g

heo
rgh
ebu
nec
i

ARGUMENTUL REALI
TĂȚI
I

2018

gil broduction
 Notă însoțitoare

Acest prolog introductiv, ARGUMENTUL REALITĂȚII

...cercetate, separat de corpul lucrării, este înregistrat la
ORDA sub nr. RG II / 6299 din 28 septembrie 2018.
Prezenta versiune, spre deosebire de cea inițială (*)(*)
centrată pe inteligența / ‘intelligence’-ul colaborării și
colaborarea în intelligence, sau spre deosebire de
versiunile intermediare (*)(*)(*), successiv și progresiv
preocupate de deconstrucție - desubstanțializare, de
individualitate - identitate și (colaborarea în intelligence)
între deep state-ul instituțional și parallel state-ul orga-
nizațional, în cele din urmă, mută accentul pe o
abordare cumulată a celor anterioare din perspectiva
unui constructivism critic de tip judiciarist, tipologie
pentru prima dată în mod inedit și explicit aici precizată.
Această versiune va păstra din versiunile anterioare
cele trei anexe-pilot desfășurate, devenind posibilă
adăugarea altora două pe diadele individualitate -
identitate și deconstrucție - desubstanțializare.

Autorul
octombrie, 1 gb
bucurești / ro

(*)(*) versiune integrală înregistrată la ORDA sub nr RG II / 7785

din 27 noiembrie 2017, sub pseudonimul gil b.
(*)(*)(*) versiuni cu circulație restrânsă până în / între 200 de
peer reviewers.
 ARGUMENTUL REALITĂȚII ...CERCETATE

Motto: “The important thing in science is not so much

to obtain new facts as it is to discover
new ways of thinking about them“ (1)

Desființarea unui secret prin truda unei investigații, menită anume să îl năruiască, nu
echivalează întotdeauna cu apariția unei informații, cu exercițiul unei inteligențe sau cu
înfiriparea unei cunoașteri, în modurile deja cunoscute și acceptate sau altfel.
Dimpotrivă, pe lângă o posibilă nostalgie inerțială după vremurile tihnite ale acelui
secret, la fel de probabil, spulberarea lui poate semnifica – pe fond și pe termen lung – ,
doar eliberarea unui loc deja fertil misterului, pregătit pentru sau obișnuit cu ocuparea
grabnică de către alte secrete, mai trainice și inexpugnabile.
Din astă pricină, spațiul degrevat de secret nici nu ar trebui lăsat liber ci (re)amenajat
util și atractiv cunoașterii, care să-și apere apoi prin puterile ei teritoriile astfel dobândite.
După o luptă izbândită pentru cunoașterea secretelor, inevitabil va urma o alta, mult
mai sofisticată și surprinzătoare, poate nu la fel de izbutită, cea pentru stăpânirea egoistă a
secretelor cunoașterii, prin încercări perseverente de secretizare a acelei cunoașteri.
Astfel, contra-secretul, secretul cunoașterii secretelor lipsă este un secret prezent, un
secret care nu va lipsi niciodată. Lupta cu el va fi aproape continuă și adesea istovitoare dar
succesul unei asemenea confruntări l-ar putea asigura numai inteligența cu care acea
competiție va fi tacticizată. Doar bătăliile inteligente din acea luptă perpetuă fi-vor câștigate.
Așadar, contra-argumentul argumentului care aici lipsește ar putea fi lipsa justificată a
justificării unei anumite cunoașteri neconvenabile, la rândul ei uneori lipsită, alteori însoțită
de alte justificări pe clarificarea conținutului și limitelor convenabilului și / sau acceptabilului.
Cercetarea va căuta să devină un argument în sine, unul convenabil, în pofida unor
justificări și susțineri adesea altfel exprimate, altfel articulate, într-un altfel anume mod și
oarecum out of the box dar care, pe lângă originalitate, mai întâi să fie utilă cunoașterii.
Pentru deslușirea acelui altfel multifațetat, un simplu ”argument” nu ar fi suficient fără
o metamorfoză a sa într-un prolog argumentativ, cu justificări adiționate ...ca acesta :

(1)
Sir William Henry Bragg (2 iulie 1862 - 10 martie 1942), cu studii în Isle of Man și la Cambridge,
profesor în Adelaide (Australia), Leeds și Londra, a fost laureat al Premiului Nobel pentru știință
în 1915, în fizică (radioactivitate, raze X și structura cristalelor).

1
 Valorizând motto-ul, studierea și regândirea din alte perspective, în noi modalități, a
lucrurilor vechi și (aparent) cunoscute pot deveni la fel de provocatoare și de problematice
precum sunt strădaniile de explorare a terenurilor virgine din domeniile și preocupările de
avangardă, de la microbiologie moleculară, cibernetica sistemelor, nanotehnologie, la
private cloud-urile oricărui utilizator de internet și chiar dincolo de toate acestea.
Cercetarea de față se va strecura în toate ungherele până acum necunoscute ale unei
imemoriale și extrem de originale interacțiuni din existența umanității, cunoscută sub
denumirea generică de colaborare.
Însă acest tip de interacțiune vechi de când lumea nu este rezervat exclusiv civilizației
umanoide, fiind detectat frecvent în societățile miriadelor de roiuri și stoluri, la insecte și
păsări, iar în unele condiții și forme non-verbale, inclusiv non-sociale, poate fi întâlnit și la
primate (e.g. Amici & Bietti 2015), devoalându-și astfel vocația naturală, glisată spre cea
de universalitate, a fibrei sale existențiale, mereu fără vârstă, reînoită și altfel, la îndemâna
oricui o înțelege și știe cum să o întrebuințeze ( ...sau nu, dar cu alte rezultate).
În acest cadru investigativ, colaborarea – cu toate secretele ei încă nepătrunse destul
– va intra într-o asociere aproape la fel de naturală cu activitatea de intelligence, care potrivit
unor opinii este cea mai veche profesie din istorie (Bay 2007).
Totuși, acest tip de activitate vechi de când lumea, de asemenea, nu este un monopol
infailibil al umanității. Fără a ignora dar și fără a supraestima de exemplu swarm intelligence,
trebuie avute în vedere cât mai multe dintre manifestările de ’intelligence natural’, în care
Natura, prin mijlocirea infinitelor sale creaturi trecute, prezente și viitoare, pământene,
acvatice, amfibii și aeromotrice, aflate în diferite stadii evolutive, echipate cu simțuri
senzoriale – deci re/active la stimuli și inhibatori – se preocupă în viețuirea, supraviețuirea
și optimizarea supra/viețuirii lor, pentru și prin iscodirea surselor de informație, cu eventuala
ei colectare (dacă vreo funcție memorativă o permite), pentru și prin procesarea sa (proces
senzorial / instinctiv sau stimulat ori bazat pe grade diferite de inteligență) și apoi pentru și
prin utilizarea aceleiași informații în tacticizarea pândei de hrană, atacului competitorilor,
atragerii de parteneri reproductivi, stabilirii cuibului de apărare și perpetuare, etc.
Tacticizarea iscodirii, colectării, procesării, utilizării, etc. informației intră – în chip la
fel de natural – în raporturi variabile de proporționalizare (mai mult sau mai puțin inversată)
cu secretul său. Tactica dobândește astfel aptitudinea să instrumenteze și să instrumen-
talizeze atât informația cât și secretul asociat informației, funcție de stimul, impuls, intenție
și interes. Acestea din urmă enumerate, cu o anume individualitate a lor, deși adesea pot fi
aparent asemănătoare și categorisibile, nu sunt niciodată identice cu altele, anterioare,
concomitente sau subsecvente lor, fiind purtătoare ale altor informații / secrete proprii.
Tactica, procedura modului cum se desfășoară o inter/acțiune, o activitate, un proces
ori mecanism, inerent bizuită pe informația aceea obținută și acum utilizată, transmite
totodată implicit și ceva din felul de ’a fi’, adică din modul cum este caracterizată
inter/acțiunea (sau activitatea, etc.), spre deosebire de altele, cu care să nu se confunde.

2
 Altfel simplu fie scris, cunoașterea a ce este prin cum face ceea ce face, va putea
oferi, de exemplu, o diferențiere netă și utilă între colaborare și cooperare, putând în general
să elimine confuziile păgubitoare dintre acțiuni, procese, etc. Acestea din urmă, în mod
frecvent, pot fi născute din surse total diferite și care ar fi de așteptat să aibă resurse de
existență ulterioară nu mai puțin diferite – așa cum le-a imprimat-o sursele –, în pofida
posibilelor aparențe contextuale contrare, dar care totuși nu pot fi întotdeauna excluse.
În plus, tactica are aptitudinea să mai transmită, uneori explicit, alteori dimpotrivă, ceva
din felul de ’a fi poziționată’ inter/acțiunea, de ’a se situa’, din dubla perspectivă a localizării
spațiale și cea a alterității, amândouă probabil și dezirabil alăturate sau relaționate la
momentul concret când s-a zămislit / stabilit individualitatea tacticii.
Localizarea și alteritatea, posesoare ale altor seturi de informație specifice fiecăreia,
configurează în concurs, împreună dar separat, arhitectura unui climat, care climat va pune
laolaltă și va malaxa altfel toate seturile de informație detectate – inclusiv cel distinct, al
informației alese și folosite de tactică, prilej secret de verificare a calității și utilității ei –.
Altfel iarăși simplu fie scris, tactica / procedura de pândă, iscodire, atac / apărare,
colaborare, etc., este forțată de acea anume localizare, de climatul locului pentru și / sau în
care s-a planificat pânda, iscodirea, climat incluziv totodată al alterității / entității împotriva
căreia se intenționează atacul ori cu care se dorește colaborarea, etc., să dobândească în
timp real aptitudini adaptativ-transformative, în limita posibilului îngăduit de sursa / natura
ei originară și de resursa / logica imprimată de sursă.
Față de și în raport cu acel climat concret acea tactică (și nu alta) se manifestă.
Față de și în raport cu acea tactică, anume caracterizată de natura și logica ei,
climatul va dicta adaptarea ei în timp real, re-proceduralizarea continuă a tacticii inițiale,
până la satisfacerea interesului concret, pe care tactica / procedura procesului îl urmărește
ca rezultat, final ori de etapă, și îl mediază.
Dacă însă tactica refuză adaptarea și transformarea în timp real și în mod util, dacă
proceduralitatea este impusă de / prin vreo ”strategie” anterioară – deci, externă / străină
climatului efectiv de desfășurare a procesului necesar pentru satisfacerea interesului –,
sancțiunea naturală și imediată a climatului va fi compromiterea rezultatului.
Tactica / instrumentarea, percepută static, substantivizat, are o valoare redusă – deși
cu mult mai ridicată și mai aplicată decât cea a substantivului strategie –, încorporând însă
doar un amestec pur inaugural de experiențial (mai mult sau mai puțin culturalizat) și de
informație de bază, suficiente să-i confere alegerea acelei proceduri în defavoarea altora.
Însă tacticizarea / instrumentalizarea, dinamică prin însăși forma în care este exprima-
tă, proceduralizarea în timp real, continuă și într-un mod cât mai practic, este cea care are
cu adevărat o valoare utilă în satisfacerea – eventual performantă, cu succes a – unui
interes concret.

3
 În cadrul cercetării de față și dincolo de titlul ei semnificativ simplificat în raport cu capa-
citatea de sugestie a anvergurii conținutului, se va căuta sublinierea stăruitoare a importan-
ței covârșitoare pe care o conferă tocmai tacticizarea interesului, aici - al celui de colabo-
rare, în intelligence doar exemplificativ-demonstrativ, dar fără nici-o altă vizibilă restrângere
sau derogare notabilă în / pentru oricare alt domeniu al socialului ar fi ea teoretizată.

De altfel, Natura însăși exercită și premiază deopotrivă tactici adaptativ-transforma-

tive în timp real și în mod util, pe care la rându-i și le exersează printr-o (de conveniență)
așa-numită ”inteligență naturală” a biologicului. În cadrul unui biologic social, acea natural
intelligence este mult mai lesne vizualizată, verificabilă experimental și repetat dovedită.
În societățile biologice – din rândul cărora nici cele umanoide nu ar trebui să fie puse /
lăsate deoparte, în pofida proporțiilor uriașe de ’artificial’ cu care se auto-inundă, devenind
din ce în ce mai îmbibate cu riscul sufocării prin înec – deci oricare, de orice tip și oriunde
ar fi acelea (roi, mușuroi, stol, banc – de pești –, etc.), Natura uneori generează sau elimină,
alteori doar stimulează ori inhibă / premiază ori sancționează fie partenerii săi de
interacțiune, fie inteligența lor naturală și / sau modul cum o folosesc.
Odată ce interacțiunea sugerează o reciprocitate a acțiunilor, uneia inițiale urmând cea
reactivă, etc., Natura se comportă ca o autoritate, pe cât de absolută, pe atât de flexibilă,
pre/dispusă să partajeze la schimb informație și secret, pe tactici fluide de întrebuințare a
lor. Inteligența naturală, care în cele din urmă – în prezent – a ajuns să fie cel mai potrivit
simbolizată prin sintagma swarm intelligence, este de asemenea o inteligență partajată,
construită (deloc surprinzător) continuu și reciproc – evolutiv, într-o relativ accentuată
armonie dar și cu inerentele conflicte –, între / de către Natură, ca autoritate a cărei
contestare de legitimitate ar fi inutilă din orice direcție și / sau oricare interes ar veni ea, și
(parte din) supușii ei, societățile biologice, oricare ar fi acelea și poziționarea lor.
Paticipația asimetrică la o asemenea construcție fără sfârșit – fără un sfârșit cunoscut
...sau măcar comod anticipabil – este justificată și susținută de cantitățile minuscule de
informație de care dispun supușii în comparație cu cantitatea de secret de necuprins pe
care o stăpânește, manevrează și manipulează acea autoritate supremă dar flexibilă.
Însă Natura oferă permisiunea ca, în anumite condiții / climate, cantitatea copleșitoare
de secret apăsător-relaxat stăpânită, să fie redusă, puțin câte puțin, după justificarea / juste-
țea de Ea exclusiv hotărâtă și în cadrul / cu justiția de Ea gestionată ( ...mai puțin exclusiv).
Până la urmă, inteligența naturală a supușilor ei, este de fapt (și deloc surprinzător)
propria sa inteligență proiectată prin subtilitățile eredității și dispersată prin toate cotloanele
existenței și autorității Ei ; existența și utilizarea celei dintâi, a natural intelligence, ar putea
așadar să fie asimilate și / sau măcar asociate cu o formă camuflată a unei inefabile
convenții de agenție în care se prezumă că agenții acționează în numele și interesul
principalului / Naturii și, astfel, în care inteligența (naturală ...a) Naturii se manifestă prin
supușii săi agenți, respectiv prin (toate) societățile / entitățile biologice. Prin mijlocirea lor,

4
Natura își exprimă / manifestă / comportă ceea ce de drept este al Ei, fără să intereseze
totdeauna / prea des cât de loiali i-ar fi agenții ori cât de echipați ar fi aceia pentru exprimări
/ manifestări / comportamente inteligente, înaitea oricăror altor tactici și tacticizări.
Odată ce interacțiunea sugerează o reciprocitate a acțiunilor, chiar când acestea sunt
(profund) asimetrice – sau poate cu atât mai mult atunci – inspirația și imitația pot să răsară
de nicăieri și de ambele părți în același timp, la fel de asimetric și impredictibil, pentru a
susține și echilibra (ori dimpotrivă) acea interacțiune care, dorindu-se utilă, își caută aproape
de la sine, în chip la fel de natural, jalonări și referențiale potrivite în economia de ansamblu
interactiv în care aceea (și nu alta) se poziționează și se desfășoară.
Natura (sursa), cu a sa inteligență partajată / swarm intelligence (resursă), în cadrul și
prin mijlocirea unei vaste diversități a comportamentelor inteligente – mai mult sau mai puțin
sesizabile (în raport cu informația / secretul ei) – ale ‘agenților’ săi biologici, individuali și
colectivi deopotrivă, este și va continua perpetuu să reprezinte sediul materiei pentru
inspirația și imitația oricăror forme de intelligence, din orice domeniu social – viu / biologic,
firește –, și oricât de multe derivări ar cunoaște în viitor acele forme.
Formele importante de intelligence, care vor deveni relevante prin forța lucrurilor /
anvergura și profunzimea investigației atât a ”procesului de colaborare, în sine”, cât și a
”mecanismului de colaborare în intelligence ( european – și nu numai – )”, deși nu sunt
deloc numeroase sunt cele care contează covârșitor în social, în socialul cotidian, un
cotidian asfixiat de informație și secret, de instrumentalizarea celor din urmă într-o
neîncetată tacticizare guvernată numai de interes, uneori sincer exprimat sau evident
perceput / interpretat, însă cel mai adesea ascuns cu strășnicie sau doar nedeslușit (încă).
În urma periplului său analitic, colaborarea își va dovedi și își va (re)confirma vocația
sa naturală în raport cu procesualitatea / sursa / natura proprie și, în egală măsură,
asocierea sa la fel de naturală numai cu formele naturale de intelligence – swarm și human
intelligence, nu și cu cele de artificial intelligence, total străină ei – în raport cu procedurali-
tatea / resursa / tacticizarea sa, în cadrul diverselor mecanisme de interacțiune, cu atât mai
mult ale acelora de colaborare din și dintre entitățile de intelligence.
Astfel, naturalețea procesualității și proceduralității imprimă o anume etică procesual-
procedurală a colaborării, nu mai puțin naturală, venită deci de la sine, însă o etică profund
utilitaristă (ca a oricărui proces tacticizat pe interes).

Într-adevăr, o componentă viguroasă a human intelligence-ului este emotional

intelligence, numai că vigoarea acestei ultime forme de ’inteligență’ menționată se rezumă
mai mult la un anumit tip de teoretizare a ei și numai în măsura în care teoria despre ea își
demonstrează aptitudinea să găzduiască și să cultive sentimentul de încredere. Desigur că
emotional intelligence ar fi putut și ar fi trebuit să limpezească mult mai mult din avalanșa
de angoase, dubii și secrete care se rostogolesc chimic peste fizica interacțiunilor, fie
vlăguindu-le de energie, fie oferindu-le una excesivă, uneori / prea des (auto)distructivă.

5
 De fapt, teoretizarea / instrumentalizarea sentimentului de ne/încredere – și a oricărui
alt sentiment, a emoționalului în general (și nu numai) – nu se face pe sentiment ori cu
sentimentul, pentru că nu se face pe principiile egalității de tratament și al echivalenței
mijloacelor, ci se face pe interes, cu interesul (unul cu intenție, atent calculat, util celui care
a avut intenția și s-a ostenit cu calculele) tocmai de a nu se cunoaște interesul, acela real.
Emoționalul, visceral natural, deci organic integrat în ansamblul oricărei forme de
inteligență naturală – și de care astfel este văduvită numai artificial intelligence – va avea o
participație greu de separat, în individualitatea sa chimică / energetică, în cadrul acelui
comportament inteligent și util desfășurării unei inter/acțiuni, mai mult sau mai puțin fizice.
Neputând fi ”decupat” / deconstruit de intențional și rațional, care din plictiseală s-ar
mai putea juca periculos cu identitatea, emoționalul își imprimă fie zgomotos, fie în tăcere
/ secret individualitatea asupra celorlalte două și, împreună, în mod inteligent, pentru a nu
dezamăgi Natura al căror agent îl reprezintă în indiviziunea lor natural stabilită, nu vor evita
inspirația și imitația oferite de Natură și inteligența ei (naturală).
Ca ’agent’ (ereditar) al Naturii, individualitatea (naturală, chiar colectivă fiind – cu o
emoție la fel de colectivă, ca în cazul roiului, turmei, etc. –) nici nu ar prea putea tactic cum
să ocolească acele generoase daruri, pe atât de gratuite și inevitabile pe cât de ereditare
sunt. În acea construcție continuă și reciprocă cu Natura, pe parcursul cărei edificări
inteligența partajată, cea genetică / ereditară se update’ază în interacțiune cu aceeași
Natură / alți agenți ai Ei, adaptativ-transformativ, într-o inteligență dobândită, la fel de
partajată și partajabilă cu alteritatea, care nu mai este obligatoriu să fie exclusiv naturală.
Ori – înainte de și până la orice manifestare convingătoare a rațiunii – inspirația și
imitația sunt cele mai utile și eficiente instrumente, utilizate în chip natural, pentru partaja-
rea, capacitatea de împărtășire și de însușire a celor (re)partajate, selectiv din experiențial.
Având vocații la fel de naturale, niciodată și nicăieri nu se va putea postula un raport
optim între cele două instrumente de partajare a informației, a inteligenței partajate pe
informația rezultată interactiv ori a cunoașterii dobândite și selectate experiențial, pentru
tacticizarea interesului (...de colaborare sau al altuia) : cât ar fi ideal să fie inspirație și ce
procent de imitație trebuie să conțină o inter/acțiune sau o tactică de planificare a celei din
urmă ? În privința inspirației situația este stânjenitor de simplă, ea nu poate fi reglementată.
Imitația, căreia nu i se poate nega peremtoria sa vocație naturală originară, începe să
complice semnificativ acel raport de optimizare din punctul în care s-a hotărât să-și înceapă
traiectoria reglementării. Dar până la reglementare, în esența sa, imitația înseamnă
”copiere” în anumite vaste grade de precizie, de rigoare a imitării fidele a modelului imitat,
până la contrafacere sau, până la acea falsificare grosolană, de multe ori mințită, a imitării
unui model care în fapt nu a existat niciodată, care a fost creat imaginar și a avut doar o
existență imaginară până la materializarea lui dar care, deloc surprinzător, odată mate-
rializat nu (mai) este o copie, nu mai este un fals ci poate doar o alternativă.

6
 Rolul inspirațional al imitației și cel imitațional al inspirației sunt extrem de problematice
în inteligența partajată, în intelligence, în colaborare și tacticizarea interesului pentru ea sau
în orice altceva, unde alternativa de a înlocui un agent al Naturii cu un altul la fel de natural
nu exclude alternativa de a înlocui pe cel de-al doilea cu unul artificial (în tot ori în parte),
care poate să fie o falsificare a celui înlocuit inițial sau o creație, mai mult sau mai puțin
imitațională. Pe fond, din interes o realitate va putea fi oricând înlocuită cu o alternativă a
sa, o realitate alternativă care nu va avea nimic de a face cu pro/clamarea rituasă și
peiorativă a ”epocii post-adevărului” sau a altor formule discursive superficiale.
Realitatea alternativă – pentru că aceea pură și adevărată nu a existat nici măcar în
definiții (...cele cu pretenții de inteligență, desigur) – s-a zbătut și o va face pe mai departe
între inspirație și imitație, trecute prin filtrele inteligenței partajate (ale Naturii și infinității sale
de agenți biologici, cu ereditate naturală), adică a acelei inteligențe amalgamate cu grade
variabile de emoțional, intențional și rațional, capabilă apoi să perceapă și să transmită după
interes și pricepere, o infinitate exponențializată de realități alternative.
Agregarea unora dintre ele va tămădui dorințele de accentuare a identițății și
comunizării ei, etc. dar tot nu va crea o singură realitate, comună și adevărată, stabilă și
confortabilă. Cele rămase neagregate, mereu reînoite și care nu fac un scop în sine din
reunirea lor întru făurirea unei unice realități, vor fi sortite ca să fie folosite fără mofturi de
către acei agenți ai Naturii apți să valorifice inspiraționalul și imitaționalul, cu informația,
inteligența și cunoașterea potrivite și optimizate celor dintâi, pentru a face din puzderia de
realități naturale, artificiale, virtuale, imaginare, viitoare și neimaginate încă, o parte suficient
de agreabilă și de ușor comprehensibilă a existenței lor vremelnice, până ce Natura o să
înlocuiască la fel de natural, garnitura / generația de agenți naturali, cu alte garnituri
alternative dar naturale de agenți ereditar descendenți ai celor astfel ”înlocuiți”.

Între inspirație și imitație, de la creație la falsificarea ei spre o altă posibilă creație, fie
o alternativă mimetică a celei dintâi, fie una malversată (sau nu neapărat) care s-o comple-
teze, s-o întărească, s-o distrugă sau doar s-o înlocuiască pe prima, orice realitate – deci și
orice alternativă a sa – se află într-o relație specială și graduală cu însăși existența (2) ei.

În raport activ-reactiv, deci în interacțiune, gra/dualitatea – cu oricând posibila ei retro/versiune (dualitate

(2) a

de culisare retroversibilă) – implică pe de-o parte a/simetrie înțeleasă spațial, cantitativ, etc. dar statică
și, pe de altă parte, re/echilibrare înțeleasă temporal, calitativ, evolutiv, etc., însă dinamică, în proporții
întotdeauna / adesea variabile și instabile ale unei versiuni a realității, confundată cu realitatea însăși.
Acea versiune (luată ca parte) la un moment dat, unul concret, s-ar putea să nu fie / să nu (mai) reprezinte
doar o părelnică ”variantă” ci contrariul acelei realități (văzută ca întreg), devenită așadar un antonim
cu care și față de care, de această dată, realitatea să se poată referențializa de sine stătător.
Asta face ca în cadrul aceleiași interacțiuni, deci a unei singure ipotetice realități, să fie / devină posibile o
plajă largă de versiuni, începând de la cele puțin diferite până la altele de-a dreptul contrare.
Prin urmare, în cadrul interacțiunii, realitatea este o sumă a versiunilor ei în grade diferite și / sau
contradictorii de compatibilitate cu ea însăși. Versiunile ei incompatibile – în sursă și / sau resursă –
vor reprezenta germenii viitoarelor / imediatelor sale alternative.

7
 2) b R ea l i ta te a pr o pr ie
Realitatea procesualității, cea a unui proces interactiv (activitate, etc.) dintr-un anume spațiu / mediu /
climat, chiar dacă acel proces nu este deloc static, în mod abstract poate fi considerat un simplu
instrument, ales și utilizat într-un anumit scop anume precizat.
Însă realitatea proceduralității aceluiași proces comportă inter/subiectiv diferite grade de inteligență și
tacticizare a primei realități, deci se trece la un nivel de instrumentalizare a celei dintâi.
Instrumentalizarea instrumentului / procesului interactiv este de la sine înțeleasă, intră în logica de a fi,
reprezintă rațiunea existențială a acelui instrument – oricare ar fi el – așadar, instrumentalizarea
oricărui proces este indispensabilă și de neevitat în existența (re/construită continuu și reciproc a)
aceluia și este mereu altceva și altfel.
Până la urmă, simplificând, realitatea unei stări (ca sursă activă) – indiferent cum ar fi ea inter/subiec-
tivizată (de cine și cu ce interes) – , cu la fel de inevitabilele ei versiuni multiple incluse, va fi cu totul
alta față de realitatea aceleiași stări în acțiune (devenită ’sinergic’ resursă inter/activă), în desfășu-
rare, într-un anume mod manifestat / comportat și, tot așa, constatat (inter/subiectiv în diferite grade).
Altfel scris, realitatea sursei e una iar realitatea resursei aceleiași surse este / poate fi cu totul alt(cev)a.
Riscul ca exponențializatele versiuni rezultate din cea de-a doua realitate – cea de instrumentalizare a
manifestării unei stări – să fie uneori in / compatibile, non / distructive, in / e / con -volutive, etc. însăși
aceleiași stări, dorită (ori dimpotrivă) a fi utilă și / sau relevantă, devine aproape de neînlăturat până
la cert. Acest risc poate elimina orice brumă de stabilitate, de statică a unei stări, generând dilema
dacă aceasta din urmă are aptitudinea și competența să aibă și să mențină la fel de stabil o definită
realitate proprie, numai a ei și inconfundabilă, în noianul de stări cu care eventual s-ar putea asemui.
2) c R ea l i ta te a t eo r e t ic ă
Pe de-o parte, stabilitatea este ca un sindrom al bolilor mute și lipsite de durere – de multe ori fatidice –
dar pe de altă parte, ea nu o să se poată împrieteni în veci cu riscul, care nici nu-i poate fi medicament
și care, mai mult decât atât, la rândul său adesea devine sindromul unor boli dureroase (reale sau
închipuite / simulate) ale lui însuși, ale stabilității, ale secretelor lor – pe alocuri comune – dar mai ales
ale informației, inteligenței, cunoașterii și secretelor acestora din urmă, toate instabile, dinamice, cu
realități im/proprii pe măsură.
Dilema existențială a realității, a uneia proprii, adevărate (în dualitatea ei), privind o anume stare statică
care să evite riscul existenței altei realități a aceleiași stări ca stare dinamică ar putea fi totuși una
falsă, dacă se menține în atenție diferența dintre instrument și instrumentalizare / tacticizare cu
inteligența (naturală - mai mult sau mai puțin instinctivă / emoțională ori rațională a) acelei instrumenta-
lizări, deci până la urmă o diferență aparent firească pe relația static-dinamic a aceleiași realități.
Într-adevăr, este o dilemă falsă dar necesară, în măsura în care în mod frecvent falsificarea unei abordări,
adică a unei realități sau crearea unei dileme, adică a unei realități fals îndoielnice – ca versiune
provizorie contrară / concurentă / conflictuală și deci ca alternativă potențială – își poate găsi ușor și
oricând, întâi o justificare (solidă sau nu) și apoi, eventual o susținere (mai mult sau mai puțin volatilă
/ agregată) de lungă / scurtă durată.
Oricum, justificarea nu va putea ocoli o anume așa-zisă realitate proprie originară a procesului / interac-
țiunii, luată ca referențial, și nici pe cele cu care se aseamănă în varii grade ori cu care s-ar putea
deosebi concurențial / conflictual / distructiv și care, împreună vor constitui un alt registru referențial
de justificare a dilemei existențiale (ori de verificare / confirmare) a realității proprii, cea a stării statice.
Chiar și așa, realitatea astfel constatată nu va fi una a stării pur statice, ci va fi doar a uneia pur teoretice,
de referință și atât, deci ...o realitate teoretică.
2) d R ef er en ț ia l u l te or et i c
Un referențial natural este ceva, un referențial teoretic, construit social (sau altfel) este altceva, cel din
urmă purtând în intrinsecul său germenii instrumentalizării, ai tacticizării, până la urmă, ai falsificării.

