CAPITOLUL II

II. SUBSTANTIVUL ÎN LECŢIILE DE

LIMBA ROMÂNĂ – ASPECTE TEORETICE

II.1. Componentele construcţiei comunicării în învăţământul primar (substantiv, adjectiv,

pronume, numeral, verb)

II.1.1. SUBSTANTIVUL este partea de vorbire flexibilă care exprimă obiecte ale
cunoaşterii: fiinţe (băiat, fată, student); lucruri (casă, floare, masă); fenomene ale naturii
(fulger, tunet, grindină); însuşiri (frumuseţe, urâţenie); stări sufleteşti (tristeţe, bucurie); acţiuni
(muncă, luptă, defilare); relaţii dintre oameni (prietenie, tovărăşenie).
a) Substantive concrete şi substantive abstracte
Sunt concrete substantivele care denumesc, prin intermediul noţiunii, clase de obiecte
considerate global, la nivel conceptual şi, cele mai multe, reprezentate în mod direct în conştiinţa
vorbitorilor, cel mai adesea, prin imaginea unui obiect individual: munte, copil, casă, pădure,
peşte, câine, făină, cozonac.
Sunt abstracte substantivele care denumesc concepte: adevăr, libertate, conştiinţă,
ideologie etc., sau care absolutizează, noţional, trăsături ale obiectelor, stări în care se pot afla
obiectele sau relaţiile dintre obiecte: frumuseţe, inteligenţă, teamă, delicateţe, nelinişte, prietenie,
iubire, ură etc. Substantivele abstracte denumesc obiecte nereflectate în conştiinţa lingvistică a
vorbitorilor prin intermediul simţurilor.
b) Substantive comune şi substantive proprii
Substantivele comune (numite şi apelative) denumesc obiecte de acelaşi fel – întreaga
clasă şi fiecare exemplar al ei, de exemplu casă, copil, creion, tablou, student.
Substantivele proprii denumesc numai anumite obiecte, considerate izolat pentru a le
deosebi de celelalte din clasa lor. Substantivele proprii pot fi:
- nume de persoane sau antroponime (prenume, nume de familie, supranume, nume de
fiinţe mitologice sau de personaje literare): Ion, Maria, Ana, Popescu, Ciobanu, Dumnezeu,
Scufiţa Roşie, Harap-Alb);
Prin structura lor fonetic-lexicală, substantivele se grupează în patru clase:
a. simple, acele substantive primare constituite dintr-un singur termen, cu un singur
morfem-rădăcină, care reprezintă majoritatea substantivelor: bancă, clasă, şcoală, unt, dor, Olt,
Volga etc.;
 b. compuse din doi sau mai mulţi termeni lexicali, dar denumind un singur obiect din
realitatea extralingvistică: drum-de-fier, ciuboţica-cucului, gura-leului, cal-de-mare, untdelemn
etc.;
c. sintagmatice constituite din termeni substantivali sau nesubstantivali precedaţi de
articolul genitival sau de articolul demonstrativ, care funcţionează ca elemente de substantivare:
„Toţi ai casei erau neliniştiţi”, „Cei mai harnici au primit premii”;
d. locuţiuni substantivale formate din mai mulţi termeni, cu sens lexical unitar şi sens
lexico-gramatical de substantiv: aducere aminte, băgare de seamă, bătaie de joc, băgător de
seamă etc.
Categoriile gramaticale ale substantivului sunt: genul, numărul şi cazul.
Genul este categoria morfologică fundamentală, dat fiind că de gen depind modul de
formare a pluralului şi declinarea. Genul substantivelor este marcat şi se recunoaşte prin forma
determinantului, după cum un substantiv dat admite să fie precedat, la singular şi plural, de
perechi ca:
un doi sau acest – aceşti - pentru masculine;
o două sau această – aceste - pentru feminine;
un două sau acest – aceste - pentru neutre.

Există şi substantive cu două genuri gramaticale. Unele au două genuri cu acelaşi înţeles:
beretă-berete (feminin) faţă de beret-berete (neutru), bob-bobi (masculin), boabă-boabe
(feminin). Altele au două genuri, dar cu înţeles diferit: cap-capi „conducători” (masculin) faţă de
cap-capete „extremitate a unui corp” etc. (GALR, 1966, p. 74)

Numărul. Majoritatea substantivelor au ambele numere, diferenţiate sau nu formal.

În funcţie de manifestarea opoziţiei singular-plural în planul expresiei, substantivele
limbii române se grupează în trei clase:
- substantive variabile cu flexiune regulată: casă-case, şcolar-şcolari, drum-drumuri,
pom-pomi etc.;
- substantive variabile cu flexiune neregulată: om-oameni, soră-surori, noră-nurori etc.;
- substantive invariabile, care nu cunosc opoziţia de număr, adică au aceeaşi formă la
singular şi plural: tei-tei, arici-arici, învăţătoare-învăţătoare, prenume-prenume etc.
Cele mai multe substantive sunt variabile, ele diferenţiind formal singularul de plural, cu
ajutorul desinenţelor şi al alternanţelor fonetice. (GALR, 1966, p. 72)
Locuţiunile substantivale variabile realizează opoziţia de număr la nivelul primului
component: aducere-aminte-aduceri-aminte, băgător de seamă-băgători de seamă.
Există însă şi substantive defective de un număr: mai multe cu formă numai de singular
(singularia tantum) şi mai puţine cu formă numai de plural (pluralia tantum).
Unele substantive au mai multe forme de plural care permit marcarea unor diferenţe
lexicale, desinenţele repartizându-se pe sensuri, fie că e vorba de cuvinte polisemantice, fie de
cuvinte omonime originar diferite:
bandă-benzi „fâşie” şi bandă-bande „grup”;
lână-lâni „lâna de pe mai multe oi” şi lână-lânuri „varietăţi de lână”;
cap-capi „conducători” şi cap-capete „extremitatea unui corp”;
 cot-coţi „unitate de măsură” şi cot-coate „parte a corpului” sau cot-coturi „întorsătură”
etc.
Cazul. Formele pe care le iau substantivele pentru a exprima funcţiile lui sintactice în
propoziţii se numesc cazuri. Flexiunea substantivului cunoaşte în limba română cinci cazuri,
deosebite prin formă, valoare şi funcţie sintactică.
La nominativ substantivul răspunde la una dintre întrebările cine ?, ce ? şi poate
îndeplini următoarele funcţii sintactice:
- subiect: Studenţii învaţă tot timpul; Pomii au înflorit; Tractoarele ară câmpul;
- nume predicativ: Prietenul meu este student;
- apoziţie Mihaela, fiica mea, este studentă;
Dintre aceste funcţii, se consideră specifică funcţia de subiect.

