vindecat! Mai apoi, descoperisem chiar şi cât de plăcut e să moţăi.
Dar în noaptea aceea, în inima Saharei, în ciuda căldurii moleşitoare, a
drumului lung, în ciuda faptului că ne umpluserăm stomacul cu orez, nu
reuşeam să mă las în voia toropelii.
Mă pândea un pericol. Simţeam o ameninţare surdă… Da, un agresor
necunoscut, ascuns în umbră, aştepta să se năpustească asupra mea.
M-am ridicat dintr-odată în fund, dârdâind.
Materialul sintetic a scos un fâşâit groaznic. Aveam să trezesc pe toată
lumea. Şi să alung duşmanul…
După treizeci de secunde, pentru că nu se vedea nici o mişcare şi se-auzeau
în continuare sforăieli, am tras concluzia că nu deranjasem pe nimeni.
M-am uitat cu luare-aminte în jur. Nici o mişcare nici pe pământul incolor,
nici o viperă, nici un scorpion, nici un rozător. Nici un sălbatic cu cuţitul între
dinţi care să apară de după o stâncă. Doar îmi imaginasem pericolul.
Şi totuşi, ceva mă neliniştea…
Am scos mâinile din sacul de dormit, ca să mă-nviorez.
Deasupra mea, cerul triumfător. Splendid, suveran, presărat cu stele
scânteietoare, etala o cu totul altă dispoziţie decât a mea. Se dezisese de mine.
Eu rămâneam o insectă insignifiantă care se agita pe fundul unei gropi cu nisip.
Mi-am dat seama că senzaţia aceea de dezrădăcinare punea tot mai mult
stăpânire pe mine. Mă invada cu undele ei de stranietate, smulgându-mă din
confortul obişnuit. Nimic din jur nu-mi mai era familiar: îmi părăsisem casa;
renunţasem la activităţile de zi cu zi, la fel şi la ritualuri; munţii întunecaţi îşi
pierdeau contururile; obiectele uzuale – briceag, rucsac, lanterne, cărţi – nu-mi
erau de nici un folos; mi se prăbuşiseră toate reperele, inclusiv cele recente.
Insolitul avea câştig de cauză. Mă simţeam gol. Exilat. Fragil. Singur. Fără
scăpare.
Cum să îmblânzesc necunoscutul? Să-l fac banal?
O stea căzătoare a trecut prin dreptul lui Orion. Eram din ce în ce mai
îngrozit. Îmi fierbeau tâmplele. La ce distanţă se petrecea fenomenul acela? O
distanţă care mă depăşea… O distanţă care mă făcea mic, jalnic. Eram
cufundat într-un colţişor din univers, o lume în permanentă expansiune, un
cosmos vechi de paisprezece miliarde de ani, care-o să existe şi după ce eu n-
o să mai fiu. Chiar şi ceea ce vedeam, deşi mie mi se părea enorm, se dovedea
minuscul: în spatele planetelor se găseau alte planete, galaxiile se adăugau
altor galaxii, miliarde de sisteme ocupau infinitul inaccesibil. Eram şi eu pe-
acolo, praf în mijlocul imensităţii, zadarnic praf de materie, neglijabil praf de
timp.
Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Am auzit cum izbeşte în poarta
toracelui, cerând să iasă…
Cine sunt? O lumânare care veghează în beznă şi pe care vântul are s-o
stingă. Jalnic! Deocamdată, pot să strig „Exist“, dar afirmaţia mea se îmbracă
în teroare, fiindcă, oricât aş urla, oricât aş încerca să-mi adun forţele pentru o
fugă dementă, n-o să exist la nesfârşit. Nu sunt decât o secundă între două
eternităţi, eternitatea dinaintea mea şi eternitatea de după mine. Nu sunt decât o
fărâmă de viaţă între două neanturi, neantul dinaintea mea, neantul de după
mine. Iar dacă eternitatea nu mă îngrijorează, cele două neanturi mă macină. A
spune „Sunt“ e totuna cu a spune „N-o să mai fiu“. „Viu“ are un singur sinonim
adevărat: „muritor“. Grandoarea mea devine puţinătatea mea, iar forţa mea,
imperfecţiune. Mândria se amestecă cu spaima.
Cine m-a aşezat aici, pe pietricica asta rotundă? În ce scop? Şi de ce pentru
atât de scurt timp?
Nu pot să spun că sunt nimic, mai degrabă aproape nimic. Un „aproape“,
iată condiţia mea. O aproape-fiinţă. Un aproape-neant. Nici una, nici alta, ci o
angoasă hibridă.
Universul îşi desfăşoară puterile sub ochii mei. Deşi ar putea să mă
minuneze, mă striveşte. Sunt ţintuit de viu. Am ameţit. În faţa lui, mă fac mic
de tot. Sunt; şi totuşi, sunt menit să nu fiu nimic. Trec şi-atât. Existenţa mea se
dovedeşte finită, înscrisă între două evenimente absurde, naşterea şi moartea
mea. Mă aşteaptă o despărţire brutală, iremediabilă: despărţirea de lume,
despărţirea de cei apropiaţi, despărţirea de mine. Ruptura. N-am decât o
certitudine, anume că o să pierd totul.
O voce dinăuntrul meu chicoteşte: „Bucură-te! Teama ta de moarte e dovada
constantă că eşti în viaţă! Atâta vreme cât te gândeşti că n-o să mai fii nimic,
încă eşti. În schimb, atunci când n-o să te mai gândeşti…“
Moartea nu reuşesc să mi-o imaginez. Prăbuşire? Întuneric? Linişte? Prea
concrete… Vidul? Ca să vezi vidul ai nevoie de plin. Timp oprit? Ce-nseamnă
timpul atunci când nu e trăit?… Habar n-am. Să gândeşti nimicul înseamnă să
nu te gândeşti la nimic. Nu pot să găsesc nici o reprezentare: ca să-ţi reprezinţi
ceva trebuie să rămâi o conştiinţă. Or, eu n-o să mai fiu o conştiinţă.
Sunt lac de sudoare. Angoasa mă scoate din lume. Cum se explică viaţa asta
limitată şi moartea infinită? Spasme de panică îmi scutură trupul. Mi s-a uscat
limba. Inima-mi bubuie. Îmi vine să urlu.
— Érrric?
Tresar.
În stânga mea a apărut silueta albastră a lui Abayghur.
M-a atins uşor cu mâna pe umăr.
Ce văzuse oare din tot zbuciumul meu? Fără să-mi dea de-nţeles că a
observat ceva, mi-a făcut semn să-l urmez. Şi am ieşit, bucuros, din sacul de
dormit.
Am mers vreo douăzeci de metri până la o zonă plină de mărăcini, unde
refuzase să ne aşezăm tabăra. S-a oprit şi mi-a arătat cu degetul o formă în
nisip.
Mi-a luat un minut să-mi obişnuiesc ochii cu întunericul, apoi am văzut clar
o viperă cu corn mestecând o şopârlă pe care o-nghiţise; labele din spate şi
coada, deja rigide, îi rămăseseră afară din gură.
În şoaptă, Abayghur mi-a explicat că mişunau aşa de multe reptile pe-acolo
din cauza bălţii care atrăgea prada lor, rozătoare şi scorpioni.
Un foşnet i-a confirmat spusele. O viperă a ţâşnit să se ascundă printre
pietre, făcând salturi în lateral şi lăsând pe nisip amprente în formă de S. Nu
departe de noi, Abayghur mi-a arătat încă un cap triunghiular cu pupile
verticale.
M-a apucat tremuratul.
Ne culcaserăm lângă un cuib de reptile. Deşi nu e letal, veninul lor poate să
necrozeze organe, să distrugă porţiuni de piele, să afecteze sistemul nervos.
— Ce-i de făcut? i-am şoptit eu.
Aşa cum prezisese Donald, reuşeam să comunic cu tuaregul fără să vorbim
aceeaşi limbă.
Mi-a răspuns că atunci când avea să se ridice soarele şerpii o să iasă să bea
roua de pe trupurile noastre. Aşa că în zori n-o să mai fim deloc în siguranţă.
După aceea a scos un pliculeţ din traistă. L-a desfăcut şi mi-a dat să miros
praful dinăuntru. Sulf.
Din câteva gesturi, mi-a explicat că trebuie să trasăm o linie de protecţie în
jurul colegilor mei cufundaţi în somn, ca să alungăm prădătorii.
Am început să construim originala fortificaţie plată, încet, uitându-ne cu
mare atenţie unde călcăm cu picioarele goale şi pândind fojgăiala reptilelor.
Eu m-am speriat de câteva trosnete şi m-am înspăimântat de-a binelea
văzând mişcări fugare în tufişuri.
Ce bine era să te temi doar de un adversar! Acum identificam pericolul.
Abayghur mă scăpase de spaima fără motiv. Probabil că el, omul deşertului,
ştia că frica maschează angoasa dându-i un obiect precis.
10
Îngropat.
Stau în sarcofagul de nisip, cu faţa spre noapte. Deşertul pare mai întins
decât câmpul de stele. Inima pompează sânge, bate puternic, nesigură, în
alertă, neştiind cum de rămâne-n viaţă în lumea asta minerală, atât de
conştientă de neînsemnătatea ei.
Îngropat…
Cât timp o să zac în liniştea de piatră deschisă către galaxii? Până o să
devin şi eu de piatră… Dac-aş putea să adorm! Odihna mi-ar da răgazul să uit.
În schimb, conştiinţa trează, vibrantă, nu mă slăbeşte o clipă; veghează doar-
doar va găsi o soluţie, ca să mă scape de moarte cu veghea ei.
Îngropat…
Cât de jos am căzut! Şi-o să ajung şi mai jos… În curând, o să mă pierd în
nisip. Înlăuntrul meu, asta şi vreau, aproape că mi-ar plăcea. Să mor mai
degrabă decât să aştept moartea. Liniştea aceea, liniştea neantului, mă atrage
mai mult decât luciditatea de nesuportat pe care şi-o impune conştiinţa mea.
Îngropat!
Din reflex, mi-a venit să mă aşez pe-o parte, în poziţie de fetus, dar
mormântul pe care l-am construit m-a împiedicat. Straniu… N-aş fi crezut să
fie aşa de grei câţiva pumni de nisip. Iată-mă prins într-un culcuş pe care l-am
săpat cu mâna mea.
Ce se-ntâmplă?
Ah…
Mi se pare că mă pulverizez… că mă desprind… sau ceva din afara mea mă
face să mă ridic… Cum? La capătul căderii există înălţare?
Senzaţia continuă…
Urc, mă înalţ deasupra nisipului, a grămezilor de stânci, şi… plutesc.
Incredibil: am două trupuri! Unul pe pământ, celălalt în văzduh. Deşi încă
simt, ca pe-o amintire vagă, nisipul care-mi blochează picioarele şi pieptul,
plutesc… Prizonierul e jos, dârdâind, iar cel eliberat, uşor, impalpabil, se
ridică în linişte deasupra peisajului, fără să sufere din cauza vântului sau a
frigului, chiar fără să aibă nevoie să respire.
E cald şi bine aici.
Conştiinţa mea îşi întrerupe cursul obişnuit, făcut din calcule şi gânduri.
Timpul încetineşte. Zbor. Cerul îşi ţine respiraţia. Stelele nu se mişcă.
De unde vine forţa asta care m-a purtat aşa de sus şi mă ajută să rămân aici?
Nu-nţeleg nimic… Vine din afară? Dinăuntru? N-o recunosc, n-o localizez.
Dispar orice repere.
Dar iată că se schimbă ceva… Am impresia că forţa intervine din nou.
Mă… mă face mai mare! Da, îmi lungeşte membrele, mă transformă într-un
uriaş pe potriva muntelui, de-acum pot să fiu parte din Sahara şi s-o
stăpânesc…
Forţa insistă.
Îmi deformează corpul fără să mi-l sfâşie; dimpotrivă, e de o copleşitoare
gingăşie. Încântător.
Simt numai împăcare.
Sunt uluit; dar în curând n-o să mai fiu, pentru că – ştiu bine – o să renunţ la
fotoliul de spectator, o să mă cufund în liniştea asta, da, o să mă topesc cu
voluptate în ea, cum se topeşte zahărul în apă.
Sângele îmi clocoteşte. O bucurie fără margini. Dar am încredere. Inima o
să reziste.
Timpul îşi opreşte trecerea: stă în loc. Şi, stăvilindu-şi curgerea
neîntreruptă, devine mai bogat, răsunător, intens, capătă miliarde de straturi.
Iată că timpul are consistenţă… Fără să-şi mai depene secundele, există pur şi
simplu.
Fericire.
Văpaie.
Forţa mă ia în stăpânire. Mă abandonez. Îmi pătrunde în trup, în minte. Sunt
scăldat în lumină!
Mă contopesc cu ea.
Odată cu pământul, dispare şi cerul. Levitez, dar nu într-un loc anume;
ieşind din timp, am ieşit şi din spaţiu; iar voinţa mea s-a pierdut pe drum,
pentru că s-a unit cu voinţa altcuiva. Mă desprind de toate, de deşert, de lume,
de corpul meu, de mine însumi. În curând, o să fiu una cu forţa.
Mă las absorbit de energia asta statornică, nestăpânită, care modelează
universul.
Primesc mesajele ei…
Dar cum?
Cât de grele sunt! Nu de înţeles, fiindcă mi se impun de la sine, ci de
transpus în cuvinte. Ele, bietele cuvinte, nu-mi deschid calea către ceea ce
trăiesc. Au fost inventate pentru a descrie obiectele, pietrele, sentimentele,
realităţile omeneşti sau legate de oameni. Cum să vorbească despre ceva ce le
depăşeşte şi stă la temelia lor? Cum să exprimi în termeni finiţi infinitul? Cum
să lipeşti etichetele vizibilului pe ceea ce este invizibil? Vorbele, întoarse spre
pământ, n-ar putea să inventarieze decât lumea, or eu pătrund dincolo de
lume…
Minunat.
Orbitor.
Simt totul.
Dintr-odată, înţeleg totalitatea.
Îmi pierd cuvintele. Nu mai contează! O voce din mine îmi şopteşte să las
formulările pentru mai târziu. Deocamdată, nu trebuie decât să mă abandonez.
Şi să primesc…
Îmbrăţişare… Îmbrăţişare de foc… Flacără.
Sunt flacără.
Lumină tot mai puternică. De nesuportat.
Aşa cum nu mai gândesc în fraze, nu mai percep lumea cu ochii, cu urechile,
cu pielea. Mă apropii, arzând, de o prezenţă. Cu cât înaintez spre ea, cu-atât
scap de îndoieli. Cu cât înaintez, cu-atât mă lepăd de întrebări. Cu cât înaintez,
cu-atât mi se impune evidenţa.
„Totul are un sens.“
Fericire pură…
Mă mişc într-un loc fără „de ce“.
Flacăra care sunt va întâlni focul cel mare… Poate c-o să mă pierd în el…
Asta să fie ultima etapă?
Foc!
Soare arzător! Mă mistui, mă contopesc, nu mai am hotare, pătrund în inima
văpăii.
Foc…
13
HUMANITAS
fiction
Pentru Danielle Darrieux
Dragă Dumnezeu,
Te pup. Pe mâine,
Oscar
Bravo! Da’ ştiu că eşti tare! Nici măcar n-am apucat să-ţi trimit
scrisoarea, că mi-ai şi dat răspunsul. Cum ai făcut?
Jucam şah azi-dimineaţă în sala de recreaţie cu Einstein, când
Pop Corn a dat fuga să mă anunţe:
— Ţi-au veni părinţii, Cap de Ou.
— Părinţii mei? Cum asta? Ei nu vin decât duminica…
— Le-am recunoscut maşina, un Jeep roşu cu capotă albă.
— Imposibil.
Am dat din umeri şi m-am întors la partida cu Einstein. Dar
cum eram preocupat, Einstein îmi lua întruna câte o piesă, ceea
ce m-a enervat şi mai rău. Noi îi zicem Einstein, dar nu pentru că
ar fi mai inteligent ca alţii, ci doar pentru că are un cap de două
ori mai mare. Se zice c-ar avea apă înăuntru. Păcat de el, dacă ar
fi avut creier în loc de toată apăraia aia, Einstein ar fi putut face
lucruri măreţe în viaţă.
Văzând că oricum pierdeam partida, m-am sculat şi m-am dus
în camera lui Pop Corn care dă spre parking. Avusese dreptate,
părinţii mei veniseră să mă vadă.
Trebuie să ştii, dragă Dumnezeu, că acum părinţii mei şi cu
mine locuim departe unii de alţii. Pe când locuiam şi eu cu ei nu-
mi dădeam seama, dar de când nu mai locuiesc cu ei, găsesc că
stau tare departe. De aceea nu pot veni să mă vadă decât o dată
pe săptămână, duminica, deoarece duminica ei nu lucrează, şi
nici eu.
— Vezi c-aveam dreptate? a zis Pop Corn. Ce-mi dai că te-am
anunţat?
— Am ciocolată cu alune dacă vrei.
— Jeleuri cu căpşuni nu mai ai?
— Nu.
— Fie, cu alune, atunci.
Bineînţeles, nu avem voie să-i dăm de mâncare lui Pop Corn,
care tocmai de-aia e la spital, ca să slăbească. Nouăzeci şi opt de
kile la cei nouă ani ai lui, un metru şi zece înălţime pe un metru
şi zece lăţime! Singura haină în care încape este un tricou polo
american. Doar că şi la ăsta dungile au intrat în tangaj, de parcă-
ar avea rău de mare. Ca să spun drept, cum nici eu şi niciunul
dintre prietenii noştri nu credem că Pop Corn ar putea fi altfel
decât gras şi cum ne e milă să-l vedem întruna hămesit, îi dăm
toate resturile de la masă. Sincer, ce-i o bucăţică de ciocolată faţă
de tot mormanul ăla de grăsime? Până şi infirmierele au încetat
să-l mai chinuie cu supozitoarele prescrise de doctori.
M-am dus la mine în cameră să-mi aştept părinţii. La început
n-am observat cum se scurgeau minutele că eram puţin obosit,
unde alergasem. După o vreme însă mi-am dat seama că ar fi
avut timp să ajungă la mine de zece ori.
Am ghicit de îndată unde zăboveau atât. Şi m-am strecurat pe
culoar. Am pândit să nu mă vadă nimeni, am coborât scările şi,
mergând tiptil prin semiîntuneric, am ajuns la cabinetul
doctorului Düsseldorf.
Nu mă înşelasem, acolo erau! Le auzeam vocile de partea
cealaltă a uşii. Cum coborârea scării îmi cam tăiase răsuflarea,
mi-au trebuit câteva secunde până când inima mea a prins iar să
bată normal şi pot spune că din clipa aceea toate au luat-o razna.
Am auzit ceea ce n-ar fi trebuit să aud. Mama plângea în hohote,
iar doctorul Düsseldorf repeta întruna: „Am făcut tot ce se putea
face, vă rog să mă credeţi, am încercat totul“, la care tata
răspundea cu glas sugrumat: „Nu ne îndoim, domnule doctor, nu
ne îndoim“.
Rămăsesem cu urechea lipită de uşa aceea de fier. Nici nu ştiu,
la drept vorbind, care era mai rece, eu sau metalul.
Doctorul Düsseldorf a zis:
— Doriţi să-l vedeţi, să-l îmbrăţişaţi?
— N-am curaj, domnule doctor, a răspuns mama.
— Nu trebuie să ne vadă în starea asta, a întregit tata.
Şi atunci am înţeles eu că părinţii mei erau nişte laşi. Ba, mai
rău, nişte laşi care mă luau şi pe mine drept un laş.
Zgomotul scaunelor mi-a dat să înţeleg că se ridicaseră şi
aveau să iasă din birou. M-am năpustit şi eu pe prima uşă care
mi-a ieşit în cale.
Aşa se face că am nimerit în debaraua cu mături unde mi-am
petrecut toată dimineaţa deoarece, lucru pe care tu poate nu-l
ştii, dragă Dumnezeu, debaralele cu mături se deschid de-afară,
dar nu şi dinăuntru, de parcă oamenii s-ar teme ca nu cumva
măturile, găleţile şi cârpele de şters pe jos să-şi ia tălpăşiţa peste
noapte.
De altfel, nu mă deranja nicidecum să stau acolo în întuneric,
dar fiind că tot n-aveam chef să văd pe nimeni şi că picioarele şi
braţele nu-mi mai răspundeau oricum la comenzi, ca urmare a
şocului provocat de ceea ce auzisem.
Pe la prânz am simţit o mare agitaţie la etajul de deasupra.
Paşi, alergătură de colo-colo. Pe urmă numele meu a început să
răsune pretutindeni:
— Oscar! Oscar!
Mă bucuram să-i aud strigându-mă şi eu să nu răspund. Aş fi
vrut ca pământul întreg să fie îngrijorat din pricina mea.
Cred că am aţipit o vreme, după care m-am pomenit nas în nas
cu galoşii lui madam N’da, femeia de serviciu. Când a deschis
uşa, am înlemnit amândoi de frică, iar în clipa următoare ne-am
pus şi unul şi altul pe urlat, ea fiindcă nu se aşteptase să dea
peste mine acolo, eu fiindcă nu-mi aminteam că era aşa de
neagră. Şi nici că putea să ţipe aşa de tare.
A urmat o învălmăşeală de nedescris. Toţi s-au năpustit asupra
mea, doctorul Düsseldorf, sora-şefă, infirmierele de gardă,
precum şi toate femeile de serviciu din secţie. Crezusem la
început că au să mă ia cu toţii la refec, dar văzând că mai curând
se simţeau cu musca pe căciulă, mi-am dat seama că e momentul
să profit de situaţie.
— O vreau pe Tanti Roz, să vină Tanti Roz.
— Dar unde ai fost, dragă Oscar? Cum te simţi?
— Să vină Tanti Roz.
— Cum de ai nimerit în debaraua aceea? Te-a închis cineva
acolo? Ai auzit vreun zgomot înăuntru?
— Să vină Tanti Roz!
— Bea puţină apă!
— Nu vreau. Să vină Tanti Roz.
— Ia o înghiţitură de…
— Nu vreau. Să vină Tanti Roz.
Eram de granit. O faleză de granit. O dală de beton. Nu era
nimic de făcut cu mine. Nici măcar nu mai ascultam ce spuneau.
O voiam pe Tanti Roz.
Doctorul Düsseldorf era stânjenit cum nu se poate în faţa
colegilor săi de faptul că n-avea nici cea mai mică autoritate
asupra mea. A trebuit într-un final să cedeze.
— Să meargă cineva s-o cheme!
Auzind asta, am consimţit în cele din urmă să mă odihnesc
niţel şi m-am dus în camera mea unde am dormit buştean.
Când m-am deşteptat, Tanti Roz era lângă mine. Îmi zâmbea.
— Bravo, Oscar, frumoasă trebuşoară ai mai făcut! Le-ai dat o
straşnică palmă morală. Dar rezultatul e că au să mă gelozească
pe mine de azi înainte.
— Puţin ne pasă de gelozia lor!
— De ce spui asta, Oscar? Sunt cu toţii nişte oameni de treabă.
Chiar foarte de treabă.
— Mă doare-n cot!
— Şi-acum, zi-mi şi mie, care-i problema?
— Doctorul Düsseldorf le-a zis părinţilor mei că am să mor, iar
ei au fugit fără să mă vadă. Îi urăsc!
Şi m-am apucat să-i povestesc totul, în amănunt, ca ţie acum,
dragă Dumnezeu.
— Mda, a mormăit Tanti Roz, asta-mi aduce aminte de turneul
de la Béthune când am înfruntat-o pe Sarah Trosc Pleosc, una
care-şi ungea corpul cu untdelemn, de-i ziceau anghila ringului,
o adevărată acrobată care-ţi scăpa din mâini ori de câte ori
încercai o priză. Nu accepta să lupte decât la Béthune unde lua în
fiecare an cupa oraşului. Problema e că şi mie îmi trebuia cupa
aia!
— Şi ce-ai făcut, Tanti Roz?
— I-am pus pe nişte prieteni să arunce cu făină peste ea când a
intrat pe ring. Uleiul cu făina au transformat-o într-un şniţel
pané. Aşa că în doi timpi şi trei mişcări mi ţi-am trimis-o la saltea
pe Trosc Pleosc asta de nu s-a văzut! După care nimeni nu i-a mai
zis anghila, ci şalăul pané.
— Nu prea văd ce legătură am eu cu povestea asta, Tanti Roz.
— Eu văd foarte bine. Şi anume că există o soluţie în orice
împrejurare, Oscar, un sac cu făină se găseşte întotdeauna pe
undeva. Ar trebui să-i scrii lui Dumnezeu. El e mai puternic ca
mine.
— Chiar şi la wrestling?
— Chiar şi. Dumnezeu reuşeşte întotdeauna. Încearcă, dragă
Oscar. Ia zi, ce ţi-a făcut ţie cel mai rău?
— Îi urăsc pe părinţii mei.
— Urăşte-i atunci tare. Da’ tare de tot.
— Tocmai dumneata mă îndemni să fac asta, Tanti Roz?
— Da. Urăşte-i tare. O bucată de vreme ai să tot rozi la osul
ăsta. Şi, după ce-ai să-l isprăveşti, ai să-ţi dai seama că nu merită.
Povesteşte-i toate astea lui Dumnezeu în scrisoarea ta şi cere-i să-
ţi facă o vizită.
— El se şi deplasează?
— În felul său. Nu prea des. Ba chiar foarte rar.
— De ce? E bolnav?
Din oftatul ei am înţeles că Tanti Roz nu ţinea să-mi dezvăluie
că şi tu, dragă Dumnezeu, eşti mai curând paradit cu sănătatea.
— Părinţii tăi nu ţi-au povestit niciodată despre Dumnezeu,
Oscar?
— Ce să mai vorbim de părinţii mei, Tanti Roz? Sunt nişte
dobitoci.
— Să zicem. Dar despre Dumnezeu nu ţi-au povestit chiar
niciodată?
— Ba da. O singură dată, când mi-au spus că ei nu cred în el.
Ei nu cred decât în Moş Crăciun.
— Nu se poate! Chiar aşa dobitoci sunt, Oscar, băiete?
— Nici nu poţi să-ţi închipui! În ziua când m-am întors de la
şcoală şi le-am spus că ajunge cu tâmpeniile, că ştiam, ca toţi
colegii mei, că Moş Crăciun nu există, ai fi jurat c-au picat din
lună. Cum eram furios nevoie mare că din cauza lor toată
suflarea şcolii râsese de mine, n-au găsit nimic mai bun de zis
decât să-mi jure că ei crezuseră sincer că Moş Crăciun există şi că
erau decepţionaţi, cât se poate de decepţionaţi, să afle că nu-i aşa!
Doi tâmpiţi, Tanti Roz, dacă-ţi spun eu!
— Carevasăzică, ei nu cred în Dumnezeu?
— Nu.
— Şi asta nu ţi-a dat de gândit?
— Păi dacă-mi pierd timpul cu ce cred toţi tâmpiţii, când să
mai găsesc vreme să aflu ce gândesc oamenii deştepţi?
— Ai şi tu dreptate. Totuşi, odată ce zici că părinţii tăi sunt
nişte tâmpiţi…
— Şi încă ce tâmpiţi, Tanti Roz!
— Deci dacă ei, care sunt nişte tâmpiţi, nu cred, de ce tu, care
eşti un băiat deştept, n-ai crede în el, cerându-i să-ţi facă o vizită?
— Fie. Da’ parcă ziceai că stă la pat?
— Nu. Spuneam că are un fel special de a-i vizita pe oameni.
El îi vizitează în gând. În spirit.
Chestia asta cu spiritul m-a dat gata. Mi s-a părut tare de tot.
Tanti Roz a adăugat:
— Ai să vezi, vizita lui are să-ţi facă bine.
— O.K. Am să vorbesc cu el. Dar până una, alta, singurele
vizite care-mi fac bine sunt ale dumitale, Tanti Roz.
Mi-a zâmbit şi, cu timiditate aproape, s-a aplecat să mă sărute
pe obraz. Dar n-a îndrăznit să meargă până la capăt. Îmi cerşea
parcă încuviinţarea.
— Hai, sărută-mă, Tanti Roz. N-am să spun la nimeni. Nu ţin
să-ţi stric reputaţia de luptătoare la wrestling.
Buzele ei mi-au atins obrazul şi asta mi-a făcut plăcere, că era
aşa ca o căldură cu nişte mici înţepături şi miros de pudră şi de
săpun.
— Când mai vii, Tanti Roz?
— Nu am voie decât de două ori pe săptămână.
— Imposibil. Cum o să aştept eu trei zile?
— Aşa vrea regulamentul.
— Cine a făcut regulamentul ăsta?
— Doctorul Düsseldorf.
— Când mă vede, doctorul Düsseldorf face pe el, Tanti Roz.
Du-te şi cere-i permisiunea să vii mai des. Nu glumesc, să ştii.
M-a privit cu o anumită ezitare.
— Da, nu glumesc. Dacă nu vii să mă vezi în fiecare zi, nici eu
nu-i mai scriu lui Dumnezeu.
— Fie, voi încerca, Oscar.
Tanti Roz a ieşit din cameră, iar eu m-am pus pe plâns.
Nu-mi dădusem seama până atunci câtă nevoie aveam de
ajutor. Nu-mi dădusem seama până atunci că eram într-adevăr
bolnav. Gândul că n-aveam s-o mai văd pe Tanti Roz m-a făcut să
înţeleg totul şi lacrimile au început să-mi ardă obrajii.
Norocul meu că am avut timpul să-mi vin în fire înainte să se
întoarcă.
— Gata, s-a făcut! Timp de douăsprezece zile am voie să vin în
fiecare zi.
— La mine şi numai la mine?
— La tine şi numai la tine, Oscar, băiatule, douăsprezece zile.
Ce m-o fi apucat nu pricep, dar lacrimile m-au podidit iar şi
m-am zguduit de plâns. Măcar că ştiam perfect că băieţii n-au
voie să plângă şi cu atât mai puţin eu care, cu căpăţâna mea de
ou, nu arăt nici a băiat, nici a fată, ci mai curând a marţian. Dar ce
să fac? Mi-era peste putinţă să mă opresc.
— Douăsprezece zile, tanti Roz? Chiar aşa de prost stau?
Şi pe ea o cam îmboldea plânsul. Stătea în cumpănă. Era
nostim să vezi cum fosta luptătoare de wrestling o împiedica pe
fosta fetiţă să dea drumul lacrimilor, şi asta mi-a mai alungat niţel
gândurile.
— În ce dată suntem noi azi, Oscar?
— Cum adică în ce dată, nu vezi calendarul de pe perete?
Suntem în 19 decembrie.
— Prin părţile noastre, Oscar, există o legendă care spune că în
ultimele douăsprezece zile ale anului poţi ghici ce timp va fi în
cele douăsprezece luni ale anului ce vine. Nu trebuie decât să
observi zi de zi vremea pentru a putea stabili tabloul în
miniatură al lunii respective. 19 decembrie reprezintă deci luna
ianuarie, 20 decembrie februarie, şi aşa mai departe până la 31
care reprezintă luna decembrie a anului viitor.
— Adevărat?
— Aşa spune legenda. Legenda celor douăsprezece zile
magice. Ce-ar fi să ne jucăm şi noi de-a cele douăsprezece luni
magice? Adică tu, că eu cu jocurile… Ar trebui deci ca, începând
de azi, să observi fiecare zi în parte şi să-ţi spui că valorează zece
ani.
— Zece ani?
— Întocmai. O zi egal zece ani.
— Ar însemna că peste douăsprezece zile să am o sută treizeci
de ani!
— Chiar aşa! Ar fi straşnic, nu?
Tanti Roz m-a sărutat – începe să-i placă, văd eu bine – şi a
plecat.
Aşa că, dragă Dumnezeu, iată că azi m-am născut şi eu, lucru
de care nu mi-am dat prea bine seama decât pe la vremea
prânzului când împlinisem cinci ani; conştiinţa mi s-a dezvoltat,
dar nu pot spune că asta ar fi cine ştie ce veste bună; astă-seară
am deci zece ani, ceea ce înseamnă că am atins vârsta raţiunii. Şi,
fiindcă veni vorba, aş avea o rugăminte: când ai câte ceva să-mi
spui, ca azi la prânz, poate încerci s-o faci cu ceva mai puţină
brutalitate, da? Mersi.
Te pup. Pe mâine,
Oscar
Te pup. Pe mâine,
Oscar
Te pup. Pe mâine,
Oscar
Pe mâine. Te pup,
Oscar
Pe mâine. Te pup,
Oscar
P.S. Acum că suntem prieteni, ce-ai vrea să-ţi ofer de ziua ta?
Dragă Dumnezeu,
Azi-dimineaţă la orele opt i-am spus lui Peggy Blue c-o iubesc,
că numai pe ea o iubesc şi că n-aş putea concepe viaţa fără ea. Ea
a început să plângă mărturisindu-mi că i-am luat o piatră de pe
inimă deoarece şi ea mă iubeşte pe mine şi numai pe mine şi că
niciodată nu va mai găsi un altul, mai cu seamă acum că a
devenit roz.
Ne-am pus amândoi pe plâns când a zis ea asta, dar era un
plâns foarte plăcut. Trebuie să spun că viaţa în cuplu mi se pare
deosebit de agreabilă. Mai ales după cincizeci de ani când ai
trecut prin tot felul de încercări.
Pe la zece mi-am dat deodată seama că, fiind Crăciunul, n-am
să pot să mănânc cu Peggy deoarece toată familia ei – fraţi, unchi,
nepoţi, veri – avea să-i invadeze în curând camera, iar eu voi fi la
rândul meu obligat să-i suport pe părinţii mei. Ce puteau oare să-
mi mai ofere? Un puzzle de zece mii de piese? Cărţi în kurdă? O
cutie cu instrucţiuni de folosire? Propriul meu portret de pe
vremea când eram sănătos? Cu doi cretini ca ăştia, inteligenţi ca
lada de gunoi, era clar că mă pândeau primejdii la orizont;
pentru o mie şi una de temeri n-aveam decât o singură
certitudine, şi anume că urma să petrec un Crăciun de tot rahatul.
M-am hotărât fulgerător şi am şi început să-mi pregătesc
evadarea. Un mic troc: toate jucăriile i le dau lui Einstein,
plapuma mea din fulgi de gâscă lui Bacon, bomboanele lui Pop
Corn. O mică observaţie: Tanti Roz se oprea întotdeauna în
vestiar înainte să plece. O mică prevedere: părinţii mei nu aveau
să sosească înainte de orele douăsprezece. Totul a mers ca pe
roate: la unsprezece şi jumătate Tanti Roz m-a sărutat urându-mi
să petrec un Crăciun frumos în compania părinţilor mei, după
care a dispărut la etajul unde se află vestiarele. Am fluierat
semnalul convenit. Pop Corn, Einstein şi Bacon m-au îmbrăcat
una două şi m-au purtat pe sus până la hărăbaia lui Tanti Roz, o
maşină care datează dinaintea epocii automobilului. Pop Corn,
care îţi deschide cât ai clipi orice broască fiindcă a avut norocul să
crească într-un cartier defavorizat, a forţat portiera din spate şi
m-au aruncat pe jos între cele două banchete. După care s-au
întors ca nişte sfinţişori în camerele lor, vorba aceea, „nici usturoi
n-am mâncat, nici gura nu-mi miroase“.
Tanti Roz a venit după o bună bucată de vreme, s-a urcat în
maşină, a dat şpriţuri de vreo zece, cinşpe ori înainte să
pornească motorul şi în sfârşit am demarat în trombă. Sunt
geniale maşinile astea de dinaintea erei automobilului, că
zdrăngănesc de-ai zice că zbori şi de scuturat, eşti scuturat în ele
ca la bâlci.
Sunt convins că Tanti Roz a învăţat să şofeze cu vreun amic
cascador; n-are treabă nici cu stopurile, nici cu trotuarele, nici cu
giratoriile, astfel încât uneori maşina se ridică de la sol. Ce mai,
un tărăboi număru’ unu în carlingă, claxonul aproape că nu s-a
oprit, iar cât priveşte vocabularul, ocazie mai prielnică să ţi-l
îmbogăţeşti pe-al tău nici că se putea: i-a băşcălit cum i-a venit la
gură pe duşmanii care îndrăzneau să-i taie calea, împroşcându-i
cu cele mai teribile insulte, ceea ce m-a făcut să constat încă o
dată ce formidabilă şcoală a vieţii poate fi wrestling-ul ăsta.
Prevăzusem ca, o dată ajunşi, să mă arăt zicându-i: „Cucu,
Tanti Roz“, dar cursa cu obstacole s-a lungit aşa de rău, încât am
adormit pe drum.
Drept care, când m-am deşteptat, în jurul meu era întuneric,
frig, linişte, iar eu mă aflam singur, culcat pe ceva umed. Pentru
prima oară m-am gândit că poate am făcut o trăsnaie mai mare ca
mine.
Am ieşit din maşină. Începuse să ningă. Nimic de-a face cu
Valsul fungilor de nea din Spărgătorul de nuci. Clănţăneam de-mi
săreau dinţii din gură.
Am văzut o casă impozantă cu luminile aprinse. Am luat-o
într-acolo. Dar de-abia mai mergeam. Ca să ajung până la sonerie
a trebuit să execut un asemenea salt, încât în clipa următoare m-
am prăvălit pe preşul din faţa uşii.
Acolo m-a găsit Tanti Roz.
— Dar… dar… a bâiguit ea.
Apoi s-a aplecat asupră-mi murmurând:
— Dragul mamei drag!
Ceea ce m-a făcut să-mi zic în sinea mea că poate nu făcusem
chiar o trăsnaie.
M-a dus în braţe până în salon unde făcuse un pom de Crăciun
până-n tavan care sclipea de lumini. Eram uluit să văd ce frumos
e la Tanti Roz acasă. După ce m-a pus să mă încălzesc la gura
focului, am băut amândoi câte o ceaşcă mare de ciocolată. Nu mă
îndoiam că voia să se asigure că mi-am revenit, înainte să mă ia la
refec. Aşa că o cam tărăgănam şi eu cu venitul în fire, ceea ce de
altfel nici nu-mi cerea cine ştie ce efort deoarece chiar că mă
simţeam epuizat.
— La spital toată lumea te caută, Oscar. E stare de alertă.
Părinţii tăi, sărmanii, sunt disperaţi. Au anunţat poliţia.
— Nici nu mă miră. Sunt destul de proşti ca să-şi închipuie c-
am să-i iubesc mai mult când, prin grija lor, mi se vor pune
cătuşele…
— Ce le reproşezi tu de fapt, Oscar?
— Le e frică de mine, Tanti Roz. N-au curajul să-mi vorbească.
Şi cu cât le e lor mai frică, cu atât am şi eu impresia că sunt un
monstru. De ce par atât de terorizaţi? Arăt chiar aşa de groaznic?
Am început să put? Sau să devin idiot şi nu-mi dau eu seama?
— Nu de tine le e frică, Oscar. Ci de boală.
— Boala face parte din mine. De ce trebuie să se poarte altfel
numai fiindcă sunt bolnav? Nu ştiu să iubească decât un Oscar
sănătos?
— Ei te iubesc oricum, Oscar. Mi-au spus-o.
— Tu vorbeşti cu ei?
— Da. Sunt geloşi că ne înţelegem aşa de bine amândoi. Nu,
de fapt nu geloşi, trişti. Trişti că nu reuşesc şi ei.
Am dat din umeri, dar mânia îmi cam trecuse de-acum. Tanti
Roz mi-a mai dat o ceaşcă de ciocolată.
— Ştii, Oscar, într-o zi ai să mori. Dar părinţii tăi vor muri şi ei.
Eram nespus de mirat să aud asta. Nu-mi trecuse niciodată
prin minte.
— Vor muri, da. Singuri. Purtând în suflet teribila remuşcare
de a nu fi ştiut să se apropie de singurul lor copil, Oscar, lumina
vieţii lor.
— Nu mai vorbi aşa, Tanti Roz, mă cuprinde amărăciunea
când te aud.
— Dar la amărăciunea lor nu te gândeşti? Tu ai priceput din
vreme că ai să mori pentru că eşti un băiat deosebit de isteţ,
Oscar. Numai că ceea ce ţi-a scăpat din vedere e faptul că toată
lumea moare. Părinţii tăi de asemenea, într-o zi. Şi eu la fel.
— Da, numai că eu, înaintea tuturor.
— Tu înaintea tuturor. Dar oare asta îţi dă toate drepturile?
Chiar şi pe acela de a nu te gândi la ceilalţi?
— Gata, am înţeles. Cheamă-i, Tanti Roz!
Asta a fost, dragă Dumnezeu, urmarea ţi-o scurtez, că mi-a
obosit mâna. Tanti Roz i-a anunţat pe cei de la spital, care i-au
înştiinţat la rândul lor pe părinţii mei, care au venit la Tanti Roz,
unde am petrecut Crăciunul cu toţii.
Când au venit, le-am spus:
— Iertaţi-mă, uitasem că şi voi veţi muri într-o zi.
Nu ştiu ce-o fi deblocat în ei fraza asta, dar i-am regăsit aşa
cum fuseseră înainte şi am petrecut o seară de Crăciun pe cinste.
La desert Tanti Roz a vrut să vadă slujba de la miezul nopţii la
televizor şi o înregistrare a unui meci de wrestling. Zice că în
fiecare an îşi rezervă o partidă la care se uită înainte de slujbă
fiindcă-i întăreşte muşchii de la picioare şi fiindcă e o veche
obişnuinţă şi fiindcă asta-i face ei plăcere. Aşa că ne-am uitat cu
toţii. Ceva formidabil. Era Mefista contra Ioanei d’Arc! În costum
de baie şi cizme cu carâmb înalt. Ce zdrahoance, cum zicea tata
care devenise roşu la faţă şi părea că dintr-odată adoră wrestling-
ul. Ce de pumni au putut să-şi ardă la mutră una alteia, e de
neînchipuit! Cred că eu aş fi dat ortul popii de o sută de ori să fi
participat la genul ăsta de competiţie. Chestie de antrenament,
Oscar, băiete, a zis Tanti Roz, cu cât încasezi mai mulţi pumni,
cu-atât poţi încasa mai mulţi. Totul e să-ţi păstrezi nădejdea. Până
la urmă învingătoare a ieşit Ioana d’Arc, deşi la început nu s-ar fi
zis. Asta cred că ţi-a făcut plăcere.
Apropo, la mulţi ani, dragă Dumnezeu. Tanti Roz, care tocmai
m-a culcat în patul fiului ei veterinar de elefanţi în Congo, mi-a
sugerat că împăcarea cu părinţii e cel mai frumos cadou pe care
aş fi putut să ţi-l fac de ziua ta. După mine, sincer, un asemenea
cadou e la limita de jos a cadourilor, da’ dacă aşa zice Tanti Roz
care e o veche prietenă de-a ta…
Pe mâine. Te pup,
Oscar
Te pup. Pe mâine,
Oscar
Dragă Dumnezeu,
Pe mâine. Te pup,
Oscar
Dragă Dumnezeu,
Peggy Blue a plecat. S-a întors acasă, la părinţii ei. Nu-s tâmpit
să nu-mi dau seama că n-am s-o mai văd niciodată.
Nu-ţi mai scriu, că sunt prea trist. Peggy şi cu mine am trăit o
viaţă împreună, şi-acum mă pomenesc singur, chel, ramolit şi
obosit în patul ăsta de spital. Urâtă-i bătrâneţea!
Azi nu te iubesc.
Oscar
Dragă Dumnezeu,
Te pup. Pe mâine,
Oscar
Dragă Dumnezeu,
Oscar
Dragă Dumnezeu,
Băieţelul a murit.
Voi rămâne în continuare o doamnă roz, dar Tanti Roz n-am să
mai fiu niciodată. Am fost numai pentru Oscar.
S-a sfârşit azi-dimineaţă, pe când părinţii lui şi cu mine
coborâserăm pentru o jumătate de ceas să bem o cafea. A plecat
când nu eram noi de faţă. Cred c-a aşteptat cu bună ştiinţă
momentul, ca să ne menajeze. Ca să ne ferească de şocul de a-l
vedea stingându-se. Până în ultima clipă el a fost cel care a
vegheat asupra noastră, şi nu invers.
Mi-e inima grea. Oscar s-a cuibărit în ea şi n-am cum să-l
alung. Va trebui până diseară să-mi înghit lacrimile, nu vreau să-
mi compar durerea cu aceea, de neîndurat, a părinţilor lui.
Îţi mulţumesc că mi-ai îngăduit să-l cunosc pe Oscar. Graţie lui
am reuşit să devin hazlie, năstruşnică, să născocesc o mulţime de
poveşti, ba chiar şi să mă pricep la wrestling. Graţie lui am râs şi
am cunoscut bucuria. Tot el m-a ajutat şi să cred în tine. Sunt
plină de iubire, Doamne, parcă mă arde pe dinăuntru, mi-a
dăruit atâta, încât să-mi ajungă pentru toţii anii de-acum încolo.
Pe curând,
Tanti Roz
P.S. În decursul ultimelor trei zile pe care le-a mai trăit, Oscar
pusese la căpătâiul patului o pancartă.
Cred că te-ar interesa să ştii ce scria pe ea: „Numai Dumnezeu
are voie să mă trezească“.
ERIC-EMMANUEL SCHMITT
LORSQUE J’ÉTAIS UNE ŒUVRE D’ART
© Editions Albin Michel S.A. – Paris, 2002
All rights reserved.
Micul dejun ne-a fost servit pe o terasă. În jurul mesei din mozaic sporovăiau zgomotoase vreo
treizeci de fetişcane apărute de nicăieri. Vocile se piţigăiau, se pierdeau în tonuri grave, se spărgeau
în râsete perlate, se contopeau, săltau, se încălecau, se zbăteau pe deasupra farfuriilor ca nişte
somoni care încearcă să scape dintr-un vârtej de apă. Nici una nu-şi asculta vecinele, vorbeau toate
deodată. Când m-am mai obişnuit cu hărmălaia, mi-am dat seama că nu perorau şi nu ridicau vocea
decât pentru a se face auzite de stăpânul casei.
Acesta trona în capul mesei. Dar nu-i păsa câtuşi de puţin de strădania celor treizeci de tinere. Cu
piele netedă, feţe pure, gene lungi, păr strălucitor, toate aveau forme rotunde şi totuşi graţioase,
articulaţii fine şi gesturi mlădioase. Cum era vară, purtau haine din materiale subţiri şi, pe lângă
mâncare, savuram şi mulţimea de umeri goi, de braţe de aur, de burice la vedere şi de sâni mişcându-
se în voie pe sub veşmintele lejere. Spre deosebire de Binefăcătorul meu, le sorbeam din ochi una
câte una, încercam să le stârnesc curiozitatea, să intru în vorbă cu ele. Experienţa a fost dureroasă.
Am avut brusc senzaţia că am devenit invizibil şi mut: degeaba tot articulam şi rosteam cuvinte, nici
una dintre ele nu le auzea; degeaba mă plasam în bătaia privirilor lor, nici una nu mă vedea. Când mă
aşezasem în mijlocul lor, mi-era teamă ca starea pe care avea să mi-o provoace prezenţa atâtor femei
atractive să nu mă dea de gol şi să mă fac de râs. La desert, mă liniştisem: o fantomă afonă şi
transparentă ar fi avut mai multe şanse decât mine să se facă remarcată. Asta mi-a întărit hotărârea:
aveam să mă întorc a doua zi la Palomba Sol, ca să mă arunc de pe faleză.
Cât a durat masa, am simţit în jur o violenţă abia reţinută. Tinerele purtau între ele un război secret.
Încordate, mereu în gardă, se comportau ca nişte rivale. Jalnicele lor strădanii de a-i atrage atenţia lui
Zeus-Peter Lama le încărcau vorbele cu vanităţi aberante, fiecare aruncând săgeţi către celelalte şi
tămâindu-se singură, cu naivitate. Lupta a atins apogeul la cafea, ca şi cum un arbitru nevăzut s-ar fi
pregătit să fluiere sfârşitul înfruntării.
Lăsând farfurioara pe masă, Zeus-Peter Lama s-a ridicat şi a arătat cu degetul spre una dintre ele.
— Paola, vino să bem ceva împreună.
Bruneta cea înaltă a luat imediat o postură mândră, cu bărbia în vânt. Celelalte au plecat capul,
strâmbându-se de ciudă.
După ce cuplul a dispărut, nici măcar nu s-au mai prefăcut că ar continua vreo conversaţie.
Liniştea care s-a lăsat la masă peste gesturile noastre era la fel de grea ca şi căldura. Numai micile
zgomote pe care le făceam mestecând ne mai deosebeau de nişte statui.
Gândindu-mă că venise în sfârşit şi momentul meu, m-am aplecat spre încântătoarea-mi vecină.
— Carevasăzică sunteţi prietenă cu Zeus?
Surprinsă, a tresărit şi m-a măsurat un moment, cu superioritate: parcă abia acum îmi descoperea
prezenţa. Apoi şi-a văzut în continuare de ceaşca goală şi a uitat de mine.
S-a aşternut din nou o linişte adâncă.
Am aruncat o privire în jur. Totul se schimbase. Plecând, Binefăcătorul meu ridicase vălul
aparenţelor. Feţele îşi pierduseră măştile tinereţii şi farmecul; acum îşi dădeau la iveală încordarea,
le puteam citi ura, dispreţul, ambiţia, cinismul, zgârcenia… Pentru că nu aveau decât vreo douăzeci
de ani, aceste vicii se manifestau doar în expresii fugitive; dar în câţiva ani aveau să devină trăsături
ferme, subliniate de riduri; în câţiva ani, aveau să zugrăvească adevărul gol-goluţ al acestor figuri pe
care deocamdată le apăra tinereţea.
Când am plecat de la masă, nici măcar nu mai eram sigur că le consideram frumoase.
Luptăm mult timp împotriva evidenţelor şi, uneori, cele mai nebuneşti proiecte ne încântă imediat.
Am acceptat propunerea lui Zeus-Peter Lama fără să comentez.
— Oricum, tinere prieten, gândiţi-vă. Luaţi-vă timp să vă răzgândiţi de mai multe ori.
— Nu. Sunt de acord. Altfel mă întorc pe faleză.
— Vreţi să vă ducă şoferul meu, Zoltan?
— Inutil. Sunt de acord.
— Să aşteptăm până mâine-dimineaţă. Gândiţi-vă la ce vă angajaţi. Gândiţi-vă şi la ce renunţaţi.
Vorbiţi-mi despre asta, vorbiţi cu dumneavoastră înşivă…
— Nu vreau să deliberez: sunt de acord!
Prima etapă a fost organizarea morţii mele. De fapt, a morţii mele oficiale.
Zeus-Peter Lama a ţinut să le scriu o scrisoare părinţilor mei.
— Spuneţi-le adio, spuneţi-le că sinuciderea e o decizie care vă aparţine şi că nu are nici o
legătură cu ei, că le mulţumiţi pentru dragostea lor, că-i iubiţi la fel de mult, că nu trebuie să sufere
prea mult, prostioarele obişnuite… De fapt, îi iubiţi?
— Pe cine?
— Pe părinţii dumneavoastră.
— Sentimentele nu sunt punctul meu forte.
M-am izolat o dimineaţă întreagă ca să scriu biletul de adio. Ce surpriză când, scriindu-l, m-am
trezit plângând în hohote! Deşi de zece ani nu mai vedeam în părinţii mei decât nişte genitori
inconsecvenţi care-mi jucaseră o festă oribilă concepându-i pe fraţii mei reuşiţi şi pe mine, un ratat,
deşi le refuzam sărutările, efuziunile, discuţiile, deşi credeam că mama şi tata mă trădaseră făcându-
mă aşa cum eram, că nu fuseseră nişte părinţi demni de sarcina lor, m-au năpădit toate amintirile…
De dinainte de viziune… De dinainte de apariţia trupului meu ingrat în oglinda chiuvetei de la
liceu… M-a cuprins o certitudine tulburătoare, siguranţa că tata şi mama mă iubeau dintotdeauna, că
mă purtau mereu în suflet, chiar şi când le răspundeam cu răceală. Furtuna pe care această idee a
stârnit-o înăuntrul meu m-a ajutat să aleg cuvintele potrivite.
— Bravo, tinere prieten! Provoc pe oricine să citească această scrisoare fără să izbucnească în
lacrimi, a declarat Zeus-Peter Lama parcurgând-o cu ochii uscaţi ca un deşert.
A îndoit foaia şi a pus-o într-un plic.
— Şi fraţii mei?
— Poftim?
— Ce-ar fi să le scriu un bilet şi fraţilor mei?
— Vi se pare util?
— Un bilet care să-i urmărească toată viaţa şi să le provoace remuşcări.
— Nu ştiu. Şi, dacă pe ei nu-i face să sufere, pe mine o să mă ajute. Ca să mă răzbun. Doar ca să
mă răzbun.
— Cum doriţi. Dar cea mai frumoasă răzbunare, tinere prieten, rămâne ceea ce începem acum să
facem…
Cu toate că avea dreptate, n-am rezistat voluptăţii de a scrie câteva cuvinte de adio ca să-i
învinovăţesc pe cei care mă transformaseră într-un gândac.
Ce s-a întâmplat în jurul meu? Cât a durat totul? De câte lacrimi, ţipete şi văicăreli m-a scutit
somnul? N-o să aflu niciodată.
Mi-am revenit la duşul de la morgă, în braţele lui Fichet şi ale lui Zeus-Peter Lama, care mă
săpuneau şi mă clăteau din greu ca să îndepărteze urmele machiajului.
Nu puteam încă să vorbesc. Abia pe drumul înapoi spre l’Ombrilic m-am trezit de-a binelea.
— Aşadar? am întrebat, cu senzaţia că aveam limba de carton.
— Sunteţi mort şi identificat. Părinţii dumneavoastră au fost foarte demni.
— Aha… Şi fraţii mei?
— Ei s-au mulţumit să se smiorcăie la intrare. Se strânsese o mulţime frumuşică în jurul lor.
— Plângeau?
— Aşa se face de obicei în cazurile astea, nu?
A aprins două ţigări, câte una pentru fiecare mână, le-a strâns între degetele lui lungi şi a făcut
câteva gesturi studiate ca să se învăluie în fum.
— Veniţi cu mine. V-ar prinde bine să daţi o tură prin Matricia.
L-am urmat fără să-i cer explicaţii; cu Zeus-Peter Lama cel mai bun mijloc de a obţine un răspuns
era să nu pui întrebări.
La al treilea nivel de la subsol, într-o lumină slabă care scălda nişte cochilii sidefate, se afla un
bazin rotund cu marginea frumos ondulată, făcută dintr-un material elastic roz asemănător cu pielea.
Înăuntru bolborosea uşurel un lichid incert.
— Să plonjăm în Matricia.
Matricia era numele pe care-l dăduse Binefăcătorul meu piscinei lui subterane. Apa lăptoasă avea
treizeci şi şase de grade, temperatura din interiorul corpului uman. De cine ştie unde se auzea o
muzică stranie, compusă din gâfâieli, pulsaţii cardiace şi râsete guturale de femei. În aerul imobil
plutea un miros de iarbă proaspăt tăiată.