8
 La referențiale deosebite vor fi realități corespondente diferite mai ales prin natura / sursa și logica / resursa
lor iar ”adevăr”-urile fiecăreia dintre ele, convenabile sau nu – cu etici străine, una celeilalte – vor
avea dificultăți în negarea faptului că, dacă instrumentalizarea / falsificarea (unui / oricărui instrument)
este indispensabilă și de neevitat, atunci falsificarea realității are vocație naturală (deci cu o gra-
dualitate de legitimare implicită), indiferent de strategia (artificială) inventată în scopul contracarării ei.
În lipsa intenției, copierea imprecisă, falsificarea neglijentă sau mințirea realității ca fapt natural, este una
din formele subtile, inerente – și oarecum inocente (adaptativ-transformative, cu o ”etică” specifică) –
de tacticizare a unei realități de stare (statică, cea a sursei).
În schimb, teoretizarea / culturalizarea / ideologizarea (cu în/doctrinarea ulterioară) / dirijarea / direcționarea
”instrumentului”, a realității de stare astfel tacticizate, ca act social, este o formă intenționată – decentă
sau nu – prin care deopotrivă originea și contururile unui interes pot fi blurate, ascunse ori falsificate.
Deci, ca act social și spre deosebire de faptul natural, instrumentalizarea – prezumată sau nu ca fiind una
inteligentă – poartă de astă dată inerent un intențional. Spre exemplu, după cum se va vedea, artificial
intelligence nu poate fi (...deocamdată) purtătoarea unui intențional propriu.
2) e E t ic a
r ef er en ț ia l i ză r i i r e al i t ăț i i
Intenția care declanșează ori doar stimulează materializarea unui interes concret va proiecta atât
modalitatea lui de exhibare (secretă sau mai puțin, UNO ICTU ori în secvențe, etc.) cât și spațiul / locul
de realizare – deci tactica și climatul inițiale –, în baza realității stării (statice / sursei) unui referențial
teoretic, aproape invariabil (declarat și) moral.
Spre deosebire de ”etica” realității unui fapt natural cu referențialul potrivit sieși, actul social (umanoid) – pe
lângă o etică factuală imprimată natural – este însoțit și de stigmatul moralei prin mijlocirea / instru-
mentalizarea căreia realitatea acelui act dobândește un plus de falsificare, de mințire, de înșelăciune,
dar de data aceasta, nu ca un efect al vreunei obârșii în viscerele eredității ci ca unul adaptativ-
conformativ pentru satisfacerea acelui interes concret, într-un climat cu un grad ridicat de artificiali-
zare și de negare / falsificare a însăși naturalului (ereditar, inclusiv), deci cu intenție, una asumată.
Așadar, falsificarea realității (sursei, a stării statice, a interacțiunii generice - cu semnificație construită soci-
al) pe baza unui referențial teoretic, indiferent și independent de reala ei percepție, poate înmănun-
chea (2 -...n ) etici diferite sau, deloc rar, contradictorii ; una factuală, naturală, alta (/ altele) actuală,
umanoid-artificială și artificializată, care va fi ”etică” numai în măsura în care morala o va declara astfel.
Prin teoretizare / culturalizare / instrumentalizare, care imitare / copiere / falsificare a făurit deja o altă
realitate (alternativă) despre Natură, despre inteligența Ei partajată și dispersată (în / spre infinitatea
agenților săi biologici) dar, mai ales, despre justificarea / justiția Ei, s-au ”creat” / inventat ”mimetic”
mecanisme adaptativ-conformative, total străine / diferite celor adaptativ-transformative, naturale.
Conformarea și transformarea au registre referențiale problematice pe sursa și resursa inter/acțiunii de
adaptare, ca regină a inter/acțiunilor, încoronată astfel de Natură, nu de dogmă / morală, nu de
justiția celei din urmă, a cărei legitimitate a puniției este minusculă în raport cu cea naturală, autentică.
Între normă, normalitate și normalizare, pe de-o parte, și o proximă naturalizare a celor dintâi, pe de altă
parte, se interpun realități raportate amestecat pe referențiale naturale și teoretice, funcție de interes,
mai ales în relație cu acele atipii considerate deviante, cu așa-zisele ’devianțe’ întotdeauna înzestrate
cu capacități transformative, deci cu un risc non-conformativ, de potențială periclitare a stabilității.
2) f R ea l it a te a
”a d e v ăr at ă ”
Astfel, justificarea și susținerea unei realități ca fiind adevărată, existența ei până la urmă, este intim legată
de interes, de intenția care-l exhibă și de inteligența cu care intenția este deliberată (sub un anume
impuls emoțional) pentru satisfacerea aceluia, într-un anumit mod, tacticizat într-o anume direcție, de
conformare sau nu, de creare a unui tip de realitate atractivă normalității naturalizate ori dimpotrivă.
Deci, realitatea adevărată este întotdeauna instrumentalizată (de interes) ; când nu va fi instrumen-
talizată nu va fi calificată astfel, nu va primi (acel) adjectiv, nu se va mai putea raporta la vreo dogmă
/ morală iar etica ei, a realității pure, non-referențializabile la ”adevăr”, va / ar putea să aibă o altă

9
Altfel simplificat fie scris, în cadrul oricărei inter/acțiuni, una și aceeași realitate este
condamnată să co/existe de fapt în (2 ...- n) versiuni ale sale, indiferent și independent de
ideea de percepție (2) a,b a acelei realități și înaintea oricărui alt gând de falsificare (2) b,d
pentru vreo verificare necesară / utilă (în stil popperian, propriu sau de alt tip).
D/efectul (funcțional) al realității alternative la ”realitatea proprie” (a unei inter/acțiuni
specificate, oricare ar fi ea), acela inevitabil al instrumentalizării ei (2) b, este completat
adesea de un altul : defectul de a nu (putea) fi atribuită și / sau asumată individual.
O atare imposibilitate conturează mai precis geneza și forma esențială a alternativei la
realitate : ”realitatea imaginarului”, în cadrul căreia închipuirile au realitatea lor proprie și
aptitudinea să se proiecteze într-o ’materializare’ teoretică a instinctului, impulsului, intenției
și / sau interesului, materializare pe care să o justifice și să o susțină imitațional și inspira-
țional, din și prin alte realități teoretice și nu numai teoretice (2) c.
Dar realitatea imaginată este construită natural, prin fireasca funcție asociativă a
experiențialului, prin la fel de naturalul act de gândire, cu gradualitatea lui de inteligență.

relevanță de semnificație ...oricum inerent construită / instrumentalizată social. Altfel fie scris,
realitatea adevărată ar fi numai aceea care nu prezintă interes dar, ceea ce nu prezintă interes aproape
că nu există, este pe deplin / adesea ignorat. Însă de aici începe o altă lungă poveste a legăturii intime
de astă dată dintre ignoranță și necunoscut / secret, legătură care crează o altă realitate și care va fi
luată în analiză la un anume deloc întâmplător moment sorocit ...tocmai spre finalul investigației.
2) gR ea l i ta te a pr e ze n t e i i nv es t i ga ț ii
Dacă realitatea este o sumă a versiunilor ei, dacă realitatea teoretică este deja o realitate alternativă, ca
versiune a referențialelor nu mai puțin teoretice, dacă acele referențiale prin întrebuințarea / instrumen-
talizarea lor aduc un plus inerent de falsificare (la realitatea alternativă generată de însăși referențialele
stabilite), se vor putea naște întrebări precum câtă realitate va mai putea conține a atare investigație,
cum o va reflecta / instrumentaliza (/ falsifica) suplimentar celor deja existente prin alte cercetări și în
ce scop, cu ce intenție, cu care motiv, etc.
Dacă etica acelor referențiale teoretice și a instrumentalizării lor se menține sau nu în standardele și limitele
uzuale oricărei investigații comparabile și întreprinse fără un interes i/mediat, rămâne o chestiune de
instrumentalizare și deliberare adițională, ulterioară și independentă investigației.
În acest sens, preventiv, s-ar impune reamintirea și sublinierea acelor fapte (transformative) și acte
(conformative), oricum atipice și inerent deja falsificate – în alte varii grade – pe care prezenta
cercetare va încerca să le analizeze from scratch, respectiv pe cele (mai) specifice procesului de
colaborare, ale intelligence-ului și ale mecanismelor de colaborare în intelligence.
Din această perspectivă, și procesul de colaborare (cu proceduralitatea sa), și intelligence-ul (cu tacticile
sale fluide) sunt atipice atât în posibilitățile și probabilitățile de referențializare, cât și în poziționările
părelnic deviante în firescul / naturalul peisajelor lor interactive. Cu atât mai mult, mecanismul de
colaborare în intelligence nu va fi nicicând un mecanism conformativ, ci unul profund transformativ,
deși – din considerente politice, diplomatice, morale, etc. – ar putea fi declarat (și) altfel.
Până la urmă, toate justificările și susținerile prezentei cercetări vor constitui doar o modestă versiune a
realității care ar trebui tratată ca atare, o versiune – mai mult sau mai puțin alternativă – și nimic mai
mult la prea multe altele care mai sunt și care vor mai tot fi pe mai departe.

10
 Tot așa, atunci când ficțiunea este o realitate alternativă zămislită de ori prin conspi-
rație (sursă) și conspiraționism (resursă), ea se dovedește foarte utilă în instrumentalizarea
nu mai puțin amestecată a referențialelor (naturale și) teoretice ale altor realități verosimile,
reprezentând o altă formă rodnică de manifestare a inspirației și imitației unui experiențial
inteligent folosit, cu bizuința – verificată sau nu – a unei lipse de informație, inteligență și /
sau cunoaștere acolo unde acea ficțiune va fi diseminată și exploatată pentru un interes.
Simplificând, nici o inter/acțiune înțeleasă ca (un) instrument cu realitate proprie, teore-
tică b, c, nu poate fi scutită de falsificarea – de la imitare (inocentă) până la ficțiune (sofisti-
(2)

cat aparent real întrupată) a – aceleia, în timpul tacticizării / instrumentalizării sale.

Instrumentarea în definitiv s-ar traduce doar ca o întrebuințare proprie, în niște limite
precise, strict normate, a instrumentului / interacțiunii, rar cu adevărat posibilă și utilă (2) b, c.
Instrumentalizarea este însă o folosire / tacticizare adaptativ-transformativă (sau
adaptativ-conformativă (2) d, e) în timp real, a unui instrument, în limitele sursei și resursei lui
– adesea destul de generoase, în afara teoriei și normei –, într-un mod inerent personalizat,
individualizat, deci într-o tactică fluidă și specifică / potrivită / optimizată unui interes concret
– mai mult sau mai puțin sincer / integral exprimat (și înțeles) – , aflat în realizare într-un
climat interactiv la fel de concret, totuși cu posibilele lui alte mistere, cu stimulente și
inhibatori / constrângeri proprii (sau doar cu realități percepute stimulativ / constrictiv),
funcție deopotrivă de informație, inteligență, cunoaștere cu secretele lor asociate și de
emoțional și experiențial, cu secretele acestora din urmă adăugate.
Răvășitor de mult (cantitativ) și de divers (calitativ) secret într-o realitate – oricare ar
fi ea – pentru a putea fi considerată vreodată cea adevărată (și referențială), în vederea
inter/subiectivizării ei, fără contestare, fără concurența sau conflictul unei alternative
aproape instantanee, la ea , la adevărurile de ea conținute, la re / interpretarea lor, etc.

Așadar, realitatea oricărei inter/acțiuni, în însăși justificarea și susținerea ei (tactică),

în însăși existența sa (implicit) duală, a acelei realități proprii numai ei, este constituită
genetic și are în posesie (evolutiv-)transformativă o latură ascunsă – în proporții graduale
/ variabile – care, când și dacă nu ar fi afectată de ficțiune sau falsificare, tot ar camufla o
cantitate impredictibilă și de o calitate nereferențializabilă de secret, de realitate proprie
necunoscută, de realitate secretă specifică pentru (oricare ar fi) inter/acțiunea dată și / sau
informația tactică (de sursă) ori de tacticizare (energizare / resursă) a acelei inter/acțiuni.
Până la urmă, toată această polemică are o singură miză, miza care a fost cea mai
problematică de la creionarea primelor direcții investigative ale demersului de cercetare :
dacă informația are o realitate a ei – cu toate versiunile (cea proprie, cea teoretică, cea de
întrebuințare / instrumentalizare) și adesea cu alternativele sale (născute din uz / interac-
țiune) (2) a-e – atunci secretul acelei informații ar putea să aibă, ca realitate a sa, fie reversul
(în oglindă a) realității informației de referință, fie o cu totul altă realitate.

11
 În tot cazul, fie convingerea (rațional), fie ”încrederea” (emoțional), în ”cunoașterea”
realității unei informații, ar impune (intențional) postularea A PRIORI tocmai a ”realității” că
acea informație ar fi corectă, completă și definitivă.
După un referențial teoretic (2) e nici nu ar fi exclus și ...se întâmplă frecvent așa, mai
ales în specificul ‘necesar’-ului numeroaselor realități teoretice (2) c, specific a cărui necesi-
tate / nevoie este de asemenea instrumentalizată.
Însă, dacă se poziționează în oglindă reversul realității informației, adică tocmai reali-
tatea secretului, printre multe altele, va fi foarte greu de conceput – chiar și în spirit de
glumă – că un secret este ori poate să rămână corect, complet și definitiv.
Ar fi împotriva Naturii, a inteligenței de Ea partajată și dispersată, a practicului în utilita-
tea lui elementară și nu numai, să se referențializeze corectitudinea, completitudinea și
definitivul secretului, oricare ar fi și oriunde ar fi el poziționat în Natură și dincolo de Ea.
Întradevăr, a fost și o să se mențină continuu o apetență ridicată pentru asemenea
tendințe de îngrădire interesată a secretului, dar numai a aceluia rătăcit prin clișeele,
standardele și modelele din realitatea teoretică care, după runde repetate de falsificare,
considerând-o realitate destul de atractivă, au decretat-o realitatea adevărată (2) f. Secretul
unei realități adevărate, secretul adevărului – dacă adevărul își poate permite să aibă (și)
secrete – nu poate fi decât un secret pur referențial, teoretic, vulnerabil și non-natural.
Realitatea – în plenitudinea formelor, versiunilor și alternativelor sale (de la cea mai
naturală la cea mai laborios teoretizată) –, a dovedit consecvent deșertăciunea acelor
tendințe și tentative vremelnice de însușire autoritară și nechibzuită a secretului (ei).
Atât dogma și profanul, prin ’modestele’ lor mijloace cât și academicul – prin așa-numi-
ta forbidden knowledge care va beneficia de o atenție separată spre finalul cercetării – ori
intelligence-ul – prin clasificarea informației, căreia însă (din alte considerente) o să-i fie
evitată dezvoltarea teoretică – deci prin alte instrumente / tactici, par să fie depășite laolaltă
și copleșite în egală măsură de pierderea controlului asupra secretului, care în același
timp se cere reînoit și protejat prin alte practici, tehnologii, instrumente și tactici, prilej cu
care se face – natural sau nu – și o redistribuire a posesiei lui, o dispersie a sa spre cât
mai mulți agenți (biologici) ai Naturii ...parcă după practica și justiția Ei, îndelung exersate.
O simplă poziționare în oglindă a cunoașterii realității informației cu cea corespon-
dentă, a realității secretului aceleiași informații, conferă confirmativ o noimă de justificare și
de susținere pentru acea relație specială și (gra)duală (2) a realității cu propria ei existen-
ță, oricare ar fi și la ce s-ar referi ea.
De bună seamă că operaționalizarea tuturor explicațiilor / dilemelor existențiale ale
realității – din nota de subsol tocmai reamintită (și extrem de sintetizată) – pentru realitatea
secretului nu s-ar putea realiza MUTATIS MUTANDIS fără o sumă de precaute nuanțări și ex-
ceptări, dintre care cele mai importante ar viza referențializarea și registrele de referenția-
lizare ale secretului, cu care cel din urmă nu se poate împăca, nu le recunoaște și cu atât

12
mai puțin, vreun referențial teoretic ori vreo etică la vreun referențial care să îi existe și să-l
privească, considerându-le otova nepermise insulte la adresa demnității și inteligenței lui.

Însă metodologic, acea simplă poziționare în oglindă introduce cunoașterea în gra-

dualitate, în dualitatea (bi)polarității, în polaritatea axiologică dintre cunoaștere și necunoa-
ștere, o polarizare a contrariilor care, din pricina prea numeroaselor realități alternative
rostogolite în ”teoriile adevărate” și prin ”adevăr”-urile incluse în acele teorii – dar a căror
valoare nu trebuie ignorată ori minimalizată – , va impune o atentă trecere în revistă a
justificărilor și susținerilor teoriei sistemelor, dar de abia din ultimul capitol al investigației.
Desigur, va fi o repunere în pagină simplificată, interesată și interesantă pentru verifi-
cări și confirmări prin teoria sistemelor ale tuturor celor ce vor fi justificate și susținute în
cadrul investigației până în acea etapă.
Totuși, până atunci, polaritățile și gradualitățile lor nu vor conteni, generând avalanșe
de perechi, diade și asocieri între cele dintâi – între informație și secretul ei, între calitatea
și cantitatea lor, între conformare și transformare, etc. – asocieri care minuțios analizate vor
prefigura alte posibile re/așezări, re/ordonări, re/articulări și re/configurări diadice.
În vârtejul acestui carusel al polarizărilor, polarităților și dualităților în grade diferite și
fluctuante, colaborarea va avea privilegiul să se lanseze prima în circuitul analitic, urmată
îndeaproape de (către) intelligence, cu care va ajunge cam în același timp în finalul
itinerariului investigativ dar care vor avea totuși un punct de destinație complet renovat la
momentul opririi, greu de recunoscut că ar fi unul și același cu cel de decolare.
Atipia celor două și a realităților pe care le crează – în adevăratul sens al cuvântului
”creație” – au întărit presupunerea nevoii acelor sumare explicații despre gradualitatea(2)
(a/simetriei statice și a re/echilibrării dinamice a) realității în general, explicații compri-
mate însă la minimul rezonabil cât să fie comprehensibile asumțiile că și procesul de cola-
borare (cu proceduralitatea sa), și intelligence-ul (cu tacticile sale fluide / tacticizarea sa)
sunt atipice atât în posibilitățile și probabilitățile de referențializare, cât și în poziționările
părelnic deviante în firescul / naturalul peisajelor lor interactive.(2) g
Colaborarea și intelligence-ul deopotrivă iubesc sincer și dedicat informația dar
incomparabil mai mult secretul ei, o dualitate și genetică, și patologică totodată, a/sime-
trizată și re/echilibrată pe o etică utilitaristă care valorizează principii pragmatice de
sorginte naturală, adaptate însă unui climat concret de manifestare / comportare.
Fără a fi exclusive în acea dragoste pentru informație și umbra ei, încearcă să
pretindă totuși subtil o exclusivitate pe baza meritelor – mai mult sau mai puțin reale – de
a face mereu o artă din tacticile tranformative, nicicând conformative, prin care un interes
concret să fie satisfăcut cât mai optim, cât mai performant, cu succes deplin.
În perimetrul concreteței interesului și climatului, pe principii pragmatice și adaptate
până la urmă amândurora, arta tacticizării transfomative căreia îi repugnă în mod natural
reglementarea și controlul, adesea ori excesive, ori inutile, ori stupide, se dovedește a fi o

13
artă a inter/subiectivizării, a intersubiectivizării unei realități concrete, nu neapărat reală
...dar oricum, concretă.
Porția de secret este prea consistentă ca să mai lase loc naivității existenței (oricum
duale a) vreunei realități adevărate, apologiei pre/moderniste pentru în/credere și credințe
în (sincere) ’miracole’, ori ca să mai oblojească frustrările consecințelor puse în sarcina
adevărurilor alternative, veșnic dușmănos falsificate, sau pe seama post-adevărului,
cuibărit la adăpostul neo-liberalismului, care l-ar menaja și l-ar întreține interesat, etc., etc.

Retrospectiv rememorând desfășurarea începutului, ceea ce acum este exprimat prin

”deloc surprinzător” cândva era de domeniul sâcâietoarelor surprize care au determinat o
continuă pipăire a non-tactilului, îmbibat doar în olfactiv cu odorizări la fel de vag conclu-
dente. Și totuși, la acea vreme, concludența – mereu eterică –, mai mult sau mai puțin
alternativă după ’mirosul’ raționalului, era însă jalonată pe referențiale ceva mai modeste.
Secretul (substanțial) păstrează privilegiul de a nu fi detectat senzorial în condiții
comune, cu pseudo-căutări puțin insistente sau doar cu o transpirație superficială, putând
să se evapore odată cu ea și lăsând apoi nedumerirea unei pârdalnice realități închipuite
care deja să-i fi înlocuit demult trecerea, resimțită doar prin energia lui dar imposibil de
dovedit, de îndată ce s-a ’eterizat’ fără să fi fost măcar referențializat. Relația dintre ficțiune
și secret ar putea fi concludentă numai în măsura în care este aptă să conștientizeze câtă
porție de ideal și de esențial poată să zacă într-o totală obscuritate, de nimeni deranjată.
Ori, pentru a putea descifra și recifra altfel realitatea concretă – aceea ”nu neapărat
reală ...dar oricum, concretă” – a unei inter/acțiuni, mai mult sau mai puțin artistică, dar
fără a fi considerată obligatoriu și dintru început atipică, s-ar putea ca separarea dintre
cunoscutul și necunoscutul unui / oricărui proces interactiv să nu fie nici pe departe sufi-
cientă și, în unele împrejurări, chiar deloc concludentă.
Totuși, acea separare, deși insuficientă, ar fi fost de neevitat, cu atât mai mult în acea
etapă când, la sfârșitul documentării, s-a conturat cel mai pregnant realitatea că esențialul
unei interacțiuni poate să stea, înghesuit de bunăvoie și totodată relaxat, tocmai în
necunoscutul / secretul procesului interactiv, – care ar putea fi eventual confirmat ca
”esențial” numai după analizarea și punerea deoparte a părții cunoscute (mai mult sau mai
puțin potrivit referențializată și definită anterior) –.
Așadar, fără să fie nevoie să se re/inventeze roata, oricum ar fi trebuit mai întâi
deslușită porția de realitate la vedere – fără ca provizoriu să fi interesat modul cum ea
ar putea fi observată și interpretată pe temeiul tacticizării / manifestării / comportării, temei
(prezumtiv) intenționat – și înlăturată de cea cu desăvârșire secretă a aceleiași inter/ac-
țiuni, atât în privința sursei / procesualității, cât și a resursei / proceduralității ei.

Pentru o atare clarificare în privința colaborării, a pro/porționalizării realității publice

de realitatea secretă, inițial a părut fezabilă și suficientă abordarea constructivistă.

14
 Însă, în cadrul analizelor de parcurs, deconstruirea operaționalizată prin mijlocirea
constructivismului critic a lămurit doar parțial, puțin convingător și neconcludent întreaga
problematică legată de sursa / natura / procesualitatea (respectiv personalitatea, partea
ascunsă și dificil de descifrat a) colaborării, apoi pe cea legată de resursă / logică / proce-
duralitate (adică atitudinea, modul manifest, comportamentul ei public – de altfel destul
de cifrat, de tacticizat în anumite chei de interpretare / de realități alternative –) și, nu în
ultimul rând, de multe alte chestiuni conexe, indispensabile sau doar utile confirmării ori
infirmării ipotezelor de lucru propuse la finalul etapei de documentare.
Așadar, pe lângă porția de deconstruire, una fizică, pe componente, s-a impus de
îndată și o porție de desubstanțializare, una aproape chimică, de topire abstractă a com-
ponentelor conținute de colaborare, până la urmă, o descompunere ficțională a energiei
acelor componente simplu deconstruite și care apoi, trans/re/formate și re/asamblate (deci
reconstruite în sensul de re/structurare fizico-chimică) – în varii moduri posibile, în limitele
sursei și resursei caracteristice – pot da aceeași sinergie procesului interactiv analizat.
Din fericire sau nu, acea neortodoxă ”descompunere ficțională” nu a fost nici prima
nici ultima ficțiune non-conspirativă în sarabanda celor necesare ori utile în freamătul
analitic al diverselor etape. Dimpotrivă, fără să re/breveteze plictisitor roata, fără boare de
în/credere pentru ”realitatea adevărată” (2) f și fără prejudecăți față de cea alternativă / a
interpretărilor neconvenabile, cercetarea a căutat să fructifice pragmatic toate ’tehnologiile
ficționale’ academic îngăduite, prin întrebuințarea performantă a funcției asociative.
În timpul și în urma unei / oricărei documentări, asociativul are o contribuție semnifi-
cativă în selectarea (3), gestionarea și tacticizarea seturilor de realități alternative, fiind
nenumărate cazuri și situații când ...acelea s-au cernut și / sau șlefuit între ele, aproape de
la sine, autorul putând să devină astfel spectatorul propriei sale cercetări, mărginindu-se
doar la o lejeră supra/veghere, cu un minim dirijism și acela estompat.

(3)
Preferința (ca termen), în fapt doar o modestă pre/supunere predilectă, va fi folosită cu parcimonie calculată
și nu va fi deloc încurajată în operaționalizarea analitică a prezentei cercetări care, în schimb, va da
preferință termenilor de selecție (ca sursă) și selectare (ca resursă).
Agregarea preferințelor (ca sintagmă) de asemenea, nu va fi deloc întrebuințată chiar în pofida sau tocmai
din pricina faptului că metonimic ”agregarea selecțiilor” ar intra într-o altă logică a semnificațiilor.
Selecția stimului / inhibatorului și / sau a impulsului – ca stimul intern(alizat) – în egală măsură nu suportă
comparație cu vreo preferință a stimulului (ca sursă) și stimulării (ca resursă), care este de la sine
înțeleasă dar care diferă fundamental de reflectarea semantică a unei atari sintagme în mod abstract
înlocuită – spre exemplu – în cazul / cadrul teoretizării / instrumentalizării acțiunii colective.
Selecția interesului, tradusă mai degrabă ca fiind o (ierarhizare și o) prioritizare a lui (dintre mai multe) și
cunoscută generic sub porecla de ”agendă”, la prima vedere nu ar reclama / nu ar trebui să reclame
prea multe dezvoltări. Însă, ...după cum implicit se va arăta pe larg în capitolul 5, când vor fi atinse pe
rând conceptele (și conținutul lor dezvoltat al / ) de ambiguitate birocratică (un alt/fel ...de cifrare),
ignoranță (cu agnotologia ei), forbidden knowledge, stupiditate funcțională, devianță funcțională, etc.,
care pot afecta selecția și / sau selectarea interesului (de colaborare inclusiv – sau mai ales –), se
va putea constata că înlocuirea ”preferinței” cu ”selecția” a fost una ’chibzuit cumpănită’.

15
 Realitățile alternative, văzute (printre multe altele) ca interpretări – mai mult sau mai
puțin convenabile –, de la sine înțeles ar putea să justifice și să susțină câte un ’adevăr’
alternativ sau să blameze vreun ’bine’ originar, dacă pentru acel scop au fost concepute
și lansate spre inter/subiectivizare și spre dauna / înlocuirea realității care le-a generat.
Însă în cazul colaborării și a investigării ei, ca de altfel și în cazul intelligence-ului,
realitățile alternative care s-au autoselectat și asociat, așa alternative cum sunt, nu agre-
ază ideea de adevăr – adevărat, alternativ ori altfel – și nici axiologicul bine - rău (chiar
mult mai controversat), din simplul motiv că cele amândouă din urmă nu se pot referen-
țializa într-un mod util și relevant pe natura și în logica realităților celor dintâi.
În definitiv, o realitate – alternativă sau nu – nu își propune să impună vreun adevăr
de nezdruncinat, trainic și universal valabil pe orice meridian și în orice galaxie, fiind mai
degrabă aptă să ofere (în porția ei public cunoscută, nesecretă - desigur) niște simple
constatări, trăiri, experiențe, concluzii (provizorii), etc. destul de neutre și empirice, care
vor urma să fie eventual inter/subiectivizate după inteligență, pricepere și interes sau, pur
și simplu, de-a dreptul ignorate.
Realitatea (oricare ar fi ea) ignorată și realitatea alternativă refuzată de la intersu-
biectivizare – sau frecvent, mai ales în dogmă, răstălmăcită într-o direcție contrară celei
proiectate – au un cu totul alt tip de reflectări asupra rezultatului (și succesului său).
Problema dacă o realitate trebuie să aibă cu necesitate un rezultat ori dacă nu cumva
ea este un rezultat în sine, presupune de asemenea altă rezolvare / rezultat, însă printr-
o cu totul altă abordare și instrumentalizare / teoretizare a rezultativului.
Pentru a nu torpila întreg eșafodajul documentării premergătoare și pentru a nu
deraia de pe făgașul ipotezelor anunțate, investigația a hotărât că țapul ispășitor ideal nu
poate să poarte decât numele de interes.
Între interes și realitatea sa (aceea proprie (2) b ) s-ar părea că există un alt contract
de agenție, la fel de tainic ca cel dintre Natură și agenții săi (biologici), prin care realitatea
lui se prezumă că se obligă să inter/acționeze în numele și interesul Interesului însuși.
Acest compromis elegant poate rezolva într-o bună măsură problema de mai sus,
în sensul în care o realitate (ca agent) poate să urmărească un rezultat ori să devină un
rezultat – dat fiind faptul că viețuiește doar până la satisfacerea interesului / înțeleasă ca
rezultativ –. Compromisul astfel încropit obține doar o rezolvare de circumstanță operațio-
nală, ce’i drept cu un rezultat provizoriu, chiar dacă succesul lui ar fi discutabil.
Succesul rezultatului poate fi o miză pentru orice inter/acțiune care miză, de multe
ori, proiecteză doar avantajele POST FACTUM specifice victoriei așteptate, uitând sau tre-
când nedrept sub tăcere acele silențioase avantaje care au pregătit sau măcar au ajutat la
obținerea performanței, până la culegerea laurilor.
Colaborarea are un cult special pentru succes și își respectă (substanțial) acele
puține și fidele avantaje care i-l asigură constant : secretul și realitatea alternativă /
creativ-asociativă, incomparabil mai consistentă decât versiunea imitativă.