Substantivul în genitiv poate îndeplinii urmatoarele funcţii:

- atribut substantival: Ramurile pomului s-au uscat; Cartea elevului e pe bancă;

- apoziţie,: Datoria noastră – a studenţilor – este să învăţăm;

- nume predicativ: Pixul acesta este al lui Andrei.

- atribut substantival prepoziţional: Lupta contra corupţiei continuă;

- complement circumstanţial de loc: Mergea înaintea demonstranţilor;

- complement indirect: Câinele s-a repezit asupra copilului;

- complement circumstanţial de timp: În decursul anului au fost multe accidente rutiere;

- complement circumstanţial de scop: Ne pregătim în vederea examenului;

- complement circumstanţial condiţional: În eventualitatea unui eşec mai încerc şi anul

viitor la facultate;

- complement circumstanţial de cauză: Din cauza ploii nu m-am dus la stadion;

- complement circumstanţial de mod: Ei înotau contra valurilor;

- complement circumstanţial concesiv: În ciuda greutăţilor am reuşit până la urmă;

- complement circumstanţial cumulativ: În afara maşinii mai avea şi o vilă;

- complement circumstanţial opoziţional: În locul colegului m-am dus eu la şedinţă;

- complement circumstanţial de excepţie: Cu excepţia colegului meu, toţi au venit la

teatru;

- complement circumstanţial de relaţie: În privinţa preţului mai discutăm;

 - complement direct (substantivul este însoţit de prepoziţia pe, având formă de genitiv): Îl
vreau pe al vecinului;

- complement indirect (deşi substantivul este însoţit de prepoziţia de, el are formă de
genitiv): Îmi amintesc de al colegului.

Dintre toate întrebuinţările genitivului, se consideră specifică funcţia de atribut.

Substantivul în dativ determină, de regulă, un verb şi răspunde la întrebarea cui ? Poate

determina şi substantive care se referă la grade de rudenie sau la funcţii sociale: nepot Mariei,
domn Ţării Româneşti , indeplineste urmatoarele functii:
- complement indirect : I-am dat cartea colegului; Este o greşeală inerentă tinereţii;
- atribut): El este nepot Mădălinei.
- complement circumstanţial de loc: Stai locului ! Aşterne-te drumului;
- apoziţie acordată în caz pe lângă un substantiv: I-am telefonat lui Cezar, fiului meu.

- nume predicativ: Decizia este conform regulamentului;

- complement circumstanţial instrumental: A reuşit datorită voinţei;
- complement circumstanţial de mod comparativ: Lucrează conform indicaţiilor primite;
Mergea aidoma raţei;
- complement circumstanţial concesiv: A plecat contrar aşteptărilor.
Dintre toate întrebuinţările dativului, se consideră specifică funcţia de complement
indirect, în care el exprimă obiectul adresării, al atribuirii unei acţiuni sau a unei caracteristici.

La acuzativ substantivul poate îndeplini următoarele funcţii sintactice:

- complement direct: Am vizitat oraşul şi am întâlnit mulţi colegi de facultate;
- complement circumstanţial de loc: Tabloul este pe perete;
- atribut: Invidia pe colegi îl caracteriza.
- nume predicativ: Cartea este fără coperte; Mobila este din stejar;
- atribut substantival prepoziţional: Am cules flori de tei; Oamenii în sat nu-l cunoşteau;
- complement indirect: Discutăm despre examenul de limba română;
- complement de agent: Studenţii sunt apreciaţi de profesori;
- complement circumstanţial instrumental: Scriu cu pixul;
- complement circumstanţial sociativ: Mă plimb cu prietena;
- complement circumstanţial de loc: Vara merg la munte;
 - complement circumstanţial de cauză: S-a zăpăcit de bucurie;
- complement circumstanţial de scop: Merg în vizită la nişte prieteni;
- complement circumstanţial de mod propriu-zis: Râdea în hohote;
- complement circumstanţial de mod comparativ: Locul strălucea ca oglinda;
- complement circumstanţial de timp: Îl cunosc din copilărie;
- complement circumstanţial consecutiv: O iubeşte la nebunie;
- complement circumstanţial concesiv: Cu toată strădania n-am reuşit să fac nimic;
- complement circumstanţial condiţional: În caz de urgenţă anunţăm salvarea;
- complement circumstanţial de relaţie: Referitor la preţ mai discutăm;
- complement circumstanţial cumulativ: Pe lângă maşină, mai avea şi o vilă;
- complement circumstanţial opoziţional: În loc de friptură mănâncă fasole;
- apoziţie (acordată): L-am văzut pe Ionică, pe prietenul tău, la stadion;
- subiect: Au mai plecat dintre oameni;
Dintre toate întrebuinţările acuzativului, specifică este funcţia de complement direct.

