România în perioada Războiului Rece

Înfrângerea Germaniei naziste în anul 1945 a reprezentat victoria forţelor progresiste din întreaga lume,
a Naţiunilor Unite, împotriva totalitarismului şi a ororilor produse de acesta. Însă, chiar de la sfârşitul
războiului, între aliaţii din Coaliţia Naţiunilor Unite, au apărut disensiuni şi o totală lipsă de încredere, între
U.R.S.S., pe de o parte –şi aliaţii occidentali, pe de altă parte.
Fostul premier britanic Winston Churchill, în discursul ţinut la Universitatea Fulton din statul
american Missouri, în martie 1946, atrăgea atenţia asupra competiţiei ideologice şi politice pe care o
declanşase U.R.S.S. El spunea atunci că „parcă asupra Europei s-a lăsat o Cortină de Fier”, în spatele
căreia state şi capitale importante erau izolate şi supuse dominaţiei sovietice. Războiul Rece a fost, aşadar, o
stare de tensiune, de conflict permanent, între cele două sisteme politice, care se putea transforma oricând
într-un „război fierbinte”.
Desigur, Marile Puteri aveau o certă vinovăţie în legătură cu situaţia la care se ajunsese.Vinovăţia
compromisurilor, a cedărilor făcute prin Acordul de Procentaj de la Moscova (9 octombrie 1944) sau la
conferinţele interaliate de la Yalta (4-11 februarie 1945) sau Potsdam (iunie-iulie 1945), prin care
poziţiile U.R.S.S.-ului s-au consolidat în Europa de Est. Practic, Occidentul şi Statele Unite ale Americii
abandonaseră Europa de Est în mâinile sovieticilor.
În România, Armata Roşie instalată pentru multă vreme, ca şi imixtiunile Moscovei, au dus la
instaurarea regimului comunist, prin intermediul P.C.R. Din guvernul prosovietic condus de dr. Petru Groza
făcea parte Gheorghe Tătărescu, disident liberal, ca Ministru al Afacerilor Externe. El a condus delegaţia
României la Conferinţa de Pace de la Paris, din iulie-octombrie 1946, fapt intens mediatizat atunci în
exterior, pentru a demonstra legalitatea guvernului Petru Groza.
La 10 februarie 1947 s-a semnat la Paris tratatul României cu Naţiunile Unite. României i se
recunoştea dreptul juridic asupra nord-vestului Transilvaniei, răpit de Ungaria la 30 august 1940, dar nu şi
statutul de cobeligeranţă, în ciuda contribuţiei importante la înfrângerea nazismului. Basarabia, nordul
Bucovinei şi ţinutul Herţei rămâneau în componenţa U.R.S.S., delegaţia română nefiind împuternicită să
ridice această problemă. Prin tratat, România era obligată la plata unei despăgubiri de război de 300 de
milioane de dolari (la cursul anului 1938), plătibili în produse. Politica externă urma să fie condusă de
Moscova, de aceea perioada 1948-1953 va fi caracterizată de o totală obedienţă faţă de aceasta.
În februarie 1948 a fost semnat Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală (reciprocă)
între România şi U.R.S.S., pe timp de 20 de ani, urmat de tratate asemănătoare cu Bulgaria,
Cehoslovacia, Polonia, Ungaria şi Iugoslavia. Tratatul cu Iugoslavia a fost denunţat după excluderea
acesteia din Cominform.
Statele Unite ale Americii au iniţiat în anul 1947 doctrina îndiguirii (Containment), lansată de
preşedintele Truman (i s-a spus de aceea şi Doctrina Truman), însă concepută de diplomatul american
George Kennan. În iunie 1947 S.U.A. lansează Planul Marshall de ajutorare sistematică, masivă, a
statelor europene distruse de război. Grecia şi Turcia au fost primele state care au primit acest ajutor.