16
 Prin urmare, cercetarea colaborării, pentru a-și asigura eficiența și chiar performanța
rezultatului, ținând cont de toate aceste detalii specioase a mers pe aceeași logică cu cea
a interacțiunii investigate, a căutat să pătrundă și să-și însușească parte (atât cât i-a
trebuit) din a sa proceduralitate, s-a preocupat de chestiunile de atitudine, pe care
colaborarea în mod natural o folosește în realitatea proprie permanent adaptativ-trans-
formativă, deci cuplată până la naturalizare de o / oricare realitate concretă – alternativă
dar creativ-asociativă – , în cadrul căreia din urmă face o artă din tacticizarea / instrumen-
talizarea secretului, cu inter/subiectivizarea numai a părții care îi convine din interesul său
concret și din informația minim-optim-necesară satisfacerii lui ...cu succes.
Mai mult decât atât, pentru a operaționaliza în chip rezonabil logica, proceduralitatea
și atitudinea procesului interactiv cercetat, demersul investigativ a încercat să împrumute
cât mai mult posibil din resursa, aceea chimică, din energia colaborării prin resorturile
căreia reușește să se strecoare și să se comporte adaptativ-transformativ prin necunoscut
/ secret, fără nici cel mai plăpând risc de previzibilă referențializare și de posibilă evaluare.
Cu o asemenea interacțiune cameleonică, indiscutabil atipică, după ce s-a echipat
cu toate aceste preparative, ficțional, cercetarea a creat inițial mai multe tipuri de realități
alternative construite diadic, pentru ca, într-o fază ulterioară, să le selecteze pe cele care
au confirmat cea mai mare contribuție la deconstrucția și desubstanțializarea secretului,
respectiv diada sursă / resursă, cea dintre natură / logică, cea dintre procesual /
procedural și cea dintre personalitate / atitudine, pe care le-a asociat interactiv între ele
în raport (de proximă referențializare, pentru verificare) cu diada structural / funcțional.
Însă, toate acestea au fost avute în vedere cu precădere numai pentru o analiză
endogenă a procesului de colaborare, având deci acea porție cu o concludență a ei, dar
totuși insuficientă pentru deplina / mai buna ”cunoaștere” a fibrei interacțiunii studiate.

O comportare, deci o manifestare intenționată, invariabil raționată prin filtre emoțio-

nale – dacă se are în vedere una a oricărui agent biologic (fie el și colectiv) al Naturii –
este în chip firesc diferită ”acasă”, în intimitate, cu sinele, față de comportarea (aceluiași
agent) într-un climat de la mai puțin familiar, spre unul ostil (competițional, confruntațio-
nal, conflictual, eliminativ / de excludere, etc.), până la cel cu desăvârșire necunoscut.
Comportarea, ca parte a unui comportament articulat (educat / instrumentalizat /
culturalizat pe tipare, pe modele ale experiențialului), ca resursă – cu logică și energie
proprie, imprimate de sursă –, ca procedură a unui anume proces indentificabil sau măcar
(experiențial) presupus, ca atitudine punctuală proactivă / activă / reactivă / interactivă /
postactivă / retroactivă a unei anumite personalități (de reflecție genetic-ereditară și în timp
updatată / educată / culturalizată), la un anumit stimul / inhibator al unui climat concret,
– chiar dacă nu este pe deplin evaluabilă și vizualizată (păstrând oricum o latură secretă a
propriei realități) –, reprezintă totuși un prim pas de exogenitate, de la care o analiză poate

17
începe să se îndrepte retroversibil spre sursa, procesul și personalitatea acelei comportări,
prilej cu care ar mai avea o șansă să se apropie și de secretele ultimelor trei.
Suma ”infinităților” de climate concrete, adică de interese satisfăcute prin inter-
acțiune, include și totalitatea agenților (biologici) ai Naturii, individualități – fie și colective
(grupuri / colectivități, comunități, societăți) – denumite mai degrabă și mai neutru entități
care, prin surse / procese / personalități proprii și în mare parte secrete, cu realități pe
măsură, exibă prin interacțiune diferite forme de informație - inteligență - cunoaștere, prin
comportarea lor dobândind / menținând / pierzând putere, puterea de a-și satisface un
interes concret, într-un climat de interacțiune. Interacțiunea este adaptată / tacticizată celor
două anterioare – respectiv interesului și climatului – tocmai pe baza informației - inteligen-
ței - cunoașterii selectate (3) (anume pentru acea interacțiune) și utilizate în timp real.
Utilizarea / instrumentalizarea / tacticizarea informației - inteligenței - cunoașterii în
cadrul interacțiunii imprimă inerent o mecanică (și o chimie), creând un mecanism – cu
realitate proprie – între entitățile implicate, ale căror acțiuni luate separat pot avea cu
totul alte realități, în alte chei de semnificație, inculcate de interes (și realitatea lui - văzută
ori nu ca agent al său) la momentul declanșării / inițial al fiecăreia dintre ele.
În Natură și în firescul interacțiunii agenților Ei – un ”firesc” cu nenumărate referențiale
confirmatorii (și de verificare) – acel mecanism este aproape invariabil un mecanism
adaptativ-transformativ care poate să meargă până la hibridizare, atât a interac-
țiunilor (proceselor cu procedurile lor / surselor cu resursele lor / structurilor cu funcționali-
tatea lor, etc.) cât și a entităților, acestea din urmă hibridizate tocmai din pricina și în
inerția celor dintâi, ale acelor interacțiuni care au creat și întreținut mecanismul cu aptitudini
transformative, fără ca acesta să topească / unifice obligatoriu și imediat realitățile acelora.
Ori, în cadrul unui atare mecanism, transformarea – și efectele / rezultatul ei – nu
poate să se rezume exclusiv doar la mecanica (de altfel, destul de fizică, vizibilă / palpabilă
/ cognoscibilă senzorial a) aceluia; transformarea de cele mai multe ori își inaugurează
opera creativă tocmai cu procedura / tacticizarea procesului, cu resursa / energia sursei,
cu atitudinea / emoția personalității, adică fix cu chimia secretă și dinamică din latura
ascunsă a acțiunii (cu realitate proprie) introdusă adaptativ în interacțiunea care va genera
și întreține mecanismul transformativ până la satisfacerea interesului, chiar dacă și în
pofida faptului că, la început, interesul nu ar fi avut planificat / estimat / previzionat vreun
efect / rezultat transformativ sau, cel dorit ar fi fost cu totul altul.
Chimia, cea invizibilă, extra- și meta- senzorială a inter/acțiunilor nu poate fi decon-
struită în demersul analitic retroversibil de la resursă la sursă, de la procedură la proces,
de la funcțional la structură pentru a pune în lumină toate secretele geneticii sursei / proce-
sului / structurii, utile unei analize endogene completă, cu un grad maxim / optim de conclu-
dență. De multe ori, însăși resursa, procedura, funcționalul dobândesc / dezvoltă interactiv
o chimie (și o fizică) cu dificultăți de agrementare la geneticul propriu (sursa / procesul /
structura de plecare), semnalând astfel zorii unei deja potențiale hibridizări viitoare.

18
 Prin urmare, chimia se va desubstanțializa, desubstanțializare care trebuie să
înceapă de la succesul / rezultatul / efectul interesului satisfăcut prin interacțiune și să se
întoarcă spre intenționalul care l-a generat, în colaborare cu raționalul și emoționalul.
Deconstrucția și desubstanțializarea unui mecanism adaptativ-transformativ creat de
/ prin interacțiune vor putea cumulativ să constituie analiza exogenă a procesului / sursei
/ personalității, în cadrul cărei analize vor fi fost deja lămurite fizic- deconstruit și chimic-
desubstanțializat procedura / resursa / atitudinea exibate în inter/acțiune.
Atitudinea ține de mentalitate, mentalitatea este chimie; cu chimia, cu mentalitatea
și resorturile ei complicate, se poate analiza (endogen și exogen, deopotrivă) fizica acțiuni-
lor adaptate (întâi chimic) ale interacțiunii macanismului (fizico-chimic) transformativ.
Simplificând, chimia (mentalității) face ca fizica (inter/acțiunii) să fie una inteligen-
tă, cu rezultat util, sau măcar concludent, inclusiv în cadrul unei evaluări serioase.
Ori, dacă fizica / de/construcția inter/acțiunii este ceva mai transparentă, chimia /
de/substanțializarea succesului / rezultatului / efectului (de transformări fizico-chimice suc-
cesive ale) unui interes comportat / manifestat (semi-transparent în varii grade), este
quasi-secretă; realitatea ei senzorială și pluri-”alternativ” percepută rămâne un crâmpei
neglijabil într-un ocean galactic al secretului aceleiași realități, în realitatea ei secretă meta-
senzorială, ultra-dinamică, de la o secundă la următoarea, alta și exprimată altfel.
Din această perspectivă, analiza exogenă a unui proces interactiv – cu atât mai mult
în cazul unuia cameleonic ca cel al colaborării – are o problematizare suplimentară serioa-
să, de vreme ce, pentru deplina / mai buna cunoaștere a acelui proces se impune nevoia
unui mecanism conjugat de deconstrucție și desubstanțializare a mecanismului adapta-
tiv-transformativ, cu aptitudini de hibridizare oricând posibile și adesea probabile într-o
eficiență spontan manifestată, intenționat comportată / tacticizată sau (direct) rezultată.

Plecând de la arătata perspectivă, re/dimensionată la o cu totul altă anvergură – ...cu

părelnice nuanțe holistice – prezenta cercetare și-a re/calibrat traiectoria astfel re/direcțio-
nată de către realitatea alternativă a desubstanțializării (aplicabilă mai mult sau mai puțin
sistemic) pe mecanismul de colaborare în intelligence, prin deconstruirea și desubstan-
țializarea căruia să îndeplinească mult mai aplicat concludența unei analize exogene a
procesului de colaborare, care s-o completeze mulțumitor pe cea endogenă.
Intelligence-ul, indiferent de pe care muchie ar fi privit, face cel mai atipic cuplu cu
colaborarea; o iubire imposibilă între două nuci tari, una mai cameleonică decât cealaltă.
Deși ar fi greu de precizat într-un mod prea categoric ce le unește și ce le desparte
– niciodată pentru multă vreme dar repetat – (dat fiind capacitățile compatibile comune
adaptative și transformative), privind ‘de pe margine’, neimplicat dar atent, oricine ar putea
să constate că problemele lor de cuplu, restrânse în principal la două esențiale, suportul
emoțional și gestionarea secretului, pot fi lesne surmontate după interes, grație realități-
lor alternative pe care le crează și le întrețin împreună, prin compromis și complicitate.

19
 Realitatea cameleonică a colaborării și cu cea și mai cameleonică a intelligence-ului
reușesc laolaltă, grație artei unei intersubiectivizări a interesului pe ”frecvențe” inaccesibile
neinițiaților, să dobândească o coeziune de cuplu liber reciproc consimțită numai cât ține
consimțământul, unul de foarte scurtă durată și care nu are o formă continuată, la următoa-
rea revedere – de peste o săptămână, o zi, o oră – fiind necesar un altul, altfel negociat.
În cadrul colaborării și în folosul ei, emoționalul ocupă un loc privilegiat, pentru
suportul covârșitor pe care îl imprimă intenționalului, motiv din pricina căruia nici nu are
vreo tangență directă (și / sau care să conteze) cu artificial intelligence – lipsit de un inten-
țional propriu (și de vreun emoțional motivațional (4) pentru rezultate, unele de succes) –.
În cadrul mecanismelor sale interactive, parcă într-un spirit de compensare, intelli-
gence-ul nu numai că nu face nazuri la lipsa – dorită sau doar eventuală – de emoție (și
de intenție proprie ...a altora) ci, mai mult, îmbrățișează patern tocmai artificial intelligence-
ul pe care începe să se bizuie istovitor, în prezent ajungându-se ca – la nivel mondial –,
intelligence-ul să aibă o componentă de artificial intelligence de peste 85 % (sigint), procen-
tul ‘natural’ rămas (de humint) urmând să se resemneze cu asimetria și dezechilibrul de
emoție și intenție, care încep să se reflecte în rezultate ...și utilitatea lor efectivă.
Dacă intelligence-ul (instituțional) caută / preferă acei interlocutori vulnerabili și lesne
controlabili, cu intenții potrivite lui, puține sau deloc, cu emoții măsurabile, dirijabile ori
absente, este pentru că valorizează excesiv secretul referențial, nefiind prea des intere-
sat (și bugetat) să se îndeletnicească cu ascunzișurile organice ale secretului substanțial.
După cum cercetarea o va demonstra, această opțiune de preferință (3) / selecție, de
poziționare față de secretul referențial, de instrumentalizare / tacticizare a lui, deci opțiunea
de ’a se situa’ în limitele constitutive și în raport i/mediat cu starea de ’a fi’, este o opțiune
graduală și gradualizată prin mijlocirea a doă tipologii elementare de mentalitate.

(4)
Motivul, în înțelesul și interesul prezentei investigații – fără să conteze cât de inteligent este el conceput
/ exprimat / intersubiectivizat – este eminamente rațional, menit să justifice și să susțină stimulul /
impulsul / intenția / interesul (reunind deci numai raționalul și intenționalul sursei / personalității).
Motivația este motivul vestimentat în emoție, adică motiv plus imbold, unde imboldul este anvelopa
energetică, chimică, resursa emoțională care să-i mențină actualitatea ori chiar să dezvolte (inspirativ
și / sau doar imitativ) motivul astfel îmbrăcat. Aici, cu emoționalul inclus, tripleta sursei este completă.
Deci, motivația în sine nu este în mod obligatoriu purtătoare de creativitate; ea poate fi eventual doar un
stimul. Pentru că creativitatea este relaționată intern de imbold (deci de emoție, până la urmă) și
extern de climat (-ul de inter/acțiune și / sau de inter/subiectivizare) cu ”chimia” lui, atribuirea și rezer-
varea creative thinking // gândirii creative doar sumei dintre inspirațional plus inteligență (înțeleasă
punctual în această relație ca proces și / sau mecanism de gândire) s-ar putea dovedi incompletă.
Pe de altă parte, gândirea creativă, din ce în ce mai des sinonimă cu gândirea critică și antonimă cu
’gândirea’ conformă (6) e (adică o gândire rutinieră asociată / specifică comportamentului conform și
mentalității lui tradiționale (6) e), se va dovedi consonantă cu motivația și disonantă cu motivul.
Pe parcurs, creativitatea și etica ei vor sprijini investigația în capitolul 4 pentru a fi cercetată etica colabo-
rării, până când și prilej cu care, multe alte detalii utile vor completa cele aici doar schițate.

20
 Mentalitatea problematizează și mai mult tripleta informație - inteligență - cunoaștere,
referențiale și / sau comod referențializabile, în relație invers proporționalizată / graduali-
zată cu dualitatea secretului, în cadrul căreia cel referențial este instrumentalizat inerent,
deci în primul rând și înaintea unui intențional concret comportat, de însăși acea tripletă.
Din toate aceste cauze, pe de o parte, colaborarea, cu o anumită mentalitate, este
mult mai bine echipată emoțional să manipuleze intenționalul într-un registru propriu,
atipic, original, justificat și susținut pe o etică proprie, de sorginte naturală, iar pe de altă
parte, grație mentalității sale, este mai bine înzestrată și pentru gestionarea secretului
substanțial, a necunoscutului autentic, poate nebănuit încă nici de ficțiunea geniului.
În schimb intelligence-ul, în cameleonismul său, căutând să dreseze sau după caz,
să emasculeze intenționalul și emoționalul convivilor de la ospățul informației - inteligenței
- cunoașterii, s-a ales cu prea mult rațional, un rațional excesiv de supraponderal, un obez
oricum artificial, lipsit de sentimentul și motivația (4) eficienței dar și de modul de ’a fi’ uman
(măcar în sensul unei intersubiectivizări empatice), lăsat să administreze doar secretul
referențial al unei informații indistinct – din punct de vedere intențional-afectiv – colectată,
selectată, procesată și utilizată, pentru o grabnică secretizare ori comercializare, după
interes, dar care interes nu va mai fi deloc artificial și adesea, nici legitim ori inteligent.
Componenta mai ’naturală’ și cu adevărat operațională și eficientă a intelligence-ului,
cunoscută sub numele generic de humint, în procentul acela debalansat (de cca. 15 %),
uneori și pe alocuri în curs accelerat de privatizare – ori de hibridizare public-privată –,
este acea componentă structurală a intelligence-ului care îl și gradualizează în dualitatea
instituționalului și organizaționalului structural astfel conținută, de asemenea, în posibile
diferite grade fluctuante de hibridizare, după cum cercetarea o va demonstra.
Mentalitatea, cu ambele tipologii elementare ale sale (6) e, joacă un rol bine camuflat,
secret dar hotărâtor în gradualizarea indispensabilă și inevitabilă dintre cele două compo-
nente polarizabile ale intelligence-ului, făcând ca doar componenta organizațională a lui
să fie în mod efectiv compatibilă cu colaborarea, tocmai datorită mentalității care le unește
și le exponențializează dorința de interacțiune, pentru satisfacerea unui interes concret.
Astfel, intelligence-ul organizațional va merge pe mâna colaborării, folosind
registrul ei tactic pentru manipularea emoțională a intenționalului, nu unul propriu,
asumându-și totodată și controversele de etică ale acelei interacțiuni cu vocație naturală.
În schimb, cel instituțional are un registru propriu lui de tacticizare / instrumenta-
lizare / manevrare a intenționalului, justificat și / sau atribuit (nu totdeauna prea individual
asumat) pentru un interes strategic, interes de securitate, interes național, etc.
Acea teoretizare / tacticizare / manipulare (ca resursă) instituțională/ -istă, făcută pe
o etică de falsificare a naturalului, este însă frecvent blamată de apologeții moralității, tot
în funcție de miză, interes și audiență, în obișnuitul discurs al dublului / multiplului standard.
Una peste alta, lăsând provizoriu deoparte nuanțele și detaliile prea problematice,
colaborarea și intelligence-ul fac casă bună împreună, chiar dacă aceea nu are nici ușă,

21
nici fereastră, nici măcar closet sau acoperiș, o casă aproape fictivă, dar întotdeauna ”aca-
să” când se regăsesc împreună, o ”ficțiune” a complicității, a compromisului (5) și a consen-
sului ce îi urmează, a conspirației și a interacțiunii umbrelor, dar ale căror rezultate și urmări
nu sunt deloc doar simple ficțiuni sau adevăruri alternative ale ”post-imaginarului”, sunt
palpabile, mai mult sau mai puțin agreabile, atipice, cu o nouă realitate, pe măsură.
Relația dintre cele două, deopotrivă și în același timp armonioasă și furtunoasă – o
furtună lipsită de zgomot, care se lasă cu vrafuri de scântei (și acelea lipsite de vreo
strălucire facil sesizabilă) –, este o relație care va dăinui, pentru că ambele ”individualități”,
în natura lor, deci ca surse, deși au personalități puternice și statornic caracterizate – în
pofida dificultăților de referențializare potrivită – au comportamente / tacticizări (resurse)
flexibile și creative (, adaptativ-transformative), fie doar și pe unele segmente ...esențiale.
Datorită acestor comportări / tactici fluide / energii / chimii (cameleonice comune),
cele două inconveniente majore mai sus arătate, suportul emoțional și gestionarea secre-
tului care le diferențiază gra/dualizat, le conferă pretextul unei complementarități utile și
multifațetate – mai mult decât s-ar putea bănui –, dar numai pe criteriul interesului, firește.
În iubirea lor reciprocă profund interesată și scrupulos calculată, intelligence-ul
primește asistență tehnică de la colaborare în privința multor perimetre ale secretului subs-
tanțial, a cărui hartă cea din urmă o traduce și o intersubiectivizează mult mai priceput.
La schimb, în generozitatea lui zgârcită, totuși intelligence-ul nu va face economie cu
raționalul (artificial) care oricum îi prisosește, mai ales atunci când colaborarea, din prea
plinul emoției și al intențiilor ei prea pătimașe, ar fi pe punctul să rătăcească simțul rațiunii.
În tot cazul, în relația lor nu există loc pentru nici un strop de încredere prezumabilă
și dacă într-o atare relație, foarte specială și relativ compatibilă, așa ceva nu poate să exis-
te, cu atât mai puțin ar avea șanse în alte terțe relații și interacțiuni ale fiecăreia dintre ele.
Mai degrabă și în sens contrar, prin inversiune de semnificații și prezumții, pe
discursul încrederii se cultivă un pragmatic sentiment de neîncredere – pagmatic, pe frusta
rațiune (privind oricând posibila naturală defectare) că mai împuținează ceva din riscurile
cu anticipata certitudine a trădării ...sau din certitudinea riscurilor anticipate de trădare –.
Până la urmă, relația lor este una de colaborare inteligentă, în toate viscerele ei.

Ponderea de artificial, expansivă, uneori și pe alocuri sufocantă, caracteristică

revoluției tehnologice de ultimă generație – o revoluție aproape continuă – a ultra-

(5)
Compromisul, provizoriu, până la explicațiile extinse ale analizării lui amănunțite – absolut necesară în
studierea colaborării și a intelligence-ului – va fi considerat ca o re/echilibrare între două caracteristici
/ interese / preferințe (3), etc. simetric dezirabile dar asimetrice în privința compatibilității lor.
Tot în sensul prezentei cercetări, compromisul nu se poate confunda cu consensul, cel dintâi fiind înțeles
ca o re/echilibrare UNO ICTU, dintr-o singură secvență (a unei inter/acțiuni).
Consensul intră în rezultativul (8) compromisului, a cărui in/stabilitate ține – după cum se va demonstra –
de sinceritatea re/echilibrării, de evoluția (satisfacerii) interesului și / sau de climatul interactiv.

22
supravegherii electronice satelitare; a monitorizărilor de tot felul (biometrice, amprentelor
faciale, DNA, etc.); a tot mai necontabilizatelor drone (inclusiv private) de spionaj, de atac,
etc. dar în principal de colectare a informației; a private cloud-urilor (la îndemâna oricărui
utilizator de internet) pentru în/magazinarea / gestionarea ei, etc., etc. a condus prin
nebăgare de seamă la această ”wired world” // lume cablată a prezentului, aflată într-o
neîncetată ”algorithmic warfare” // războială algoritmică (Aldrich 2010a, 549-50).
Pe de o parte tehnologia, lipsită de vreo exclusivitate (naturală) stabilă, având reali-
tatea ei proprie – cu latura secretă a respectivei realități, în covârșitoare măsură privată –
și, pe de altă parte, algoritmica beligeranță perpetuă a tehnologiei ...cu însăși lumea care
a zămislit-o, cu sursele / creatorii ei, printre multe altele, laolaltă au reconfigurat precipitat
și destul de pripit întreaga arhitectură a intelligence-ului care, cameleonic fiind, nu putea
să rămână pasiv sau departe de informația - inteligența - cunoașterea acelei tehnologii de
ultimă generație (cu revoluția și războiala ei cu tot), punând chiar umărul la propășirea ei.
În d/efectul / rezultatul reconfigurării structural-funcționale și în timp real a arhitecturii
sale – dar fără a generaliza (la scară planetară, nici măcar la cea europeană) – cât și al
menținerii proprietăților sale cameleonice, ceva mai șubrezite ca urmare a relocării / disper-
sării a numeroaselor secrete surse de secrete, intelligence-ul – când pe cont propriu, când
împreună cu colaborarea –, fără să ignore febra diverselor tendințe de privatizare a auto-
rității, cu avantajele lor derivate, a profitat grabnic de oportunitate și, cameleonic, pe ascuns
și-a relocat / dispersat la rându-i părți ale sale în ...privat, un privat ”atent” selecționat,
mișcare îngăduită tocmai de acea zisă reconfigurare tactic pripită a arhitecturii lui.
Deloc surprinzător, prima țintă vizată de intelligence la imediată întrebuințare, cu
eventuală privatizare prioritară, a rămas feblețea lui, acel partener-instrument docil și
discret, moștenit / ereditat din vechea arhitectură, denumit artificial intelligence care, fără
intenție năștrușnică impredictibilă sau emoție incomod supărătoare, să-i satisfacă interesul
egocentric de stăpânire a secretului referențial corespondent tripletei informație - inteli-
gență - cunoaștere, cât mai exclusiv cu putință și într-un stil exclusivist, cameleonic.
Însă, stăpânirea cât mai exclusivă și într-o manieră cameleonică ar trebui teoretic să
fie cât mai agreabilă autorității și neconcurențială ei care, la fel de teoretic, ar deține tot
exclusiv robinetul finanțării și cel legislativ – aproape întotdeauna destul de favorabile (ori
tacticizate să devină astfel) –, pentru înflorirea patrimoniului intelligence-ului (relocabil /
dispersabil) și asigurarea unei protecții de justificare și susținere legală a modurilor sale de
’a fi’ și de ’a avea’, de ’a se situa’ și de ’a obține’, mai puțin sau deloc controlabile.
Dar, oare cine – ca sursă / structură (de individualitate / personalitate) – și cum – ca
resursă / proceduralitate / tacticizare –, până la urmă, cu ce mentalitate ar putea fi contro-
lat un cameleon, mereu altfel transformat, cu chimia lui cromatică atipică / unică / originală,
cu cromatica lui fizică gradualizată cifrat pe inversiuni ale realității lui proprii, în care
nevoia poate să semnifice de fapt, în acea realitate proprie numai lui, provocare – și
invers – , în care teama / frica s-ar putea traduce corect prin contrariul ei, etc. ?

23
 În cea mai bună ipoteză ...tot un ”cameleon” sau în tot cazul, o sursă a cărei resursă
/ o natură a cărei logică să fie într-o gradualitate simetrică (ori asimetrică superioară) celei
cu care cameleonul interactiv crează / participă în mecanisme adaptativ-transformative.
Dacă controlul se va face cumva pe logica de analiză și evaluare a mecanismelor
adaptativ-conformative, cu o mentalitate instituțională, birocratică, tradițională, nepotrivită
actului de control, neadaptată realității concrete – nu neapărat reală, cam prea falsificată
dar oricum, concretă – acela va risca să nu mai fie control, va risca să fie nimic.
Desigur, prin instrumentalizarea realităților alternative, prin dualul / dublul discurs,
inspirațional și imitațional va fi un nimic util, pentru unele mentalități poate chiar salvator,
dar numai eventual pentru interesele plămădite sau moșite de acele mentalități, în spiritul
lor, cu alte surse / culturi și resurse / comportamente, unele de conformare (6) , în dauna
celor adaptate și adaptabile în timp real, adică a celor potrivite / utile demersului propus.

(6) a
Prezenta cercetare dintru început a fructificat distincția deosebit de importantă dintre conformare și com-
portamentul de conformare – importantă din punct de vedere structural și funcțional (importanță
susceptibilă de numeroase alte nuanțări și pe diada personalitate - atitudine) –. Comportamentul de
conformare va fi implicit analizat în capitolul 4, odată cu mănunchiul de comportamente detectate în
intelligence, fără a fi neglijat nici în privința prezenței lui reduse din procesele de colaborare.
6) b Con fo rm ar e a , potrivit opticii acestei investigații, înainte de a deveni ea însăși o sursă pluri-valentă, își
are originea / natura / sursa în formarea concurentă – atât prin acțiune (activ), cât și prin inacțiune /
abținere (deci și pasiv) – a unei realități care își exteriorizează / manifestă preponderent doar abținerea
ei, creând astfel o percepție (și aceea indusă / instrumentalizată suplimentar) de stabilitate.
Stabilitatea are o gradualitate a ei – cu asimetrii și reechilibrări adesea liniștite / temporizate de compo-
nenta ei pasivă –; percepția, destul de volatilă, se gradualizează însă între convingere și ne/încredere.
Când se folosește sintagma ”formare concurentă”, aceasta la rândul ei imprimă ”percepția” de concu-
rență, de competiție, ceea ce aparent ar deteriora natura și / sau ar deruta logica acelei stabilități.
Conformarea, în secretul său constitutiv, fără ca măcar să-l știe ori să-l dorească, poartă germenii co-ope-
tiției (7) dintre activ și pasiv care, oricând necorespunzător gestionată / adaptată / tacticizată în timp
real se poate transforma într-un raport asimetric activ-reactiv, mai neplăcut chiar decât competiția.
Mai neplăcut ar fi un conflict care însă întâi implică energie – dinamică în esența ei – apoi, energia implicând
o sursă. Dar în biologic / Natură, nici-o sursă nu este stabilă, inerent fiind supusă in / ev -oluției.
Astfel ”stabilitatea conflictului”, a unuia fără resursă, ca realitate proprie / stare în acțiune (2) b nu poate
fi sustenabilă logic ori falsificată teoretic convingător; tensiunea nu poate fi nici stabilă, nici perpetuă.
”Stabilitatea competiției” devine la fel problematică, atât în raport cu o stabilitate a conformării acolo
unde, dacă și când este tradusă prin sintagma ”competiție conformă” cât și în cel de instrumentalizare
/ reglementare a celor două sau doar a celei din urmă, în spiritul exclusiv al stabilității.
Stabilitatea (competiției – și a orice altceva –) tradiționalizează, culturalizează. Așadar acolo unde, dacă
și când este tradusă prin sintagme de tipul ”cultura conflictelor constructive ...(/concurenței și a dizi-
denței)”, se valorizează / instrumentalizează pro/porția activă / activul exibat al acelei zise stabilități.
Deci, difuză, aproape secretă, acea concurență / competiție există în latență, este potențială în însăși
inactivul stabilității care va putea totuși să țâșnească la ivirea oricărui punct critic al acelei stabilități.
Punctul critic poate să aibă deopotrivă resorturi / stimulente exogene sau impulsuri / imbolduri endogene,
unele predictibile – dacă acele resorturi / energii sunt evaluate potrivit –, altele nu. Oricum, pierderea
controlului stabilității se va afla la periferia interesului de cercetare a colaborării în intelligence.