Vocativul este cazul chemării sau adresării. (Avram, 1997, p. 68) El se deosebeşte de
celelalte cazuri atât prin faptul că nu este totdeauna parte de propoziţie, cât şi prin aceea că nu
toate substantivele pot fi folosite în vocativ. De obicei, se folosesc în vocativ substantivele care
denumesc persoane sau animale domestice: Ionică, du-te mai repede !, Rex, treci în cuşcă ! Se
pot folosi în vocativ şi substantive care denumesc alte animale, atunci când ele sunt personificate
sau chiar substantive care denumesc elemente ale naturii personificate: Codrule, codruţule;
Dunăre, Dunăre; Unde eşti, copilărie …?; „Trenule, vagon de blană / Toată lumea te
blesteamă” (Folclor).

- Nu are functie sintactica!

II.1.2. ADJECTIVUL este partea de vorbire flexibilă care exprimă însuşirea unui obiect.
El este subordonat substantivului, cu care se acordă în gen, număr şi caz. La adjectiv, genul
reprezintă un criteriu de flexiune, spre deosebire de substantiv, unde genul este fix. Astfel,
adjectivul frumos devine la feminin frumoasă, în timp ce student, studentă, sunt două substantive
distincte.
 Locul obişnuit al adjectivului este după substantivul pe care îl însoţeşte (student harnic),
în această situaţie adjectivul este nearticulat. Adjectivul poate fi formal articulat, când este
antepus substantivului, dar articolul este, de fapt, al substantivului (silitorul elev, noul student).
După formă, adjectivele calificative se clasifică în: simple, compuse şi locuţiuni
adjectivale.
Majoritatea adjectivelor o reprezintă adjectivele simple: rece, rău, cald, viteaz, scund,
galben etc.
În rândul adjectivelor compuse se întâlnesc două categorii:
a) adjective compuse cu cratimă (nou-născut, sus-numit, liber-cugetător, alb-argintiu,
galben-auriu, social-politic etc.);
b) adjective compuse prin contopire (cuminte, cumsecade, binevoitor, clarvăzător,
atotputernic, atotştiutor etc.).
Locuţiunile adjectivale sunt grupuri de două sau mai multe cuvinte care luate împreună
au înţeles unic şi se comportă din punct de vedere morfologic şi sintactic ca un adjectiv. Cele mai
multe locuţiuni adjectivale sunt formate din prepoziţie + substantiv: din topor („necioplit”), de
gheaţă („rece”), de treabă („cumsecade”), de frunte („fruntaş”), în lege („adevărată”) etc.
Din punctul de vedere al flexiunii (la singular şi la plural), adjectivele calificative se pot
grupa după numărul de forme flexionare astfel: adjective cu patru forme flexionare, adjective cu
trei forme flexionare, adjective cu două forme flexionare şi adjective cu o formă.
Adjectivele cu patru forme exemple: bun, înalt, crud, alb, isteţ fumegând, sângerând;
acru, albastru;oltean, muntean; ( curăţel-curăţică-curăţei-curăţele, mititel-mititică-
mititele-mititei, tinerel-tinerică-tinerei-tinerele) ;
Adjectivele cu trei forme exemple: : lung, drag, mic, adânc; românesc, ţigănesc, obştesc;
auriu, argintiu, castaniu, cenuşiu, maroniu; roşu, nou; silitor, visător;
Adjectivele cu două forme exemple: mare, dulce, fierbinte, verde, tare, moale, rece etc.;
dibaci, stângaci; bălai, greoi, vioi, rotofei; căprui, verzui, gălbui; tenace, perspicace, precoce;
vechi.
Adjectivele cu o singură formă exemple:-); cloş, forte, şic, uni,, eficace, motrice,
propice, vivace. Numeroase adjective neologice redau nume de culori: bej, bleu, bleumarin,
bordo, corai, crem, gri, lila, maron, vernil, roz, ecosez;cogeamite, coşcogeamite, ditai, ditamai,
otova, sadea;: cumsecade;
Categoriile gramaticale întâlnite la substantiv sunt: genul, numărul şi cazul. La
adjectivele calificative se întâlneşte, pe lângă acestea, şi categoria comparaţiei.
Deşi comparaţia este o categorie morfologică specifică părţilor de vorbire care exprimă
însuşiri ale obiectelor (adjectivul) sau al acţiunilor (adverbul), nu toate adjectivele au grade de
comparaţie. În mod tradiţional, se admit trei grade de comparaţie: pozitiv, comparativ şi
superlativ.
Gradul pozitiv este, de fapt, reperul faţă de care se stabileşte comparaţia propriu-
zisă, exprimată de gradul comparativ şi de gradul superlativ. Adjectivele sunt la acest grad când
arată o însuşire a unui obiect fără a o raporta la alte obiecte, la alte împrejurări sau la alte însuşiri.
Din punct de vedere formal, adjectivele sunt la gradul pozitiv în forma tip a lor: prieten bun,
înalt, serios.
Gradul comparativ este de egalitate şi de inegalitate. La rândul lui, comparativul de
inegalitate este de două feluri: de superioritate şi de inferioritate. Toate nuanţele gradului
comparativ se exprimă prin adjectivul la forma gradului pozitiv precedat de anumite adverbe sau
locuţiuni adverbiale şi însoţit, de obicei, de al doilea termen de comparaţie, marcat şi el prin
anumite cuvinte de legătură.
Comparativul de egalitate se formează cu ajutorul locuţiunilor adverbiale la fel de, tot
aşa de, tot atât de, deopotrivă de + adjectivul la gradul pozitiv. Al doilea termen de comparaţie
este introdus prin ca sau ca şi, cât sau cât şi, dacă este o parte de propoziţie, precum şi cât dacă
este o propoziţie.
Comparativul de superioritate se formează cu adverbul mai + adjectivul cu forma
gradului pozitiv: mai înalt, bun, serios.
Comparativul de inferioritate se formează cu ajutorul locuţiunii adverbiale mai puţin +
adjectivul la pozitiv: mai puţin înalt.
La aceste forme de comparativ de inegalitate termenul al doilea este introdus prin decât
sau ca, dacă e parte de propoziţie, şi prin decât, mai rar, de cum, dacă este o propoziţie.
Gradul superlativ este de două feluri: relativ şi absolut, iar fiecare dintre ele poate fi de
superioritate sau de inferioritate.
Superlativul relativ arată însuşirea unui obiect la nivelul cel mai înalt sau cel mai scăzut
în comparaţie cu aceeaşi însuşire a altor obiecte sau cu însuşirea aceluiaşi obiect, în împrejurări
diferite.Se formează de la comparativul de inegalitate, căruia i se adaugă, la început, articolul
demonstrativ cel, cea, cei, cele. Al doilea termen al comparaţiei se construieşte cu prepoziţiile
dintre + plural, din + singular, de + adverb: cel mai înalt dintre ei, cel mai înalt din clasă, cel
mai înalt de acolo. Superlativul relativ poate fi întrebuinţat şi în mod absolut, fără al doilea
termen: Au fost premiaţi cei mai buni studenţi.
Superlativul absolut are unele mijloace de formare gramaticalizate, altele marcate
stilistic. Procedeul gramaticalizat de formare a superlativului absolut este adăugarea, înaintea
unui adjectiv a adverbului foarte, pentru superlativul de superioritate şi a lui foarte puţin pentru
cel de inferioritate. Sinonimele lui foarte, tare (tare puţin) şi prea (prea puţin) sunt populare şi
familiare.
Există şi adjective care nu au grade de comparaţie:
 a) adjective, care prin originea lor, sunt vechi comparative sau superlative: major, minor,
inferior, maxim, minim, infim, extrem, suprem, optim, superior;
b) adjective care prin sensul lor exprimă însuşiri care nu pot fi comparate: complet, egal,
unic, mirific, întreg, rotund, principal, secundar, natal, originar, iniţial, veşnic, definitiv, final,
vizual, strămoşesc, studenţesc, triunghiular etc.
În mod obişnuit, adjectivul are funcţia sintactică de atribut adjectival: student serios,
lalea îmbobocită, coşuri fumegânde.