Evident, U.R.S.S. a respins Planul Marshall, etichetat ca fiind o formă de expansiune a imperialismului
american şi impune respingerea şi celorlalte state comuniste (România a respins Planul Marhall la 9 iulie
1947). În acelaşi an, U.R.S.S. a constituit Cominform (Biroul Informativ al Partidelor Comuniste şi
Muncitoreşti), prin care îşi consolida influenţa asupra statelor comuniste.
La 5 noiembrie 1947, Gheorghe Tătărescu este destituit, iar ministru de externe devine Ana Pauker.
Ca o ilustrare a Doctrinei Truman, douăsprezece state occidentale semnează Pactul Atlantic în 1948, pe
baza căruia se formează N.A.T.O., la 4 aprilie 1949.
O primă criză din cadrul Războiului Rece a fost reprezentată de Blocada Berlinului, în perioada 1948-
1949. În 1949, ca o replică la Pactul Atlantic, U.R.S.S. realizează prima explozie nucleară.
 La 8 ianuarie 1949 statele comuniste înfiinţează Consiliul de Ajutor Economic Reciproc
(C.A.E.R.), organism economic, dar şi politic, realizat ca replică la punerea în practică, în Europa de Vest, a
Planului Marshall. Pe lângă hotărârile economice, în cadrul C.A.E.R. au fost luate şi hotărâri politice privind
relaţiile cu Iugoslavia, după ruptura Stalin-Tito. România s-a aflat între statele socialiste care au aprobat
decizia lui Stalin de a exclude Uniunea Comuniştilor din Iugoslavia din Cominform şi de a rupe relaţiile cu
aceasta. Abia după anul 1956 (când a avut loc în U.R.S.S. demascarea crimelor lui Stalin) s-a produs o
apropiere între România şi Iugoslavia.
La 14 mai 1955 s-a înfiinţat Tratatul de la Varşovia, alianţă militară a statelor comuniste, sub
egida U.R.S.S., replică imediată la primirea în N.A.T.O. a Germaniei Federale, dar şi la crearea N.A.T.O.
Parte a Războiului Rece au fost şi conflictele deschise precum Războaiele arabo-israeliene (1948-
1949, 1956, 1967-Războiul de şase zile, 1973-Războiul de Yom Kippur, Războiul din Coreea (1950-1953),
Războiul din Vietnam (1960-1975). Începând cu anii 1970 are loc o detensionare a relaţiilor dintre cele două
blocuri politico-militare. În această perioadă a Războiului Rece are loc agresiunea U.R.S.S. asupra
Afganistanului (1979-1988).
Referitor la România, abia la trei ani de la moartea lui Stalin, Gheorghe Gheorghiu Dej începe
distanţarea faţă de Moscova. Astfel, între 1954-1956 au fost desfiinţate sovromurile, întreprinderi mixte prin
care erau exploatate bogăţiile ţării în favoarea U.R.S.S.
Conducerea comunistă a statului român s-a dovedit obedientă faţă de Moscova, în acţiunea
acesteia de a înăbuşi revoluţia anticomunistă din Ungaria (octombrie-noiembrie 1956), acordând azil
politic conducătorilor maghiari, în frunte cu Imre Nagy, pentru ca mai târziu, la cererea Moscovei, să
îi extrădeze, pentru a fi executaţi (au fost condamnați și executați în Ungaria, în anul 1958). Revoluţia
anticomunistă din Ungaria urmărise înlăturarea sistemului partidului unic şi ieşirea Ungariei din
Tratatul de la Varşovia.
În decembrie 1956, după înăbuşirea revoluţiei anticomuniste din Ungaria, se vorbea de o cale
românească de construire a socialismului. Din această cauză, a existat un conflict latent între Nichita
Hrusciov şi Gheorghe Gheorghiu Dej.
În 1958, după încheierea păcii cu Austria, Armata Roşie a fost retrasă din România, fapt ce a permis o
mai mare libertate de acţiune faţă de Moscova.
În anul 1963, Gheorghe Gheorghiu Dej a vizitat Iugoslavia, prilej cu care se hotărăşte construirea în
comun a complexului hidroenergetic Porţile de Fier.