24
6) c Conformarea, potrivit aceleiași optici a prezentei cercetări, prin formare activ-pasivă concurentă continuă
este la rândul ei indispensabilă și de neînlăturat, prezentându-se ca – valență primă – o sursă esen-
țială de grupare, de colectivizare, de comunizare, de socializare; o sursă constructivă, creatoare.
Totodată și în egală măsură, conformarea va deveni resursa, energia de apărare a colectivității / comunității
/ societății (de entități biologice, umane inclusiv) astfel create, prin formare concurentă / re/negociată
activ-pasiv a unor mecanisme de apărare ale acelei noi surse / societăți.
Formările negociate inițiale și re-conformările intergeneraționale ulterioare ale acelor mecanisme, la fel de
indispensabile dar înlăturabile / înlocuibile cu altele care să le mențină funcționalul, se realizează
prin varii modalități / tacticizări specifice precum compromisul, complicitatea, etc. – funcție de interes
și de puterea (informație - inteligență- cunoaștere) necesară înfăptuirii acelui interes – .
Prin ”valență” s-a asimilat acea realitate a conformării care este aptă să îndeplinească cumulat atât
calitatea de sursă pentru un tip de realități, cât și pe cea de resursă pentru multe alte realități derivate.
Plurivalența (ca sursă și resursă a) conformării atinge toate diadele care s-au autoselectat și interacțio-
nează în cadrul de analiză, astfel că valențele / versiunile (realităților ei proprii) cele mai relevante, la
rândul lor, s-au autoselectat cam în același mod (tactic).
Așadar, în interesul de analiză al cercetării s-a păstrat tocmai modul cum conformarea – ca sursă a
socialului și ca resursă / funcționalitate a (mecanismelor) apărării socialului – se raportează la meca-
nismele adaptativ-transformative, de interes preponderent pentru investigarea mecanismului de cola-
borare în intelligence, lămurite suplimentar, comparativ și prin / cu cele adaptativ-conformative.
Odată constatată natura ei biologică, naturală, creatoare de social și logica ei substanțială, funcția de
(menținere și) apărare a acelui social înfiripat, legimitatea ei de străveche ereditate naturală nu este
cea care să-i fie contestată, ci acea ’legitimitate’ de malversare / falsificare a originării sale prime.
6) dValența care s-a conturat cea dintâi și agresiv a fost cont ro lul (conformării), care la rândul său are o
multiplă reflectare. Deci, fără a fi singurele, una dintre ele se referă la politica lui iar o alta la justiția
sa (legiferată tot politic), ambele cu potențialități apolitice și posibilități ajuridice exponențializate de
instrumentalizare formală (în modestă pro/porție) și informală (în covârșitoare măsură).
Însă valența controlului conformării vine la pachet și ambalată cu cea de co ns tr âng er e care de multe
ori, pentru că are de asemenea o reflectare politico-juridică este confundată cu controlul, sau cel puțin
văzută ca o manifestare a lui ori ca un efect al său, deci împinsă mai degrabă spre reflectarea justiției.
Dar constrângerea este a conformării, nu a controlului (constrângâtor în sine -inerență altfel justificată și
susținută) ; conformarea este sursa ei, controlul este doar una dintre resursele / instrumentele funcțio-
nalizate în acest scop. De altfel, fără posibilitatea de constrângere, controlul nu (mai) este control.
Pe fond, în mod esențial și aproape secret în operaționalizarea distincției (pe majoritatea situațiilor realității
concrete – ’nu neapărat reală, dar oricum concretă’ –), conformarea, ca sursă, presupune un control /
amprentă politică și o constrângere / amprentă de justiție, chiar și atunci când amprentele / compor-
tările (pasive) / energiile sunt insesizabile / ”latente”, re/construindu-se (și re/substanțializându-se)
intergenerațional, aproape la fel de secret, una pe cealaltă, devenind (și) sursă una celeilalte.
Investigația va căuta să demonstreze simplu și convingător acest detaliu substanțial al mecanismelor
adaptativ-conformative, cu implicațiile lui capitale / structurale, atât asupra intelligence-ului (instituțio-
nal) și a ”realității adevărate” (2) f a ’controlării’ sale (în ansamblu), cât și – mai ales – asupra mediului
/ climatelor de interacțiune ale celor adaptiv-transformative, de colaborare (din intelligence, desigur).
Conformarea, cum s-a subliniat, imprimă doar o percepție de stabilitate, a unei realități stabile dar care,
6) e

pe de o parte, ca orice realitate are o latură ascunsă / secretă iar, pe de altă parte, construită social,
acea percepție (despre realitatea stabilă) este totuși oglindită mai ales cultural, cultura fiindu-i sursă.
Reflexia percepției este culturală pentru că ea în socialul umanoid are ca re/sursă un experiențial, care
experiențial, la rândul său, este întotdeauna o expresie culturalizată a personalității / individualității.
Deci în acest context invariabil cultural(izat), percepția volatilă a conformării se gradualizează între convin-
gere și ne/încredere – inițial apărute din experiențial și apoi teoretizate / consolidate / educate –.

25
 Așadar, dintre cele mai utile cercetării, a treia valență, care de asemenea s-a autoselectat, are de fapt o
dublă valență, fiind astfel bivalentă : ea incorporează două resurse aproape inseparabile, (proiecția
comportamentală, adică o proiecție a manifestării mentale sau) m ent al itat e a și (amprenta culturală
/ experiențialul /) e duc aț i a . Această nouă diadă cu reflectare culturală are o greutate copleșitoare
în economia mecanismelor adaptiv-conformative dar și a celor adaptativ-transformative.
Modurile de ’a se situa’ și de ’a fi’ ale educației sunt instrumentalizate / falsificate / teoretizate exagerat în
cadrul conformării, cu realitatea proprie (2) b a celei din urmă suprapusă până la confuziune realității
teoretice (2) c a celei dintâi (educația ajungând deci să fie confundată teoretic cu însăși conformarea,
ca o cultură a conformării, a conformității și de conformitate).
În raport cu mentalitatea, d/efectul suprapunerii este realizat cumulat de către interes, deci cu intenție (una
concretă, a momentului) și de către cultură (una perenă, de tradiție și lipsită de intențional propriu).
Gradualizarea acelei suprapuneri imprimă astfel cele două tipologii elementare ale mentalității, una mai
frivolă, guvernată flexibil de intenție, mentalitatea practică și o alta, mai conservatoare, rămasă
’stabil’ sub autoritatea tradiției, mentalitatea tradițională. Cele două, datorită variabilelor de influen-
țare și / sau de determinare, atât în intelligence, cât și a colaborării, vor beneficia de o amplă și
aprofundată analiză, sub numeroasele aspecte care le diferențiază și uneori le relativizează totodată.
În tot cazul, în raport cu și față de conformare, mentalitatea (ca parte / reflectare a comportamentului) și
educația (ca parte / reflectare a tradiției conforme numită cultură) se re/construiesc și se re/substan-
țializează continuu și reciproc, prilej cu care își devin una celeilalte sursă și resursă.
Totuși, cu egoism, acel prilej ”re/constructiv” oferă puține și modeste șanse (uneori accidentale, alteori cu o
greu perceptibilă ciclicitate) de re/modernizare structurală și funcțională a sursei lor originare,
conformarea – cu ușoarele ei ultime reminescențe natural-ereditare din ’regina’ adaptare –.
Însă, pre / post / re -modernizarea este până la urmă o chestiune de grad, de mentalitate și de ...intenție.
6) fCa sursă (originară) și resursă a (re/construcției și re/substanțializării) mecanismelor interactive, confor-
marea are valență cu ridicată semnificație / reflectare culturalizată multisecular (prin reconstrucție cu
și derivare din cultură) pentru su/punere, supra/punere și ordine (sub/ordine, supra/ordonare, etc.).
Astfel, conformarea reflectă deci în funcționalul său – la fel de multifațetat –, o funcție ordonativă, funcție
creatoare de i er a rh ie (socială), creație care, deși are o incontestabilă proiecție ereditară a natura-
lului, instrumentalizată multimilenar / tradiționalizată / naturalizată pe cât mai mult posibil, a devenit și
reprezintă leagănul autorității și o re/sursă (legitimă a) instituționalului.
Instituționalul – sanctuar unde, cultural, mentalitatea tradițională se va simți ca peștele în apă, natural, un
natural falsificat dar într-o anumită gradualitate, funcțional –, este (structural și tot) funcțional conce-
put, menținut, dezvoltat și destinat pentru satisfacerea unor categorii de interese printre care, mai mult
sau mai puțin falsificate, cele legate de macanismele de apărare (ale socialului) mai sus-menționate.
Din această perspectivă, diadele autoritate-putere și instituțional-organizațional vor beneficia, de ase-
menea, de o atenție investigativă pe măsura participației lor în colaborare și intelligence.
6) gÎnsă, ierarhia (cu autoritatea sa legitimă), cu mentalitatea ei specifică, educată cu justificarea conformării
și toate susținute prin control, cu con/strângerea lor și re/strângerea la o anumită individualitate
socială biologică (fie ea și colectivă), sunt violent subjugate de o valență biruitoare și dominantă.
Valența stăpânitoare deși lasă senzația că ar fi una constitutivă, în fapt, este o valență care a fost falsificată
/ s-a (auto)falsificat aproape simultan cu însăși constituirea / geneza conformării, cu o ultimă firavă
reminescență de ereditate naturală pe cale să se evapore tocmai din cauza acelei valențe pervertite.
Astfel, gruparea / colectivizarea / comunizarea, etc. a zdrobit o ind i vid ua lit at e consfințită de Natură și,
încă din stadiul embrionar, a preferat să o falsifice, tacticizeze, instrumentalizeze, culturalizeze cu
numele de id en t it at e , operațiuni care continuă neîncetat intergenerațional, din interese calculate,
cu inteligență discutabilă și cu rezultate controversate pe măsură.
Ca justificare și susținere, se vehiculează identitatea mai ales în chestiunile conexe mecanismelor de
apărare (a socialului creat prin sursa ’conformare’) și tocmai ca resursă / energie a acelui social.

26
 Însă, dacă controlul s-ar face pe logica de investigație și estimare a mecanismelor
adaptativ-transformative nu cumva s-ar crea la vedere o părelnică, mințită, falsificată
conformare – conformă formal și ”informă” / improprie (dar totuși verosimilă) informal –,
în timp ce, în secret ar apărea ori s-ar menține o co-opetiție (7) – care să re/stabilească
a/simetria controlului și evaluării unidirecționate –, versiune / alternativă oricând probabilă
ce nu ar putea fi exclusă fără riscuri în gradualitatea realității ?
(Va fi logic / ‘chimic’ demonstrabil că un cameleon nu se va lăsa controlat fără ca el
să fie cel care controlează și deține controlul, în limitele sale biologic-constitutive, desigur.)

Deci, cine și cum ar putea să controleze intelligence-ul cameleonic ?

Privatul ( / societatea civilă), în care oricum era dispersat și în vechea arhitectură –
prin tot felul de NGO obscure, altfel active și discrete – și în care privat, cu prilejul
privatizărilor autorității, s-a instalat tot (mai) dispersiv și mult mai confortabil ?
Autoritatea, al cărei agent oricum este cel puțin în realitatea teoretică ? ...trecând cu
eleganță sub tăcere acea autoritate a acelor patrii în care intelligence-ul – dacă o fi fost
așa ceva – era oricum dispersat aproape ’transparent’ la toate eșaloanele ei respectabile.
...asta ca să fie punctate doar sursele potențiale de control plauzibil, resursele /
teoretizările / instrumentalizările lui suportând amânare până la desfășurătorul cercetării.
Ori, dacă intelligence-ul în (acea) realitate (teoretică) este agentul autorității, nu
cumva ”cameleonul inteligent” a contractat și s-a obligat să inter/acționeze în numele și
interesul ”cameleonului autoritar”, în schimbul (implicit / tacit a) unui preț / unei resurse /

Însă, în lumina celor până acum analizate, în loc să fie întrebuințată pentru apărarea individualității acelui
social, energia acelor mecanisme este irosită pentru o apărare, dacă (mai) poate fi numită astfel, a
ceea ce instrumentalizarea / falsificarea / instituționalizarea are în rezultativul (8) palmaresului său,
adică apărarea unui fals cu teoriile și conceptele lui – inutile individualității pentru reala ei siguranță
și securitate –, dar o apărare / justificare extrem de profitabilă instituționalului ...și nu numai, utilă doar
pentru (structura / sursa ) afacerea poreclită (energetic / propagandistic / funcțional) identitate.
6) h În urma cercetării se vor contura (mai mult implicit) puzderii de dovezi care să confirme că ”identitatea”
este business de neratat, în care colaborarea și intelligence-ul n-ar avea un motiv raționabil după
sine să nu se implice pentru a își lua întotdeauna și pe cât posibil partea leului.
În concret, suita de explicații, aici mult simplificate, a fost considerată utilă pentru a face cât mai clară și
comprehensibilă diferența de natură și logică dintre mecanismele adaptativ-transformative (ale cola-
borării și intelligence-ului) față de și în raport cu ”macanismele de apărare (a ’identității’) socialului”.
Fiind ale conformării, discursiv sugerate ca sursă (și ...’tratate’ ca business), mecanismele din urmă
menționate vor fi denumite simplificat și în continuare, tot mecanisme adaptativ-conformative.
Prin mijlocirea acelora, instituționalul (cu propriile sale cultură și mentalitate) își propune fantezist să contro-
leze intelligence-ul și își irosește energii pe confecționarea de ”strategii” – puțin verosimile, și nu pentru
lung timp – de conformare și constrângere a colaborării, fără să-i știe / înțeleagă realitatea ei secretă.
(7)
Coopetiția / co-opetiția - termen (relativ uzual în literatura de limbă engleză, inclusiv de intelligence), care
desemnează colaborarea dintre competitorii de afaceri / interacțiuni, cu inerente interese divergente,
pe bizuința unor rezultate reciproc avantajoase, oricum mai favorabile decât în lipsa acelei colaborări,
care ar putea fi inclusiv una tacită, comportată pasiv, complicitară.
Pe fond, este situația în care două competiții se află într-un raport / proces / mecanism de colaborare.

27
energii (autoritare) ? Altfel scris, nu cumva autoritatea este un cameleon principal care a
contractat cu un cameleon agent smulgându-i promisiunea – într-o gradualitate priete-
noasă de îndeplinire și responsabilizare – că acela va inter/acționa în numele și interesul
ei, uitând / neglijând că orice agent întâi are / își face interesul lui / agenda sa proprie ?
Interesul și realitatea lui proprie ca agent al său este una; autoritatea și intelligence-
ul ei ca agent personal, privat (și semi-privatizat /-bil) este alt(cev)a. Păi, de ce ?
Interesul și realitatea lui au o agență naturală, cu viețuire quasi-simetrică, organic
inseparabile pe relația sursă / structural - resursă / funcțional, în care logica să-și ”defec-
teze” propria natură este o imposibilitate logică, cel puțin până la un declic / punct critic
/ stimul de hibridizare ori contrar, de independență. Dar atunci, interesul va fi altul, cu o
altă realitate proprie începută, care să-i devină agent celui nou (hibridizat / independent).
Din perspectiva acestui artificiu de operaționalizare a comparației, după cum
cercetarea o va demonstra, lucrurile sunt mult mai complicate, a/simetrizate și re/echili-
brate cameleonic, dar într-un stil cameleonic ”artificial”-izat : intelligence-ul este / își
propune / are interesul (propriu) să fie agent al autorității numai dacă și în măsura în care
autoritatea va fi (capabilă - structural și funcțional să fie) agenta lui.
Altfel exprimat, ”cameleonul inteligent” este agent al (oricui) altuia numai atunci când
prețul încasat pentru expertiza lui îl va reprezenta menținerea și / sau mărirea avantajului
care să facă indispensabilă expertiza /resursa lui, adică – și mai limpede altfel reformulat
– dacă, în reciprocitate, ”cameleonul autoritar”, cu știință sau fără ca măcar să-și dea
seama, va trebui să acționeze în numele și interesul celui dintâi, pentru a îl împuternici, a
îl face mai puternic și mai expert /sursă, unul de neînlocuit, nicicum și nicicând.
Vrând-nevrând, autoritatea, în interacțiune cu intelligence-ul, inspirațional și imitațio-
nal, subtilizează și asimilează multe dintre apucăturile și metehnele cameleonice ale
agentului său, însă o face cu mentalitatea(6) e-f ei. Autorității i-ar fi plăcut ca interacțiunile
reciproce să creeze / întrețină / dezvolte mecanisme adaptativ-conformative și, dacă se
străduiește, mințindu-se, chiar își poate crea o realitate teoretică (2) c-e/ discursiv falsificată
prin care să dea glas unei asemenea ficțiuni / alternative ”adevărate” (2) f.
În fapt, agentul ei o forțează atât prin instrumentele pe care ea i le-a pus la îndemână,
cât și prin altele pe care i le sfârtecă cu gingășie în timpul demersurilor interactive recipro-
ce – în funcție de interese concrete (și de climate de circumstanță, alese ori construite) –
să se situeze, tot vrând-nevrând, în cele mai cameleonice mecanisme adaptiv-transforma-
tive. Fiind un cameleon inteligent, agentul autorității, va tacticiza – tot inspirațional și
imitațional – aparențe stabile și convingătoare de veridicitate a unei politicoase și diplo-
matice conformări din mecanismele astfel falsificate, cât să se potrivească cu linia discur-
sivă a ”adevărurilor” diseminate de autoritate, ca adevăruri de autoritate.
Dacă s-ar continua pe firul ipotezei tocmai înfățișate s-ar putea lăsa impresia unui
agent imoral și hrăpăreț care profită de generozitatea și inocența principalului. Oare ?

28
 Prin parcurgerea analizelor investigației, din desfășurarea prezentării lor, se va putea
constata dovedit și demonstrat că autoritatea este tot un cameleon, falsificat dar camele-
on, falsificat dar un fals necesar, necesar cel puțin din pricina indispensabilității sale, cel
puțin deocamdată, până la o im/predictibilă hibridizare, im/predictibilă ca punct critic (6) b
de declanșare a acelei hibridizări, im/predictibilă ca tacticizare / desfășurare / soluționare
a cursului astfel declanșat, im/predictibilă ca efect ultim al structuralului rezultativ (8), etc.
Prin parcurgerea analizelor cercetării, din derularea deconstrucției și desubstanțiali-
zării diferitelor / nenumăratelor diade, se va putea recunoaște că dacă puterea este came-
leonică, atunci autoritatea va fi cel puțin în egală măsură, arogându-și în plus și avantajul
legitimității acelui fel de ’a fi’, de ’a se situa’, de ’a obține’, de ’a avea’, etc., pe discursul
”interesului legitim”, cu realitatea lui proprie și totodată cu secretul aceleiași realități.
Prin răbdarea de a ajunge la rezultatele investigației, deloc surprinzător, se va putea
accepta altfel că puterea zvâcnită din logica provocării se reconstruiește și se resubstan-
țializează continuu și reciproc – atât structural, cât și funcțional – cu autoritatea, așezată
pe logica nevoii; tot astfel, altfel se va putea accepta cum nevoia se vrea și devine provo-
care iar / ori provocarea se domesticește în nevoie, printr-o gradualitate de a/simetrie și
re/echilibrare (2) a neîncetată a raporturilor / proceselor / mecanismelor re/activ-interactive,
cu realitățile (inclusiv versiunile și alternativele (2) b lor) și secretele acelorași realități.
Prin acceptarea rezultatelor din urma lecturării argumentelor în privința gradualității
a/simetriei (spațiale și) statice în ”completare complementară” cu cea a re/echilibrării (tem-
porale și) dinamice (2) a, s-ar putea trece la o treaptă superioară a acceptanței și reconside-
rării ideii de justiție, atât în raport cu gradualitatea secretului (referențial și substanțial)
cât mai ales, cu mentalitatea (în cele două forme elementare (6) e-f ale sale) nu mai puțin
duală; o justitiție inseparabilă de politică precum este și constrângerea (6) d de conformare.
Printr-un anumit tip de mentalitate și printr-o anumită formă de justiție, cea de justiție
referențială, s-au creat, menținut și dezvoltat, prin instrumentalizare / tradiționalizare /
culturalizare, cu traducere simplificată prin termenul educație, acea necesară, chiar
indispensabilă (6) c-g conformare și mecanismele asociate ei, cele adaptativ-conformative.
Conformarea – uneori și pe alocuri echivalată (mai mult sau mai puțin justificat și
susținut) cu obediența (9) – care problematizează extrem de neproductiv, chiar prejudicia-

(8)
În înțelesul acestei cercetări, dacă rezultatul poate fi cel urmărit (sau nu neapărat), unul intenționat ori
preferat / predilect pre/supus (3), raționat anterior (sau nu) –, rezultativul interacțiunii / procesului /
mecanismului (de interacțiuni) îl va reprezenta ansamblul de efecte / rezultate / consecințe directe și /
sau indirecte, intenționate și / sau neintenționate, concomitente, consecutive și / sau randomizate până
la cea mai îndepărtată, difuză și ultimă manifestare / comportare relevante evaluării lui ca ansamblu.
(9) a
Pentru o corectă apreciere a eventualei și / sau a parțialei sinonimii dintre obediență și conformare trebuie
reamintit faptul că ”potrivit opticii acestei investigații, conformarea înainte de a deveni ea însăși o sursă
pluri-valentă, își are originea [...] în formarea concurentă, atât prin acțiune (activ), cât și prin inacțiune
/ abținere (deci și pasiv) – a unei realități care își exteriorizează / manifestă preponderent doar abținerea
ei –, creând astfel o percepție (și aceea indusă / instrumentalizată suplimentar) de stabilitate.” (6) b

29
 Tot așa, ”stabilitatea are o gradualitate a ei – cu asimetrii și reechilibrări adesea liniștite / temporizate de
componenta ei pasivă –; percepția, destul de volatilă, se gradualizează însă între convingere și ne/încre-
dere.” (6) b și nu în ultimul rând, ”conformarea, în secretul său constitutiv, fără ca măcar să-l știe ori să-l
dorească, poartă germenii co-opetiției (7) dintre activ și pasiv care, oricând necorespunzător gestionată
/ adaptată / tacticizată în timp real se poate transforma într-un raport asimetric activ-reactiv, mai neplă-
cut chiar decât competiția.” (6) b Din perspectiva acestor considerații ale sursei ’conformare’, resursa ei,
9) bO b ed i enț a poate fi pasivul (ori ...parșivul) de astăzi care mâine va fi reactivul nemilos, dacă activul
nu a surprins subtilitățile ”intersubiectivizării” și nu și-a adaptat / reconfigurat modul / tactica de ’a se
situa’, de ’a fi’ și altfel (cum ar fi vrut pasivul, ca să nu fi trebuit să se manifeste / comporte obedient).
Cu cât obediența este mai mare, cu atât interesul de înlocuire / eliminare într-un viitor previzibil, fie a sur-
sei, fie a resursei (a aceleia ori a uneia alternative) este / devine mai puternic, fiind în coacere, în tacti-
cizare, tocmai prin obediență – ca resursă / stare în acțiune (2) a-b, dinamică, a sursei ’conformare’ –.
Când și dacă obediența are ambiția să dobândească statutul de sursă, atunci ea se manifestă flamboaiant
și expansiv chiar – sau mai ales – în lipsa oricărei nevoi de conformare, cu ale ei constrângeri.
După cum investigația o va arăta, obediența nu se poate confunda nici cu respectul substanțial presupus
de prestigiu, nici cu politețea, lejeră și de conveniență, a unui respect referențial rezonabil.
9) cRelevanța obedienței pentru cercetare, în esență, vizează să referențializeze pe cât posibil și în primul
rând falsificarea comportamentului, stimulată de această resursă (conformativă), oglindită peremtoriu
asupra mecanismelor adaptativ-conformative din intelligence, în principal, ale celor inerent ierarhice
și ale celor de cooperare – utile tocmai pentru referențializarea în paralel cu cele de colaborare –.
Nu în ultimul rând, relevanța obedienței în această investigație vizează rezultativul (8) inter/acțiunilor acelor
mecanisme, (uneori și pe alocuri) întâi falsificate grosolan și apoi, diseminate discursiv cu un alt grad
de falsificare adăugat, și toate acestea, cu aceeași politicoasă și morală obediență.
Ori, dacă așa cum s-a arătat, colaborarea face casă bună cu intelligence-ul în cadrul mecanismelor adapta-
tiv-transformative, obediența – tot prin compromis și complicitate –, nu cu inspirație ci doar imitativ,
va face un palat, dar de astă dată cu Efectul Dunning-Kruger, un palat de nisip moral pentru griparea
mecanismelor adaptative, poziționate / situate / aflate în funcționalul lor sub autoritatea conformării.
Între casa fictivă a primei perechi și palatul de nisip – cu aparență de stabilitate (...atât cât poate fi nisipul
stabil) – a celei de-a doua perechi se crează și se menține, cu tensiuni circumscrise altei gradualități
(asimetrice și dezechilibrate), un MODUS VIVENDI ca între ficțiune și falsificare, o coexistență de culisa-
re perpetuă dintre ”naturalul (ficțiunii) normalizat” și ”normalitatea (falsificării) naturalizată”.
Politica (umanoidă) și Justiția (ei referențială) prin cele două categorii de mecanisme de adaptare sunt ine-
vitabil și simultan agresori și victime ale propriilor lor realități alternative, de ele demolate / desub-
stanțializate și re/construite / re/substanțializate la fel / altfel continuu și reciproc, realități teoretice
referite la normalitățile pe care interesul (autorității) le naturalizează prin adaptare conformativă.
Și pentru că orice realitate – mai ales cea teoretică (și falsificată genetic (2) c-e) – trebuie să aibă o latură
ascunsă, un secret al ei, în cadrul realității secrete a teoreticei adaptări conformative, obediența s-a
oferit – de bună voie și obedient – să fie ”secretul” ...secretul lui Polichinelle, în spiritul caracterului
public, sincer și transparent al oricărei autorități (morale și) legitime.
Cercetarea va căuta să arate implicit cum mecanismele adaptativ-conformative guvernate de realitatea
”competenței” / aka Sindromul (deloc patologic) Dunning-Kruger și secretul aceleiași realități / alias
obediența, sunt cele care – deși nu sunt și nu pot fi mecanisme cu rezultativul protejat și / sau scutit
de hibridizarea transformativă a naturalului ne-”normalizat” – vor / ar putea avea ca rezultat o
hibridizare falsificată, cu efecte (auto)distructive, tocmai din cauza ”secretului” acelei realități alterna-
tive, realitate construită mai puțin social (biologic) și incomensurabil mai mult, instituțional / autoritar.
Totodată, este puțin probabil ca investigația de față să poată să menajeze ori să evite referințele la sheeple
care nu lipsește nici în intelligence, tot așa cum nelipsit este și scholarsheep-ul – la al cărui
internsheep această cercetare a absentat cu bună știință și cu toată buna-credință –. Altfel,

30
tiv, referențializarea celeilalte realități numită transformare (mai deloc alternativă și altfel
resimțită), are scuza pe care o poate utiliza și autoritatea, aceea că s-a întrupat din nevoie.
Și, ceea ce se naște din nevoie – potrivit teoriei (și mentalității) tradiționale –, se
(auto)investește automat cu legitimitate, o altă realitate proprie cu secret corelativ.
Totuși, că le place sau nu, și autoritatea, și conformarea, ...și nevoia – construite
social, firește, ce’i drept, ceva mai autoritar / instituțional / teoretic – tot intră sub jurisdicția
aproape naturală a logicii și deci, a gradualizării conținutului lor de semnificații.
Dacă fizic, conformarea are o poziționare de dispută mult mai simplă și simplificată
cu deformarea, reformarea, transformarea și alte posibile prefixe / sufixe ale termenului
”formare”, din punct de vedere chimic, al mentalității – în varii grade de inteligență –, deci
la nivel ideațional, conformarea implică aproape instantaneu ideea de justiție.
Fără ca în acest prolog argumentativ să fie dezvoltate distincția și complexitatea
disputelor și consecințelor dintre justiția naturală și cea referențială – care vor beneficia
de un spațiu generos de analiză în cadrul cercetării –, aici ar fi suficientă reamintirea celor
deja prezentate în legătură cu problematica referențializării : a (alegerii) referențialului
teoretic, păstrând o preocupare legată mai întâi de etica (2) e-f lui proprie, deja conținută.
Ca toate celelalte – construite social sau altfel – conformarea, născută din nevoie și
deci, sigur necesară (6) c, are o realitate a ei proprie destul de diferită, întâi față de cea care
o teoretizează / instrumentalizează (generic), și apoi, în raport cu cea care o tacticizează
/ aplică (concret), ambele ultime realități (oricum gradualizate în raport cu prima /sursa),
având secretele lor și potențialul deloc exclus de a deveni sau nu la rândul lor surse.
Dar secretele realităților conformării sunt copleșitoare, prin substanțialitatea nebă-
nuită pe care o poartă și o răsfrâng / revarsă oricărui demers proactiv / activ / reactiv /
interactiv / postactiv / retroactiv, etc. , înțeles ca demers uman – adică biologic – intențio-
nat, deci cu intenție trecută prin filtrul raționalului, fără puțință de absență a emoționalului.