II.1.3. PRONUMELE este partea de vorbire flexibilă cu un sens foarte abstract, care
poate substitui orice substantiv, deoarece apare în acelaşi context cu acesta. Unele pronume pot
înlocui propoziţii sau fraze întregi. (M. Avram, 1997, p. 154)
El este reprezentat numai prin cuvinte moştenite din latină sau formate în limba română
din elemente moştenite din limba latină. Toate pronumele fac parte din vocabularul fundamental
al limbii române.
Pronumele este o clasă lexico-gramaticală preponderent deictică, de natură discursivă,
care fixează identitatea constituenţilor principali ai actului lingvistic (protagoniştii comunicării:
locutorul şi interlocutorul său) şi modelează identitatea constituenţilor complementari (obiectul
comunicării) în funcţie de aceştia. (D. Irimia, 1997, p. 95)
Îndeplinesc aceleaşi funcţii sintactice ca şi substantivul, adică pot fi nuclee ale
sintagmelor nominale. (I. Iordan, V. Robu, 1978, p. 409)
Pronumele sunt clasificate în două subclase semantice (GALR, 2005, p. 182) şi anume:
a) pronume personale:
- pronume personale propriu-zise;
- pronume de politeţe;
- pronume de întărire;
- pronume reflexive;
- pronume posesive.

b) pronume nepersonale:

- pronume demonstrative;
- pronumele relative;
- pronumele interogative;
- pronume de cuantificare (pronumele negative şi pronumele nehotărâte).

Pronumele flexionează după gen, număr, caz şi persoană. Categoria persoanei apare
numai la pronumele personale menţionate. Flexiunea lor este foarte neomogenă, nu numai în
funcţie de diversele clase de pronume, ci şi de la un pronume la altul. Se întâlnesc forme
supletive, forme accentuate şi neaccentuate în dativ şi acuzativ, la pronumele personale propriu-
zise şi la pronumele reflexive, diferenţe între forma pronumelui şi a adjectivului corespunzător.
Cu excepţia pronumelor personale şi a pronumelor reflexive, la toate celelalte categorii
de pronume menţionate se întâlnesc şi adjective pronominale corespunzătoare.
Ne-am referit numai la pronumele personal, deoarece numai acesta apare în programa
pentru învăţământul primar.
Este pronumele care desemnează diferitele persoane gramaticale, fără să dea şi alte
informaţii:
● persoana I arată la singular (eu) persoana care vorbeşte, iar la plural (noi) un grup care
include persoana vorbitorului;
● persoana a II-a arată la singular (tu) persoana căreia i se adresează vorbitorul, iar la
plural (voi) un grup din care face parte interlocutorul;
● persoana a III-a arată persoana despre care se vorbeste (el, ea) sau (ei, ele)
Pronumele personal are două numere: singural ( eu, tu, el, ea ) şi plural ( noi, voi, ei,
ele)
Opoziţia categorială de gen o dezvoltă numai pronumele personal de persoana a III-a (el /
ea) sau dânsul / dânsa, însul / însa.
Pronumele personal cunoaşte numai două genuri: masculin şi feminin.