România a devenit membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite (O.N.U.) în anul 1955, iar între 1958-
1960, a încheiat diferite acorduri economice cu statele occidentale, desfăşurând schimburi comerciale şi
achiziţii de tehnologie modernă. Legaţiile diplomatice din Franţa şi Marea Britanie au fost ridicate la rangul
de ambasade în anul 1961.
România a votat în anul 1964 în mod diferit faţă de celelalte state comuniste, în cadrul O.N.U. Însă,
până în anul 1962, deşi diversifică relaţiile cu Occidentul, România rămâne fidelă U.R.S.S.
Anul 1962 a fost un an de răscruce în politica mondială. Atunci a izbucnit conflictul sovieto-
chinez, dar şi „Criza rachetelor”din Cuba. România se distanţează de U.R.S.S. şi îşi va aroga rolul de
mediator între China şi U.R.S.S. După 1962, între cele două sisteme politice se instaurează coexistenţa
paşnică.
Doi ani mai târziu, în anul 1964, U.R.S.S.propunea României Planul Valev, de creare a unui
complex economic suprastatal specializat în producţie agricolă, format din zona de sud a României, o parte
a Bulgariei şi o zonă din U.R.S.S. (România a respins Planul Valev, ceea ce a iritat şi mai mult Moscova).
De asemenea, a fost respins „planul diviziunii socialiste a muncii”(propus de C.A.E.R.), care ar fi dus la
dezmembrarea economiei naţionale şi a teritoriului naţional şi se va trece la industrializarea forţată cu
ajutorul statelor capitaliste.
În aprilie 1964, P.M.R. dă publicităţii „Declaraţia cu privire la problemele mişcării comuniste şi
muncitoreşti internaţionale”, în care susţine dreptul fiecărui partid de a construi socialismul pe calea
proprie, reieşită din particularităţile fiecărei ţări. Declaraţia era actul de afirmare a independenţei
faţă de U.R.S.S., a căii naţional-comunismului.
Programul de industrializare rapidă a fost susţinut în C.A.E.R. de către Alexandru Bârlădeanu,
delegatul permanent al României.
În 1964, Gheorghe Gheorghiu Dej eliberează din închisori ultimii aprox. 10.000 de deţinuţi politici,
expresie a unei relaxări a regimului comunist, acesta luând, evident, alte măsuri de supraveghere a
opozanţilor politici (internarea în spitale psihiatrice, marginalizarea, filajul, arestul la domiciliu, bătaia
„adecvată” în beciurile Securităţii, fără a fi lăsate urme, arestarea pentru delicte obişnuite).
Moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, la 19 martie 1965, a dus la ajungerea la putere a lui
Nicolae Ceauşescu, ales oficial în funcţia de secretar general al partidului la Congresul al IX-lea din
iulie 1965. La acest congres, P.M.R. îşi schimbă denumirea şi redevine P.C.R, ca în anii de dinainte de
1948.
Nicolae Ceauşescu va continua şi dezvolta conceptul de comunism naţional printr-o politică de
relaxare economică, întrucâtva cu nuanţă liberală, de reconsiderare a trecutului istoric şi a valorilor culturale
ale poporului român, de distanţare faţă de Moscova şi de apropiere faţă de Occident. Politica de
independenţă faţă de Moscova s-a consolidat. În cadrul Tratatului de la Varşovia, România a avut o poziţie
unică: a refuzat să participe la manevrele militare de pe teritoriul altor state şi nu a acceptat manevre militare
sau trupe străine pe teritoriul său (asemenea Franţei, care în perioada conducerii lui Charles de Gaulle, a
părăsit structurile militare ale N.A.T.O.), a fost singurul stat care s-a opus adoptării unui statut al tratatului,
care ar fi întărit poziţia U.R.S.S. faţă de alţi membri.