9) d investigația a refuzat să selecteze și să rețină studiului acele forme militarizate de intelligence civil :
fie că ele în anumite patrii europene sunt menținute din reflexe sovietice ; fie că în alte patrii ale aceleiași
EU ele sunt întărite / dezvoltate de dragul pensiilor speciale – de la oricum obraznice, până pe alocuri,
la halucinant de sfidătoare (atât în eludarea principiului contributivității, cât și chiar în ciuda lăcomiei
nemărginite ...de însușire pseudo-legală a banului public) – dar și de dragul altor sinecuri, deopotrivă
și însumate, sunt alternativele trist de reale imposibil de justificat și de susținut (înainte de orice,
logic, cu un minim simț al realității și cu atât mai puțin, ...printr-un demers) științific.
Intuind faptul că acolo intelligence-ul nu poate fi unul veritabil și că, în schimb, ar putea să apară riscul să
descopere vreo nefastă sinonimie între acest termen și obediență, cumetrie, impostură, etc., în chip
de scuze și revanșă – prin calitatea rezultatelor oferite –, cercetarea s-a focalizat pe acel intelligence
autentic care contează în economia studiilor de intelligence, cu realitatea, etica și legitimitatea lor.

31
 Astfel, această cercetare, ca modest demers umanoid, nu ar putea reprezenta vreo
excepție de la stigmatul / constrângerea acelei conformări, cu realitățile sale gradualizate
(aplicabile / tacticizabile pentru oricare ar fi acel concret investigat) și cu secretele lor, însă
secretele (realităților) conformării sunt cu totul altele – diferite și / sau contrare pe diver-
se perimetre – decât cele ale concretului, care pretind la rândul lor un drept la destăinuire.
Concretul aici investigat nu este unul conform iar ”infinitatea” de secrete la el referită
ar avea ”infinit” mai puține (și intenționate) motive (4) să fie mai conforme decât concretul
cercetat însuși; nu se poate cerceta numai concretul conform iar, după ce se stabilește
o semnificație de conținut a aceluia care nu este conform (și de ce), nu se va putea impune
/ constrânge la o investigare a lui conformă, în altă logică, cu funcționalul (deja) falsificat.
Cu o revenire de la concret spre generic și înaite de orice, chimic și din perspectiva
relevanței pentru prezenta cercetare a tripletei informație - inteligență - cunoaștere, confor-
marea are o mentalitate a ei (6) e-g în relație directă cu această tripletă esențială.
Apoi ”chimia” asta a ei se imprimă, spill over (into), revarsă în realitățile fizico-chimice
ale controlului (6) d și ale justiției referențiale (6) f-g, unde tot mentalitatea sa proprie are o
contribuție decisivă în declanșarea, gestionarea, realizarea și prezentarea lor discursivă.
Nu în ultimul rând, ci pe tot parcursul, cu mentalitatea ei se inițiază, mențin și dezvoltă
mecanismele adaptativ-conformative, de acum vegheate, supra/vegheate și răs-suprave-
gheate modern, prin resorturile / energiile (non-emoționale) ale artificial intelligence.
Din acest unghi ascuns, din această realitate secretă a conformării – una din prea
multele pe care le are – referențializarea (etică) și gradualizarea conformării devin indis-
pensabile pentru a se putea face o analiză comparativă avizată între mecanismele ei,
care pedalează pe încredere, având încredere în / pe mentalitatea sa, și celelalte, cu
vocație naturală, din afara ’autorității’ ei, adică mecanismele adaptativ-transformative.
Cele două categorii de mecanisme adesea se afectează și se defectează reciproc,
se confundă unele cu celelalte, generează tensiuni – de la grade scăzute până la dezastre
– și toate acestea, ori ”aparent” in/explicabile, ori puse pe seama unor deficiențe de in-
ter/subiectivizare a referențialelor, a intențiilor / intereselor (cu secretele lor), a conse-
cințelor, etc., etc., ori a altor năstrușnice vinovății fictive sau falsificate deliberat.
Dar, tot așa, de la niciodată spre prea (foarte) rar, cam nici una din cele enumerate
nu se grăbește să indice punctual ”substanța” referențialelor înseși și apoi, modul (ei
tactic) de selectare / alegere într-un raport la fel de punctual cu sursa / resursa, natura /
logica, personalitatea / atitudinea, structuralul / funcționalul, ale oricărei stări (2) b în acțiune
sau nu, ale oricărei abțineri (provizorii) (6) b, intenționate sau doar presupusă astfel, deci
până la urmă ale oricărei realități proprii înțeleasă într-un sens al ”concretului generic”.
O atare analiză laborioasă ar zdrobi multe mituri, minciuni și stupizenii, unele utile
unora, altele de’a dreptul obsolite, inutile și păguboase simțului practic elementar, altele
bune doar pentru entertainment, netulburarea confortului rutinier al rațiunii odihnite de
șabloane ori prea inofensive ca să încurce și / sau să merite deranjul înlăturării lor.

32
 Ori, în concretul acestei investigații, tocmai individualizarea și stabilirea substanței /
acelei calități ereditate de (‘a fi’, ‘a putea fi’ ) ”referențial /sursă”, apoi selectarea (3) și instru-
mentalizarea referențialelor (2) d, deci o referențializare/resursă într-o manieră care să nu
ignore ori să nimicească etica ereditară (2) e, fie întâi ale conformării și apoi ale transfor-
mării, fie invers, fie în paralel, s-au conturat ca fiind corectivele utile / necesare pentru a
determina etiologia corectă a acelor confuzii, deficiențe, tensiuni ”aparent” in/explicabile
(mai sus enumerate), o etiologie în majoritatea cercetărilor destul de bâjbâită.
Prin curiozitatea de a face o lectură a părților de analiză din ultimele două capitole,
se va putea înțelege și accepta altfel că, pe de o parte, transformarea ereditează cu toate
referențialele ei, ’etice’ în sine, din Natură și justiția substanțială a acesteia (lipsite de
intențional), în timp ce conformarea își substanțiază referențialele, numai după interes /
convenabilitate, din și în justiția referențială, iar pe de altă parte, se va desluși relevanța
acestei diferențe majore, aproape la fel de substanțiale, pentru colaborare și intelligence.
Astfel, pentru reușita acestei cercetări, pentru performanța unei analize exogene ope-
raționale a mecanismului de colaborare în intelligence (și apoi a procesului de colabo-
rare, prin cumulare cu analiza endogenă realizată), care este un mecanism adaptativ-
transformativ, conformarea / aka cooperarea și mecanismul propriu ei , fără a fi deci
deloc neglijate, au reclamat analizarea lor măcar într-o măsură suficientă care să ajute la
referențializarea, verificarea și confirmarea mecanismului de interes prim al investigației.

Adaptarea (cu tacticizarea ei) ține de mentalitate / ’chimie’.

Interesul de adaptare (cu tacticizarea lui) ține de inteligență, de acea inteligență
conținută în tripleta informație - inteligență - cunoaștere, tripletă pe care aceeași ’chimie’
o instrumentalizează selectiv (3) și în concret, tocmai pe baza unei informații concrete
disponibile, inteligent selectată și corespunzător / util interpretată / procesată, pentru
procesul de adaptare, care deja trebuie să fi avut un referențial propriu în experiențial.
Anterioritatea referențialului propriu din experiențial nu trebuie / nu poate fi confun-
dată cu așa zisa ”lecție învățată”, care are o realitate pur teoretică, nu prea inteligentă și
destul de imitațională, lipsită de o utilitate practică care să conteze, fiind în schimb un inhi-
bator consistent al adaptării. Șablonul lecție învățată presupune șablonizarea cantitativă și
calitativă a procesului de învățare pentru toți și oricine, în raport cu o inteligență standard.
Pe lângă un standard de inteligență – imposibil de (stabilit și ) menținut – clișeul lecției
învățate ar presupune că un concret anterior va fi identic și la fel construit și substanțializat
(structural și funcțional) cu un altul, aflat acum / ulterior în interes, influențând / determinând
aproape implicit, cu sau fără intenție, un alt curs de percepție, recepție și transmitere a
diferitelor (sau nu) caracteristici de individualitate ale concretului astfel deja șablonizat.
Ori, adaptarea, una naturală, nu se poate face pe clișee și șabloane, cu inserții dog-
matice și / sau derivate ideologice, care să-i denatureze / falsifice natura și să-i compro-

33
mită logica, imposibilitate verificată, confirmată și dovedită de colaborare și intelligence,
pe parcursul părții de teoretizare a climatului de inter/subiectivizare, din cadrul cercetării.
Interesul de adaptare (cu tacticizarea lui) nu va avea (aproape) niciodată în vedere
hibridizarea, ci dimpotrivă, în societatea umanoidă, mai degrabă adaptarea intră în subsi-
diarul unui interes de independență, deci a unui interes în tacticizarea căruia adaptarea să
conducă spre / să aducă un plus de independență ...identitară și nu (prea) individuală.
Însă, din rezultativul (8) neintenționat al investigației, care și-a urmat cursul de la sine,
fără vreo dirijare de direcție și conținut, se va constata că între un interes de hibridizare vs.
un interes de independență, cu cât este mai acută ardoarea de a scăpa de dependență,
cu atât mai probabil devine în anumite condiții un rezultat contrar, propice unei hibridizări.
Oricum, prezenta investigație, pe de o parte, nu are în vedere semnificația termenului
de ”dependență” din teoriile politice neorealiste, puțin / deloc agreate și compatibile ei, iar
pe de altă parte, va da preferință (3) unui sinonim aparent, inter/condiționalitate, suscep-
tibil de nuanțări mult mai fine și fidele unui climat interactiv concret, al intersubiectivizărilor.
Adaptarea transformativă, în inerția naturalului, nici nu se preocupă dar nici nu
se opune hibridizării; dacă este să se întâmple – ca rod al interacțiunii ori altfel – atunci
aceasta e voia Naturii cu justiția Ei, chiar și acolo unde explicațiile științifice au încă goluri
de cunoaștere pe care secretul substanțial – tot al Naturii – nu le-a ’desecretizat’ încă.
Adaptarea conformativă, în inerția unui natural falsificat și instrumentalizat / ideo-
logizat / dogmatizat / tacticizat într-un alt registru de logici, interese și justiții alternative,
într-o epocă a beligeranței algoritmice dintr-o lume interconectată interactiv cu, prin și de
către Natură, se opune fățiș (discursiv, educațional, metodațional, etc.) hibridizărilor – ale
acelora neconvenabile – și, mai ales, întreține încă false teorii despre o ”transformare
conformă”, de tip industrial, artificială, artificializată, algoritmicizată ...după interes.
Transformarea conformă nu are nimic de a face cu adaptarea ...și nici cu probabilita-
tea competiției (a uneia constructive, nemimate / nefalsificate), ci este patul germinativ al
tuturor posibilităților de conflict, tocmai pentru că nesocotește și / sau înlătură inerțiile na-
turalului (a unuia nefalsificat) pe care, de exemplu, colaborarea continuă să le valorizeze.
În ultimul capitol al cercetării, după recenzia verificatoare și confirmativă a susținerilor
relevante din teoria sistemelor, dar înaintea conexării extinse cu swarm intelligence și
informația specifică acelei categori de inteligență partajată, va fi atinsă și periată literatura
– academică, firește – referită la stupiditate, devianță, disfuncționalitate, etc. (în primul
rând birocratică, dar nu numai) din cuprinsul căreia se vor putea desprinde și alte confir-
mări, pe alte voci, ale aspectelor ce vor fi suținute în argumentarea investigației.
Adaptarea conformativă, mai mult sau mai puțin înțeleasă / sinonimizată ca ”transfor-
mare conformă” ori asociată cu ea, cu numeroasele sale nebănuite, minimalizate sau igno-
rate secrete, ar putea fi totuși ”evaluată” atât după manifestare / comportare cât, mai ales,
după consecințe, după acele efecte directe generate / create / inventate (ca sursă) de către
conformare și mentalitatea ei, dintre care cele mai importante vizează constrângerea

34
conformării, controlul ei (6) d, justiția pe care o făurește (societal / macro-structural) și
procesualitatea / teoria (principială) / tactica /sursa cum o înfăptuiește / proceduralizează /
aplică /resursa (6) d-g, funcție de referențialele alese (2) e / selectate (3) și de stabilitatea acelora,
în raport cu flexibilitatea interesului aceleiași conformări (9) c, în situații / climate concrete.
Prin răbdarea de a ajunge la rezultatele cercetării, printr-o parcurgere atentă a firului
argumentativ – în linii mari, destul de explicit, dar și cu multe nuanțe de subtext – se va
putea accepta și recunoaște altfel că mecanismele adaptativ-conformative, funcție de
interes și de climat, sunt purtătoare de riscuri incomparabil mai mari și mai puțin predic-
tibile decât cele adaptativ-transformative care, în mod natural, cu alte surse și resurse,
deci și cu o altă mentalitate, gestionează și soluționează punctele critice (6) b, în fapt
punctele de tensiune transformativă, de chimie, de re/echilibrare energetică.
Prin parcurgerea textului și subtextului explicativ, deloc surprinzător, existența indis-
pensabilă și de neevitat a unui deep state și a unui parallel state în perimetrul
aceleiași organizări statale – fără a fi relevant cât de unitară, unionistă, federală, confedera-
tivă este ea sau fără să intereseze gradualitatea democrației regimului politic al aceleia –
ar putea începe să prezinte un interes de studiu dintr-o cu totul altă perspectivă.
La prima vedere, afirmația că într-un stat mai coexistă, în modul cel mai normal cu
puțință, alte două ”state” care inter/acționează natural între ele – într-o continuă gradu-
alizare a a/simetriilor și re/echilibrărilor, funcție de referențiale (mentalitatea alegerii lor),
interes și climat – ar părea o ficțiune a absurdului, din pricina nivelului scăzut de convena-
bilitate și a ”toleranței zero” pentru concurența (legitimității) autorității.
Prezenta cercetare va demonstra că ”deep state”-ul instituționalului și ”parallel
state”-ul organizaționalului sunt rezultativele (8) firești ale constrângerii, controlului și jus-
tiției conformării, instrumentalizate pe mentalitatea ei, prin inter/acțiunile mecanismelor de
”transformare conformă” care, în mod natural dau efecte contrare artificialului / falsificării
naturalului, co-existența lor trebuind asumată și altfel ...decât într-un registru al blamării.
Prin componența elementelor constrictive (10) ale acelor mecanisme, punctele critice
din traiectoria efectelor așteptate – expectații potrivite doar din perspectiva ”strategiilor” de

Co nst r ic ț i a, în înțelesul prezentei cercetări și spre deosebire de constrângere și restricție, reprezintă

(10) a

înmănuncherea tuturor constrângerilor de mai multe naturi, exercitate restrictiv / astfel constrictiv –
deci efective, nu doar teoretice –, fie asupra unei acțiuni (în preparativele sau în timpul desfășurării
sale), fie asupra rezultatului ei i/mediat, fie asupra autorului său ori a entității care a conceput-o.
Un exemplu facil ar putea fi situația / climatul constrângerilor post-condamnatorii ale cuiva care, în afara
restricțiilor judiciare (cu natura lor), în concurs, se va pricopsi și cu constrângerile impuse inevitabil,
explicit sau nu, de către terți – vocile opiniei publice – (de o cu totul altă natură), cu cele ale unor
restricții instituționale / organizaționale de exercitare a unei activități / profesii ori de comportare /
limitare a unei deprinderi de agrement / instruire, etc. (având o natură diferită celor anterioare), etc.
Înmănuncherea naturilor tuturor constrângerilor – ca restricții / îngrădiri comportate efectiv / resimțite con-
cret, inerent subiectiv – va avea ca rezultativ (8) o dublă / triplă / multiplă sancțiune (regina inhibițiilor)
pentru una și aceiași acțiune (fapt / act (2) d), justiția constrângerii fiind astfel o supra-justiție (referen-
țială), în realitate, aceea concretă – nu neapărat reală, dar oricum, concretă – devenind o anti-justiție.

35
justificare și susținere a intereselor urmărite de către autoritatea legitimă (care gestionează
conformarea) – vor avea explozie în natural (cu logica și etica lui) și recul în artificialul
învecinat acelor puncte critice (acum detensionate / re/echilibrate) (6) b, o vecinătate din
acel social oricum denatura(liza)t, cu o conformitate mult relativizată în uma șocului
(exploziei și reculului), gradualizată negativ în raport cu referențialul (”moral” / legal) impus
înaintea creării tensiunii transformative, ale punctelor critice tocmai re/echilibrate.
Această investigație va oferi câteva explicații convingătoare – din prisma exemplifică-
rilor care le vor însoți – pentru a face înțeleasă și acceptată gradualizarea de poziționare
și direcționare a deep state către politică și a parallel state către justiție, amândouă
a/simetrizate și re/echilibrate de interes – adică, mai sincer fie tradus, de economie,
deoarece orice interes are o reflectare / răsfrângere invariabil economică, patrimonială –.
Tot în cadrul acestei cercetări va fi arătat cum cele trei state – într-o singură anvelopă
spațială / teritorială (un autentic set de Matrioshka Dolls) – se re/construiesc, se re/substan-
țializează și se revigorează (deci mai mult cu putere, decât cu autoritate), cu și prin
intelligence, cameleonic dispersat deopotrivă în ”deep state”-ul instituțional și în ”parallel
state”-ul organizațional, într-un firesc comod demonstrabil (justificat și susținut ).
Din această perspectivă, analizarea mecanismelor adaptativ-conformative a folosit
direct ipotezelor propuse spre investigare, dar pe ruta inversă a inversiunii exogenul

Constrictivul deci nu se referă la judiciar ci la constrângere ca una din resursele conformării /sursă și la o
alta a aceleiași conformări, justiția (referențială) în sens generic percepută și / sau societal manifestă.
Cele două resurse – cu logică comună numită ”sancțiune”/resursă – devenite surse, au dobândit naturi dife-
rite prin însăși diferențierea lor (realitatea proprie și cea teoretică (2) b-c) care le face să nu fie sinonime
/ confundabile / redundante, dar acele naturi diferite nu sunt mereu compatibile într-un concret dat.
Astfel, constrictivul sesizează suma individualităților de naturi diferite și totuși trebuie să se resemneze
sub povara identității de logici cu care, extra-judiciar, justiția referențială este instrumentalizată /
tacticizată, după interes, incoerent articulată pe un fond oricum neunitar / eterogen, contrazicându-se
singurică, compromițându-și valoarea ...și valorile prin informalul ei din control, constrângere și
sancțiune, a căror optimizare – gradualizare între inexistent și excesiv – o face doar interesul concret,
realizat într-un climat anume, cu justiția proprie a acelui climat inter/activ / de inter/subiectivizare.
Dar despre deconstrucția și desubstanțializarea justiției referențiale – necesare investigării colaborării și a
intelligence-ului – se vor face mărinimoase dezvoltări în analizele capitolului 4.
Pe fond, în această cercetare, constricția are în vedere suma efectelor sancționatorii, indiferent de
10) b

natura lor, care se răsfrâng asupra unei inter/acțiuni / unui proces / mecanism, asupra rezultativului
și asupra co/autorilor, fără însă ca să intereseze direcția de stimulare / inhibare decizională – inten-
țională și deliberativă sub un alt posibil / aleatoriu emoțional – a participanților, pentru viitor, ci doar
utilitatea / funcționalismul acelor efecte, în raport cu acel rezultativ concret, în vederea evaluării lui.
Aproape întotdeauna constrictivul induce nuanța de supra-sancționator, de over inhibition / over constric-
tion, a unui vector principal de constrângere / inhibare, unul intenționat / interesat, acompaniat întâm-
plător sau asociat / aliat cu alți vectori secundari, care să-i legitimeze / întărească celui dintâi eficiența
cantitativă și calitativă, în timp și spațiu, de realizare a constrângerii, restrângerii, suprimării urmărite.
Elementul constrictiv poate fi un efect anticipabil / predictibil al unei astfel de sancțiuni / constrângeri
excesive, în raport cu naturalul unei acțiuni, a unei situații ori a unui climat, luate în concretul lor.

36
mecanismului (perimetrul maxim) spre endogenul procesului (intimitatea minim restrânsă
a relevantului) de comportare a colaborării, trecând prin tot spectrul probabil și posibil al
comportamentului său neculturalizabil, care astfel s-a dovedit / demonstrat util și perfor-
mant / de succes numai în cadrul mecanismelor adaptativ-transformative, în care poate
să-și valorifice realitatea proprie (2) b, e, g, versatilă, secretoasă, cameleonică, altfel.
După toate aceste clarificări ar putea să persiste nedumirirea de ce totuși intelligence-
ul rămâne mult mai cameleonic decât iubita lui, în secret amantă, în public consoartă ?

Pe itinerarul cercetării, intelligence-ul a căutat să nu trezească bănuieli directe asupra

ascendentului de circumstanță pe care – uneori difuz, alteori nu tocmai – îl exercită
asupra partenerei sale. Ulterior, prin deconstrucție și desubstanțializare, două componente
tactice vor confirma un rol cheie în constituirea și exercițiul acelui ascendent.
Ar fi simplu de presupus că un ascendent de influență – ca și puterea – înaintea și
până la vreo proximă ’materializare’, este chimie, un stimulent (sau dimpotrivă) eteric care,
chiar și atunci când este resimțit, nu este prea des suficient de stabil pentru a i se putea
descifra un rol concret, pentru a i se estima utilitatea, valoarea de întrebuințare concretă.
Fără acel ascendent – aparent de nepătruns, dacă și atunci când este escamotat cu
talent – colaborarea nu ar mai avea același apetit / interes emoțional pentru o relație în
care oricum nu beneficiază nici de posibilitatea de însușire / atribuire sinceră / corectă a
contribuției sale la meritele / succesele comune și nici de prea multă fidelitate, atât din
pricina comportamentului justificat bipolar al intelligence-ului, cât și a propensiunii
patologice a amândurora pentru secret, manipularea informației, compromis, complicitate,
conspirație și cu toate derivatele acestora, împinse pe / spre culmile măiestriei.
Poate tocmai de aceea tensiunile, trădările și re/împăcările lor, spectaculoase sau
nu – cel mai adesea (de neghicit și) de nimeni știute –, se țin lanț pe mai departe.
Prologul argumentativ nu va zăbovi prea mult asupra unor indicii care doar să suge-
reze posibilitatea (oarecum lesnicioasă) de demantelare a acelui ascendent, aici adăugând
câteva simplificate explicații în privința lor, ”la cele deja scrise până acum despre intelli-
gence, despre realitatea lui proprie și despre secretul (referențial) altfel al acelei realități”.
Încă din primele două-trei pagini ale acestui prolog s-a reținut că tactica / procedura
cum se desfășoară o inter/acțiune (proces / mecanism) transmite implicit un fel de ’a fi’, de
a se caracteriza, de a se individualiza, care o face să se deosebească de altele, să nu se
confunde cu altele și care procedură (funcționalul) poate fi un indiciu – în sens invers – al
procesului (structuralului). Cu același prilej s-a mai arătat că aceeași tactică / procedură –
una concretă – poate uneori să comunice și un indiciu din felul de ’a fi poziționată’
inter/acțiunea, de ’a se situa’, din dubla perspectivă a localizării și a alterității, care
alcătuiesc un climat – la fel de concret – al acelei (și numai a acelei) inter/acțiuni.

37
 Altfel scris, ’a fi’ și ’a se situa’ oferă, prin mijlocirea tacticii / procedurii, indicii de
individualizare despre intenția / interesul și climatul unei interacțiuni (concrete), al cărei
funcțional va fi oricum restrâns la limitele unui structural dat.
Cu un alt prilej, s-a amintit în treacăt de justificarea și susținerea legală a modurilor
de ’a fi’ și ’de a avea’, de ’a se situa’ și de ’a obține’ ale intelligence-ului, moduri ”mai puțin
sau deloc controlabile”. Până la năruirea basmului (auto)intitulat ”controlul / supravegherea
intelligence-ului”, care se va petrece solid argumentat în cel de-al patrulea capitol al
investigației, aici rămâne relevantă împerecherea dintre primele două stări pasive (2) b ’a
fi’ și ’a avea’ cu stările în acțiune (2) b ’a se situa’ și ’a obține’, corespondente celor dintâi.
S-a reținut de asemenea că pasivul ’a fi’ și activul ’a se situa’ sunt ”stări” care privesc
individualitatea (interesului și climatului unei acțiuni / unui mecanism), în sens larg, de
individualitate fizico-chimică inițială, deci cu o latență energetică și o droaie de alte infor-
mații – cu secrete corelative – ale acelei (și numai a acelei) individualități (interactive).
Spre deosebire de prima diadă, cea de-a doua, dintre pasivul ’a avea’ și activul ’a
obține’ poate viza identitatea unui mod de dobândire, de la cea mai substanțială (și
naturală) ereditare, până la cea mai superficială însușire (provizorie și / sau ocazională) a
ceva apt de a fi transmis și de a fi acceptat, primit, împrumutat, acumulat ori re/transmis
ulterior, la fel (imitațional / conformativ) / altfel (inspirațional / transformativ), etc.
Altfel scris, acel ultim binom este unul economic, utilitarist, cu reflectare patrimonială
chiar și atunci – sau mai ales – când, discursiv, se vehiculează exprimări echivalente (apa-
rent neutre) de ”bagaj ideațional”, ”patrimoniu cultural”, ”identitate de valori”, care valoare
se traduce întotdeauna (2) f prin ...interes. Poate tocmai de aceea una dintre concluziile
preliminare (și de început) ale cercetării a fost că ”identitatea” este business (6) h,
indiferent că ea ar fi politică, religioasă, culturală, sexuală, rasială, de status social, etc.
Această diadă secundă, tranzacționabilă și mercantilă în inocența ei (declarată), de
asemenea, oferă indicii de circumstanțiere a interesului și climatului aceleiași interacțiuni
concrete – oricare ar fi ea – avută în vedere de la prima diadă, aceea cu individualizarea.
Circumstanțele astfel identificate au forța lor, au puterea lor de presiune în privința
unui ritm /viteză și a unui volum /masă, de influență în privința unei direcții / orientări ; ele
creează un ascendent (fizico-chimic) de manifestare / comportare // presiune / influență
asupra individualității (interesului, climatului – mecanismului / acțiunii dat/ă – și nu numai).
Deci, nu întâmplător – dar nici clar explicat – s-a afirmat mai sus că interesul are
întotdeauna o reflectare economică / patrimonială, fără ca deocamdată să preocupe cât
de atractivă / stimulativă ar fi acea reflectare asupra și în cadrul climatului, în care acel
interes (și nu altul) ar trebui să fie satisfăcut cu un rezultat pozitiv / util, cu succes.
Dar individualitatea (mama) interesului este certă în timp ce identitatea lui (tatăl) este
...o chestiune de justiție (referențială), o problemă de atribuire...
Este dificil să se facă justiție în disputa dintre ”pentru ’a avea’ trebuie ca întâi să fie”
// (adică) pentru artificialul ’identitate’ înainte se presupune naturalul individualitate și

38
”pentru ’a fi’ – a se menține, a se adapta (transforma / conforma) – trebuie să aibă” //
(adică) pentru a nu compromite existența (situarea) naturalului se pre/supune acceptarea
artificialului, până la urmă, o dispută de selecție / preferință (3) între ”găină și ou” (-l ei).
În economia justiției Naturii, corecta atribuire / actul de justiție s-ar putea verifica – în
situația dată – prin relația de ”re/construcție continuă și reciprocă a individualității cu
identitatea” și aparența (violent manipulată) a acestei relații (toxice). Aparența rezultă din
faptul practic și confirmabil că identitatea se reconstruiește continuu și reciproc doar
cu mentalitatea / chimia unei individualități, ceea ce este cu totul altceva, cu un altfel de
rezultativ (8) de natură să modifice / distrugă / re/configureze multe din vechile mituri noi.
Cu un ultim prilej – relevant detectării ascendentului cu care intelligence-ul își ade-
menește și, dominator, își păstrează ”ademenită” colaborarea – s-a arătat că autoritatea,
în egală măsură de cameleonică ca și puterea (acea putere cu presiunile și influențele ei,
difuze sau nu) are în plus avantajul // ascendentul legitimității de ’a fi’ (cameleonică), de
’a se situa’ (cameleonic), de ’a avea’ (cameleonism - de transmis, acumulat, transformat,
etc.) și de ’a obține’ (cameleonism de alt pedigree, însușit prin interacțiuni cu alte puteri,
posibil ”autorități” la rândul lor – inclusiv deep state / parallel state –, însă nu pentru ea).
Dar intelligence-ul este – ca și justiția (referențială) – unul dintre agenții de nădejde
ai autorității legitime, care prin accesiune, prin derivare (prin reprezentare interactivă în
numele și interesul acelei autorități ) dobândește (~ ’a obține’) și apoi, beneficiază (continuu
~ ’a se situa’) de o pro/porție de legitimitate, alta și însumată – după cum cercetarea o va
demonstra – cu ”legitimitatea climatului” de inter/acțiune / inter/subiectivizare.
Astfel, inter/acțiunile de intelligence au aproape întotdeauna o dublă legitimare în
care cea oficială se amestecă și se exponențializează cu o (auto)legitimare de circumstan-
ță, dobândită (~ ’a obține’) în cadrul climatului ales / construit – oricum echipat cu (~ ’a
avea’) realitatea lui secretă –; au deci o legitimitate hibridă, una de invidiat, măcar și
pentru faptul că așa eludează orice fel de gradualitate referențializabilă ...și controlabilă.
Și funcționalismul sociologic, destul de la modă în cercetările (ultimei treimi a/le)
secolului trecut, care a lansat și consacrat metodologic stilul binomului ’a fi’-’a avea’ – un
stil cu o oarecare recurență (ciclică) – ca și multe alte curente și / sau școli de gândire, au
lăsat senzația în mod repetat că teoriile (și metodologiile) lor sunt formulate doar pe jumă-
tate, spuse doar cu jumătate de gură, exprimând doar jumătate de ”adevăr” / de utilitate
reală ori ...realitate utilă, utilă finanțării, publicării și / sau acceptării acelor teorii / cercetări.
Investigația de față, plecând de la o altă concepție, cu totul altfel, despre referențial,
referențialitate și referențializarea referențialului (2) (unei realități concrete cercetate – nu
neapărat reală, dar oricum concretă) nu a nesocotit / neglijat astfel de jumătăți utile de
realitate (adevărată) / adevăr (2) f, anterior cercetate academic și popularizate educațional,
(dimpotrivă, după cum o va dovedi și conținutul prezentei investigații), ci – mai mult – le-a
re/calibrat completitudinea cu jumătățile secrete ale celor dintâi, tot altfel.