CAZURILE ŞI FUNCŢIILE SINTACTICE ALE PRONUMELUI PERSONAL

CAZUL FUNCŢIA ÎNTREBĂRI EXEMPLU PREPOZIŢII ŞI

SINTACTICĂ LOCUŢIUNI
PREPOZIŢIONAL
E CARE CER UN
ANUMIT CAZ
N subiect Cine?Care e El citeşte o carte
lucrul interesantă. -
care?Despre cine
e vorba în
propoziţie?
N Nume predicativ Cine este? Olimpicul este el. -
Ce este?
N Atribut apoziţional Care? Olimpicul,el, este foarte -
deştept.
Ac. Nume predicativ Pentru cine sunt? Cărţile sunt pentru el. Pe, la, cu,de, în,
Ac. Atribut pronominal Care?Ce fel de? Cărţile pentru el sunt către, fără,până,
prepoziţional interesante. prin, printre,spre,
Ac. Atribut apoziţional Pe care? Pe Răzvan, pe el , pentru, dinspre,
l-a impresionat o carte. după,înspre, de pe,
Ac. Complement direct Pe cine?pe Pe el l-am învins. de pe la, de lângă,de
 ce?Care e lucrul pe lângă, fără de,
pe care? înainte de,alături de,
Ac. Complement indirect La cine? La ce? Am vorbit despre el. afară de, faţă de, în
Despre cine? loc de etc.
Despre ce?Cu
cine?Cu
ce?Pentru
cine?Pentru ce?de Am primit de la el un
la cine?De la ce? mărţişor.
Ac. Complement de De cine? De către A fost felicitată de către
agent cine? el.
Ac. Complement Când? De când? Înainte de el ai venit tu.
circumstanţial de Până când?
timp
Ac. Complement Cum? Procedează ca el.
circumstanţial de
mod
Ac. Complement Unde?De unde? Merg până la el.
circumstanţial de loc Până unde?
Complement Cu ce scop?
Ac. circumstanţial de A venit pentru el.
scop
Complement
Ac. circumstanţial de Din ce cauză?
cauză
Mă doare capul de el.

G. Nume predicativ Împotriva cui Lupta este împotriva lui. Împotriva, contra,
este? Cartea este a lui. asupra, deasupra,
A cui este? înaintea, dinaintea,
G. Atribut pronominal Care? Lupta împotriva lui s-a împrejurul,în faţa,
prepoziţional încheiat. în spatele, în
G. Atribut apoziţional A cui? Sora Mariei, a ei, a fost mijlocul, în susul, în
premiată. josul, în urma,în
G. Atribut pronominal al, a, ai, ale cui? Lupta lui s-a încheiat. jurul, din pricina,
genitival din cauza etc.
G. Complement indirect Împotiva cui? Luptă împotriva lui.
G. Complement Când? Ajunge înaintea lui acasă.
circumstanţial de
timp
G. Complement Unde? Răzvan merge înaintea
circumstanţial de loc lui.
G. Complement Din ce cauză? Tremură din cauza lui.
circumstanţial de
cauză
G. Complement Cu ce scop? Se pregăteşte în vederea
 circumstanţial de lui.
scop
D. Nume predicativ Datorită cui este? Reuşita este datorită lui. Datorită, mulţumită,
D. Atribut pronominal Care? Reuşita datorită lui a fost graţie , conform,
prepoziţional apreciată. contrar , asemenea,
D. Atribut apoziţional Cui? Mariei,ei , i-am dat o carte. aidoma etc.
D. Atribut pronominal Care? Faţa-i albă ca şi varul este
datival acum înlăcrimată.
Acordarea de burse lor a
avut loc ieri.
El este nepot lui.
D. Complement indirect Cui?datorită cui? Îi dau o carte.
Reuşeşte datorită lui.
D. Complement Cum? A procedat asemenea lui.
circumstanţial de
mod
D. Coplement Din ce cauză? Tremură datorită lui.
circumstanţial de
cauză
V. Fără funcţie Tu, veşnică,dumneze-
sintactică iască floare!