În 1967, expresie a politicii de independenţă pe care o ducea, România a fost primul stat socialist care a
stabilit relaţii diplomatice cu R.F.G. şi menţine relaţiile cu Israelul, după Războiul de şase zile. În acelaşi
an, ministrul de Externe român –Corneliu Mănescu-este ales, în premieră pentru un stat socialist, ca
preşedinte al Adunării Generale a O.N.U.
La 21 august 1968, în cadrul unei mari adunări populare ce fusese convocată în piaţa din faţa
sediului C.C. al P.C.R., Nicolae Ceauşescu a condamnat cu tărie intervenţia trupelor Pactului de la
Varşovia îm Cehoslovacia. Discursul istoric al lui Nicolae Ceauşescu, din 21 august 1968, prin care a
condamnat intervenţia trupelor Pactului de la Varşovia într-un stat independent, a fost un act de
mare curaj. Totuşi, Nicolae Ceauşescu şi-a asumat un risc calculat, deoarece-ieşind de sub „umbrela”
sovietică - s-a plasat sub „umbrela” capitalistă, devenind un interlocutor frecventabil pentru lideri ai lumii
capitaliste, precum preşedinţi americani sau francezi, dar şi pentru regina Marii Britanii. În acest sens,
România a fost vizitată de lideri occidentali, precum preşedintele Franţei Charles de Gaulle în anul
1968, preşedintele S.U.A. Richard Nixon în anul 1969 sau preşedintele S.U.A Gerald Ford în anul
1975. În anul 1970, la invitaţia preşedintelui american Richard Nixon, Nicolae Ceauşescu face o vizită
în Statele Unite ale Americii. Expresie a relaţiilor excelente cu Occidentul şi cu S.U.A., România încheie
acorduri cu principalele state capitaliste şi este primită în mai multe organisme internaţionale: în 1971 în
G.A.T.T (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ), în 1972 în F.M.I. (Fondul Monetar
Internaţional), iar în 1973 Piaţa Comună îi acordă regim preferenţial. În anul 1975 România primeşte
din partea S.U.A. clauza naţiunii celei mai favorizate. Tot în anul 1975 România a participat la
Conferinţa pentru securitate şi cooperare de la Helsinki, semnând Actul Final prin care se obliga să
respecte drepturile omului (1 august 1975). Dar acest lucru nu s-a întâmplat, ceea ce a dus la critici din
partea S.U.A. şi a altor state democratice. Angajamentele asumate au stimulat dizidenţa românească.
În 1971, Nicolae Ceauşescu a făcut o vizită oficială în China şi în Coreea de Nord, de unde a preluat
modelul asiatic, Cultul personalităţii şi Revoluţia culturală (după model chinez), pentru formarea „Omului
nou”, pe care le-a expus în Tezele din Iulie şi pe care le va aplica până în anul 1989.
Prestigiul internaţional câştigat de România în 1968 se menţine şi după 1974, ţara noastră jucând în
continuare un rol activ prin rezolvarea prin negocieri a unor stări conflictuale din lume. Astfel, în anul 1978,
Ceauşescu mediază acordul de pace de la Camp David (S.U.A.) între Israel şi Egipt. Un an mai
târziu, în 1979, Ceauşescu contribuie la stabilirea relaţiilor diplomatice între S.U.A. şi China.
La începutul anilor 80 a avut loc o schimbare a raportului de forţe pe plan internaţional, Marile Puteri
renunţând la canalul Bucureşti şi stabilind între ele relaţii directe. Situaţia României pe plan internaţional va
cunoaşte un proces de deteriorare. Ţara noastră încheie relaţii diplomatice şi economice prioritar cu ţări din
Lumea a treia şi din Liga Arabă.
Preşedintele american Jimmy Carter a adus critici României pentru nerespectarea drepturilor omului,
ajungându-se în 1988 la renunţarea de către Nicolae Ceauşescu la clauza naţiunii celei mai favorizate şi
retragerea acesteia de către Congresul american.