39
 Datorită acelei concepții pornită altfel, tacticile de ’a fi’ și ’de a avea’ ale unor inter/-
acțiuni – ca stări (statice) pur inaugurale (2) a-b – trebuiau completate cu logica lor existen-
țială (pentru care – construite social sau altfel – au o realitate proprie și / sau teoretică),
respectiv cu tacticizările dinamice / energiile corespondente de ’a se situa’ - inspirațional
și de ’a obține’ - imitațional (metodațional), mod în care le circumstanțiază pe cele dintâi.
Tacticile numai astfel circumstanțiate / specific tacticizate au o valoare de întrebuin-
țare / utilitate de interes pentru o realitate concretă – văzută acum, iată !, ca ’agent’ al
interesului (însuși) –; circumstanțele (tactice) pun (UNO ICTU) sau imprimă (remanent)
nebănuite presiuni și direcția acelei realități, o realitate în mișcare, una dinamică, a cărei
concretețe, individualitate (cromozomială) fizico-chimică / substanțială, a fost una în
staticul inaugural, alta / altele în dinamicul sub presiune și direcționare, altele în rezultativ.
Fără ca deocamdată să se mai insiste asupra influenței /sursă și influențării /resursă – ca
circumstanță /sursă sau circumstanțiere /resursă (cu toată taxonomia ei) a unei realități
concrete –, în acest prolog și aici, cercetarea consideră totuși utile precizările : că influen-
ța/rea prin presiuni intră în logica / energia unui reactiv (de re/echilibrare) ; că influența/rea
de direcție / orientare intră în logica / chimia de ’a se situa’ in/stabil (de a/simetrizare și /
sau re/poziționare) ; că influența/rea re/echilibrării și re/poziționării este transformativă (și
nu conformativă) în rezultativul ei – fizico-chimic, imposibil de predicționat (decât fantezist
”teoretic” și / sau doar aparent) – ; că influența/rea este un ascendent efectiv / eficient
numai dacă prin ea ori cu ea se alcătuiesc și se mențin / se pot menține inclusiv sau mai
ales ”regulile (justiția) jocului” interactiv, reguli necesare realizării / satisfacerii unui inte-
res concret, într-un anume climat de intersubiectivizare (și cu orientarea de ea proiectată).
Din perspectiva acestor explicații astfel cum au fost ele precizate, intelligence-ul are
un ascendent de influență, părelnic de nepătruns – escamotat cu o pricepere intuitivă /
viziune (originată din inteligența natural-partajată) –, ascendent cu o putere (altfel) greu
de intuit asupra colaborării și care se circumstanțiază pe două componente tactice: pri-
ma, diada ’a obține’ - ’a se situa’ (exact în această ordine) și a doua, modul / tacticul /sursa
de tacticizare / hibridizare a legitimității oficiale – derivată din calitatea de agent al
autorității (legitime) – cu cea a climatului interactiv al unui interes concret intersubiectivizat.
Separarea celor două componente inseparabile va fi o lungă și ...temerară aventură.
Intelligence-ul, echipat cu un asemenea ascendent, pe de o parte, operaționalizează
ambele tipuri elementare de mentalitate, iar pe de altă parte, pe lângă swarm intelligence
și human ( & emotional) intelligence, exploatează la maximum artificial intelligence.
În consecință, colaborarea, în relație cu intelligence-ul și men/ținută ’ademenită’ sub
ascendentul aceluia, în flexibilitatea sa, se va vedea nevoită să facă o echilibristică inteli-
gentă – de complementaritate – atât cu o mentalitate (tradițională) puțin compatibilă ei, cât
și cu o inteligență sintetică / non-emoțională, pe care partenerul său o supra-evaluează.

40
 Diada ’a fi’ - ’a avea’, fără viguroasa circumstanțiere a celor două componente tactice
ale ascendentului de influență, ar reprezenta pentru intelligence, pentru realitatea lui
proprie – cu secretul lui inclus – o banalitate puțin folositoare și deloc atractivă colaborării.
Pentru a împinge până la capăt concretețea / explicitul de conținut al ascendentului
de circumstanță astfel simplu demantelat – fără să se sugereze mai mult decât ar fi minim
necesar (din ideile analizelor ultimelor două capitole) –, investigația va oferi aici enumerativ
numai cele mai reprezentative exemple care dau consistență – în moduri / tactici diferite –
componentelor problematice, cu rol cheie în constituirea și exercițiul acelui ascendent,
suportat cu plăcere și stoicism de către colaborare – ...sub rezervă reactivă, firește –.

Întru reamintire și pregătirea explicării exemplelor reprezentative ce vor fi enumerate,

”la cele deja scrise până acum despre intelligence, despre realitatea lui proprie și despre
secretul (referențial) altfel al acelei realități”, ar trebui repunctat dintr-o perspectivă
extinsă faptul că un cameleon nu acceptă controlul decât în reciprocitate, preocupat să-l
și dețină, în măsura în care constitutivul / structuralul său i-o îngăduie.
Însă, în cadrul și interesul prezentei cercetări, tot cercetarea a stabilit pe de-o parte
că ”fără posibilitatea de constrângere, controlul nu (mai) este control” (6) d și, pe de altă
parte, că sursa ’conformare’ ”presupune un control / amprentă politică și o constrângere /
amprentă de justiție, chiar și atunci când amprentele / comportările (pasive) / energiile
sunt insesizabile / ”latente”, re/construindu-se (și re/substanțializându-se) intergenera-
țional, aproape la fel de secret, una pe cealaltă, devenind (și) sursă una celeilalte” (6) d.
Din această perspectivă lărgită, ipoteza de plecare ar putea cunoaște astfel o exten-
sie în același sens, sens reformulat în care, fie instinctiv, fie din firescul logic (de inteligență
partajată) al interesului, un cameleon, leon și / sau altă oricare individualitate (biologică /
naturală), nu ar putea să accepte (vreun control / politic și nici) constrângerea / justiția
conformării / dresării / educării / cooperării, fapt confirmabil de îndată ce se va ivi prilejul,
fie prin fugă, fie prin contra-atac / constrângere după o justiție proprie, dacă nu s-au creat
alte inter/condiționalități esențiale (hrană, deci ’a obține’ / apărare, adică ’a se situa’, etc.).
Atfel scris, ca abordare generică, un / oricare ’agent’ – cameleonic sau nu –, nu ac-
ceptă (controlul politic și nici) constrângerea / justiția conformării decât dacă este una
mutuală și potrivită limitelor lui structurale (inițial genetice și ulterior updatate / dobândite),
pe încrucișarea ’a fi’ și ’a obține’, cu consecințele ’a avea’ și ’a se situa’ altfel decât înainte.
Dar, când ipoteza este referită la o individualitate nonumanoidă nu se poate pune în
discuție conformarea și constrângerea conformării ci adaptarea (și deci updatarea / trans-
formarea), adaptare care – sursă fiind și pentru conformare, și pentru transformare –
conține (’a avea’) o latură politică și una de justiție (constrângerea adaptării).
Transformarea și conformarea, ca resurse, ereditează / dobândesc (’a obține’) de la
sursă amprentele politică și de justiție, în logici total diferite, însă cu același funcțional, și
asta înainte de oricare altă impredictibilă evoluție viitoare (’a se situa’ altfel decât înainte).

41
 Încrucișarea mai sus semnalată între staticul individual ’a fi’ și dinamicul identitar ’a
obține’, cu consecințele ’a avea’ și ’a se situa’, pare să sugereze și prilejul care a profitat
conformării pentru a perverti individualitatea în identitate, până la urmă o pseudo-
hibridizare, o hibridizare falsificată din interes (6) g-h a celei dintâi.
Prezenta investigație, cu durere în suflet, se va vedea nevoită să demonstreze că
intelligence-ul cameleonic nu are cum și nu are de ce să facă excepție, nici de la acea
încrucișare direcționată de la ’a obține’ spre ’a se situa’ altfel, nici de la reciprocitatea con-
trolului (ca amprentă politică) și a constrângerii (ca una de justiție) asupra celei căreia îi
este agent și vrea să-l controleze / constrângă, fapt pentru care – în mod firesc / natural –
își re/pro/porționalizează atent calculat și în timp real dispersia în celelalte două ”state”
ilegitime din punctul de vedere al autorității, dar legitimate de climate, acelea ale unor
interese transpartinice și, mai ales, trans-identitare (instituționale și / sau organizaționale),
oricând cu potențial de hibridizare, poate predictibilă dar imposibil de controlat / constrâns.
Acele demonstrații ce vor fi propuse / sugerate de cercetare privind individualitatea
(inclusiv cea colectivă) cu multiplă identitate nu ar putea fi demontate nici logic (la
dovezile oferite), nici de realitatea concretă – nu neapărat reală, dar oricum concretă –.
Tot întru reamintire și pregătirea explicării (altfel) a exemplelor reprezentative ce vor
fi enumerate, trebuie subliniat apăsat că reconfigurarea structural-funcțională și în timp real
a intelligence-ului cameleonic la impulsul decisiv și bivalent al tehnologiei și al ”beligeranței
algoritmice” a avut ca presiune și influență adăugate și ”relocarea / dispersarea numeroa-
selor secrete surse de secrete”, surse și operațiuni (de re/poziționare dispersivă) inde-
pendente de voința și putința lui de control și constrângere.
Faptul că la rândul său a procedat la aceleași tactici /surse de relocare și dispersie este
un reactiv doar aparent (inclusiv ca fiind unul imitațional), pentru că în realitățile concrete
de pe diferite plaiuri (europene și nu numai) intelligence-ul și-a continuat vechile lui ilustre
obiceiuri, dar cu un alt ritm /viteză și cu un alt volum /masă, deci cu o forță exponențializată a
cărei sevă nu și-a extras-o din autoritate – în cadrul căreia oricum era cu un picior, ca
’agent’ al ei – ci de la putere, aceea care la rându-i are legături ombilicale, nevăzute și
non-tactile, intrauterine, chimice, cu deep state-ul și parallel state-ul, ca deținătoare (’a
avea’) și dispunătoare (’a se situa’) de infrastructură și logistică, inteligente, (mai) moderne,
lichide (până la volatile), dispersate (’negociat’ cu autoritatea) transpartinic / trans-identitar.
După cele reamintite dintr-o perspectivă extinsă și puțin completată, până la
enumerativul exemplelor promise, alte completări se revendică de la sine, dacă nu cumva
se vor crea deja primele puncte de sprijin sau bride de legătură cu acele exemple.
Privatul, unde – după cum s-a arătat – intelligence-ul cameleonic era dispersat și în
vechea arhitectură, îi conferă pe mai departe și într-o continuă expansiune, o parte din
structuralul extern, din geomatria variabilă a acelui structural /sursă nu mai puțin
cameleonic. Lăsând apoi deoparte locarea și dispersia humint-ului, din ce în ce mai

42
confortabil se adaugă acea expansiune ascensională, cosmică la propriu, prin artificial
intelligence-ul satelitar - sigint, un sigint ceva mai externalizat / privatizat sau privatizabil.
Astfel, pe de o parte, geometria variabilă / structuralul extern – din ce în ce mai exter-
nalizat (și randomizat în externalizarea sa) –, din lumina celor prezentate, oferă un indiciu
de individualizare (’a se situa’) a interesului, climatului și / sau rezultativului (lor).
Pe de altă parte, intelligence-ul, situat mai mult sau mai puțin aleatoriu în perimetrul
geometriei variabile, ca intelligence organizațional re/poziționat continuu și în timp real,
unde, cât și când va decide el asta – o hotărâre în acest sens din partea celui instituțional
fiind ori de îndată (și tacit) respinsă / încălcată, ori catastrofală – va implica un anumit tip
de mentalitate, una practică, creativă (6) e, foarte puțin sau deloc preocupată de ierarhie, de
birocrație (6) f și de jocurile instituționale ale căror reguli (influență - de direcție / orientare)
le poate intersubiectiviza într-un alt spirit, convenabil / util concretului.
Însă, tot după cum s-a precizat, mentalitatea, aceea practică, este un indiciu de
identificare. Cu legitimitatea oficială revenită prin ricoșeu (’a obține’) / identificată ca fiind
a autorității, prin mentalitatea proprie a intelligence-ului poziționat (’a se situa’) în geometria
variabilă / identificată ca fiind mai specifică puterii, acel intelligence se va considera îndrep-
tățit (va comporta ’politic’ o justiție proprie) să dobândească (’a obține’) o (auto)legitimare
de climat concret – pentru un anume interes –, secret (aproape) întotdeauna (’a se situa’),
pe care ierarhia lui / instituționalul fie nu îl va cunoaște niciodată (corect și complet), fie nu
va reuși să îl dovedească, pentru ca la rându-i să își comporte controlul și constrângerea,
optim, în timp real (sau rezonabil), cu efect favorabil intenției care le-a declanșat.
Investigația va demonstra mult mai elaborat că un atare indiciu de identificare nu va
păcătui prea mult și prea des dacă va împinge / asocia acea mentalitate specifică intelligen-
ce-ului din perimetrul geometriei variabile spre / cu cea a unei geometrii la fel de variabile
a parallel state-ului, a privatului în general, a concretului fluid / volatil (oricând) potențial.
De altfel, dacă nu ar fi conceput și comportat astfel, acela n-ar mai fi un intelligence util,
echipat cu identitate de logică și simetria mijloacelor de contracarare eficace competitive.
Poate că nu ar dăuna reamintirea detaliului că la origini și până în zorii autorității (legitime),
dar și mult timp după aceea, intelligence-ul – acela competitiv, performant, de succes – a fost
unul privat, numai cu geometrie variabilă.
Dintr-o alonjă repercusivă a acestui detaliu extrem de relevant întregului ansamblu al
cercetării, privatizarea unor componente și segmente ale autorității / intelligence-ului ei va avea
implicit o reflectare corespunzătoare, consistentă și în conținutul părților de analiză.

Autoritatea – al cărei ’agent’ este – îi conferă intelligence-ului, celui instituțional, la

fel de cameleonic dar altfel, o altă parte a structurii sale, una ceva mai internă și mai inter-
nalizată / politizată, una cu geometrie stabilă, spre deosebire, re/echilibrare și în comple-
tarea funcțională a celui organizațional, fără ca vreodată să preocupe posibilele a/simetrii.
Chiar și în această geometrie (prea) stabilă, ...uneori și pe alocuri rigidă, deși implică
un alt tip de mentalitate, una birocratică a unei birocrații încet și poticnit evoluabilă, destul

43
de (prea) tradițională și dedicată încă modernismului (timpuriu) (6) e-f, intelligence-ul acela
instituțional – claustrat într-o atare geometrie inhibatorie –, pentru a-și proceduraliza
funcționalul necesar interacțiunilor / proceselor / mecanismelor interactive (părelnic) con-
formative întreținute cu autoritatea, făurește și / sau împrumută ”comportamente de legă-
tură”, de și prin compromis (5), doar (aparent) în limitele îngăduite constitutiv / structural.
După cum analizele investigației vor dezvălui, aceste comportamente de legătură
sunt indispensabile și de neevitat – deci (aproape) legitime – atât în raport cu eșalonul
inferior, cel al profesioniștilor, din intelligence-ul organizațional, în raport cu alți mulți și
diverși agenți ai autorității, cu autoritatea însăși dar, mai ales, cu concurența ei, cu deep
state-ul la fel de indispensabil și de neevitat, cu ’legitimitatea’ lui conferită de varii climate.
Compromisul (cu etica lui) și comportamentele de legătură de el reclamate și apoi,
de el influențate și / sau întreținute prin consens (5), așa cum sunt ele laolaltă însuflețite
prin anumite presiuni și direcționări, vor beneficia de analize aprofundate, justificate și
susținute cu / pe argumente și exemple verificabile, care să demonstreze superioritatea
cameleonică a intelligence-ului în comparație cu colaborarea, uneori intenționat confun-
dată, alteori discursiv posibil percepută pozitiv sau nu – aka, printre altele, colaborațio-
nism, complicitate, conspirație, etc., după interesul de ectichetare –, nu întotdeauna ori
prea rar ”legitimă”, în raport cu și în avantaj (exclusiv) pentru conformare alias cooperare.
Simplificat și provizoriu fie scris, geometria variabilă a intelligence-ului (organiza-
țional, cu precădere) și compromisul (primenit în ...”legitimitate” instituțiorganizațională)
sunt ”exemplele reprezentative” avute în vedere în enumerativul promis.
De bună seamă, enumerarea nu este una limitativă ci doar una pur exemplificativă.
Complicitatea și conspirația ar putea fi alte (câteva) două exemple adiționate, însă
ele ar comporta un alt registru de abordare – util poate unei teoretizări mai pronunțate a
distincției, diferențelor și asocierii dintre deep state și parallel state, dar (ceva mai) puțin
relevante poeticei simțiri dintre intelligence și colaborare neînveșmântată în legitimitate –.

Însă, adevăratele dificultăți ale investigației, cele majore, au răsărit și s-au (auto)-
complicat tocmai de la consecințele / d/efectele unor astfel de exemple reprezentative.
După cum prologul argumentativ al cercetării va arăta sintetizat curând, geometria
variabilă imprimă o subtilă dar insistentă trimitere către dispersie / swarm behavior și inte-
ligență partajată / swarm intelligence, în timp ce compromisul (cu etica lui) este expediat
fără indulgență către justiție, una rece, prezumtiv oarbă / neutră, una referențială, inde-
pendentă sau nu ...față de autoritate, cu condiționalitățile ei (bugetare, reglementare, etc.).
Pentru ca împricinarea acelor ”dificultăți majore” să fie împodobită cu ceva justificată
și susținută ’legitimitate’ de circumstanță la climatul / interesul investigativ, ar trebui identi-
ficat în memorie un referențial deja anterior individualizat : Transformarea ereditează cu
toate referențialele ei, etice în sine, din Natură și justiția Ei substanțială, lipsite deci de

44
un intențional / dezinteresate. În schimb, conformarea își substanțiază referențialele
proprii (numai) ei, doar după interes și convenabilitate, din și în justiția referențială.
Dilema de selecție / preferință (3) dintre cele două justiții, dintre natural și artificial,
dintre firesc și firescul falsificat, dintre ceva substanțializat natural și ceva construit social
– fără drept de apel la desubstanțializarea construcției, re/de/construibilă doar după interes
–, însumată cu dilema acelor spații de suprapunere dintre cele două justiții, cu geometrii
extrem de diferite, au fost laolaltă copleșitoare și greu surmontabile pentru o cercetare eti-
că a colaborării și a intelligence-ului, atât de atipice în sine, atât de puțin dispuse subordo-
nării la justiția referențială a conformării, și atât de trainic împrietenite cu justiția Naturii.
În noua situație re/configurată, fie de consecințele exemplelor (considerate) repre-
zentative din enumerativul provizoriu depășit, fie din perspectiva celor două dileme tocmai
menționate, înaintea și în folosul altor imediate referiri la inteligența partajată și la compor-
tamentul de roi, investigația are în vedere o sumară (și subsidiară) sectorializare operațio-
nală și operaționabilă, deci o compartimentare pur metodologică a conținutului sintagmei
justiție referențială (11) – chiar dacă în cadrul analizelor cercetării, ea se va realiza altfel,
în paralel și comparativ cu cea completată de o justiție substanțială –.

Pe de o parte, o ”organizare” fie ea și pur metodologică a conținutului sintagmei ”justiție referențială”,

(11) a

conți-nut segmentat și decontextualizat de cel al ansamblului Justiției – care nu prea poate să lase
deoparte componenta naturală a sa –, reprezintă un artificiu necesar locului unde și momentului în care
ea este făcută, pentru a da mai multă comprehensivitate celor până acum prezentate dar și acelor puține
referiri care vor mai urma, până la apropiata încheiere a prologului.
Pe de altă parte, afimația din urmă cu vreo șapte pagini potrivit căreia ”intelligence-ul, ca și justiția referenți-
ală, este unul dintre agenții de nădejde ai autorității legitime”, este o afirmație care – cu ceva întârziere
– obligă la mai multe delimitări clar precizate.
Prin urmare, făcând abstracție de existența oricărei alte teoretizări anterioare și / sau străine investigației,
din științele politice și / sau cele juridice, în cadrul și interesul prezentei cercetări, sintagma ”justiție refe-
rențială” va avea conținutul (și întinderea) între reperele aici doar schițate, într-o formă mult simplificată.
11) bJu stiț i a r ef er en ț i a lă , fără ca în acest context să impună (și) o anume definire a ei sau alte laborioase
dezvoltări – ce sunt rezervate într-o primă fază unei întregi secțiuni (secțiunea a treia) din capitolul 1 –
se manifestă / este comportată ”ca și intelligence-ul”, atât într-o geometrie variabilă, cât și într-o geome-
trie stabilă, dar asemănările dintre cei doi ’agenți’ ai autorității legitime se cam opresc aici.
Geometria variabilă a justiției referențiale ar putea fi considerată cu generozitate acea întindere unde o
normă dispersată este intersubiectivizată conformativ, oarecum uniform și aplicată tot așa, atât la nivel
societal, generic înțeles, cât și la nivelele inferioare, cu suma normelor specifice lor, pe grupuri, colecti-
vități, comunități, etc. de entități publice și private incluse (mai mult sau mai puțin identitar) în cele dintâi.
Din această perspectivă largă, aici și normei îi este atribuit un sens pur generic, sens care cuprinde înce-
pând de la regula (morală sau fără vreo atare relevanță) culturalizată și până la reglementarea legală
de generală sau restrânsă aplicare, toate laolaltă constituind resursele de forță ale conformării (6) e-g.
Geometria stabilă a justiției referențiale este cea care de la / după un anumit moment dat al analizelor va
reclama un interes sporit pentru întregul ansamblu al investigației, în privința mai multor ”grănițuiri”
artificiale / arbitrare, făcute din varii interese, pe suprafața acestei geometrii (aparent) stabilă.
În cadrul acelor frontiere se vor putea detecta substanțialități diferite – după natura și logica lor, după
structuralul și funcționalul lor, după sursa și resursa lor – ale aceleiași justiții referențiale, aflată la înde-
mâna uneia și aceleiași autorități legitime, deci diferențe substanțiale care trebuie lămurite cu precădere.

45
 P e ri met ru l ind ep e ndent al n eut r al ităț ii Pe temeiul diadelor tocmai reamintite, cercetarea a iden-
11) c

tificat un perimetru specific în cadrul căruia justiția referențială nu este agentul cuiva, (teoretic) este
agentul nimănui sau, mai aplicat fie scris, este agentul Legii și numai al Legii.
Acea justiție referențială, din acel perimetru specific, bine individualizat / delimitat, este suficientă sieși, cu
realitatea ei proprie și este întruchipată de magistrat, deci exclusiv de către judecător.
Întradevăr, în făurirea acelei realități, totdeauna și peste tot există o contribuție inițială de teoretizare și apoi
de legiferare (inevitabil) politică a sa, pentru ca ulterior ea să se manifeste de sine stătător, cu compo-
nente proprii de auto-organizare și mecanisme auxiliare de protecție împotriva oricărui necuvenit ascen-
dent de influență (de presiune și / sau direcționare) eventual, indiferent din ce parte ar fi acela exercitat.
Proceduralitatea / logica / funcționalul acelui perimetru din geometria stabilă a justiției referențiale, cu reali-
tatea lui proprie și care gravitează numai în jurul legii, guvernată suveran de către magistrat prezumat
independent (’a fi’ - stare statică / stabilă / mereu la fel), reclamă doar prezența unui interes de neutra-
litate (’a se situa’ - dinamic), care individualizează și separă acest perimetru de celălalt, al agentului.
Celălalt, întru identitate, culisează între ’a obține’ spre ’a avea’, o diadă de stare static-dinamică (2) a-b ce
caracterizează poziția de ’agent’ mereu partizan al unei autorități (legitime ...sau nu).
Deci, în condiții normale și fără alte ascunse / secrete inter/condiționalități, acest perimetru al suveranității
judecătorului, nu poate și nu trebuie să profite nici autorității (celei mai) legitime, nici oricărui alt agent
al ei, indiferent de motiv (4) și de cota de legitimitate smulse de la principal, nicicum, niciunde și niciodată.
11) dP e rim et ru l p a rt iz a n a l ap ăr ă ri i auto r ită ții este ”celălalt” spațiu al geometriei stabile identificat
de către investigație în cadrul aceleiași justiții referențiale pluri-valente (6) c și multi-funcționale (6) d, f; (9) c.
Așadar, acest perimetru este spațiul părtinitor al unei convenții de agenție de ”nimeni” sesizată ori de ”toți”
voit ignorată, care distanțează și (teoretic) ar trebui să țină la distanță autoritatea (politică) de perimetrul
imaculat al unei justiții căreia, ea, autoritatea, trebuie ca la rându-i să i se supună ...și nu doar teoretic.
’Convenția de agenție’ – deși niciodată numită astfel, în pofida funcționalului ce prefigurează contrariul –
asigură autorității legitime în condiții destul de avantajoase (în comparație cu piața liberă) apărarea ei,
o apărare interesată. Acea apărare nu este, nu poate fi și (nici) nu trebuie să fie independentă.
Acelei apărări (ca agent) peste tot i se îngăduie să fie partizană (principalului /) autorității, dar tot numai în
limitele reglementării, îngăduință atribuită și întemeiată tocmai pe și în acele limite reglementate.
Întradevăr, agentul de apărare al autorității, poziționat (tot de reglementare) în geometria stabilă a justiției
referențiale, se îndeletnicește potrivit competențelor sale materiale (și teritoriale) cu toate cele trebuin-
cioase principalului său, însă din toate ungherele geometriei variabile ale acelei justiții păstorite de
autoritatea al cărei agent este ; ’geometria’ din urmă nu modifică caracterul de stabilitate a celei dintâi.
Agentul de apărare (juridică - în sens larg), ca și agentul de intelligence, ca și oricare alt agent al autorității
cameleonice și ...legitime (în cameleonismul său), în interacțiune cu aceasta din urmă, fie doar împru-
mută, fie își însușește întru tradiționalizare, o doză confortabilă de cameleonism, preluată de obicei la
pachet cu pro/porția de legitimitate cu care va inter/acționa în numele și interesul principalului / autorității.
După cum cercetarea o va confirma demonstrat, deloc frapant pentru cei plictisiți să mai simuleze ’surpriza’,
asemănările dintre agentul de apărare și cel de intelligence (fără ca și alți agenți să fie excluși) ai uneia
și aceleiași autorități, se suprapun însumat iar, uneori și pe alocuri, chiar se înmulțesc necontrolat.
Exponențializarea asemănărilor dintre agenți, întru identitate (cu autoritatea, cu spiritul și cu mentalitatea
sa) are o ”normalitate” a ei, destul de diferită de la o patrie la alta, de la o autoritate la alta și, până la
urmă, de la un agent la altul, doarece natura interacțiunilor concrete nu poate fi ignorată / minimalizată.
În tot cazul, din acest punct, agentul cameleonic – ca și autoritatea, cu care astfel se compatibilizează (și
se identifică) – oricare ar fi el (de apărare, de intelligence, etc.) în limitele funcționalului propriu (prin
care să nu devină redundant cu alții, pricinuind suprapuneri), cu realitatea lui proprie – și secretele
inerente acelei realități –, fiind deci în specie unul ca oricare altul, este un agent cu interese proprii, cu
agendă proprie (3) care (în concretul ei) nu de puține ori poate fi diferită (chiar contrară) principalului său,
ale cărui interese (teoretic) ar trebui să le slujească ...prioritar.