Imediat ce am intrat în piscină, am început să mă simt atât de bine, încât am căzut într-un somn
fericit.
M-am trezit epuizat, schimbat. În moţăiala aceea se produsese o ruptură. Ca şi când aş fi trecut
printr-o sită care mă ducea de pe o parte a vieţii mele pe cealaltă.
Binefăcătorul meu, care ieşise din apă, se bucura de serviciile de masaj ale unui atlet durduliu, cu
pielea întinsă de muşchi; anatomia lui, tipic masculină totuşi, devenise feminină din pricina cărnii în
exces, a absenţei părului şi a fineţii uleioase a epidermei. Zeus, care nu avea de oferit decât oase
acelor palme puternice, torcea de plăcere.
Sub apa rece a duşului pe care l-am făcut după aceea, mi-a şoptit la ureche:
— Ce-ar fi să mergem la înmormântarea dumneavoastră?
N-o să uit niciodată ziua înmormântării mele. Am văzut atunci mai mulţi oameni decât întâlnisem
toată viaţa. Mai mult de o mie de persoane se înghesuiau în micul cimitir. Afară, probabil că
jandarmii montaseră bariere ca să oprească valurile de gură-cască. Ici şi colo în mulţime apăreau
camere de luat vederi, microfoane şi bliţuri, demonstrând interesul mass-mediei pentru funeraliile
mele.
Atunci când, coborând din limuzina lui Zeus-Peter Lama deghizat cu o perucă şi o pereche de
ochelari de soare, am descoperit această grandioasă ceremonie, m-am întrebat dacă nu cumva îi
pusesem un diagnostic greşit propriei mele existenţe: un băiat ingrat era în stare să provoace o
asemenea mişcare de trupe? Mă înşelasem? Tinerele acelea plânse, jurnaliştii aceia avizi de mărturii,
chipurile grave ale personalităţilor, totul era pentru mine, care mă crezusem invizibil…
— Poate că am greşit murind, i-am spus eu la ureche lui Zeus-Peter Lama.
El a zâmbit şi imediat au început să scânteieze bliţurile. După ce a pozat cum se cuvine, mi-a
răspuns în şoaptă:
— Prea târziu. Şi ai răbdare. O să mai ai parte şi de alte surprize.
Le-a întins invitaţia paznicilor de la intrare şi am pătruns în cimitir. O corală de copii – cea a
fostului meu liceu – cânta imnuri cocoţată pe un mausoleu. Patru registre aşezate pe o masă aşteptau
semnături de condoleanţe. Oamenii se înghesuiau acolo cu demnitate şi scriau mesaje de mai multe
rânduri.
În trecere, am aruncat o privire. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. „Era şi mai frumos decât fraţii
lui, pentru că nu ştia că e frumos.“ „Ca îngerii şi ca stelele căzătoare, ca tot ce răspândeşte graţie, nu
a trecut decât pentru scurt timp printre noi.“ „Pentru prinţişorul nostru.“ „Îl iubeam nespus, dar nu m-a
remarcat. Agathe.“ „Prin moartea ta, vei rămâne superb şi pentru totdeauna inaccesibil. Irène.“
„Nimeni nu-ţi va lua locul în inimile noastre. Christian.“ Nu numai că nu cunoşteam numele celor
care semnau mesajele, dar nu-mi închipuisem niciodată că ar putea fi formulate asemenea gânduri
despre mine. Eram bulversat.
Niciodată nu mă îndoisem de sănătatea mea mintală ca în ziua înmormântării. Dacă sute de
necunoscuţi sau de oameni pe care abia dacă-i ştiam şi de a căror indiferenţă faţă de mine eram
aproape sigur mă regretau cu patimă, părinţii mei, pe a căror durere pariasem, păreau singurii care nu
participau la jelania unanimă. Lipiţi unul de celălalt, la distanţă, retraşi, păreau ostili manifestărilor
de suferinţă; îi întindeau leneş mâna celui care le prezenta condoleanţe şi evitau privirea celei care se
lansa într-un panegiric.
Numai fraţii mei se purtau aşa cum prevăzusem. Izolaţi pe o estradă, înconjuraţi de reflectoare, se
lăsau în voia unei echipe de machiori şi discutau cu stiliştii lor despre nuanţele de negru pe care
trebuiau să le poarte pentru fotografii.
În sfârşit, fotograful a strigat dintr-odată că lumina era de-acum ideală.
— Pe mormânt, repede, pe mormânt!
Fraţii mei, urmaţi de echipa tehnică, şi-au făcut loc prin mulţime ca să se apropie de o placă de
marmură.
M-am strecurat spre ei: voiam să-mi văd mormântul.
Ceea ce am descoperit m-a năucit.
Pe lângă numele meu, data naşterii şi-a morţii, era acolo şi un portret. Dedesubt, fraţii mei mai
mari scriseseră: „Pentru frăţiorul nostru, care era şi mai frumos decât noi. Regrete eterne“. Am
recunoscut fotografia: nu era chipul meu, ci al unuia dintre gemeni, la vârsta de cincisprezece ani.
Zeus-Peter Lama m-a bătut pe umăr şi mi-a întins un mănunchi de ziare. Pe pagina întâi era debitată
aceeaşi minciună: „Destinul frânt al vulturaşului. Cel mai mic dintre fraţii Firelli, şi mai sublim decât
fraţii lui mai mari, a vrut să se alăture îngerilor, cărora le semăna atât de mult“.
M-am aruncat la pieptul lui Zeus-Peter Lama. Toată lumea a crezut, prin contaminare afectivă, că
era vorba de suferinţă. Nimeni nu-şi putea închipui că plângeam de furie.
— Nemernicii! Mi-au furat viaţa. Mi-au furat moartea. Mi-au furat chiar şi imaginea.
— Cea mai bună răzbunare a noastră e ceea ce vom face acum, nu? mi-a răspuns Zeus-Peter Lama.
Această perspectivă mi-a redat curajul.
— Aveţi dreptate. Să plecăm odată.
Le-am împins fără pic de ruşine pe paiaţele acelea care, fie că ştiau, fie că nu, plângeau pentru o
escrocherie. Înainte să trec de poarta cimitirului, le-am aruncat o ultimă privire părinţilor mei, al
căror comportament mi s-a părut dintr-odată cel mai demn.
— Fără regrete, mi-a spus Zeus-Peter Lama trăgându-mă de braţ. La treabă.
A fost ultima mea amintire înainte să părăsesc lumea aceasta.
Micul dejun ne era servit la mesele de pe terasa sudică. Toate fetele frumoase de la l’Ombrilic se
strânseseră ca să se ciondănească pe deasupra argintăriei. Aşteptându-l pe stăpânul locurilor,
frunzăreau revistele care comentau înmormântarea mea. Aruncam şi eu câte o privire, pieziş. Ştiind
că nu apăream acolo ca mort, eram curios să văd dacă apar ca viu, camuflat de peruca şi de ochelarii
mei de soare; într-adevăr, se zărea Zeus-Peter Lama bătându-mă pe umăr; le oferea paparazzilor o
grimasă compătimitoare care, ca unui mare profesionist, îi permitea să-şi expună cele două rânduri
de pietre preţioase, justificând astfel fotografia. O vedetă rock celebră pentru implanturile sale de păr
anunţa că mi-a dedicat o melodie, Un înger a trecut printre noi , iar un producător le propusese
fraţilor mei să facă un film despre povestea familiei noastre; aceştia, încă prea răvăşiţi de suferinţă,
cereau un răgaz decent înainte să accepte.
Zeus-Peter Lama a intrat, a înşfăcat o brioşă şi i-a mângâiat încheietura mâinii vecinei lui din
dreapta.
— Paola a fost foarte drăguţă cu mine azi-noapte.
Şi i-a trimis o bezea Paolei, care, imediat ce a primit-o, s-a întors trufaşă spre suratele ei.
Apoi Zeus-Peter Lama s-a cufundat în lectura ziarelor şi, timp de jumătate de oră, Paola a tot
acumulat accidente: un bob de strugure a stropit-o căzându-i în pahar, o viespe nesuferită s-a aşezat
pe o felie de pâine cu miere pe care i-a întins-o cineva, cutia cu zahăr s-a dovedit a fi de fapt cutia cu
sare atunci când şi-a turnat din ea peste salata de fructe şi, în sfârşit, o cană de ceai fierbinte i s-a
vărsat pe genunchi. Frumuseţile se răzbunau pe Paola pentru că era preferata stăpânului. Desemnând
eroina nopţii, Zeus desemnase şi victima zilei.
Acesta, izolat în spatele rotocoalelor creative din fum de ţigară, nu observase nimic. S-a ridicat şi
când a trecut pe lângă mine mi-a spus:
— Vino. O să te instalăm.
L-am urmat pe Zeus într-una dintre camerele de la parterul din aripa dreaptă.
— O să rămâi aici cât timp e nevoie.
Mi-a prezentat un servitor în şorţ alb, foarte roşu la faţă.
— Titus n-o să lase pe nimeni să se apropie. El o păzeşte şi pe soţia mea.
— Sunteţi căsătorit?
— Fireşte. Uite camera ta.
M-a poftit într-o încăpere care părea pustie, dar după câteva clipe interiorul a început să mi se
dezvăluie. Era o cameră vopsită în alb, cu mobilă albă, perdele albe, lămpi albe, pardoseală albă,
lenjerie albă. Scăldate în acea lumină imaculată, formele nu se distingeau, unghiurile obiectelor
dispăreau, aşa că m-am lovit de câteva ori.
— O să te simţi bine aici, la adăpost. N-o să ieşi decât atunci când o să terminăm.
— Bine.
— Fichet va lucra alături.
— Când începem?
— Cât mai repede. Ard de nerăbdare.
Am verificat pipăind cu degetele că se afla şi o canapea acolo, apoi, când i-am dibuit locul, m-am
aşezat.
— De ce n-am întâlnit-o pe soţia dumneavoastră?
— Vrei s-o vezi? m-a întrebat Zeus-Peter Lama. Titus, să mergem la Doamna.
Servitorul cu pielea ca jambonul prăjit ne-a condus într-o cameră plină de umeraşe cu
combinezoane matlasate. Zeus-Peter Lama a înşfăcat unul şi m-am simţit şi eu obligat să fac la fel.
Titus ne-a deschis atunci o uşă grea, cu zăbrele, ca uşa unei bănci.
Am intrat într-o cameră rece. Lumina clinică a neoanelor înverzea podeaua şi pereţii. Zeus s-a
apropiat de un mare congelator deschis şi, arătând teatral spre interior, mi-a spus:
— Iat-o pe soţia mea.
Aplecându-mă, am văzut o tânără acoperită de gheaţă, întinsă în fundul cutiei. Purta numai o rochie
de mătase albă, împodobită cu câteva bijuterii elegante. Uitându-mă mai bine, am observat că faţa,
sub cristalele de gheaţă, era de o perfecţiune şi de o nobleţe superbă.
— Când a murit? am întrebat eu.
— Nu e deloc moartă. S-a supus voluntar congelării în somn.
S-a gândit puţin.
— Să vedem, a fost acum…
A încercat câteva secunde să-şi amintească, apoi, descurajat, s-a uitat cronometrul congelatorului.
— Zece ani! A, da, deja…
S-a mirat sincer că trecuse atâta timp. Probabil că nu-i simţea prea tare lipsa.
— Ce ziceţi, ne-aude?
— S-o crezi tu, tinere prieten. Înainte să fie congelată, nu asculta pe nimeni, de ce s-ar fi schimbat
acum?
S-a uitat la neoane şi a exclamat:
— Zece ani! Totuşi, îmi amintesc ceremonia ca şi cum ar fi fost ieri. Donatella era aşa de
bucuroasă că se instala aici.
— Vreţi să spuneţi că a intrat de bunăvoie în acest congelator?
— Se considera atât de frumoasă, încât s-a hotărât să se congeleze la vârsta de douăzeci şi opt de
ani, înainte să înceapă s-o distrugă timpul. Era convinsă că până la urmă ştiinţa avea să găsească
mijlocul de a împiedica îmbătrânirea şi a cerut în scris ca atunci când se va întâmpla asta să fie
reîncălzită. Indiferent dacă avea să dureze treizeci sau cincizeci de ani.
Apoi a gândit cu voce tare:
— Am apreciat mult vehemenţa alegerii ei. Donatella n-a acceptat niciodată nici un compromis. A
intrat în patul ei de gheaţă de parcă s-ar fi aşezat pentru o şedinţă de masaj la salonul de
înfrumuseţare.
A zâmbit la această amintire.
— A fost o sărbătoare foarte frumoasă: îi îmbrăcasem pe servitori în pinguini; atunci când s-a
urcat în cutia în care a adormit ascultând cântecul balenelor, prietenii noştri, veniţi din toată lumea, i-
au aruncat braţe întregi de flori-de-colţ. Era ceva deosebit, trebuie să spun.
— Nimeni nu poate supravieţui unei asemenea temperaturi. Probabil că a murit! am exclamat eu.
El şi-a contemplat pasiv soţia.
— Părerile sunt împărţite. Am consultat avocaţi şi experţi. Unii spun că a murit, alţii, că
hibernează. Ar trebui s-o încălzim ca să aflăm cu siguranţă. În schimb, am risca să-i provocăm
decesul. Nimeni nu vrea să-şi asume acest risc. Pe scurt, rezultatul e că, atâta timp cât ea rămâne sub
gheaţă, nu pot să mă recăsătoresc.
— V-aţi dori s-o faceţi?
— Relaţiile mele cu Donatella s-au răcit mult. Şi-apoi, m-am obişnuit să mă tot căsătoresc. Cred
că geniul meu creator are nevoie de muze. Donatella era a opta mea soţie.
S-a scărpinat în cap.
— E a opta mea soţie. Şi rămâne a opta, pentru că nimeni nu poate să spună astăzi dacă e moartă
sau vie. Trebuie să aşteptăm să progreseze ştiinţa. Ciudat, nu? Nu ştiu dacă sunt văduvul Donatellei
sau dacă Donatella va fi într-o zi văduva mea.
Am ieşit din camera rece. M-am bucurat să respir din nou aer normal, chiar dacă pe acela din
camera mea albă cu mobilă tot albă.
Titus-jambon a venit să ne anunţe că, lovită definitiv de ghinion, Paola călcase strâmb pe scări şi-
şi rupsese piciorul. Fusese dusă cu ambulanţa la spital. Zeus nu dădu câtuşi de puţin importanţă
acestei veşti.
— Înţelegeţi, tinere prieten, statisticienii pretind că un mascul de pe insula noastră cunoaşte pe
parcursul vieţii lui cincizeci şi şapte de femei şi jumătate.
— Cincizeci şi şapte de femei…
— …şi jumătate! Păi sigur, trebuie să fi făcut cincisprezece ani de înalte studii matematice ca să ai
dreptul să tai femeile în două. Fireşte, departe de mine socoteala asta. N-aş suporta să intru într-o
astfel de medie: m-am culcat cu mai multe femei şi m-am căsătorit cu şi mai multe. Asta datorită
imaginii pe care o am despre mine însumi.
— De ce le luaţi de soţii?
— Tam-tamul, tinere prieten, tam-tamul! Femeile nu ne respectă fără tam-tam. Le trebuie biserică,
voaluri, porumbei, orgă, cadouri, soacre, trataţie, batiste, petrecere, invitaţi, altfel ne iau drept ceea
ce suntem, nişte simpli disperaţi după sex. Fără tam-tam şi dichis, nu ne-ar deosebi de un amant de
rând.
M-a apostrofat violent:
— Eu sunt un soţ, tinere, un soţ! Nu un amant! Dacă jucăm cu toţii într-o piesă, eu vreau rolul nobil.
Numai ca soţ reuşesc să-mi împlinesc potenţialităţile alături de o femeie. Vreau ca ea să-mi datoreze
totul.
— Ce s-a întâmplat cu celelalte soţii ale dumneavoastră?
— Au murit toate.
Brusc, Zeus-Peter Lama s-a apropiat de fereastră şi s-a încruntat.
Jos, grădinarii se ocupau de porumbei. Zeus a deschis geamul şi a început să strige:
— Ce-i cu albastrul ăla? Vă bateţi joc de mine? Schimbaţi imediat albastrul ăla!
M-am apropiat şi eu şi am observat că oamenii aceia pictau păsările.
— Faceţi-l mai deschis. Vreau să fie aproape de mov. Doar v-am arătat modelul: brebenoc-de-
pădure în soare. Ce mare scofală? Brebenoc-de-pădure în soare!
Muream de curiozitate să-l întreb de ce colora penele porumbeilor, dar m-am abţinut. În semn de
mulţumire, fără-ndoială, mi-a răspuns:
— E pentru curcubeul meu.
Am dat din cap în semn că am înţeles, apoi am revenit la soţiile lui.
— Îmi pare rău că v-aţi pierdut soţiile.
— A, da? a spus el surprins. Toată lumea zice asta. Totuşi eu nu am suferit. Fiecare dintre aceste
decese a făcut parte din respectiva poveste. Ca o turnură artistică. O încununare. Un final care să
transforme povestea în legendă. Mă felicit că am găsit femei care au ştiut şi să intre, şi să iasă
spectaculos din viaţa mea. Aveau geniul înscenării. Şi-apoi, crede-mă, e mai plăcut să-ţi aminteşti de
o femeie moartă decât de una vie. Am fost văduv de şapte ori tot aşa cum am fost însurat de şapte ori:
cu bucurie!
S-a aşezat pe un taburet pe care nu-l observasem şi s-a cufundat în amintiri.
— Prima, Barbara, era o creatură profund mistică şi ţinea mereu legătura cu morţii făcând mesele
să se rotească; într-o dimineaţă, mi-a lăsat un bilet pe pat: „Sunt prea curioasă, trebuie să merg să
văd, nu mai rezist“, şi s-a sinucis. A doua, Rosa, cu un temperament mult mai puţin spiritual, înfuleca
atât de repede, încât s-a înecat cu o cochilie de scoică. A treia, Eva, un manechin, a sfârşit ca toţi din
branşa ei, înecându-se cu un bob de strugure după doi ani de anorexie, un bob de strugure pe care
uitase să-l decojească. Lisabetta, a patra, suferea de emotivitate cronică şi într-o zi i-a stat inima de
teroare când, la televizor, a văzut un ciudat şoarece sadic care urmărea o biată pisică foarte bine
desenată. A cincea… Cum se numea a cincea?
— Nu vă mai amintiţi numele celei de-a cincea soţii?
Mi-a aruncat o privire urâtă, de parcă aş fi fost impertinenţa în persoană.
— Tinere, nu cunosc nici un soţ care să fi avut opt soţii şi să-şi amintească imediat numele celei
de-a cincea!
S-a gândit îndelung, aprinzându-şi două ţigări. Câte una pentru fiecare mână.
— A, da, Isabella… O aristocrată, înaltă, blondă, erudită. Un sfârşit tragic. A murit strivită de o
vacă.
— Strivită de o vacă?
— Era la volanul decapotabilei ei, pe un drum de munte. Într-o curbă, movila de pământ de
deasupra a cedat sub greutatea unei vaci. Grohotişul şi animalul au căzut peste maşină. Cum vreţi să-
mi amintesc aşa de uşor de o soţie care a murit strivită de o vacă? Atunci când am fost anunţat, am
izbucnit în râs. Chiar şi în ziua înmormântării, familia şi prietenii ei, copiii din cor, toată lumea din
biserică, inclusiv preotul chicoteau din când în când pe înfundate.
A oftat adânc, alungând acea amintire.
— Estrella, a şasea, a avut proasta idee să ia un somnifer înainte să se întindă pe masa pentru
bronzat: a fost găsită uscată şi neagră, ca o mumie. Iar pe Pinta, a şaptea, a strâns-o de gât amantul ei,
care era gelos pe mine pentru că în momentul orgasmului ea îmi pronunţa numele.
S-a gândit apoi la a opta şi a spus:
— Acum, cu Donatella, sunt un pic încolţit. De obicei, îmi închei căsniciile în văduvie. Pentru că
sunt împotriva divorţului. În plus, cum să faci un cub de gheaţă să semneze?
— N-aţi fost niciodată surprins de toate aceste decese?
S-a arătat mirat de întrebarea mea. Am insistat:
— Nu vi s-a părut nimic… ciudat?
— Asta e legea seriilor. Odată ce mă căsătoresc în serie, e logic să devin şi văduv în serie. Până
şi un matematician de cinci ani ar şti să-ţi explice.
— Totuşi… să le vedeţi pe toate murind înaintea dumneavoastră nu v-a făcut niciodată, fie şi
numai pentru o secundă, să vă simţiţi…
Nu reuşeam să pronunţ în faţa Binefăcătorului meu cuvântul „vinovat“. Răbdător, Zeus mă privea
cum deschid gura, aştepta cuvântul, ba chiar încerca să-l ghicească.
M-am hotărât să încep din nou fraza, gândindu-mă că, dacă-mi iau avânt, o să reuşesc să articulez
„vinovat“.
— Toate aceste decese nu v-au făcut niciodată, nici măcar pentru o secundă, să vă simţiţi…
Mă privea atent, pândind cuvântul. Am încercat din nou.
— Să vă simţiţi…
— Nemuritor? Ba da, sigur. La ce altceva să mă gândesc?
Şi a ieşit din camera mea, pornind spre atelier.
— Odihneşte-te. Trebuie să fii în formă maximă. Mă duc să pregătesc machete pentru amabilul
doctor Fichet, ca să putem trece la lucruri serioase.
Totuşi, s-a oprit în pragul uşii. S-a întors şi m-a măsurat cu o privire încruntată.
— Îţi dai seama că de acum încolo totul va fi altfel?
— Sper.
— Că te laşi cu totul în mâinile mele?
— Da.
— Că devii, pentru totdeauna, dependent de mine?
— Da.
— Că vei căuta sensul existenţei tale în mintea mea, doar în mintea mea?
— Da.
— Că devii, într-un fel, proprietatea mea?
— Da.
— Ai putea să-mi dai în scris?
M-am trezit încolţit în faţa biroului, cu un stilou în mână şi cu Zeus-Peter Lama în coasta mea,
ghidându-mi mâna şi dictându-mi textul.
— De ce vreţi să vă dau în scris?
— Hârtia are memorie mai bună decât oamenii. Mă tem ca după aceea, în culmea fericirii, să nu
uiţi ceea ce tocmai mi-ai spus.
Am mâzgălit cu încetinitorul cele câteva fraze.
— Cum să semnez? Nu pot să-mi folosesc numele, pentru că oficial am murit.
— N-ai decât să semnezi EU.
M-am executat şi i-am dat hârtia. A citit-o cu voce tare:
— „Mă ofer în întregime lui Zeus-Peter Lama, care va face orice va dori cu mine. Voinţa lui o
înlocuieşte pe a mea în tot ceea ce mă priveşte. Cu toată puterea şi voinţa care mi-au rămas, decid de
bunăvoie să devin proprietatea lui. EU.“
După ce a mângâiat biletul ca şi cum ar fi mângâiat un animal viu, l-a strecurat în buzunar şi m-a
privit fix, ca un piton care-şi hipnotizează prada.
— Văd ceva magnific în legătură cu tine…
— Ce anume?
— Destinul tău.
Zeus-Peter Lama a organizat o mare petrecere în cinstea a ceea ce numea inaugurarea mea.
Pe parcursul celor patru zile care au urmat, vila l’Ombrilic a forfotit de pregătiri. Se montau mese,
se tăiau tufişuri, se instalau reflectoare.
Le trimisese invitaţii tuturor persoanelor importante de pe insulă. Parcurgând lista invitaţilor, mi-
am dat seama cu plăcere că sărbătoarea naşterii mele avea să fie şi mai distinsă decât înmormântarea.
Un nume m-a făcut în mod special să visez: „fraţii Firelli“. Oare aveau să vină? L-am întrebat pe
Zeus-Peter Lama, care m-a anunţat că, fiind ocupaţi cu filmul autobiografic pe care acceptaseră în
sfârşit să-l facă, cei doi transmiseseră prin consilierul lor de presă că nu vor putea să vină.
— Păcat, am oftat eu.
— Nu-ţi face griji. Întotdeauna răspund aşa, dar până la urmă apar. Nu vor să piardă nici o ocazie
să se expună. E doar un truc ca să se dea păsări rare, persoane mereu ocupate. Totuşi, pentru puţin
machiaj nu e nevoie de o zi întreagă.
— Deci o să-i văd?
— O să-i vezi. Şi mai ales o să te vadă ei pe tine.
La ora opt seara, Zeus-Peter Lama a fluierat. La acest semnal, aşa cum fusese stabilit, servitorii s-
au retras în bucătărie, iar frumuseţile, în camerele lor.
Având în sfârşit cale liberă, doctorul Fichet şi Zeus m-au condus din camera mea până la podiumul
amenajat pe terasa principală.
— O să rămâi aici. O să aştepţi. Dacă vrei, poţi să te sprijini acolo.
M-am aşezat pe un taburet înalt, iar Zeus m-a înconjurat cu un grilaj din sârmă subţire peste care a
întins o cortină purpurie. Apoi a legat-o cu o panglică verde şi mi-a ordonat:
— Nu te mişti până nu trag cortina.
A fluierat încă o dată şi servitorii şi-au făcut din nou apariţia. Prin fanta rămasă în bucata de stofă,
vedeam ce se întâmpla în faţa mea.
La opt şi jumătate, invitaţii au invadat vila l’Ombrilic. Înaintau pe o alee străjuită de dovleci
scobiţi în care fuseseră închişi licurici. Servitorii, costumaţi în soldaţi ai Armatei Roşii, le ofereau
băutură, sendvişuri cu alge şi salată de ciuperci fosforescente. Zeus-Peter Lama îşi îmbrăcase cele
treizeci de frumuseţi în costume roz fără pliuri şi cusături, care imitau perfect nuditatea, pielea de
stofă se mula indecent pe trupurile lor şi numai doi nasturi roz-fucsia în dreptul sânilor şi un triunghi
din etamină neagră sub abdomen semnalau artificiul. Mândre de corpul lor, flatate să se expună,
frumuseţile se fâţâiau ţanţoşe printre invitaţi, fără să bănuiască, la fel ca şi mine, că Zeus nu le crease
acea uniformă de nuditate roz-somon decât ca să denunţe mai bine Natura şi enervanta ei lipsă de
imaginaţie.
La nouă şi jumătate, Zeus-Peter Lama a poftit pe toată lumea pe terasa unde mă aflam eu, pentru a
lansa curcubeul.
— Curcubeul? Dar e noapte!
— N-am nevoie nici de soare, nici de ploaie pentru a crea un curcubeu, a răspuns Zeus bătând într-
un gong.
Din fundul grădinii s-a răspândit un murmur. Pâlcurile de oameni au fost lăsate în întuneric. O
ciudată vibraţie s-a propagat prin aer. Ai fi zis că se aud nişte salve îndepărtate de tun. Două sau trei
femei au ţipat de spaimă. Au bubuit petarde. Apoi lumina a izbucnit din reflectoare, fascicule care
dansau în toate direcţiile, dezvăluind ceea ce se petrecea deasupra noastră. Înnebuniţi, fâlfâind din
aripi, fremătători, porumbeii zburau prin grădină temându-se să se aşeze, din cauza detunăturilor, şi
scăldaţi de pensulele de lumină. Păsările galbene rămâneau grupate, cele roşii de asemenea, cele
albastre cu cele albastre, cele galbene cu cele galbene, cele indigo cu cele indigo şi tot aşa. Volutele
de culoare se intersectau pe firmament, dar culorile nici nu dispăreau, nici nu se îndepărtau.
— Ce e uimitor, le-a explicat Zeus-Peter Lama invitaţilor, e că, odată pictaţi, porumbeii de aceeaşi
culoare se grupează; trăiesc împreună fără să se mai amestece cu alţii. Culorile devin rase. Aşa că, în
ciuda a ceea ce credem de obicei, prostia nu e caracteristică doar oamenilor.
Curcubeul din păsări a dispărut şi servitorii au adus pe o masă mobilă felul principal, Arcimboldo,
un imens trup de atlet caramelizat, compus din toate tipurile de carne posibile, fazan, gâscă, pui, struţ,
prepeliţă, porc, oaie, miel, vită, cal şi bizon, bucăţile de friptură fiind aranjate perfect astfel încât să
dea iluzia că alcătuiesc o siluetă de sportiv. Ca nişte canibali, invitaţii au început să-şi taie bucăţi din
campion, în timp ce frumuseţile, cărora li se interzisese să mănânce, ca să nu se îngraşe, devorau din
priviri farfuriile. Râdeam în sinea mea văzându-le cum tânjeau, dar mi-am dat seama imediat că, din
spatele cortinei, nici eu nu puteam să mă înfrupt şi că din cauza oboselii şi a foamei seara începea să
mi se pară puţin cam lungă.
La zece şi jumătate, fraţii Firelli şi-au făcut apariţia, fără să se scuze pentru întârziere, mulţumiţi că
au reuşit să ajungă. Imediat s-a format un grup compact în jurul lor. De la înmormântarea mea, mutra
bosumflată pe care o formau natural buzele lor groase şi senzuale, ameninţând să le compromită
cariera, trecea drept tristeţe. În sfârşit păreau să exprime ceva. Încântaţi, îşi jucau rolul de frumuseţi
triste, de frumuseţi profunde, de frumuseţi care cunosc umanitatea şi suferinţele ei. De după cortină,
fremătam de nerăbdare.
La unsprezece, Zeus-Peter Lama a urcat pe podium şi le-a cerut tuturor să facă linişte.
— Dragi prieteni, cu voce tare toată lumea spune: „Zeus-Peter Lama e mare“, dar se gândeşte de
fapt: „Şi-a consumat tot geniul. Ce mai are de arătat? A inventat deja totul“. Aşa e. Desen, guaşe,
acuarele, cărbune, pastel, ulei, acrilice, sânge, benzină, fiere, apă, excremente, am pictat cu tot ce se
putea picta. Marmură, ipsos, argilă, calcar, cretă, lemn, burete, gheaţă, săpun, smântână, spumă, am
sculptat în tot ce se putea sculpta. Mi-am lăsat amprenta inspiraţiei în tot ce e inert. Am violat
corpurile moarte pentru a-mi înscrie în ele gândirea vie. Fără mine, omenirea nu ar fi ceea ce este.
Atunci ce să mai fac? Cum să vă mai surprind? Şi, mai ales, cum să mă mai surprind pe mine însumi?
Existenţa unui geniu n-o fi cumva mai mult decât un simplu zbor în picaj, odată ce a ajuns în vârf?
Sunt oare condamnat să asist neputincios la propria-mi decădere? Nu!
Printre invitaţi s-a răspândit un murmur de aprobare. Simţind că-mi venise rândul, am început să
tremur.
— Nu, Zeus-Peter Lama nu şi-a spus încă ultimul cuvânt. Am lucrat pe toate felurile de corpuri
moarte, prieteni. Dar cu cele vii cum rămâne? Nimeni, dragi prieteni, nimeni nu a lucrat cu viul.
Am văzut cum apucă bucata de material în spatele căreia eram ascuns.
— Vă prezint aşadar, pentru prima dată în istoria omenirii, o sculptură vie.
Cortina a zburat pe deasupra mea cu un fâlfâit şi, îmbrăcat doar cu nişte pantaloni scurţi, am fost
dezvăluit asistenţei.
Aceasta a răspuns şocului printr-un „Oo!“ înfundat, ca şi cum ar fi preluat pe piept o minge şutată
cu toată puterea. Sprâncenele se arcuiau. Gurile deschise nu spuneau nimic. Timpul era suspendat.
Zeus-Peter Lama s-a apropiat de mine şi m-a privit cu mândrie. Când spun „m-a privit“, trebuie să
precizez că era vorba de trupul meu, pentru că, de la operaţie, Zeus nu mă mai privea în ochi, fără-
ndoială pentru că rămăseseră unele dintre puţinele părţi din fiinţa mea pe care nu le remodelase.
Totuşi, în seara aceea un schimb de priviri m-ar fi încurajat, cu atât mai mult cu cât tăcerea devenea
din ce în ce mai apăsătoare.
Zeus a strigat autoritar:
— În picioare!
Aşa cum stabiliserăm, m-am ridicat de pe taburet şi am rămas în picioare. Spectatorii au început
din nou să murmure speriaţi. Convinşi, având în vedere aspectul meu cel puţin ciudat, că se află în
faţa unei sculpturi, au fost foarte surprinşi să vadă că marmura prinde viaţă.
Zeus-Peter Lama a luat o postură mândră de dresor şi a ţipat sec, ca o lovitură de bici:
— Mergi!
Am schiţat câţiva paşi, lent şi greoi. „Mers“ nu era cuvântul potrivit, „deplasare“ mai degrabă,
pentru că, după intervenţiile Binefăcătorului meu, mi-era puţin greu să… în fine… Am făcut de două
ori turul podiumului, împleticindu-mă mai-mai să cad la fiecare mişcare. Nu îndrăzneam să mă uit la
altceva decât la picioare – nici aici nu folosesc cuvântul potrivit, ar trebui să spun „elementele mele
de contact cu solul“ –, iar timiditatea mă împietrea şi mă împiedica să mă întorc înspre public.
— Salută!
Asta nu prevăzusem. Eram deconcertat. N-am avut nici o reacţie. Cu pieptul bombat, Zeus-Peter
Lama a repetat, şi mai tare, ca şi cum aş fi fost o jivină care refuza să se supună:
— Salută!
Ca să-şi cruţe plămânii, am făcut o plecăciune. Din primul rând a izbucnit un ropot de aplauze,
foarte dese, sănătoase, hotărâte, ca ţăcănitul unei maşini de scris. Apoi, încă un ropot. Şi încă unul. Şi
încă unul. În scurt timp, întreaga asistenţă bătea din palme.
Atunci am îndrăznit să mă întorc într-acolo. Poate pentru că mi-au văzut ochii, pentru că au
constatat astfel că sunt o fiinţă umană? Printre aplauze au început să se audă şi ovaţii. Am zâmbit – în
fine, ceva de genul ăsta, cu… în fine… Ovaţiile s-au înteţit şi mai mult. Am întins palmele spre ei.
Mulţimea mi-a răspuns instantaneu, în forţă. Strigătele deveneau din ce în ce mai puternice cu fiecare
gest. Aveam impresia că acţionez un buton care face publicul să delireze. Îmbătător. Un semn, o
chemare. Niciodată nu mai fusesem privit, aplaudat, aclamat. Binefăcătorul meu a venit să mă ia de
mână ca să continuăm împreună plecăciunile. Lumea urla, făcea gălăgie, bătea din picioare. Noi nu ne
mai opream din saluturi, ca două stele ale baletului la sfârşit de spectacol.
După un gest implorator al lui Zeus, vacarmul s-a potolit şi petrecerea şi-a reluat cursul. Eu am
rămas totuşi principala atracţie. Invitaţii defilau prin faţa mea pentru a-mi studia trupul în detaliu. Din
toate părţile, laudele nu mai conteneau. Conform ordinelor, nu vorbeam; în schimb, îi studiam şi eu pe
curioşi şi le ascultam comentariile.
— E extraordinar!
— Intrăm într-o nouă eră.
— E o seară istorică!
— Mărturisesc că de un timp nu mai eram la curent cu ce lucrează Zeus, dar acum m-a dat pe spate,
ce mai.
— E om? E altă fiinţă?
— În orice caz, e înalt!
— Uitaţi ce statură are, e o iluzie incredibilă! Ai putea să juri că înţelege ce spunem.
Printre cei mai interesaţi se numărau şi cele treizeci de frumuseţi. Înfăşate, plastifiate, rozalii,
incapabile să facă vreo legătură între cel care fusesem şi cel care eram acum, m-au cântărit întâi din
priviri, curioase, ca pe un obiect din târg, întrebându-se dacă să mă ia acasă sau nu; apoi,
impresionate de comentariile personalităţilor de pe insula noastră, realizând, ca să spun aşa, cât de
originală, de îndrăzneaţă şi de revoluţionară este existenţa mea, m-au examinat cu uimire, de parcă li
s-ar fi spus că un fotoliu e comestibil; însă atitudinea lor s-a transformat în ostilitate atunci când au
observat că nimeni nu le mai băga în seamă, în afară de câţiva bătrâni libidinoşi şi de miliardarul
vulgar de serviciu. Jubilam. Acaparasem toată atenţia. Iar pe ele le eclipsasem. Dispreţul lor m-a
ajutat să-mi dau seama că reuşisem.
S-au apropiat şi fraţii mei.
M-au privit mai mult decât tot timpul cât fusesem fratele lor. Nu m-aşteptam să spună ceva, pentru
că ei nu aveau nici o părere despre nimic. În seara aceea au stat în faţa mea cât se stă de obicei în faţa
unui tablou dintr-un muzeu, ca să pară iubitori de artă. Trei minute mai târziu, s-au întors spre
consilierul lor de presă, urât, înalt, uscat, ţeapăn, scorţos, excesiv la modă, ca toţi oamenii urâţi.
— Ce părere ai, Bob?
— N-o să vă pună în umbră aşa ceva, puişorilor.
Fraţii Firelli au dat din cap uşuraţi. Bob a scos o pudrieră, un pai şi a început să tragă pe nas.
Gemenii au insistat, arătând spre mine.
— Sincer, ce părere ai?
— Puţin îmi pasă.
— Nu înţelegi: ce trebuie să le spunem celorlalţi?
— Liniştiţi-vă, mânzişorilor. Răspundeţi ca de obicei: demenţial-genial-îmi place la nebunie-
revoluţionar-demenţial-într-adevărat demenţial!
— N-am putea să spunem ceva inteligent?
— De ce?
Reconfortat, cu nările fremătând, Bob a băgat la loc pudriera şi a zâmbit mulţumit şi răutăcios.
— Asta ar mai lipsi: să spuneţi lucruri inteligente! Vreţi să vă păcăliţi fanii?
— Dar…
— Linişte! Oamenii vă iubesc pentru că sunteţi frumoşi, ştiu foarte bine că nu voi aţi inventat
marşarierul. Nu vă tolerează decât cu preţul ăsta. Dacă începeţi să vorbiţi ca laureaţii Nobel, s-a
sfârşit cu cariera voastră, bombonelelor.
I-a împins sever spre bufet, bombănind:
— Să spună lucruri inteligente, fraţii Firelli! Cine-a mai auzit o asemenea prostie? Bine că n-o să
se-ntâmple prea curând…
Am rămas interzis. Confruntarea cu fraţii mei îmi făcuse mai puţină plăcere decât mă aşteptam. Mă
surprindea ce întrezăream în relaţia lor cu Bob: aşadar, şi ei aveau un Binefăcător, care gândea în
locul lor. Ideea că nu-i mulţumea doar să fie frumoşi nu mi-a plăcut deloc. Ce ţi-ai fi putut dori mai
mult decât o înfăţişare plăcută? Eu mă hotărâsem să devin bizar tocmai pentru că nu avusesem parte
de aşa ceva. Eram răvăşit.
Apoi a început din nou să plouă cu complimente binefăcătoare, hrănitoare, ca soarele care învăluie
o grădină la sfârşitul iernii. Nemaivăzut! De necrezut! Inovator! Coroziv! Transcendent! Nici unul
dintre aceste cuvinte nu avea cu adevărat sens, dar forţa cu care erau rostite le făcea strălucitoare.
Anulau răceala indiferenţei care mă îngheţase până la oase toată viaţa, acum mă încălzeam sub razele
recunoaşterii, mă năşteam în sfârşit…
— Ce nume îi veţi da acestei opere, dragă maestre?
— Aveţi vreo idee? a întrebat Zeus-Peter Lama scărpinându-şi bărbia.
Oamenii au început să ţipe. Să propună nume. Parcă ar fi fost la licitaţie. Ideile curgeau întruna:
Omul visat, Un altfel de om, Cine am vrea să fim, Cel pe care nimeni nu-l mai aştepta, Omul
complet, Omul de mâine, Omul de astăzi, Visul se apropie , Amintirea lui Dorian Gray, Cel pe care
Dumnezeu nu a ştiut să-l plăsmuiască, Dumnezeu, Dumnezeu nu era acolo, Coma creatorului,
Omul bionic, Dincolo de Bine şi de Rău, Aşa grăit-a Zarathustra, Dincolo de Urât şi de Frumos, E
= mc2, Leviatan, Antinumărul de aur, Sinteza, Teză-antiteză-nimic, Visul lui Epimeteu, Alfa şi
Omega, Revanşa haosului, Unicul.
Binefăcătorul meu a primit fiecare propunere cu un mic zâmbet condescendent. Apoi a sărit pe
podium şi a arătat spre mine:
— Nu există decât un singur titlu pentru această operă revoluţionară: Adam bis.
Aşa am fost eu botezat, printre bliţuri şi aplauze.
Dacă trupului meu i-au trebuit câteva zile ca să-şi revină după acea seară în care a trebuit să stau
prea mult în picioare, mintea îmi era beată de o bucurie pe care nu crezusem c-o voi trăi vreodată.
Binefăcătorul meu îmi aducea la pat ziarele şi revistele în care apărea fotografia mea. Fără-
ndoială, inaugurarea mă transformase în vedetă. Adam bis era pe prima pagină a cotidienelor şi pe
coperta săptămânalelor.
Mi s-a părut ceva normal să fiu celebru. Ba mai mult, mi s-a părut un fel de compensaţie ce mi se
cuvenea. Pentru că nu citisem niciodată altceva decât presa, credeam că jurnaliştii vorbesc doar
despre subiecte importante; or, deşi eu mă consideram important, ei mă ignoraseră; faptul că acum mă
vedeam pe fiecare pagină mi s-a părut sfârşitul unei nedreptăţi. Existenţa îmi era atestată. Sau mai
bine zis celebrată.
Plăcerea mea se hrănea cu meschinării: contorizam cât spaţiu li se acorda fraţilor mei, ridicol de
mic pe lângă spaţiul meu; verificam calitatea comentatorilor mei. Uneori mă înfuriam: fusesem
alungat de la pagina de „actualităţi“ la cea de „evenimente sociale“ sau, mai rău, la cea de „cultură“,
de la sfârşitul publicaţiilor. Zeus-Peter Lama se străduia mereu să mă liniştească.
Organiza în fiecare zi alte şi alte şedinţe cu cei mai buni fotografi ai insulei.
— Iată că a sosit cea de-a doua etapă a gloriei tale, dragul meu Adam bis. Întâi te-au fotografiat
pentru că erai diferit. Acum te fotografiază pentru că eşti celebru. Notorietatea este o creatură care se
hrăneşte din ea însăşi.
Mă pretam cu plăcere la toate poziţiile. Totuşi, refuzam să mă dezbrac.
Seara, dezbăteam subiectul împreună cu Zeus-Peter Lama.
— Trebuie să mă asculţi şi să pozezi nud.
— Nu.
— N-o să stai pentru totdeauna în pantalonii ăştia penibili.
— Mickey nu şi-a dat niciodată jos chiloţii, din câte ştiu eu.
— Nu compara opera mea cu şoarecele ăla neînsemnat, te rog.
— N-o să pozez nud.
— Fraţii tăi n-au avut nici o ezitare. Şi încă în faţa unor fotografi mai puţin valoroşi decât cei pe
care ţi-i propun eu.
— N-am chef s-ajung pe uşa de la vestiarul unei casieriţe de supermarket.
— E un ordin. Şi nu se discută.
— Nuditatea mea îmi aparţine.
— Nu-ţi mai aparţine nimic. Ai semnat un act, ai uitat?
— Nu şi pentru asta. Asta îmi aparţine încă.
— Ba şi pentru asta. Ştii foarte bine că am remodelat totul.
— Daţi-mi puţin timp.
— La urma urmei, ai dreptate. Să mai aşteptăm puţin. Fotografiile o să valoreze mai mult.
Pe zi ce trecea, îmi stăpâneam din ce în ce mai bine mişcările. Delirul suprarealist şi inspirat al
Binefăcătorului meu dintr-o noapte cu lună plină roşcată fusese conceput în scopuri mai degrabă
estetice decât practice. De altfel, asta mi-a şi scăpat faţă de Zeus, cu o formulare jignitoare, într-o
dimineaţă când am reuşit cu greu să urinez.
— Dragul meu Adam bis, mi-a răspuns el glacial, dacă aţi fi vrut ceva practic nu trebuia să vă
lăsaţi conceput de un geniu.
— Oricum.
— Dacă voiaţi ceva practic trebuia să rămâneţi cum eraţi. Natura, iată cine s-a specializat în
chestiile practice! Practic şi deloc costisitor. Foarte bun raport calitate–preţ. Inginerie din nimic.
Vreţi să redeveniţi ce eraţi înainte?
Pentru că nu am ştiut ce să răspund, m-am hotărât să mă obişnuiesc cu acel nou trup fără să mă
plâng.
În curând progresasem suficient de mult încât să mănânc împreună cu toţi ceilalţi ai casei. Tronam
în capul mesei, faţă-n faţă cu Zeus-Peter Lama, care, de la cincisprezece metri distanţă, mă sorbea din
ochi ca pe un fiu preferat.
Zeus îmi impusese să nu spun niciodată vreun cuvânt în public, ceea ce mă frustra puţin, dar nu
părea să le deranjeze pe cele treizeci de tinere zgomotoase, care mâncau fără să asculte pe nimeni şi
interesate numai să-l seducă pe Zeus. De la antreuri la cafea, frumuseţile mă tratau cu un respect
asemănător celui pe care-l arăţi unui buchet maiestuos de flori, iar eu puteam să le contemplu în voie.
Restul zilei, cât timp Zeus-Peter Lama se izola în atelierul lui, când mă întâlneau nu se sfiau să
şoptească tot felul de răutăţi batjocoritoare.
— Ia uite, creatura l-a pierdut pe doctorul Frankenstein?
— Nu, e Quasimodo, care-şi caută clopotul.
— Clopotul? Nu e acolo, pe capul lui?
— Un cap? Unde vezi?
— Chestia aia cu doi ochi…
Până şi insultele lor aveau ceva drăguţ. Exprimând dispreţul, gelozia frumuseţilor îmi confirma
supremaţia. Invidiosul nu-l ponegreşte decât pe cel care e mai bun decât el. Şi-apoi, suferisem atât de
mult timp de invizibilitate, încât orice accentua conturul existenţei mele, compliment sau ironie, îmi
hrănea plăcut amorul propriu.
În plus, atacurile frumuseţilor nu constau decât în vorbe. Nici una dintre ele nu îndrăznea să mă
împingă sau să-mi pună piedică. Toate respectau munca lui Zeus-Peter Lama.
— Ei bine, dragul meu Adam bis, te simţi, în sfârşit, pregătit pentru o şedinţă foto de-adevăratelea?
— Vreţi să spuneţi…
— Fără chiloţii lui Mickey. Pregătit?
— Nu.
Figura repede schimbătoare a lui Zeus s-a întunecat. Pupilele lui lansau fulgere negre.
Apoi a zâmbit şi a apărut un curcubeu, toate pietricelele de pe dinţii lui au început să strălucească.
— În seara asta am nişte oaspeţi importanţi. Le închid pe frumuseţi în camerele lor, pentru că strică
orice conversaţie inteligentă. Vrei să ni te alături?
— Cu plăcere.
— Foarte bine. Fireşte, n-o să sufli nici un cuvânt.
Deşi n-am vorbit în timpul cinei, am fost subiectul principal în jurul căruia s-a învârtit conversaţia.
Anticarii, proprietarii de galerii, estimatorii pentru licitaţii şi negustorii de obiecte de artă pe care-i
invitase Zeus îi puneau tot felul de întrebări.
— Avem vreo şansă ca o asemenea operă să se găsească într-o zi în magazinele noastre?
— De ce nu? Dacă-mi spuneţi cât oferiţi.
— Eu sunt gata.
— Cât?
— Zece milioane.
Zeus-Peter Lama a zâmbit ca şi cum tocmai auzise o glumă bună.
— Asta numiţi dumneavoastră că sunteţi gata? Va trebui să vă pregătiţi mai bine.
— Douăsprezece milioane.
— Sper că e o glumă.
— Cincisprezece? Douăzeci?
— Oricum, deocamdată nu se pune problema să mă despart de Adam bis.
— Intenţionaţi să mai creaţi şi alţii ca el?
De data asta eu am fost cel care am aşteptat încordat răspunsul. M-am întors către Zeus, care
scobea cu unghiile lui lungi o bucată de miez de pâine, încântat să ne ţină în suspans. Gelozia îmi tăia
răsuflarea.
— Deocamdată nu.
Am respirat uşurat. Fiindcă de când mă născusem din nou nu eram preocupat decât de mine însumi,
nu mă simţeam dispus să am fraţi şi surori şi nici să-mpart cu alţii afecţiunea Binefăcătorului meu.
— Spuneţi-mi, a zis dintr-odată un negustor elveţian, i-aţi schimbat toate organele şi membrele?
— Toate cele vizibile, da.
— Toate?
— Cu excepţia ochilor.
— Aşadar, aţi modificat şi ceea ce are orice bărbat între picioare?
— Sexul? Da, mi s-a părut necesar.
— Şi ce i-aţi fabricat în loc?
— Un sonomegafor.
Printre cei de la masă s-a lăsat o tăcere uluită. Până la urmă, o femeie a întrebat timid:
— Un ce?
— Un sonomegafor. Cea mai reuşită dintre transformările pe care le-am făcut.
Binefăcătorul meu şi-a luat paharul de vin şi a început să dea pe gât lichidul dulce, poposind la
fiecare înghiţitură. Tăcerea convivilor se colorase acum cu nedumerire; cu toţii aşteptau o explicaţie.
Zeus a plescăit mulţumit.
— Nu-i nimic pe lume mai bun decât asta.
Şi nimeni nu a înţeles dacă era vorba despre vin sau despre sonomegaforul meu.
— Sigur, e un prototip, un model unic. Dar dacă descifrăm corect istoria lumii vom observa că,
încă din Antichitate, toţi marii cuceritori, Alexandru cel Mare, Cezar, Attila, au avut câte ceva
asemănător sonomegaforului.
Impresionaţi, invitaţii schimbau priviri complice şi exclamaţii admirative.
Zeus-Peter Lama nu părea să-şi dea seama că oaspeţii lui erau atât de pasionaţi de ce le spunea: a
început să frământe între degete un alt cocoloş de pâine. Deşi aparent era concentrat numai la asta, a
adăugat cu un aer distrat:
— Cel al lui Alexandru era vestit de altfel.
A ridicat cocoloşul până în faţa ochilor şi i-a zâmbit, ca şi cum ar fi fost vorba de o veche
cunoştinţă pe care o întâlnea din întâmplare.
— Sonomegaforul lui nu avea totuşi nimic de-a face cu cel al lui Adam bis al meu.
Apoi a pocnit din degete, făcând cocoloşul să ricoşeze departe. Toată lumea a tresărit din cauza
violenţei gestului.
— Fiindcă am concurat împotriva Naturii, să spunem că pentru Adam bis am conceput în sfârşit
sonomegaforul ideal, cel la care întreaga omenire, femei şi bărbaţi, a visat dintotdeauna. Acum iată,
visul e împlinit. Există.
Toate privirile s-au întors spre mine sau mai degrabă spre partea din mine ascunsă sub pantaloni.
Am aruncat, la rându-mi, o privire într-acolo, copleşit de faptul că posedam o asemenea comoară.
— Ce-ar fi să ieşim pe terasă? a propus Zeus-Peter Lama, ridicându-se.
Amintirile mele despre a doua parte a serii sunt mai confuze, pentru că, din câte se pare, cu toţii
abuzaserăm de vinurile bune ale lui Zeus. Soţiile au profitat de această schimbare şi au venit să-şi
caute de vorbă, frecându-se prea insistent de mine, cu pupilele dilatate, deloc contrariate că nu le
răspundeam în nici un fel: îmi atingeau mâinile, umerii, mimau că-şi scrântesc glezna ca să mă oblige
să le prind, îşi lipeau bazinul de al meu, de parcă băutura le-ar fi făcut să uite orice urmă de bună-
cuviinţă. Când soţii le-au chemat la ei, m-au părăsit râzând, jenate, cu mutre de fetiţe surprinse cu
degetele în borcanul de dulceaţă.
Atunci, Mélinda, singura celibatară, m-a strâns tare de braţ.
— Nu vreţi să ne plimbăm puţin împreună la lumina lunii?
Vorbea cu o voce întunecată, aspră, groasă, uleioasă, care nu părea să-i iasă din gură, ci din
decolteu. De altfel, totul la ea era decolteu: acesta cobora până la buric, în timp ce sfârcurile erau
acoperite de o bucată de material subţire, mulat, prins mai jos într-o curea, cu nişte lănţişoare aurite.
Atunci când i te adresai Mélindei, te adresai de fapt unui decolteu, era greu să nu urmezi săgeţile
desenate de rochia subţire, imposibil să nu cobori de la umeri la sâni, apoi de la sâni la pântec. Era
irezistibil. Cu atât mai mult cu cât călătoria era plăcută, pentru că pielea Mélindei, aurită la rându-i şi
luminoasă, tresărea încontinuu, ca şi cum acea femeie respira şi gâfâia din tot corpul.
Am reuşit să urc cu privirea până la sprâncenele ei, ca să-i fac un semn de încuviinţare. Şi-a plecat
ochii, a întredeschis buzele într-un zâmbet şi m-a tras spre grădină, departe de ceilalţi invitaţi, ca să
ne afundăm apoi prin labirintul de tufişuri.
Parcurgând primii câţiva metri, situaţia mi s-a părut dureroasă: probabil că femeia se aştepta să
debitez fraze despre stele, lună, dragoste, destin, tot ce recită bărbaţii în filmele romantice. Nu numai
că nu voiam să vorbesc, dar îmi dispăruseră din minte toate ideile: nu eram decât un ochi stâng
obsedat de decolteul Mélindei şi de direcţia în care mă conducea.
— La ce vă gândiţi?
N-am îndrăznit să răspund.
Ne-am oprit pe o moviliţă, la adăpost de privirile celorlalţi.
Lumina slabă avea o culoare de peşte.
Mélinda s-a aşezat în faţa mea. Ochii mi-au căzut în capcana decolteului, fără să mă pot salva. Mi
se părea că faţa ei era mai sus decât luna.
— Nu vă place de mine!
Decolteul a suspinat. Iată, era numai vina mea, o jignisem. Femeia aceasta se întreba de ce n-o
sorbeam din priviri.
— Vă dezgust!
Nefericita gâfâia din ce în ce mai tare, sânii i se umflau şi apoi i se dezumflau din cauza suferinţei
pe care i-o provocam.
Printr-un efort supraomenesc, am reuşit să-mi îndrept capul şi s-o privesc în ochi pentru câteva
clipe. Am zâmbit, ca să-i arăt că n-am intenţii rele.
Fără să apuc să-mi dau seama ce se apropie, decolteul s-a lipit de mine şi buzele s-au fixat ca nişte
ventuze de ale mele. Limba mi-a fost aspirată. N-am mai putut să respir.
— Să mergem în camera ta, a spus ea exact când eram cât pe ce să mă sufoc.
Am urcat din nou prin grădină până la apartamentul meu, iar eu simţeam fiecare pas ca pe un chin.