În 1985, în fruntea P.C.U.S şi a U.R.S.S. a ajuns Mihail Gorbaciov, o personalitate deschisă
schimbărilor şi dialogului cu statele democratice. Acesta a încercat să oprească declinul catastrofal al
U.R.S.S. şi al sistemului comunist prin două tipuri de reforme: Perestroika (restructurare), în plan
economic şi Glasnost (deschidere), în plan politic. În mai 1987, Gorbaciov vizitează România, prezentând
conceptele sale, pe care Ceauşescu le respinge total, precizând că a România a realizat aceste reforme în anii
60. Nicolae Ceauşescu va continua politica de reducere a consumului (hrană, carburanţi, electricitate), chiar
şi după achitarea datoriei externe, în anul 1989.
În anii 1987 şi 1989 în Ungaria, Cehoslovacia, R.D.G., Bulgaria, vechii lideri sunt înlocuiţi cu alţii mai
tineri, care-prin dialog cu societatea civilă-facilitează trecerea la un regim democratic. Nicolae Ceauşescu,
închistat în concepţiile sale şi continuând să promoveze Cultul personalităţii, rămâne izolat şi ajunge să fie
perceput în exterior drept ultimul lider de tip neostalinist din Europa.
În martie 1989, şase foşti activişti de partid însemnaţi, respectiv, Corneliu Mănescu, Alexandru
Bârlădeanu, Silviu Brucan, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu şi Gheorghe Apostol au semnat
„Scrisoarea celor şase”, care critica dur greşelile şi abuzurile lui Nicolae Ceauşescu şi cereau încetarea
exportului de alimente, a „sistematizării” ţării, respectarea drepturilor omului. Scrisoarea a fost
trimisă şi către Nicolae Ceauşescu, dar şi în străinătate, unde a fost citită la posturile de radio BBC şi
„Europa Liberă”. Autorii au fost anchetaţi şi li s-a impus domiciliu obligatoriu.
În august 1989, într-un mesaj trimis conducerilor partidelor comuniste din statele membre ale
Tratatului de la Varşovia, Nicolae Ceauşescu atrăgea atenţia că numirea unui prim-ministru necomunist,
Tadeusz Mazowiecki, în Polonia, este un fapt periculos pentru sistemul comunist. La Congresul al XIV-lea
al P.C.R. din 20-24 noiembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a susţinut că menţinerea celor două state germane
este o necesitate şi că Pactul Ribbentrop-Molotov trebuie denunţat.
Mihail Gorbaciov, preocupat de reformele preconizate, a redus disponibilităţile militare ale U.R.S.S.,
care consumau aproape 25% din resursele ţării.
Politica de destindere Est-Vest s-a concretizat în acceptarea de către Mihail Gorbaciov a principiilor
democratice şi pentru statul comunist. Astfel, la întâlnirea de la Moscova din 4 decembrie 1989,
Gorbaciov a informat liderii Tratatului de la Varşovia despre înţelegerea cu preşedintele american
George Bush, de la întâlnirea pe insula Malta, prin care U.R.S.S. promitea că nu va interveni militar
în cazul unor schimbări în regimul politic al statelor Europei de Est. A fost emis şi un comunicat care
condamna agresiunea asupra Cehoslovaciei din anul 1968, pe care România nu l-a semnat, deoarece
nu participase la agresiune.
În toamna anului 1989, asemănător principiului domino-ului, sub influenţa acestor evenimente,
popoarele din Europa de Est declanşează revoluţii, în urma cărora se instalează regimuri democratice.
Regimul Ceauşescu, în ciuda măsurilor de reprimare a oricărei opoziţii, a fost răsturnat în decembrie 1989.
La 21 noiembrie 1989 a fost dărâmat Zidul Berlinului (construit în anul 1961), iar în 1990 a avut
loc reunificarea Germaniei. În 1991, U.R.S.S. s-a dezintegrat sub loviturile popoarelor reunite cu forţa
şi ale poporului rus. În mod firesc, s-a autodizolvat şi Tratatul de la Varşovia. Era sfârşitul Războiului
Rece şi începutul reunificării Europei, după 50 de ani de confruntări.