46
 Prin urmare, agentul cameleonic și partizan al apărării (autorității, din geometria stabilă a justiției referen-
țiale), indiferent, independent și separat de funcționalul său propriu – în limitele structurale constitutive
– intră în logica de inter/acțiune a tuturor celorlați agenți, între care uneori și pe alocuri se pot înființa,
AD-HOC sau calculat / elaborat, tot felul de ”ambasade”, cârdășii sau coterii, ’transparente’ sau nu (în
conivența lor conspiraționistă), știute sau nu de către autoritatea aceea, cameleonică, sancționate
prompt, tardiv sau niciodată de vreo realitate concretă – nu neapărat reală, dar oricum concretă –.
Tot ”din acest punct” și tot ”prin urmare”, eventualitatea ca agentul apărării autorității uneori și pe alocuri să
cocheteze deopotrivă cu deep state-ul și cu parallel state-ul nu poate fi – și nici nu ar trebui – exclusă.
În definitiv, interesele și agenda proprie cer și unele sacrificii (etice, etc.), iar autoritatea, în cameleonismul
său, ar trebui să simtă / știe cel mai bine asta, în afara și înaintea oricărui discursiv contrar / altfel.
Atunci când și acolo unde eventualitatea acelor ’cochetări’ nu poate fi exclusă, persuasiunea din deep state
și ”persuasiunea” / înșelăciunea de’a dreptul din parallel state, lobby-ul din deep state și ”lobby-ul” /
corupția de’a dreptul din parallel state, etc., etc., în hibridizarea lor transpartinică / trans-identitară (sau
pe punctul de a se hibridiza) sunt / devin realități pe care agentul partizan al apărării (autorității) – uneori
și pe alocuri, jucător activ (înaintaș / atacant al) acelui match tripartit – nu le va instrumentaliza neutru.
Nici nu ar avea vreun interes să o facă (și – potrivit celor mai sus scrise – nici nu ar fi de așteptat). Poate
de aceea justiția referențială este echipată la fel de (aproape) constitutiv cu substanțialități diferite.
Până la urmă, acele realități – tripartite sau altfel, ca și multe alte realități concrete dovedite – pot fi / trebuie
tranșate în perimetrul independent al neutralității, conținut de către acea justiție a oricărei autorități date.
11) eDin această perspectivă intenționat decomprimată, cercetarea va sugera implicit în părțile de analiză că
înțelegerile – secrete sau nu – dintre agenți ai autorității, în speță dintre agentul apărării și agentul de
intelligence, au o ”normalitate” a lor, mai mult sau mai puțin recunoscută, în majoritatea patriilor (dar
fără a exceda spiritul unui spațiu reglementat) și că, pe fond, este o falsă problemă care uneori și pe
alocuri inundă diversionist mass-media, fie pentru a deturna atenția de la problemele cu adevărat
”reale”, fie din rațiuni / interese concrete (publice ...sau nu) poziționate de fapt într-o cu totul altă direcție.
În menționata asociere dintre agentul de intelligence și cel al apărării, asociere deloc întâmplătoare – din
prisma temei investigate –, cel dintâi este (’a fi’) incomparabil mai cameleonic decât cel de-al doilea.
Și funcționalul (’a avea’ înspre / dinspre ’a obține’), și componenta lejeră a geometriei variabile (’a obține’
spre ’a se situa’) – componentă de care ce-l de-al doilea nu prea dispune (în afara unor răzlețe și întru
culturalizare irelevante comisii rogatorii) –, sunt premisele unui ascendent mult mai bine caracterizat al
cameleonismului superior cu care, uneori și pe alocuri, cel dintâi este în mod calculat (supra)dotat.
Dar dacă intelligence-ul ar rătăci deriva obligațiilor sale de agent față de autoritatea legitimă, pe undeva,
prin ”state”-le alternative aflate în aceeași anvelopă teritorială, oare agentul apărării acelei autorități ar
putea să facă ceva / destul pentru controlul / constrângerea conformării celui dintâi ? Opinia acestei
cercetări va fi că acel naiv care să-și închipuie cu convingere o asemenea glumă nu este născut ...încă.
Desigur, uneori și pe alocuri, multe dintre derivele celor doi agenți – ca și ale celorlați – se re/simetrizează
și se re/echilibrează, prin controlul reciproc (și inter/condiționalitățile în efectul aceluia), mai mult sau
mai puțin negociat, funcție de ascendent și de un concret dat, tocmai în ’zona de confort’ a unuia dintre
cele două ”state” interne alternative sau, de ce nu !?, chiar ale amândurora, pe principiul planului B, a
celui de a doua sursă, etc., aranjamente care nu prea au nimic de a face cu legea / justiția referențială.
Măcar și din această pricină, atât de complicată și multifațetată, (din investigație se va putea constata că)
autoritatea legitimă ar trebui să fie stimulată și (auto)motivată (4) să lase virgin perimetrul independent
al neutralității de orice ascendent exercitat – de obicei, pe ascuns / indirect – din a sa parte. O atare sta-
tornică abținere i-ar întoarce, tot prin ricoșeu, de astă dată acel respect substanțial intitulat prestigiu.
Nu întotdeauna și nu peste tot o autoritate legitimă a avut prestigiu, chiar dacă și atunci când o fi avut un
intelligence prestigios (care eventual să fi continuat să mai rămână astfel ...sau nu). Oricum, natura
diferită dintre cele două tipologii de prestigiu, cât și modalitatea de dobândire (’a obține’ spre ’a se situa’),
reamintește nuanțat de distanța funcțional-structurală dintre intelligence și justiție, aceea referențială.

47
11) f
A vo c atu l st a t ul ui / procurorul / avocatul public sau indiferent altfel cum ar fi denumit, ca repre-
zentant destoinic al agentului de apărare a autorității, ca funcționar public cu statut / regim special, ca
participant activ și ca profesionist în cadrul larg al actului de înfăptuire a justiției, din perspectiva diade-
lor structural / funcțional, procesual / procedural și – mai ales – natură / logică, din perspectiva dublei
dileme a celor două justiții cu geometrii diferite, pe de-o parte, și a consecințelor exemplelor autoselec-
tate de investigație privind comportamentele de compromis și geometria variabilă, pe de altă parte, dar
și din perspectiva celor tocmai precizate (11) c-e, acesta nu poate fi și (teoretic) nu trebuie / nu ar trebui
să fie magistrat, nici măcar confundat ori asociat cu judecătorul.
Pentru că aici nu este locul potrivit pentru dezvoltări privind diferențele de funcții, proceduri și logici dintre
cele două poziții (’a se situa’ spre ’a fi’) ca individualități distincte, investigația s-a mulțumit să alăture
facil, pe un simplu criteriu de rol îndeplinit, două identități care au același ”rol” chiar dacă și când se
situează într-o gradualitate, poate mai puțin prietenoasă dar (teoretic) la fel de principială, aceea dintre
avocatul la îndemâna oricui (comun privatului) și avocatul autorității / statului.
Ori, dacă avocatul nu este magistrat – și, verificabil, nu este – cel al statului este / ar trebui să fie fix în ace-
leași măsură și poziție, fără niciun ascendent necuvenit adăugat în favoarea autorității, legitime oricum.
Dacă și din acest unghi lucrurile se complică, acest fapt se justifică și se susține pe cu totul alte considerente,
de ordin pur ’instituțiorganizațional’...: Cel dintâi (de obicei) este liber profesionist, (teoretic) cu un anumit
tip de mentalitate. Cel de-al doilea este (de obicei) strivit de ierarhie (6) f-g, (posibil) copleșit deci de
secretele conformării (9) c, care își făurește o realitate proprie (2) b-e, improprie oricărei independențe
”reale”, alta decât cea pur discursivă a întâi-stătătorilor instituției sale, având în plus dobândită (’a obține’
spre ’a avea’) și o mentalitate specifică / identitară culturii acelei instituții.
De aceea, așa cum cel dintâi este partizan și dedicat clientului său, tot așa și apărătorul autorității va pune
toată părtinirea sa în slujba clientei sale, al cărei agent instituția lui este. O va face cu mentalitatea sa,
desigur, cu mentalitatea / culturalitatea acelei instituții / agent ...cameleonic, dar puțin / deloc altfel.
Din acel unghi de pivotare, caruselul de gradualizare și pe celelalte / multe alte posibile coordonate identi-
tare (6) e-h, cu realitatea ’competenței’ Dunning-Kruger (9) c, ori cu alte preocupări / reflectări și implicații
ale exercițiului profesional (11) d-e, ar putea să aibă o motricitate a lui ; deci toate acestea nu ar trebui
niciodată excluse cu prea multă și stabilă convingere, pentru a nu prejudicia / răni conformarea , ierarhia,
instituția și / sau autoritatea, în modul lor de ’a fi’ și de ’a avea’, un mod eminamente stabil (teoretic).
După ce toate cauzele detectate în documentările pregătitoare vor fi enumerate și dezvoltate de investigație
în părțile sale de analiză, nu va mai fi deloc surprinzător să se constate că în acele patrii unde poziția
judecătorului, cea a adevăratului și singurului magistrat, nu este una (suficient de) corectă sau (grabnic)
corectată – în primul rând constituțional –, intelligence-ul s-ar putea să nu se mai limiteze doar la
controlul cameleonic al agentului apărării (autorității), ci să domine – difuz sau nu – înfăptuirea justiției
(referențiale), pe acele paliere și pe toate acele mize dispersate în cele trei ”state”, cu frontiere fluide /
volatile, ale aceleiași autorități, căreia i-ar fi (teoretic) ’agent’. În acele locuri paradisiace, odată cu
eventuala / ipotetica privatizare a autorității / intelligence-ului ei, s-ar putea să se constate fără prea
multă stupoare că justiția, aceea referențială, fusese de mult privatizată ...moral și de către cine trebuia.
Așadar, ironia situației face ca uneori și pe alocuri, în schimbul teoreticului control al intelligence-ului, să
nu mai fie foarte clar de fapt cine pe cine, ce și cum controlează. Până la urmă, ...acesta o fi și scopul.
Deși precizări comparabile sau altfel abordate ar reclama și alți agenți ai autorității legitime – pentru incidența
lor la justiția referențială –, mai ales cel al afacerilor de interne și cel al afacerilor externe, totuși amintitele
precizări vor fi mai potrivite pe parcursul investigației, fiind puțin utile fluxului de prezentare a prologului.
Multe din cele explicate în acest cluster și în întregul prolog argumentativ vor căpăta noimă după o neîntre-
ruptă parcurgere a firului explicativ-demonstrativ, până la ultima secvență analitică, a ultimului capitol al
acestei cercetări. Până atunci, totul va rămâne o chestiune de grad, mentalitate și interes ...nu de justiție.

48
 Folosul însumat al celor două dileme – existența a două justiții, cu geometrii total
diferite, care ori intră în conflict una cu cealaltă, ori se suprapun costricționist în dublă /
multiplă și redundantă sancțiune (10) b (fără a exclude și situațiile intermediare) – dar și al
consecințelor exemplelor reprezentative – ale celor care s-au autoselectat, geometria
variabilă și comportamentele de legătură specifice compromisului (cu etica lui) – s-a dove-
dit nebănuit de important atât pentru colaborare, cât și pentru intelligence.
Acel folos odată constatat s-a materializat în desubstanțializarea și recalibrarea
conceptelor de independență (’a fi’ - static) și neutralitate (’a se situa’ - dinamic) (11) c,
dintr-o perspectivă nouă, altfel, din cea a swarm (intelligence și swarm) behavior-ului.
În cel mai neconvenabil caz, o atare perspectivă ar putea fi păstrată măcar ca o pâr-
ghie de verificare suplimentară a justificării și susținerii acelui deja menționat ”interes de
independență” care – printre multe altele – s-ar opune cu înverșunare hibridizării.
Întru reamintire, între interes și realitatea sa (aceea proprie (2) b) s-a considerat că ar exista
un contract de agenție, la fel de tainic ca cel dintre Natură și agenții săi (biologici), prin care reali-
tatea lui se prezumă că se obligă să inter/acționeze în numele și interesul Interesului însuși.
Apoi, o realitate (ca agent) poate să urmărească un rezultat ori să devină un rezultat – dat fiind
faptul că viețuiește doar până la satisfacerea interesului / satisfacere înțeleasă ca rezultativ (8)
–.
Tot întru reamintire, în Natură și în firescul interacțiunii agenților Ei, mecanismul adapta-
tiv-transformativ poate să meargă până la h ib rid iz ar e , atât a interacțiunilor cât și a entită-
ților, acestea din urmă putând fi hibridizate tocmai din pricina și în inerția celor dintâi.
Se mai reamintește că interesul și realitatea lui au o agență naturală, cu viețuire quasi-
simetrică, organic inseparabile, în care logica să-și ”defecteze” propria natură este o imposibi-
litate logică, cel puțin până la un declic / stimul de hibridizare ori contrar, de independență. Dar
atunci, interesul va fi altul, cu o altă realitate proprie începută, care să-i devină agent celui nou.
Însă, interesul de adaptare nu va avea niciodată în vedere hibridizarea, ci dimpotrivă, în
societatea umanoidă, mai degrabă adaptarea intră în subsidiarul unui interes de independență,
...identitară și nu (prea) individuală. Cu cât este mai acută ardoarea de a scăpa de dependență,
cu atât mai probabil devine în anumite condiții un rezultat contrar, propice unei hibridizări.
Nu în ultimul rând, cercetarea a selectat (3) inter/condiționalitatea în schimbul dependenței.

Deci, după toate cele arătate (și reamintite), altfel se poate justifica și susține că în
Natură și – mai ales în justiția Ei, independența este o imposibilitate tehnică / logică.
Altfel scris, în Natură independența și neutralitatea nu se confirmă și nu primesc nici-
un drept la afirmare. Fiind niște constructe lipsite (tocmai) de substanță, nu poartă un drept
de referențial. Deci teoretic, ele nu au vocație naturală – așa cum, spre exemplu, au
colaborarea ...sau intelligence-ul –, cu unele nuanțări utile curând alăturate:
În societatea umană, aceste constructe artificiale sunt niște biete resurse ale
conformării care – de bine, de rău – mai păstrează ceva plăpânde reminescențe ale obârșiei
sale naturale (6) c. Astfel, independența și neutralitatea – ca și conformarea (...ori încrederea)
– sunt / devin niște simple falsificări / adevăruri alternative, dar niște falsificări necesare.

49
 Ori, pe de o parte, ”falsificarea realității are vocație naturală (deci cu o gradualitate
de legitimare implicită)” (2) d iar, pe de altă parte, necesarul (sau utilul) falsificării – într-o
altă gradualitate – îl stabilește numai mentalitatea (minuscula chimie, falsificată și ea, de
către identitate / emoția malversată a individualității), mentalitate unde apare, se prepară și
comportă / se justifică și se susține interesul, deci și ”interesul de independență” inclusiv.
( În paranteză fie scris – printre multe altele – și legitimitatea suferă de același nobil
viciu, fiind un construct fără substanță, fără vocație naturală, un ”adevăr” alternativ falsificat
/ instrumentalizat / tacticizat în varii gradualități, după mentalitate și numai din interes. Pro-
blematica interesului legitim va fi dezvoltată altfel în părțile de analiză ale investigației. )
În cadrul cercetării, cam toate cele născute / ”ereditate” identitar din conformare /sursă
și / sau din mecanismele ei adaptativ-conformative /resurse – independență, neutralitate, în-
credere, legitimitate, suveranitate, etc. –, s-au dovedit a fi tot atâtea re/surse de/formative
ale realităților alternativ-adevărate (2) f, din ce în ce mai puțin armonizate cu cele ale Naturii.
Acele ”realități conformative” s-au maturat ’înțelept’ pe o dublă croială, inaugurală, a
sursei și dobândită, a mentalității / ‘experiențial’ mai mult sau mai puțin culturalizat, laolaltă
constituind haina inevitabilă a inter/condiționalității pentru oricare ”început de drum”. Acest
veșmânt inițial de prezentare – unul greu de înlocuit / dezbrăcat, apoi, pe timpul călătoriei –
pe de-o parte, este plin de zorzoane și kitsch-uri ostentative și inutile, iar pe de altă parte
este înțesat cu buzunare și buzunărașe ascunse, pline de ‘realitate conformativă secretă‘.
Zorzoanele exterioare / propaganda și buzunărașele interioare / manipularea sunt în
fibra aceleiași texturi vestimentare concepută pentru un uz double faces, precum un pullover
pe’o parte roz și gri revers; la întinderea / tensionarea materialului, culorile încep să se
amestece și se vor vedea / percepe extrem de diferit în funcție de poziționare și de ...ten-
siune, în zeci / sute / mii de nuanțe ale aceleiași realități, una conformativă concretă.
Întinderea / tensionarea / elasticitatea realităților conformative fără a le fi cunoscute și
stăpânite / controlate secretele (sursa și mentalitatea) este hazardantă și va profita ulterior
”realităților transformative”, care au o cu totul altă elasticitate și reacție la tensiuni. Însă aces-
tea din urmă, înainte de orice, vor constitui inter/condiționalitățile de parcurs, exogene și cu
totul diferite în natura / structuralul și logica / funcționalul lor, de cele croite inițial, endogen.
La asemenea inter/condiționalități solide și de neînlăturat încă din start, orice ’depen-
dență’ – neorealită sau altfel – adăugată nu ar face altceva decât să întărească eventual
vreo narcodependență identitară, dar nu să explice substanțialitatea ei endo-exogenă.
În acest peisaj fost natural, adânc și parallel deopotrivă, justiția referențială (11) nu
putea să fie / să facă excepție. Din această perspectivă cele două dileme și cele două
exemple reprezentative mai sus menționate (și sumar prezentate) capătă o noimă a lor
...cel puțin în folosul colaborării și intelligence-ului, în favoarea înțelegerii lor altfel.
Justiția naturală – și ...har realității concrete ! (nu neapărat reală, dar oricum con-
cretă), există din belșug la orice pas, în orice cotlon (de la cel palpabil până la cel fictiv ...și
în artificial intelligence, inclusiv) – nu operează cu neutralitate; ea nu știe, nu vrea și nu

50
poate să fie independentă. Nici nu ar avea interesul; Natura nu este purtătoare de interes
– nici vreunul generic / de specie, nici vreunul concret – iar justiția Ei, cu atât mai puțin.
Pe de o parte, existența și prezența ubicuă a justiției Naturii – justiția substanția -
lă – este o condiționalitate la fel de solidă și de neevitat, cel mai adesea (regretabil) ignorată.
Pe de altă parte, imparțialitatea justiției substanțiale nu se confundă și nu se poate
confunda cu ’independența’ tocmai datorită – după cum o vor demonstra analizele investi-
gației – lipsei de interes a celei dintâi, în comparație și spre deosebire de cea de-a doua.
Imparțialitatea este substanța, sursa și resursa (substanțiale) justiției Naturii, care prin
natura sa își ia dreptul să își înfrângă logica, o logică proprie, făuritoare a unei realități pro-
prii, (deloc) surprinzător denumită imparțialitate partizană (sau partizanat imparțial).
Întradevăr, în imparțialitatea ei, prin și cu justiția sa la fel de imparțială, Natura este
întotdeauna partizană. Dar, un ”dar” subliniat, partizanatul – întotdeauna lipsit de interes –
este generat repetat la infinit numai de transformare, de evoluție, evoluția aceea firească,
naturală, mai de neevitat decât de orice altceva ...precum timpul, cu realitatea lui.
Adaptarea – ca regină a inter/acțiunilor (2) e – una în timp real (care astfel desființează
fără drept de apel, printre multe altele, basmele strategiei / strategizării, etc.) –, la acea
transformare de neevitat, este pe fond o primă manifestare a justiției substanțiale, un prim
răspuns pozitiv la comandamentele justițiare (și judiciare) ale Naturii, care are o funcționali-
tate / proceduralitate altfel, străină, chiar dușmănoasă, vreunui interes contrar (de proveni-
ență umanoidă și nu numai), chiar și atunci când și dacă reactivul Ei nu este imediat.
Sesizând partizanatul imparțial al Naturii, cercetarea s-a văzut nevoită să croșeteze un
instrument potrivit investigării endo-exogene a colaborării și a mecanismelor de colaborare
în intelligence, teoretizat și definit apoi în părțile de analiză ale capitolului 4, denumit în chipul
cel mai modest, neutru și inofensiv, climatul de inter/subiectivizare.
Climatul acolo definit, întotdeauna părtinitor, care însoțeste mereu și inevitabil un
interes concret, având contribuție proprie adăugată în satisfacerea (ori potrivnic satis-
facerii) aceluia, este până la urmă o reflecție a justiției substanțiale care, pe fond, va începe
prin a premia adaptarea și cea mai rapidă / eficientă reacție pozitivă la ea. Astfel, în condiții
/ inter/condiționalități a/tipice, interesele detectate ca fiind cu potențial adaptativ-trans-
formativ ridicat vor fi privilegiate, având asigurat / (mai) la îndemână succesul. Deci, acel
climat și în raport precumpănitor cu menționatul ”potențial”, ar putea fi / deveni de la un
simplu avantaj / ascendent de influență (presiune și / sau direcționare) până la mâna nevă-
zută / ’agentul’ justiției substanțiale care dă verdictul final, în privința acelui interes concret.
Se pare că până în prezent, acel instrument este cel mai compatibil (și complemen-
tar) inteligenței partajate a Naturii / swarm intelligence-ului din toate cele care au fost create
vreodată... în cadrul unei (singure) cercetări.
De abia după lectura și cunoașterea / înțelegerea teoretizării climatului de inter/subiec-
tivizare (în capitolul 4) va putea să intre en fanfare pe strâmta scenă a investigației și într-

51
un mod comprehensibil suma de conexiuni utile, atent selecționate și simplificate, cu și
despre swarm intelligence și swarm behavior, utile colaborării și intelligence-ului, desigur.

Făcând o voltă în sens invers de la inteligența partajată – pusă în discuție consistent

sub aspect teoretic de abia în partea finală a cercetării –, spre începutul și ”începuturile”
aceleiași cercetări, s-ar ajunge la premisele și ipotezele sale de pornire. Ele au fost inițial
centrate pe intelligence-ul european, la acea epocă, o simplă sintagmă despre tot și
despre nimic în egală măsură, o formă fără conținut, un mister (pentru) public.
Din această pricină, provizoriu investigația a personificat respectiva sintagmă, adică
acel ”intelligence european” – și mister public totodată –, pentru comunicare pe culoarele
cercetării atribuindu-i sugestiv apelativul de Mr. Public, într-un scenariu în care ar fi urmat
inaugurarea mai multor ’interacțiuni’, între acel nou personaj și investigație, interacțiuni de
”socializare” în care cea din urmă să-l cunoască mai bine și mai mult pe cel dintâi, să afle
în ce măsură și cum își locuiește cele 27 de case / patrii ale sale, să se convingă dacă reșe-
dința chiar i-ar fi la Bruxelles ori pe aiurea, să se strecoare cât mai mult în intimitatea lui.
Așa-zisa socializare venea să continue lunga perioadă de documentare prealabilă dar,
în urma căreia – dată fiind secretomania acelui personaj –, cercetarea nu era încă în măsură
să-i facă întâi o delimitare corectă, pentru ca, mai apoi, să se aventureze într-un profile de
bonitate – începând cu cea profesională și, printre / după multe altele, terminând cu cea
bugetară –, un profile destul de complicat în individualitatea sa cu identitate multiplă.
Lăsând deoparte în acea etapă in/dependența acelui Mr. Public, fie de reședința oficial
declarată, fie de cele 27 de proprietăți ale sale, pentru obținerea unui profile cât mai riguros
și altfel decât i se mai făcuse / încercase anterior în demersuri similare, investigația și-a pro-
pus – tot în secret – să-i facă o tomografo-biopsie / desubstanțializare componențială în du-
blă perspectivă și dublă versiune, care cumulate formează perimetrul maxim al cercetării.
Dubla perspectivă , plecând tocmai de la individualitatea cu multiplă identi-
tate a misteriosului Mr. Public, a presupus la o extremă a ei, poziționarea identității sub
drapelul imitaționalului / metodaționalului (fizic) iar la cealaltă, a individualității sub
stindardul inspiraționalului – cu viziunea lui – (chimic), lăsându-le să culisese între cele
două fanioane întru simetrizare și echilibrare, tocmai pentru că Mr. Public vrea să a/pară
armonios la trup și echilibrat la minte.
Procedându-se ( / tacticizându-se, etc.) ca la cercetarea endo-exogenă a colaborării,
pe diadele structural / funcțional, natură / logică, procesual / procedural, personalitate / ati-
tudine, cu operaționalizarea ( / instrumentalizarea, etc.) stărilor statice (’a fi’ / ’a avea’) și a
celor dinamice (’a se situa’ / ’a obține’), fără ca să-și dea măcar seama, investigația l-a
deconstruit și desubstanțializat pe Mr. Public de la nivel de organism la nivel de celulă.
Însă din peisajul analizelor lipsea încă un element important, relevant în definirea unui
personaj, în felul lui de ’a fi’, etc., respectiv individualizarea / identificarea interioarelor locu-
inței unde viețuiește Mr. Public, cunoscut fiind clișeul că ”locul oglindește omul” / personi-

52
ficarea lui ...și invers. În afară de retorica goală a multor butade și șabloane deja obosite,
depășite, prăfuite și scorțoase, totuși – după cum cercetarea a sugerat dintru început –
stabilirea elementelor / conținutului de spațiu / locarea inter/acțiunii / entității poate oferi
(doar) indicii (utile) dar care apoi, printre multe altele, vor fi problematizate de mentalitatea
cu care ( / cum) s-a făcut observarea locației, interpretarea acelor indicii și în ce scop, etc.
Pentru depășirea impasului, cercetarea ar fi trebuit să scotocească fie prin reședința
lăudată, fie prin cele 27 de locuințe – case fictive și palate de nisip (9) c – ale lui Mr. Public,
împrăștiate pe tot continentul. Într-un anume fel a și făcut-o, și nu numai prin mijlocirea
documentară... În acest sens, investigația a creat un alt instrument teoretic care după testări
corespunzătoare ar putea deveni chiar / și teorie.
Fie că ( ...avant la lettre) s-ar putea numi teoria justiției stupului de albine, fie că s-
ar putea numi altfel, de principiu se pot crea artificii / falsificări meșteșugite în care
substanța – unor secrete (referențiale) / informații, cu realitățile lor oricum falsificate într-o
oarecare / consistentă măsură (2) – să fie desubstanțializată și resubstanțializată altfel, cu
rezultate utile, pertinente și concludente (...”evaluate” în funcție de grad, mentalitate și
interes) dar, mai ales, operaționale/-bile, tacticizabile/-nte pentru acele spații, gânduri,
secrete, etc. substanțiale, lipsite de acces, unul liber / public / nesecret măcar pentru cei
merituoși ...precum ar putea fi partenerii (statornici sau accidentali) ai lui Mr. Public.
Acei parteneri nici nu ar putea fi alții decât ...autoritatea (cu profunzimile ei) și pute-
rea (cu paralele butoane de pândă / control și contra/reacții oricând pregătite celei dintâi).
În acest context operaționabil și tacticizant al falsificărilor meșteșugite – doar teoretic
(sau fictiv) – / al scenarizărilor (calificate conspiraționiste sau nu), accesul nu ar trebui
perceput / inter/subiectivizat / asimilat drept control (politică), cu atât mai puțin constrânge-
re (justiție) (6) d, cu toate că (tot teoretic / fictiv) ele ar putea fi inerent conținute. Și sunt !
Prin instrumentul teoretic creat de cercetare, sub acest aspect, al devoalării
interioarelor locuite de Mr. Public, tocmai pentru a-i încropi un profile mai fidel personalității
/ identității lui multiple și lăsând deoparte deocamdată alte figuri de stil ce au fost folosite –
menționate și explicate succesiv în capitolele 1, 3 și 4 –, prin acel instrument deci, cele 27
de locuințe ale lui Mr. Public s-au metamorfozat în tot atâția stupi (de albine melifere).
Odată cu această metamorfoză luată sub analiză, Mr. Public s-a evaporat – zero
substanțialitate – confirmându-se presupunerea că acea ”sintagmă” de sugestionare era
o hiperbolă / instrumentalizare / falsificare / impostură ale ideii și practicii (profesionale) de
intelligence, lipsită de vigoarea / resursa / energia de cameleonism minim optimală unei
surse în devenire, măcar ușor verosimilă, dacă nu credibilă după standardul domeniului.
În schimbul lui Mr. Public, al acelui intelligence european în mod falsificat / abstract
’personificat’, o gratuită (și nu prea) sintagmă de plecare pe care cercetarea oricum o va
menține și o va defini, au apărut în gabarite diferite, alți 27 de Mr. Public, acești din urmă
gentlemen fiind incomparabili mai calificați pentru definire coerentă / academică / științifică,

53
în cadrul unui intelligence european, înșirat pe mai multe ’dimensiuni’ și, de ce nu !?, pe
accepțiuni (identitare) felurite, care să mulțumească toate interesele ...dezinteresate.
În definitiv, de câte ori definițiile despre realitățile teoretice (2) c nu conțin și doza lor
(individuală / identitară) de ficțiune ( / creativitate) și / sau falsificare ( / pseudo-mimetism
din interes), de vreme ce uneori și pe alocuri, ambele se prezintă ca fiind necesare /
legitime... !?! După dubla perspectivă, prisaca celor 27 de stupi a constituit un motiv (4) și
un pretext plauzibil pentru ca investigația să se manifeste / comporte adânc și paralel pe o
a doua versiune, adăugată celei oficiale, care să permită operaționalizarea / instrumen-
talizarea / tacticizarea, în voie dar etică, a inteligenței partajate a Naturii, întru verificarea
versiunii dintâi, conformativă, mult mai acceptabilă de către cei aleși.
Dubla versiune, departe de a fi sau de a încerca să fie vreo diversiune, a fost
stimulată de două concepții diferite care apoi au parcurs traiectorii pe direcții paralele și
care deci chiar trebuiau să meargă separat, pentru a nu se obstrucționa una pe cealaltă.
Reamintind primul stimul (conceptual), toți cei 27 de stupi din prisacă – potrivit unui
mod de a vedea lucrurile – sunt ocupați de câte un organism, plin de mister, desigur.
Potrivit acestei optici, într-o rezonabilă pondere și pro/porție conformă, convenabilă /
acceptabilă, fiecare organism – echipat cu intențional, rațional și emoțional – își comportă /
desfășoară ”arta” individuală (mai mult sau mai puțin identitar) de intelligence într-o
geometrie stabilă (instituțională) și una variabilă (organizațională).
Chiar și desubstanțializarea de la nivel de organism la nivel de celulă, care deja
devine prea îndrăzneață – față de spiritul iscoditor inofensiv al (de)constructivismului, fie el
și critic – nu ar problematiza (cel puțin aparent) susținerea rezultatelor unei investigații,
oricare ar fi acelea, și oricum ar fi ele ’tacticizate’ pentru prezentare întru acceptare.
Un alt mod de abordare, mult mai stimulativ decât cel reamintit – din perspectiva
interesului investigației de față –, consideră că celula de mai sus este un organism în sine,
o ”individualitate” (echipată la rându-i cu intențional, rațional și emoțional) iar organismul de
mai sus este un ”roi” de organisme, o ”individualitate” altfel ...decât societatea (con-formă
/ identitară) din socialul uman, o individualitate (a individualităților conținute), una
colectivă, guvernată (și) de Natură prin inteligența ei partajată, a cărei contribuție concretă
este greu / imposibil de precizat, de delimitat, de evaluat și / sau (mai ales) de anticipat.
În derularea necontrolată a analizelor cercetării, rămâne de demonstrat dacă și în ce
măsură organismul sau roiul de organisme care ocupă fiecare ’stup’ din prisaca euro-peană
de intelligence se folosește de o tripletă de ”informație - inteligență - cunoaștere” conformă
și / sau de tripleta cu același conținut, una a Naturii, deloc conformă, transformativă, deloc
morală (în sensul dogmelor / falsurilor umanoide) dar etică în sine.
Aceste stimulente conceptuale – ca abordări fundamental diferite și, pe anumite seg-
mente (de dimensiuni variabile), chiar tensionate / conflictuale – greu de compatibilizat etic,
au impus cercetării acea inedită dublă versiune.