Când Zeus-Peter Lama vorbise în timpul cinei despre sonomegaforul meu, fusesem primul interesat,
pentru că, de săptămâni întregi, îmi observam între coapse acea operă ciudată, întrebându-mă cum
aveam să mă folosesc de ea; starea în care o adusese sărutul Mélindei nu mă liniştise, deocamdată
simţeam că mă deranjează din ce în ce mai mult, împiedicându-mă să merg.
Odată întinsă pe pat, Mélinda a înlăturat toate dificultăţile. M-a dezbrăcat încet şi cu pasiune. În
faţa fiecărei părţi din mine pe care o descoperea, scotea un strigăt de admiraţie. Începeam să capăt
încredere. Mă umflam în pene. Sonomegaforul meu nu avea nevoie decât să-i fie îndepărtate ultimele
oprelişti.
Atunci când Mélinda s-a dezbrăcat şi ea de tot, a exclamat:
— Incredibil!
S-a apropiat, l-a contemplat şi a început să-l atingă uşor cu mâna.
— O idee genială!
Pleoapele şi gura i-au rămas larg deschise.
Ce s-a întâmplat în continuare nu are nevoie de nici un comentariu, în afară de remarca generală că
am fost strălucit. Treaba s-a repetat iar şi iar. Mélinda scotea strigăte puternice de plăcere, iar eu,
nişte grohăituri pe care nu mi le cunoşteam. Cine ar fi trecut pe sub fereastra noastră, luându-se numai
după sunete, ar fi crezut cu siguranţă că e vorba de o acuplare între o pisică şi un porc.
În a treia pauză, în timp ce ne trăgeam sufletul cu ochii pironiţi în tavan, Mélinda m-a încălecat ca
să începem din nou.
— A, nu, ajunge! Nu mai pot!
Cuvintele îmi ieşiseră pe gură fără să-mi dau seama.
Mélinda a scos un ţipăt de surpriză, s-a dezechilibrat şi a căzut din pat.
— Te-ai lovit? am întrebat-o ajutând-o să se ridice.
M-a privit înspăimântată şi a ţipat din nou, ca un animal.
— Ce s-a întâmplat, Mélinda?
A fugit în celălalt capăt al camerei şi s-a refugiat în spatele unui fotoliu, speriată la culme.
M-am apropiat.
— Stai pe loc, a spus ea întinzând mâinile înainte, ca să se apere.
— Dar ce s-a-ntâmplat? De ce ţi-e frică?
Buzele îi tremurau, iar ochii îi străluceau, aproape să-i iasă din orbite.
— Vorbeşti?
— Normal că vorbesc.
— Oribil. Nu ştiam.
Ideea asta o şoca. Nu pricepeam cum o femeie care tocmai se dedase, goală, tuturor
extravaganţelor posibile se simţea acum deranjată că vorbesc. Şi-a înşfăcat hainele şi s-a îmbrăcat în
grabă.
— Pleci?
— Da.
— N-a fost bine?
M-a măsurat din priviri fără să-mi răspundă. Era prea speriată că poartă o conversaţie cu mine ca
s-o mai şi continue. Am insistat:
— N-a fost bine?
— Foarte bine, a spus. Rapid, ca un viol.
— O să mai vii?
În patru labe, a preferat să-şi caute preocupată sandalele fine, cu toc înalt.
— A, uite-le!
Le-a înşfăcat la fel de repede ca şi hainele, regăsindu-şi parcă în gestul acela demnitatea pierdută.
— Nu vrei să rămâi să mai vorbim?
— A, nu, există nişte limite!
Şi Mélinda a ieşit trântind uşa.
Am adormit buştean. Mă trezeam din când în când pentru câteva secunde, cât să mă întorc de pe-o
parte pe alta şi să mă gândesc că trăisem cea mai mare împlinire, să satisfac o femeie. Apoi
adormeam din nou. Dimineaţă m-am trezit fascinat, senin, împăcat.
Zeus-Peter Lama, aşezat pe marginea patului, mă privea atent.
— Ar fi trebuit să-ţi tai limba.
Cu gândul numai la plăcerea mea, n-am dat atenţie observaţiei şi am contemplat soarele.
— Mélinda s-a speriat de moarte, a insistat el.
— Dar a avut seara vieţii ei.
— E adevărat, a spus Zeus zâmbind. Odată ce şi-a revenit, după câteva pahare de băutură şi două
calmante, mi-a povestit despre virtuţile sonomegaforului.
M-a bătut pe spate aşa cum baţi pe spinare un cal.
— Şi sunt sigur că la ora asta îşi sună toate prietenele ca să le povestească şi lor.
S-a încruntat observându-mi mutra de mascul satisfăcut.
— Eşti mulţumit de tine?
— Puţin.
— Nu-ţi dai seama de nimic?
Furios, s-a ridicat de pe pat şi a început să patruleze prin cameră.
— Eu sunt cel care a făcut-o fericită pe Mélinda aseară, nu tu.
— Vă înşelaţi.
— Biet idiot! Invenţia mea, sonomegaforul, a făcut-o să se simtă în al nouălea cer.
— Exageraţi…
— Ai mai făcut vreo femeie să ţipe în halul ăla? Nu minţi. Crezi că înainte Mélinda ar fi petrecut
fie şi un minut împreună cu tine? Măcar ai mai cunoscut vreo femeie înainte?
Nu aveam ce să răspund.
— Vezi? Geniul meu a fost cel care a entuziasmat-o pe Mélinda aseară. Eu şi numai eu.
— Oricum, eram acolo şi eu…
— Ba nu. Erai acolo, dar nu erai tu. Dovada, când ai redevenit tu, ea a fugit.
— Când am vorbit?
— Da, din nefericire! Şi doar te avertizasem să taci. Imediat ce-ţi dai drumul la gură, nu mai exişti
decât tu, cu gândirea ta. Asta nu pot să controlez. Şi nu e deloc interesant. De altfel, ai văzut ce efect
a avut.
Tulburat, m-am întrebat dacă aveam motive să mă simt în continuare fericit.
— Mélinda o să mai vină?
— Dacă taci, da.
— O să tac.
— Ridică-te şi vino cu mine. În curând e ora mesei.
După ce a plecat Zeus, am mai lenevit în pat, pentru că e cel mai bun loc în care să-ţi aduci aminte
de lucruri frumoase. Apoi mi-am făcut toaleta, ceea ce, de când Zeus adăugase atâtea complicaţii
corpului meu, îmi lua mai mult de-o oră.
Odată uscat, m-am dus la dulap, unde mi s-a părut, brusc, că mă aflu într-un vis: rafturile erau
goale, lucrurile mele dispăruseră. Încercând să mă calmez, am închis uşile, am râs, m-am concentrat
ca să mă asigur, de data asta, că sunt treaz: nimic! Adio haine, adio lenjerie! Nu mai aveam nici o
bucăţică de stofă cu care să mă acopăr.
Crezând că servitorii făcuseră o greşeală, m-am înfăşurat într-un cearşaf şi m-am dus în camera de
serviciu.
— Aţi uitat să-mi aduceţi înapoi hainele, le-am spus călcătoreselor.
Responsabila-şefă, cu o figură cenuşie, ternă şi scrobită de la atâta preocupare pentru curăţenie, s-
a apropiat de mine.
— Domnul Lama ne-a spus că n-o să le mai purtaţi.
— Poftim?
— Şi ne-a rugat să vă luăm şi aşternuturile.
Cu un gest sec, mi-a smuls cearşaful. Celelalte femei au izbucnit într-un râs dureros. Am fugit ca
să-mi ascund goliciunea. Am alergat până-n camera mea, dar am găsit uşa încuiată.
Prin casă mişunau o mulţime de servitori, aşa că m-am hotărât să mă refugiez în grădină. Poate că
reuşeam să fur un prosop de la piscină. Imediat ce m-am apropiat, am auzit voci şi zgomote de
bălăceală: frumuseţile se îmbăiau. Am făcut stânga-mprejur şi m-am gândit să mă adăpostesc în
labirintul de tufişuri umbroase.
După ce m-am învârtit încoace şi-ncolo printre zidurile înalte de verdeaţă, când am fost sigur că
m-am rătăcit – nu asta e cea mai bună metodă ca să nu fii găsit? –, m-am aşezat pe o bancă de piatră
şi nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile. Imensitatea vegetală şi umbra ei tăcută mă protejau. Puteam
să mă smiorcăi oricât de tare. Aşadar, Zeus mă considera un animal? Nu-mi mai aparţinea chiar
nimic? Nici măcar sexul meu? Dorinţele mele? Pudoarea?
— Eu sunt rezonabil, tinere prieten, spre deosebire de tine.
Cum ghicise că eram acolo? Tocmai se aşezase lângă mine, cu bastonul şi inelele lui, şi, pe sub
mustaţă, cu zâmbetul lui străjuit de pietre preţioase.
— Vei suferi atâta timp cât vei continua să ai sentimente şi opinii personale. Lasă-te în voia mea şi
totul va fi bine.
— Nu pot să trăiesc gol, am spus, cu vocea strangulată de lacrimi.
— Pentru-nceput, renunţă la obiceiul acesta de a spune „eu vreau“ sau „eu nu vreau“. Voinţa ta nu
mai contează, trebuie să se transforme pur şi simplu în supunere. Voinţa mea şi numai a mea, a
creatorului tău, contează. La ce-ai fi ajuns spunând „eu vreau“? Voiai să te sinucizi! Dacă n-aş fi fost
eu să-ţi propun altceva, acum ai fi fost hrană pentru peşti şi n-ai fi devenit celebru în lumea-ntreagă.
Ai încredere în mine.
— Oricum, să umblu gol prin casă şi prin grădină… Până şi-un câine ar avea dreptul măcar la o
zgardă.
— Câinelui i se pune zgardă ca să se deosebească de ceilalţi şi ca să fie identificat. Tu porţi în
întregime semnătura mea.
— Mai puţin decât un animal…
— De o mie de ori mai mult: o operă de artă… Crezi că statuilor lui Praxitele li se pun chiloţi?
David al lui Michelangelo poartă chiloţi string?
Argumentul m-a impresionat: nu-mi privisem situaţia din perspectiva aceea. Simţind că ţintise
corect, Zeus a continuat, cu o indignare călduroasă:
— Crezi că mi-e ruşine cu propria-mi creaţie? Crezi că am de ascuns vreo imperfecţiune? Totul e
perfect la tine, aşa că vreau să arăt totul.
Eram flatat. Entuziasmul lui Zeus îmi dovedea că mai devreme interpretasem greşit faptul că-mi
fuseseră furate hainele.
— Dacă o luăm aşa… am spus eu, gânditor.
— Tinere prieten, un singur lucru ţi-ar face bine: să nu mai gândeşti.
— Credeţi că nu sunt în stare să gândesc?
— Cred mai ales că e inutil.
S-a ridicat şi mi-a făcut semn să-l urmez pe culoarele labirintului pe care-l concepuse.
— Din ce cauză sufereai atunci când te-am întâlnit? Din cauză că aveai conştiinţă. Ca să te vindec,
ţi-am propus să devii un obiect. Dar transformă-te complet! Supune-mi-te cu totul! Renunţă la tine
însuţi. Gândirea mea trebuie s-o înlocuiască pe-a ta.
— Pe scurt, vreţi să devin sclavul dumneavoastră?
— Nu, nefericitule! Sclav e prea mult! Sclavul are conştiinţă! Sclavul îşi doreşte să fie liber! Nu,
vreau să devii mai puţin decât un sclav. Societatea noastră e organizată în aşa fel încât e mai bine să
fii un obiect decât o conştiinţă. Vreau să devii obiectul meu. Atunci vei fi în sfârşit fericit! Te vei
plictisi într-o perfectă fericire.
— Mă-ntreb dacă nu cumva aveţi dreptate…
— Întotdeauna am dreptate.
Am ieşit din labirint şi am pornit spre terasă, continuând să vorbim. Ne-am întâlnit cu o mulţime de
servitori şi, fără să-mi dau seama, mă obişnuiam să umblu gol. „David al lui Michelangelo poartă
chiloţi string?“, îmi repetam atunci când simţeam că cei pe care-i întâlneam erau jenaţi.
— Sunt foarte mândru de tine, mi-a spus Zeus.
M-am bucurat atât de mult pentru asta, încât m-am gândit că are cu siguranţă dreptate. Pe viitor,
aveam să ascult doar de gândurile lui, în detrimentul gândurilor mele, ca să-mi simplific viaţa.
Am coborât din nou în grădină, spre piscina în care frumuseţile încă se bălăceau. M-am oprit
brusc.
— O, o! a exclamat Zeus. Ce-i?
— Mi-e teamă să n-am opinii personale.
— Adam!
— În ce le priveşte pe frumuseţi… e… animalic… e… un instinct…
Zeus-Peter Lama a cântărit ceea ce tocmai spusesem, scărpinându-se în cap.
— La asta nu m-am gândit.
Ne dădeam amândoi seama că situaţia se înrăutăţea.
— Scuzaţi-mă.
— Nu face nimic…
— Înţelegeţi, David al lui Michelangelo nu poartă chiloţi string, dar să nu uităm că nici nu vede,
nici nu aude nimic. Poate să rămână împietrit.
— Da, da! E foarte neplăcut. Să ne întoarcem în camera dumneavoastră.
— Îmi vorbiţi cu dumneavoastră?
— Urmează-mă.
Odată ajunşi la adăpost în camera mea albă cu mobilă tot albă, Zeus şi cu mine am făcut un pact:
de a doua zi, aveam să mă plimb gol cât mai des posibil şi să pozez nud pentru fotografi, păstrându-
mi însă dreptul de a purta pantaloni scurţi ori de câte ori simţeam nevoia.
— Va trebui totuşi să-i spun despre asta doctorului Fichet, a hotărât Zeus.
Mélinda a venit din nou să se culce cu mine, cu condiţia să nu vorbesc. Întâlnirea a fost puţin rece
la început, amândoi evitam să ne privim în ochi; eram obligaţi să ne concentrăm asupra detaliilor. Era
ceva laborios, medical: separam sânii, şoldurile, gura de ansamblul trupului Mélindei. Aveam
impresia că fac dragoste cu piesele unui puzzle. Apoi, în mod mecanic, încălzirea şi-a făcut efectul,
Mélinda a început să tremure şi să geamă. A avut mai multe orgasme, ca şi mine. Aparent totul a mers
bine, în afară de faptul că, odată ce a plecat, m-am simţit ca şi cum aş fi fost folosit drept desfăcător
de conserve.
Mă copleşise o tristeţe apăsătoare. Pretinsesem că mă distrez, deşi simţisem o lungă şi violentă
umilinţă.
În seara aceea, pentru prima dată, m-am dus în camera de serviciu ca să fur, fără să mă vadă
nimeni, alcool. Până dimineaţă, am dat pe gât două sticle de whisky.
Fotografiile cu Adam bis nud au apărut în ziare.
„Iată adevărul meu…“, mi-am spus întinzând revistele pe podea.
— Ce succes! a exclamat Binefăcătorul meu. Sunt foarte mândru.
A observat că eu nu eram deloc entuziasmat.
— Nu-ţi place de tine ca Adam bis?
— Nu ştiu.
— Tinere prieten, fiecare dintre noi are trei vieţi. O viaţă de obiect: suntem un trup. O viaţă a
spiritului: suntem o conştiinţă. Şi o viaţă de discurs: suntem ceva despre care vorbesc alţii. Prima
viaţă, cea a trupului, nu ne datorează nimic, nu noi alegem dacă să fim pitici sau cocoşaţi, nici să
creştem, nici să îmbătrânim, nici măcar să ne naştem în loc să murim. Ce-a de-a doua viaţă, a
conştiinţei, e la rândul ei dezamăgitoare: nu putem să conştientizăm decât ceea ce există, ceea ce
suntem noi înşine, cum ar veni conştiinţa e doar un fel de pensulă care urmează ascultătoare
contururile realităţii. Numai cea de-a treia viaţă ne permite să intervenim în propriul nostru destin, ne
oferă un teatru, o scenă, un public; provocăm, dezminţim, creăm, manipulăm percepţiile celorlalţi;
dacă suntem cât de cât dotaţi, ceea ce vor spune depinde de noi. Să luăm, de exemplu, cazul tău.
Prima ta viaţă a fost ceva insipid, a doua, un dezastru, pentru că ea te-a făcut să-ţi dai seama de acea
insipiditate; aşadar, a treia se lovea de un zid, pentru că nu puteai să-i faci pe alţii să vorbească
despre tine, pentru că erai transparent şi conştient de asta. Tocmai ţi-am oferit trei vieţi noi-nouţe. Un
nou corp. O nouă conştiinţă. Un nou discurs. Ai deja şase vieţi! Ca să fii liniştit, să ştii că părerea ta
nu contează: a treia viaţă e cea care contează şi se vorbeşte din plin despre tine. Datorită mie, ai
devenit un fenomen. Mulţumeşte-te să conştientizezi asta, nu-ţi mai bate capul să emiţi judecăţi.
Întotdeauna când eram cu Zeus mă bucuram văzându-mă reprodus la infinit în fotografii, mi se
părea că sunt original, nebun, bizar, unic, celebru. Imediat ce mă lăsa singur, îndoielile începeau să-
mi ştirbească bucuria: nu cumva devenisem un monstru? Ce mai aveam omenesc în mine? Dacă nu
eram eu însumi Adam bis, dacă rămăsesem cel de dinainte, oare nu m-ar fi oripilat pozele acelea?
Sau, mai rău, nu mi-ar fi fost milă?
În fiecare zi furam sticle de alcool, le îngropam pe cele goale şi aveam nevoie de cantităţi din ce în
ce mai mari ca să-mi alung gândurile.
Mélinda nu mai venea pe la mine, dar îmi trimitea prietene de-ale ei. Nu-mi plăceau decât prima
dată, atunci când puteam să iau curiozitatea lor drept interes; începând de a doua oară, totul devenea
o corvoadă fetişistă, care mă plictisea şi mă rănea.
— Ţi se schimbă trăsăturile, mi-a spus Binefăcătorul meu, nu înţeleg. Parcă eşti… buhăit. Şi te-ai
îngrăşat.
— Totuşi mănânc puţin. Aţi văzut.
— Da, e inexplicabil. Poate că e din cauza operaţiilor…
Rubicondul doctor Fichet s-a rostogolit într-o zi până în camera mea, fluturând nişte hârtii cu
analize.
— Bea, a spus el.
— Nu fiţi ridicol. Nu bea mai mult decât mine. Câteva cupe de şampanie pe zi. Chiar eu i le dau.
Alcoolismul monden n-a făcut pe nimeni să se îngraşe. Nu dintre persoanele pe care le cunosc eu.
— Vă spun că bea.
— Găsiţi o scuză mai bună, Fichet!
— Poftim?
— Încercaţi să-mi ascundeţi ceva, o consecinţă postoperatorie, o greşeală, o problemă, nu ştiu ce
anume…
— Eu? O greşeală? Eu nu fac greşeli. N-am primit nici o plângere în douăzeci de ani de carieră.
— Normal, doar nu faceţi decât să decupaţi leşuri. Cadavrele nu dau pe nimeni în judecată.
— Mă refeream la superiorii mei. Ei mi-au apreciat întotdeauna rapoartele.
— Ştiu, poezie pură. Asta nu-nseamnă că nu încercaţi să mă îmbrobodiţi, Fichet, şi că n-aş putea
foarte bine să întrerup viramentele către contul dumneavoastră. Adam bis nu bea!
— Uitaţi-vă pe hemogramă. Ştiu bine cum stă treaba cu globulele. Acest… această sculptură…
acest băiat… obiectul acesta… are un viciu. Trage la măsea pe ascuns. Nu există altă explicaţie.
— Sunteţi sigur?
Pentru că nu suporta să fie contrazis – normal, după douăzeci de ani de morgă –, doctorul Fichet şi-
a închis sec servieta şi a ieşit din cameră.
Zeus-Peter Lama l-a urmat, implorându-l să mai stea. I-am auzit certându-se pe hol.
Ciudată scenă. Mi s-ar fi părut logic ca Zeus să mă ia la-ntrebări pe mine dacă voia să afle
adevărul, să mă facă să confirm teoria lui Fichet şi, în sfârşit, să mă întrebe de ce am căpătat obiceiul
acela rău. M-aş fi simţit uşurat să mărturisesc totul, să mă confesez, să explic, să cer ajutor. În loc de
asta, discuţia continua fără mine.
Am deschis uşa şi am strigat mai tare decât ei:
— E adevărat! Beau!
Cei doi bărbaţi s-au oprit şi s-au uitat la mine furioşi. „De ce se bagă?“ s-au gândit ei întâi. Apoi
doctorul Fichet a realizat, triumfător, ce spusesem:
— Aha, vedeţi?
Zeus a început să bâiguie:
— E imposibil. De unde lua alcool?
— Nu trebuie decât să-l supravegheaţi mai bine.
— Nu se mişcă de-aici şi n-are nici un ban.
— Poate că are complici…
— Printre angajaţii mei? Nu.
— Totuşi…
— Fur eu singur sticlele din camera de serviciu, în fiecare noapte! am strigat eu.
Am simţit încă o dată că le întrerup firul gândurilor.
— Situaţia e serioasă! a exclamat Zeus. Să mergem în camera lui.
Acolo, doctorul Fichet m-a pus să mă-ntind. Am început să le spun ce simt, despre incertitudinile
mele, despre temeri, despre emoţii. Nu mă mai puteam opri. Cuvintele ieşeau, uşoare, ascultătoare,
gata să capete cele mai fine nuanţe ale gândirii mele. Mă simţeam nemaipomenit explicându-mă,
definindu-mă, exprimându-mă astfel.
Aşezaţi pe marginea patului, veghindu-şi pacientul, Zeus şi Fichet mă ascultau uluiţi. După o oră,
Zeus-Peter Lama l-a luat pe Fichet de braţ.
— E insuportabil. Trebuie să facem ceva.
— Îi voi administra un calmant.
— Nu, mi-e mai bine deja, am spus eu. Simt nevoia doar să mai vorbesc puţin.
Ignorându-mi obiecţia, doctorul Fichet a scos o seringă de veterinar şi m-a înţepat. Mi-am simţit
tot corpul cuprins de un val de bine. Am tăcut. Pluteam. Am închis ochii, ca să-mi fie şi mai bine. Nu
dormeam, dar, ca o plută dusă de valuri, mă apropiam şi mă îndepărtam de conversaţia dintre Zeus şi
doctorul Fichet.
— Vedeţi, Fichet, n-aţi vrut să mă credeţi: ar fi trebuit să-l lobotomizăm. Trebuia să-i îndepărtăm
creierul, să-l dezumanizăm la maximum. Redus la starea vegetativă, nu ne-ar mai fi făcut probleme. O
legumă nu are nici gânduri, nici vicii!
— Viciul e ceva omenesc.
— Atunci de ce m-aţi oprit în seara aceea?
— Pentru că mi se părea periculos să umblăm la meninge, având în vedere recuperarea şi
reeducarea importantă pe care trebuia să le urmeze. Voinţa de a reuşi l-a ajutat să-şi revină foarte
repede. Fără creier, nu s-ar fi putut ţine pe picioare pentru inaugurare. Poate că nici măcar n-ar fi
supravieţuit.
— Oricum, să-l lobotomizăm astăzi.
— Ştiţi bine că nu putem risca să mai facem alte operaţii în următoarele câteva luni.
— Cretinul ăsta o să ducă totul de râpă cu stările lui. Uitaţi-vă cum s-a deformat deja din cauza
alcoolului. Îmi distruge opera. În ciuda a tot ce am făcut pentru el, are schimbări de dispoziţie
insuportabile: ba e trist, ba e excitat.
— Şi tristeţea e ceva omenesc.
— Se apropie expoziţia de la Tokio. Trebuie să fie în formă.
— Pot să-l bag în cămaşă chimică.
— Ce-i asta?
— Un amestec special de calmante şi euforizante. Bine dozat, te transformă într-un imbecil fericit.
— Perfect. De ce nu mi l-aţi propus mai înainte?
— Pentru că e doar temporar… Creierul se obişnuieşte cu el şi-i blochează efectele. Apoi devii
din nou nefericit.
— În orice caz, o să câştigăm timp.
— De fapt ar trebui să-i înlăturăm sufletul.
— Sufletul? Vorbiţi ca un preot, Fichet! Credeţi că există suflet?
— Sigur. E o rană care sângerează mereu şi nu se vindecă niciodată. Nu dispare decât odată cu
moartea.
Am auzit bine? Conversaţia asta chiar a avut loc, sau n-a fost decât un coşmar de-al meu?
Când m-am trezit, îmi veneau în minte frânturi de fraze, accentuându-mi, ca nişte înţepături
dureroase, neliniştea. Am hotărât atunci că discuţia dintre Fichet şi Zeus-Peter Lama nu a avut loc, că
a luat naştere din imaginaţia mea morbidă. De altfel, cum poate conştiinţa să-şi croiască drum prin
norii grei produşi de un somnifer puternic? Eram în stare, fizic, să ascult ce se întâmpla la căpătâiul
meu? Nu. Devenisem cel mai rău duşman al meu. Dacă voiam să-mi continui viaţa de Adam bis,
trebuia nu să scap de un complot, ci să mă vindec de temeri.
Aşadar, când Zeus-Peter Lama a venit să mă vadă, l-am privit binevoitor.
— Bună ziua, Binefăcătorul meu.
— Bună ziua, Adam, cum te simţi?
— În formă excelentă.
— E bine. Aşa şi trebuie. Vreau să fii perfect sănătos pentru expoziţia de la Tokio.
— Tokio?
— O să-ţi explic.
Numele japonez mi s-a învârtit nebuneşte prin cap: nu despre asta auzisem vorbindu-se în vis?
Zeus-Peter Lama mi-a pus în palmă nişte pilule.
— Poftim. Ca să te simţi cât mai bine în pielea ta, te sfătuiesc să iei vitaminele astea.
— Vitamine?
— De ce repeţi fiecare cuvânt pe care ţi-l spun? Te joci de-a ecoul? Ia-le cu un pahar de apă.
Am rămas nemişcat. Aşadar, auzisem bine în noaptea aceea…
— Ce mai aştepţi?
Obişnuit ca lumea să i se supună imediat, Zeus-Peter Lama a început să dea nervos din picior.
Ca să scap de gura lui, m-am prefăcut că înghit pilulele. Întâi a vrut să rămână să verifice efectele,
dar, pentru că nu reacţionam încă, a plecat bombănind că o să se întoarcă mai târziu.
Ce aveam să fac? Primul reflex a fost să fug. Dar locuiam pe o insulă, mă cunoştea toată lumea, aşa
că i s-ar fi raportat imediat lui Zeus-Peter Lama. Mai bine era să-mi iau timp de gândire, dând de
înţeles, prin bună dispoziţie, că acea „cămaşă chimică“ mă liniştea.
M-am năpustit în grădină, simţind nevoia sălbatică să evadez, să rămân cât mai repede singur,
absolut singur. M-am plimbat încoace şi-ncolo de-a lungul zidurilor. Dacă nu puteam să fug, puteam
măcar să-mi permit o escapadă. Dibuind prin spatele tufişurilor, am găsit până la urmă o poartă
zăbrelită. Am forţat-o, am trecut pragul şi m-am trezit, liber, pe un drum pustiu.
Din lene şi comoditate, am urmat acel drum. Nu voiam nici să mă rătăcesc, nici să fug. M-am
mulţumit să merg pe un drum pe care ştiam să mă şi întorc.
Poteca a şerpuit o vreme printre tufişuri, apoi s-a întrerupt brusc lăsând loc unei plaje cu maree
joasă care se întindea cât vedeai cu ochii, cu nisip auriu, foarte frumos, incredibil de fin; undeva am
zărit nişte siluete.
Am pornit spre formele acelea care se distingeau în depărtare.
Şevaletul era aşezat pe nisip, susţinut cu sfori prinse de nişte pietroaie.
În faţa şevaletului, un bărbat şi o femeie. El, aşezat. Ea, în picioare. Priveau lumea – cer, apă, nori,
păsări – prin fereastra tabloului. Fără să ştie că erau ei înşişi un tablou prin nobleţea atitudinii lor,
atenţi, nemişcaţi, ea stând în spate, cu mâinile pe umerii lui, contemplau pătratul de pânză în care
întregul univers se precipita ca să se fixeze şi să se organizeze. Păreau să aştepte ca tabloul să se
picteze singur.
M-am apropiat.
Ei nu m-au auzit venind.
M-am postat în spatele lor, fără să ştie, ca să profit de peisaj.
Şevaletul devenise un adevărat balcon cu vedere spre univers. Bărbatul pictase doar alb, pe care
acum îl marmora cu gri-deschis. Am ridicat capul, am tras adânc aer în piept şi am înţeles că picta
aerul.
— Un pic de mercur.
Femeia a întins pe paletă o pastă argintată, iar bărbatul a luat din ea cu o pensulă subţire şi a făcut
câteva tuşe fine.
— Dă-mi nişte nisip.
Femeia a luat un pumn de nisip, iar bărbatul l-a băgat într-un săculeţ, a suflat printr-un pai şi a
pulverizat cristalele de cuarţ pe pânză.
— Acum trebuie să întind încă un strat.
În momentul acela femeia s-a aplecat şi m-a văzut.
— Avem un vizitator, tată.
Există unele fiinţe care, de la spate, ne promit un secret. Ceafa, şoldurile, omoplaţii au atâta
prezenţă, încât ne umplu de teamă. Atunci când se întorc, ne dau o lovitură de teatru, cu toate riscurile
ei: riscul să fim entuziasmaţi, riscul să fim dezamăgiţi. Ea a întors spre mine o figură care m-a orbit,
de un alb miraculos, de un alb smuls pericolului roşeţii sau al cenuşiului, de un alb fragil şi
insuportabil, de un alb care nu era o simplă culoare, ci o consistenţă, fină, suplă, eterată, pudrată. Una
dintre sprâncene i se arcuia mai mult decât cealaltă, ca şi cum una era întrebătoare, în timp ce
cealaltă râdea. Umerii, bustul, talia, toate curgeau la fel de natural ca pletele ei roşcate. O apariţie
stranie… Precizia trăsăturilor îi dădea un aer puternic, în timp ce silueta era evident fină, plăpândă.
Înaintam încet, pe de o parte pentru că mă afundam cu toată greutatea în nisipul adânc şi alunecos,
pe de altă parte pentru că mă împleticeam de jenă.
Ea mi-a zâmbit. Culoarea aceea roşcată avea ceva trufaş, obraznic.
— Scuzaţi-mă, am spus. Nu m-am putut abţine. A trebuit să vin să privesc şi eu prin ferestruica
dumneavoastră.
— Aveţi dreptate, tinere, a spus bătrânul întorcându-se spre mine.
Mi-a întins mâna luminându-se la faţă, iar ridurile i-au dispărut într-un zâmbet, pentru a forma din
nou chipul unui tânăr cu trăsături delicate, cu un nas elegant; când zâmbea, nici nu-ţi venea să crezi că
are părul grizonat, puteai spune că e blond. Ochii lui transparenţi, albăstrii, cu reflexe de bronz, te
duceau cu gândul la nişte lentile de sticlă colorată.
— Carlos Hannibal, a spus el.
I-am strâns palma uscată şi noduroasă, care într-adevăr, prin fragilitatea ei, îi dezvăluia vârsta. A
arătat apoi înspre tânără.
— Şi ea e Fiona, fata mea.
Fără să-mi întindă mâna, Fiona s-a mulţumit să mă privească din cap până-n picioare, de parcă
aştepta ceva de la mine.
— Numele meu e… Adam.
A dat din cap. Părul ei mă fascina, era foarte puternic, liber, sălbatic.
— Pot să… rămân… puţin… să mă uit cum lucraţi?
— Oricât doriţi, Adam, dar ne veţi îngădui să nu vorbim. Fiona, dă-mi nişte galben turnesol.
Fiona a vărsat puţin ulei pe paletă, apoi, uitându-se din nou la mine, mi-a arătat un obiect lângă
traistele lor din piele uzată.
— E un scaun pliant. Luaţi-l.
Voiam să răspund politicos că nu-l vreau, ca să i-l cedez ei, dând curs astfel obişnuitelor galanterii
care complică relaţiile dintre bărbaţi şi femei; dar am înţeles imediat că n-avea rost să fac nazuri.
Fiona mă fixa cu privirea aşteptând să execut ordinul. Aşa că am desfăcut scaunul, care, sub greutatea
mea, s-a afundat în nisip.
Degetele lui Carlos Hannibal păreau nişte libelule care zburătăceau pe pânză; subţiri, deformate,
umblau rapid de colo-colo întinzând, cu perniţele falangelor sau cu unghiile, pigmentul galben cu
mişcări care, deşi păreau făcute pur şi simplu la întâmplare, după ceva timp s-au dovedit atent
calculate.
Mi-am petrecut toată după-amiaza uitându-mă la Hannibal şi la fiica lui. La fiecare iniţiativă a
pictorului, mi-era teamă să nu strice ceea ce-i reuşise deja; după fiecare gest, îmi dădeam seama cu
ce scop îl făcuse. Aveam impresia că învăţ ceva fundamental şi grandios. Dar ce anume? Să pictez?
Nu, nu voiam să pictez. Să înţeleg cum lucra acest Carlos Hannibal? Cu câteva ore în urmă habar n-
aveam cine e şi nu-mi doream să devin critic de artă. Să observ? Totuşi, nu picta nimic din ce e
vizibil. El picta aerul. Aerul dintr-un moment precis al dimineţii, între marea nesfârşită şi cerul
nesfârşit. Imediat ce nu mă mai uitam la tabloul lui, vedeam doar cu ochii mei, inventariam elemente
cunoscute, catalogate, un ţărm de mare ca oricare altul, plaja cu maree joasă, stâncile adormite,
păsările care profitau de retragerea apelor ca să vâneze chiar pe nisip, eterul strălucitor. Dar în
tabloul lui apărea invizibilul. Vedeam acolo ceea ce fusese şi deja nu mai era, un moment anume,
aerul acela de la zece dimineaţa, aerul acela pe care-l inspiram cu nările fremătând, sub un soare de
oţel, aerul acela care se schimbase, care nu mai exista, aerul acela care aparţinuse unei lumi
minerale, nisip şi piatră, alterat ici şi colo de izul descompunerii crude, peşti uscaţi şi alge, aerul de
după răsărit, un aer incert, aerul acela uscat, viu, azuriu, rece în profunzime, un aer nordic care acum
se îngreunase cu o zi, îngroşat, încins de dogoarea siestelor.
Protejat de Hannibal şi de fiica sa la prora, eram santinela întregii lumi. Simţeam o emoţie
continuă, tulburătoare, violentă, între stupoare şi mirare: bucuria de a trăi. Fericirea simplă de a mă
afla în centrul unei lumi atât de frumoase. De a nu valora mai nimic şi, în acelaşi timp, mult: o
fereastră cu vedere spre universul care mă depăşeşte, cadrul în care spaţiul devine tablou, o picătură
într-un ocean, o picătură lucidă care-şi dă seama că există şi că, prin ea, există şi oceanul. Minusculă
şi măreaţă. Intensă şi netrebnică.
La ora şase, cerul a început să se prăvălească, a devenit un cer ostil, un cer care-ţi spune să te
întorci cât mai repede acasă. Marea era agitată din nou, făcându-mă să-mi dau seama că, de când
venisem, nu-i auzisem glasul.
— Tată, plecăm imediat spre casă, a spus Fiona.
— Aţi terminat, domnule Hannibal?
— Aproape. O să termin cu ajutorul amintirilor. Ce părere ai, tinere Adam?
— A fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea. Şi tot nu reuşesc să înţeleg cum faceţi să pictaţi
invizibilul.
— Numai la două lucruri merită să fim atenţi: la invizibil şi la infinit. De ce să pictezi obiecte care
au contur?
— Cum procedaţi ca să obţineţi ceva atât de limpede dintr-o materie opacă? l-am întrebat uitându-
mă lung la tablou.
— Ca să auzi liniştea e nevoie de zgomot.
Fiona mi-a cerut scaunul şi a strâns instrumentele tatălui ei. Acesta mă privea cu simpatie.
— Veniţi oricând doriţi, tinere. Sunteţi o prezenţă foarte plăcută, pentru că sunteţi foarte atent. Nu-i
aşa, Fiona?
— Nu ne-aţi deranjat deloc.
— Şi-apoi, aveţi o voce foarte frumoasă. Nu-i aşa, Fiona?
— Şi ochi foarte interesanţi.
După aceea s-au îndepărtat, Fiona sprijinindu-l pe bătrân, care mergea anevoie.
Am rămas tulburat. Ochii mei, vocea mea, entuziasmul meu: nu le plăcuse decât ceea ce-mi
aparţinea efectiv mie. Ignoraseră toată munca lui Zeus-Peter Lama. Cum era posibil aşa ceva?
Îmi aduc aminte de zilele care au urmat ca de o primăvară. Ceva puternic şi nou se năştea în mine.
În fiecare dimineaţă aruncam la chiuvetă pilulele de la Zeus, apoi, pe lângă zidul de împrejmuire
de la l’Ombrilic, evadam spre plajă.
Fiona şi tatăl ei mă întâmpinau cu căldură. El îmi oferea de fiecare dată zâmbetul acela larg care-l
făcea din nou tânăr, un zâmbet pătimaş, un zâmbet în care se oferea în întregime, un zâmbet atât de
puternic, încât dincolo de el se simţea disperarea. Ea nu era atât de deosebită, dar micile semne de
atenţie pe care mi le dădea erau mai dese, mai constante. De multe ori, atunci când munca de asistentă
îi lăsa câte un răgaz, mă privea cu atenţie; îi întorceam privirile, pentru că-mi făcea o deosebită
plăcere s-o contemplu pe acea femeie înaltă, longilină, suplă, ale cărei plete roşcate şi roşii,
ondulate, urmăreau rotunjimea şoldurilor.
— E de-ajuns să mă uit la dumneavoastră pentru ca peisajul să devină o coastă irlandeză, i-am
şoptit într-o zi la ureche.
— Mama era irlandeză, mi-a răspuns ea roşind.
Avea sâni mici foarte fermi şi foarte plini, pentru o femeie atât de slabă. Rochiile ei de pânză, în
acelaşi timp simple şi elegante, îmi permiteau să-i cântăresc din ochi în timp ce se mişca. Naturală,
visătoare, zâmbitoare, preocupată să-l observe sau să-l ajute pe tatăl ei, părea să nu fie conştientă de
propria frumuseţe.
Între tată şi fiică se simţea solidaritatea oamenilor adevăraţi şi diferiţi: ca să se înţeleagă, nu era
nevoie să-şi vorbească, unul începea un gest, iar celălalt îl termina.
Atunci când eram departe de ei, la l’Ombrilic, îmi veneau în cap o mulţime de întrebări pentru ei:
Aţi observat ce siluetă am? De ce nu spuneţi niciodată nimic despre asta? De ce m-aţi acceptat atât
de repede, fără să mă luaţi la-ntrebări? Ştiţi că locuiesc în casa unui artist? Că şi eu sunt o operă de
artă? Totuşi, imediat ce mă vedeam în preajma lor, simţeam că am tot dreptul să exist, mi-era bine, şi
problemele dispăreau.
— E clar, amestecul de vitamine îşi face efectul, mi-a spus Zeus-Peter Lama constatând că nu mai
beau. Vei fi superb la Tokio.
N-aveam chef să lipsesc de la întâlnirile mele zilnice de pe plajă.
În ultima zi, în ultimul minut, mi-am făcut curaj să vorbesc. Hannibal tocmai terminase un tablou
extraordinar, care reprezenta aerul robust, aerul care loveşte pânzele vapoarelor, aerul acela rapid,
dinamic şi viguros care te poartă dincolo de ocean. Şi totuşi, nu simţisem aerul acela decât pentru
câteva clipe, în treacăt, la începutul zilei; dar pictorul ştiuse să-i surprindă tăria esenţială.
— Ce păcat, a oftat Hannibal. Prezenţa dumneavoastră îmi dă aripi. Mă simt foarte inspirat de
când sunteţi în preajma noastră. Nu-i aşa, Fiona?
Fiona a încuviinţat, bătându-l pe umăr.
— Plec la Tokio. Pentru o expoziţie. Cu Zeus-Peter Lama.
Auzind numele Binefăcătorului meu, bătrânelul a început să râdă. Trupul lui fragil s-a zguduit într-
un hohot sarcastic care nu i se potrivea unei persoane atât de drăguţe. Fiona nu părea prea încântată
de reacţia lui.
— Şarlatanul ăla? Încă mai bântuie?
N-am ştiut ce să-i răspund, deja prea mirat că cineva putea să vorbească despre Zeus-Peter Lama
cu atâta dezinvoltură.
— De ce nu se mai opreşte odată? Nu e suficient de bogat? Energia omului ăstuia m-a uimit mereu.
— Îl cunoaşteţi?
— Dintotdeauna. Am fost colegi de şcoală. La optsprezece ani era dotat, chiar foarte dotat. Cred
că dintre noi toţi el era cel mai dotat. Ce păcat…
Fiona l-a oprit, înfăşurându-i un fular peste umeri.
— Trebuie să ne întoarcem acasă, tată, seara se face rece.
— Se poate spune că a avut talent de mare pictor, dar nu şi caracter.
— A, da? am întrebat eu, neliniştit.
— Prea inteligent, mânuia vorbele la fel de bine ca pensula, nu avea nevoie de pictură ca să se
exprime. Şi-apoi, era prea ahtiat după succes. Şi-a dat seama repede că, pentru a atrage atenţia, era
mai profitabil să facă zgomot decât să picteze.
— Să mergem, tată, trebuie să beau ceva cald.
Fiona strânsese totul şi-l zorea pe tatăl ei. Nu voia să mai stea. Părea că vrea să evite o catastrofă.
L-a luat de braţ şi l-a forţat să se urnească.
— La revedere, a spus ea. Când vă întoarceţi?
— Peste o lună.
— Noi vom fi aici. Vă aşteptăm.
I-am privit îndepărtându-se până când s-au făcut minusculi, două puncte pe auriul nesfârşit al
nisipului. Am rămas pironit, cuprins de o tristeţe apăsătoare. Cât le iubeam pe fiinţele acelea!
Plecarea lor îmi rupea inima! Şi totuşi, ştiam atât de puţine lucruri despre ele. Ce secret voise ea să
protejeze plecând aşa de grăbită? Ce credea că va spune el, şi eu nu trebuia să aud?
Oricum… Până la urmă a zis: „Vă aşteptăm“.
Tokio. The Body Art Exhibition. Bliţuri. Puhoi de lume. Zgomote. Holurile hotelului. Decalaj orar.
Somnolenţă. Bliţuri. Puhoi de lume. Zgomote. Luat medicamentele de la Zeus. Gol într-o sală, ore-
ntregi. Somn. Nu ştiut că sunt atât de mulţi japonezi în Japonia. Din ce în ce mai mulţi la picioarele
mele. Se înghesuie. Se împing. Vorbesc ca nişte jucării mecanice. Femeile au voci de şoricei. Desene
animate. Trăiesc într-un film de desene animate. Tot felul de conferenţiari urcă pe podiumul unde stau
eu şi mă explică în toate limbile. N-am înţeles nimic. Aceeaşi siguranţă irevocabilă în toate limbile.
Somn. Băut ceai verde ca să rămân treaz. Dar după ce băut făcut pipi. Cum să procedez? Zeus-Peter
Lama cere ore de pauză. O pauză de douăzeci de minute la fiecare două ore, în timpul căreia accesul
în sala mea e interzis. Harababură. Puhoi de lume. Bliţuri. Sala mea, cu cei mai mulţi vizitatori.
Succes enorm. Prăbuşit în fiecare seară în limuzină, care mă duce la hotel. Gândit la plajă. La Fiona.
Dormit prost. Şi totuşi, simţit permanent nevoia de somn. Aş vrea să nu fiu aici.
Obişnuit. Început să mă simt mândru că sunt atracţia expoziţiei. În fotografiile din ziarele japoneze
parcă am şi eu un uşor aer asiatic. Cum e posibil? Lumea vrea să-mi ia interviuri. Zeus refuză. Lumea
vrea să mă invite la o emisiune de televiziune. Zeus ezită.
Un nou val de turişti francezi. Mi-e teamă de turiştii francezi. Vor să atingă. Mai ales puştii. Puşti
nenorociţi. Primii mă mângâie. Ceilalţi mă ciupesc. Ţip. Panică. Fugă. Sala îşi vomită publicul.
Sosesc gardienii. Curatorul expoziţiei doreşte să mă adoarmă. Urlu că nu vreau să mă atingă nimeni,
că francezilor trebuie să li se interzică să intre. Nenorociţilor de puşti francezi. Nimeni nu-nţelege ce
spun. Mă enervez. Mă înroşesc tot. Mă agit. Vine în fugă un veterinar cu un pistol pentru tranchilizat
elefanţii. Dau să i-l smulg. Trage. Seringa atinge un gardian, care cade grămadă. Vine şi Zeus-Peter
Lama, care se ia de toată lumea, mai puţin de mine. Plecăm de la muzeu. În limuzină – poate din
recunoştinţă? poate de oboseală? – încep să plâng pe umărul lui.
— Aşa e viaţa de vedetă, tinere prieten! mi-a spus el bătându-mă pe umăr.
A doua zi, îi ameninţă pe cei de la muzeu că plecăm. Nebunie. Ar fi o catastrofă. Şi din punct de
vedere artistic, şi financiar. Le acordă o oră organizatorilor ca să negocieze contractul. Între timp, mă
duce, înfofolit într-o pufoaică, să vizitez celelalte etaje.
Am început cu „Tattoos on My Skin“, sala Tatuaţilor.
— Ce oroare! a exclamat Zeus, zici că suntem într-un bistro din port.
Nişte bărbaţi şi nişte femei îşi expuneau desenele naive şi pretenţioase. Cu cât erau mai în vârstă,
cu atât aveau mai multe tatuaje. Motivele, unele mai banale decât altele, nimic special, erau destinate
doar să acopere cât mai multă piele. Un singur model atrăgea atenţia: un bărbat înalt şi slab pictat ca
şi când ar fi fost jupuit: pielea lui părea smulsă din cap până-n picioare, dând la iveală muşchii,
nervii, tendoanele, orbitele, articulaţiile, oasele. Era ceva foarte urât, respingător şi totuşi destul de
original. Nu?
— Am mai văzut asta de sute de ori, a spus Zeus ridicând din umeri.
În a doua sală, „My Body is a Brush“, nişte artişti goi, cu tot trupul pictat, se aruncau sau se
rostogoleau pe suprafeţe albe. După ce se frecau de o pânză, cei din public puteau propune un preţ ca
s-o cumpere. Preferaţii colecţionarilor erau Jay K.O., pictorul prin K.O., un bărbat musculos care-şi
lua avânt din fundul sălii şi apoi se lovea cu toată puterea de un panou agăţat de perete –
brancardierii îl ridicau, infirmierii îl reanimau şi, după încă trei ore, trecea la altă operă –, şi Sarah
şi Belzebut Kamasutra copulând, unşi cu acrilice, în faţa tuturor, pentru a-şi imprima pe nişte hârtii
imense poziţiile erotice.
A treia sală, „My Body between God and Shit“, atrăgea mai puţini vizitatori, din cauza
mirosurilor. Un artist golea măruntaiele unor porci proaspăt tăiaţi pe trupurile ca de lapte ale unor
adolescente. Un altul îşi înfipsese cârlige în tot corpul şi apoi se agăţase de tavanul sălii. Un altul îşi
ardea pielea cu ţigări aprinse în faţa publicului, împrăştiind o plăcută aromă de porc pârlit la proţap.
Dar cei mai amuzanţi erau fraţii Paillasson, opt fraţi care, îmbrăcaţi doar cu o bucată de material
înfăşurată în jurul şoldurilor şi coapselor, se întinseseră pe jos, obligându-i pe vizitatori să treacă
peste ei ca să iasă din sală.
„Art and Philosophy“, anunţa ce-a de-a patra sală, rezervată gânditorilor. Diogene XBZ23, un
neamţ, trăia în patru labe în cuşca lui, cu zgardă şi lanţ la gât, sub o pancartă pe care scria: „Eram
liber. Acum sunt prizonierul curiozităţii voastre!“, insultându-i pe cei care se apropiau prea mult de
el. Mai departe, o femeie însărcinată îşi expunea burta strigând la fiecare treizeci şi şapte de
secunde: „În ce lume va trăi el?“ Un grup statuar atrăgea în mod deosebit atenţia, Eterna reciclare :
un bărbat hrănea o femeie care alăpta un bebeluş care urina pe un petic de iarbă pe care o păştea o
vacă grasă pe care o mulgea un fermier care vindea laptele bărbatului care-şi hrănea soţia. Se
presupunea că, odată ce înţelegeai, trebuia să cazi în extaz.
Sala următoare, „Body Building“, semăna cu o sală de sport şi prezenta cele mai noi exerciţii de
aerobic şi de fitness. Zeus-Peter Lama şi-a atras simpatia jurnaliştilor, fotografilor, cameramanilor şi
reporterilor făcând tărăboi. A început să tune în faţa tuturor împotriva acelor „negustori din Templu“,
luându-i pe rând pe antrenorii prea musculoşi şi pe antrenoarele prea slabe, toate acele cărnuri uzate
de transpiraţie, de hormoni şi de caroten, toate acele creiere stoarse de exerciţii, care n-au ştiut să
răspundă diatribelor înflăcărate decât prin nişte zâmbete mecanice.
În faţa celei de-a şasea săli, m-a anunţat solemn:
— Iată singura ta rivală.
Botezată simplu „Rolanda, the Metamorphic Body“, camera era consacrată Rolandei şi operaţiilor
sale. Evoluţia artistei în funcţie de inspiraţia ei era surprinsă într-un set de fotografii. Dacă nu-şi
făcea ea singură operaţia, fiindcă avea nevoie de anestezie, Rolanda îi ghida pe chirurgi cu ajutorul
unor schiţe şi simulări pe calculator. Traversase mai multe perioade: le prezentase pe Rolanda
grecoaică, Rolanda incaşă, Rolanda mesopotamiană, Rolanda Quattrocento, Rolanda simbolistă,
Rolanda Marilyn. În timp ce o echipă de medici tocmai îi făcea o nouă operaţie, într-o sală
amenajată în mijlocul încăperii, le permitea admiratorilor să asiste la metamorfoză. Înainte să-şi
piardă cunoştinţa, anunţase că va deveni o nouă Rolanda, Rolanda expresionistă.
— Săraca, a murmurat Zeus fără pic de compasiune în voce, s-a deformat atât de mult, încât la
bătrâneţe o s-ajungă Rolanda cubistă.
Sala următoare, închisă, purta titlul „The Moving Sculpture Adam bis de Zeus-Peter Lama“.
Gardianul şi-a făcut cu greu loc până la noi şi ne-a spus tremurând din tot corpul:
— E prăpăd. Trebuie să găsim rapid o soluţie, altfel oamenii o să dărâme uşa.
— Mergeţi şi plângeţi-vă directorului, bunule domn, i-a sugerat Binefăcătorul meu.
Am intrat pe o uşă dosnică şi am ajuns în Biroul de rebuturi, locul unde erau trimise unele opere
din expoziţie şi unde altele veneau în fiecare zi să-şi negocieze intrarea. Artiştii şi curatorii
expoziţiei se insultau fără pic de jenă.
Tocmai fusese retras din sala numărul trei, „My Body between God and Shit“, un bătrân prezent în
toate muzeele, Jesus Jo Junior, fost fachir obişnuit să se crucifice la bienalele de artă contemporană.
— Dar nu sângeraţi! a urlat curatorul.
— Normal. Obligat, corpul meu s-a obişnuit să fie străpuns de cuie. Rănile s-au vindecat în jurul
găurilor. Ca nişte crestături. Acum nu mai sângerez.
— Nu e posibil să expunem un Isus care nu mai sângerează! Să fim cinstiţi, n-aţi fi avut niciodată
succesul pe care l-aţi avut dacă n-aţi fi sângerat la New York, la München, la São Paulo şi la Paris!
— Trebuie să mă înţelegeţi, a spus fostul fachir.
— Nu, a răspuns curatorul.
Pe o bancă stăteau plouaţi, inerţi un tatuat victimă a unei eczeme rebele şi o tatuată care se
întorsese tuciurie, deci ilizibilă după o lună de vacanţă în Seychelles. Apoi a sosit precipitat, gâfâind,
Meredith Iron, bărbatul cu o mie trei sute de piercinguri, care, ca de obicei, fusese oprit la vamă din
cauza detectorului de metale. În sfârşit, a apărut şi directorul, cu un plic mare sub braţ, ca să-i
confirme lui Zeus-Peter Lama că acceptă noile sale condiţii.
A trebuit să-mi dau imediat jos haina şi am fost împins, gol, în sala în care cele câteva sute de
vizitatori enervaţi deja de aşteptare au trecut prin faţa mea ca să mă admire.
Seara, în limuzină, Zeus-Peter Lama m-a întrebat:
— Ce-ai zice într-un interviu?
— Că mă bucur mult să fiu o operă de artă. Şi că-i mulţumesc creatorului meu.
— Foarte bine. Şi ce-ai răspunde dacă te-ar întreba cineva despre trecutul tău?
— Care trecut? M-am născut în mâinile dumneavoastră.
— Foarte bine. Ai reuşi să-ţi aminteşti fostul tău prenume?
— Pe mine mă cheamă Adam.
— Foarte bine. Ce-ai vrea să le spui oamenilor care te admiră?
— Nu sunt decât gândirea întrupată a creatorului meu, Zeus-Peter Lama, puteţi să-i scrieţi lui.
— Foarte bine. Mi se pare că eşti pregătit. Poate că o să acceptăm să mergem la emisiunea aceea.
În seara următoare, am intrat în direct în lumina obositoare şi fierbinte a reflectoarelor emisiunii
Ce? Unde? Când?, vedeta postului Satelit. Eu stăteam gol pe un podium, încercând să iau posturi cât
mai variate, în timp ce Binefăcătorul meu susura la microfonul pe care i-l întindea prezentatorul că
după mine nimic nu va mai fi ca înainte. Broda cu dibăcie în jurul temei lui favorite: „Fără mine,
omenirea n-ar fi ceea ce este.“
Dintr-odată, o femeie s-a năpustit din public înspre noi şi a întrerupt emisiunea.
— Nu vă e ruşine? a urlat ea apostrofându-l pe Zeus-Peter Lama.
— Doamnă, cine sunteţi? a întrebat prezentatorul.
— Mă numesc Medea Memphis, de la Asociaţia pentru Demnitatea Umană, şi sunt oripilată de
ceea ce i-aţi făcut acestui biet băiat.
— Dacă nu vă place arta, vedeţi-vă de drum! i-am strigat eu.
— Băiete, te-a desfigurat.
— Eu am vrut-o.
— Imposibil!
— Vă spun că eu am vrut-o. De altfel, există trei tipuri de artă: arta figurativă, arta nonfigurativă şi
arta desfigurativă. Aceasta din urmă a fost inventată de creatorul meu, Zeus-Peter Lama, împreună cu
mine. Tocmai v-a vorbit despre ea.
— Cum puteţi să suportaţi să fiţi tratat ca un desen, ca o amprentă?