II.1.4. NUMERALUL este partea de vorbire care se declină şi exprimă un număr,

determinarea numerică a obiectelor sau ordinea obiectelor prin numărare.
Din definiţia dată, rezultă că numeralele sunt de două feluri:
- cardinale (care indică, în general, un număr sau determinarea numerică a obiectelor, cu
sau fără alte detalii);
- ordinale (care arată ordinea obiectelor prin numărare).
Practic, ele se recunosc după cum răspund la întrebări adresate cu pronumele şi
adjectivele pronominale câţi, câte (pentru numeralul cardinal) sau al câtelea, a câta (pentru
numeralul ordinal).
Între numeralele cardinale se disting, următoarele clase:
- numerale cardinale propriu-zise;
- numeralele colective;
- numeralele fracţionare;
- numeralele distributive;
- numeralele adverbiale;
 - numeralele multiplicative.
Mare majoritate a numeralelor sunt moştenite din latină sau formate în limba română din
elemente latineşti moştenite, excepţie făcând sută dintre numeralele vechi şi câteva numerale
neologice: primul, ultimul etc.
Numeralul este partea de vorbire cu cea mai redusă flexiune, multe numerale fiind
invariabile ceea ce explică eterogenitatea gramaticală a clasei acestuia. (GALR, 2005, p.
289)
Numeralele cardinale propriu-zise sunt de două feluri:
- simple şi neanalizabile (de la unu la zece inclusiv, sută, mie, milion, miliard, zero).
Numeralul zero exprimă o mulţime vidă şi poate fi considerat numeral cardinal negativ;
- compuse (de la unsprezece în sus).
Numeralul un(u) şi o se declină, având forme nearticulate, când însoţeşte un substantiv şi
articulate când sunt folosite fără substantiv, deci, pot avea valoare adjectivală şi valoare
substantivală.
Numeralele cardinale unu(l), una, două intră în structura unor locuţiuni:
- locuţiuni adjectivale: tot unul şi unul (Am cumpărat nişte mere tot unul şi unul), tot una
şi una (Am văzut nişte portocale tot una şi una);
- locuţiuni adverbiale: cu una, cu două (Nu scăpaţi de mine cu una, cu două, „uşor”),
nici una, nici două (Nici una, nici două, te trezeşti cu el la uşă, „pe neaşteptate”), de unul singur
(A pornit-o de unul singur);
- locuţiuni verbale: a ţine una şi bună, „continua”.
Toate numeralele cardinale propriu-zise pot avea atât valoare substantivală (când nu
însoţesc substantive) cât şi valoare adjectivală (când însoţesc substantive). Funcţiile sintactice
prezentate mai sus sunt valabile pentru numeralele cu valoare substantivală. Cu valoare
adjectivală, numeralul cardinal propriu-zis are funcţia sintactică de atribut adjectival: Doi
studenţi au pierit într-o avalanşă.
Numeralul colectiv exprimă însoţirea a două sau mai multe obiecte şi prezintă
următoarele forme:
- amândoi (m.), amândouă (f. şi n.); neologicul ambii (m.) şi ambele (f. şi n.);
- tustrei (m.), tustrele (f. şi n.), tuspatru, tuscinci (formate din elementul tus- provenit din
toţi); câteşitrei (m.), câteşitrele (f. şi n.), câteşipatru, câteşicinci etc.;
- toţi trei (toate trei), toţi patru (toate patru), toţi cinci (toate cinci) etc.
Numeralele amândoi (amândouă) şi ambii (ambele) au la genitiv-dativ formele
amânduror(a) la toate genurile; ambilor (m.), ambelor (f. şi n.).
 Pot avea valoare adjectivală, când însoţesc substantive (amândoi copiii), cu funcţie
sintactică de atribut adjectival şi valoare substantivală când nu arată numărul obiectelor denumite
printr-un substantiv (Au venit amândoi).
Cu valoare substantivală numeralele colective au aceleaşi funcţii sintactice (ca şi
numeralele cardinale propriu-zise).
Numeralul fracţionar este numeralul cardinal care denumeşte o fracţie ordinară (raportul
a două numere întregi). Cu excepţia lui jumătate şi a lui sfert (în locuţiunea adverbială pe sfert)
numeralul fracţionar este totdeauna un grup de cuvinte. De obicei, are valoare substantivală, mai
rar adverbială. Se formează de la numeralul cardinal cu ajutorul sufixului –ime: doime, treime,
pătrime, zecime, sutime, miime etc.
În limbajul matematic se folosesc două structuri care pornesc de la aspectul scris al
fracţiilor şi sunt realizate exclusiv cu numerale cardinale propriu-zise, legate între ele prin
prepoziţiile pe sau supra: doi pe cinci sau doi supra cinci, precum şi o structură realizată cu
numeralul cardinal pentru numărător şi cel ordinal pentru numitor: una a treia, două a patra etc.
Numeralul distributiv indică repartizarea şi gruparea numerică a obiectelor. Este
construit dintr-un grup de cuvinte (locuţiune) în care intră totdeauna adverbul câte şi numeralul
cardinal propriu-zis: câte unul, câte doi etc. Uneori numeralul cardinal se poate repeta: unul câte
unul, doi câte doi etc. Valoarea numeralului distributiv poate fi adjectivală (când stă pe lângă un
substantiv): Ne-a dat câte trei mere, sau substantivală.
Structuri distributive se pot realiza şi cu un numeral fracţionar: câte (o) jumătate, câte un
sfert, câte două pătrimi etc.
Numeralul adverbial arată de câte ori se îndeplineşte o acţiune sau în ce proporţie se
găseşte o calitate ori o cantitate a unui obiect faţă de alt obiect sau de acelaşi obiect în
împrejurări diferite. Din definiţie reiese că determină aceleaşi părţi de vorbire ca adverbul (în
primul rând un verb, un adjectiv sau alt adverb) şi are şi înţelesuri asemănătoare: o dată, de două
ori, de zece ori etc.
Numeralul multiplicativ arată în ce proporţie creşte o cantitate sau o calitate. El se
formează de la numeralele cardinale propriu-zise simple, care sunt mai scurte şi mai des folosite
cu prefixul în- (îm-) şi sufixul participial –it: îndoit, întreit, împătrit etc. Primele numerale din
serie au sinonime neologice pe dublu şi triplu. În limbajul ştiinţific se folosesc uneori şi formele
neologice cvadruplu, cvintuplu, sextuplu.
Pot avea valoare adjectivală când determină substantive (câştig înzecit) cu funcţia
sintactică de atribut adjectival sau valoare adverbială, când determină un verb (a câştigat înzecit)
cu funcţia sintactică de complement circumstanţial de mod.
Numeralul ordinal este de două feluri: numeral ordinal propriu-zis şi numeral ordinal
adverbial.
Numeralul ordinal propriu-zis exprimă ordinea numerică a obiectelor prin numărare şi
răspund la întrebările: a câta ?, al câtelea ?
 Seria numeralelor adverbiale începe cu primul, prima, primii, primele (întâiul, întâia,
întâii, întâile; cel dintâi, cea dintâi) şi se continuă cu al doilea (a doua), al treilea (a treia) şi se
încheie cu ultimul, ultima, ultimii, ultimele sau cu locuţiunea adjectivală cel din urmă (cea din
urmă).
Numeralul ordinal adverbial indică a câta oară se îndeplineşte o acţiune sau se manifestă
o calitate. Ca şi numeralul cardinal adverbial, numeralul ordinal adverbial are o structură
paralelă, fiind o locuţiune alcătuită din numeralul ordinal propriu-zis + substantivul oară sau,
mai rar, dată: întâia dată, prima dată, prima oară, a doua oară.
O altă structură a numeralului ordinal adverbial este reprezentată de o locuţiune alcătuită
din prepoziţia în + numeralul ordinal propriu-zis + substantivul rând: în primul rând, în al doilea
rând, în al treilea rând etc., pentru aceste numerale există şi numerale ordinale adverbiale
neologice: primo, secundo mai rar terţio.
Funcţiile sintactice ale numeralului sunt asemănătoare cu cele ale substantivului şi
pronumelui.