54
 Astfel, prezenta investigație are o soră geamănă și vitregă totodată, una paralelă și
mult mai adâncă, care ajunge la alte multe sute de pagini în plus în comparație cu aceasta.
Ori dacă acea versiune ’geamănă-vitregă’, fără a fi vreo diversiune a investigației, a
avut lejeritatea (și tupeul) să se dedice exclusiv acelor mecanisme adaptativ-trans-
formative, atât de (tainic) dezavuate de ideologiile mai mult sau mai puțin dogmatice ale
socialului umanoid, versiunii îndesată în aceste coperți nu i-a mai rămas decât să se
resemneze cu focalizarea pe mult prea-iubitele mecanisme adaptativ-conformative.
Totuși, o atare persecuție nemeritată nu va împiedica conștiința acestei versiuni să
investigheze etic procesul (endo-exogen) de colaborare și mecanismele de colaborare
din intelligence (european și nu numai), folosindu-se atât de dubla perspectivă, cât și de
dubla versiune, inspirându-se deci la / de nevoie din analizele sorelnice ale acelorași ipoteze
cercetate și numai în folosul demonstrării, verificării și confirmării lor depline.
Oricum, ar fi de dorit / util să se păstreze în atenție că stupul locuit de un organism, de
o individualitate monolitică, este o versiune complementară unei cercetări care – pentru
completitudine – nu poate înlătura / ignora versiunea stupului ocupat de un roi de
organisme, respectiv de o individualitate colectivă.
Dacă prin mijlocirea primei versiuni, accentul cade pe geometria stabilă, pe
instituțional, pe ”adaptarea” conformativă impusă de autoritate (legitimă), prin intermediul
celei de-a doua versiuni, atenția se focalizează pe geometria variabilă, pe organizațional,
pe adaptarea transformativă căutată / reclamată obiectiv / natural de către putere (care se
auto/legitimează într-un alt registru principial).
Însă numai cea de a doua versiune, preocupată în de/substanțializarea geometriei
variabile – și numai din pricina acelei geometrii de/substanțializate – păcătuiește prin
constatarea neintenționată și demonstrarea (ulterioară) utilă a rolului decisiv pe care
dispersia – caracteristica substanțială / esențială / fundamentală a spațiului / geometriei
variabil/e – îl are (’a avea’) și îl joacă (’a se situa’) pentru inevitabila hibridizare.
Că apoi hibridizarea, în anumite realități concrete – nu neapărat reale, dar oricum
concrete – se poziționează în nenumărate / infinite gradualități și gradualizări este / devine
o altă fascinantă poveste, cu dubitațiile și secretele ei, demne de cercetat, după menta-
litate și interes, unul concret, justificat și susținut tocmai de acea mentalitate ...de poveste.
Ori, dacă puterea cu geometria ei variabilă, care conține genetic dispersia / poten-
țialul de hibridizare – după cum investigația o va dovedi – odată ce intră inevitabil / natural
în inter/acțiune cu autoritatea, cu toată rigiditatea și înțepenirea celei din urmă, aceea nu
va (putea) rămâne neatinsă, mai mult sau mai puțin, mai devreme sau mai târziu, de
hibridizare ...ori cu cea dintâi, ori altfel ; deci, de viitorul hibridizării oricum nu are scăpare.
Consecințele ce vor deriva din dublele perspectivă și versiune vor fi spectaculoase
mai ales după acele verificări și confirmări, care astfel ”legitimate” altfel, ar / va presupune
că vor impune / genera / stimula o sumă de regândiri, reevaluări și reconfigurări ale unor
alte concepte și direcții, mai utile cotidianului / concretului – cu interesele lui cu tot –.

55
 Fără graba anticipării acelor consecințe spectaculoase, adică tocmai a acelor rezulta-
tive (8) care continuând să se păstreze mai problematice (dar altfel), decât înaintea oricărei
cercetări, îmbie mai apăsat la muncă investigativă – complicând, în loc să simplifice –,
dublele perspectivă și versiune vor avea o evoluție atent calculată în progresia lor, pentru a
nu conturba și a nu perturba, pentru a nu tulbura și a nu împiedica, instalarea unei
disponibilități de acceptare ale tuturor celor ce vor fi lecturate în cele 666 / șase sute șase
zeci și șase de pagini, care urmează să fie prezentate publicului, fără a mai pune la
socoteală spațiile tehnice asociate (anexe, bibliografii, abrevieri, cuprins, etc., etc.).
Prin urmare, de abia în capitolul 5 și tocmai spre sfârșitul său, va intra în dicuție cu
adevarat – ce’i drept, selectiv și simplificat – swarm intelligence, ca tendință a viitorului,
tendință potrivit căreia (cel puțin teoretic) instituționalul / autoritatea se va estompa în
favoarea acelei așa-zise ”organizare fără organizator” / ”arhitectură fără arhitect” pe care
în fapt, după cum va încerca să convingă prezenta investigație, fie o îndeplinește, fie o
completează climatul (de intersubiectivizare) prin inteligență partajată - în sens larg.
La epoca de vârf a analizelor prezentei cercetări, evoluția rețelelor sociale on line și
dezvoltarea fulgerătoare a tehnologiilor block chain – cu realitățile lor proprii (și secretele
lor corelative, încă de nimeni serios și articulat cercetate) – s-au constitut printre primele
(câteva) exemple, și ele reprezentative în felul lor, de confirmare a acelei tendințe clare,
ascensionale, din seajul căreia colaborarea și intelligence-ul sunt nelipsite.
Tot cu acel prilej, rezervat tactic finalului, se va putea identifica și un swarm behavior,
deci un anume comportament stigmergic (12), lipsit de o conformare (culturalizată / nor-

Stig me rg y ~ stigmergia este sursa / natura / ’cultura’ comportamentului stigmergic, un comportament

(12) a

în viscerele căruia (deloc) surprinzător există doar o memorie colectivă, lipsit fiind deci de o memorie
individuală (care, dacă și când există, are o relevanță neglijabilă în fluxurile de informație, fluide în
volumele și direcțiile lor impredictibile, fără un volitiv / intențional / control – de autoritate – sesizabil).
Stigmergia este, în înțelesul și interesul prezentei cercetări, o formă de comunicare indirectă, deci o formă
de transmitere (emitere-recepție) a informației mediată prin modificările mediului / climatului.
În cadrul acelui climat, unul concret, o entitate modifică mediul / climatul iar o altă entitate răspunde ulterior
la acea schimbare / modificare de climat. Entitatea, în acest context, poate fi deopotrivă atât un organism
(biologic) dintr-o latură a dublei perspective în text explicată, cât și o celulă, din cealaltă extremă a ei.
Altfel scris, climatul (de inter/subiectivizare) / mediul / Natura (cu justiția / inteligența Ei partajată) mediază /
facilitează comunicarea (informației) între entități (apte să comunice / re/acționeze la stimuli / inhibatori).
Pentru că mediul / climatul prin acea ”mediere” are implicit un rol activ-reactiv – după cum investigația o va
demonstra –, de vreme ce totodată este de nelipsit de la oricare inter/acțiune, i / logică, ne / intenționată,
etc., etc., climatul – ca o ’mână nevăzută’ – devine partener inevitabil al oricărei inter/acțiuni date.
Însă, dacă ‘resursa’- comportamentul stigmergic este (oarecum) un sinonim (de la perfect spre) mulțumitor
cu swarm behavior, acest fapt nu trebuie să denote că swarm intelligence ar fi sinonim obligatoriu cu
stigmergy. Tot în chip de avant la lettre,
12) b Swarm intelligence, în înțelesul și interesul investigației (fiind cu totul diferit de ‘group decision making’
sau alte năstrușnice comparații, deloc echivalente), presupune că două sau mai multe entițăți non/uma-
ne, deci inclusiv în sensul reamintit cu patru paragrafe în urmă, care în mod ”independent” colectează
informație – una, procesată prin interacțiune socială – vor putea furniza o soluție la o problemă

56
mată sau ’normalizată’) cu constrângerea ei, în schimbul altor inerente constrângeri ale
climatului de inter/acțiune, dinamic, mereu schimbător, niciodată repetitiv și prea rar ase-
mănător (...precum în colaborare, intelligence și perpetua coopetiție (7) dintre cele două).
În schimbul ”comunității tradiționale”, swarm intelligence va devoala mai degrabă o
comunitate lipsită de comunitate, cea a roiului, lipsită de lideri, în schimbul unor even-
tuali lideri de circumstanță / de moment, cu obiective (”comunitare” / comunitarizate AD HOC)
fluide / de moment, auto/dirijate preponderent emoțional și cu o ’normalitate’ într-o continuă
și normală / naturală redefinire / naturalețe, operată de Natură și în interacțiune cu Ea.
Însă toate acestea laolaltă sunt rezervate unei încheieri stimulativ-electrizante a
întregului demers investigativ al co-opetiției (7) dintre colaborare și intelligence, un demers
cap-coadă altfel, chiar dacă (sau tocmai pentru că) întâmpină dificultăți severe de acceptare.

Constructivismul critic căruia în prezenta cercetare i-a fost asociată și o abordare a

substanței, a energiei / sinergiei, acea componentă de de/substanțializare a unei realități
de/construite ar putea fi deja considerat pe bună dreptate un constructivism judiciarist.
În justificarea și susținerea unei atari noi realități alternative – cea a unui așa-zis ”con-
structivism judiciarist” – ar fi bine sosite câteva precizări :
În lumea juridică, cu realitatea ei proprie, și mai ales în cadrul interacțiunii judiciare,
indiferent și independent de reglementare – și de conținutul ei – totul gravitează în jurul
procesualității din punct de vedere structural și proceduralității, dintr-un altul funcțional.
Însă procesual-proceduralul ca diadă centrală operaționalizează inerent celelalte trei
perechi mai sus enumerate în cadrul aceleiași realități juridice – și mult mai accentuat
vizualizate cu prilejul interacțiunii judiciare (în timp real) –, unde matricele natură / logică,
personalitate / atitudine și sursă / resursă sunt indispensabile și de neevitat. Ponderile de

cognitivă, care altfel, acea soluție nu ar fi posibilă / disponibilă doar uneia dintre entități și deci nici în
lipsa acelei inter/acțiuni (sociale, de proceduralizare a informației procesate / updatate).
Toate aceste detalii de mare finețe vor (putea) ridica varii și interesante problematizări referite la collective
behavior, la collective cognition și, mai ales, la collective intelligence, care într-un ansamblu reunit –
swarm intelligence, human intelligence (with emotional intelligence) & artificial intelligence – modelează
Natura și sunt modelate de către Ea, prin mijlocirea unui climat concret, sesizabil / conștientizat ca
prezent sau nu, cu prilejul unei anume inter/acțiuni date.
Toate acele detalii de finețe vor fi însoțite inerent de o avalanșă terminologică destul de specioasă (euso-
cialitate, stochasticity, etc., etc.) , de conexiuni utile cu o așa-zisă swarm stupidity – deloc comparabilă
și / sau confundabilă cu ”teoria mulțimilor” a lui Le Bone – și multe alte conexiuni posibile dar, uneori și
pe alocuri confuzante, dacă nu ar fi utilizate cele patru diade de clarificare, însoțite de cele patru stări
pereche (static-dinamic), întru verificare și confirmare adiționată.
Până la urmă, stigmergia vizează un mod de transmitere a informației printr-un climat / mijlocitor, climat
întâi modificat de către și apoi modificator al acelei informații, fără ca ambele etape să fie obligatorii,
sigure ori simetrice, pe când swarm intelligence se prezintă ca o inter/condiționalitate a interacțiunii
pentru conservarea, updatarea și / sau perpetuarea informației, deci interacțiune conservativă / evolutivă
utilă / necesară optimizării în timp real a deciziei unei entități (colective sau nu neapărat).

57
interes / relevanță pot să fluctueze semnificativ de la un caz concret la altul, de la o
interacțiune la alta (judiciară sau nu, dar uneori / oricând cu potențială reflectare juridică).
Din această perspectivă, abordarea constructivist judiciaristă, pe care prezenta
investigație a exersat-o și o propune, nu se poate confunda cu nici una din abordările lega-
liste axate preponderent (dacă nu exclusiv) pe reglementare și teoretizarea / instrumen-
talizarea / aplicarea ei, pe întregul său parcurs, de la etiologie până la efectele sale ultime.
După cum conținutul din aceste coperți o poate dovedi, constructivismul judiciarist al
prezentei investigații nu exclude și nu minimalizează preocupările pentru normă / lege (sur-
să) și reglementare / legiferare / constituționalizare (resursă), ba dimpotrivă.
O abordare legalistă are importanța ei, deloc neglijată, dar puterea ei explicativă are
totuși limitele sale, destul de restrânse și de rigide; în economia unei investigații, importanța
acelei abordări uneori s-ar putea dilua semnificativ la rangul de părticică dintr-un întreg, de
feliuță a unui tort all seasons. Prin urmare, abordarea legalistă este / poate fi prin natura și
logica sa parte din constructivismul critic judiciarist al prezentei cercetări, o parte care
poate să conteze, una cu potențial, chiar dacă pe ansamblu nu va fi prea explicit conturată.
O altă precizare de justificare și susținere a unui constructivism judiciarist pleacă
de la meteahna banală a judiciarului, de multe ori neplăcută unora, de a iscodi tenebrele
vinovăției, și nu a uneia generice, ci a uneia individuale ( ...nu identitare), a uneia concrete.
Judiciarul, în logica sa cu atitudinea lui (legitim autoritară), cu proceduralitatea sa prin
care materializează un funcțional propriu (de individualizare a pedepsei, de hotărâre a ei
în vederea aplicării, etc.) în definitiv caută să dibuiască și să caracterizeze intenția.
Intenția care este cea mai vinovată dintre vinovați, pentru toate făcutele și nefă-
cutele, cea care transformă faptul în act, cea care transformă adaptat impulsul către interes,
etc. se bucură de cuvenita atenție numai în judiciar, pe măsura locului pe care îl ocupă și
al rolului pe care îl îndeplinește, fără alte nuanțe aici adăugate, rezervate părților de analiză.
Deloc surprinzător, judiciarul nu acuză nici raționalul, nici emoționalul dar nici nu le
iartă, rămânînd prin ’complicitatea’ lor naturală – transmisă ereditar – să suporte ’frățește’
circumstanțierea intenției vinovate sau, cel puțin, acuzată / ’dovedită’ ca fiind astfel.
Judiciarul nu își irosește prestigiul blamând energia / emoționalul intenției ori
inteligența / raționalul ei, chiar dacă acelea sunt (sau par) la fel de secrete și manipulatorii
la un moment A POSTERIORI de apreciere a unui fapt / act concret.
Energia luată (ficțional) separat nu știe să fie vătămătoare fără intenție și nici inteli-
gența fără un stimul al intenției nu iese din latență (dacă și atunci când chiar există).
Judiciarul mai degrabă, ca și în colaborare sau în intelligence, consideră mult mai
confortabilă inversarea triadei impuls - intenție - interes, deci dinspre cel din urmă, care într-
un fel sau altul a fost deja exprimat / manifestat / comportat, integral ori în parte, devoa-
lându-și – prin ’materializare’ – secretul, în paralel cu o (frecvent posibilă) ”întoarcere”
inversă și a tacticizării, reversată în fluiditatea ei spre tactica de plecare.

58
 Tot judiciarul știe să valorizeze mai bine decât majoritatea altor realități dedicate
analizei, locul și rolul climatului în care interesul - intenția - impulsul au fost comportate și
în ce măsură / gradualitate acel climat ar fi putut să aibă o contribuție proprie adăugată.
O ultimă precizare – din cele mai importante – care ar putea justifica și susține
constructivismul judiciarist pe care s-a clădit cu migală această investigație ar fi contra-
ponderea asimetrică și dezechilibrată dintre judiciarul social (umanoid) și judiciarul
natural, dintre mecanismele adaptativ-conformative ale celui dintâi și cele adaptativ-
transformative ale celui din urmă, mecanisme cu realități extrem de diferite, prin efectele /
rezultatele ne/intenționate, fie omise de la vreo cercetare, fie evitate sau împiedicate de a fi
curând / vreodată investigate serios și articulat.
Gradualitatea dintre a/simetriile și re/echilibrările celor două realități (2), co/existența
justiției sociale (umanoide) – cea instituționalizată, desigur – cu justiția Naturii, este una
dintre preocupările sincere ale constructivismului judiciarist încercat în cercetarea de față.
Norma și reglementarea umană, pe de o parte, și legea naturală cu constrângerea ei,
pe de altă parte, acolo unde, când și dacă au realități potrivnice, înseamnă că au naturi și /
sau logici incompatibile și că, una dintre realități a fost întratât de mult falsificată încât poate
să ajungă / să fi ajuns contrariul ei; justiția, antijustiție; normalul, anormal, etc.
Însă toate acestea ridică probleme severe de referențializare și de evaluare.
Referențialele naturale sunt alese de către agenții (biologici) ai Naturii pe alte coordo-
nate în comparație cu cele stabilite sau create artificial din considerente dogmatice sau
nepotrivite unei realități proprii, atunci când și dacă ea nu este convenabilă sau conformă.
Problematica referențializării se amplifică și se translatează în cea a evaluării unei
realități, de vreme ce variabilele / referențialele stabilite sunt purtătoare ale unor re / surse
anterior deja (intenționat) malversate, cu potențial adăugat de falsificare a acelei realități.
Abordarea constructivismului critic judiciarist din această investigație recunoaște
asimetriile de referențializare și dificultățile de reechilibrare ale multora dintre ele, la care
mai degrabă ar fi mai util să se renunțe ori să fie înlocuite integral, verificându-se simplu prin
probabilitatea și posibilitatea de evaluare a pro/porției de secret a unei realități.
În acest sens, printre altele, cercetarea a procedat exemplificativ cu asimetria secre-
tului în dualitatea lui dintre referențial și substanțial pentru a verifica posibilitatea de eva-
luare a procesului de colaborare, înaintea definirii lui, într-un mod original și deplin avizat.
În tot cazul, chiar dacă nu sunt întotdeauna potrivite și / sau neutre, totuși judiciarul
operează pe referențiale, nu pe lipsa lor; ele trebuie să existe și să fie intersubiectivizate.
Deci, faptul că investigația și-a manifestat rezerve solide față de mecanismele
adaptativ-conformative și realitățile lor proprii nu semnifică vreo îndepărtare de sau
contradicție cu abordarea legalistă. Până la urmă, nici o reglementare nu este veșnică; fiind
construită social, și ea se transformă, chiar cu mult mai des decât o lege naturală, iar dacă
interesul o cere, ’transformarea’ aceleia poate fi stupefiantă și uluitor de des repetată, fără
să lase măcar timp să-și creeze / cunoască propria realitate, cât de cât intersubiectivizată.

59
 În lumina palidă – firavă și ușor frizantă – a precizărilor tocmai înșirate, orice inves-
tigație care își propune să falsifice (popperian sau nu / popperian și nu numai) / teoretizeze
/ instrumentalizeze / operaționalizeze tactic / tacticizeze diadele procesual / procedural,
structural / funcțional, natură / logică, personalitate / atitudine (fără a fi neapărat limitative /
singurele posibile) în deslușirea secretului unei realități cercetate – pentru a fi ulterior de-
finită / evaluată – se va (putea) califica competitiv spiritului presupus de un constructivism
critic de tip judiciarist, un spirit eminamente practic și, mai ales, non-identitar.
Mai mult, dacă aceeași ”orice investigație” utilizatoare a diadelor (repetat) menționate
se va încumeta să continue / completeze uzul acelora și în raport cu gradualizarea pe cele
două perechi de stări – statice (’a fi’ / ’a avea’) și dinamice (’a se situa’ / ’a obține’) –, pe
lângă faptul că va risca să întineze ’nobilele idealuri ale conformării’ – doar a aceleia non-
inteligente (9) b-c, desigur – va risca nepermis de mult să dobândească niște rezultate ulu-
itoare ( ...ca să nu fie întrebuințat cuvântul ’stupefiante’), de vreo certă și imediată utilitate.
La rândul lor, acele rezultate ar risca deopotrivă să se înscrie în spiritul unui atare
constructivism critic de tip judiciarist, spirit bântuit în echivalentă și echilibrată măsură de
simțul practic și de justiția Naturii – care se re/construiesc și se re/substanțializează
continuu și reciproc –, deci un spirit care se adaptează inconturnabil și transformativ.

În aceste prime 60 de pagini, din cele 606 rămase pe mai departe de parcurs, și în
limitele acestui prolog argumentativ care se va sfârși curând, cercetarea a căutat să evite
scurgerea substanțialului / esențialului ei, propunându-și mai degrabă să transmită ceva din
spiritul său, din modul cum să fie lecturată, interpretată și înțeleasă.
Prin urmare, numai cu răbdarea și priceperea lecturii se va putea accepta ulterior că
strategia /sursă și strategizarea /resursă este o hiperbolă, un fals, o impostură de la un capăt
la celălalt al ei și că așa-zișii ’strategi’ sunt niște simpli planificatori, asimilabili preoților și
răspopiților trans-conformați în vânzători de iluzii, de minciuni interesate, niciodată ieftine.
Numai în urma lecturii se va putea înțelege și accepta de ce a fost imperios necesară
deconstrucția strategiei pentru a i se putea demonstra lipsa, în primul rând, de decență
și apoi, de orice substanță a ei, deconstrucție - pivot indispensabilă (substanței) colaborării.
Numai printr-o lectură imparțială / non-identitară – și nu ’independentă’ sau ’neutră’ –
se va putea apoi recunoaște că lipsa de substanță a strategiei și esența de substanțializare
a colaborării este tocmai acea pricepere intuitivă, acea sumă flexibilă dintre calcul și inspira-
ție, numită viziune, aflată (teoretic) deopotrivă la îndemâna elitiștilor și a elitarzilor dar, deloc
surprinzător, ne / folosită asemănător / diferit în acel ”timp real”, care îi este cheie.
Numai în baza lecturii se va putea constata că această cercetare conține una dintre
cele mai elaborate și complete sistematizări și sinteze cu teoriile colaborării, dintre toate
cele cunoscute public până în prezent, atât ale celor bazate pe încredere, cât ale acelora
întemeiate pe binomul costuri - beneficii (asociate riscului), teorii culese din tot spectrul
școlilor și curentelor de gândire (politice și economice, deopotrivă).

60
 Numai prin mijlocirea acelor teorii, întâi făcute cunoscute și ulterior, completate cu
analize proprii însoțitoare lor, definiția colaborării – în două secvențe –, o definiție proprie
/ cu totul originală a acestei investigații, ar / va putea fi apoi eventual contestată și / sau
îmbunătățită, adăugită, restructurată, reformulată, schimbată, etc.
Numai în urma unei parcurgeri continue – nu ’pe sărite’, nu ’printre rânduri’, nu ’pe
diagonală’, nu pe cant – a întregului fir explicativ-demonstrativ al prezentărilor documentar-
pregătitoare și apoi, a analizelor din ultimele două capitole, s-ar (putea) ajunge la o accep-
tare lejeră a realității alternative muncită și propusă de cercetarea de față într-un mod care
s-ar dori cât mai util, util oricărui interes (generic sau concret), util din perspectiva oricărei
mentalități – înainte de toate – sinceră cu ea însăși.
Prezenta investigație cu autorul ei cu tot, deși nu au (avut) un anume interes complice
care să îi unească, au (avut) în schimb o mentalitate proprie, una comună într-o relație spe-
cifică dintre sursă și resursă, preocupați de optimizarea continuă / adaptativă a acelei relații
– în individualitatea sa, lipsită de orice identitate (și de constrângerile conexe celei din
urmă, inclusiv) –. Altfel simplu fie scris, este o investigație liberă, cu rezultate la fel de libere.
În definitiv, în cadrul și în interesul acestui prolog argumentativ, nu s-a intenționat vreo
sumarizare clișeistică a conținutului cercetării ci, mai degrabă, pe lângă imprimarea unei
perseverențe iscoditoare – cu individualitatea ei destul de incomodă – s-a tacticizat altfel o
direcție, sugerând doar UNDE se poate (/ se va) ajunge în rezultativ (8), cu realitatea lui
alternativă, una concretă, nu neapărat reală, dar oricum concretă.
Tot în interesul prologului (de justificare și susținere) a investigației, șablonul subtitlu-
rilor a fost dat uitării; cercetarea i-a proiectat structura astfel încât să nu poată fi fragmentat,
orice sugestie și / sau preferință indusă prin subtitluri în privința conținutului fiind astfel elimi-
nată, asumându-și totodată anticipat și posibilele critici la acest aspect referite.
De abia după sfârșitul prologului argumentativ, adică după argumentul realității cer-
cetate, într-o tacticizare nu mai puțin atent construită și adaptată, va începe dezvăluirea
progresivă a modului CUM s-a ajuns la rezultatele care vor fi contabilizate în concluzii.
Așadar, toate cele până acum prezentate s-ar putea să fi avut doar scopul să înșface
un volum modest de CAPTATIO BENEVOLENTIAE, fără să subestimeze d/efectele neintențio-
nate și / sau probabile ale unei atari bunăvoințe, cu rațiunile și limitele ei.
Însă, orice fel de feedback fi’va bine sosit, cu atât mai mult cu cât, cele negative, chiar
vehement ostile, ar putea fi acompaniate de păcătosul avantaj al sincerității, sinceritate
stimulativă (și non-constrictiv corectivă) pe care prezenta investigație o așteaptă cu interes,
indiferent din ce parte ar veni ea. Oricum, mai utilă i-ar fi sinceritatea decât indiferența.
bungil@yahoo.co.uk bungil@hotmail.com bilgoodbil@gmail.com
cu mențiunea în titlul de expediere ”argumentul realității”

Dar acestea sunt niște împrejurări exogene traiectoriei deja imprimate cercetării, care
în următoarele (câteva puține) luni va cunoaște forma finală...
...fără a fi neapărat și una definitivă.

61
 Atractivă sau nu, prezentarea investigației ar fi trebuit așezată măcar sub un titlu
ispititor, provocator, care să stârnească cel puțin curiozitatea, dacă nu și interesul.
Deși au fost mai multe formule de titlu - subtitlu luate în calcul pentru o mai bună
impactare a nișelor (eventual) interesate, subtitlul a suscitat cele mai consistente fluctuații
și reformulări, în pofida titlului suspect de stabil.
Astfel, la titlul
INTELLIGENCE-ul European
între COOPERAREA PUBLICĂ
și COLABORAREA SECRETĂ
s-ar fi putut adăuga fie
– de la individualitate spre identitate –
fie
– interesul (de colaborare) și tacticizarea lui
prin deconstrucția strategiei –
fie
– deconstrucția strategiei și desubstanțializarea secretului
pentru tacticizarea interesului (de colaborare) –
fie
– hibridizarea instituțiorganizațională
a cooperlaborării –
, etc., etc., etc.
Pentru a nu influența / complica / spulbera decizia de lectură încă de la primul nivel
de percepție, cercetarea a renunțat subit la orice subtitlu și a decis să simplifice inclusiv
titlul, urmând ca să se prezinte public cât mai concis în pluri-valența sa multi-fațetată :

INTELLIGENCE-ul European
între COOPERARE și COLABORARE

”Restul e ...tăcere !”
...tăcerea lecturii, o tăcută și tainică lectură de la

Î N C E P U T :

Autorul
ianuarie, 18 gb
cambridge / uk

62