— Îmi place să fiu o urmă, dacă e o urmă de geniu.
În public s-au aprins nişte lămpiţe roşii. Lumea aplauda. Dar Medea Memphis era de neoprit.
— Ai fost decăzut la condiţia de produs.
— Gioconda e îngrijită mult mai bine decât au fost vreodată copiii dumneavoastră, doamnă!
— Cum vă permiteţi?
— Dar dumneavoastră? Mă simt foarte bine aşa cum sunt. Lăsaţi-mă în pace şi întoarceţi-vă în
bucătărie.
Zeus-Peter Lama a intervenit în cearta noastră.
— Doamna Medea Memphis, a cărei asiduitate militantă e demnă de respect, are dreptate să pună
problema în discuţie şi să-i dea importanţa cuvenită: Adam bis e fericit în calitate de obiect?
— Da! am strigat eu.
— Există pe lumea asta o condiţie mai bună decât aceea de obiect? Mai ales decât aceea de obiect
de artă?
— Nu! am strigat eu din nou.
— Vedeţi, doamnă? De fapt ceea ce refuzaţi este filozofia din spatele creaţiei mele. O concepţie
asupra lumii.
— Eu lupt pentru o lume în care copiii sunt liberi, a spus ea.
— Dumneavoastră luptaţi pentru o lume în care copiii se sinucid, i-am aruncat eu.
Cu un ţipăt sfâşietor, femeia a izbucnit în lacrimi chiar acolo, pe platou. Zeus-Peter Lama şi
prezentatorul au îngenuncheat şi au luat-o în braţe, manifestându-şi brusc compasiunea. Apoi
prezentatorul a explicat, uitându-se fix în cameră şi către spectatori, că Medea Memphis e o femeie
distrusă pentru că unul din fiii ei îşi pusese capăt zilelor cu câţiva ani în urmă, că regretă acel
incident, că acestea erau avantajele – nu, pardon, inconvenientele – adevăratelor emisiuni în direct,
apoi a cerut o pauză de publicitate.
Emisiunea a stârnit multe reacţii. Altercaţia noastră a fost preluată şi transmisă pe toate celelalte
canale. Ziarele au comentat, editorialiştii au titrat: „Cine are dreptate: Zeus-Peter Lama, sau Medea
Memphis?“
Eu eram mereu nervos, mi se părea insuportabil să fiu pus în discuţie şi chiar batjocorit în ziare.
Lumea nu trebuia să vorbească despre mine, ci să mă admire.
— Calmează-te, Adam, spunea Zeus-Peter Lama, e o treabă excelentă. E exact de ce avem nevoie:
să se vorbească despre noi. Cazul tău e celebru de-acum în toată lumea. Nu mai e nimeni care să nu-
şi dea cu părerea despre tine. Gloria!
Avea fără-ndoială dreptate, pentru că la expoziţie se înghesuiau atât de mulţi oameni, încât a
trebuit să rămân acolo, numai eu, şi noaptea. Vizitatorii erau gata să se calce pe picioare şi în
picioare ca să mă vadă.
În ultima seară, epuizat, după şedinţa de închidere, incapabil să mă liniştesc, am ieşit din camera
mea în toiul nopţii, ca să-i cer Binefăcătorului meu un somnifer. Din greşeală, am uitat să bat la uşă şi
am intrat direct în apartamentul lui. Râdea în hohote împreună cu Medea Memphis şi beau amândoi
şampanie. Am înlemnit văzându-i. Ea, în schimb, m-a întâmpinat cu braţele deschise.
— Adam, ce plăcere să te revăd! a exclamat ea, ca şi cum n-am fi fost duşmani.
— Bea un pahar împreună cu noi, tinere!
— Nu, aş vrea un somnifer. V-aţi… împăcat?
Au izbucnit din nou în râs… La picioarele lor erau deja trei sticle goale. Erau atât de beţi, încât nu
se mai puteau opri. Zeus s-a târât până la valiza lui, a scos pastilele, mi le-a pus în palmă şi a reuşit
să articuleze, între două sughiţuri:
— Da, aşa e… Ne-am împăcat.
Cât despre Medea Memphis, se zguduia atât de tare de râs în fotoliu, încât mai avea puţin şi
vomita.
Am simţit cum în minte îmi încolţea, cu o teribilă claritate, o bănuială. Am refuzat imediat să mă
mai gândesc. Din slăbiciune, preferam să-l idealizez pe Zeus decât să-l văd aşa cum era. Am ieşit din
cameră şi am luat pastilele, ca să pot aştepta drumul de întoarcere cu avionul complet anesteziat.
Regăsirea a fost mult mai tandră decât mă aşteptasem. Fiona, care de obicei nu privea decât
înainte, spre mare sau spre tabloul tatălui ei, Fiona, care nu se întorcea niciodată, Fiona m-a urmărit
venind din depărtare. Oare mă pândea? Mă aştepta?
— Tată, uite-l pe Adam!
— A! Adam, ce bucurie!
Eram copleşiţi de o fericire atât de mare, încât, ca să nu devenim ridicoli, ne-am pupat. Hannibal
m-a pupat zgomotos, în timp ce Fiona abia dacă mi-a atins obrajii cu buzele.
— Ce mai face călătorul nostru?
— Nu mai vreau să călătoresc, am răspuns eu. Nu vreau decât să vin aici, în fiecare zi, şi să
contemplu lumea prin fereastra tabloului dumneavoastră.
— Foarte bine, atunci o să continui, a spus peisagistul. Vorbim mai târziu.
Hannibal intenţiona să prindă pe pânză momentul acela în care aerul nu e nici marin, nici terestru,
ci pur şi simplu aerul plajei. Avea de evitat două abordări simpliste: să reprezinte aerul din larg, un
aer uşor, în întregime marin, sărat, iodat, azuriu, sau să reproducă aerul terestru, un aer dens, saturat,
plin de efluvii, în care urcă parfumurile pământului, ale plantelor şi ale activităţii oamenilor, mai
mult o respiraţie decât aer. El voia să fixeze aerul de graniţă, aerul plajei, un aer pentru crabi şi
pentru licheni, la întretăierea a două lumi. A reuşit asta cu un amestec de nuanţe de verde, maro şi
albastru, înainte să se lase seara. Fiona şi cu mine nu ne mai puteam stăpâni extazul în faţa reuşitei
lui.
— Gata cu complimentele, a spus Hannibal întorcându-şi spre mine frumoşii lui ochi albaştri,
gălbejiţi de viaţă. Să vorbim despre dragul nostru Adam. Fiona şi cu mine am citit ziarele şi am
urmărit toată afacerea.
— Afacerea?
— Vâlva pe care a făcut-o Zeus-Peter Lama la Tokio. Ca de obicei. Care e punctul tău de vedere?
— Punctul meu de vedere?
— Doar n-o să-mi spui că, deşi lucrezi pentru Zeus, ai aceleaşi păreri ca şi el. Am prea multă
încredere în sensibilitatea ta ca să cred aşa ceva. Vorbeşti întotdeauna despre pictură mergând direct
la esenţial.
— Când vorbesc despre pictura dumneavoastră, poate. Cât despre Zeus-Peter Lama… nu mă simt
implicat la fel de mult.
— Cum adică?
— Nu am nici o părere. Nu ştiu exact ce înseamnă arta lui. De altfel, nici nu-mi pasă. Mă
mulţumesc să-i las pe alţii să-şi dea cu părerea.
— După părerea ta, e artă?
— Poate că nu e ceva frumos, dar…
— Nu, nu despre asta vorbesc. Frumos sau urât, nu contează, din moment ce există şi dă de gândit.
De exemplu, cea mai recentă sculptură a lui: ce părere ai despre ea?
Se uita la mine zâmbind cu ochii lui opalini, aşteptându-mi răspunsul. I-am aruncat o privire
neliniştită Fionei, care, şocată de întorsătura violentă pe care o lua conversaţia, mi-a sărit în ajutor.
— Tată, cred că-l plictiseşti pe Adam.
— Ba nu, nu-l plictisesc. Îl stânjenesc, dar nu-l plictisesc. Ce părere ai despre cea mai recentă
sculptură a lui?
— Cum adică?
— Ai văzut-o?
— Nu sub toate aspectele…
— Nu contează, ai văzut-o?
— Da.
— Şi ce părere ai despre ea?
M-am uitat în pământ, ţintuind nisipul dintre noi. Cum de un om la care ţineam atât de mult se purta
aşa de nemilos cu mine?
A continuat fără să-mi observe tulburarea.
— Ei bine, pentru că eşti politicos şi nu îndrăzneşti să-mi spui, o să-ţi zic eu ce părere am despre
ea: nu are nici o valoare! Din punct de vedere estetic, e un gunoi. Din punct de vedere uman, idem.
Pentru că mă luptam să-mi stăpânesc lacrimile, n-am putut să-i răspund. Crezând că-l aprob,
Hannibal a continuat pătimaş:
— Zeus e mult prea inteligent ca să creadă el însuşi fie şi pentru o secundă în ceea ce face. Cinic,
calculat, nu încearcă să-şi construiască o operă, caută succesul. Or de obicei succesul e ceva ce nu
vine dinspre artist, ci dinspre public. De patruzeci de ani, Zeus forţează publicul să reacţioneze în
faţa muncii lui, îl mobilizează în permanenţă ca să dea naştere unei agitaţii ce seamănă cu aprobarea.
Pentru că scandalul e un accelerator mediatic, el caută idei care să şocheze. Pentru că oamenii cred
că lucrurile despre care se vorbeşte mult sunt şi cele mai meritorii, el vrea să se vorbească despre el
pentru ca nimeni să nu-i pună la-ndoială valoarea. Fiindcă observatorul grăbit poate să confunde
calitatea operei cu cantitatea comentariilor, lui îi place să stârnească orice fel de comentarii. Pentru
că imbecilii cred că a fi modern înseamnă a fi revoluţionar, el pretinde mereu că se delimitează de
trecut şi că inaugurează o nouă eră. Toată lumea crede că dă naştere unor bombe artistice, în timp ce
el se mulţumeşte să aprindă petarde. Nu şi-a construit cariera în atelier, ci în presă; culorile, uleiurile
lui sunt jurnaliştii, iar în domeniul ăsta e dacă nu un mare artist, cel puţin un foarte bun manipulator.
Cu sculptura asta, cea mai recentă, rămâne acelaşi şi totodată se autodepăşeşte, trece un prag, se
instalează în terorism, devine criminal. Chiar şi cei mai mari nemernici din Istorie par nişte îngeraşi
pe lângă el. Să-i propui unui om să devină obiect! Şi încă ce obiect! Să-l zdrobeşti, să-l torturezi, să-l
violezi, să-l dezumanizezi, să-i smulgi orice aparenţă naturală! Când o să-şi dea seama ce i se-
ntâmplă, tânărul acela se va simţi distrus. Şi-a pierdut locul de om în mijlocul oamenilor. Nu va mai
fi decât o arătare de neatins. Ar fi fost mai bine ca Zeus-Peter Lama să-i facă o operaţie pe creier, să
i-l spele, să-i lase cât mai puţină luciditate. Pentru că, oricât de puţină ar fi, conştiinţa tot conştiinţă
rămâne. O flăcăruie tot foc se numeşte! Bietul băiat care a semnat cu el pactul ăsta infam va suferi
groaznic când se va trezi. Nero a fost un artist mai onest atunci când a dat foc Romei de dragul
spectacolului: romanii nu aveau decât să fugă sau să moară. Dar Zeus-Peter Lama are nevoie ca
victima lui să rămână în viaţă! E dracu-n persoană! Îl va droga pe sărmanul nefericit ca să-l
împiedice să se sinucidă. Mă trezesc noaptea cu gândul la această viaţă sacrificată pe altarul
vanităţilor şi al succesului, îl compătimesc pe cel de care s-a servit ca să-şi creeze sculptura aceea
netrebnică… acel… cum l-a numit… acel…
— Adam bis, am spus eu, cu vocea strangulată.
— Aşa, Adam bis. A, chiar, nu făcusem legătura: aveţi acelaşi nume.
— Dar chiar eu sunt.
Hannibal se pregătea să-şi continue tirada, deschisese deja gura pentru fraza următoare, când a
realizat ceea ce tocmai îi spusesem. A rămas interzis, suspendat, cu nodul în gât.
Fiona l-a bătut pe umăr.
— Tată, nu ţi-am spus pentru că până acum mi s-a părut că n-avea nici o importanţă. Adam al
nostru, Adam pe care-l iubim şi a cărui companie ne lipsea zilele trecute este… Adam bis.
Hannibal şi-a ascuns faţa în palme şi a oftat.
— Doamne, ce-am făcut?
M-a luat de mână şi, tremurând, mi-a sărutat-o.
— Iartă-mă… iartă-mă… nu ştiam… n-am vrut… iartă-mă.
Lacrimile lui mi-au udat degetele. M-am întors spre Fiona, ca să-mi explice.
— Tata e orb, a spus ea.
M-am uitat lung la Hannibal şi mi-am dat seama brusc că azuriul lăptos al irişilor lui, fixitatea
pupilei, nesiguranţa visătoare din privirea lui nu erau decât porţile lipsite de simţ a doi ochi morţi.
— Nu vă cunoaşte decât prezenţa, ideile şi vocea. Când i-am citit articolele despre
dumneavoastră, am fost laşă, i-am descris… opera lui Zeus-Peter Lama… fără să precizez că e vorba
de dumneavoastră.
— De ce?
— Fiindcă pentru mine nu sunteţi cel de acolo. Nu aveţi nimic în comun cu… apariţia aceea.
Ţinându-mă de mână, Hannibal tocmai observa cât de… diferită era. Lacrimile îi curgeau însoţite
de stupoare. Sau mai rău: de curiozitate. A început, fără să vrea, să mă pipăie, să mă evalueze, urcând
înspre umăr… Mi-am retras mâna aşa cum te fereşti de foc.
— Nu! am ţipat.
— Iartă-mă.
S-a sprijinit de braţul fiicei lui ca să se ridice.
— Să mergem acasă, Fiona. Am făcut destule prostii. Mi-e ruşine.
Fiona a strâns repede pensulele, cârpele şi tuburile. Hannibal a întors spre mine ochii nevăzători şi
m-a întrebat cu o voce nesigură:
— Pe mâine?
— Nu ştiu.
A dat din cap, ca să-mi arate că înţelegea. Totuşi, a repetat:
— Pe mâine, sper. Dacă vreţi, o să vă povestesc cum vă vedeam eu.
Mi-a zâmbit larg. Văzând că suferă, m-am forţat să-i întorc zâmbetul. Iar el, simţindu-l cumva, a
exclamat imediat:
— Mulţumesc!
Cu traistele şi şevaletul în spinare, cu tabloul din ziua aceea la subsuoară, Fiona i-a oferit braţul şi
au plecat. De-acum, înţelegeam de ce mergeau aşa; el nu numai că se sprijinea de ea, ci se lăsa şi
ghidat.
Când au dispărut, mi-au atras atenţia, chiar în faţa mea, în nisipul umed, urmele picioarelor
noastre: picioarele mele de bărbat, mari şi adânci, picioarele ei de femeie, fine şi arcuite, unul lângă
celălalt, aproape lipite, uneori intersectându-se. Între ele, am descoperit un bileţel scris în grabă pe o
bucată de hârtie: „Aici, la miezul nopţii. Fiona.“
Aristide Stavros detesta luxul, arta, pe soţia lui şi bijuteriile, dar statutul său de miliardar îl
condamna să trăiască în lux, să deţină o colecţie de artă, să nu divorţeze de soţia lui şi s-o
copleşească mereu cu bijuterii, pe care aceasta le tezauriza în cuferele ei. Ducea o viaţă pe care o
ura, străină de firea lui de ţăran, şi se putea spune că averea îi fusese şi sursă de nefericire.
Când i-am fost predat, valetul lui m-a ajutat să mă instalez într-o cameră foarte curată şi a început
să mă supravegheze atent. „Când e vorba de treizeci de milioane, trebuie să-mi iau măsuri de
precauţie“, le tot spunea el angajaţilor şi paznicilor. De data asta, eram supravegheat mai mult ca să
nu mă mai răpească nimeni decât ca să-mi fie împiedicate iniţiativele. Moliciunea aproape imbecilă
a purtării mele le-a confirmat că aveau dreptate, că pericolul ar fi putut să vină din afară, niciodată
dinăuntru. Pentru că nu-mi doream decât să mă întorc la Fiona şi la tatăl ei, le-am câştigat încrederea
paznicilor mei continuând să joc farsa cu encefalul pârlit.
Aristide Stavros nu-mi prea dădea bătăi de cap. Pentru că nu-i plăceau mondenităţile, primea rar
vizite şi întotdeauna avea mai mulţi oaspeţi deodată. A trebuit să stau câteva seri gol, pe soclu.
Lumea mă privea extaziată. Printre observaţii cel mai des auzeam de preţul meu, care-i fascina pe
oameni, şi banalităţi de genul: „E altceva în realitate decât în poze. Mi se părea mai înalt. Mi se
părea mai scund. Sincer, ţi-ar plăcea să ai aşa ceva acasă?“ Ca şi Gioconda lui da Vinci sau David
al lui Michelangelo, înghiţeam toate prostiile fără să schiţez nici un gest. Ca să fii o operă de artă
celebră şi comentată în lumea întreagă, trebuie fie să te porţi foarte civilizat, ca Mona Lisa, fie să nu
înţelegi decât ebraica veche, ca David, fie, ca în cazul meu, să te doară fix în cot. Aşadar, îmi făceam
foarte bine treaba de vedetă autistă.
Fraţii mei veneau şi ei din când în când la seratele acelea. Ceva se schimba în rău la ei. Erau la fel
de frumoşi, dar îşi pierduseră strălucirea. Oare era din cauza lor? Sau din cauza admiratorilor care
nu se mai înghesuiau chiar aşa de mult la uşa lor? Se stingeau. Drogul pe care li-l furniza Bob,
consilierul de presă, nu rezolva situaţia. Rienzi, cel mai mare, căpătase obiceiul să tragă praf pe nas
în faţa mea, pretinzând că mă contemplă. Cât despre Enzo, deşi trăgea mai puţin pe nas, se uita lung la
mine, deznădăjduit, ca şi cum ar fi căutat cine ştie ce secret. Adesea mă-ntrebam dacă nu cumva, deşi
era un prost, Enzo Firelli nu era pe punctul să mă recunoască. Dacă ar fi vrut să-şi confirme bănuiala,
ar fi trebuit să se uite fix în ochii mei. Dar el stătea în faţa mea, privindu-mă fără să mă vadă, cu
pupilele dilatate, mai mult datorită drogului decât din prea multă inteligenţă.
Totuşi, într-o zi s-a uitat atent la faţa mea.
— În fond, bătrâne, ţi-ai găsit locşorul.
Am tresărit, dar am rămas imperturbabil, privindu-l fix de sus. Abia a reuşit să-şi ruleze o ţigară.
— Daaa, ţi-ai găsit trai pe vătrai. Nu trebuie să mişti un deget. Nu trebuie să demonstrezi nimic.
Mulţumit pur şi simplu cu ceea ce eşti. Genial…
A stricat a doua foiţă încercând să ruleze tutunul şi a început nervos s-o pregătească pe-a treia.
— La fel ca mine, vrei să zici? Păi nu, să nu crezi. Un singur lucru se spune despre mine, că sunt
frumos. Dar eu? Eu ce părere am? Când mă uit în oglindă nu văd un bărbat frumos, îl văd pe fratele
meu. Şi fratele meu nu mă impresionează absolut deloc. Şi-atunci… puţin îmi pasă de ce spune lumea
despre mine, deşi din asta trăiesc. Înţelegi? E imposibil…
Şi cea de-a treia ţigară a sfârşit pe podea. Cu degetele tremurându-i din ce în ce mai tare, a făcut o
a patra încercare.
— Îmbătrânesc. Deja sunt printre manechinele în vârstă. Tinerii vin din urmă şi ne fură de sub nas
contractele. Asta mă sperie şi, în acelaşi timp, mă linişteşte. Îmi spun că peste câţiva ani o să scap de
mine însumi. N-o să mai zică nimeni că sunt frumos, o să spună… ce anume?… nu ştiu… altceva…
poate că nimic… Nimic?
Reuşise în sfârşit să-şi facă un fel de pâlnie mototolită din care ieşeau firişoare de tutun aşa cum
ies firele de păr din nas. Şi-a aprins-o.
— Nimic. N-o să mai spună nimeni nimic. Şi ăsta o să fie adevărul. Sunt un nimic. N-am existat
decât datorită celorlalţi. Şi ce-am fost? Excitaţia de câteva secunde a pipiţelor frustrate? Ce mai
consistenţă! Şi-apoi se mai miră de ce mă droghez…
A tras din joint şi imediat muşchii feţei i s-au relaxat. Masca i-a devenit de ceară, dar mai
destinsă.
— Merită să trăieşti? Eu duc o viaţă idioată.
— Duci o viaţă idioată pentru că eşti idiot.
Întâi a ridicat din umeri, pe urmă a scos o mică exclamaţie, lăsând fumul să-i iasă pe gură şi să-i
lingă faţa până la frunte, ca o limbă alburie. Cu gura încă deschisă, pregătit să răspundă, pupilele i s-
au mărit dintr-odată: tocmai îşi dăduse seama ce se întâmplase.
— Vorbeşti?
Am tăcut şi am luat, lasciv, o altă postură.
S-a mutat şi el, ca să-mi prindă privirea.
— Nu, pe bune, chiar vorbeşti?
Am rămas neclintit.
A uitat de ţigară şi a-nceput să ţipe ca un cimpanzeu.
Oamenii s-au apropiat şi s-au grăbit să-l întrebe pe Enzo ce se-ntâmplă.
— Vorbeşte, a spus el arătând spre mine foarte mândru, de parcă tocmai m-ar fi inventat.
— Ba nu, nu vorbeşte, a zis unul dintre obişnuiţii casei.
— Mie mi-a vorbit.
— A, da? au spus cei mai ironici, adulmecând fumul ca să se-asigure că era de haşiş. Şi ce v-a
zis?
— Că sunt idiot.
Invitaţii au schimbat zâmbete complice. Cel mai curajos a spus:
— O afirmaţie de bun-simţ.
Aristide Stavros s-a alăturat grupului.
— Să-nţeleg că sunteţi încântat de noua mea achiziţie?
— Vorbeşte! a exclamat fratele meu.
— A, în nici un caz, a răspuns uriaşul, pe un ton care nu lăsa loc de dubii.
Bob, consilierul de presă, l-a luat pe Enzo de după umeri şi le-a explicat invitaţilor:
— Enzo e puţin surmenat din cauza filmărilor.
Enzo şi-a plecat ochii, învins, iar curioşii s-au împrăştiat. Bob şi Enzo au rămas lângă mine, până
când, sigur că nu-l aude nimeni, specialistul în comunicare a putut să-şi verse năduful pe manechin.
— M-am săturat de tine! Te-ai făcut urât ca o prună uscată, mi-e din ce în ce mai greu să-ţi vând
imaginea, iar tu îţi iroseşti credibilitatea care ţi-a mai rămas debitând prostii.
— Te asigur că…
— Puişorule, nu-ţi mai cer decât un singur lucru pentru cele câteva ultime luni de carieră: să nu
mai scoţi nici un cuvânt. Ah, dac-ai putea să fii mut!
Şi l-a lăsat acolo.
Enzo s-a uitat lung la mine. Eram mut. Ca şi el. Pentru prima oară, mă simţeam cât de cât apropiat
de fratele meu: ca oricărei aparenţe, fie ea urâtă sau frumoasă, nu ni se cerea decât să tăcem. Mi-am
schimbat din nou poziţia, graţios, şi i-am şoptit la ureche:
— Aparenţele nu sunt decât ceea ce sunt, dragă frate. Plate. Mute. Nu trebuie să se exprime decât
pe ele însele. Aparenţele nu exprimă nimic altceva, le aparţin celorlalţi, care nu le suportă decât cu
preţul ăsta.
Enzo s-a albit la faţă, a deschis gura pregătindu-se să ţipe şi apoi a fugit la toaletă să vomite.
Când nu trebuia să pozez, mă gândeam cum să fac să iau legătura cu Fiona şi cu Hannibal. Furasem
o carte de telefon ca să le caut numărul sau adresa: degeaba. Reuşisem să mă ascund pentru o oră
într-unul dintre birouri, ca să caut şi pe Internet: am găsit datele celor câţiva proprietari de galerii
care-i expuneau lucrările, dar nici o informaţie directă. Pe o hartă am identificat unde se afla locuinţa
lui Aristide Stavros pe insulă: exact în celălalt capăt faţă de cea a lui Zeus-Peter Lama; chiar dacă aş
fi evadat, mi-ar fi luat câteva zile s-ajung la plajă. Cum să fac?
Uitându-mă la televizorul paznicilor mei, am aflat că Zeus-Peter Lama îşi continuase
experimentele. Un amplu documentar dezvăluia că de câteva luni din atelierul lui ieşiseră mai multe
statui vii. Am constatat cu stupoare că erau şi mai urâte, şi mai extravagante decât mine. Când camera
de luat vederi a zăbovit asupra figurilor deformate, am tresărit: am recunoscut chipurile câtorva
dintre frumuseţile de la l’Ombrilic. Comentatorul anunţa că noile creaţii ale lui Zeus erau nişte tinere
care se oferiseră voluntare. Am plecat scârbit.
Soţia lui Aristide Stavros, o femeie mică de statură şi robustă, fără vreo unduire care să-i
marcheze talia sau pieptul, atent coafată încă de dimineaţă, vopsită, cu manichiura făcută, machiată şi
agresivă, provoca mereu câte-o scenă domestică. Deşi miliardarul muncea neobosit, de la cinci
dimineaţa la zece seara, ea îl făcea în toate felurile: imbecil, bun de nimic, pierde-vară.
Să fi fost efectul acestor certuri? Uriaşul îmbătrânea şi slăbea tot mai mult pe zi ce trecea. Pielea
lui căpătase o nuanţă cenuşie, de om bolnav. Primea din ce în ce mai puţine vizite. Şi aproape că nu
mai vorbea cu nimeni.
Într-o dimineaţă, soţia şi-a făcut bagajele, a luat cu ea treizeci de dulapuri cu rochii, două sute de
cutii de pantofi şi patru cufere cu bijuterii.
Noaptea, Stavros s-a închis în biroul lui. Am auzit o împuşcătură, zgomote înnebunite de paşi şi-
apoi sirena ambulanţei.
A doua zi dimineaţă, când paznicii mei au deschis televizorul, am aflat că magnatul s-a împuşcat.
Motivul? De câteva luni afacerile lui mergeau prost. Investiţii neprofitabile. Datorii imense. Era
ruinat. Soţia lui fugise nu se ştie unde, luând cu ea toate bunurile de valoare. Foarte ciudat să
descopăr la ştiri ce se întâmpla de luni întregi – inclusiv cu o noapte în urmă – chiar sub nasul meu.
În aceeaşi zi, poliţiştii au împânzit casa, urmaţi, la scurt timp, de executorii judecătoreşti.
Am fost băgat într-un camion, împreună cu diverse piese de mobilier şi tablouri. Apoi am fost
descărcat într-un depozit. Nici unul dintre executori n-a vrut s-audă când le-am spus că eu trebuie să
am parte de alt tratament decât o bucată obişnuită de marmură. M-am înfăşurat în nişte cuverturi pe
care le folosesc de obicei oamenii care se mută, cu mai mult praf decât lână în ele, mi-am improvizat
un aşternut pe o canapea veche şi, timp de câteva zile, am fost la mila unui gardian, un om de treabă,
care îmi mai dădea câte-un sendviş şi apă; fără el, aş fi murit de sete şi de foame înainte să fiu vândut
la licitaţie.
Sala de licitaţii. Public numeros. Mai mulţi gură-cască decât cumpărători. Toată lumea voia să se
înfrupte pe seama ruinei unui miliardar. Sinuciderea lui nu era de-ajuns ca să le satisfacă ranchiuna şi
gelozia. Curioşii voiau, în plus, să contemple comorile pe care le pierduse, să vadă cât de gravă
fusese căderea, ca şi cum prin acest faliment li s-ar fi făcut dreptate, ca şi cum punerea în vânzare a
acestei averi ar fi fost un act de justiţie divină.
Am aşteptat alături de maldărul de obiecte. Agenţii de licitaţie duceau şi aduceau înapoi piesele.
Atmosferă încordată. Preţurile nu creşteau deloc. Comisarul licitaţiei îşi spărgea vocea de parcă ar fi
fost un solist de operă în faţa unei audienţe ostile. Solidarizarea agenţilor cu publicul. Aleseseră să
fie de partea lor. Brizbizuri. Imitaţii. Nulităţi. Ne pun să cărăm nişte obiecte de nimic. Dă-mi un
pahar cu vin.
A venit şi rândul meu. Numărul 164. Cei patru agenţi şi-au scuipat în palme pregătindu-se să mă
ridice, când le-am spus că pot să merg şi singur. Surprinşi, aproape furioşi, m-au escortat până pe
scenă.
Când am intrat, asistenţa a început să freamete.
Mi-am dat seama că veniseră mai ales pentru mine.
A fost adus şi soclul, şi m-am suit pe el.
În timpul acesta se lăsase o linişte apăsătoare. Când m-am întors cu faţa spre public, am zărit-o pe
Fiona, în primul rând, cu ochii umezi, ţinându-l de mână pe tatăl ei orb. Am rămas uimit s-o revăd.
Figura ei mi se părea mult mai proaspătă şi mai frumoasă decât în cele mai dragi amintiri. Inima îmi
bătea cu putere.
M-am stăpânit să-mi fixez privirea asupra ei, ca să nu mă molipsesc de emoţie. Am recunoscut pe
scaune multe personalităţi care mă admiraseră şi-şi dăduseră cu părerea despre mine în casele celor
doi proprietari ai mei. Dintr-odată, am înlemnit şi am simţit fiori reci pe şira spinării: Zeus-Peter
Lama, cu toţi dinţii şi toate pietrele preţioase la vedere, trona pe un scaun de pe aleea centrală. Puţin
mai departe, fraţii mei, palizi şi cu ochii tulburi, tolăniţi pe o bancă, semnau un autograf pentru două
foste frumuseţi de câte o sută şi ceva de kile fiecare. În spatele lor, exasperat, Bob, cu urâţenia lui
mulată şi scrobită într-un costum ţipător care-i oferea avantajul paradoxal de a-l face în acelaşi timp
vizibil şi invizibil, îşi consulta ceasul din plastic monitorizând fiecare secundă rămasă până când
avea să scape în sfârşit de cele două nefericite foste glorii, fraţii Firelli.
Comisarul licitaţiei şi-a dres vocea, de parcă s-ar fi pregătit pentru aria vieţii lui, şi a început
emoţionat să mă descrie şi să-mi depene povestea.
Zeus-Peter Lama îl urmărea jubilând, ca şi cum ar fi fost Dumnezeu ascultând un imn de slavă.
Licitaţia a început.
Hannibal a ridicat mâna. Zeus a plusat. Hannibal a ridicat din nou mâna.
Prinzând curaj, cumpărătorii au început să liciteze. În curând, erau aproape treizeci. Fiona mi-a
făcut un semn deznădăjduit: ea şi tatăl ei nu mai puteau să continue. Amatorii se îmbulzeau. Eram o
piesă de rezistenţă. Aveam să bat toate recordurile. Zeus licita din ce în ce mai mult ca să crească de
fiecare dată cota considerabil. Când aceasta a ajuns la douăzeci şi cinci de milioane, el s-a oprit,
estimând că-şi sprijinise opera suficient de generos.
Fraţii mei nu mai făceau nici o mişcare. Oare aşteptau sprintul final? Intenţionau să investească în
mine? Nu. Lupta s-a concentrat între un japonez şi un miliardar texan. Cei doi îşi aruncau în faţă
cifrele ca şi cum s-ar fi pălmuit. Atmosfera era tot mai încordată.
Brusc, un om îmbrăcat cu un costum uzat s-a strecurat pe alee şi i-a întins comisarului o hârtie.
Acesta s-a făcut roşu la faţă şi a bombănit ceva în barbă. Bărbatul a insistat sever. Furios, comisarul
s-a adresat publicului.
— Statul doreşte să-şi exercite dreptul de preempţiune asupra lui Adam bis, opera lui Zeus-Peter
Lama.
— Nu, a spus funcţionarul, statul nu doreşte să-şi exercite dreptul, ci îl pune în aplicare. V-am
trimis o notificare.
— N-am primit nici o notificare, a mârâit strident comisarul licitaţiei.
— Nu vă jucaţi prosteşte cu statul, n-aş fi prea sigur că aveţi de câştigat.
— Scandalos! Mă jefuiţi. Sunt obligat să vă cedez piesa la valoarea estimată. La cel mai mic preţ.
Zece milioane! Zece milioane pentru o piesă care era cât pe-aci să se vândă cu treizeci şi cinci!
— Zece milioane, exact, aşa cum am stabilit. Uitaţi cecul.
— E un abuz de putere intolerabil!
Din toată sala au izbucnit ţipete de protest. Omuleţul s-a întors spre public şi, fără să-şi piardă
cumpătul, a privit de jur împrejur de la cei un metru şi patruzeci de centimetri ai săi. Demnitatea şi
siguranţa lui i-au făcut pe oameni să înţeleagă că legea-i lege şi nu se discută.
Agitaţia s-a mai potolit.
Am fost declarat proprietate a statului.
Între timp sosise şi administratorul muzeului. Acesta i-a anunţat pe jurnalişti că aveam să fiu
găzduit la ultimul etaj al Muzeului Naţional şi că, începând de săptămâna următoare, puteam fi
admirat acolo pentru modica sumă de cinci rublari.
Zeus-Peter Lama jubila pentru că opera lui ajunsese în cea mai nobilă colecţie din ţară. Fiona şi
Hannibal plângeau. Am evitat toţi trei să ne privim. Ei au plecat primii.
În timp ce sala se golea, Rienzi Firelli a plecat pe hol şi a început dintr-odată să se zbată.
Membrele i s-au încordat sub efectul unor lovituri invizibile venite de undeva dinăuntrul lui. Şi-a dat
ochii peste cap, iar gura i s-a umplut de spume. Apoi s-a prăbuşit la pământ.
Bob s-a năpustit să-l ridice. Enzo privea scena pierdut în gânduri.
— E mort! a strigat Bob. Mort! Mort!
Bob a început să scoată nişte ţipete de toată frumuseţea – doar nu degeaba era specialist în
comunicare – şi s-au strâns imediat în jurul lui o mulţime de curioşi şi de clienţi.
— Mort! Rienzi Firelli a murit! O supradoză fatală! Lumea asta necruţătoare l-a distrus!
Enzo, care rămăsese pironit, se uita la cadavrul fratelui său cu ură. Era deja invidios pe moartea
lui. Crispat, închis în el însuşi, cu buzele strânse, îi reproşa deja că reuşise să termine cu viaţa
înaintea lui.
Fotografii şi jurnaliştii se agitau în jurul cadavrului.
Agenţii de licitaţie au profitat de moment ca să mă scoată de-acolo, de teamă ca mulţimea să nu mă
rănească.
Când am trecut prin faţa lui Bob, l-am auzit şoptindu-i lui Enzo:
— Îţi reînnoiesc contractul, bombonică. Un doliu ca ăsta, bine gestionat, poate să ne hrănească cel
puţin doi ani.
Administratorul Muzeului Naţional era un tânăr celibatar. Specialist în pictura italiană de secol
XV, poliglot, cultivat, trăia împreună cu o pisică şi nouă mii de cărţi vechi legate în piele veritabilă.
Îmbrăcat la patru ace, mirosind a benzină şi a apă de colonie, închis în costume trois-pièces cu dungi
la milimetru, strălucitoare, cu părul corect pieptănat şi dat cu gel, era de o curăţenie maniacală, din
cauza căreia părea tern, cenuşiu şi mult mai bătrân. Stăpân al unui vast apartament la ultimul etaj al
muzeului, îşi spăla, îşi apreta şi-şi călca singur lenjeria, atât de mult ura să se atingă cineva de
lucrurile lui. Domnişoara Sarah, pisica lui de angora, era singura fiinţă ale cărei fantezii le tolera; îi
purta o dragoste extaziată pe care ea binevoia s-o primească, în timp ce legăturile lui cu restul lumii
se limitau la minimum de adecvare şi de curtoazie.
Cu gusturi artistice mai degrabă reacţionare, nu-l încântase deloc să mă cumpere, lucru care-i
fusese impus de guvern şi care-i epuizase bugetul pe următorii doi ani. Când a venit să mă caute la
depozit, mi-a aruncat o privire nemulţumită.
— Doamne, a strigat el din spatele ochelarilor cu rame subţiri, aurite, asta se numeşte artă? Câtă
vulgaritate! Câtă decadenţă! De ce a trebuit să mă nasc în asemenea vremuri?
Condescendenţa lui s-a transformat în mânie atunci când, după ce i-am fost livrat la muzeu, i s-a
explicat că va trebui să mă şi găzduiască.
— Cum? N-am auzit în viaţa mea ceva mai absurd. Oricum, aici nu există decât o singură locuinţă,
a mea!
Pe mine scena mă amuza, dar nu spuneam nimic, pentru că hotărâsem să mă prefac mut cât mai mult
timp posibil. În faţa angajaţilor şi a delegaţilor din minister, a urlat, a tunat, atingând pe alocuri şi
acute exasperate, apoi a fost obligat să accepte: trebuia să-mi ofere camera de oaspeţi din locuinţa lui
de serviciu.
— N-are nimic. Îi scriu eu imediat ministrului o plângere. Complicaţiile de genul ăsta nu intră în
fişa postului meu. Nu merit aşa ceva. Va trebui să cotizeze dacă vrea să-l ţin aici pe acest… acest…
Adam bis.
După ce a închis uşa de la intrare în urma noastră, a dat buzna în sufragerie ca s-o anunţe pe
domnişoara Sarah de noua situaţie şi ca să-şi ceară scuze. Pisicuţa, care se spălase pe îndelete şi
acum îşi mângâia boticul roz cu lăbuţa, părea să primească înţelegătoare explicaţiile şi s-a arătat
cooperantă, până când m-a văzut. Deodată blana i s-a zbârlit, s-a arcuit toată şi a-nceput să scuipe.
Biciuia aerul cu coada, din gât îi ieşea un fel de şuierat şi a fugit imediat să se ascundă sub bufet.
— Ei bine, iată, a strigat disperat administratorul, iată! Îmi este călcată în picioare intimitatea! Îmi
este distrusă viaţa privată!
S-a întins pe burtă pe podea, ca să continue tratativele cu domnişoara Sarah, care, cu toate
ghearele scoase, îl scuipa în faţă, fără să mai vrea să audă nimic.
Deloc nemulţumit de întorsătura pe care o luau evenimentele, i-am abandonat, închizându-mă în
camera mea. Aveam un plan precis: să fac convieţuirea atât de grea, încât administratorul să mă
oblige să-mi găsesc altă locuinţă.
La prima oră a primei zile, în timp ce urcam pe soclul meu încălzit de lumina reflectoarelor, am
văzut-o pe Fiona în faţa mea.
— Adam, te implor. Să nu spui nimic. Nu am mult timp la dispoziţie.
M-am străduit să-mi păstrez echilibrul, pentru că, de surpriză, era să cad de pe soclu. Apoi m-am
ghemuit. În faţa Fionei, tocmai îmi dădusem seama că eram gol şi mi se făcuse ruşine. Ea a observat.
— Adam, te rog. Poartă-te în continuare ca şi când nu ne-am cunoaşte, altfel o să ne prindă.
M-am aşezat într-o poziţie din care o vedeam bine pe Fiona, dar fără s-o las şi pe ea să mă vadă în
întregime. A scos o carte de vizită din mânecă.
— Pe cartea asta de vizită ţi-am scris adresa şi numărul meu de telefon. Eu… mă gândesc la tine…
mereu…
— Şi eu, şi eu mă gândesc la tine, am schiţat cu buzele lipite.
A lăsat cartea de vizită pe soclu şi apoi am ascuns-o sub talpă.
— Mulţumesc, am murmurat.
Ea mi-a căutat privirea şi s-a uitat lung la mine.
— Sună-mă, mi-a mai şoptit.
Mi se pusese un nod în gât. Şi m-am înfiorat. Mi-am auzit propria voce şi mi s-a părut necunoscută,
bâiguind ceva din desişul unei jungle încâlcite şi apăsătoare.
— Te iubesc, Fiona.
Obrajii i s-au aprins, ca nişte artificii, a oftat, şi-a plecat ochii şi apoi s-a făcut nevăzută.
De atunci, am ştiut şi mai bine ce aveam de făcut: trebuia să-l aduc cât mai repede la disperare pe
tânărul şi elegantul administrator.
N-a trebuit nici să fac prea mari eforturi, nici să aştept prea mult. Insuportabil pentru ochii de
miere ai domnişoarei Sarah, care şuiera, scuipa, rănţuia şi scărmăna fotoliile imediat ce mă vedea, o
stresam atât de tare, încât, ca răzbunare, a ajuns să facă pipi pe cele mai valoroase cărţi ale
stăpânului ei. Când şi-a descoperit incunabulele udate, cu foile dezlipite şi chiar rupte de urina
revoltată şi răzbunătoare a pisicii, şi-a dat seama că trebuia să ia o decizie tranşantă: ori eu, ori ea.
Deşi îmi petreceam câteva ore pe zi cocoţat pe soclul meu în sala mare a muzeului, pisica decretase
imposibilă orice apropiere între mine şi ea. Aşa că şi-a continuat răzbunarea…
Am intrat în biroul administratorului, care-şi plângea cărţile distruse sau dragostea pierdută, şi m-
am aşezat în faţa lui.
— Nu mai putem continua aşa.
Speriat, şi-a dus mâna la inimă. Dar l-am liniştit imediat.
— Da, vorbesc. Nu vă fie frică. De câteva luni, prefer să mă prefac că sunt mut, dar, da, vorbesc şi
gândesc.
Mă asculta ca pe un miracol.
— Aşadar. Aveţi un pisoi foarte drăgălaş…
— E pisică, m-a corectat el.
Primul impuls a fost să verifice dacă domnişoara Sarah nu era cumva prin încăpere, ca să-mi audă
greşeala.
— Deci, aveţi o pisică foarte drăgălaşă, deşi nu-i place de mine. Perfect: eu nu ţin să locuiesc aici.
Vă propun să mă lăsaţi să stau unde vreau.
— Nu am dreptul.
— Aşa e, nu aveţi dreptul. Şi totuşi, tare v-ar mai conveni. Voi veni în fiecare dimineaţă cu
jumătate de oră înainte să se deschidă muzeul, ca să mă prefac că ies din apartamentul
dumneavoastră, iar de plecat o să plec discret, la fel, în fiecare seară, cu o jumătate de oră după
închidere. Ce părere aveţi?
— Şi unde-o să staţi?
— Acasă la Carlos Hannibal şi la fiica lui.
— Carlos Hannibal, pictorul?
— Îl cunoaşteţi?
— Destul de bine. După părerea mea e unul dintre cei mai talentaţi artişti din zilele noastre, deşi
nimeni nu pare să-şi dea seama de asta.
— Ba da. Dumneavoastră, fiica lui şi cu mine. Înseamnă că avem ceva în comun. Şi mai înseamnă
că putem împărtăşi un secret.
A dat din cap. Vorbind despre Carlos Hannibal, între noi a părut să se instaleze dintr-odată
încrederea.
— Sunteţi conştient că, acceptând aşa ceva, îmi risc postul?
— Ce preferaţi? Să vă pierdeţi locul de muncă, sau să vă distrugeţi viaţa alături de domnişoara
Sarah?
În momentul acela, din sufragerie s-au auzit nişte bocănituri. Domnişoara Sarah tocmai dărâma pe
rând vasele de cristal.
— Bine, a spus administratorul, speriat la culme. Să punem în aplicare planul pe care mi l-aţi
propus.
M-am îmbrăcat în nişte haine foarte largi, am coborât pe scara de serviciu şi, cu inima bătându-mi
tare, cu fruntea în flăcări şi cu tâmplele explodându-mi, am mers pe jos până acasă la Fiona.
Era o seară tristă şi molatică, o seară de după furtună, în care norii de un gri lăptos alungau orice
speranţă că va ieşi din nou soarele. Frunzele atârnau în copaci, parcă suferinde.
Am ieşit din oraş şi am continuat prin pădure, croindu-mi drum printre crengile dese. Am zărit
căsuţa Fionei, retrasă faţă de plajă, solitară, vopsită în alb şi albastru, acoperită cu ardezie, străjuită
de două verande care o făceau să arate ca o locuinţă colonială. Pe măsură ce se lăsa seara, cerul se
colora încet-încet în nuanţe întunecate şi delicate. Câţiva pescăruşi cu aripile arcuite îşi încheiau
rondul, împletindu-şi volutele cu ţipetele lor stridente.
Înainte să bat la uşă, Fiona a apărut în prag şi mi-a sărit de gât.
— În sfârşit! mi-a murmurat ea la ureche.
Nici Hannibal nu ştia cum să-mi mai arate cât era de bucuros.
Fiona ne-a făcut ceva de mâncare. Am vorbit până târziu, despre toate cele, ca şi cum ar fi fost
perfect firesc să fim acolo toţi trei. Apoi Hannibal s-a închis în atelier, unde l-am auzit mutând
tablouri.
— Aha, iată-l! a strigat el.
După aceea s-a întors în bucătărie şi mi-a arătat un tablou. Văzându-l, mi s-a tăiat respiraţia, am
crezut c-o să-mi stea inima. Cum era posibil? De unde venea minunea asta?
— Dar… ce e… nu pot să cred…
Hannibal mi-a zâmbit.
— Ţi-am promis, nu? Mi-a luat câteva săptămâni. A trebuit să-l reiau de mai multe ori până să fiu
sigur că mi-a reuşit. Uite. Ţi-l ofer ca să mă ierţi pentru că te-am făcut să suferi în ziua aceea, pe
plajă, jignind sculptura lui Zeus-Peter Lama fără să ştiu că erai chiar tu. Te-am pictat aşa cum te văd
eu.
M-am uitat atent la pânză, neştiind ce să zic.
— E imposibil, am murmurat. V-a povestit cineva. Aţi găsit documente…
— Vocea ta. Prezenţa ta. Ideile tale. Amabilitatea ta. Mi-am imaginat cum arăţi pornind de la ce
am reuşit să cunosc din tine.
Am sprijinit tabloul ca să mă ridic, obidit. Lacrimile îmi înţepau pleoapele.
— E nedrept. E profund nedrept…
M-am învârtit în jurul mesei, incapabil să mai spun altceva, cu buzele tremurând.
— Ce se-ntâmplă, băiete? Iar am făcut vreo prostie, fără să-mi dau seama?
— E groaznic. M-aţi pictat aşa cum eram înainte. Exact aşa cum eram. Şi cum nu voi mai fi
niciodată.
M-am prăbuşit cu capul pe mâini, pe marginea chiuvetei, plângând în hohote. Hannibal nu numai că
mă pictase aşa cum eram înainte, dar îmi scosese în evidenţă o graţie care mă făcea dacă nu frumos,
măcar înduioşător, în stare să stârnesc emoţia. De ce nu mă văzusem niciodată aşa?
Fiona m-a îmbrăţişat. Mi s-a făcut dintr-odată foarte cald. Îmi lua asupra ei toată suferinţa.
Mi-am revenit. L-am sărutat pe Hannibal, el ne-a urat noapte bună, iar apoi Fiona şi cu mine am
urcat în camera de la mansardă, cu podea din stinghii lungi de lemn care trosneau sub greutatea
noastră, şi ne-am întins lipiţi unul de altul în patul strâmt.
— Fiona, şi tu mă vezi cu ochi de orb?
— Aşa sunt ochii dragostei.
Fără nici un zgomot, ne-am dezbrăcat încet, aproape ca într-un ritual, şi am făcut dragoste pentru
prima dată.
Bucuria cere fraze scurte. Eram fericit. Fiona la fel. Şi la fel şi Hannibal, pe care dragostea noastră
îl inspira, dându-i putere să picteze mult.
Chiar dacă administratorul se simţea vinovat că mă lăsa să plec în fiecare seară, prefera să se
obişnuiască mai degrabă cu remuşcările decât să dea piept cu furia domnişoarei Sarah.
Mă certa doar de formă.
— V-aţi bronzat. Cum aţi făcut?
— Luni, când a fost închis muzeul, am mers cu Hannibal şi Fiona la plajă.
— Dumnezeule! Dacă află cineva? O proprietate a statului care se expune pe plajă.
— Bine că am stat gol. Imaginaţi-vă că aş fi rămas cu urma de la slip.
— Dumnezeule! N-aţi făcut plajă?
— Ba da, Fiona m-a dat cu cremă de protecţie.
— Ce oroare! O proprietate a statului care se dă cu cremă de plajă! E un sacrilegiu.
— Am făcut şi baie.
— Inconştientule, taci! Dacă descoperă cineva că una dintre operele din muzeu aflate în grija mea
s-a udat cu apă sărată, voi fi demis pe loc.
I-am povestit tot ce-ar fi putut să-l şocheze, nu ca să se revolte, ci ca să se obişnuiască. Odată ce s-
a mai liniştit, a început să-mi dea tot mai multă libertate, astfel că a acceptat până şi ideea ca pe
perioada în care muzeul era închis, an de an, să mă instalez definitiv acasă la Fiona.
— Şi eu i-am promis domnişoarei Sarah că o duc la râu să pescuim, în inima ţării, mi-a mărturisit
el roşind. Îi place la nebunie. Nu ratează niciodată vreun păstrăv sau vreun pietroşel care-i trece pe
lângă lăbuţă.
Când am primit în sfârşit permisiunea, Fiona a hotărât să facem o călătorie în India, ca să vizităm
templele dragostei. Hannibal ne-a implorat să plecăm numai noi doi, promiţându-ne că o să reuşească
să-şi poarte singur de grijă o săptămână. Din delicateţe, a insistat atât de mult, încât aproape că
aveam impresia că ne dă afară şi că el, nu noi, avea nevoie de singurătate.
La înregistrarea bagajelor, tremuram şi de emoţie, şi de teamă. Pentru că nu mai aveam nici un act
de identitate, acceptasem ca Fiona să-mi facă rost de un paşaport, de la o prietenă de-a ei secretară la
prefectură. Era acolo şi o poză cu mine, la prenume figura „Adam“, iar la nume, „Bis“. Data naşterii
era cea adevărată, înălţimea şi culoarea ochilor, de asemenea şi, după multe dezbateri, ca profesie
fusese scris: „agent de artă“. Stewardesa l-a acceptat, zâmbindu-mi larg. La fel s-a întâmplat apoi şi
cu vameşul. Am avut ceva probleme când am trecut prin punctul de control, din cauza numeroaselor
cleme de metal care-mi fuseseră montate în corp în timpul metamorfozei şi care acum declanşau
alarma detectoarelor. După ce mi-au fost verificate de trei ori hainele şi am fost pipăit de patru ori,
m-au lăsat până la urmă să trec. O ţineam strâns de mână pe Fiona, aşteptând să urcăm în avion, muţi
de bucurie şi cu feţele luminate de speranţă.
Totuşi, la îmbarcare m-au oprit trei poliţişti.
— Adam bis nu pleacă.
— Poftim?
— Proprietate a statului. Nu are dreptul să părăsească teritoriul ţării.
— Eu nu…
— Nu aveţi dreptul să comentaţi şi ne veţi urma. Vă vom duce la muzeu.
Fiona s-a aruncat asupra lor urlând, am crezut c-o să-i zgârie de moarte, aşa că au fost mai ocupaţi
să scape de ea decât să mă înşface pe mine.
Administratorul, împreună cu pisica lui, a trebuit să se întoarcă de urgenţă. Un comisar
guvernamental a descoperit cât de cavalereşte îşi făcuse el treaba şi a hotărât pe loc să-l demită.
În locul lui a fost numit un administrator fără cultură artistică, dar cu competenţe specifice în
materie de securitate şi de respectare a regulamentului.
Când domnul Durand-Durand a intrat în birou, am înţeles că tocmai făcusem cunoştinţă cu cel mai
de temut duşman al meu. Puteam să-mi iau adio de la acea perioadă fericită din viaţa mea şi trebuia
să mă pregătesc pentru noi probleme, poate şi mai grave.
— Mai întâi, voi tripla efectivele de pază. Apoi, vreau ca obiectul să fie marcat electronic. În
sfârşit, cer să fie angajaţi doi restauratori special pentru această operă, unul dietetician, pentru ca
opera să nu se îngraşe, iar al doilea profesor de sport, pentru ca opera să fie în formă pentru munca
ei. Cât despre locuinţă, propun să-i fie amenajată o celulă chiar la etajul la care e expusă. Masa îi va
fi servită printre gratii.
— Sunt un om, nu un prizonier! am ţipat eu.
— Sunteţi o proprietate a statului. Iar eu deţin actele care dovedesc asta.
— O fiinţă umană nu poate fi tratată în felul ăsta.
— Dar dumneavoastră nici n-aveţi prea multe lucruri omeneşti. În plus, aţi semnat un contract cu
Zeus-Peter Lama, prin care renunţaţi la condiţia de fiinţă umană. Am şi fotocopia acestuia în dosarul
meu.
— A trecut ceva timp de-atunci şi eu…
— Nu vă cer părerea, ci doar vă informez. Îi explic echipei mele cum trebuie să ne organizăm
munca.
În ziua în care am fost expus din nou, Fiona s-a prezentat la muzeu la prima oră. A aşteptat să
treacă valul de grupuri de elevi şi apoi a venit să-mi vorbească.
— Adam, tocmai am discutat cu mai mulţi avocaţi. Au rămas perplecşi. După părerea lor, tu nu
mai eşti om.
— Doamne, dar vorbesc, gândesc, iubesc.
— Sigur. Şi totuşi ai semnat cu Zeus contractul ăla prin care ai devenit o operă de artă. Apoi ai
fost vândut de mai multe ori. Şi, mai ales, de-acum aparţii statului. Avocaţilor pe care i-am contactat
le e frică să se pună cu statul. M-au asigurat că nimeni nu câştigă împotriva statului. Cu o excepţie.
— Cine?
— Avocatul Calvino. El ar fi pregătit să-şi asume riscul.
— Adu-l la mine.
— Pretinde ca mai întâi să existe o plângere.
— Voi face plângere.
— Nici măcar asta nu poţi. Nu ai dreptul din punct de vedere juridic. Nu mai ai identitate, Adam.
În afară de mine şi de tata, nu mai ai identitate pentru nimeni.
Un alt cârd de elevi a intrat în sală, alungând-o pe Fiona.
Era o indispoziţie? Luasem vreun virus? Vreo bacterie din ceva ce mâncasem? Febra mă biciuia.
Mă lua când cu călduri, când cu frisoane. Îmi clănţăneau până şi dinţii-n gură, iar la ora închiderii
cădeam de pe soclu fără vlagă.
Durand-Durand, alertat de unul dintre paznici, a venit să mă viziteze în celulă, mi-a luat pulsul,
temperatura, apoi a şuierat dispreţuitor:
— O gripă obişnuită. Atât. O să vă dau medicamentele pe care le iau eu în astfel de cazuri.