II.1.5. VERBUL este partea de vorbire flexibilă care exprimă (Metea, 2008, p. 123):
- acţiuni: a învăţa, a lucra, a scrie etc.;
- stări: a aştepta, a rămâne, a sta etc.;
- existenţa: a fi, a se afla, a exista etc.;
- mişcarea: a alerga, a fugi, a merge, a sosi, a veni etc.;
- declaraţia: a afirma, a întreba, a spune, a vorbi etc.;
- sentimente, acţiuni ale simţurilor sau manifestări de voinţă: a auzi, a dori, a iubi, a
hotărî, a porunci, a refuza, a sili, a vedea, a zări etc.
Locuţiunea verbală este un grup de cuvinte care are sens unitar şi valoarea unui verb: a-şi
da seama = a observa, a o lua = a merge, a lua peste picior = a ironiza, a(-i) părea bine = a se
bucura, a pune beţe-n roate = a împiedica etc.
A. După rolul sintactic şi morfologic, verbele pot fi:
a) Verbe predicative (îndeplinesc singure, dacă sunt la un mod personal, funcţia de
predicat verbal): a asculta, a bea, a învăţa, a mânca, a privi etc.;
b) Verbe copulative (leagă numele predicative de subiect; îndeplinesc, dacă sunt la un
mod personal, rolul de predicat nominal împreună cu un nume predicativ). Cele mai frecvente
sunt:
- a fi (când nu este sinonim cu a exista, a se afla, a se găsi, a merge, a trăi, a fi originar
din …, a costa, a dura, a avea loc, a se întâmpla, a se petrece, a trebui etc.): Unu-i moldovan.
(Mioriţa)
 - a deveni (este predicativ numai în limbajul filozofic: În univers totul devine): Toamna,
frunzele verzi devin galbene / altceva;
- a se face (când este sinonim cu a deveni, a se preface): El se va face medic / mai harnic.
- a ieşi (când este sinonim cu a deveni): Ea nu a ieşit profesoară / nimic după patru ani.
- a ajunge (când este sinonim cu a deveni): După absolvirea liceului va ajunge student .
- a rămâne (când este sinonim cu a nu deveni altfel): Bunica a rămas frumoasă /
neschimbată.
- a părea (când are subiect): Unele proiecte par prea îndrăzneţe / o utopie.
- a însemna (când nu este sinonim cu a scrie, a nota, a face un semn): Orice nou record
c) Verbe auxiliare (ajută la formarea modurilor şi timpurilor compuse, precum şi a
diatezei pasive):
- a fi intră în alcătuirea formelor de indicativ viitor anterior (voi fi lucrat), conjunctiv
perfect (să fi lucrat), condiţional-optativ perfect (aş fi lucrat), infinitiv perfect (a fi lucrat) şi de
diateză pasivă, toate modurile şi timpurile (eu sunt lăudat / eu sunt lăudată etc.);
- a avea intră în alcătuirea formelor de indicativ perfect compus (am citit) şi viitor
popular (am să citesc, aveam să citesc), condiţional-optativ prezent (aş citi) şi perfect (aş fi citit);
- a vrea intră în alcătuirea formelor de indicativ viitor (voi merge), viitor anterior (voi fi
mers) şi prezumtiv prezent (voi fi mergând) şi perfect (voi fi mers).
B. După referirea la persoană, verbele pot fi:
a) Verbe personale: au forme pentru toate persoanele: a cânta: eu cânt, tu cânţi, el (ea)
cântă, noi cântăm, voi cântaţi, ei (ele) cântă;
b) Verbe impersonale: nu au subiect şi, de regulă, au numai formă de persoana
a III-a singular. Aceste verbe arată fenomene ale naturii (plouă, tună, ninge, viscoleşte, se
înserează etc.) sau sunt folosite cu pronume reflexiv şi urmate de subiect exprimat prin
substantiv cu sens general (lucru) ori de un pronume demonstrativ cu sens neutru (asta, aceasta)
sau o propoziţie subiectivă (se pare, se spune, se zice etc.).
c) Verbe unipersonale: au forme numai de persoana a III-a (a lătra, a măcăi, a ciripi, a
oua etc.). Sunt unipersonale şi verbe ca decurge, reiese, rezultă etc., sau sunt folosite ocazional
cu această formă: urmează, (mă) doare, (mă) interesează, (mă) priveşte etc., (îmi) ajunge, (îmi)
convine, (îmi) place etc.
Verbul a trebui este unipersonal ca formă şi impersonal prin conţinut (are sensul „e
necesar”).
D. După tipul de flexiune, pot fi:
 a) verbe regulate (nu-şi modifică rădăcina în timpul conjugării): a cânta, a merge, a sosi,
a vedea etc.;
b) verbe neregulate (îşi modifică rădăcina în timpul conjugării): a fi, a avea, a vrea, a
bea, a da, a la (= a spăla), a lua, a mânca, a sta, a usca.
Categoriile gramaticale ale verbului sunt: diateza, modul, timpul, numărul şi persoana.
a) Diateza (exprimă raportul dintre acţiune şi subiectul gramatical):
- diateza activă (acţiunea este făcută de subiectul gramatical): eu ascult, beau, culeg,
citesc, hotărăsc etc.;