A mai făcut şi o grimasă, menită să-mi spună aşa: „Vedeţi bine că nu-mi bat joc de dumneavoastră,
că vă îngrijesc ca pe mine însumi, de ce vă plângeţi?“ Pe urmă m-a obligat să înghit un praf cu gust de
lămâie.
— Puteţi să mai luaţi din ăsta oricât doriţi. E de bază.
Praful a avut ceva efect. Zilele următoare frisoanele s-au mai potolit, lăsând loc unei stări generale
proaste.
Fiona a venit din nou să mă vadă la muzeu, împreună cu domnul Calvino.
Profitând de neatenţia gardienilor, acesta m-a întrebat timp de câteva minute despre condiţiile în
care trăiesc, căutând o fisură care să-i justifice acţiunea judiciară.
Domnul Calvino avea energia obişnuită a bărbaţilor mici de statură. Cu părul tuns foarte scurt şi
tapat, încerca să-şi ascundă originile în parte africane. Vocea lui, răguşită de tutun, îi răsuna în
pieptul puternic ca într-o cutie de rezonanţă, pentru ca apoi să vibreze cu sonorităţi de violoncel.
Orice-ar fi spus, nu puteai să nu-l asculţi, sunetele grave şi armonicele timbrului său te fermecau pe
dată, ca o vrajă.
Fiona urmărea cuminte conversaţia noastră. Mi se părea palidă. Şi ea era bolnavă?
— Nu, hotărât, a încheiat avocatul, îmi dau seama cum trebuie să abordăm problema, dar nu ştiu de
unde să-ncep. Ne lipseşte motivul plângerii.
Gardienii s-au apropiat de domnul Calvino:
— Conversaţiile cu operele de artă sunt interzise!
— Scuzaţi-mă, a răspuns el umil.
A plecat împreună cu Fiona în sala următoare, au aşteptat până când gardienii şi-au văzut iarăşi de-
ale lor şi-apoi s-au întors la mine.
În clipa aceea, Fiona şi-a pierdut echilibrul şi a căzut la pământ.
Am sărit de pe soclu ca s-o ridic.
Nu se mişca. Leşinase.
M-am aplecat deasupra ei, am sărutat-o, i-am şoptit alinturi.
Gardienii m-au luat în primire:
— Sculpturilor le este interzis să coboare de pe soclu.
— Lăsaţi-mă-n pace, altfel vă pârăsc administratorului că fumaţi în timpul serviciului.
Gardienii au rămas perplecşi în faţa ameninţării mele. S-au gândit o clipă. Între timp, Fiona a
deschis ochii. M-a privit, mi-a zâmbit şi şi-a dus mâna la burtă.
— De la un timp, leşin des.
Nu îndrăzneam să cred ceea ce-mi sugera. Dar ea mi-a confirmat:
— Sunt însărcinată.
Stupoare. Am simţit imediat cum îmi urcă până-n gât o maree de lacrimi, fierbinţi şi plăcute;
aproape că mă sufoca, aşa că am izbucnit, cedând emoţiei. Lacrimile au început să curgă şiroaie.
Din spatele nostru a răsunat vocea puternică, timbrată a domnului Calvino:
— E însărcinată. Asta-i soluţia!
Cu ochii în ceaţă, Fiona şi cu mine ne-am întors spre el, fără să înţelegem. Sărea pe loc, jubilând.
— Păi da! Fiona o să facă plângere pe motiv că tatăl copilului ei nu este lăsat să-şi asume rolul. Şi
gata, avem un proces!
Noaptea următoare a fost un chin. Deşi aveam toate motivele să mă bucur, pentru că de-acum mă
bazam pe o acţiune în justiţie cu ajutorul căreia urma să-mi recapăt libertatea şi să pot locui împreună
cu Fiona şi cu cel mic, mă perpeleam în aşternut, lac de sudoare. Aveam din nou febră, iar asta îmi
accentua gândurile sumbre. Măcinam întruna jalnicele tentative de sinucidere, împreună cu
sentimentul de neputinţă. Terorizat, nu reuşeam să întrezăresc nici sfârşitul nopţii, nici continuarea
vieţii mele.
Când m-am ridicat, am observat nişte pete galbene şi unsuroase în mai multe locuri de pe pat. În
acelaşi timp, am început să simt şi mâncărimi. Mi-am pipăit trupul şi, cu toate că eram stors de
insomnie, am reuşit să găsesc explicaţia celor două fenomene: cicatricile îmi supurau.
Ce se întâmpla? Nu numai că toate cusăturile se rupseseră, ci din răni curgea un lichid gros, plin de
puroi, care-mi dădea nişte arsuri insuportabile.
Am făcut un duş rece, am picurat alcool pe rănile cele mai dureroase, mi-am dat cu talc şi, fără să
suflu un cuvânt nimănui, am plecat la muncă.
Abia dacă mă aşezasem de cinci minute pe soclu, când am luat brusc o hotărâre. Fără să-mi pese
de marea de copii care, sub privirile profesoarelor, căscau care mai de care benoclându-se la mine,
am sărit pe podea şi am pornit spre ieşire.
— Stai pe loc! a strigat unul dintre gardieni.
Am continuat să merg, ca şi cum nu l-aş fi auzit.
— Stai pe loc! a repetat el postându-se în faţa mea, cu braţele deschise.
L-am împins şi am trecut în sala următoare.
— Alertă, alertă!
A început să sune alarma. Copiii au ţipat şi ei înnebuniţi, speriaţi că nu ştiau ce se-ntâmplă, dar şi
bucuroşi că în sfârşit se întâmpla ceva. Pe holul central s-au auzit zgomote greoaie şi dezordonate de
paşi.
M-am trezit în faţa unui cordon de gardieni, care, cu braţele împletite, îmi aţineau calea.
Fără să încetinesc, am înaintat spre doi dintre ei şi am început să-i lovesc cu piciorul în zonele
sensibile. Încovoiaţi de durere, au rupt cordonul şi astfel am putut să trec.
— Puneţi mâna pe el! Imediat!
Noul administrator, Durand-Durand, se apropia şi el pe hol. Organiza contraatacul. Câţiva gardieni
mi-au sărit în spate. Am început să urlu şi, mobilizat de o energie de care nu mă ştiam în stare, i-am
proiectat pe rând spre perete. Apoi au sărit şi mai mulţi pe mine, dar m-am scuturat atât de puternic,
încât, din nou, am scăpat de ei. Înţelesesem de unde-mi venea acea nouă forţă: mi-era de-ajuns să mă
gândesc la Fiona, la burta ei uşor bombată, la copilul nostru care avea să se nască, şi deveneam
invincibil.
În sfârşit, am ieşit pe stradă. Durand-Durand, roşu de furie, cu venele gata să-i plesnească, a luat
pistolul unuia dintre paznici şi l-a îndreptat spre mine:
— Rămâneţi pe loc, dacă nu, trag!
— Doar n-o să ciuruiţi capodopera muzeului. Doar sunteţi administrator!
— Îmi fac datoria.
— Este de datoria dumneavoastră să nu distrugeţi operele.
În timpul ăsta, am continuat să merg. Trecătorii se dădeau la o parte din calea mea. Unii rămâneau
cu gura căscată văzându-mă; alţii se refugiau în maşini sau în magazine, de parcă aş fi fost un tigru
scăpat din cuşcă.
Dintr-odată am auzit o detunătură şi am simţit durere în pulpă. Nu m-am mai putut ţine pe picioare
şi am căzut.
Durand-Durand trăsese în mine. Se apropia, cu arma fumegând, însoţit de gardieni.
— Este de datoria mea să nu las operele de artă să dispară.
Am fost aşezat pe o targă.
— Duceţi-l la atelierul de restaurare şi puneţi un afiş la ultimul etaj: „Închis temporar pentru
lucrări“.
Când m-am trezit, l-am găsit pe Durand-Durand aşezat pe marginea patului. Încruntat, bălăbănindu-
şi nerăbdător piciorul, bătând darabana cu degetele pe una dintre protezele mele, cercetându-mă ca
pe un dosar imposibil de greu. Secretara lui, domnişoara Cruchet, o simfonie de trandafiri sub un
permanent blond, cu pielea rumenită de soare, aştepta cu creionul în mână, gata să noteze fiecare nouă
idee directorială.
M-am sprijinit de perne, plescăind ca să-i atrag atenţia.
— N-o să mă mai ridic de-aici. Începând de astăzi, sunt în grevă.
— Nu aveţi dreptul.
— Oricine are dreptul să facă grevă. Chiar şi dumneavoastră.
— Obiectele nu au dreptul să facă grevă.
— Dar eu nu sunt un obiect.
— Operele de artă nu au dreptul la grevă, dacă preferaţi formularea asta, a adăugat el ridicând din
umeri.
A scos un ziar din buzunarul de la haină, l-a desfăcut şi mi l-a arătat.
— Ce-i cu povestea asta cu procesul?
Am descoperit cu bucurie că Fiona depusese o plângere, că judecătorul o acceptase şi că ziarele
erau încântate să reflecte evenimentul. Citau declaraţiile avocatului, impetuosul domn Calvino, care
afirma că are loc o crimă împotriva umanităţii.
— Vreau să trăiesc împreună cu soţia mea. Vom avea un copil. V-am explicat deja.
— N-am auzit în viaţa mea o poveste atât de absurdă. Dumneavoastră, domnişoară Cruchet, aţi mai
auzit?
Întotdeauna de aceeaşi părere cu şeful ei, domnişoara Cruchet a ridicat din sprâncene, mai-mai să-i
cadă de pe nas ochelarii ei în formă de fluture, cu rame roz-somon. Mi-am pus mâinile-n sân – sau,
mă rog, ceea ce aveam pe post de mâini:
— Credeţi ce vreţi, domnule Durand-Durand. Dar eu n-o să mai pozez.
— O să vă denunţ.
— Şi?
— O să fiţi arestat.
— Şi?
— O s-ajungeţi la închisoare.
— Felicitările mele, nu mai ezitaţi, tăbărâţi pe mine, asta şi vreau. Dacă mă denunţaţi înseamnă că
sunt o fiinţă umană. Dacă mă aruncaţi în închisoare înseamnă că sunt o fiinţă umană. Dacă mă găsiţi
vinovat înseamnă că sunt o fiinţă umană. Daţi-i bătaie. Faceţi plângere. Denunţaţi-mă.
S-a scărpinat la ceafă, iar din simpatie domnişoara Cruchet a început să-şi roadă creionul fucsia.
— Eu sunt un administrator responsabil. Mă puneţi în faţa unei adevărate dileme profesionale.
— Ascultaţi, domnule Durand-Durand, gândiţi-vă din punctul dumneavoastră de vedere. Se mai
întâmplă ca un tablou să se deterioreze sau ca vopseaua să crape, nu-i aşa?
— Da.
— Ce faceţi în astfel de cazuri?
— Scot piesa din muzeu şi le-o încredinţez restauratorilor.
— Ei bine?
— Am înţeles! Las sala dumneavoastră deschisă, pun pe soclu o plăcuţă de bronz cu: „Obiectul se
află la atelierul de restaurare“ şi clasez dosarul. Cruchet, am găsit!
Cu fruntea descreţită, radia de bucurie că deţine esenţialul: o soluţie administrativă. Cât despre
domnişoara Cruchet, roşise auzind că şeful o strigase doar pe nume, emoţionată să vadă că a fost
anulată bariera lui „domnişoară“ şi mai tulburată decât dacă i-ar fi ridicat fusta.
— Îmi daţi voie să plec? am încheiat eu.
— În nici un caz.
— Dar v-am spus că soţia mea…
— Gata, ajunge. Eu nu discut cu operele de artă. Şi cu atât mai puţin cu operele de artă deteriorate.
A plecat fără să-şi închipuie câtă dreptate avea. În ciuda tratamentului pe care mi-l administra
infirmierul, febra nu mă mai părăsea deloc; toată carnea mi-era devorată de puroi, pustule şi
umflături. Corpul meu părea că încearcă să se debaraseze încet de el însuşi.
Domnul Calvino a depăşit toate opreliştile, inclusiv pe cea mai grea, nerozia încăpăţânată, de
funcţionar, a lui Durand-Durand.
— Dacă-mi permiteţi să-l văd pe Adam bis, domnule administrator, vă promit că va fi de acord să
pozeze câteva ore în weekend.
Îngrijorat să vadă că-i scad încasările, temându-se să nu provoace o anchetă financiară asupra
instituţiei, Durand-Durand nu a respins propunerea. I-a acordat domnului Calvino dreptul să mă
viziteze o dată.
— Fiona se simte bine, mi-a spus domnul Calvino imediat ce a sosit.
De când aflasem că voi fi tată, devenisem emotiv, aşa că detaliile despre cum se desfăşurau zilele
Fionei mi-au umezit ochii. În schimb, i-am ascuns avocatului faptul că sănătatea mea se înrăutăţea din
ce în ce mai mult: viitoarea mamă nu trebuia să-şi facă griji pentru nimic.
— Acum, băiete, trebuie să ne punem pe treabă. Va avea loc prima înfăţişare. Fiona va fi partea
reclamantă. Va acuza statul de tratamente inumane asupra ta. Care e sarcina noastră, a mea şi a ei, în
procesul acesta? Să demonstrăm că eşti o fiinţă umană.
S-a uitat la mine şi a-nceput să se scarpine sub bărbie, gânditor. Se auzea un zgomot ca de
răzătoare, pentru că de la prânz, acolo unde fusese bărbierită, pielea domnului Calvino se iritase:
— Pentru partea fizică, e puţin cam greu.
— Lăsaţi deoparte aparenţele şi ascultaţi-mă: pot să vorbesc!
— Dar mai există astăzi ceva care să nu vorbească? Toate computerele vorbesc! Toate aparatele
vorbesc! Toată tehnologia e guralivă!
— Da, dar eu atunci când vorbesc îmi exprim conştiinţa. Cuvintele mele vin din suflet, nu dintr-un
program.
— Va trebui s-o demonstrezi.
— Uşor.
— Nimic nu-i mai greu de demonstrat decât existenţa unui suflet. Sufletul e invizibil. Nu uita că
jumătate dintre psihologi, medici şi oamenii de ştiinţă pretind chiar că sufletul nu există.
— Eu vorbesc ca o fiinţă în carne şi oase.
— Sigur, e un punct de vedere. Dar apărarea, adică statul, ar putea foarte bine să ne fluture pe sub
nas dovezile scrise care demonstrează perfect că eşti o marfă. Ai fost obiectul mai multor tranzacţii
comerciale. Eşti înregistrat în mod oficial ca un obiect, nu ca o fiinţă umană.
— Asta s-a întâmplat recent. Abia de un an şi jumătate.
— Înainte ce erai?
I-am povestit domnului Calvino despre originile mele, despre complexul faţă de fraţii mei, despre
tentativele de sinucidere, despre întâlnirea cu Zeus-Peter Lama, urmată de planul care dusese la falsa
mea moarte şi la falsa înmormântare.
— Asta ne încurcă foarte mult, a exclamat speriat domnul Calvino. Nu putem dovedi nu doar că
eşti în prezent o fiinţă umană, ci nici că ai fost asta în trecut.
— Ba da.
— Ba nu, pentru că eşti mort. Cu acte-n regulă. Persoana care pretinzi că eşti e îngropată la doi
metri sub pământ.
— Dar data la care am dispărut sub vechea mea identitate şi cea la care m-am născut sub noua
identitate coincid.
— Nu e suficient. Absolut deloc. Zici că părinţii au recunoscut cadavrul la morgă?
— Da. Eram machiat şi adormit.
— Aşadar, argumentul pică de la sine. Primo, părinţii tăi pot să depună mărturie că te-au văzut
mort. Secundo, tu nu poţi depune mărturie pentru nimic, fiindcă erai adormit. Nu ne foloseşte la
nimic.
— Atunci chemaţi-i din nou pe părinţii mei să mă vadă.
S-a uitat lung la mine, izbit de idee şi apoi cântărind-o din mai multe puncte de vedere.
— Cum te vor recunoaşte?
— După ochi. Dar mai ales după amintiri.
— Luaţi din faţa ochilor mei chestia asta. N-avem de ce să ne batem capul cu o imitaţie ordinară.
Oamenii de serviciu m-au aşezat, tremurând ca varga, pe un carton din depozitul de pubele.
Fiona mă aştepta acolo, cu o geantă cu haine în mână. M-am îmbrăcat şi-apoi ne-am îmbrăţişat
strâns.
— Vino. La o stradă de-aici ne aşteaptă o ambulanţă.
— Ştiai că sunt bolnav?
— O, Adam, cum crezi că n-aş fi observat, încă din prima zi, acolo, la muzeu?
Sprijinindu-mă de Fiona, sleit de puteri, am urcat în maşină. Adusese cu ea portretul făcut de
Hannibal, ca să-l aibă medicii drept model şi să vadă cam cum arătam înainte să devin carne de
modelaj.
Totuşi, nu mă puteam lăsa în voia tandreţii cuvenite unei revederi înainte să aflu toate explicaţiile.
— Fiona, spune-mi, cum ai făcut?
— Mi-am pus o întrebare foarte simplă: ce a fost aşezat în sicriul pe care l-au condus la groapă
părinţii tăi? Ştiam că pe tine te folosiseră, machiat şi adormit, pentru identificarea de la morgă. Dar
pe urmă? Nu erau decât saci cu nisip în cutia aceea? I-am întrebat pe angajaţii de la pompele funebre
şi pe comisarul de poliţie, care mi-au confirmat, cu toţii, că înainte să închidă sicriul înăuntru era un
cadavru. Însă al cui? Cu ce corp ai fost înlocuit după episodul de la morgă? Şi care era corpul tău
înainte? Pentru că atunci chiar a fost găsit un om înecat, nu departe de faleză. Mi-am adus imediat
aminte de un detaliu pe care mi l-ai dat chiar tu. Am verificat. Şi am găsit. M-am dus să vorbesc cu
Zeus-Peter Lama, iar el m-a ascultat.
— Ce detaliu? Ce-ai descoperit?
— Zoltan, şoferul lui Zeus-Peter Lama, n-a plecat în vacanţă la familia lui în ziua sinuciderii tale.
Sau, în orice caz, n-a ajuns niciodată acolo, pentru că n-a luat avionul. Am verificat la aeroport şi am
vorbit cu familia lui. Deci…
— Zeus l-a ucis pe Zoltan?
— Să spunem că l-a ajutat un pic.
— Ţi-a mărturisit?
— N-a recunoscut nimic, dar a devenit foarte cooperant. El a găsit soluţia asta: să te dea drept un
fals.
— Şi-acum?
— Le caută înnebunit pe frumuseţile transformate şi vândute deja, ca să le tatueze semnătura despre
care spunea la proces că o foloseşte pentru toate operele lui. Pentru Zeus-Peter Lama, afacerile sunt
mai importante decât scrupulele.
— Deci sunt liber, în sfârşit?
— Normal, pentru că nu mai valorezi nimic.
Au trecut opt ani de la întâmplările pe care le-am povestit aici.
În faţa mea, marea e complet nepăsătoare. Limpede şi tristă. Îşi face siesta sub astrul arzător de
după-masă. Un aer dens şi cald, cleios de soare, care împiedică orice mişcare. Chiar şi umbrele se
fac mici pe pământ.
Scriu în mansarda căsuţei în care Fiona şi cu mine am făcut dragoste pentru prima dată. O numim
biroul meu, pentru că am pus acolo, sub fereastră, o masă mică şi şubredă la care mă aşez ca să
înnegresc hârtia, dar ştim foarte bine că cea mai importantă piesă de mobilier din această cameră este
în continuare patul cel strâmt, patul de campanie cu scândurile deşelate care-mi fusese oferit pentru o
noapte şi în care, în ciuda confortului pe care ni-l oferă patul conjugal, Fiona şi cu mine ne înlănţuim
uneori trupurile, în secret. În patul ăsta modest au fost concepuţi zece copii frumoşi, sănătoşi şi
rumeni în obraji, pentru care am fost nevoiţi să construim, lipită de bucătărie, o anexă din scânduri
printre care suflă vântul.
Acum, Fiona se află probabil în avionul care vine de la New York. Mă uit lung, inutil, spre cer. În
curând va fi din nou lângă mine. A trebuit să plece la inaugurarea fundaţiei pentru opera lui Carlos
Hannibal. Consacrarea lui. Acesta ne-a părăsit în somn, acum câţiva ani, cu discreţie, aşa cum a şi
trăit. De atunci, cota lui a prins aripi, tinerii pictori au început să-l considere un model, amatorii l-au
descoperit, criticii i-au recunoscut importanţa, iar în prezent istoria artei îl prezintă drept cel mai
interesant artist al perioadei în care a creat. „Gloria li se potriveşte mai mult morţilor, îmi spunea el
adesea, e o haină de împrumut, pe cei vii îi face ridicoli.“ El a scăpat de ridicolul acela, pentru că s-
a stins aproape sărac, având drept avere doar stima câtorva oameni, înconjurat de dragostea şi
încrederea noastră. Oare am contribuit şi eu puţin la faptul că a fost descoperit? E o înfumurare să
cred asta. Dar e adevărat că am scris ani de-a rândul articole despre el, explicând emoţiile pe care
mi le provocau tablourile lui, povestind cum îmi schimbase viaţa. Toate astea îl făceau să râdă.
— Mă iubeşti prea mult, îmi spunea.
— Niciodată nu iubim prea mult.
— Prea mult pentru că mă iubeşti de două ori. Îmi iubeşti pictura şi mă iubeşti pe mine.
— Atunci mai bine să spunem că vă iubesc de trei ori: pe dumneavoastră, pictura dumneavoastră şi
dragostea pe care v-o port.
Cum se făcea că doi bărbaţi atât de taciturni, de pudici, de rezervaţi, cum eram eu şi Hannibal,
puteau să vorbească nestingheriţi despre dragoste? E un secret pe care l-a luat cu el pe lumea
cealaltă.
În burta călduţă a mansardei trosneşte o scândură.
Peste câteva ore, Fiona va fi lângă mine. Când e plecată, devin exagerat de sensibil, îmi dau seama
că timpul trece repede, că viaţa se împuţinează, că am mulţi copii gălăgioşi, pândiţi de mii de
pericole, mă neliniştesc, nu-mi găsesc somnul şi viaţa mi se pare o povară. Totuşi, îmi spun apoi că
totul va fi bine imediat ce ea va păşi pe pragul albastru al casei.
O singură excepţie. În dimineaţa asta. Am înotat împreună cu cei mici, goi, până la stâncile din
larg. Puştanii stăteau pe lângă mine, ne întindeam trupurile într-o apă liniştită, călduţă, de smarald,
care ne primea ascultătoare mişcările lente. Brusc, mi s-a părut că semăn cu o mamă-peşte
înconjurată de puişorii ei. Îmi găsisem locul, un punct din univers, aveam un rost şi viaţa mi se părea
justificată. Întors pe nisip, am început să fac ce făceam de obicei: a trebuit să distribui prosoapele, să
fac ordine, să-i chem pe întârziaţi, să dau câteva palme; şi totuşi, cele mai obişnuite lucruri se
umpluseră de sens. „Fără mine, omenirea n-ar fi ceea ce este“, spunea mereu Zeus-Peter Lama. În
dimineaţa asta, pentru prima dată, am simţit că am şi eu un rost. Nişte fiinţe aveau nevoie de mine, şi
vii, şi moarte. Ce e de neînlocuit în mine? Asta. Gândurile mele. Frământările mele. Afecţiunea mea.
Iubirile mele.
Înapoia mea, ascunsă mai adânc în uscat, l’Ombrilic a fost distrusă. Uneori, mă apucă ameţeala
când mă gândesc că somptuoasa şi ostentativa locuinţă a lui Zeus nu mai există, în timp ce sărmana
noastră construcţie din lemn ne adăposteşte în continuare fericirea.
Evident, Zeus-Peter Lama n-a putut suporta să moară. Şi-a dus până la capăt lupta cu singura lui
rivală, Natura. Când a simţit că puterile îi slăbesc din cauza vârstei, n-a vrut să se lase dominat, s-a
întins în congelatorul în care dormea Donatella, ultima lui soţie, cerând ca oamenii de ştiinţă să-i
trezească geniul atunci când vor fi în stare. La el, nimic n-a fost niciodată natural, cu atât mai puţin
moartea.
Ce s-a întâmplat cu acea cutie frigorifică? Am aflat că noii proprietari ai vilei o păstraseră, apoi,
pentru că, până să fie demolată, casa a fost vândută de mai multe ori, i s-a pierdut urma.
Grădina imensă a fost împărţită şi, pe locul unde altădată se ridica mândrul palat, a fost construită
o clădire cu trei etaje, funcţionând ca azil psihiatric. Acolo au fost internate frumuseţile. Sau mai
degrabă fostele frumuseţi, pentru că bisturiul lui Fichet, ajutat de imaginaţia lui Zeus, le făcuse pe
toate extravagante, unice, monstruoase. Dar cariera lor a durat puţin. Ca şi reputaţia lui Zeus, nu a
supravieţuit dispariţiei lor fizice. Când histrionul Zeus n-a mai fost acolo să atragă atenţia presei,
producţia i-a fost reevaluată şi toată lumea şi-a dat repede seama că se rezuma la mai mult zgomot
decât talent. Câţiva colecţionari şi negustori, alarmaţi de devalorizarea capitalului lor, au încercat în
mod artificial să susţină piaţa, dar cu timpul creaţiile lui au fost date uitării, neaşteptat de repede.
Uneori, câte o fostă frumuseţe evada din grădină cu urlete, înşelând atenţia paznicilor, iar înotătorii
vedeau înspăimântaţi cum apare pe plajă, înnebunită, cu spume la gură, rătăcită, în cămaşă de noapte,
o vrăjitoare cu carnea deşirată, cu ochii goi şi mută, pe care nici un muzeu n-o mai voia.
Cine mai cunoaşte astăzi realizările lui Zeus-Peter Lama? Cine-şi mai aduce aminte de numele lui?
Scriind această poveste, m-am îndoit de mai multe ori că vreun editor ar fi interesat fie şi numai de
memoriile mele. Numai faptul că sunt ginerele lui Hannibal ar putea să atragă atenţia asupra cărţii
mele. Ce contează! Scriu de dragul scrisului, destinul mărturisirilor mele e să rămână închise într-un
sertar, cu toate că vreunul dintre copiii mei s-ar putea să descopere într-o zi, din întâmplare, aceste
pagini.
Soarele îşi trimite razele lui generoase printre lamelele jaluzelelor. Când lumina o să ajungă la
piciorul patului, aerul se va mai fi răcorit, dulceaţa serii va lua locul caniculei şi voi putea să ies din
casă. Şi-atunci, sper că vocea Fionei va răsuna: „Adam!“
Fiona mă strigă în continuare Adam, de Tazio a auzit prea târziu.
„Aşa te-am cunoscut, aşa te-am iubit, nu te vreau altfel. Accept doar câteva riduri în plus şi câteva
cicatrici…“
Chiar dacă înfăţişarea mea nu mai e monstruoasă, nu mai arăt nici a om obişnuit. Şi-mi asum asta.
Trupul meu spune povestea greşelilor pe care le-am făcut. Scormonelile lui Fichet şi ale lui Zeus,
invaziile lor profunde, agrafele, tăieturile, umflăturile, protezele, cicatricile, toate aceste răni m-au
făcut să mă nasc a doua oară. Iar a treia oară m-am născut pe plajă, în faţa şevaletului lui Hannibal,
când am descoperit că universul e frumos, plin, bogat şi am acceptat ca eu să fiu mediocru, gol, sărac.
Hannibal mi-a fost şi tată, nu numai socru, pentru că a ştiut ca, într-o clipă, să-mi redea pofta de
viaţă, arătându-mi ce înseamnă mirarea.
— Adam?
Visez, sau mă strigă deja?
— Adam?
Cobor scările în goană şi o îmbrăţişez pe Fiona, care stă dreaptă şi suplă lângă bagaje. Îmi pune un
deget pe buze ca să-mi aducă aminte să nu trezesc copiii şi mă trage afară.
Mergem pe nisip.
La cât de tare mă strânge de mână, îmi dau seama că inaugurarea fundaţiei a fost un succes. Totul
e-n ordine. Inutil să-mi spună mai multe. De când a murit Hannibal, am devenit noi părinţii lui şi ne
îndeplinim sarcina foarte bine.
E maree joasă, iar pe plajă nisipul e adânc. Lumina care a pălit uşor vesteşte lăsarea serii.
Înaintăm spre linia invizibilă şi misterioasă unde tăriile cerului şi apa se confundă.
Suntem minunat de singuri.
În tinereţe, când mi-am dorit ca frumuseţea să-şi aibă sălaş în mine, am fost nefericit. Acum, ştiu şi
accept că ea este peste tot în jurul meu.
Am ajuns la hotar, acolo unde marea, retrăgându-se, nu a lăsat în urmă decât nişte băltoace
liniştite. Nu ne mai mişcăm. Cu soarele pe faţă, cu aerul ţărmului în plămâni, cu vântul mângâindu-ne
picioarele, suntem impregnaţi de lume, dilataţi, la unison. Timpul curge mai încet. La orizont se aud
ţipete de pescăruşi şi fâlfâiri de aripi.
În curând, o să-i ducem pe copii la părinţii mei. Lor nu le-am spus niciodată cine sunt, dar, pentru
că se jucau mult în parc cu cei mai mici dintre copii, într-o zi le-am propus să devină un fel de bunici
adoptivi. Tata a acceptat bucuros, iar în ochii gri-albăstrii ai mamei, care altădată nu exprimau decât
indiferenţă, acum se zăresc uneori sclipiri de veselie. Încă mai sper să depăşesc trecutul. Numai
prezentul contează.
Un freamăt uşor pe gambe ne trezeşte. Mareea urcă. Cerul se decolorează.
Fiona şi cu mine ne întoarcem acasă, încet, uitându-ne din când în când înapoi la urmele paşilor
noştri în nisip şi la mare, care, eternă, neobosită, ne şterge amprentele.
Raftul
Denisei Eric-Emmanuel
7
„Cred că visez... Parcă nu mai trăiesc...
M-am înţepenit într-o nălucire..."
Pentru prima oară am simţit că-mi urăsc
munca. M-am uitat la maldărele de dosare
ca la nişte lucruri îndepărtate, străine, dosa
rele mele deasupra cărora stăteam aplecat
de ani şi ani îndemnat de travaliul de
erudit, de studiul lingvisticii medievale,
care nu mai interesa pe nimeni altcineva,
nici măcar pe mine.
O umbră s-a prelins sus de tot, în lungul
vitraliilor întunecate.
M-am uitat de jur împrejur.
Capetele aplecate erau adâncite în
gânduri. Dacă din când în când ochii nu
li s-ar fi mişcat îndărătul ochelarilor de
baga, ai fi băgat mâna-n foc că sunt morţi.
Citeau; ca nişte şopârlc care rămân neclin
tite câtă vreme digeră o insectă, absorbeau
cunoaşterea, se pătrundeau de amintirile
omenirii, se consacrau esenţialului. Ce plic
ticoasă e veşnicia atunci când durează în
timp...
8
Aşa că m-am ridicat.
Am cântărit din priviri toate capetele
acelea. Ah, nici unul nu bănuia nimic!...
Cu un zâmbet sardonic, m-am înfundat
în sala cataloagelor de la subsol.
Mă hotărâsem să încalc legea: aveam de
gând să citesc ceva pur şi simplu de amorul
artei! Uite-asa. Pentru plăcerea mea. Aveam
să nesocotesc codul nescris al savanţilor şi
să-mi irosesc timpul cu nimicuri, să citesc
de dragul lecturii... O crimă în toată pute
rea cuvântului!
M-am pornit să rătăcesc cu ochii închişi
printre fişiere, să deschid sertare la nime
reală şi să scot fişe la voia întâmplării. După
care, fără să am habar despre ce carte e
vorba, m-am dus la bibliotecar şi i-am
înmânat cota.
Pe urmă m-am întors la locul meu din
osuarul Sălii Mari şi preţ de vreo zece mi
nute, cât am aşteptat să-mi aducă volumul
cerut, am râs fericit în sinea mea.
9
în cele din urmă ajutorul de bibliotecar
mi-a adus o carte veche legată în piele roşie
cu tranşe violete: Dicţionarul patriotic,
lucrarea unui oarecare Fustei des Houilléres
publicată în 1789, format in-quarto, la
Nicéphore Salvin.
Minunat! Habar n-aveam de existenţa
cărţii ăsteia.
10
problemele, dar nu îndeajuns pentru a le rezol
va, Languenhaert a pornit de la câteva remarci
de bun-simţ, trăgând însă nişte concluzii de
mirare. Astfel, zicea el, ori de mă ridic până-n
tăriile cerului, ori de mă prăbuşesc în abisuri,
nu-i cu putinţă să ies din mine însumi şi numai
de propria-mi gândire sunt conştient. Aşadar
lumea nu există în sine, ci în mine. Prin urmare
viaţa nu e altceva decât propriu-mi vis. Prin
urmare eu singur sunt întreaga realitate...
După spusele contemporanilor, tânărul tre
cuse cu zâmbetul pe buze de la bănuiala îndrep
tăţită cu privire la limitele cunoaşterii omeneşti
la afirmaţia că lucrurile nu există decât în, prin
şi pentru el. Aşa că bătea saloanele în căutarea
unui public numeros dinaintea căruia să procla
me că e singurul om de pe pământ, urmărin-
du-şi cu îndârjire partenerii de discuţie ca să le
explice că ci nu există, ţinând-o una şi bună, cu
paharul în mână, că materia e o ipoteză futilă,
vorbind, perorând, argumentând, ţinându-se
scai după toţi mondenii ca să le spună că el şi
numai el există cu certitudine şi că existenţa
universului depinde numai şi numai de voinţa
sa. Lumea îi aprecia verva şi se arăta amuzată
de discursul lui, astfel că, preţ de câteva luni,
a fost excentricul indispensabil al oricărui salon.
11
Dar în scurt timp bunul-simţ astupă urechile
acelora pe care curiozitatea îi îndemnase să le
facă pâlnie. Succesul lui a avut aşadar viaţă
scurtă. Lumea l-a bănuit că de fapt e sincer,
adică nebun, aşa că oamenii cu judecată l-au
îndepărtat curând.
Viitorul le-a dovedit că au avut dreptate,
întrucât, odată alungat din societate, tânărul a
pus bazele unei Secte a Egoiştilor pentru a avea
dinaintea cui să înceapă iar să delireze. S-au
reunit săptămână de săptămână vreme de câţiva
ani în satul Montmartre - un grup de indivizi
fiecare în parte crezându-sc singurul om care
există cu certitudine şi unicul pentru care
universul există la rândul său. Oare ce puteau
să-şi spună când se întâlneau ? De bună seamă
că discutau, dar oare s-or fi înţeles vreodată ?
La un moment dat, din lipsă de discipoli, Secta
Egoiştilor a încetat să mai fiinţeze. Gaspard
Languenhacrt a publicat o lucrare intitulată
încercare de metafizica nouă, dar n-a avut citi
tori, nu şi-a găsit adepţi şi s-a pomenit din
nou singur. însă ce importanţă ar fi putut avea
aceasta pentru cineva cu ideile lui ?
A murit curând, la Paris, în 1736, din prici
na unei doze mult prea mari de opiu, sătul
pesemne de a mai purta el singur pe umeri
12
povara întregii lumi. Gândirea sa nu i-a înrâurit
în nici un fel pe contemporani şi cu atât mai
puţin posteritatea.
Dar, dacă acest lucru s-ar fi întâmplat cum
va, n-ar fi fost în răspăr cu propria-i doctrină ?
Eram uluit.
Aşadar cineva, într-o bună zi, în istoria
umanităţii, teoretizase exact ceea ce sim
ţeam şi eu adesea, sentimentul care pusese
stăpânire pe mine mai adineauri... senzaţia
ameţitoare că restul oamenilor şi lucrurile
nu există... ideea că sunt singura conştiinţă
vie, pierdută în mijlocul unui univers
iluzoriu... îndoiala, îndoiala jilavă, mola
tică, învăluitoare, care goleşte realul de
realitate...
M-am uitat de jur împrejur. Căpăţânile
nu băgaseră de seamă bucuria mea.
M-am repezit la subsol. Trebuia neapă
rat să aflu mai multe. Trebuia să pun mâna
pe cartea aceea, cum îi zice, încercare de
metafizică nouă.
13
Oboseala mi s-a risipit ca prin farmec,
am răscolit metri de fişe, am căutat prin
tone de cataloage, ochii mi s-au limpezit
şi au scrutat microfilme după microfilme,
i-am chemat în ajutor pe bibliotecari...
Trebuia să aflu absolut tot despre Gas-
pard Languenhaert.
în zadar! Nimic! Nici o informaţie. Nici
măcar una.
Când, deodată, mi-am amintit! în seco
lul al XVIII-lea nu erau prea riguroşi în
privinţa grafiei numelor proprii, aşa că am
încercat în toate felurile: Languenhaert,
Languencrt, Lcguenhaert, de Languenhaert,
van Languenhaert, van de Languenhaert,
de La Guenherte... Nimic. Cataloagele
rămâneau mute.
Mă simţeam sfârşit, dar nu m-am lăsat.
Am strâns din dinţi şi-am sărit în picioare:
nu puteam pleca până nu aflam măcar o
informaţie.
Mi-a venit ideea ciudată să caut în mi
crofilme data morţii. în arhiva regală ? Nu
14
figura. în registrele de la morga din
Châtelet ? Nu figura. Cu toate că mă îndo
iam că un suicid ar fi avut ce căuta în re
gistrele Arhiepiscopiei Parisului, am căutat
şi acolo: nici în arhiva lor nu figura. Am
parcurs listele cu concesii făcute celor
vinovaţi de acest păcat ale tuturor cimiti
relor din oraş, acte notariale, testamente,
am încercat tot, toate numele, toate datele,
mi-au defilat pe dinaintea ochilor mii de
morţi, am pronunţat, pentru prima oară
după secole întregi, numele celor care nu
mai erau decât ţărână, viermi şi putregai,
am zgâlţâit umbrele, am răvăşit duhurile...
Nici printre ele nu l-am găsit.
Aşadar Gaspard Languenhaert avusese
dreptate să creadă că lumea c propriu-i vis,
de vreme ce aceasta încetase să existe în
chiar clipa dispariţiei lui şi uitase să-i con
semneze absenţa...
Un pic de mister te aţâţă, prea mult te
oboseşte. Cineva m-a bătut pe umăr. Su
praveghetorii au venit să-mi repete că
15
biblioteca se închide. M-au condus de braţ
până în curte.
Şi acolo, sub lumina palidă a lunii, acolo,
între pământ şi stele, mi-am deşertat vezi
ca meditând la destinul celui care credea
că lumea se reduce la el şi în urma căruia
nu rămăsese nimic.
La doi paşi mai încolo un câine mă pri
vea, mirat că e cineva în stare să slobozeas-
că atâta urină dintr-odată.
în streaşină, un greiere îşi susţinea pro
gramul nocturn.
Luna, în schimb, nu se gândea la nimic.
A doua zi era duminică, iar eu uram
duminicile. Aş fi sărit cu dragă inimă peste
această zi inutilă, dar o conspiraţie uni
versală născută din acţiunile reunite ale
legii, Bisericii şi veselului consens al miilor
de imbecili mă obliga să mă distrez, pe
mine, care nu iubeam decât munca. Mă
izbeam de uşile închise ale bibliotecilor şi
în vitrinele oblonite ale librăriilor: eram
condamnat la odihnă.
Ce se-alege de un cercetător care nu cer
cetează ? Praful, ajunge un om obişnuit. Şi
mă mâhneam gândindu-mă în ce măsură
aş putea ajunge ca toţi oamenii.
în rest, dimineţile de duminică îmi adu
ceau invariabil aminte că sunt murdar,
17
obosit, că în chiuvetă mă aşteaptă vasele
soioase, că ghemotoace de praf se aleargă
în lungul plintelor, că hainele îmi miros a
burlăcie... Nu-mi mai rămânea decât să
rănesc până noaptea.
Dar în duminica aceea la căpătâiul pa
tului meu mă aştepta umbra lui Languen-
haert. încântat peste măsură, am aruncat
cât colo mătura şi cârpa şi am ieşit în oraş
ca să visez în voie.
Simţeam nevoia să merg.
Necunoscutul Languenhaert deja nu-mi
mai dădea pace.
Cheiurile Senei sunt numai bune pentru
meditaţie şi reverie; frumuseţea lor îţi
linişteşte spiritul, iar lărgimea ţi-1 elibe
rează. Acum îmi reproşam entuziasmul
facil din ajun: chiar făcusem o descoperire?
Gaspard Languenhaert chiar a existat cu
adevărat? Totul părea din cale-afară de
ciudat: dispariţia scrierilor lui, faptul că
Istoria îl ignoră şi mai cu seamă, mai cu
seamă, absenţa inexplicabilă din toate
18
registrele de stare civilă... Gaspard Lan-
guenhaert nu e probabil decât o mistificare,
iar Fustei des Houilléres l-a inserat în
dicţionarul său din pură maliţiozitate.
Pe vremea aceea, lumea era flămândă de
astfel de fabulaţii.
Parcă-mi părea rău că lăsasem baltă
curăţenia...
Eram aproape de Pont-Neuf şi m-am
oprit la tarabele buchiniştilor; te îmbiau ca
întotdeauna cu aceleaşi obişnuite rarităţi,
romane vechi proaste, sortite să zacă-ntr-un
dulap, enciclopedii medicale şi tehnice
depăşite şi un belşug de almanahuri, calen
dare, pliante publicitare şi cărţi poştale
de pe vremuri. Mi-am ascuns dezinteresul
îndărătul unei curiozităţi de paradă şi
mi-am lăsat privirea să alerge peste îngră
mădeala de cărţi.
Dar sub platanul de pe cheiul Grands-
Augustins privirea mi-a fost atrasă de un
volum despuiat de coperte, fără titlu şi fără
autor. L-am deschis.
19
Era Galerie des grands bommes, o an
tologic de gravuri după tablouri, o lucrare
scoasă la tipografia Mallin Mallier, cu
privilegiu regal, 1786.
M-am apucat s-o frunzăresc.
Sub degete mi-au defilat reprezentările
grosiere ale lui Racine, Corneille, Boileau,
Richelieu, Bergerac, Fontenelle... pe urmă,
ceva mi-a prins privirea. Am dat înapoi;
el era: pe versoul unei gravuri, în josul
paginii anunţând tabloul următor, stătea
scris Portretul lui Gaspard Languenhaert
făcut de Vigier, gravură de Malcombe.
Ochii mi-au zburat la pagina următoare ca
să-l vadă.
O roare! Era o reproducere rudimentară
a portretului lui Diderot pictat de Van Loo.
Nu mai înţelegeam nimic.
Nici nu apucasem să-l găsesc, că Lan
guenhaert îmi şi fusese luat...
Diderot în locul lui Languenhaert ? Era
vorba de una şi aceeaşi persoană ?
20
M-am uitat cu mai multă luare-aminte.
Lipsea o pagină. O rupsese cineva. Se mai
vedea o fâşiuţă de hârtie lângă cotor, dova
da că gravura cu pricina existase, dar fusese
smulsă. Portretul lui Gaspard Languen-
haert se găsise prin urmare în acest volum!
Bucuria a luat locul dezamăgirii. îndo
ielile mi s-au risipit. Şi ce dacă îi furaseră
portretul ? Acum ştiam precis că Gaspard
Languenhaert nu era nici o închipuire, nici
o glumă proastă; lumea auzise de el, la
sfârşitul secolului în care a trăit se bucura
de preţuire, figura în Galerie des grands
hommes. Am privit cu duioşie rămăşiţa
paginii smulse şi mi-am plimbat degetul
de-a lungul ci de parcă mi-1 înfăţişase pe
Gaspard viu.
— Stimate domn, dă-mi voie să-ţi spun
că divaghezi. Mai rău, eşti pe alături!
Am tresărit şi m-am întors: un bătrân
înalt şi deşirat mă ţintuia cu privirea. Ochii
lui de un albastru oţelit mă sfredeleau.
Nasul lui mă făcea să mă gândesc la un
21
vultur. Nu-mi spunea nimic, dar îmi citea
gândurile.
— Ce vreţi să spuneţi ?
Bătrânul a început să se frământe, iar
agitaţia lui neaşteptată era la fel de tulbu
rătoare ca şi neclintirea de adineauri. Şi-a
scos ochelarii cu gesturi largi, şi-a tras
sufletul şi a oftat scrutând cerurile cu privi
rea deznădăjduită:
— Volumul ăla n-are nici o valoare. E
un fals.
— Cum adică un fals ? Ce anumc-i fals
în el ?
— Totul, dragă domnule, totul! Sunt
copii după tablouri care n-au existat nici
odată! Numele gravorilor sunt invenţii!
N u se spune un cuvânt despre autorii
lucrării! O glumă proastă, domnule, o far
să, o jucărea!
Părea deosebit de mândru de ultima
găselniţă.
— Am vrut neapărat să vă spun adevă
rul, domnule, pentru că, vedeţi dumnea
voastră, noi avem un principiu, şi anume
22
nu ne minţim clienţii, nu încercăm să le
ascundem adevărata valoare a mărfii.
Era anticarul! Unde mi-o fi fost capul ?
Vânzătorul, abil, căuta să-mi ia ochii la
început cu cinstea lui, ca să mă îmbrobo
dească pe urmă mai cu spor.
— Dar nu sunt toate false, am zis pros
teşte. Ceilalţi oameni înfăţişaţi aici au trăit
bine mersi.
Puţin îmi păsa de lipsa autenticităţii
gravurilor şi de minciunile editorului; mie
mi-era frică să nu rămân fără Langucnhaert.
Bătrânul s-a uitat la mine mai întâi mi
rat, pe urmă bucuros de-atâta prostie: mă
dibuise - eram fraierul perfect. M-a bătut
părinteşte pe umăr.
— De bună seamă că n-o să-i treacă
nimănui prin cap să pună la îndoială faptul
că Racine, Corneille ori Moliére au exis
tat de-adevăratelea. însă văd că domnul e
amator de texte frumoase, aşa că i-aş reco
manda mai curând aceste ediţii de opere
complete ale căror...
23
— N u mă interesează. Eu vreau lucrarea
asta, i-am răspuns scurt.
Cu avântul tăiat, bătrânul hoţoman a
lăsat jos volumele pe care dăduse să mi le
arate.
— Face trei sute de franci.
— Nici pomeneală. Albumul are un
defect: îi lipseşte o pagină, şi anume chiar
aia care mă interesează de fapt.
Mi-a smuls cartea cu mănuşile alea fără
degete, murdare, şi a deschis la locul cu
pricina. Şi-a aşezat mai bine ochelarii şi a
rostit cu afectare:
— Dar nu e vina mea, domnule dragă.
Dacă o să examinaţi cu luarc-aminte tăie
tura, o să vedeţi că e foarte curată, ceea ce
înseamnă că volumul a fost ţinut deschis cu
o greutate sau o menghină, iar foaia a fost
îndepărtată cu o lamă şi o riglă. De altfel,
dacă o să aveţi bunătatea să vă uitaţi atent,
o să constataţi că tăietura c uşor îngălbenită,
ceea ce înseamnă că e veche. Poate la fel de
veche ca volumul însuşi, cine ştie ?
24
Avea dreptate... la fel de veche ca volu
mul însuşi...
— Aşa că, ţinând cont de starea ediţiei
şi de aspectele asupra cărora mi-aţi atras
atenţia, vi-1 las la două sute.
I-am plătit, dar nu i-am mulţumit, pen
tru că ştiam că la atâta avea de gând să-l
lase din capul locului. Nerăbdător să ră
mân singur, am grăbit pasul cu comoara
mutilată sub braţ.
Aşadar Gaspard Langucnhaert trăise
de-adevăratelea: aveam nu numai dovada
tangibilă a existenţei lui, dar poate şi pe
aceea a unei conspiraţii menite să-i şteargă
urmele. De ce îi căşunase cuiva pe poza
lui ? Pe cine mai bântuia încă, după atâta
vreme de la moartea lui ? Cine a vrut să-i
şteargă urmele ?
M-am întors acasă.
Noaptea m-a găsit prăvălit în fotoliu, cu
braţele atârnând, gândindu-mă la acest des
tin misterios căzut în uitare. Am aprins
lampadarul, iar ochii au început să mi se
25
plimbe fără răgaz de la legenda care anun
ţa portretul lui Gaspard Languenhaert la
gravura lui Diderot care, din greşeală, se
găsea pe pagina următoare, aşteptând cine
ştie ce minune, de parcă sub privirile mele
pendulând între pagini imaginea smulsă ar
fi putut reapărea.
Deodată am sărit în picioare şi dintre
volumele cu coperte verzi ale operelor lui
Diderot l-am scos pe acela reunind scrierile
de tinereţe. Am răsfoit surescitat La pro
menade du sceptique şi am găsit fragmentul
pe care, de atâtea ceasuri, îl aveam în minte
fără să-mi dau seama, textul care povesteşte
întâlnirea lui Diderot cu nişte filozofi
ciudaţi:
26
neagă că ar exista altceva în afară de ei şi aceste
impresii; astfel ei sunt deopotrivă amant şi
amantă, părinte şi copil, răzor de flori şi cei
care-1 calcă-n picioare. Zilele din urmă am
cunoscut un asemenea om, care m-a încredinţat
că c Virgiliu. „Ce fericit eşti, i-am răspuns, să
fii nemurit de divina Eneidă!" «Poftim? Eu?
a zis el. Asta nu mă face cu nimic mai fericit
decât pe tine." «Ce idee! am continuat eu, dacă
eşti cu adevărat poetul latin (ori tu, ori altul,
tot aia), recunoaşte că eşti cu mult mai demn
de stimă datorită lucrurilor măreţe pe care
le-ai plăsmuit. Ce pasiune! Ce armonie! Ce
stil! Ce descrieri! Ce ordine!" „Despre care
ordine vorbeşti ? m-a întrerupt el. Nu-i nici
umbră de ordine în opera în chestiune: c o
ţesătură de idei care nu duc niciunde şi, dacă
ar fi să mă felicit pentru vreo realizare din cei
unsprezece ani în care am reuşit să însăilez lao
laltă zece mii de versuri, ar fi pentru că mi-am
făcut, în treacăt, câteva complimente destul de
izbutite pentru abilitatea de a-mi supune con
cetăţenii prin exilarea lor şi de a mă onora cu
numele de tată şi apărător al patriei, după ce am
fost tiranul ei." La toată această galimatic am
făcut ochii mari şi am căutat să concilicz idei
atât de disparate. Virgiliu cel de dinaintea mea
27
a băgat de scamă că discursul lui mă stânjeneşte.
„Nu mă înţelegi, a continuat el. Ei bine, eram
în acelaşi timp Virgiliu şi Augustus, Augustus
şi Cinna. Dar asta nu e tot; astăzi sunt cine
vreau să fiu şi am să-ţi demonstrez că poate sunt
chiar tu însuţi şi că tu nu eşti nimic; chiar de
mă ridic până-n tăriile cerului ori chiar de mă
prăbuşesc în abisuri, nu-i cu putinţă să ies din
mine însumi şi numai de propria-mi gândire
sunt conştient", îmi spunea el cu emfază, dar
a fost întrerupt de o ceată gălăgioasă care era
pricina tumultului de pe aleea noastră.
28
fraza „chiar de mă ridic până-n tăriile
cerului ori chiar de mă prăbuşesc în abi
suri, nu-i cu putinţă să ies din mine însumi
şi numai de propria-mi gândire sunt con
ştient" se găseşte şi la începutul lucrării Essai
sur l'origine des connaissances humaines, pe
care Condillac a publicat-o în 1746, cu un
an înaintea fanteziei lui Diderot. însă eu
eram singurul care ştia adevărul: sursa era
chiar Languenhaert, întrucât faimoasa
sentinţă a lui Condillac se regăsea şi în
articolul lui Fustei des Houilléres, care i-1
atribuise direct lui Languenhaert.
Diderot mi-a confirmat deci teoria:
aventura nebunească a lui Languenhaert şi
a sectei sale era o realitate istorică.
Aşa că, pentru prima oară, m-am hotă
rât să-mi iau vacanţă. La naiba cu toate
cercetările mele, adio teză! Voiam să aflu
mai multe şi aveam de gând să mă dedic
lui Gaspard. începând chiar de a doua zi
dimineaţă.
Probabil că aşa am adormit.
29
A doua zi, dis-de-dimineaţă, m-am
năpustit la Biblioteca Naţională. Nimeni
nu mă mai văzuse vreodată la ora aia; vioi,
fericit, proaspăt bărbierit ca niciodată, am
dat fuga la sala cataloagelor cu entuziasmul
unui puşti care îşi pierduse virginitatea
în ajun.
— V-aţi terminat teza ? m-au întrebat
alarmaţi vecinii mei de fiecare zi, capetele
aplecate.
I-am liniştit cu amabilitatea condescen
dentă a sufletelor fericite:
— O să mă termine ea pe m ine!
Capetele se bâţâic de râs, dar nu din
pricina glumei, obişnuită de altfel, ci de
satisfacţie.
30
Am vrut să le dau apă la moară şi am
adăugat:
— Mai am cam... un an.
Capetele s-au aplecat din nou deasupra
pupitrelor. Douăsprezece luni de muncă
pentru a duce la bun sfârşit o lucrare - cam
atâta estimează an de an fiecare cercetător,
şi asta vreme de vreo douăzeci de ani;
vorbele mele n-aveau nici o însemnătate...
Să nu se creadă totuşi că mediul academic
e lipsit de milă! De obicei un cercetător e
un animal capabil de afecţiune, care uneori
se poate dovedi chiar o companie plăcută...
Cu toate astea, unui erudit îi place cel mai
mult la un confrate nu ceea ce-i diferen
ţiază, ci ceea ce-i aseamănă: prizonieratul.
Cercetătorii au unii pentru ceilalţi un fel
de camaraderie carcerală şi îl urăsc cel mai
mult pe prizonierul care se va elibera. Cum
îi liniştisem în această privinţă, au pus neas
tâmpărul meu pe seama unui deranjament
la stomac şi şi-au văzut de treabă.
31
Din moment ce Languenhaert nu era un
personaj inventat, ci unul uitat, trebuia, în
mod logic, să caut mărturii ale existenţei
lui în scrierile contemporanilor săi; m-am
hotărât să consult sistematic ziarele, cro
nicile, periodicele, almanahurile şi revistele
literare din epocă. Voiam să găsesc măcar
sursele lui Fustei des Houilleres.
Această trecere în revistă mi-a luat o
săptămână: în cele din urmă am găsit două
documente de valori şi întinderi diferite,
dar din care am aflat o mulţime despre
Gaspard Languenhaert, fapt ce mi-a spul
berat îndoielile cu privire la realitatea
existenţei lui.
Primul document era un şir de anecdote
de salon ale unui cronicar al vieţii literare,
Hubert de Saint-Igny, un ins cu o inteli
genţă superficială căruia răutăţile îi ţineau
loc de spirit, dar a cărui limbă ascuţită îl
adusese în atenţia celorlalţi. în rubrica
„Serate" din Anuarul literar 1723-1724,
comenta, cu puţină erudiţie şi multe
32
înţepături, între altele, apariţia lui Gaspard
Languenhaert în saloanele doamnei du
Devant. Era nostim, stupid şi incredibil de
bine scris.
Al doilea document, mai lung, cel mai
interesant, expunea în volumul Philosophies
de France et d ’Angleterre principalele
doctrine ale epocii. Autorul, Guillaume
Amfrye de Grécourt, scrisese un capitol
intitulat „Egoismul sau filozofia domnului
de Languenhaert", în care dezvolta sub
forma unui dialog între Cleante (interlocu
torul) şi Automonofilul (Languenhaert)
principalele teze egoiste. Evident, asta era
sursa lui Fustei des Houilleres.
Hubert de Saint-Igny, un obişnuit al
saloanelor doamnei du Devant, relata astfel
primele luni pariziene ale lui Languenhaert:
33
Nimeni nu se sinchisea că scrie - ce altceva să
faci când ai douăzeci de ani, o rentă de cinci
zeci de mii de livre, părinţi şi o ţară care se
bucură de pace ? - , toţi credeau că e mai degra
bă arătos decât ager la minte şi numai asta i-ar
fi fost de-ajuns pentru o frumoasă carieră de
gentilom.
Luni întregi nu rostise altceva decât poli-
teţuri şi banalităţi de complezenţă, la care toată
lumea se pricepea de minune, şi iată-1 într-o
bună zi cum se proţăpeşte în mijlocul salonului,
rupe tăcerea şi declară tare şi răspicat:
— Eu n-am corp. Trupul meu este imaterial.
întreaga adunare a rămas uluită. Doamnele
l-au privit cu subînţeles, ca pentru a cântări
grozăvia pe care o spusese; unele au pufnit,
altele au roşit, întrucât, chiar dacă nu-şi credeau
urechilor, măcar aveau plăcerea să-şi creadă
ochilor.
Domnul de Languenhaert părea într-atât de
pătruns de această descoperire, că, în loc să
continue, a rămas pe loc, nemişcat, solitar.
Baronul Schwartz l-a luat de braţ şi i-a şoptit
cu bonomie:
— Şi cu toate astea, tinere, crede-mă, doam
nele de faţă sunt cu toatele de acord că ai un
corp, şi nu de lepădat, după cum umblă vorba.
34
Reprezentantele sexului frumos au protes
tat, de complezenţă.
— Mă măguliţi, domnule, i-a răspuns tână
rul, înclinându-sc, dar crcdeţi-mă că nimic
nu-mi va putea schimba această convingere
asupra căreia am meditat profund.
Doamna du Dcvant s-a apropiat de cei doi
ca să-i dea lui Langucnhaert putinţa să se
justifice:
— Atunci cxplică-ne, dragă prietene, lumi-
nează-ne aceste profunzimi care nouă nu ne
sunt la îndemână. De ce crezi că trupul dumi-
tale ar fi imaterial ? Eşti oare precum stafia aceea
pe care o invocă baroana de Saint-Gélis şi care
apare deasupra gheridonului ?
— Nici gând, doamnă, nu e vorba nici de
nebunie, nici de şarlatanic, ci e concluzia filozo
fică spre care m-a condus meditaţia.
Şi a dat drumul unui talmcş-balmcş, în care
se demonstra prin A şi B că natura nu există
decât în mintea filozofului nostru, că sunetele,
parfumurile, materia, culorile şi gusturile nu se
află decât în spiritul său şi că, de asemenea, noi
înşine nu existăm decât în capul lui. Ascultân-
du-1, eu, unul, am conchis că, dacă ar fi să-i
dăm crezare, atunci de bună scamă că atâtea
lucruri adunate în acelaşi loc strâmt l-ar face
35
fără îndoială pe bietul filozof să-şi piardă
minţile.
Toate spiritele superficiale, amatoare de
profunzimi obscure, l-au aplaudat la scenă
deschisă. La fel şi imbecilii, care nu înţelesescră
nimic, pentru că, de obicei, aşa recunosc ei inte
ligenţa. în schimb înţelepţii au tăcut, întrucât
nu se discută despre ceea ce a fost rostit nu
din dragoste pentru adevăr, ci din dorinţa de
a contrazice. Două zile mai târziu, uitaserăm
deja vorbele tânărului, dar ne aminteam că
fusese destul de elocvent. De atunci înainte,
lumea l-a socotit un om de spirit, adică a putut
spune orice, fără nici o consecinţă.
CLEANTE
Se tot vorbeşte despre teza dumitale. Susţii, se
pare, că nu ai corp. Ca să ne înţelegem, cum ai
36
rostit aceste vorbe? N u cumva cu ajutorul
gurii ?
A UTOM ONOFILUL
Dacă mă iei aşa, atunci mai bine renunţăm de
la bun început.
CLEANTE
lartă-mă, nu m-am putut abţine.
A UTOM ONOFILUL
Ca să mă înţelegi, ar trebui să-ţi expun mai întâi
teoria mea despre materie, pentru că întreg
raţionamentul porneşte de aici.
CLEANTE
Bine, aşadar care este teoria ta despre materie ?
A UTOM ONOFILUL
Că materia nu există.
CLEANTE
Poftim? Vrei să spui că raţionamentul tău se
întemeiază pe o atare absurditate ?
A UTOM ONOFILUL
Atunci, spune-mi, când anume suntem îndrep
tăţiţi să spunem că un lucru există?
37
CLEANTE
Când îl percepem cu toate simţurile.
A UTOM ONOFILUL
Exact aici voiam să te aduc. Un lucru există
atunci când îl vedem, atingem, auzim ori când
ne amintim că l-am văzut, atins, auzit, dar nimic
mai mult. Ceea ce numim „lumc“ e suma sim
ţurilor noastre. N u cunoaştem lumea în sine,
ci avem fiecare o lume proprie redată de simţuri.
CLEANTE
Vrei să spui că doi oameni nu percep aceeaşi
lume ? Că fiecare arc lumea lui ?
A UTOM ONOFILUL
întocmai. Vedem noi oare la fel ? Simţim în-
tr-acelaşi chip ? Unul are un gust mai dezvoltat,
altul un miros mai fin, unul are o sensibilitate
aparte a buricelor degetelor, altul aude şi mus-
ca-n zbor.
CLEANTE
E foarte adevărat.
A UTOM ONOFILUL
Prin urmare, câţi oameni, atâtea lumi.
38
CLEANTE
Cu asta mă învoicsc.
A UTOM ONOFILUL
Prin urmare, doar din pricina unei comodităţi
de exprimare, vorbim despre o lume în loc să
vorbim de mai multe.
CLEANTE
Dacă înţeleg bine, din pricina limbajului,
credem că nu există decât o lume, în vreme ce
de fapt sunt mii.
AUTOM ONOFILUL
întocmai. întrucât lumea nu e decât în mintea
noastră.
CLEANTE
Pricep.
A UTOM ONOFILUL
Aşa încât poţi trage odată cu mine concluzia
că materia nu există, de vreme ce totul se află
în mintea noastră. Nimic nu c material, totul
este spiritual în sine. Natura nu este decât
discursul propriilor mele senzaţii. Numeşte
perceptibil ceea ce oamenii numesc material şi
nu numai că vei dobândi o imagine a realităţii,
39
dar vei câştiga şi coerenţă. N u tăgăduiesc că ar
putea exista corpuri întinse, mirosuri, culori,
gusturi, nu tăgăduiesc că ar putea exista aspri
me, netezime, gustul sărat, ci resping ipoteza
existenţei unei materii, această lume de plan
secund independentă de calităţile percepute. De
fapt, lumea nu e decât perceptibilul, şi nu putem
să ne eliberăm de ea.
40
înzestrase cu un fizic tocmai de invidiat, dar
căruia nu-i lipsea, cu toate acestea, ambiţia de
a seduce, făcea un comerţ amoros mult peste
posibilităţile sale şi nu privea cu ochi buni
sosirea unui rival tânăr într-o societate unde se
găsea şi el, cu toate că, după vârstă, putea să-i
fie tată junelui cu pricina, iar după înfăţişare,
chiar bunic. Prin urmare apariţia domnului
Langucnhacrt îl supărase peste măsură şi l-a
detestat definitiv de cum acesta din urmă a
început să facă spirite, întrucât, trebuie s-o
recunoaştem, în arta conversaţiei preşedintele
era încă şi mai puţin înzestrat decât în arta
seducţiei. S-a întors deci spre filozoful nostru
şi i-a zbierat în ureche:
— Ce aud, domnul meu ? Că nu aveţi corp
material ?
— Exact, domnule, m-aţi înţeles perfect.
— Minunat. în cazul acesta, cu am un corp
material, sau imaterial ?
— Imaterial, desigur. Urmând raţionamentul
logic, nici domnia voastră şi nici cu, de altfel,
nu suntem materiali.
Acest apel la logică l-a scos din sărite pe
preşedinte. S-a stăpânit totuşi şi, după ce a arun
cat o privire complice spre asistenţă, a continuat
discuţia cu un zâmbet răutăcios, asemenea
41
vânătorului care se distrează să-i mai dea un
răgaz animalului pe care oricum îl va doborî:
— Aşadar sunt imaterial... Şi pe ce te înte-
meiezi, dacă nu c cu supărare ?
— Este vorba exact despre ce spuneam mai
înainte, dragă domnule, realitatea nu c decât
imagine şi nu e nimic în spatele imaginii aces
teia. Ceea ce credem noi a fi materie nu c în fapt
decât senzaţie.
— Fireşte, fireşte, a răspuns viclean preşe
dintele. Şi nici un argument filozofic nu v-a
strămutat această convingere ?
— Nici unul, niciodată.
— Atunci, daţi-mi voie, ca de la filozof la
filozof, să vă propun următorul raţionament...
Şi preşedintele i-a tras un şut magistral.
Filozoful a răcnit. Adunarea, uitând de buna
cuviinţă, a izbucnit în hohote, încântată de ren
ghiul pe care bunul-simţ i l-a jucat metafizicii.
Domnul de Languenhacrt, cu un aer pro
fund dezgustat şi sastisit, îşi fricţiona zona
argumentative şi nu părea afectat de demon
straţie. Preşedintele s-a întors la discuţie:
— Argumentul meu a fost la înălţime ? A fost
destul de puternic ca să vă clatine convingerile ?
— Nici vorbă. Argumentul domniei voastre
ţine de o filozofic găunoasă, chiar grosolană,
domnule.
42
— Minunai, o să-i aduc la cunoştinţă cizma
rului meu. Sluga dumilale.
Şi preşedintele Carriere, mândru nevoie
mare de succesul dobândit în ochii asistenţei,
a căutat de atunci înainte seratele unde avea să
se producă filozoful, pentru a i se pune cu ama
bilitate la dispoziţie spre a specula împreună şi
a-şi reitera argumentul.
Dar istoria nu se sfârşeşte aici. Se spune că
doamna contesă de Vignollcs, vestită pentru
mărimea farmecelor, fineţea taliei şi subţirimea
principiilor, şi-a propus aflând de această în
tâmplare să-l convingă altminteri pe tânărul
filozof de existenţa trupului său. Şi asta gra
ţie unei demonstraţii de mare virtuozitate, pe
care se ştia că o stăpâneşte la perfecţie şi la care,
zicc-sc, nu avea rivală. Prin urmare, l-a abor
dat, l-a respins, i-a dat speranţe, l-a făcut s-o
dorească, apoi i-a zâmbit, pe urmă s-a bosum
flat, aşa încât, după câteva zile, filozoful a dat
curs fără a sta prea mult pe gânduri invita
ţiei la o şedinţă de meditaţie filozofică în budoa
rul contesei.
Demonstraţia a fost făcută şi re-făcută şi iar
rc-făcută. Departe de a întâmpina rezistenţă
la argumentele sale, contesa a găsit la acela
pe care-1 credea adversarul său un sprijin
43
extraordinar, baze solide şi o forţă care au
pus-o pe gânduri.
Timidă, tremurând, şi-a întrebat amantul
cum, fără corp, putea să-i dea trupului ei atâ
ţia fiori şi cum, în lipsa materiei, îi aprindea
într-atât materia sa. Gaspard i-a explicat că
toate astea nu erau decât senzaţii cărora ea voia
să le cadă pradă şi astfel a câştigat-o de partea
sa. De atunci, cea mai marc cochetă a Parisului
s-a declarat imaterialistă, pată de care reputaţia
sa s-ar fi putut lipsi; lumea ridica din umeri şi
şoptea că doamna de Vignolles a avut de atunci
încolo (şi) o minte înfierbântată.
44
CLEANTE
Dar, dacă aceste senzaţii nu sunt urma lăsată
de obiectele exterioare, atunci ce sunt ? Care e
originea lor?
AUTOM ONOFILUL
Eu.
CLEANTE
Poftim ?
AUTOM ONOFILUL
Precum spun, nu-ţi crezi urechilor, dar m-ai
auzit bine. Eu însumi mă aflu Ia originea sen
zaţiilor pe care le am.
CLEANTE
Tu ? Tu eşti creatorul lumii ?
AUTOM ONOFILUL
Eu însumi. Eu sunt creatorul acestei lumi de
culori, obiecte, mirosuri.
CLEANTE
Dragă prietene, adio. Discuţia noastră a durat
prea mult. Cum poţi să spui că spiritul tău dă
naştere el însuşi, pentru el însuşi, propriilor
senzaţii ?
45
A UTOM ONOFILUL
Când visezi, nu eşti tu autorul acelor vise?
Când te vezi navigând pe ape spre Americi,
valurile sunt ele altceva decât plăsmuirea ima
ginaţiei talc ?
CLEANTE
De bună seamă că nu, doar e vorba de un vis.
AUTOM ONOFILUL
De unde ştii ?
CLEANTE
Fiindcă mă trezesc.
A UTOM ONOFILUL
Şi dacă la un moment dat o să te trezeşti şi din
viaţă ?
CLEANTE
Asta-i bună!...
AUTOM ONOFILUL
Cum poţi să fii încredinţat că în clipa asta nu
visezi ?
CLEANTE
Mă pui în încurcătură...
46
A UTOM ONOFILUL
De vreme ce eşti de acord cu mine că materia
nu există, originea senzaţiilor nu poate fi căutată
în altă parte decât în spirit. Atunci când visăm,
când ne imaginăm, nu suntem oare demiurgi
ai unor noi realităţi ? Aici e vorba de o creaţie
conştientă. Ei bine, în cea mai mare parte a tim
pului creăm inconştient!
47
fericire! - de renghiul jucat filozofului zilei,
domnul de Languenhaert.
Mai mulţi oameni aleşi, agasaţi de pălăvră
geala extravagantă a tânărului, au ţinut cu tot
dinadinsul sâ-i demonstreze nu doar că nu el
e creatorul lumii, ci şi că acesta din urmă putea
să-i joace renghiuri incredibile. L-au rugat pe
baronetul d’Entrevcs, ale cărui douăzeci şi şapte
de primăveri pline de însufleţire se pretau Ia tot
felul de glume, să îmbrace costumul pe care
trebuia să-l îmbrace contesa Corona, amanta
oficială a filozofului. Trebuia să joace rolul
contesei şi, odată ce îl păcălea pe Languenhaert,
să-şi dezvăluie adevărata identitate.
La bal, falsa contesă (adevăratul baronet)
s-a apropiat de filozof sâ-i dea un rendez-vous
la ora unsprezece punct, în fundul parcului, la
adăpostul carpenilor complici. La ceasul stabi
lit, tânărul baronet era acolo, deghizat, dar
de-abia a avut vreme să-şi intre în rol, că filo
zoful nostru, pe care indiscreţiile femeilor şi
necesităţile doctrinei sale ni l-au dezvăluit prea
puţin preocupat de galanteriile preliminare, s-a
aruncat asupra lui, rostogolindu-1 în tufe.
Baronetul a găsit puterea să-şi scoată masca
şi să zbiere smulgându-se din îmbrăţişare:
48
— Priveşte-o, filozofiile, pe femeia pe care-o
iubeşti. Asta ai vrut să se întâmple, tu, care faci
să se întâmple tot ?
Tulburat, înfrânt, filozoful a rămas mut preţ
de câteva clipe, apoi, privind buzele pline de
prospeţime ale baronetului, ochii surâzători,
părul lung şi negru, i-a cuprins delicat mâinile.
— Cu siguranţă că pe tine te vreau, i-a zis,
şi te-am dorit fără s-o ştiu. Iar întâmplarea de
mai-nainte m-a făcut să-mi dau seama de acest
lucru.
Şi a continuat cu adevăratul baronet de-acolo
de unde rămăsese cu falsa contesă. Păcălitorul
a fost păcălit, dar nu a avut a se plânge, pentru
că era neruşinat peste măsură şi nu degeaba
primise să ia parte la o asemenea mascaradă. în
noaptea aceea Luna a avut de îndurat zbânţu-
iclile lui Jupiter cu Ganimcde. întâlnirea s-a
petrecut sub auspiciile mitologiei, şi se spune
că domnul de Langucnhaert a făcut dovada
spiritului, a curiozităţii ştiinţifice şi a dorinţei
de a învăţa în aceeaşi măsură ca d’Entreves, ale
cărui cunoştinţe erau totuşi mai înaintate; s-au
despărţit în cele din urmă, cu promisiunea de
a se întâlni din nou pentru a aprofunda studiul
latinei.
49
Spre marea supărare a celor care se distrau
pe scama sa, chiar domnul de Languenhacrt
i-a povestit totul amantei lui, declarându-sc
încântat că şi-a făcut o asemenea surpriză. încă
o dată, zeflemitorii s-au ostenit în zadar, întru
cât nimic, absolutamentc niciodată, nu zdrun
cina sistemul filozofului egoist.
CLEANTE
Dar, dacă această lume este una făcută după
dorinţele tale, cum explici atunci existenţa
durerii ? Mi se pare un argument care îţi dărâmă
sistemul.
50
AUTOM ONOFILUL
Durerea ? Ai adus în discuţie o invenţie de care
sunt deosebit de mândru şi pentru care mă
felicit întruna. Durerea este o întrebare pe care
mi-o pun pentru a-mi măsura puterea dorinţei:
dacă suferinţa mă opreşte, asta înseamnă că nu
prea ţin de fapt la obiectul dorit; dar, dacă pot
trece uşor peste durere, înseamnă că dorinţa
mea c puternică, profundă. Durerea e, ca să
spun aşa, instrumentul de măsură al dorinţelor
mele. Nu crezi că-i ingenios ?
CLEANTE
Cu siguranţă. Chiar dacă mi-c teamă că inge
niozitatea depăşeşte adevărul.
51
— Să nu cumva să adormiţi înainte să ter
min partida. O să ne faceţi pe toţi să dispărem!
A râs şi el.
Ca o urmare firească, nebunia lui a devenit
paradoxală. Deşi se proclama singur pe lume,
se arăta totodată avid de discuţii şi nu se supăra
niciodată pentru nici o critică; părea chiar a
căuta cu tot dinadinsul discuţiile în contradic
toriu, întâmpinându-le cu un fel de bucurie
curioasă. Atunci când i se dădea un argument
puternic care-i putea nărui sistemul, râdea de
bucurie şi repeta întruna:
— într-adevăr, la asta nu mă gândisem!...
Rareori dădea răspuns pe loc obiecţiilor. îi
stătea în obicei ca, după ce-şi lăsa interlocutorul
fără răspuns, o săptămână mai târziu să-l apuce
de braţ şi, fără nici o introducere, să-i răspundă,
reluând discuţia de unde o lăsase.
întrucât doamna du Devant era uluită de
acest comportament şi l-a rugat să se explice,
filozoful i-a răspuns că nu ţine să-şi demonstre
ze calităţile oratorice în faţa interlocutorilor,
deoarece, vorbind cu ei, vorbea de fapt cu el
însuşi.
— Poftim ? s-a mirat doamna du Devant.
Tot te mai crezi creatorul lumii în vreme ce te
52
contrazic ? De ce te mai oboseşti atunci să-mi
răspunzi ?
— Dar, scumpă doamnă, în această clipă
vorbesc cu mine însumi. Am inventat salonul
dumitale pentru că aici lucrez mai bine decât
în biroul meu, unde mi se întâmplă să mai
moţăi, mai ales după o masă copioasă. Aici,
forfota, mulţimea chipurilor şi a discursurilor
fac ca aceste ore de studiu să fie cu mult mai
de folos.
53
Duminica mi-am petrecut-o scriind tu
turor bibliotecilor importante din Europa:
Londra, Roma, Milano, Miinchcn, Berlin,
Madrid, Budapesta, Moscova, Leningrad...
Am trimis o scurtă scrisoare tuturor
revistelor de filozofie sau istorie, precum
şi societăţilor ştiinţifice pentru a obţine
informaţii despre Gaspard Languenhaert.
Duminică noaptea, înainte de a mă băga
în pat, am constatat cu resemnare că apar
tamentul meu e cenuşiu de atâta praf şi că,
fiindcă nu-mi plătisem factura, îmi tăiaseră
telefonul. Puţin îmi pasă, m-am gândit
înainte de a adormi, şi-aşa nu mă mai sună
nimeni de multă vreme...
Au trecut două luni. Zilele erau din ce
în ce mai mohorâte, starea mea de spirit,
din ce în ce mai întunecată. Căutam şi nu
găseam nimic. în fiecare zi credeam că
formulez o ipoteză strălucită, care mi-ar fi
condus cercetările spre un deznodământ
fericit, şi de fiecare dată eşuam în acelaşi
fel. începeam să urăsc încăperile alea, sala
de lucru, pivniţa aia cu cartoteci, cantina
plină de fum înţepător.
Apartamentul meu era din ce în ce mai
murdar. Doamna Rosa - oare aşa o che
ma ? - sau, mă rog, femeia aia trupeşă care
venea din când în când să-mi spele gea
murile, să-mi adune hainele de pe jos şi
să-mi bată covoarele nu mai urca la mine.
55
Plecase în ţara ei - Portugalia, Spania ?
sau dăduse bir cu fugiţii ? Când mi-am dat
în cele din urmă seama că n-o să mai vină,
n-am angajat pe altcineva; m-am hotărât
pur şi simplu să nu mai dau atenţie la ceea
ce alţii ar fi numit dezordine. La drept
vorbind, cine venea la mine? Mormanul
de corespondenţă care se adunase nu-mi
aducea nici un răspuns. Nici un particular
şi nici o societate ştiinţifică nu-mi scrise
seră nimic; numai bibliotecile catadicsiseră
să-mi răspundă, dar de fiecare dată ca să
mă înştiinţeze că nu aveau încercare de me
tafizică nouă a lui Gaspard Languenhaert.
A fost nevoie ca hazardul să-şi facă jocul
încă o dată...
într-o după-amiază, pe când eram gata
să aţipesc de cât bceuf bourguignon mân-
casem, l-am zărit printre pleoapele grele
pe unul dintre capetele aplecate răsfoind
un volum pe care mi s-a părut că deslu
şesc cuvântul „Egoist". Parcă nu-mi venea
să-mi cred ochilor, dar, când craniul s-a
56
ridicat, lăsând pe pupitru cartea deschisă,
m-am apropiat să verific: scria clar „Şcoala
Egoistă".
Fără să-mi pese de consecinţe, am luat
volumul şi am fugit.
M-am aşezat în fundul unei galerii,
într-un ungher întunecat, şi am început
să citesc.
Era vorba de Mémoires d ’un honnéte
homme a lui Jean-Baptiste Néré, publicată
în 1836. La cuprins figura un capitol inti
tulat „Şcoala Egoistă". Am tresărit, am
închis ochii, i-am deschis, dar cartea era tot
acolo şi cuprinsul era acelaşi...
Aceste memorii ale unui om al veacului
al XVIII-lea fuseseră publicate un secol
mai târziu de un anume Henri Raignier-
Lalou, istoric, dacă c să ne luăm după el.
Citindu-le, am descoperit cu totul altce
va decât un tratat filozofic. Jean-Baptiste
Néré conducea un teatru din Montmartre,
Les Champs-Élyséens, şi cronicile sale
relatau douăzeci de ani de aventuri în
57
lumea spectacolului. A montat numeroase
tragedii în versuri, dar această activitate
culturală nu era decât un paravan pentru
un cu totul alt soi de comerţ: în loc de
tragedii, omul prezenta mai des decât s-ar
crede nişte piese din cale-afară de obscene.
De fapt, pentru Moartea lui Seneca ori
Tragedia lui Alexandru câte piese precum
Triumful Afroditei, Călătorie la Citera,
Marte şi Venus, Misterele lui Adonis sau
Fanteziile Aspasiei nu s-au jucat ? Ca să nu
mai vorbim despre David şi Jonathas, care
nu avea, bineînţeles, nici o tangenţă cu
Biblia, despre Visele lui Coridon, reluată
şi după zece ani datorită succesului de care
s-a bucurat... Ca să nu mai vorbim despre
actori, vedetele teatrului Les Champs-
Élyséens - domnişoara Trompettc, dom
nişoara Suzon, domnul Ardimédon, ale
căror nume nu te duc cu gândul la nişte
transfugi de la Comedia Franceză. Ce să
mai spunem când aflăm în finalul unui
paragraf că numita domnişoară Trompette,
58
„deşi incapabilă să declame corect şi să
înţeleagă dramatismul unei situaţii**, a în
cântat publicul graţie „nurilor generoşi,
supleţei acrobatice şi temperamentului
focos" ? E limpede că Jean-Baptiste era
organizatorul unor spectacole erotice, iar
teatrul lui era unul al dezmăţului.
Astea fiind zise, Néré scrisese despre
Gaspard şi, la drept vorbind, numai asta
mă interesa. M-am mirat că, în ciuda stilu
lui lejer, capitolul acela era mult mai îngrijit
scris decât celelalte şi că autorul avea un
condei mai alert şi mai limpede. Am înţeles
până la urmă ce au fost Şcoala Egoistă şi
învăţăturile lui Gaspard.
59
lăudată din belşug şi oriîncotro te uitai
dădeai peste aşa-zişi maeştri, care la înce
put îţi făceau poftă de mâncare, ca pe urmă
să te scoale nesătul de la masa lor; ajungeai
să juri că nu mai cazi în capcană, dar după
ceva vreme îţi intra în obicei: te dădeai în
vânt după fazan, dar te mulţumeai cu pui.
Una dintre aceste păsări ciudate a venit
într-o bună zi la mine. Avea o înfăţişare
numai bună să seducă sexul frumos, o
ţinută corectă, o trăsură luxoasă, dar o pur
tare plină de morgă şi răceală; ai fi zis că
e peste tot la el acasă. Mi-a propus să-mi
închirieze o dată pe săptămână sala de la
Les Champs-Élyséens ca să pună bazele
unei „Şcoli Egoiste". Mărturisesc că, înfu
riat cum eram, n-am prea înţeles ce vrea să
spună şi, bănuitor în privinţa spectatorilor
şi a derbedeilor de tot felul, l-am întrebat
dacă nu cumva contravine bunelor mora
vuri sau religiei, nu că personal aş fi avut
ceva împotrivă, dar ca să fiu pregătit pentru
orice neplăceri. In loc de răspuns, a scos
60
un hohot de râs, mi-a pus dinainte pe masă
o pungă doldora de aur, m-a rugat să mă
mai gândesc câteva zile şi dus a fost.
Aveam de gând să mă duc să-i dau banii
înapoi, când drăguţa de Suzon mi-a deschis
ochii, spunându-mi că, deşi îi lipseau mani
erele, tânărul nu ducea lipsă de argumente,
în rest, fiindcă nu aveam destui bani,
lucrările de raparaţie a acoperişului rămă
seseră mult în urmă şi pentru nefericitele
Nebunii ale Agripinei, din cauza apropo-
urilor la viaţa de la curte, eram în pericol
să ne pierdem autorizaţia.
Aşadar m-am interesat despre acest
domn de Languenhaert. Mi-au ajuns la
urechi fel şi fel de lucruri. Reieşea limpede
că, deşi toată lumea din saloanele literare
îl cunoştea, părerile despre el erau împăr
ţite: un geniu, un nebun, un filozof excen
tric, un excentric filozof, un impostor, un
ambiţios, un Erostrat modern gata să pâr
jolească toate templele bunului-simţ ca să
atragă atenţia asupra paradoxurilor lui, un
61
Platon reincarnat, întemeietor al unei
doctrine pe care fiecare o va îmbrăţişa în
secolul ce va veni. Cei cu care am stat de
vorbă credeau că va ajunge, de bună seamă,
la Versailles, la Academie ori, dacă nu, la
casa de nebuni. însă toţi erau de acord că
tânărul susţinea o doctrină egoistă conform
căreia numai el singur există, iar lumea, voi,
eu, Parisul, întreaga Franţă nu suntem
decât plăsmuiri ale imaginaţiei sale. Astfel
i-am înţeles în fine atitudinea superioară
şi m-am interesat dacă e solvabil. Am aflat
că e putred de bogat, fiindcă părinţii lui,
comercianţi înstăriţi din Haga, îşi dădeau
din fericire osteneala să creadă, pentru
binele lui, în realitatea lucrurilor înconju
rătoare; am aflat chiar că vreo douăzeci de
furnizori, tapiseri, bijutieri, croitori şi-au
înlesnit traiul de când se instalase tânărul
la Paris, căci era destul ca un negustor să
se înfăţişeze cu mărfuri pentru ca extra
vagantul să creadă că dorinţa lui l-a făcut
să se ivească şi cumpăra tot.
62
Aşadar am primit propunerea lui. M-am
învoit pentru o sumă frumuşică şi nici nu
s-a sinchisit să se tocmească. Am deschis
prin urmare Şcoala Egoistă de la Paris şi
am căzut de acord că nu era nevoie să cred
în ce se susţinea acolo, era destul să asigur
intendenţa. Simţul interesului personal
m-a păzit întotdeauna de tulburările inte
ligenţei.
Nu ştiu cum de într-o zi filozoful a sunat
adunarea - cred că publicase o carte dar
la reuniune s-a strâns o mulţime însemnată.
Curioşii se amestecau printre zeflemitori,
dar domnul de Languenhaert, după ce s-a
întreţinut cu toţi cei interesaţi, s-a apucat
sa selecteze vreo douăzeci de adepţi pe care
i-a scris în registrul conferinţelor sale
hebdomadare. In numele ştiinţei, le-a cerut
celorlalţi să se facă nevăzuţi şi a părut că
aţipeşte, în vreme ce sala începea să se go
lească. Mărturisesc că eram un pic deza
măgit de aceste severe restricţii, iar drăguţa
de Suzon se temea că n-o să ne scoatem
63
banii pc aperitive. Domnul de Languen-
haert, fără să pară că s-a trezit dc-a binc-
lea, a scos atunci încă o pungă. Una peste
alta, a fost o seară foarte plăcută.
*
64
După această perindare de chipuri vese
le, domnul de Languenhacrt a urcat la tri
bună cu faţa radiind de o fericire ce nu-i
stătea în fire - am aflat pe urmă că omul
.ista era pur şi simplu bucuros că gândeşte.
Dragi prieteni, ce bine că ne-am întâl
nit aici, neavând altă ambiţie decât cerceta
rea adevărului! Aşadar declar deschisă
Şcoala Egoistă de la Paris.
Puţinii cursanţi au aplaudat din toate
puterile şi şi-au zâmbit unii altora cu vădită
plăcere.
Domnul de Languenhaert a urmat exaltat:
Fie această propoziţie fundamentală:
i u îmi sunt mie însumi lumea, realitatea
)i chiar şi originea ei. Cum o îmbrăcăm în
haina unui raţionament? Vă propun să
începem prin aşezarea ei pe temelia unei
teorii a senzaţiei. Pentru că, la urma urmei,
de unde ne vin nouă ideile? E de netă
găduit că...
Brutarul încornorat l-a întrerupt:
65
— Nu pricep cu ce drept iei dumneata
cuvântul aici şi ocupi estrada. Ia n-o mai
faceţi atâta pe învăţaţii, că de fapt eu şi
numai eu sunt la originea a tot ce există şi
numai eu sunt lumea. Dispari, coboară de
la tribună şi am să vă explic ce şi cum.
Domnul de Languenhaert l-a ţintuit cu
privirea, apoi a zâmbit şi a murmurat:
— Uşurel, uşurel, e mai comod aşa.
Omul ăsta avea pesemne vreo putere,
fiindcă brutarul s-a aşezat cuminte la lo
cul lui.
—Teoria senzaţiei este prin urmare sin
gura care poate fonda acest raţionament...
— Vă rog să mă scuzaţi că vă întrerup,
a intervenit seniorul îngâmfat, dar nu văd
pentru ce motiv îi permiteţi sacului ăstuia
îndesat de făină să spună că el e la originea
lumii, pentru că, după cum căzuserăm de
acord ca doi gentilomi săptămâna trecută,
la originea tuturor lucrurilor mă aflu eu.
N u pot îngădui să las o asemenea greşeală
să se perpetueze.
66
— Ba pardon, eu sunt la originea lumii,
a sărit ceasornicarul.
—Nici vorbă, eu sunt, a replicat profe
sorul de greacă.
— în nici un caz, eu sunt, a reluat bru
tarul.
— Ba eu.
— Ba eu.
— Ba cu.
Cei douăzeci de membri se ridicaseră în
picioare şi strigau şi gesticulau care mai de
care. Domnul de Languenhaert, spectator
înmărmurit, părea lovit de o migrenă fulge
rătoare. Şi-a prins capul în mâini. Ceilalţi
continuau să se certe; brutarul s-a apucat
să-şi lovească vecinul, profesorul de greacă
l-a lovit pe-al lui cu un dicţionar, de l-a
lăsat lat, seniorul îngâmfat sărea de pe un
picior pe altul şi trăgea nişte şuturi prost
ţintite în stânga şi-n dreapta. în câteva
clipe, ţipete, tocuri de scris, palme, bastoa
ne, fel şi fel de proiectile, bănci răsturnate,
perdele smulse - bătaia era în toi.
67
Suzon şi cu mine am dat fuga ia fântâ
nile din curte şi am împroşcat hoarda
filozofilor cu vreo câteva găleţi de apă rece
ca gheaţa. Le-am poruncit să se aşeze la
locurile lor. Domnul de Languenhaert a
ieşit din toropeală, a cercetat neliniştit
asistenţa udă leoarcă şi a anunţat sec că le
va explica motivul acelei debandade la
şedinţa următoare. Fiecare credea în sinea
lui că săptămâna ce avea să vină îi va fi
recunoscută public supremaţia; s-au des
părţit aproape mulţumiţi.
Domnul de Languenhaert mi-a lăsat o
pungă pentru pagube. Părea că suferă crunt.
*
68
Domnul de Languenhaert a adus vorba
despre neplăcutele evenimente petrecute la
şedinţa trecută şi a spus că are să le expună
motivul care le-a pricinuit.
Dar abia ce deschisese gura, că fatalitatea
a făcut ca superbul meu candelabru cu
şaizeci de lumânări, care-mi fusese montat
in ajun, să cadă cu zgomot pe pardoseală.
S a făcut cioburi între estradă şi primul
rând, iar cele şaizeci de lumânări, din feri
cire stinse, s-au rostogolit de-a valma prin
tre picioare şi scaune.
întregul teatru a vuit o vreme.
După catastrofă s-a aşternut o linişte de
mormânt.
Pe urmă, o voce îngheţată a rupt tăcerea:
— Cine-a făcut asta ?
Liniştea s-a adâncit şi mai mult.
O altă voce a continuat:
— Cineva care nu vrea ca adevărul să
iasă la iveală.
Altcineva a adăugat:
— E o cabală.
69
— O impostură.
— O conspiraţie.
Ca la un semn s-au ridicat cu toţii şi
s-au pornit să strige, care aruncând acuzaţii,
care zvârlind injurii, ocări, ameninţări,
întrucât fiecare dintre aceşti zănatici era
încredinţat că cineva încearcă să împiedice
proclamarea definitivă a atotputerniciei
sale. După cinci minute se luaseră la bătaie,
iar după zece erau leoarcă, întrucât drăguţa
de Suzon şi cu mine căpătaserăm oarece
îndemânare când venea vorba de zvârlit
găleţi cu apă.
I-am făcut să se aşeze cu forţa, iar dom
nul de Languenhaert, scuturând din cap
de parcă s-ar fi trezit dintr-un coşmar, a
dovedit multă stăpânire de sine ca să le dea
întâlnire săptămâna ce avea să vie, cu făgă-
duiala că urma să facă lumină în privinţa
acestei chestiuni. Au plecat cu toţii furioşi.
Filozoful nostru a scos melancolic din
buzunar două pungi pentru candelabru, iar
70
cu şi Suzon ne-am gândit că, hotărât lucru,
omul ăsta merita o soartă mai bună.
*
71
domnilor, limba pe care o vorbim nu este
filozofică.
Dacă spun: Fiecare este el însuşi lumea
şi originea tuturor lucrurilor, nu fac decât
să ne divizăm şi mă contrazic. însă dacă
spun: Eu însumi sunt lumea şi originea
tuturor lucrurilor, nu numai că sunt de
acord cu mine, dar propoziţia mea se va
putea aplica foarte bine şi fiecărui om care
o va repeta. Pentru că fiecare dintre noi cre
de în forul lui interior: Eu însumi sunt
lumea şi originea tuturor lucrurilor, nu-i aşa ?
Adunarea a încuviinţat.
— Aşadar limbajul este acela care ne
induce în eroare. Gramatica şi uzajul lim
bii mă obligă să disting şase persoane, eu,
tu, el, noi, voi, ei, în vreme ce nu sunt decât
două: eu şi ideile mele. Să suprimăm ce e
inutil, să tăiem ce e de prisos şi să restrân
gem conjugarea la aceste limite.
Repetaţi după mine: începând de astăzi
voi reforma filozofic limbajul şi voi alunga
din limbă folosirea negatoare a lui tu, el,
72
noi, voi, deoarece eu sunt lumea ţi originea
tuturor lucrurilor şi, prin această purgaţie
gramaticală, mă izbăvesc de insuporta
bilele dureri de cap care m-au chinuit
dintotdeauna.
Şi toţi au repetat în cor, ca la liturghie:
— începând de astăzi voi reforma filo
zofic limbajul şi voi alunga din limbă
folosirea negatoare a lui tu, el, noi, voi,
I deoarece eu sunt lumea şi originea tuturor
lucrurilor şi, prin această purgaţie grama
ticală, mă izbăvesc de insuportabilele dureri
dc cap care m-au chinuit dintotdeauna.
Şi domnul de Languenhaert a continuat:
— Şi de acum înainte, de fiecare dată
când una dintre făpturile create de mine
va zice „ eu “, trebuie să aud şi să înţeleg,
la rândul meu, „eu“ şi astfel nu m ă voi
dezminţi.
Şi adunarea a răcnit:
—Şi de acum înainte, de fiecare data când
una dintre făpturile create de mine va zice
73
„ eu trebuie să aud şi să înţeleg, la rân
dul meu, „eua şi astfel nu mă voi dezminţi.
— Totul se iveşte din mine şi se întoarce
la mine.
— Totul se iveşte din mine şi se întoarce
la mine.
A urmat un ropot de aplauze. Oamenii
se felicitau, îşi strângeau mâinile, destupau
sticle şi li se aduceau pahare. Toţi discipolii,
chiar dacă nu înţeleseseră mare lucru,
pricepuseră că aveau dreptate şi se felici
tau pentru asta. Am dat cep la mai multe
butoaie şi întâlnirea s-a terminat foarte
târziu. Domnul de Languenhaert, beat
mort, ne-a plătit regeşte, iar drăguţa de
Suzon, emoţionată, şi-a retras cele spuse
mai-nainte despre filozof şi filozofie,
într-adevăr, viitorul micii noastre Atcne se
anunţa cum nu se poate mai fericit.
*
74
între filozofia egoistă şi noile teorii engle
zeşti despre înţelegere, şi atunci am auzit
prima oară numele lui Newton, Locke şi
Berkeley; sincer să fiu, n-am înţeles chiar
totul, într-atât de puternic a fost discursul
lui. Din nefericire, sectanţii căscau şi nu s-
au înviorat decât după ce am destupat
câteva sticle. Se spune că in vino veritas,
d.ir am început să mă îndoiesc că le păsa
vreun pic de adevăr.
La şedinţa următoare au venit mai
puţini; şi la cele ce-au urmat, şi mai şi.
( liudat, dar, cu cât devenea mai profund
ti om nul de Languenhaert, cu atât păreau
s.i se plictisească mai tare.
în cele din urmă a sosit şi ziua când
n-a mai apărut nimeni...
Când domnul de Languenhaert a intrat,
Suzon şi cu mine eram foarte trişti. Lucru
curios, n-a părut prea mirat şi nici din
cale-afară de tulburat. Mi-am arătat nedu
merirea. Mi-a răspuns râzând că spusese
lot ceea ce avea de spus şi că de vreo două
75
săptămâni de-acum spiritul său nu mai
izbutea să se gândească la ceva nou; după
cum i-o dovedeau şi scaunele goale, venise
timpul să se oprească. Astăzi Şcoala Ego
istă se închidea. Mi-a plătit pentru ultimele
datorii, mi-a mai dat o pungă şi şi-a văzut
liniştit de drum. Mărturisesc că în seara
aceea drăguţa de Suzon şi cu mine, în ciuda
principiilor noastre, am băut mai mult
decât s-ar fi cuvenit, ca să ne ostoim melan
colia din cugete.
Anul următor am aflat că domnul de
Langucnhaert se mutase în provincie, mare
păcat, după părerea mea, pentru un om
de valoarea lui. Şi n-am mai auzit vorbin-
du-se despre el la Paris.
După cc am terminat cartea asta, am luat
o hotărâre: să plec la Amsterdam. Dacă
(iaspard se născuse acolo, sigur aş găsi
nişte urme. Cine ştie, poate se întorsese
acasă după eşecul parizian.
Căpătasem certitudinea irezistibilă că
am dreptate şi, ca în cazul oricărui impuls
iraţional, îmi făceam mari iluzii.
Parisul a început să mi se pară insupor
tabil: totul îmi striga în faţă înfrângerea,
biblioteca Naţională nu mai era decât o
imensă carcasă goală unde fiecare raft mă
sfida cu tăcerea lui, iar apartamentul meu
ajunsese pubela zilelor care treceau. Nu
mai simţisem nevoia să mă spăl de câteva
săptămâni, mulţumindu-mă cu reflexul de
77
a-mi schimba din când în când hainele cu
unele curate găsite prin şifonier; începusem
să mă îmbrac cu pantaloni şi cămăşi de vară
pe sub pardesiu. înainte de plecare, am
făcut totuşi efortul să îndes într-un sac
hainele care zăceau mormane pe jos şi să
le duc la curăţătorie. Am plecat la drum cât
de cât curat, spălat şi bărbierit.
Nimic nu-i mai abstract ca o călătorie
cu avionul: nu m-am văzut nici urcând,
nici decolând, nici aterizând; nişte înso
ţitoare de zbor fermecătoare şi interşan-
jabilc s-au ocupat de stomăcclul meu într-o
manieră fermecătoare şi interşanjabilă;
când mi-au zis că am ajuns, mi s-a părut
că aeroportul pe care aterizaserăm e tot cel
de pe care decolaserăm, iar călătorii, tot ăia.
Dar accentul şoferului de taxi m-a liniştit:
eram la Amsterdam.
Marea Bibliotecă din Amsterdam mi-a
dat aceeaşi senzaţie de confort abstract pre
cum un zbor internaţional. Era curată, mo
dernă, sclipitoare, spaţioasă, neispititoare.
78
In cele din urmă m-am pomenit, scăldat
in lumina neoanclor, în faţa fişierului cu
litera L.
l.anguenard, Languenart, Languenerre,
l.anguenert, Languenha... şi, acolo unde
.u fi trebuit să se găsească fişa lui Languen-
lucrt, un pliculeţ alb cu numele meu.
Cu numele meu ?
Am crezut că am vedenii.
Am închis ochii. Apoi i-am deschis:
plicul era tot acolo. L-am luat în mână: nu
era o închipuire. L-am desfăcut; şi s-a
desfăcut.
înăuntru, o carte de vizită cu datele mele
şi câteva cuvinte cu un scris desluşit:
Stimate domn,
Nn are nici un rost să căutaţi aici, n-o
ui găsiţi nimic. Duceţi-vă mai curând la
Arhivele Municipale din Le Havre şi cereţi
mManuscrisul lui Champolion “ din anul
ÍHH6, nr. 745329.
N u-i nevoie să-mi mulţumiţi.
79
Biletul nu era semnat.
Cartonul mi s-a îndoit sub degete, tava
nul se găsea bine mersi deasupra capului
meu, iar podeaua, sub picioare. Totul era
îngrozitor de normal. Un diavol, nişte fum
înecăcios, nişte pisici zburătoare m-ar mai
fi liniştit, în vreme ce nimic din sala asta
obişnuită nu lăsa Ioc supranaturalului, totul
scăpăra de aceeaşi modernitate obiectivă.
Şi totuşi...
Şi totuşi biletul...
Cine să fi fost ? Cine oare ?
80
manuscrisul. Era limpede că fermitatea mea
dădea de bănuit, doar eram străin. S-a făcut
nevăzut cu paşi mărunţi şi măsuraţi, a lipsit
vreo zece minute, după care s-a întors cu
un sul de carton.
Vă atrag atenţia că paginile tuturor
manuscriselor noastre sunt numerotate şi
că la predare am să le verific.
I-am mulţumit călduros. Mi-a aruncat
o privire cruntă. Veselia mea îi jignea
demnitatea de funcţionar conştiincios.
Am scos din sulul de carton vreo două
zeci de foi cu un scris înghesuit, cu cerneală
mov care la origine trebuie să fi fost violetă.
Pe tub, o etichetă ne spunea că e vorba de
manuscrisul unei nuvele a unui anume
Amcdce Champolion, profesor la liceul
Colbert, donată Arhivelor Municipale în
1886. Nu înţelegeam ce legătură are asta cu
ceea ce mă interesa pe mine.
M-am tras lângă geam şi m-am apucat
sa citesc.
81
Din ce sunt urzite visele
Aerul era greu de fum. întâlnirile noas
tre de sâmbătă seara de la pensiunea
Vaubourgueil erau la fel de plăcute de
fiecare dată. N u e companie mai agreabilă
decât tovărăşia a optsprezece celibatari în
floarea vârstei; departe de orice prezenţă
feminină, pofta de mâncare se dezlănţuia,
vinul curgea şi jiletcile se dezbumbau, pe
când conversaţia se descătuşa. Inginerul
Godard ne-a povestit, pentru a o suta oară,
probabil, cum şi-a pierdut fecioria, la
paisprezece ani, cu maică-sa vitregă, şi tot
pentru a o suta oară ne-am prefăcut şi noi
că nu-1 credem, într-atât întâmplarea părea
născocită; aşa că, pentru a o suta oară,
Godard a adăugat un al o sutălea detaliu,
atât de precis, de ciudat, încât am spus cu
toţii în cor că aşa ceva de bună seamă că
n-aveai cum să inventezi şi, n-am avut ce
să mai facem, a trebuit să credem. Dubus,
veterinarul, ne-a povestit ticăloşiile ţăra
nilor bretoni, iar doctorul Malain, care din
82
fericire avea rude la Paris, ne-a pus la
curent cu multele perversităţi ale ignobilei
şi voluptuoasei capitale...
Căldura digestiei, clocotul vinului prin
vine şi vorbele fără perdea ne-au aprins
poftele şi am simţit cum se apropie clipa
când, ca în fiecare sâmbătă, grupul nostru
avea să-şi încheie seara în Fundătura
Picarzilor la numărul 39, în braţele unor
fete frumoase şi voluptuoase care mai pe
urmă se vor căzni să ne trezească. Una peste
alta, o seară de pomină.
în seara cu pricina, dragul de Lambert,
notar în Saint-Malo, l-a adus cu el pe
ajutorul lui. La masă, învăţăcelul s-a arătat
demn de nădejdile pe care ni le puseserăm
în el şi a apreciat cum se cuvine bucatele,
vinurile şi conversaţia, râzând la vorbele
noastre de duh, compătimindu-ne pentru
durerile de stomac, ascultând cu interes,
după câte se părea, poveştile despre năzbâ
tiile noastre, fără să se scuture de sfiala
pudică şi admirativă pe care o apreciază
83
atât de mult bărbaţii în etate la cei tineri.
Băgasem totuşi de seamă că, pe când se
serveau cafelele, junele s-a posomorât.
Când ni s-au adus lichiorurile, profitând
de un răgaz între două istorisiri vesele, a
rostit grav, cu ochii la fumul care i se
despletea leneş dintre buze:
— Mă simt tare bine cu dumneavoastră,
domnilor, dar, ca de fiecare dată când sunt
fericit, mă întreb dacă nu cumva visez.
Cum se întreba poetul, lumea asta e croită
dintr-o ţesătură adevărată, sau din firele
din care sunt urzite visele ?
Toropeala de după cină, amestecată cu
veghea şi cu amorţeala pe care ţi-o pricinu-
ieşte starea de bine, dădea o greutate stranie
acestor vorbe. Mărturisesc că în clipa aceea
nu puteam băga mâna-n foc că sunt treaz.
Tânărul s-a învăluit într-o tăcere apăsă
toare, care ne sporea încordarea; ochii mi
se închideau fără voie. Inginerul Godard
l-a îndemnat, cu o voce stinsă, aproape
înăbuşită, să continue.
84
Tânărul a cumpănit o vreme şi ne-a pri
vit cercetător rând pe rând.
— Ce dovadă aveţi, domnule doctor
Malain, că sunteţi într-adevăr aici, şi nu în
lotoliul dumneavoastră ori în pat? Ce
garanţie aveţi, domnule inginer Godard, că
in momentul ăsta beţi, fumaţi şi petreceţi
cu prietenii, iar nu visaţi ? Sigur că da, ne
puteţi atinge, veţi spune, şi vă puteţi ciupi
l.i o adică, dar pe scena viselor noastre
nocturne simţim, gustăm, pipăim ca ziua,
ni se pare că mergem cu trăsuri aievea, că
încălecăm pe cai aievea, că mâncăm carne
aievea, că strângem în braţe femei aievea;
or, dimineaţa ne arată că acolo n-a fost
vorba decât de aburii imaginaţiei. Dar oare
nu putem să visăm că ne trezim? Şi ne
trezim vreodată din viaţă?
Tânărul şi-a curmat vorba şi s-a scufun
dat iarăşi în sine însuşi, ca mistuit de cine
>tie ce gând dureros. Abia atunci am băgat
do scamă că sub alura sa de dandy de pro
vincie se ascundea un trup firav, iar chipul
85
palid îi părea pradă unei nelinişti bolnă
vicioase. Un surâs amar îi arcuia buzele, iar
ochii întunecaţi şi scânteietori, înguşti ca
nişte ferestruici de cetate, păreau a se
deschide spre abisuri.
L-am rugat să ne spună mai multe, mai
degrabă din politeţe, poate din milă, dar
mai cu seamă pentru că ne tăiase cheful de
tot. Fără să vreau, simţeam un interes năs
când pentru speculaţiile acelea stranii.
— Povesteşte-ne ceva despre dumneata.
A ridicat privirea şi, din clipa aceea, am
avut impresia că citeşte în sine însuşi.
—Am crescut într-un castel breton întu
necat şi mohorât, aflat pe faleză, deasupra
mării şi deschis spre necuprins. Acolo se
nasc şi mor cei din neamul Languenner de
secole. Sălbăticia neguroasă a acestor locuri
ne-a supt dintotdeauna voinţa şi ne-a
picurat în suflete o otravă sinistră: ne trăim
viaţa în meditaţii metafizice cărora numai
moartea le pune zăgaz. Firea asta n-a năs
cut niciodată oameni de valoare, cu o
86
singură excepţie, poate, în secolul trecut,
un strămoş de-al meu care a împins neli
niştea până la hotarul geniului.
Şi-a turnat nişte coniac să mai prindă
inimă. Fără să vrem, ne-am luat după el.
S a rezemat de spătarul fotoliului, iar ochii
lui au părut iarăşi că citesc înlăuntrul său
şi a început o lungă istorisire:
87
Şi-au schimbat numele din Languenner
în van Languenhaert, au făcut avere şi au
avut un fiu. Cu trecerea anilor, şi scrisorile
s-au rărit între verii înstrăinaţi de distanţă
şi religie.
Aşa că nu mare le-a fost mirarea rudelor
bretone când, după vreo cincisprezece
ani de tăcere, cam prin 1720, au primit o
scrisoare de la acest nepot, pe care nu-1
văzuseră niciodată. îi înştiinţa, între altele,
de moartea părinţilor săi şi de apropiata lui
sosire în Franţa, întrucât avea de gând să
se întoarcă pentru totdeauna în ţara de
obârşie.
Veştile de la ruda apărută din senin i-a
bucurat foarte. Scrisoarea lui le aducea ier
tarea şi împăcarea şi, nădăjduiau ei, trebuie
s-o spun, aurul verilor de departe, întrucât
familia noastră intrase pe făgaşul lipsurilor,
unde se găseşte şi astăzi.
în cele din urmă, nepotul rătăcitor îşi
făcu apariţia. Toate rubedeniile îl aşteptau
pe treptele casei.
88
Tânărul coborî din trăsură şi toţi fură
uluiţi de frumuseţea lui. Era, se pare, după
cum sună mărturiile tuturor, cel mai
frumos bărbat de pe faţa pământului;
portretul lui ni-1 înfăţişează înalt, zvelt, cu
toate astea viril, cu un nas fin care coboară
nobil spre buzele subţiri. La vederea lui,
bărbaţii din familie se simţiră mândri, iar
femeile fură cât pe-aci să leşine. întâlnirea
se anunţa emoţionantă.
însă el le tăie orice efuziune, nici nu se
uită la rubedenii şi nu deschise gura decât
dinaintea primei mâini care i se întindea
pentru a cere să fie condus numaidecât în
camera sa ca să se odihnească după drumul
obositor. Se grăbiră să-i facă pe plac, stră-
duindu-se care mai de care ba să-i facă un
compliment, ba să-i povestească vreo isto
rioară, ba să-i spună o glumă; în zadar, nu
vedea şi n-auzea pe nimeni. Ajuns în came
ra sa, fără măcar s-o cerceteze din priviri,
se aruncă pe pat şi adormi pe dată. îl lăsară
în pace.
89
Veselia le pierise, dar încă n-aveau cu
rajul s-o recunoască deschis. Aşteptau să
ia masa împreună şi, încet-încet, toate pur
tătoarele de fustă din casă începură să-şi
facă iar iluzii - îşi mai puneau o fundă în
păr, îşi mai aranjau un zuluf - pentru că
vărul era din cale-afară de chipeş. Trei ore
mai târziu, deja îi plângeau de milă,
dădeau vina ba pe drum, ba pe osiile caleş-
tii, ba pe căldură ori pe schimbarea climei
şi îşi puneau toate nădejdile în cina la care
aveau să sărbătorească, să se îmbrăţişeze şi
să depene amintiri dragi.