- diateza pasivă (acţiunea este făcută de altcineva şi este suferită de subiectul gramatical).
Se formează cu ajutorul verbului auxiliar a fi + participiul verbului de conjugat: eu sunt ajutat(ă),
văzut(ă), făcut(ă), privit(ă), doborât(ă) etc.;
- diateza reflexivă (subiectul participă intens la acţiune). Se formează din diateza activă +
pronume reflexiv în acuzativ sau dativ, care nu are funcţie sintactică (pronumele reflexiv nu
poate fi înlocuit cu un pronume personal în acelaşi caz):
el îşi închipuie ≠ el îmi (îţi, vă) închipuie
b) Persoana şi numărul:
- persoana I (care vorbeşte; vorbitorul)
singular: eu ajut, văd, fac, privesc, hotărăsc etc.;
plural: noi ajutăm, vedem, facem, privim, hotărâm etc.;
- persoana a II-a (cu care se vorbeşte; interlocutorul)
singular: tu ajuţi, vezi, faci, priveşti, hotărăşti etc.;
plural: voi ajutaţi, vedeţi, faceţi, priviţi, hotărâţi etc.;
- persoana a III-a (despre care se vorbeşte; locutorul)
singular: el (ea) ajută, vede, face, priveşte, hotărăşte etc.;
plural: ei (ele) ajută, văd, fac, privesc, hotărăsc etc.
c) Modul arată cum este prezentată acţiunea de către vorbitor. Modurile sunt: personale
şi nepersonale.
Modurile personale sunt:
● indicativ (exprimă o acţiune reală): eu ajut, văd, fac, privesc, hotărăsc etc.;
● conjunctiv (exprimă o acţiune nesigură, dar posibilă): eu să ajut, să văd, să privesc, să
hotărăsc etc.; eu să fi ajutat, să fi văzut, să fi făcut, să fi privit, să fi hotărât etc.;
● condiţional-optativ (exprimă o acţiune realizabilă, posibilă sau dorită): eu aş ajuta, aş
vedea, aş face, aş privi, aş hotărî etc.
La timpul perfect exprimă o acţiune ireală: eu aş fi ajutat, aş fi văzut, aş fi făcut, aş fi
privit, aş fi hotărât etc.
● imperativ (exprimă acţiunea sub formă de poruncă, sfat, rugăminte): ajută !, vezi !, fă
!, priveşte !, hotărăşte ! etc.; nu ajuta !, nu vedea !, nu face !, nu privi !, nu hotărî ! etc.;
● prezumtiv (exprimă o acţiune ipotetică): eu voi fi ajutând, voi fi văzând, voi fi făcând,
voi fi privind, voi fi hotărând etc.
Modurile nepersonale (nepredicative) sunt:
● infinitiv (denumeşte acţiunea): a ajuta, a vedea, a face, a privi, a hotărî etc.;
 ● gerunziu (exprimă acţiunea în desfăşurare): ajutând, văzând, făcând, privind, hotărând
etc.;
● participiu (denumeşte acţiunea suferită sau îndeplinită de un obiect): ajutat, văzut,
făcut, privit, hotărât etc.;
● supin (denumeşte acţiunea verbală): de (la, pentru) ajutat, de (la, pentru) văzut, de (la,
pentru) făcut, de (la, pentru) privit, de (la, pentru) hotărât etc.
d) Timpul arată când se petrece acţiunea.
Modul indicativ are următoarele timpuri:
● prezent: eu ajut, văd, fac, privesc, hotărăsc etc.;
● imperfect: eu ajutam, vedeam, făceam, priveam, hotăram etc.;
● perfect simplu: eu ajutai, văzui, făcui, privii, hotărâi etc.;
● perfectul compus: eu am ajutat, am văzut, am făcut, am privit, am hotărât etc.;
● mai mult ca perfectul: eu ajutasem, văzusem, făcusem, privisem, hotărâsem etc.;
● viitor I: eu voi ajuta, voi vedea, voi face, voi privi, voi hotărî etc.;
● viitorul anterior: eu voi fi ajutat, voi fi văzut, voi fi făcut, voi fi privit, voi fi hotărât etc.
Modul conjunctiv are două timpuri:
● prezent: eu să ajut, să văd, să fac, să privesc, să hotărăsc etc.;
● perfect: eu să fi ajutat, să fi văzut, să fi făcut, să fi privit, să fi hotărât etc.
Modul condiţional-optativ are două timpuri:
● prezent: eu aş ajuta, aş vedea, aş face, aş privi, aş hotărî etc.;
● perfect: eu aş fi ajutat, aş fi văzut, aş fi făcut, aş fi privit, aş fi hotărât etc.
Modul prezumtiv are două timpuri:
● prezent: eu voi fi ajutând, voi fi văzând, voi fi făcând, voi fi privind, voi fi hotărând
etc.;
● perfect: eu voi fi ajutat, voi fi văzut, voi fi făcut, voi fi privit, voi fi hotărât etc.
Modul infinitiv are două timpuri:
● prezent: a ajuta, a vedea, a face, a privi, a hotărî etc.;
● perfect: a fi ajutat, a fi văzut, a fi făcut, a fi privit, a fi hotărât etc.
Verbele predicative la moduri personale au funcţia de predicat verbal:
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac, sau mai bine cu umbra ta.
(Nichita Stănescu, Emoţie de toamnă)
Verbele copulative la moduri personale au funcţia de predicat nominal împreună cu un
nume predicativ:
Noi suntem seminţe şi pământul e al nostru.
(Nichita Stănescu, Noi)