Masa era bogată, iar în meniu erau patru
feluri de carne. în cele din urmă coborî
şi Gaspard. Ce a urmat a fost mai rău ca
după-amiază. Nu salută pe nimeni şi nu îşi
descleştă buzele decât ca să mănânce, cu
multă poftă şi fără o vorbă de mulţumire.
Şi, de cum îşi mistui ultima îmbucătură şi
dădu pe gât ultimul strop din pahar, îl lăsă
pe Jcan-Yves de Langucnner, care încerca
pentru a mia oară să însăileze o conversaţie,
90
să vorbească singur şi dispăru fără un
cuvânt.
Resentimentele răbufniră. Furia femei
lor era mai aprinsă, pentru că Gaspard era
prea frumos ca indiferenţa lui să nu le
umilească. Jean-Yves de Languenner, abă
tut, se îndoia că va izbuti să obţină vreun
ajutor bănesc de la un înfumurat ca acela.
I.a sfârşitul serii o luaseră pe firul apei până
la descălecat şi găsiseră la blestematele de
rubedenii exilate toate hibele care-1 făceau
intr-atât de odios pe copilul lor şi înce
puseră să se îndoiască serios că-1 vor mai
găzdui la ei. La miezul nopţii se hotărâseră
ca la micul dejun să-i pună în vedere să se
cărăbănească.
Or, a doua zi, Gaspard se arătă încân
tător. îşi prezentă omagiile fiecăruia, le
complimentă pe doamne, glumi cu bărba
ţii, totul cu o graţie şi cu o uşurinţă care
Ic topiră ranchiuna. De cum luă loc la masă
declară că n-a mâncat în viaţa lui aşa de
bine ca în ajun. Cât ţinu micul dejun dădu
91
dovadă de un spirit scânteietor, un umor
fin şi o voie bună care în cele din urmă le
înmuiară tuturor inimile. în sfârşit, la
desert evocă anii petrecuţi la Paris, consa
craţi unor însemnate lucrări literare. Le
arătă cartea lui şi toată lumea se minună,
îl socotiră cu toţii filozof, adică cineva care
nu trăieşte la fel ca restul lumii şi care, din
pricina profunzimii spirituale, e adesea cu
capul în nori. îl iertară pentru tot.
îl rugară să le povestească despre ce e
cartea lui. Le explică pe îndelete că e vorba
despre o nouă metafizică, deopotrivă mo
dernă şi adevărată, care demonstrează, prin
douăzeci şi patru de sentinţe, că lumea nu
există în sine, ci e rodul imaginaţiei şi al
dorinţelor lui.
îl aplaudară. Strigară din toate puterile
că e poet şi îşi ziseră în şoaptă că e nebun.
Dar nebunia lui purta hlamida talentului
şi părea nevătămătoare. îl considerară
unul de-ai lor atunci când Jean-Yves de
Languenner îl uşură de o sumă de bani ca
92
să repare acoperişul. îl adorară fără să stea
pe gânduri. înţeleseră cât de curând că c
destul să-i dea impresia că-i îndeplinesc
dorinţele pentru a obţine orişice de la el.
Jean-Yves de Languenner ajunse mare
cunoscător în arta manipulării lui Gaspard
şi, după ce l-a mai uşurat de câteva ori de
hani, iar casa deveni iarăşi un loc plăcut,
se întoarse la jocurile de noroc, o pati
mă din tinereţe. întrucât fiecare înţelesese
care-i c interesul, de atunci încolo relaţiile
dintre ei se aşezară în matcă şi traiul le
deveni lin.
Numai bunicul meu, un băieţandru pe
vremea aia şi de la care am aflat toate amă
nuntele, îl îndrăgi dc-adevăratelea pe
( îaspard, care se dovedi a fi foarte cultivat;
lăsând la o parte că se pretindea autorul
cărţilor pe care le citea, discursul lui era
plin de înţelepciune şi de învăţături. Graţie
lui, bunicul meu descoperi Odiseea, Biblia,
Don Quijote şi scrierile lui Descartes şi îşi
însuşi o brumă de filozofie engleză, lucru
93
rar în provincie. Oare de ce filozoful acela
ciudat care se credea singur pe lume îşi
pierdea vremea făcându-i educaţie unui
băiat de cincisprezece ani ? Bunicul zicea
că era o ocazie pentru Gaspard să îşi eva
lueze cunoştinţele.
Dar făcu mai mult decât să-l iniţieze pe
bunicul meu în plăcerile spiritului, îi des
chise porţile şi spre cele ale cărnii. Gaspard
era un obişnuit al bordelurilor. Departe de
a fi o contopire a sufletelor, pentru el dra
gostea era un simplu schimb al simţurilor,
schimb inegal de altfel, întrucât puţin îi
păsa lui de plăcerea femeii. Aşa că mai bine
se lăsa pe mâna damelor de profesie. Iar
filozofia egoistă îl împinsese dincolo de
pragul dezmăţului.
94
tabăra la Saint-Malo şi se puneau pe cân
tat, şi pe dansat, şi pe ghicit viitorul, şi pe
furtişaguri.
într-o bună zi, după ce se desprinsese
din braţele unei curve blonde, Gaspard
nimeri în Piaţa Arhiepiscopiei drept în
mijlocul bâlciului ţigănesc. Unii făceau
jonglerii, alţii făceau tumbe, alţii cântau cu
glasurile lor aspre melopce nemaiauzite, iar
copiliţe tuciurii cu ochi înneguraţi şi fuste
multicolore se aninau de trecători ca să le
ghicească viitorul. în mintea lui sucită,
( îaspard se felicită pentru surpriza pe care
şi-o făcuse şi se gratulă cu câteva com
plimente bine simţite pentru imaginaţia
bogată.
O ţigancă înaltă şi mlădioasă se învârtea
nebuneşte dinaintea unor bărbaţi înmăr
muriţi. Avea pielea încinsă şi priviri pâr-
jolitoare; era frumoasă de-1 putea scoate
ilin minţi şi pe diavol. Era ca o flacără dan
sând sub cerul liber. Lângă ea, un căţeluş
cenuşiu - neobişnuitul ei partener -
95
făcea giumbuşlucuri, sărea, se rostogolea;
dar nimeni nu se uita la animal, toţi erau
cu ochii aţintiţi la ea, la picioarele ci brune,
suple, nervoase, la pulpele ei prelungi. Cu
o mişcare sălbatică, de parcă ar fi fost
posedată, fata îşi apucă fustele, le strânse
în mâini, le mototoli, părea că se luptă cu
o putere nevăzută care o pârjolea. Lovea
pământul cu tălpile goale, trupul i se încor
da cu fiecare lovitură de parcă voia să
alunge înapoi în fundul pământului dure
rea aceea care-o mistuia. Apoi mâinile îi
ţâşniră în sus, astfel că dansul braţelor îl
completă pe cel al picioarelor: castanietele
pocneau, capul îi zvâcnea când într-o parte,
când în cealaltă, pletele sălbatice îi acope
reau chipul şi, fără să privească la nimeni
şi la nimic, ci pierdută în transă, ţiganca
invoca cerul. Sub braţele ei, o lână neagră
şi strălucitoare le făcu pe femei să roşească
de ruşine, iar pe bărbaţi, de dorinţă, şi
extazul său îi duse cu gândul la multe, căci
astfel îşi dezvelea tot corpul - o făptură
96
ilc carne, de păr şi sudoare, un trup umed
şi înflăcărat, făcut pentru dragoste. Se lăsă
purtată de dans, se învârti iar, şi iar, şi iar;
câinele, sleit, o privea gâfâind, gâtlejurile
se uscau, iar ea se învârtea. Deodată, fata
sc ghemui cu capul între genunchi, cu părul
maturând pământul. Rămase neclintită preţ
dc o clipă şi toţi se întrebau ce păţise, dar
sc ridică încet şi îi salută aristocratic. Era
o cu totul altă femeie, calmă, mândră, fără
s.î gâfâie sau să dea semne de oboseală.
Câteva aplauze sfielnice tulburară liniştea.
Gaspard, fără să se gândească de două
ori, păşi peste panglicile pe care femeia le
imprăştiase pe jos ca să-şi însemne terito
riul, o apucă de braţ şi îi spuse la ureche:
— Vino cu mine, te vreau.
Ţiganca se smulse din strânsoarea lui şi
porni să-şi strângă banii în tamburină.
Când trecu prin dreptul lui, Gaspard îi în
tinse o pungă plină cu bani de aur. Ea o
luă, scoase o monedă şi îi dădu punga
înapoi.
97
Gaspard se apropie şi mai mult dc ea şi
îi şopti iarăşi:
— Vino cu mine, te vreau.
Ea înaintă spre el şi îl cercetă cu lua-
re-amintc: îi privi gura frumoasă, părul
negru ca pana corbului, sprâncenele arcui
te, gâtul alb şi puternic, şi din nou ochii şi,
înainte ca el să înţeleagă, îl pălmui cu toată
puterea.
Gaspard rămase înmărmurit. Fata râse,
şi asta îl îndurerâ. Când îşi mai veni în fire,
mai avu vreme să zărească o fluturare dc
fustă făcându-se nevăzută după o casă şi
câinele care alerga vesel în urma ei.
în clipa aceea, Gaspard se îndrăgosti.
Umblă pe străzi ceasuri la rând şi toată ziua
nu se gândi decât la ea. Saint-Malo e atât
de trist când iubeşti şi nu eşti iubit!
A doua zi dimineaţă, se întoarse în Piaţa
Arhiepiscopiei. Ea era acolo şi dansa.
Gaspard era fermecat. Când se plimbă cu
tamburina printre spectatori, nu-i dădu
nimic, ci rămase locului s-o admire chiar
98
>i după ce toată lumea plecase. Atunci ea
sc* apropie de el şi îl pălmui iarăşi.
Iar el îşi dădu seama că numai la asta se
gândise din ajun.
Sc întoarse şi în ziua următoare.
Ea nu mai era acolo.
O aşteptă fără să înţeleagă nimic. Ce
sc-ntâmpla? îşi pierduse puterea de a o
(ace să apară după dorinţă ? Trebuia să se
concentreze mai bine...
Plecă brusc din piaţă, ieşi din oraş şi o
apucă pe câmpuri. Aerul proaspăt nu izbu
tea să-l scape de menghina ca focul care-i
strângea tâmplele. Paşii îl purtară până la
Saint-Ambroise, unde intră aproape fără
voia sa în capela micuţă, rotundă, pierdută
printre coline sub un cer albastru şi sălbatic.
Şi pentru prima oară în viaţă, fără să ia
aminte la ce face, începu să se roage la
I )umnezcu. îl recunoscu pe Creatorul şi
îi înălţă o rugăciune lungă, de supunere şi
deznădejde; pentru prima oară în viaţă, îl
încercă sentimentul micimii şi nimicniciei
99
sale şi ceru ajutor, ca mulţii şi umilii păcă
toşi care umblau pc pământul breton.
Cât timp să se fi rugat ? Ruga îi fusese
oare ascultată ? Când deschise ochii şi în
toarse privirea spre traveea de lângă el, o
văzu acolo, îngenuncheată, rugându-se
fierbinte, pe ţiganca lui cu ochi negri.
Puterile îi fuseseră deci înapoiate!
Ea se ridică şi îi zâmbi. Ieşiră în linişte.
Femeia se aşeză pe stânci, cu faţa la
mare, iar el lângă ea. Se uitară împreună la
rostogolirea fără sfârsit şi fără început a
valurilor şi a vântului. împrejurul lor, acrul
se învolbura şi vorbea.
— Dă-mi palma, îi zise ea, vreau să-ţi
citesc viitorul.
îi apucă ferm mâna şi i-o cercetă înde
lung. Deodată tresări, se albi şi începu să
răsufle anevoie. Dădu drumul brusc mâinii
şi se adânci în contemplarea orizontului.
— O să mori în scurtă vreme.
O spuse cu glas domol. Iar el era atât de
fericit s-o ştie lângă el, s-o asculte vorbin-
du-i, că nu-i înţelese cuvintele.
100
Aşa că femeia repetă rar:
— O să mori.
Gaspard înţelese şi râse. Râse tare, mul-
tâ vreme, din toată inima. Simţea pentru
ca un fel de milă amestecată cu tandreţe:
una dintre creaturile lui îi dădea de veste
creatorului său că are să moară. Ce nostim!
Si totuşi, pe când râdea, un fior îngheţat
ii străbătu şira spinării; vântul îi umflă
veşmintele, îi era foame, frig, era obosit, se
simţi şi el firav, vulnerabil. I se învârtea
capul.
Simţi o mână strângându-1.
—O să mori, dar am să mor şi eu, înain
tea ta.
îl strânse tare, aproape cu un fel de pa
siune, în vreme ce ochii îi erau plini de ură.
Gaspard se adună.
— Bineînţeles că n-ai să mori. Dacă eu
nu vreau să mori, n-ai să mori.
Vru să-i explice că el e creatorul lumii,
că toate lucrurile şi toţi oamenii se află sub
atotputernica sa stăpânire, că el şi numai
101
el hotărăşte totul, ca o instanţă supremă.
Dar n-avu curajul s-o facă şi îi fu cumva
ruşine.
— Mi-ar lua multă vreme să-ţi explic, îi
spuse el ca un laş.
Ea îl privi o clipă, cu speranţă, apoi se
întunecă la loc şi continuă cu încăpăţânare:
— Ce e scris e scris.
— Dar unde anume e scris ?
— în palma ta, în palma mea.
Gaspard îşi privi mâna. Dintr-odată îl
înspăimânta. Nu mai era mâna lui, ci un pă
ianjen uriaş de carne, cu câţiva peri ici-colo,
cu pielea roşie de frig; îi părea obscenă.
Dârdâind, slăbit, a închis pleoapele grele,
apoi, dintr-odată, un val de căldură îi năvăli
în trup.
Ţiganca îşi lipise gura de a lui, iar limbile
lor se împletiră. îl împinse pe spate şi se
întinse deasupra lui, lăsându-se cu toată
greutatea. Gaspard simţi cum se cască pă
mântul sub el.
102
Şi din nou frigul. Deschise ochii; ţiganca
fugea pe plajă, ajunsese deja departe.
— Unde te duci ? îi strigă el.
Ea nu răspunse, dar se întoarse spre el
şi îi făcu un semn de adio.
— Când o să ne mai vedem ?
Gaspard urla.
Ea ridică din umeri şi arătă spre cer.
— Hai să ne hotărâm când, te rog, să nu
lăsăm hazardul să hotărască...
— Hazardul nu există, ţipă ea.
— Sigur că nu există!...
Ea o luă la fugă aşa de iute, că dispăru
îndărătul stâncilor.
S-au scurs trei zile. Trei zile în care
ţiganca nu se arătă. Trei zile care îl schim
bară pe Gaspard pentru totdeauna.
Vreme de trei zile o căută şi nu izbuti
s-o găsească; vreme de trei zile îl copleşiră
neliniştea, deznădejdea, tristeţea, revolta,
mânia, setea de răzbunare şi, lucru neobiş
nuit, la capătul a trei zile, simţi că-i vine
să se sinucidă, pentru că durerii din
103
dragoste i se alăturase durerea filozofului
care-şi vede teoriile dezminţite... Moartea
era pentru el o eliberare.
Aşa că nu mai era acelaşi om cu acela ce
i se înfăţişase ţigăncii cu trei zile în urmă,
trei zile de absenţă pe care ea i le impusese,
fără îndoială.
La lăsarea serii, o găsi în piaţa pustie.
Acolo, dansă pentru el. Noaptea se lăsase
şi abia o mai zărea prin întuneric; îi auzea
răsuflarea, uneori pânza fustelor îi mângâia
obrazul şi, când îşi salută spectatorul, el o
prinse în braţe. Urcară împreună în cămă
ruţa de sub acoperiş închiriată de Gaspard
şi acolo au făcut dragoste.
Noaptea a fost lungă şi tumultuoasă.
Gaspard, în loc s-o posede, mai curând se
lăsă posedat, căci ţiganca, deşi îl iubea, îşi
obţinea plăcerea ca un bărbat de la femeia
iubită: cerea, refuza, obţinea. Şi înţeleptul
Gaspard, obişnuit al bordelurilor şi învăţat
cu fetele supuse, Gaspard, care nu se gân
dise că mâna sa ştie să mângâie, că sexul
104
lui ştie să dăruiască plăcere, Gaspard făcu
dragoste pentru prima oară.
în cele din urmă, după ce trăiseră toate
voluptăţile, ea îl împinse cu piciorul, se
întinse pe mijlocul patului şi adormi sin
gură, liniştită, satisfăcută, fericită. Trupul
i se odihnea pe cearşaf, gol, moarat de
umbre, căci lumina lunii nu-i mângâia
decât coapsa şi umărul. Gaspard se ridică
şi deschise fereastra; camera mirosea a
dragoste, a plăcere sălcie bărbătească şi a
plăcere fcmciască înţepătoare şi dulceagă.
O privi iarăşi. Respira adânc, senzual, ai fi
/is că acrul ce-i pătrundea în adâncurile
trupului o încălzea, o mângâia şi apoi ieşea
din ca. Are nobleţe de sălbăticiune, se gândi
el, nobleţea aceea naturală, cu picioare
slobode, cu trupul care alcătuieşte un tot
şi care nu e vulgara punere laolaltă a mai
multor lucruri - sâni frumoşi, fese fru
moase, chip frumos... Aici nu era nimic de
amănunţit sau, mai curând, ar fi fost o
greşeală să amănunţeşti. îi ascultă răsuflarea
105
liniştită, pâlpâirea vieţii închisă-n trup; îşi
dădu seama că în noaptea asta, cu forţa pe
care-o avea, ar fi putut s-o rănească de o
sută de ori; îşi aminti cu delicii cum, în trei
rânduri, stăpânită de plăcere, puţin mai
avea să-l stranguleze. Se simţi cuprins de
tandreţe şi vru s-o sărute pe frunte; îi răs
punse un mormăit supărat.
Se duse iar la fereastră şi, pentru prima
oară, strada încetă sa mai fie un decor; văzu
fântâna care picura, zidul coşcovit din faţă,
firma din lemn vopsit atârnând ameninţă
tor, caldarâmul lucios sub unicul felinar.
Totul îi părea că palpită de o viaţă nouă,
avea simţământul că până şi piatra vicrmu-
ieştc, că ipsosul de care se sprijină respiră.
Un nor acoperi luna, şi el nu avea ce să facă.
Se repezi cuprins de spaime şi scârbit în
mijlocul încăperii şi se întinse lângă trupul
brun.
O săptămână întreagă făcură dragoste
noapte de noapte.
106
Gaspard era departe de a se plictisi de
ţigancă, dimpotrivă, i se părea din ce în ce
mai stranie, mai neobişnuită şi o iubea şi
mai mult; şi, pe zi ce trecea, plăcerea lor
era din ce în ce mai vie, iar îmbrăţişările
lor din ce în ce mai pătimaşe; şi de fiecare
dată femeia îl alunga de lângă ea şi se pră
buşea într-un somn egoist şi satisfăcut;
şi de fiecare dată el o privea, neliniştit şi
tandru, cum doarme, gândindu-se cât de
lirave le sunt fericirea şi viaţa.
Mulţumită ei lumea întreagă se pres
chimbase: soarele strălucea sau nu stră
lucea, răsărea ori apunea după voia Iui,
iarba creştea cu neruşinare, florile înflo
reau, oamenii strigau ori zâmbeau. De
atunci încolo, pentru Gaspard totul era
nou, iar el nu se sătura să se minuneze de
lumea întreagă.
Tot sistemul lui filozofic se năruisc în
braţele ţigăncii, ştia bine că aşa e, dar nu-i
păsa, pentru că era fericit. Se năştea iar...
107
*
108
ţiganilor, „bogătaşul" în ochii negustorilor
$i „smintitul" într-ai rudelor lui. Şi atunci
Gaspard simţi gustul singurătăţii aceleia
atât de profund omeneşti, deosebite de cea
independentă, suficientă sieşi, a conştiinţei
superioare care se crezuse a fi; simţi sin
gurătatea aceea pe care-o trăieşti între
oameni şi lucruri, singurătatea din mijlocul
mulţimii, fără leac, fără cale de întoarcere,
singurătatea omenească.
în seara zilei de 15 august se dezlănţui
o urgie fără seamăn. Furtuna spulbera ta
lazurile care se năpusteau mugind spre
ţărm, vântul umplea casele de geamătul lui,
ploaia răpăia grea şi-i ţinea pe oameni
prizonieri înăuntrul locuinţelor. Femeile se
rugau pentru marinarii plecaţi pe ape, iar
copiii plângeau. Pământul Bretanici se
temea pentru fiii săi. La castel, familia
petrecu o seară de aşteptare şi de veghe, cu
inima alături de cei ce se luptau cu moartea
pe întreg cuprinsul mării. încercau să-şi
păcălească somnul cu jocuri, cărţi, discuţii,
109
luate de la capăt de îndată ce se sfârşeau;
nimic nu ţinea mai mult de zece minute, dar
tot era mai bine decât temerile descătuşate.
Ţiganca dispăruse de-o săptămână de-a-
cum.
Ce-o fi făcut Gaspard în noaptea aceea,
pierdut în mijlocul forţelor dezlănţuite ale
naturii? O fi bătut oraşul şi satele din
împrejurimi, aşa cum luase obiceiul ? S-o
fi dus la bordel să se afunde în braţele
curvei ălcia blonde şi grase ? O fi găsit-o
pe ţigancă ?
Pentru că nu ajunse acasă decât în zori,
năucit, murdar, ud, cu hainele sfâşiate, cu
totul de nerecunoscut, încât servitorilor
care se treziseră şi aprindeau focul li se făcu
frică să se apropie de el. Gaspard nu scoase
un cuvânt şi urcă să se culce.
Nu mai coborî decât la masă, spălat,
primenit, dar cu ochii goi şi buzele încleş
tate. Jean-Yves le povesti ce veşti aducea
din oraş: cică două bărci lipseau la numă
rătoare şi abia peste câteva săptămâni avea
110
să se afle ce s-a-ntâmplat cu navele din larg.
Pe urmă, le spuse aşa, în treacăt, că ţiga
nii îşi ridicau, în sfârşit, tabăra şi că doi
dintre-ai lor fuseseră găsiţi fără suflare pe
plajă, nu departe de port. Bărbatul fusese
omo-rât c-o piatră, iar fata fusese sugru
mată. Răzbunarea vreunui ţigan gelos, de
bună seamă, că fata, după câte zicea lumea,
era frumoasă foc. în sfârşit, două gunoaie
mai puţin, asta-i viaţa.
Bunicul meu, singurul care avea ştiinţă
despre dragostea lui Gaspard, îi aruncă
numaidecât o privire lui văru-său. Nu
puteai băga mâna-n foc că auzise vreo vor-
huliţă, într-atât părea de împietrit şi de
străin de tot ce se întâmpla, de neclintit şi
de încordat. Jcan-Yves de Languenner îl
întrebă cu glas domol:
—Nepoate, că tot ai fost plecat ieri-sea-
ră, n-ai văzut nimic care să ne dea ceva
lămuriri cu privire la asasin ? Nu te-ai plim
bat cumva pe lângă ţărm ?
111
Gaspard îl privi mirat, apoi izbucni
într-un hohot cumplit, un hohot dement,
în care încolţea o veselie de rău augur...
A doua zi, Gaspard îşi anunţă familia că
arc de gând să se dedice iar operei sale.
Pentru asta, avea să se mute în pod şi să
vieţuiască înconjurat de cărţi, de coli de
hârtie şi de cerneală; le spuse că nu doreşte
să mai irosească timp preţios ca să ia masa
împreună cu familia, aşa că cineva să facă
bine şi să-i aducă mâncarea sus.
Astfel luară obiceiul să-i lase o tavă în
faţa uşii. Filozoful nebun trăi şi scrise în
atic tot restul zilelor.
112
coridoarele şi ne umplu inimile. Averea
noastră s-a împuţinat iarăşi, servitorii au
plecat, iar noi am ajuns să ne coborâm
până-ntr-acolo încât să lucrăm la câmp.
între aceste ziduri reci, în acest peisaj
dezolant, în mijlocul acestei vieţi trudnice
şi urâcioase, vorbele pe care Gaspard lc-a
prins într-o carte au dobândit o greutate
pe care n-au avut-o niciodată. Toţi suntem
incredinţaţi că viaţa nu c altceva decât un
vis, un vis urât, căci am putea să ne lipsim
de acest păienjeniş de dureri şi necazuri...
A tăcut şi s-a închis în durerea lui. Nu
mai îndrăzneam să-l privim. Povestea lui
ne-a trezit interesul, dar ne-a lăsat un gust
amar. Ne-am despărţit brusc şi nici nu
s a mai pus problema să terminăm seara ca
burlacii.
Mă cuprinsese disperarea. După ce îmi
făcusem atâtea iluzii, după ce mă aştep
tasem la atâtea de la documentul pe care
hazardul mi-1 pusese în braţe într-un mod
atât de misterios, ce căpătasem ? Elucu
braţiile romantico-realiste ale unui scriito
raş de provincie de la sfârşitul secolului al
nouăsprezecelea. Nu era vorba nici de o
serioasă cercetare istorică, nici de o reflecţie
filozofică închegată. Ci de o nenorocită de
ficţiune! N u aflasem nimic şi îmi ieşisem
din minţi de furie.
Cu toate astea, găsisem o pistă. Cum îl
descoperise acest Amédce Champolion pe
Gaspard de Languenhaert ? De inventat,
nu-1 inventase. Dacă trăise în Le Havre,
114
probabil că-1 descoperise pe alte căi, com
plet diferite de ale mele. Să fie oare ade
vărat că Gaspard venise să trăiască şi să
moară pe pământul strămoşesc ? Şi, dacă
da, atunci Champolion ar fi putut strânge
informaţii, pur întâmplător, de Ia urmaşii
lui ori ar fi putut cerceta arhivele familiei.
1)acă documentele astea sunt încă acolo, în
posesia moştenitorilor ?
Gândul ăsta mi-a alungat furia ca prin
farmec.
Am înapoiat manuscrisul lui Champo
lion, nu mai înainte de a cere să mi se facă
o copie. Omuleţul chel cu ochelari rotunzi
a încercat să-şi dea ifose, doar aşa, ca să
pară important şi să-şi mai omoare timpul,
şi abia pe urmă s-a învoit să dea curs rugă
minţii mele. Cât am aşteptat, mai degrabă
de plictiseală decât dintr-un interes real, am
încercat să aflu câteva informaţii despre
Champolion, dar, fie că omul nu făcuse
altceva la viaţa lui, fie că documentele
fuseseră distruse de bombardamente în
115
timpul războiului, n-am găsit nimic. Dc la
Arhivele Municipale am plecat glonţ la
Poşta Mare.
Am răsfoit cărţi de telefoane bretone, pe
urmă normande şi, în cele din urmă, am
găsit un oarecare Languenner la Cherbourg.
Gaspard mai avea un descendent! Mi-a
fost teribil de ciudă că nu-mi trecuse prin
cap mai dc mult, dar, una peste alta, eram
nebun de fericire.
Am sunat imediat. A intrat robotul - o
voce de bărbat tânăr îmi ordona să formez
numărul lui de la serviciu. Am sunat la ceea
ce m-am dumirit că e un club sportiv şi
mi-am programat o întâlnire cu Jean-Lou
de Languenner, a doua zi dimineaţă, şi am
pornit spre gară...
Clubul Vitatoxiformidable se afla într-o
clădire din centrul oraşului. N-aveai cum
să nu-1 vezi, pentru că siluete de boxeri, de
alergători sau de aruncători de greutăţi
ocupau, însoţiţi de o săgeată, trotuarele din
vecinătate. Am intrat. Lambriu pe pereţi,
116
mochetă sintetică verde, tavan vopsit
albastru, plante de plastic lucios, totul era
conceput anume ca să sugereze natura.
Băieţii şi fetele din personal aveau nişte
mutre expresive, cum vezi pe panourile
publicitare imense din oraşele mari: chi
puri senine, zâmbitoare, bronzate, relaxate,
care au o idee angoasantă despre fericire:
corpul e totul, iar bătrâneţea, un coşmar.
Ca să ajung la biroul managerului, am
fost condus prin săli de forţă. Toate apa
ratele alea de tortură, toate fierătaniile alea
gemând de greutăţi care de-abia mai lăsau
un locşor pentru corpurile asudate ce vin
să sufere, ar fi putut, mă gândeam eu, măcar
să emane un farmec pervers, să invoce
demonii cărnii. Nici pe departe. Nichelul
era rege, iar vărul Muşama îi era supus.
Locul îşi pusese amprenta asupra oame
nilor: femeile, măcar alea cărora li se mai
putea spune aşa - nişte făpturi uscate,
ciolănoasc, fără sâni şi fără fund, cu un
bronz maroniu-închis ca al bătrânilor
117
marinari, numai că al lor era dobândit la
solarul frecventat cu religiozitate purtau
direct pe trupurile goale, atât de atletice,
încât deveniseră complet neademenitoare,
nişte costume mulate în culorile acelea
fluorescente de pe indicatoarele care sem
nalizează un şantier în lucru ori locul unui
accident. în ceea ce-i priveşte pe bărbaţi,
toată masculinitatea lor părea să se fi refu
giat într-o pereche de sâni hipertrofiaţi pe
care îi disculpau lăsând să li se bălăngăne
fără suspensor în şort sau pantaloni ceea
ce le justifica apartenenţa la sexul tare;
restul corpului le era umflat din nu ştiu ce
motiv, antrenamentele, prostia sau înfu
murarea, iar încheieturile membrelor
îngroşate rămăseseră singurele locuri din
corp care, din nefericire, nu putuseră să se
umfle ca un sufleu. Totul mustea de vul
garitatea voioasă a imbecilului convins că
are dreptate.
Mi-am continuat observaţiile cât l-am
aşteptat pe manager în biroul Iui despărţit
de sala de forţă printr-un geam imens.
118
Jcan-Lou Languenner şi-a făcut apari
ţia: un bărbat la vreo treizeci şi cinci de ani,
exagerat de surâzător, exagerat de viril,
exagerat de relaxat; mi-a strâns mâna
exagerat de tare, m-a invitat să iau loc
şi, cu un salt agil, s-a cocoţat pe biroul
managerial.
M-am prezentat. Şi, după ce am trecut
în revistă chestiile fără importanţă, cum ar
ii numele meu şi faptul că sunt parizian,
am încercat să-i spun motivul vizitei. Nu
venisem ca să-mi fac abonament la nemai
pomenita lui sală de forţă, ci ca să-i pun
câteva întrebări, în calitatea mea de cerce
tător în filozofie...
— Ahaa, un filozof...
A rostit „filozof" exact ca un rasist care
pronunţă „negrotei". Dar şi-a luat seama
şi şi-a venit în fire:
— Mie-mi place mult filozofia.
Şi mi-a aruncat o privire goală, pe care
o voise probabil profundă; era atât de
penibil, încât mi-a fost milă şi nu l-am mai
întrebat care sunt autorii lui preferaţi,
119
îndoindu-mă sincer că facturile la service,
la gaze şi la lumină, singurele sale lecturi,
ar fi putut alcătui un corpus de texte pasabil.
Ca să mă încurajeze, s-a aventurat şi mai
departe:
— Habar n-aveam că există cercetători
în filozofie... care să fie şi plătiţi de stat...
Păi ce anume cercetează un filozof ? Adică
un savant, un om de ştiinţă, un doctor, asta
pricep, dar un filozof?
Fără să-i răspund în adevăratul sens
al cuvântului, am profitat de prilej ca să
îndrept discuţia spre Gaspard Languen-
haert, al cărui biograf oficial sunt, l-am
asigurat eu.
— E strămoşul dumneavoastră şi, între
noi fie vorba, un gânditor de primă mări
me! Gaspard Languenhaert, numele vă
spune ceva? Părinţii lui au fost nevoiţi să
fugă în Olanda când s-a revocat Edictul de
la Nantes şi şi-au schimbat numele din
Languenner în Languenhaert...
— Când asta ?
120
— La sfârşitul secolului al şaptespreze-
celea.
M-a privit cu ochii cât cepele şi gura
căscată.
— Păi asta e demult.
A apucat nervos o minge de rugby în
miniatură de pe birou. Ştiam că mă-ndrept
spre un eşec sigur.
— Vă amintiţi să fi auzit vorbindu-se
despre lucrurile astea ?
— Nu. Niciodată.
— Dar atunci poate că în familia dum
neavoastră s-au păstrat documente vechi ?
Casa strămoşilor dumneavoastră mai e în
picioare ? Ceva, într-un pod, într-o biblio
tecă.. . ştiţi, uneori un cercetător poate găsi
aici fel de fel de lucruri care nu i-au
interesat niciodată pe locatari, dar care se
dovedesc a fi de mare importanţă pentru
ştiinţă.
— Nu, am ars tot când am vândut casa
ca să se toarne autostrada. Autostrada spre
Bisanes, probabil că aţi trecut pe-acolo
121
când aţi venit încoace. Dar să ştiţi că au fost
foarte cinstiţi. Cu banii de pe casă mi-am
deschis clubul. Şi, după cum vedeţi, merge
bine.
Mi-am văzut speranţele risipindu-se-n
vânt. Iar umanoidul ăla din faţa mea zâm
bea.
— Şi nu v-a mai rămas... nimic?
— Nimica-nimicuţa. Am aruncat tot, nici
măcar nu merita să chem pe cineva de la
o consignaţie. Ştiţi, eu şi vechiturile...! Păi
unde era să pun toate cioveiele alea?
— Şi cărţile, tablourile ?
— L-am chemat pe un coleg de-al meu.
Mi-a zis că-s nişte vechituri nenorocite.
Cărţile erau terfelite rău şi le-am ars odată
cu restul.
— Poate că cineva din familia dumnea
voastră ar fi vrut să...
— Nu mai am nici o rudă.
Mă privea şi nu reuşea să-şi dea seama
de ce sunt aşa nefericit. A avut un gest de
simpatie.
122
— Şi despre ce povestea strămoşul ăsta
al meu? Acuma, pe bune, nici nu mi-a
trecut prin cap că am avut un filozof în
familie. Ce zicea ?
— Că lumea materială nu există şi că
trupul e imaterial. Susţinea că e singur în
univers şi că c creatorul tuturor lucrurilor.
Multora ne-a trecut asta prin cap la un
moment dat, nu-i aşa?
M-a privit lung, fără să-mi răspundă.
Aveam impresia că văd prin el. Apoi a
rugat pe cineva să-mi aducă un pahar cu
apă. N u mai aveam ce să ne spunem.
I-am mulţumit şi am dat să plec. Uşurat,
m-a condus până la ieşire şi, ca să fie
drăguţ, mi-a cerut părerea în legătură cu
singurul lucru care-1 interesa cu adevărat:
— Şi cum vă place clubul nostru ?
— Impresionant... i-am răspuns lugubru.
— Dumneavoastră practicaţi ?
Era rândul meu să-mi arăt mirarea:
— Ce să practic ?
123
— Păi ştiu şi eu ? Un sport, ceva, o acti
vitate fizică! Face bine la sănătate, la moral
şi se pare că şi la creier. Vine la noi un
inginer şi e alt om. Dumneavoastră, care
sunteţi intelectual, ar trebui să vă apucaţi,
o să vă simţiţi mai în formă, mai fără griji.
Eu, unul, de când m-am apucat, parcă sunt
altul. Şi sunt tot timpul în formă.
— în formă pentru ce ?
— Păi... ştiu şi cu... ca să fiu în formă!
Asta-i viaţa, ce să mai vorbim!
Şi m-a gratificat cu o scatoalcă pe spinare.
124
Când recepţionera de la hotel m-a între
bat câtă vreme plănuiesc să rămân, mi-am
dat seama că nu mai am ce face în oraşul
Asta; a fost de parcă mi-ar fi semnat conce
dierea. Mi-am strâns lucrurile şi am plecat
cu primul tren.
Am ajuns la Paris pe scară. în timpul
călătoriei mi-am regăsit cât de cât speranţa:
aşteptam veşti de la omul cu biletul. Dar,
cum eram prea dezamăgit, refuzam să mă
agăţ de acest gând. Mă întrebam dacă nu
cumva la Amsterdam visasem, totul îmi
părea atât de confuz, locurile, datele, oa
menii, lucrurile... Toate astea nu mai exis
tau decât în amintirile mele şi nu mai eram
sigur de realitatea lor. Cine sau ce putea
să-mi demonstreze că nu îmi închipuisem
totul? De unde ştiam că evenimentele
petrecute nu fuseseră decât punerea în
scenă a dorinţelor mele ? Biata mea minte
nu mai era sigură de nimic.
Dar la Paris, strecurat pe sub uşa apar
tamentului meu, acelaşi plic mititel, cu
125
acelaşi scris îngrijit, carte de vizită, şi, de
data asta, cu următoarele cuvinte:
Stimate domn,
A ţi binevoi să-mi faceţi onoarea unei
vizite în data de 11, după-amiaza f
Cred că avem multe de vorbit.
Cu cele mai bune gânduri.
127
coridor, un licăr de lumină. Biroul. Ştiusem
că-i aici.
Mă apropii. Încct-încet, din penumbră
se decupează un glob galben. Ajung în
prag. O vcioză se reflectă pe un craniu
bătrân şi pleşuv.
— Pofteşte. Te aşteptam.
Bătrânul îşi schimonoseşte chipul cre
ponat, o incredibilă reţea de trăsături şi
cute: îmi zâmbeşte.
— Ia loc.
Vorbitul îl face să tremure. îmi închipui
că are nişte plămâni subţiri ca foiţa de
ţigară.
Mă priveşte dindărătul pleoapelor cera
te, grele şi încreţite prin două fante atât de
înguste, că nu ştiu dacă nu cumva doarme.
—Te-am aşteptat cincizeci de ani. Şi pe
urmă ţi-am citit cele câteva rânduri din
revista de filozofie. Cincizeci de ani. Cu
resemnare, căci ştiam că asta cerc timp, însă
cu câtă nerăbdare! Am fost disperat, des
curajat. Dar iată-te. Şi o să aflu, în sfârşit,
mai multe.
128
E, fără îndoială, senil. Pentru o clipă îmi
pare rău că am venit şi încep să mă uit
distrat prin cameră. Becul scaldă într-o
lumină cucernică biroul ticsit de dosare
vechi, de hârtii îngălbenite scrise cu cernea
lă violetă; pereţii, pe care lumina îi mân
gâie uşor, sunt lambrisaţi şi acoperiţi cu
cărţi din podea până-n tavan. Ne aflăm
într-o mică bibliotecă; instinctul îmi spune
să mă liniştesc şi, relaxat, mă afund într-un
fotoliu.
— însă, stimate domn, dumneavoastră
ar trebui să îmi spuneţi mai multe.
îmi dau seama că astea sunt primele
cuvinte pe care le rostesc. Vocea mea, puter
nică şi limpede, tulbură acrul şi pereţii
obişnuiţi cu tăcerea. Mă ia ameţeala.
— Vă datorez deja descoperirea manu
scrisului lui Champolion şi certitudinea că
n-am luat-o complet razna. Vă mărturisesc
că, din pricina faptului că sunt singurul
care se ocupă de Languenhacrt, am ajuns
să mă îndoiesc de tot. Acestea fiind zise,
nu mi se pare că acest Champolion, la care
129
am ajuns datorită biletului dumneavoastră,
a făcut o treabă serioasă; e romancier, nimic
mai mult. A fantazat despre Languenhaert,
dar n-a cercetat nimic.
— A fost un imbecil, mi-o retează bă
trânul.
Glasul lui, ca şi afirmaţia, e atât de
categoric, că mă sperie.
Brusc, mă pomenesc că-mi vine să-i iau
apărarea lui Champolion.
— Dar cel puţin nuvela lui are meritul
de a schiţa o obiecţie la doctrina egoistă:
demonstrează că în dragoste, în dragostea
adevărată, te distanţezi de tine însuţi şi te
apropii de celălalt, ceea ce contrazice teo
ria singurătăţii absolute. Prezenţa imediată
a celuilalt, prin privirea, chipul, compor
tamentul lui, dă senzaţia de exterioritate.
—Tâmpenii. Doar ştii că impresia alte-
rităţii e o iluzie, nici mai mult, nici mai
puţin. Iar cât priveşte dragostea... sacrifi
ciul de sine... pfui... vrei să spui că ai iubit
vreodată ?
130
Mă uit cu atenţie la Bătrân. E îmbrăcat
în negru din cap până-n picioare. Poartă
un costum mult prea mare pentru el, cu
manşete albe scrobite. Mâinile mici, cele
mai bătrâne mâini din lume, ies din man
şetele astea de parcă, de-a lungul vremii,
Bătrânul se împuţinase încet-încet în cos
tumul din tinereţe.
Mă scrutează.
— Dar dumneata, dumneata personal,
ce-ai găsit ? Cum ai dat peste Gaspard ?
Mă şochează c-a zis „Gaspard" şi sunt
gelos, de parcă mi-1 răpeşte; dar nu mă pot
opri să nu-i povestesc tot. îi povestesc
despre străfulgerare, despre Dicţionarul
patriotic al lui Fustei des Houilléres, iar el
schiţează un zâmbet. Când îi povestesc
despre albumul cu portrete, comoara mea
descoperită pe cheiul Senei, se albeşte.
— Chiar volumul din 1786 ?
— De unde ştiţi ?
— E logic!
Sunt uluit. Mă priveşte cu o veselie
răutăcioasă. E limpede că-i e ciudă că am
131
descoperit cartea, dar e mulţumit că ştie
mai multe ca mine. Sunt sigur că n-o să-mi
răspundă la întrebare. Dar cum naiba a
ghicit anul apariţiei ?
— Sunteţi cumva în posesia paginii rup
te ? îl întreb.
Ridică din umeri şi îmi cere volumul.
1-1 dau fără tragere de inimă. Priveşte cu
tristeţe legenda care anunţă portretul lui
Gaspard şi rămăşiţa de pagină pe care a lă
sat-o vandalul. îl surprind căzut în visare
preţ de o clipă, după care, brusc, apucă o
lupă şi scrutează cu înfrigurare ruptura.
Ridică ochii, zâmbind răutăcios.
— Portretul ăsta n-a fost smuls de-aici
niciodată.
—Ba sigur că da, din moment ce lipseşte.
—îţi spun sigur că acest volum a apărut
aşa cum îl vezi dumneata, că portretul ăsta
n-a existat niciodată, dar editorii s-au mul
ţumit să-l anunţe.
îmi dă cartea înapoi.
— Priveşte banda de hârtie: pagina, dacă
a fost o pagină, e tăiată prea curat şi prea
132
ilc la margine: odată ce cartea ar fi fost
legată, aşa ceva ar fi fost imposibil, din
punct de vedere tehnic, fără să rupi volu
mul şi să strici pielea în care a fost legat.
Cartea a fost întotdeauna aşa. Toate cele
lalte pagini nu reprezintă decât o copertă
menită să ascundă portretul lipsă.
Mă uit cu băgare de scamă la fâşia de
hârtie. într-adevâr ţi-ar fi trebuit o îndemâ
nare diabolică să decupezi pagina din
cartea deja legată. Nu mă pot abţine să nu
exclam:
— înseamnă că volumul ăsta nu-i decât
o mistificare!
Bătrânul se foieşte şi sughiţă. îmi dau
seama că de fapt râde. îl urăsc.
—O mistificare ? Ce nostim eşti! Hotă
rât lucru, tinere, mi-eşti foarte simpatic.
Eu nu pot să spun la fel despre el.
— Atunci explicaţi-mi şi mie, pentru că
nu-mi plac enigmele.
— Fals! Exact asta te-a atras la Gaspard.
A redevenit grav într-o clipă.
133
— Crezi cumva, tinere domn, că por
tretul lui Gaspard Languenhaert are vreo
valoare ? Foloseşte la ceva să ştii cum arată
acela care rosteşte „eu“ ? Conştiinţa are
nas, dinţi, cicatrici ori mustăţi ?
Tot nu-nţeleg nimic. Oftează.
— Cum ar putea acela care îşi este sieşi
singura lume posibilă, acela care este totul,
să lase în urmă, fără nici o contradicţie, o
imagine mundană ? Gaspard Languenhaert
n-are chip, iată ce-a vrut să ne facă să
pricepem.
Se opreşte visător. Mă gândesc că e logic
ce spune. îl surprind murmurând:
— Gaspard Languenhaert n-are chip,
sunt eu.
— Dar, după părerea dumneavoastră,
cine este autorul acestei bizare explicaţii
din 1786? Cine ar fi putut să-şi dea atâta
osteneală? Gaspard era uitat pe-atunci...
— Ah, iată, aceasta-i întrebarea esenţială,
şi e o întrebare stupidă.
Şi, afundându-se în fotoliu, începe să
vorbească cu glas şoptit:
134
— M-am născut la Zagreb, în secolul
trecut, cel puţin aşa mi s-a spus, cine-şi
aminteşte de clipa naşterii sale? Mi-am
făcut studiile universitare cu marele Mzdel
Zorlav, elevul lui Hegel, dar totul s-a
terminat la vârsta de douăzeci şi unu de
ani, când a trebuit să plec să mă internez
la sanatoriul din Biarritz. Eram foarte
bolnav şi foarte deznădăjduit, iar prive
liştea celorlalţi tuberculoşi nu mă ajuta
defel. Cu toate astea, am descoperit printre
pacienţi un bărbat foarte bătrân care ţinea
nişte discursuri neobişnuite şi care m-a
îndrăgit. E vorba de Champolion.
— L-aţi cunoscut pe Champolion!
— Da, fără doar şi poate; la drept vor
bind, nu-mi amintesc mare lucru şi de-abia
mai târziu, după moartea lui, am conştien
tizat importanţa acestei întâlniri. înţelegi
la ce mă refer...
— Fireşte.
De fapt nu înţeleg nimic.
Ia un dosar roşu de pe birou şi scoate
cu precauţie câteva foicele străvezii, scrise
135
cu cerneală violetă şi legate laolaltă cu o
panglică.
— Poftim. Ţi le dau. Sunt ale dumitale.
— Ce sunt astea ?
— Cugetările lui Gaspard despre religie.
Iau hârtiile şi nu pot să-mi cred ochilor.
— Sunt originalele ?
Bătrânul scoate un oftat ce aduce a
exasperare.
— Nu, sunt copii.
— Pe care vi le-a dat Champolion ?
Bătrânul se retrage la umbra dosarului.
Ochii lui mititei mă privesc cu o lehamite
agasată.
Mixtura asta de încredere şi ostilitate mă
paralizează. Ar trebui să-i mulţumesc, dar
nu reuşesc să îngaim o vorbă.
— Nu-mi mulţumi, zice el, văzându-mă
stingherit, nu fac nimic ieşit din comun,
într-o bună zi o să faci şi dumneata la fel.
E limpede, îi place să profeţească. Toane
de moş. Strâng dosarul roşu la piept şi mă
simt împovărat de o comoară.
136
— Pot să vă mai fac o vizită după ce-1
citesc ?
— Sigur, sigur...
— Mâine ?
— Când pofteşti.
— Pot să vă deranjez c-un telefon ?
— N-am telefon.
— De fapt, nici eu.
— Fireşte. Trimite-mi un bilet să mă
anunţi când vii şi am să încerc să fiu aici.
Mă ridic şi-i întind mâna peste birou.
Reuşeşte să-şi extragă din hăul manşetelor
degetele împuţinate, de moşneag, şi am
senzaţia că strâng ceva uscat şi sfărâmicios.
Când să ies pe uşă, mă apucă neliniştea. Mă
întorc.
—O să mai găsim vreodată ceva asemă
nător ?
Oftează plictisit. Am impresia că nu mă
crede prea inteligent.
îşi aţinteşte privirile în ochii mei şi brusc
nu mai sunt în stare să mă uit în altă parte,
de parcă am capul prins într-o menghină.
137
Vorbeşte rar, aproape maşinal, e înspăi
mântător, cum stă acolo, în penumbră:
— N -o să-l găseşti pe Gaspard acolo
unde-1 cauţi. N u mai rătăci peste tot, nu
mai răscoli prin poduri şi arhive şi
biblioteci. Nu te mai risipi. întoarce-te
acasă. închide-te înăuntru. Reflectează. Nu
căuta invizibilul în universul vizibil.
Discursul îl sleieşte. închide ochii. Pot
să plec.
Tot n-am înţeles.
Dă imperceptibil din cap.
— La revedere.
Mă fac nevăzut.
138
Odată întors acasă, descopăr un text
fabulos. în podul castelului breton, unde
se închide fără să mai vadă ţipenie de om,
singur cu îndoielile şi forţa lui, Gaspard a
reuşit să dezvolte o metafizică nemaiauzită
care, graţie hazardului şi unor forţe pro
tectoare necunoscute, se păstrase până la
mine: metafizica lui Dumnezeu.
I
Dumnezeu se aplecă pe fereastră şi se
întrebă de ce făcuse El toate astea. La ce
foloseau toate paltoanele şi pălăriile care
treceau încolo şi-ncoace fără-ncetarc ? La
cc-mi trebuie bărbatul care râde acolo şi
femeia care-şi poartă povara pe creştet?
139
Ce-mi pasă mie de caldarâm, de băltoacă,
de gunoaie, de noroi ? Şi de ce un bătrân
şi pentru ce un copil ?
Zău, de cc-am făcut toate astea ?
II
Cum eram înainte? înainte de a tocmi
pământul şi oamenii ? Când eram singur?
N u mai ţin minte; amintirile mele încep
odată cu lumea.
III
Din nefericire, nu-mi eram suficient mie
însumi.
N u aveam ce altceva să fac decât să
zidesc lumea.
Dacă Dumnezeu este la înălţimea aştep
tărilor lui Dumnezeu, El nu se mulţumeşte
să fie El însuşi, trebuie să facă mai mult
decât Sine: El creează. Poate s-o facă pen
tru că e atotputernic, poate s-o facă pentru
că e bun. Prin forţa şi prin natura Sa,
140
Absolutul purcede şi se răspândeşte cu
generozitate.
IV
Aceasta Mi-a fost vrerea, ar trebui să-mi
amintesc.
V
Ciudat lucru că mi-au trebuit atâţia ani
să-mi aduc aminte că sunt Dumnezeu!
I )oar aveam de-atâta vreme toate indiciile...
Ajunsesem să mă gândesc că sunt singur
în univers şi originea tuturor lucrurilor, şi
asta prin simplă reflecţie. Şi, într-o bună
zi, am conceptualizat că o fiinţă de o
asemenea putere spirituală nu putea să se
cheme decât Dumnezeu. Botez tardiv.
VI
Ei se întreabă de ce există...
Ce oameni fericiţi! Pot să Ic-o spun! Nu
sunt aici decât pentru că aşa am poftit. Eu
sunt Dumnezeul lor!
141
Dar mie, la aceeaşi întrebare, nu-mi
răspunde nimeni...
VII
Numai Dumnezeu nu ştie de unde vine.
VIII
Dumnezeu este orfan de la naştere.
IX
Nu am altă obârşie decât mine însumi.
X
Să fii tu însuţi propria-ţi obârşie sau să
nu-ţi cunoşti obârşia nu-i, de fapt, acelaşi
lucru ?
Transparenţa este invizibilă. Ca şi
întunericul.
XI
Să crezi, fie, dar în ce ?
142
XII
N-am hotărât să exist. Pentru că ar fi
trebuit să exist deja ca s-o hotărăsc; ceea
ce, în loc s-o rezolve, împinge problema
înapoi de unde-a pornit.
Ideea de a exista era în mine - Abso
lutul dar n-am vrut-o eu.
Sunt propria mea obârşie, dar involun
tar sau, mai degrabă, ante-voluntar.
XIII
La urma urmei, Dumnezeu nu s-a vrut
nici pe El, n-a vrut nici lumea. Dar asta
trebuia să I se întâmple... în mod necesar.
O voinţă necesară mai e o voinţă liberă?
O, smintiţilor, o, furnicilor, să nu vă pară
rău de nimic. Condiţia de a fi Dumnezeu
îmi pare cea mai teribilă dintre temniţe...
XIV
I-am creat. De ce mă fac să sufăr?
143
XV
Sunt imperfecţi, mărginiţi, trecători...
Prin forţa lucrurilor, Dumnezeu se
găseşte într-o companie proastă.
XVI
De ce uneori creaturile mele mi se împo
trivesc şi de ce fac cu totul altceva decât
vreau ?
Mă gândesc la două explicaţii:
1. Fie, în nesfârşita-mi bunătate - ceea
ce-mi stă în fire - , le-am creat într-adevăr
după chipul şi asemănarea mea şi le-am dat
o oarecare slobozenie în mişcare, o inde
pendenţă, o autonomie care s-ar putea
numi libertate.
2. Fie făpturile nu sunt libere decât în
aparenţă. Şi într-adevăr le manipulez, dar
după un plan sau un tipar care încă îmi
scapă şi pe care îl voi pricepe într-o zi. Fac
mai multe decât cred, mă gândesc adesea
la asta.
144
Aşadar... în ambele cazuri, totul se
explică, iar măruntele lor obrăznicii nu-mi
pun concepţia în pericol.
XVII
Lumea... o, m-am săturat să mănânc
acelaşi fel de mâncare. N -o mai înghit, e
otrăvitoare. Ah, aerul pur al absolutului,
o viaţă în care n-ar exista decât eu şi cu
mine...
XVIII
Veşnicia, de bună seamă...
Dar până când ?
145
M-am uitat în jur. Apartamentul meu
moţăia: o plăpândă rază de lună întârzia
pe colţul drept al bibliotecii, scăldând trei
cărţi într-o lumină îngheţată; restul fusese
înghiţit de întuneric. Mă simţeam liber.
Am mai citit o dată cugetările lui Gas-
pard. Aveam convingerea că mă găsesc în
miezul acelor vorbe, în chiar inima lor. Aş
fi putut continua de unde se oprise el... îl
vedeam pe Gaspard, Ia înălţimea refugiului
său, preocupat să-şi pună pe hârtie me
tafizica. .. îi ghiceam ezitările, tăieturile din
text, vedeam cerneala care se usucă înainte
să se sfârşească gândul... eram atât de pă
truns de scenă, că începusem să mă îndo
iesc că e vreo deosebire între închipuire
şi amintire...
Gaspard îşi dăduse seama că este
Dumnezeu. Cât de greu se Iasă revelate
adevărurile evidente! El crease lumea
graţie difuziei forţei sale spirituale şi, mânat
de o fericire plină de mărinimie, le dăduse
creaturilor libertate. însă de atunci suferea
146
din pricină că oamenii abuzau de ceea ce
primiseră şi n-o făceau decât ca să-i pro
voace suferinţă. Aceasta este probabil
starea de spirit a lui Dumnezeu: îşi regretă
necontenit bunătatea...
începeam să înţeleg. Raţionamentul îmi
dădea şi mie târcoale. Voiam să aflu urma
rea. Eram eu însumi păstrătorul secretului,
asta era sigur.
Cât de târziu! Am răscolit prin coşul de
gunoi ca să găsesc nişte coli cu verso alb,
mi-am golit dintr-o mişcare masa de lucru
şi m-am aşezat.
M-am apucat de scris.
înţelesesem.
Bătrânul avea dreptate.
E inutil să sondezi vizibilul.
Am lăsat să rezoneze în mine forţa
numită Gaspard şi am descoperit, sub pana
mea, care îi va fi fost sfârşitul...
Retras în pod, departe de lume şi
aproape de cer, Gaspard îşi regăsise forţele.
O uitase pe ţigancă. Asta îi luase câteva luni
bune. La început, voind cu tot dinadinsul
să şi-o scoată din minte, nu făcea decât să
se gândească la ea. Apoi umanitatea se
restrânsese la zgomotul de paşi, cele trei
ciocănituri în uşă, coşul cu rufărie sau tava
cu mâncare lăsată pe coridor, în capul
scărilor abrupte.
Tocmai în ziua aceea, cele trei ciocăni-
turi îi atraseră atenţia.
Şi, în ziua aceea, Gaspard deschise. Biata
fată fusese cât pe-aci să moară de frică:
uitase că după uşa aia e un bărbat. îl salută
încurcată, adună pe fugă vesela din ajun şi
148
o zbughi mai-mai să-şi frângă gâtul pc
scări. Gaspard conchise mulţumit că, de
când se claustrase, oamenii învăţaseră din
nou să-l trateze cu consideraţie. în dimi
neaţa aceea se bărbieri fredonând arii din
opere italiene.
La prânz îşi făcu apariţia în salonul cel
mare, unde întreaga familie, nepoate,
unchi, nepoţi, strămătuşi şi veri se pregă
teau să se aşeze la masă.
— încercarea s-a sfârşit. Bucuraţi-vă!
Nu mai sunt supărat. Dumnezeu a lipsit
o vreme, Dumnezeu căuta. Dar Dumnezeu
s-a-ntors.
îi cercetă dispreţuitor cu privirea. Toţi
rămăseseră cu gura căscată şi cu ochii cât
cepele. Erau atât de uluiţi, că nu se-auzea
nici musca.
— N u vă fie frică, făpturi muritoare,
Dumnezeu e Pace, Dumnezeu c Iubire.
Spune-ţi-mi ce-aveţi pc suflet.
Atunci, mătuşa Adélaide, care nu fusese
niciodată o lumină şi cu vârsta se senilizasc,
îl apucă de braţ pe Gaspard.
149
— Gaspuonct, dacă poţi să faci orice,
djj-mi înapoi tinereţea.
Gaspard o măsură cu o privire îngheţată.
—Dar tu ai fost întotdeauna bătrână şi
ricfctă, mătuşă Adélaíde. Nu te ştiu altfel:
aşa te-am creat! Dacă vreau să văd ceva
frunos, mă uit la Sophie. De-asta am plă-
maJit-o pe vcrişoara Sophie.
9 încruntă şi vocea îi deveni tunătoare:
_ Ruga ta e cu neputinţă de ascultat,
matişă Adélaíde, şi-i nedemnă de Creato
rul ţiu. Spui numai prostii.
$(phic roşi, Adélai'de izbucni în plâns.
Mânios, Gaspard ieşi din salon. Din
prag'nsa»îi mai dojeni o dată:
_ Aveţi grijă să-mi adresaţi rugăminţi
de bin"s‘mţ- Mai cu seamă în legătură cu
mânt»'rea voastră sau cu viaţa veşnică. Cât
despr' restul, Dumnezeu nu vrea să aibă
de-a fee cu copilăriile voastre. Creatorul
vă sahta-
Dujă-amiază le aduse la cunoştinţă o
listă ci lucruri de care avea nevoie pentru
150
lucrarea sa şi mai ceru să aibă un servitor
la dispoziţie. Familia ajunse la concluzia că
vărul tocmai trecuse pragul care desparte
excentricitatea de nebunia curată, dar nu
se puse de-a curmezişul rugăminţilor lui,
întrucât într-o săptămână aveau să-i dea
să semneze actul prin care să-l uşureze de
întreaga avere. Aşa că i-au procurat o placă
tipografică, o presă, caractere, cerneală, to
puri de hârtie şi i l-au dat pe Bourguignon,
un valet de la grajduri.
151
— Domnule, sunteţi frumos ca un papă!
Gaspard se mai stropi cu un pic de par
fum şi o porniră spre biserică.
Pe drum se întâlniră cu Nevoiaşul.
Era murdar, scofâlcit. îi numărai coas
tele pe sub zdrenţele jegoase şi nu mai avea
decât trei dinţi în gură; ceilalţi îi căzuseră
de mizerie şi de boli. Stătea pe marginea
drumului, aşezat pe un bolovan, cu mâna
întinsă la trecători.
— Cine eşti tu ?
— Eu sunt Nevoiaşul, zise Nevoiaşul.
Gol am ieşit din pântecul maicii mele şi gol
mă voi întoarce în ţărână. Dumnezeu nu
mi-a dat nimic şi n-am decât un ciob ca să
mă scarpin şi un ciorap ca să cerşesc. Aco
periş mi-e drumul înstelat şi pat, piatra
zgrunţuroasă. Trăiesc din pomenile oame
nilor, carevasăzică mor de foame.
— Dar ce-ai făcut de-ai ajuns în halul
acesta ?
— Dar ce-a făcut un suflet neprihănit ca
să se nască orfan ? Şi ce-a făcut orbul ca să
152
n-aibă parte de lumina ochilor ? Ce-a făcut
pruncul să fie părăsit? Am fost pedepsit
până să apuc să fac ceva, blestemat mai-na-
intc de-a mă naşte. Ştiţi la ce mă gândesc
uneori, sire ? Că Dumnezeu nu mă iubeşte.
Gaspard se tulbură.
—Cu neputinţă. Dumnezeu iubeşte toa
tă făptura. Dragostea Iui se îndreaptă spre
tot ceea ce a creat.
— Asta înseamnă că atunci când m-a
făcut pe mine se gândea la altceva, n-o fi
fost cu băgare de seamă, o clipă de rătăcire,
şi supa a dat în foc.
— Cu neputinţă. Dumnezeu se gândeşte
la tot deodată.
— Tocmai, tot e prea mult. Trebuia să
pedepsească un nenorocit şi să creeze un
om nevinovat în acelaşi timp şi a încurcat
lucrurile. Mie mi se-ntâmplă mereu...
Gaspard negă pe un ton vehement, pe
de o parte ca să-l facă să tacă, pe de alta ca
să se convingă pe sine însuşi.
— Căile Domnului sunt de nepătruns.
153
Nu pune la îndoială inteligenţa supremă
a Creatorului măsurând-o cu a ta, care,
prin forţa împrejurărilor, e mărginită. Dum
nezeu a avut cu siguranţă raţiunile lui să te
creeze astfel. Am să reflectez asupra
acestui aspect.
— Aha, carevasăzică a avut raţiunile lui
să mă facă aşa, numai că ale lui nu se bro
desc cu ale mele. Că am avut şi eu un vis,
şi anume să mă ocup de berc, să ţin un han,
aşa că mă-nţelegeţi şi pe mine...
Gaspard era furios pe sine însuşi. Nu
pricepea de ce se înverşunează împotriva
bietului om. Dar, în acelaşi timp, era miş
cat de supărarea amărâtului. Cuprins deo
potrivă de bunăvoinţă şi de remuşcări, îi
luă mâinile într-ale lui şi-i spuse:
— Cu toate astea, să ştii că nu-ţi doresc
răul, nu-ţi vreau decât binele, vreau să fii
fericit. Te iubesc, să ţii minte. Ca pe toţi
ceilalţi.
— Păi atunci, dacă domnul s-ar putea
lipsi de un bănuţ...
154
Gaspar tremura de fericire.
— Aş putea să fac chiar mai mult. îţi pot
asigura viaţa veşnică.
— Un bănuţ mi-ar asigura următoarea
masă.
Gaspard plângea de emoţie.
—Viaţa veşnică, Viaţa veşnică, înţelegi ?
— Da, da. Numai că rugăciunea nu ţine
de foame, iar ostia mai mult mi-o întărâtă.
Gaspard îl privi cu bunătate, în tăcere.
Iar această tăcere, curios lucru, îl linişti pe
Nevoiaş. Gaspard reluă cu glasul cel mai
blând:
—Nu mă cunoşti ? Nu-1 cunoşti pe acela
pe care -1 chemi, pe care-1 implori şi pe
care-1 huleşti de-a lungul drumului ?
— Domnia voastră...
— Da, eu sunt Dumnezeu, Creatorul şi
Stăpânul tău. Şi am venit să-ţi ridic povara
suferinţelor.
Nevoiaşul îl privi pe sub sprâncene,
bănuitor.
155
— Sunteţi prea bine îmbrăcat ca să fiţi
Domnul Dumnezeul nostru. El era sărac,
un zdrenţăros ca mine, El era de-ai mei.
Pot să bag mâna-n foc că domnia voastră
are pielea şi picioarele albe şi moi ca ale
unui prunc. Domnul Dumnezeu nu s-ar fi
preumblat niciodată îmbrăcat într-o ase
menea livrea. Şi pe urmă, El n-ar fi pre
cupeţit o pomană, nici nu s-ar fi tocmit;
dar se poate să mă înşel...
— Eu sunt Dumnezeul tău, căci tu ai
nevoie de mine.
—Păi atunci lumea-i plină de Dumnezei,
fiindcă eu n-am nimic şi am nevoie de toată
lumea.
— Eu nu-ţi vorbesc de bani, eu îţi vor
besc de mântuirea ta.
—Asta-i grija ălora cu burta plină. Pen
tru mine viitorul înseamnă masa urmă
toare, mai departe nu-mi îngădui să văd.
— Dar nu ţii la viaţa ta ?
— Ba sigur că da, căci altminteri nu
m-aş munci atâta pentru o-mbucătură,
156
doar nu mă credeţi vreun trântor? De
altfel, viaţa-i singura mea avere.
— Şi n-ai vrea să trăieşti veşnic ?
— în halul ăsta, nu! Şaizeci, şaptezeci
de ani trăiţi aşa sunt prea de-ajuns. Dar,
dac-aş fi bogat, aş vrea.
— Dar bogăţia pe pământ nu-nseamnă
nimic.
— Pe cuvânt de bogătaş.
— Pe cuvânt de Dumnezeu. Fii binecu
vântat.
Cu un gest solemn, Gaspard îşi lăsă
mâna pe umărul Nevoiaşului. Apoi îşi
dezlegă punga de catifea şi i-o puse omului
în palmă.
— Ia-o, a ta să fie.
— E prea mult.
— Nu e prea mult, fiindcă tu n-ai nimic.
— Dar n-o să creadă nimeni că am câş-
tigat-o cinstit; o să spună lumea c-am
furat-o, că nimeni nu împrumută bani
săracilor.
Hohoti.
157
— Şi poliţia, ce-o să spun la poliţie
când m-or lua la întrebări ? Că mi-a dat-o
Dumnezeu ?
Trupul schilav i se scutură de râs. Tre
bui să se sprijine de bolovan să nu se
prăbuşească. Când îşi veni în fire, spuse
ştergându-şi cea din urmă lacrimă:
— Dacă domnul îmi îngăduie, n-am să
iau decât un bănuţ din punga domniei sale.
Şi totul va fi cum nu se poate mai bine.
— Fă după cum zici, îi spuse Gaspard,
şi iubeşte-mă.
— Da, sire.
Şi Nevoiaşul trebui să-şi muşte buzele
ca să nu izbucnească iarăşi în râs. Luă în
cele din urmă moneda, cu cei trei dinţi
rămaşi o muşcă să vadă că nu-i calpă, îl
salută pe Gaspard făcând plecăciuni până
la pământ cu o pălărie imaginară, schiţă o
reverenţă, îi sărută mâna şi plecă mormăind:
— Meseria asta nu mai e ce era odată,
pe legea mea. Câte nu trebuie să faci, zău
aşa...
158
Gaspard sc întoarse spre Bourguignon
şi-i spuse zâmbind:
— Vezi, Bourguignon, încă un om feri
cit. Ziua asta începe bine.
Bourguignon ridică din umeri şi porniră
mai departe spre biserică.
Ajunseră pe la mijlocul slujbei. în am
von preotul rostea o predică dojenitoare
dinaintea unei mulţimi atente, inimi simple
care sorbeau retorica duminicală.
—Temeţi-vă de Dumnezeu, tuna preo
tul, sunteţi negri, sunteţi murdari, viciul
vă roade pielea, miasmele putregăite ale
plăcerilor cărnii urcă până la mine, din
mâinile voastre curge desfrâul.
Vajnicilor taţi şi mame de familie, sfâr
şiţi de munca de peste săptămână, curaţi şi
primeniţi de duminică, le plăcea la nebunie
violenţa discursului moralizator; pe de altă
parte, fiind oameni cu scaun la cap şi
muncitori, se bucurau gândindu-se că, o
dată pe săptămână, puteau să fie vinovaţi,
sau mai degrabă învinuiţi, de asemenea
159
dezmăţ. D>e fapt, numai în timpul slujbei
se făceau v'inovaţi de păcatul cărnii, măcar
cu gândul. Aceasta era omilia lor preferată.
—Ochiii vi s-au bulbucat de pofte, viciul
vi i-a pungţit, pieile vi s-au spuzit, vi s-au
umflat şi ’vi s-au opărit de cât s-au fre
cat între ede. Măruntaiele vă sângerează.
Mădularul vă arde. Rugaţi-vă, fraţilor,
rugaţi-vă :şi mărturisiţi-vă păcatele. Nu
există mânituire decât prin pocăinţă. Dacă
vă căiţi dirfl inimă, poate că Dumnezeu vă
va ierta...
Gaspar înaintă drept până la altar, paşii
lui răsunau limpede până în înaltul bolţii
înmărmurite. Urcă treptele, se opri sub
crucifix, se întoarse cu faţa la adunare, des
făcu braţele şi rosti cu glas neîndurător:
— Iubiţi credincioşi, nu vă mai temeţi,
căci sunt gata să vă iert. Furaţi, omorâţi,
dedaţi-vă luxurii, nu are nici o însemnă
tate, faceţi ce voiţi între voi, creaturilor,
dar iubiţi-E pe Dumnezeu, aveţi frică de
El şi cinstiţi-L. Aceasta vă este calea spre
mântuire.
160
Se înstăpâni o tăcere înspăimântată.
De-abia avuseseră vreme să-l vadă intrând
şi urcând până sub crucifix. C rezu ră că au
vedenii. Era aşa frumos, şi vorbea cu atâta
nobleţe, şi cuvintele lui erau atat de
limpezi, încât fură numaidecât încredinţaţi
că c un arhanghel din Ceruri. Vitraliul
scăpăra roşu şi aur şi îi scălda pletele lungi
şi strălucitoare şi, în această glorie de
lumină, câţiva vedeau deja mijind o aureolă
în jurul dulcelui său chip îngeresc.
— lubiţi-mă, continuă Gaspard cu glas
domol, şi totul vă va fi iertat.
O pace stranie se înstăpâni peste bise
rică. Dar preotul, oprit în mijlocul unei
fraze, era într-atât de indignat, încât furia
îl ajută să-şi vină în fire.
—Cine eşti tu ? Şi cum de ai îndrăzneala
să întrerupi slujba?
— Cum, nu mă cunoşti ? Tu, care îţi zici
trimisul meu pe pământ ? Vai, tu, solul meu,
tu, care ţi-ai închinat viaţa propovăduirii
cuvântului meu, nu vezi cine sur,t ? Nu-1
recunoşti pe Domnul şi Stăpânul tău ?
161
Preotul închise ochii şi îşi încleştă
mâinile de amvon. Era cea de-a treia slujbă
din dimineaţa aceea; vinul, ca în fiecare
duminică, i se urcase la cap şi predica îi
pusese capac şi-l îmbătase. Emoţia îi veni
de hac: se prăbuşi în amvon şi numai
mâinile i se mai văzură, încleştate pe ba
lustradă.
Oamenii crezură că leşinase de bucurie,
îl recunoscură fără şovăire pe Dumnezeu
întrupat în Gaspard şi strigară: „Naşterea
D om nului!“
Gaspard, neclintit, primi uralele cu un
zâmbet fericit pe buze. Binecuvântă mul
ţimea cu un gest şi ieşi agale prin sacristie.
Oamenii intonară imnuri de slavă, izbuc
niră în plâns, dansară şi câţiva se jurară că
văzuseră statuia de lemn a Fecioarei lă
crimând lângă statuia de ghips a Sfântului
Petru.
Gaspard se întoarse netulburat pe
străzile pustii. Nimeni nu se gândise să-l
urmeze; în mintea tuturor, se întorsese
162
drept în ceruri. Numai Bourguignon se
ţinea în urma lui, la zece paşi distanţă. însă
Bourguignon râdea atât de tare, că trebuia
să se oprească una, două, ca să se sprijine
de vreun zid ori de vreo bancă. Obrajii îi
şiroiau de lacrimi şi răsufla întretăiat: cu
adevărat, în treizeci de ani de viaţă nu
văzuse niciodată ceva atât de caraghios. îşi
udă pantalonii.
Când Gaspard îşi dădu seama, îl pălmui
şi-l ameninţă că-1 trimite la grajduri.
Bourguignon se dezmetici şi se aruncă pe
dată la picioarele lui. Gaspard se arătă
mărinimos şi îl iertă.
Se întoarseră amândoi încântaţi la castel.
*
163
văzându-1 pe stăpân aplecat asupra Bibliei
legate în piele, îl întrebă cu ce se îndelet
niceşte, Gaspard îi răspunse fără să se
gândească de două o ri:
— îmi revăd notiţele.
în cele din urmă, în ziua Domnului, se
duse într-o altă parohie. Era atât de grăbit,
că Bourguignon se văzu nevoit să alerge ca
să nu -1 scape din ochi.
Gaspard dădu uşile de perete şi, în
soarele dimineţii şi prin praful fin stârnit
de pocnet, înaintă maiestuos pe travee.
însă preotul, un bătrân înalt uscat şi alb,
îl opri cu un glas tăios:
— Cine eşti tu, necredinciosule ?
— Sunt însuşi Dumnezeu, iar tu ar tre
bui să mă recunoşti.
Preotul se strâmbă dispreţuitor şi-i
aruncă de parcă l-ar fi scuipat:
— Dovedeşte-o!
Gaspard rămase mut. Se aştepta, fireşte,
la o împotrivire, dar nu la o asemenea ură.
164
Preotul, având ştiinţă de aşa-zisa apjiiţic
din duminica trecută, urându-1 pe c0|cgul
care se lăsase călcat în picioare, > luă o
mină, chipurile, rugătoare.
— Iartă-mi nesăbuinţa. Dar, dac^ toeşti
Domnul şi Stăpânul meu, înseam ^ ci ai
cunoscut îndoiala celor mai vredni^j dintre
credincioşi. Pc Toma, care nu se î^voia să
creadă, nu l-ai făcut oare apostol sfânt ?
Rogu-te, dacă eşti atotputernic, 0 mi
nune, ca să deschizi ochii unei mi arabile
creaturi. O minune, Doamne, o t>,inlinc!
Şi mulţimea scandă:
— O minune! O minune! O focă o
minune!
Gaspard se uită descumpănit jur
vadă ce miracol ar putea în f ă p t^ când
numai ce i se aruncă un om la p ictare.
— Doamne, Dumnezeul meu, $unt orb,
de mai bine de patruzeci de ani t^ iesc în
beznă. Am fost drept, cinstit, nu meritam
întunecimea asta. Rogu-te, Doarm e, sca-
pă-mă de întuneric!
165
Gaspard, fără să-şi dea seama, îşi puse
mâinile pe fruntea şi pe umerii omului, îi
făcu semnul crucii pe ochi şi îşi spuse în
gând: „Vezi".
Omul scoase un urlet - de durere ? de
uşurare ? - , apoi sări în picioare şi îşi roti
în cap ochii măriţi; în cele din urmă, cu
mâinile ridicate, se întoarse spre mulţime
şi strigă:
— Văd! Văd! Mi-am regăsit lumina
ochilor!
Şi începu să danseze nebuneşte în jurul
altarului, sărind ca un berbec peste strana
grea de stejar, încălecând necuviincios
scăunelul de rugăciune. Mulţimea râdea de
bucurie.
Gaspard, deloc mirat de cât de puţin se
ostenise, se întoarse spre preot şi-i spuse
tăios:
— îţi e dc-ajuns, om cu puţină credinţă
ce eşti? Mă recunoşti, în sfârşit, drept
Stăpânul tău ?
Preotul, cu capul plecat, îl privea ironic,
părând că se delectează cu cele ce avea să
166
răspundă, ca o pisică dinaintea şoarecelui
încolţit:
—N u ştiu dacă îl recunosc, în sfârşit, pe
Stăpânul meu, dar îl recunosc pe cel pe care
l-ai izbăvit - e croitorul oraşului, căruia
nu i-au lipsit niciodată ochii cei mai ageri
ca să coasă cele mai frumoase veşminte,
nid azi şi nici ieri.
Gaspard, fără să înţeleagă, privi mulţi
mea. Oamenii râdeau de renghiul pe care
i-1 jucase croitorul şi îl felicitau pe eroul
zilei.
Gaspard ridică mâinile şi ceru să se facă
linişte. După câteva râsete înfundate şi
huiduieli, lumea îi făcu pe plac, fiindcă se
aş:eptau la vreo nouă ciudăţenie.
— Daţi-mi un pumnal şi am să vă arăt
cine este Dumnezeu.
Cineva îi întinse un pumnal.
Gaspard apucă arma cu amândouă mâi
nile, o ridică dinaintea ochilor şi o ţinu aşa
câteva clipe.
— Dacă aş fi om, mi-ar fi frică. Aş ţine
la viaţa mea.
167
Se lăsă o linişte adâncă.
Cu un gest scurt, fără nici un tremur, îşi
înfipse lama în burtă.
Simţi o durere cumplită, o arsură. Scoase
pumnalul şi îl aruncă cât colo, dar numai
decât dădu cu ochii de sângele care îi tre
cuse prin jiletcă şi i se prelingea pe ciorapi,
de-a lungul gambelor. Avu impresia că se
goleşte, că pământul se ridică, ameţi... şi
se prăbuşi lângă altar.
Mulţimea jubila!
Câţiva înfierau impostura, alţii urlau
„Bis!“, bărbaţii înjurau, copiii bătcau din
picioare, femeile voiau să vadă mai bine.
Bourguignon se chinui să care de-acolo
trupul însângerat al stăpânului.
*
Rănile sufleteşti se vindecă mai anevoios
decât cele trupeşti.
După două săptămâni de zăcut la pat,
Gaspard putea să se ridice, să se aplece, să
meargă, să coboare şi să urce scările, dar
168
furia clocotea în el, neagră, groasă, fără
leac. Se terminase. Ura oamenii, creaturile
alea stupide, pisăloage, nepoliticoase,
necinstite, frivole, neînsemnate, zâmbăreţe,
regreta din suflet că le-a înzestrat cu sim
ţuri pe muştele alea care-i făceau atât de
dureroasă existenţa de Dumnezeu.
Toată ura era pricinuită, fără îndoială,
de dragostea care-şi vede iluziile spulbe
rate. Dezamăgirea lui creştea văzând cu
ochii.
Nu-i mai suferea în preajmă decât pe
Bourguignon şi pe doctorul care fusese
chemat de familie.
Gaspard era deosebit de mulţumit că
inventase doctorii. „Măcar de data asta nu
m-am înşelat." Doctorul îl bandajă, îl linişti
şi, mai ales, îi prescrise opiu împotriva
durerilor.
Gaspard se felicită pentru această ultimă
găselniţă. Drogul îi făcea universul mai
uşor de îndurat. Era de-ajuns să ia o dată,
ca fata de la bucătărie să fie mai promptă,
169
iar Bourguignot^ mai puţin leneş când era
vorba să-i înclepi|ncasca poruncile. Puterea
opiului se întiudea asupra obiectelor:
poliţa cu cărţi de deasupra capului lui nu
mai părea atât de greoaie, iar colţul patului
de care se loveţ mereu la picior nu mai
părea aşa de ascult. Una peste alta, opiul
înrâurea benef;c întreaga Creaţie, şi
Gaspard se botărţ sa nu renunţe la el.
într-o seară hju direct din flacon peste
doza prescrisă de doctor. îl cuprinse o sta
re de fericire graţ;e căreia obiectele aveau
culori blânde, reliefurile îşi pierduseră
contururile şi Oamenii nu se vedeau pe
nicăieri; doctor^] 0 diagnostică drept o
comă m omenta^
Furios pe paticnt> Dmul cu judecată îşi
adună toate f la c o ^ i^ ;] declară pe Gaspard
însănătoşit şi îşi întrerupse vizitele.
Şi, intr-adevăr. Gaspard se însănătoşi. •.
Şi, odată cu koala, dispăru şi doctorul.
Şi, odată cu el, ş; opiul.
170
într-o dimineaţă, se trezi cu capul stri
vit de greutăţi nevăzute.
Ceru să fie chemat iarăşi omul de
meserie, însă nimeni nu-i dădu ascultare,
iar Bourguignon era liber.
îşi adună puterile ca să se ducă el însuşi
la doctor. Merse mai bine de două ore doar
pentru a afla de la o servitoare murdară că
domnul doctor fusese chemat la o naştere
anevoioasă în afara oraşului şi nu avea să
se întoarcă decât la noapte. Poate chiar a
doua zi dimineaţă. Năştea nevasta unui
fermier şi locuiau destul de departe.
Fără doctor însemna fără opiu. Şi migre
na aia care nu-1 mai slăbea...
Alungat, singur pe stradă, singur cu
nefericirea lui, Gaspard îşi dădu seama că
de două zile nu face alta decât să se milo
gească, să roage, să cerşească. El, Creatorul,
ar fi trebuit, pe bună dreptate, să porun
cească ! Se lovea din nou de uşile închise
ale lumii pe care el o crease!
171
Era mai mult decât putea duce. Urii i se
adăugă setea de răzbunare. Se întoarse la
castel şi se încuie în pod.
Bubuitul presei se auzi ore în şir. Ieşi
de-acolo de-abia noaptea, cărând ciudate
teancuri de hârtii.
A doua zi de dimineaţă, familia şi sluji
torii găsiră fiecare uşă a casei acoperită cu
foi scrise cu următorul avertisment:
Cutremuraţi-vă, muritori,
căci se apropie ceasul.
Judecata de Apoi nu-i departe.
Faptele bune şi păcatele fiecăruia
vor f i în sfârşit puse în balanţă.
Temeţi-vă, gândiţi-vă bine,
Căci va veni ceasul.
172
destul de mult, iar familia Languennej. sc
acoperea de ridicol.
Convocară pc loc consiliul de fami]je
*
173
— Nici nu ştiţi ce pun la cale. Vor să
vă închidă aici, ca să nu vă mai duceţi în
oraş, le c ruşine cu domnia voastră. Faceţi
ceva, stăpâne, vor să ne despartă. Luaţi
frâiele-n mâini, arătaţi-le cine porunceşte,
dovediţi-le puterea domniei voastre. Aveţi
milă de nefericitul de mine, stăpâne; dacă
nu faceţi ceva, o să mă trimită înapoi la
grajduri.
Gaspard se albi de furie. Aşadar creatu
rile tot nu înţeleseseră! Rămase pe gânduri
câteva clipe, apoi în ochi îi scăpără o lumină
răutăcioasă. în cele din urmă spuse cu un
glas sluţit de ură:
— Du-te liniştit, bunul meu Bourguig-
non, şi dormi în pace. La noapte voi apuca
frâielc. De data asta au să înţeleagă!... Pen
tru că trebuie să se întâmple!...
La miezul nopţii, pe când casa era cu
fundată în linişte, Gaspard coborî. Pe
fiecare uşă lipi un alt mesaj. De data asta
îl scrisese de mână, cu litere mărite de furie,
ascuţite şi cu bucle înverşunate.
174
Trăiţi în bezna nopţii
şi acolo veţi rămâne.
Mâine nu se va mai face ziuă.
Tenebrele vă vor f i adăpost.
Căutaţi să vă pocăiţi
şi să-L cinstiţi pe Creatorul vostru.
Acesta este cel din urmă
avertisment înaintea Apocalipsei.
175
în încăpere adăsta un miros de carne
arsă.
176
îi apucă mâna cuprins de relinişte. Era
muiată de lacrimi.
— Dar şi tu suferi» bietul meu Bour-
guignon, şi nici tu n-*‘ meritat. Iartă-mă,
n-aveam cum să fac altminteri.
încercă să se aşeze mai bine între perne.
Dar durerea îl urma peste tot.
— De-acum înainte veP simţi mirosul
trandafirilor, dar nu-i VCP mai putea vedea,
soarele vă va încălzi oasele fără să vă scalde
în lumină, poeţii nu-$* vor mai încredinţa
inima lunii şi stelelor- Bărbaţii şi femeile
nu vor mai cunoaşte iubirea decât prin
piele şi nări... Nu pierderea vizibilului o
plâng eu acum, ci nebunia oamenilor care
m-a împins să ne pedcPsesc astfel. Acum,
bunul meu Bourguignon»lasă-mă singur,
şi voi, ceilalţi, lăsaţi'ma ?i voi. Trebuie
să-ndur durerea despărţirii de vizibil...
Lăsaţi-mă singur.
Gaspard chemă d ^ ctonil- Făcu rost de
noi do2e de opiu ca să-şi calmeze arsurile
ochilor şi, zi după zi» durerea contenea.
Toată familia, mâhnită din pricina nebu
niei lui, mişcată de suferinţa sa, se arăta
acum mult mai binevoitoare. Gaspard avea
dreptate: bezna îi făcuse mai buni. La fel
şi frica, fără îndoială...
Bourguignon rămânea tot timpul de
veghe la căpătâiul stăpânului, dormea la
piciorul patului, ceea ce-1 deranja oarecum
pe Gaspard, întrucât valetul sforăia, dar, în
ciuda acestui neajuns, i se părea convenabil
şi drăguţ să-l aibă pe acest credincios în
preajmă-i...
în sfârşit, putu să se ridice din pat.
La primele încercări se clătină, dar Bour
guignon îl sprijini şi-l ajută. Apoi stărui să
meargă singur prin beznă.
Dar infernul reîncepu. Chiar mai rău, cu
o furie îndoită. Acum nu numai oamenii
îl răneau, ci şi lucrurile: pereţii, uşile, col
ţurile mobilelor, grinzile joase; Gaspard se
lovea peste tot; corpul îi era plin de vânătăi
şi cucuie. Iată că lumea se dovedea ţepoasă,
ascuţită, colţuroasă. O violenţă nesfârşită.
178
După ce înlăturase vizibilul, ar trebui să
înlăture şi tangibilul ?
Era din ce în ce mai greu să trăieşti.
*
179
Zilele se scurgeau una după alta. Din ce
în ce mai dureroase. N u trecea o clipă fără
să nu descopere că actul său n-avusese,
poate, nici o noimă. Se rănea de orice şi
totul îl rănea. Unde să fugă ? în somn deve
nea prizonierul propriilor coşmaruri, la
trezire devenea prizonierul lumii...
Bourguignon fu acela care, fără să vrea,
îi grăbi soarta.
într-o bună zi, pe când Gaspard cobora
scările pe pipăite ca să se bucure de puţi
nă căldură pe o bancă din parc, auzi două
voci în birou.
Femeia zicea:
— Hai, lasă-mă, nu mă mai strânge aşa.
Ai băut prea mult vin şi ar putea să ne
prindă careva. Lasă-mă, când îţi spun!
—Da’ nu vreau să te las, zise o voce băr
bătească, pe care Gaspard o recunoscu.
—Dă-mi drurmT, la fustă, Bourguignon,
n-am chef acuma şi are să te cheme stă-
până-tu.
180
— Foarte bine, să mă cheme. Marc sco
fală ! De-aia nu mai pot cu. E atât de nebun,
că o să găsească singur o explicaţie dacă
vede că n-apar.
— Şi n-are să fie explicaţia care trebuie ?
întrebă, chicotind, vocea femeii, ale cărei
mici ţipete de revoltă dovedeau că-i
cedează valetului.
— Cred şi io că nu. Pentru că io, unul,
cred în ce văd, mai cu seamă când ceea ce
văd e aşa plinuţ ca tine. Ia spune-mi, ştren-
găriţo, de ce ţi-ai pus un asemenea decol
teu ? Că ştii bine că nu mă pot abţine.
— Ha, poate tocmai de-aia!
Şi urmară o serie de chicote pe care
Gaspard nu le mai ascultă. Aşadar şi Bour-
guignon îl părăsea? Totul devenea cum
nu se poate mai limpede: în ciuda prime
lor pedepse, Creaţia se ridica împotriva
Creatorului său. Cu capul plecat, cu inima
grea, Gaspard urcă înapoi în cameră şi
încuie uşa.
Revolta asta trebuia înăbuşită.
181
*
182
finală! Apocalipsa zace pe fundul unei
sticle! Să moară to ţi!
Să moară ?
Gaspard zâmbi.
Da, să moară. Oamenii numesc ceea ce
am de gând să fac „a muri".
Râse din toată inima.
Să moară, asta e, să moară! Să se sinu
cidă! Raportată la mine, vorba e cara
ghioasă. De parcă Dumnezeu ar putea să
se suprime pe sine însuşi.
Zâmbetul i se prefăcu în rânjet.
Să se sinucidă ?
N u eu am să mor, imbecililor, ci voi!
Voi to ţi! N u mă extrag eu din univers, ci
vă sustrag universul vouă!
Gaspard se întinse pe pat, căutând să
stea cât mai comod. Scoase un suspin de
uşurare.
Adio, stele, halene fetide, vorbe prefă
cute, mobile colţuroase, trepte, cârcei în
pulpă, femei încăpăţânate şi câini turbaţi!
Adio, spaţiu! N-am să mă mai pierd
183
niciodată printre lucruri, am să scap de
distanţe, de uşile pe care trebuie să le
deschizi, să le închizi, de drumurile pe care
urci, de mâinile care ţi se întind. O să oco
lesc noaptea, oboseala repausului, ceasurile
astea constrângătoare când culc un corp
zdrobit, când aş vrea să-mi tai picioarele,
să-mi smulg tălpile, să-mi sfărâm spatele,
ceasurile astea când, fiindcă nu pot să
evadez din propriul trup, încerc să-l înec
într-un somn adânc. Repaus, repaus odios,
tribut adus oboselii de a trăi...
Ce idee stupidă, să mă întrupez! Ce
povară absurdă! Pentru câteva scântei de
bucurie tainică, a trebuit să îndur foamea,
căldura, setea, durerea, frigul, înţepăturile,
arsurile, toată această viaţă omenească, a
cărnii suferinde...
Ce-aş putea regreta ? Mireasma florilor,
seara, sub carpenii tineri, cerul mov pe
înnoptate, coapsa unei femei, o mandarină,
ochiul auriu al unei pisici... Numai deta
liile sunt frumoase în univers; întregul e
ucigător.
184
Şi să-mi petrec timpul care trece, care nu
trece, care trecând mă loveşte, mă răneşte,
mă pângăreşte. Timpul nu aparţine decât
lucrurilor; dacă suprim lucrurile, suprim
şi timpul.
Să scap de toate limitele. Gata cu spa
ţiul, gata cu tim pul! Gata cu trupul! Sin
gur... nelimitat... absolut, în sfârşit. Viaţa
netedă, veşnică...
Nimic.
Nimic în afară de mine.
Iar eu nu-i nimic.
Nu, nu, nu-i nimic.
Gaspard se ridică nervos.
Dar dacă?...
Nu, nu, e absurd...
Dar dacă?...
Gândul i se strecura în minte, ascuţit.
Şi dacă avea să dispară odată cu lumea ?
Gaspard se chinui să râdă, un râs sonor.
Tună cu glas tare: „Creatorul nu piere
dimpreună cu creaţia sa, el este deasupra
ei, exterior, transcendent".
185
O picătură îi coborî pc ceafă, îngheţată.
Transcendent! Eu exist în afara a ceea
ce percep sau a ceea ce creez. Eu sunt eu,
e plin, rotund, eu e ceva.
Fiori reci îi coborâră pe spinare.
O privire care nu vede nimic mai e o
privire? Dacă nu eşti conştient de nimic
se mai poate vorbi de conştiinţă ? O con
ştiinţă a nimicului nu ajunge o conştiinţă
de nimic ?
Fierbinţeli. Dârdâieli.
Nu. Eu voi fi eu, conştiinţa de mine. Şi
o să-mi vorbesc.
Să vorbesc ?
Dar actul de a vorbi nu va mai fi cu
putinţă. Cuvintele vor pieri odată cu sune
tele când va dispărea lumea. Va fi linişte.
Gaspard îşi duse mâna la inima care-i
bătea prea repede, de parcă mâna lui avea
puterea de a o domoli. Linişte... Se obiş
nuise cu vorba, cu limba lui, cu franceza
asta furtivă şi precisă, ca nişte picioruşe de
vrăbii ţopăind pe streaşină.
186
Dar nu, nu trebuia să-i pară rău după
nimic. Chiar şi limba în sine este o perver
siune. Nebunia oamenilor m-a tulburat
într-atât, încât m-am apucat să-mi vorbesc
mie însumi ca altuia. Să-mi vorbesc! Ca
unui străin! De parcă aş avea nevoie de
întorsături de frază ca să mă înţeleg...
Gaspard suspină şi îşi întinse oasele ca
să se mai destindă. Mai multe cuvinte,
mai multe poveşti... O tăcere lungă de
zăpadă...
Dar dacă veşnicia are să fie plicticoasă ?
Ei, asta-i! N u te plictiseşti decât în
trecerea timpului. în afara ei, voi fi în
siguranţă, dăruit voluptăţii de a fi. Fără
trup, fără altcineva, fără cuvinte. Veşnic.
Un spirit pur. De o transparenţă la rândul
ei pură.
Gaspard luă o înghiţitură.
N u voi arăta a nimic, numai că voi fi
totul. Spaţiul este temniţa mea, timpul, o
pedeapsă, nu le mai vreau, mă eliberez din
amândouă. Sunt liber. Sunt necesitatea.
187
îl străbătu un fior. Şi dacă ar mai avea
amintiri ? Dacă moartea lumii nu-1 va opri
să viseze sau, mai rău, să aibă coşmaruri ?
Să rămână pe veci prizonierul propriei
memorii...
Ca să se mai liniştească, bău şi restul
fiolei.
Zău, nu-i cu putinţă. O să omor sensi
bilul, ceea ce înseamnă că o să omor toate
imaginile, toate vocile, toate parfumurile,
toate chipurile. Nu-mi va mai rămâne nici
o amintire. A visa înseamnă să rămâi scu
fundat în sensibil. Veşnicia va fi lipsită
de vise.
Linse ultimii stropi de pe buza fiolei şi
se întinse de-a binelea în pat.
I se păru că perna e cam tare, încercă
să-şi găsească o poziţie mai comodă şi se
lăsă în voia valului, fără să se mai gândească
la nimic.
Câteva clipe mai târziu, Dumnezeu îşi
dormea ultimul somn, întorcând lumea la
neantul de unde n-ar fi trebuit niciodată
s-o scoată.
188
Erau probabil zorii zilei. O lumină slabă
a poposit pe masa mea. Cinci lovituri
răsunară, funebre, solitare. Lumea era încă
scufundată în tăcere.
Mi-am făcut o cafea. Epuizarea care
urma creaţiei îmi apăsa umerii; eram prea
lehămesit să mai scriu, dar prea surescitat
să mă opresc; m-am apucat deci să-mi
copiez textul cu cerneală violetă.
La şapte, manuscrisul era uscat. Am
deschis fereastra; o zi palidă, şovăielnică,
mângâia zidurile Parisului; jos viaţa îşi
reluase ritmul; am coborât în stradă.
Am zărit un băieţaş; i-am dat o monedă
şi l-am rugat să ducă un pachet la adresa
Bătrânului; i-am dat şi un bilet în care îmi
189
anunţam vizita a doua zi după-amiaza.
încântat de afacere şi dornic să-mi arate că
făcusem o alegere excelentă, puştiul îşi
potrivi şapca şi ţâşni ca din puşcă.
190
Am sunat iar şi iar. Am ciocănit uşurel,
pe urmă am bătut, în caz că Bătrânul o fi
surd.
Nimeni.
M-a cuprins panica. Am luat-o la goană
pe scări în jos doar-doar găseam un portar,
un paznic, un vecin care să aibă o cheie de
rezervă. Degeaba! Locul era pustiu. Peste
tot numai paliere şi uşi închise. Nici picior
de om.
Mă apucase disperarea, eram sigur că
Bătrânul a murit. Am urcat înapoi în fugă,
gata să sparg uşa. Dar, de îndată ce am pus
mâna pe clanţă, uşa s-a deschis uşurel, de
parcă voia să mă liniştească.
Apartamentul era luminos, pereţii erau
zugrăviţi într-un alb strălucitor. Semăna cu
cc-aş fi vrut să fac şi eu la mine. însă cum
era cu putinţă să termini un asemenea apar
tament în numai două zile ? Poate greşisem
etajul...
Cu toate astea, în capătul coridorului,
acolo unde era biroul, în încăperea goală,
191
pe mocheta nouă se găsea un plic cu
numele meu pe el.
L-am deschis.
Dragă prietene,
Câteva cuvinte pentru a rezuma faptele:
1736: Presupusa moarte a lui Gaspard
Langucnhaert. De fapt, nimic nu dovedeşte că
a murit. Şi nici nu ştim de unde provine
informaţia privitoare la pretinsul deces.
1786: Legenda care anunţă un portret al lui
Gaspard Languenhaert care nu mai există sau
care n-a existat niciodată în Galerie des grands
hommeSy antologie de gravuri după tablouri.
O lucrare falsă publicată de un falsificator
necunoscut.
1836: O relatare despre activitatea Şcolii
Egoiste în volumul Mémoires d'un honnéte
homme al lui Jcan-Baptistc Nérc, publicat de
Henri Raignier-Lalou. Cine e Jcan-Baptistc
Nérc? Cine c Henri Raignier-Lalou? Ce alt
ceva au mai făcut ? Apar menţionaţi şi în altă
parte ? Sunt oare una şi aceeaşi persoană ?
1886: Povestea de dragoste a lui Gaspard
Languenhaert relatată în manuscrisul lui
192
Amédéc Champolion. Dar cine este Cham-
polion ?
1936: Cugetările lui Gaspard despre religie,
descoperite de un ilustru necunoscut - eu. Dar
cine sunt eu ?
1986: Moartea lui Gaspard Langucnhacrt
povestită de dumneata. Aici avem de-a face cu
un fals în toată puterea cuvântului. Dar cine este
falsificatorul ?
Aşadar, la fiecare cincizeci de ani cu exac
titate, un necunoscut, un nume care nu apare
confirmat nicăieri, adaugă informaţii inedite la
povestea filozofului care, chipurile, a murit pe
timpul lui Ludovic XV. Cu fiecare generaţie,
un om desţeleneşte un nou câmp al gândirii lui
Gaspard Languenhaert.
Nu e oare una şi aceeaşi persoană în spatele
acestor scrieri ? Cine ne dovedeşte că Gaspard
Languenhaert e cu adevărat mort? Unde este
îngropat? Putem să ajungem la pământul
care-1 astupă şi la viermii care-l mănâncă? Nu
cumva Gaspard ia cuvântul la fiecare cincizeci
de ani ? Oare nu-şi face apariţia de două ori
într-un veac ? Cel care n-are chip, care nu este
decât spirit, care este pe dc-a-ntregul spirit,
care este Spiritul, poate pieri asemenea oa
menilor sau lucrurilor? Crede-mâ, crede-tc,
193
gândeşte-te, Gaspard Langucnhaert este
pururea viu. Şi nu va muri niciodată.
Stimată domnişoară,
îmi revine trista sarcină de a vă anunţa
trecerea în nefiinţă a vărului dumnea
voastră îndepărtat, Gérard Lagueret, care
s-a stins din viaţă la vârsta de treizeci şi trei
de ani. Degenerescenţa musculară, care îl
195
chinuia dc mai multă vreme, l-'a doborât
în cele din urmă.
Domnul notar Barrier vă va spune cu
precizie la cât este estimată aver“a Pe care
i- au lăsat-o părinţii, avere care n-a fost
câtuşi de puţin folosită, întrucât Gérard
ii- a petrecut cea mai mare parte Í v,epi în
clinica noastră.
Nu pot să rostesc cu uşurinţă vorbele
c^re se cer rostite când se prăpădeşi6 un om
£%iăr: vărul dumneavoastră nu s-aStrăduit
nici un pic să se facă plăcut, nu vtfbcă cu
ceilalţi pacienţi şi nici cu personalul Odată
cu trecerea anilor a devenit şi mai íiscret,
taai tăcut, de parcă nimeni nu ccpta, de
PaVcă nimeni nu exista chiar.
Am găsit în camera sa caietul acesta
măre, legat în piele roşie şi cu tran f v«o-
ete. Infirmierele spun că în ultimi am>
*na*nte ca orbirea şi paralizia mâinile1- să-l
acă neputincios, şi-a trecut timpulum-
P ar>d foile cu scrisul lui mărunt.
196
Ultimele luni din viaţă au fost destul de
grele. Vorbea de un „bătrân", spunea că
el este „bătrânul" ăsta... fără îndoială îşi
dădea scama că zilele îi sunt numărate.
Mărturisesc că era greu să îl simpatizezi
pe vărul dumneavoastră, dar întotdeauna
mi-a fost milă de el. Rămas orfan de la o
vârstă fragedă, suferind de o cumplită mal
formaţie a feţei, care îi îndepărta pe ceilalţi,
a resimţit încă din adolescenţă primele
manifestări ale degeneresccnţei musculare
care avea să-l răpună. Nu am putut să nu
văd în tânărul singur, închis în camera lui,
doar el cu gândurile sale, obligat să viseze
la o viaţă pe care n-ar fi putut nicicând s-o
trăiască, o metaforă a condiţiei um ane...
Cu siguranţă veţi afla mai multe despre
el parcurgând caietul pe care mi-am permis
să-l răsfoiesc în grabă, fără însă a mă lămuri
pe deplin despre ce e vorba. Vărul dum
neavoastră povesteşte despre o muncă
de cercetare pe care ar fi făcut-o la Biblio
teca Naţională, în străinătate şi apoi în
197
Normandia. Cum ar fi fost posibil, dată
fiind starea sănătăţii sale ? în cele câteva zile
pe care şi le lua când şi când şi pleca din
clinica noastră ? Puţin probabil.
Am fost convins că e o invenţie de la cap
la coadă, însă, în cursul unei întâlniri
întâmplătoare cu domnul Rivard, profesor
la College de France, am aflat cu mirare că
acest Gaspard Languenhaert, filozoful
egoist despre care vorbeşte vărul dumnea
voastră, chiar a existat. Atunci, mă întreb
ce este adevărat şi ce este fals în povestea
asta. Cum nu sunt decât un modest om de
ştiinţă, nu pot să mă pronunţ. Dar profe
sorul Rivard pare foarte interesat de textul
vărului dumneavoastră şi m-a rugat insis
tent, dacă se poate, să i-1 daţi şi lui.
L-am asigurat că, de bună seamă, nu va
fi o problemă, întrucât nu văd de ce rudele
sale îndepărtate s-ar interesa de el mai mult
mort decât viu.
198
Vă rog să-mi iertaţi domnişoav^ această
glumă, care nu e pricin u ‘la decâ- exas
perarea unui medic neputincics ţ n faţa
morţii, iar nu de vreo anim ozitate faţă de
dumneavoastră.
C u toată stima şi cons*^eraţ 'a,
Serie coordonată de
DENISA COMÄNESCU
Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. în
1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o
diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obţine titlul de doctor în filozofie.
Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea la Valognes. îi urmează
Vizitatorul, care îi aduce consacrarea şi pentru care este distins cu trei
premii Molière, Variaţiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare
primul roman, Secta Egoiştilor, dar scrie în continuare piese de teatru
care fac săli pline în Franţa şi în străinătate. în 2001 este recompensat de
Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate.
De acelaşi succes răsunător se bucură şi romanele sale Evanghelia după
Pilat (2000), Partea celuilalt (2001), Pe când eram o operă de artă (2002),
precum şi eseul Viaţa mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc
Ciclul Invizibilului - Milarepa ( 1997), Domnul Ibrahim şi florile din Coran
(2001), Oscar şi Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de
sumo care nu se putea îngrăşa (2009) şi Cei zece copii pe care doamna
Ming nu i-a avut niciodată (2012) - s-au aflat pe listele de bestselleruri din
numeroase ţări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a patru volume de
nuvele şi povestiri: Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri
(2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger
(2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, şi Cei doi domni din
Bruxelles (2012). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011,
Femeia în faţa oglinzii, iar în 2013, Papagalii din Piaţa Arrezzo. Lui Eric-
Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste douăzeci de premii şi distincţii
literare, iar în 2001 a primit titlul de Chevalier des Arts et des Lettres.
Cărţile lui sunt traduse in peste patruzeci de limbi.
Redactor: Raluca Popescu
Coperta: Angela Rotaru
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu
Corector: Cristina Jelescu
DTP: Radu Dobreci, Carmen Petrescu
ERIC-EMMANUEL SCHMITT
LA RÉVEUSE D'OSTENDE
© Éditions Albin Michel – Paris 2007
All rights reserved.
4. Flautista
Stăpânul meu va fi flautul, eu muziciana. Îmi voi do vedi,
cântând, virtuozitatea la acest instrument. În calitatea mea de
bună interpretă, ţin să precizez că sunt talentată şi la flautul
cu plisc, şi la flautul transversal. Primul se apucă în gură,
celălalt se mângâie lateral.
5. Ursul şi stupul
Stăpânul meu va fi un urs, care aleargă după nectarul
fiorilor, în timp ce eu voi avea rolul stupului, inabordabil, greu
de dibuit, greu de atins. Când ursul va reuşi să găsească
poziţia practic optimă pentru amândoi, eu îl voi autoriza să se
înfrupte din mierea mea cu limba lui nesătulă.
6. Sfera originară
Aristofan povesteşte că, la începutul începuturilor, bărbatul
şi femeia formau un corp unic, sferic, şi că, mai târziu, au fost
separaţi, bărbatul de-o parte, femeia de cealaltă. Acum, noi ne
riscăm vieţile căutând să reconstruim sfera originară, lipindu-
ne unul de altul, şi împreunându-ne. Punctele de unire din
partea inferioară a abdomenului vor cere îngrijire deosebită.
Unirea trebuie executată cu mişcări încete, astfel încât
senzaţiile să se rafineze, pe termen lung. Cu toate astea, sfera,
ca orice sferă, are dreptul să se rostogolească pe pat, sau pe
covoare.
7. Sfera dezorientată
În procesul de reconstrucţie a sferei, o vom lua pe căi
înşelătoare, fiindcă nu ne pricepem cu toţii la geometrie. Astfel,
capul stăpânului meu va face investigaţii între coapsele mele,
iar eu voi explora între ale lui. Cu toate că aşa ceva e sortit
eşecului, noi vom încerca totuşi să ne împreunăm, apucând cu
gura orice vom găsi din corpul celuilalt.
8. Păzitorii farului
Un poet pretindea că a iubi înseamnă a privi în aceeaşi
direcţie ca fiinţa aleasă. Vom încerca să facem aşa, ca nişte
pândari pe un recif primejdios, eu în faţă, stăpânul meu în
spate.
1
École normale supérieure, instituţie universitară prestigioasă, ai cărei
absolvenţi pot deveni cadre didactice, funcţionari superiori etc.
dascălului şi considerând teoria prea categorică pentru un
om inteligent, tânărul se întreba de ce profesorul se ţinea la
distanţă de imaginar, din ce motive punea la îndoială arta
sau emoţiile, şi îl surprindea mai ales dispreţul faţă de
„femeile singure“ tocmai din partea unui „bărbat singur“. La
Lycée du Parc, toată lumea îl ştia burlac, celibatar convins, şi
nimeni nu-l văzuse vreodată în compania unei femei.
Maurice Plisson propuse încă o sticlă de bere, ceea ce era
un fel de a spune că vizita se încheiase. Elevul pricepu, îşi
mormăi mulţumirile şi merse în urma profesorului până la
uşă.
— Vacanţă plăcută, dragul meu student. Şi nu uitaţi cât de
util ar fi ca încă din luna august să repetaţi istoria antică,
fiindcă în cursul anului viitor nu veţi avea deloc timp pentru
asta înaintea concursului.
— Da, domnule profesor, istoria greacă şi istoria romană.
Voi urma sfatul dumneavoastră începând cu luna august. O
să trebuiască să-i rog pe părinţi să accepte să luăm cu noi în
vacanţă o valiză plină de cărţi.
— Unde-o să mergeţi?
— În Provence, unde părinţii mei au o proprietate. Şi
dumneavoastră?
Nu se ştie dacă studentul pusese întrebarea ca auto-
matism al politeţei, dar ea îl surprinse, oricum, pe Maurice
Plisson. Clipi căutând ajutor undeva în depărtare.
— Păi... păi... În Ardèche, anul ăsta.
— Îmi place enorm Ardèche. Unde anume?
— Aa... păi... uite, nici nu ştiu, o... prietenă a închiriat o
casă. De obicei, facem excursii organizate, iar vara asta vom
merge în Ardèche. A fost hotărârea ei, ea s-a ocupat... şi n-
am reţinut numele satului.
Studentul ascultă binevoitor răspunsul jenat al profe-
sorului, îi strânse mâna şi coborî treptele din patru în patru,
nerăbdător să-şi revadă colegii şi să le transmită vestea zilei:
Plisson avea o amantă! Toţi fabricanţii de cancanuri se
înşelaseră, adică cei care-l făcuseră homosexual, cei care
ziceau că merge la prostituate, cei care-l credeau încă
virgin... fiindcă în realitate, aşa urât cum era, exista de ani
de zile o femeie în viaţa lui, mergea împreună cu ea peste tot
în lume, se întâlnea cu ea în concedii şi poate în fiecare
vineri seara. De ce nu locuiau oare împreună? Două
posibilităţi. Ori locuia departe... Ori era măritată... Afurisitul
de Plisson, o să fie centrul clevetelilor vara asta printre elevii
lui din anul pregătitor.
Dacă ar fi ştiut până unde avea s-o ducă aventura asta, Eva
Simplon, agentă FBI, n-ar fi rămas atâta timp în casa din
Darkwell. Şi totuşi, pentru că tocmai moştenise o mătuşă
îndepărtată, continuă să stea acolo toată perioada necesară
vizionărilor premergătoare vânzării. N-ar fi tre buit să refuze
darul ăsta otrăvit? Fiindcă sejurul îi rezervă surprize pe cât de
misterioase, pe atât de alarmante... Cine sunt cei care îşi dau
întâlnire imediat după miezul nopţii în camera inaccesibilă din
centrul locuinţei, a cărei intrare nu reuşeşte s-o detecteze! Ce
înseamnă cântările stranii, monotone ce se aud noaptea ? Şi
cine sunt cumpărătorii ăştia ciudaţi, care oferă milioane de
dolari pentru o cocioabă izolată?
Care e manuscrisul din secolul XVI, de care i-a vorbit
cândva mătuşa decedată? Ce lucru exploziv, care justifică
dorinţa atât de fierbinte de a pune mâna pe el conţine?
Necazurile nu s-au terminat încă pentru agenta Eva
Simplon, iar cititorul riscă să-şi piardă liniştea odată cu ea.