R E Z U M A T

la
INTELLIGENCE-ul EUROPEAN
între COOPERAREA PUBLICĂ
și COLABORAREA SECRETĂ

1. Rezumatul părții introductive............................................................... 2

2. Rezumatul cadrului teoretic din primul capitol..................................... 12
3. Rezumatul itinerariului de la cooperarea publică
la colaborarea secretă..................... 30
4. Intelligence-ul de la definirea sa nedefinită
la cultura sa aculturată, în rezumat...................... 64
5. De la controverse analizate
la analize controversate, în rezumat..................... 96
6. Completări din perspectiva d/efectelor de analiză,
în rezumat..……….…… 124
7. Concluzii în rezumat............................................................................ 132

Facsimil bibliografic…................................................................................................. 134

0
 S U M M A R Y
of
THE EUROPEAN INTELLIGENCE
between PUBLIC COOPERATION
and SECRET COLLABORATION

1. Summary of the introductory part....................................................... 3

2. Summary of the theoretic frame of the first chapter............................ 13
3. Summary of the itinerary from public cooperation
to secret collaboration....................... 31
4. Intelligence from its undefined definition
to its accultural culture, in brief...................... 65
5. From analyzed controversies
to controversial analyses, in brief..................... 97
6. Additions from the perspective of effects /
defects of analysis, in brief……………… 125
7. Conclusions in brief............................................................................ 133

Bibliographic facsimile................................................................................................ 134

1
 1. Rezumatul părții introductive
Premise, ipoteze și obiective
Cercetarea mea a plecat de la două premise distincte: pe de o parte, constatarea
percepției larg răspândite și întreținute – prin și de către canale media – a unui deficit al
colaborării europene în intelligence și, pe de altă parte, susținerea – prin cea mai
autorizată voce a celui mai înalt oficial al intelligence-ului european – că există o 'cultură
europeană de intelligence', aflată în continuă articulare și construcție. Considerându-le
ca fiind independente, fiecare dintre ele luate separat a dat naștere unei multitudini de
întrebări.
În privința celei dintâi, interogațiile principale erau: Ce se înțelege prin (și cum
poate fi definită) sintagma 'colaborare în intelligence' ? și – pentru a putea face o
comparație – Care ar fi optimul unei astfel de colaborări ? sau Cum se poate evalua
deficitul ei ? pentru ca eventualele criterii de măsurare ale acestuia să ajute apoi la
controlul său – ori la o posibilă dirijare în direcția dorită –. Însă toate acelea impuneau o
aprofundare a investigației conceptului de 'colaborare', o analiză care să transceadă
nivelului superficial de concept sau interacțiune, în favoarea unei colaborări înțeleasă ca
proces. În acel stadiu, am preferat amânarea oricărei diferențieri explicite dintre
colaborare, concepută pentru soluționarea / depășirea unei provocări concrete, de multe
ori în secret și cooperare, destinată inițierii, menținerii ori dezvoltării unei relații, (re)cu-
noscută public. Așadar, premisa a avut în vedere traducerea directă și neinterpretată a
cuvântului ”colaborare”.
În ceea ce privește cea de-a doua premisă, fără a fi negat evidența unei culturi de
intelligence, s-au impus alte întrebări: În afară de plaja discursivă, există cu adevărat o
'cultură europeană în intelligence' ? Oare chiar ar putea să existe o asemenea inedită
performanță, fie ea și într-un stadiu incipient ? Cum sursa acelei afirmații surprinzătoare
nu oferea alte elemente clare sau indicii de susținere, cu precauție și îndoială am păstrat
acea premisă care m-a obligat la o reflecție utilă direcționării unghiului de abordare
într-unul constructivist.

Prezenta cercetare a pornit de la două ipoteze principale.

În primul rând, lăsând provizoriu la o parte cooperarea, am început cu presupunerea
că nu se poate vorbi de o 'colaborare europeană' – inclusiv una multilaterală – în
intelligence, așa cum ar fi probabilă în sistemul filialelor sau sucursalelor unei entități
federale.

2
 1. Summary of the introductory part
Premises, hypotheses and goals
The starting point of my research is represented by two distinct premises: on the one
hand, the observation of the widespread and commonly held perception  by and through
media outlets  of a deficit in European collaboration within intelligence and, on the
other hand, the assertion  through the most authorized voice of the highest European
intelligence official  that there is a ‘European culture of intelligence’ under constant
construction and articulation. Considering them to be independent, I believe each has
separately posed a multitude of questions.
With respect to the first one, the main questions were: What does one understand (and
how can one define) the phrase ‘collaboration within intelligence’ ? and  in order to draw a
comparison  What would the optimum of such a collaboration look like ? or How can one
assess its deficit ? so that its possible criteria of measurement may subsequently be useful
to controlling it  or to orienting it in the desired direction . However, all of them required the
fathoming of the research into the concept of ‘collaboration’, an analysis that may transcend
the superficial interactive and conceptual level in favor of a form of collaboration understood
as a process. At that point, I preferred to steer clear of any kind of explicit differentiation
between collaboration, designed to solve / overcome a concrete challenge, many times in
secret and cooperation, designed to initiate, maintain or develop a relation, publicly known
(or acknowledged). Therefore, the premise took into consideration the word without directly
translating or interpreting ‘‘collaboration’’.
With respect to the second premise, without denying the patency of a culture of
intelligence, several questions emerged; Aside from the discursive spectrum, is there
really a ‘European culture of intelligence’ ?, and Can there really be such a novel
performance, even if it is now in its infancy ? Inasmuch as the source of that surprising
statement didn’t offer other clear elements or supporting hints, I cautiously and skeptically
maintained that premise, which compelled me to have a useful reflection on angling off my
approach in a constructivist direction.

This research started from two main hypotheses.

First of all, provisionally setting aside cooperation, I set out with the presumption that
one can’t talk about a ‘European collaboration’  including a multilateral one  in
intelligence, as would be likely in the system of subsidiaries or branches of a federal
entity.

3
 În al doilea rând, am avansat presupunerea că nu se poate vorbi în mod distinct
de o 'cultură europeană de intelligence' care să se fi conturat cu elemente specific
europene în peisajul culturii de intelligence globale. Păstrând în vedere principiul subsi-
diarității – cu limitele sale –, în pofida tendinței (generale) a literaturii domeniului (din
cadrul EU) și spre deosebire de (toți) autorii contemporani (e.g. Gruszczak 2016), am
presupus – sub rezerva demonstrării – că discursivele influențe interguvernamentaliste în
acel sens (de culturalizare) sunt pure fantezii.
În subsecvența celor principale, am mai avut în vedere o ipoteză legată procesul de
colaborare și una legată de agență. În pregătirea înțelegerii noimei celei de-a treia ipoteze
am început să prefigurez diferența foarte mare dintre colaborare și cooperare, atât prin
natura cât și prin logica sa. Diferența de fond, care era util să fie cunoscută încă de la
început, am rezumat-o la ideea că în timp ce cooperarea pune accent pe relația dintre
entitățile care interacțioază, colaborarea se axează numai pe soluționarea ori depășirea
unei provocări sau dificultăți concrete. Consecințele imediate amplifică o atare diferență,
făcând ca cea dintâi să poată fi planificată / programată ori angajată / contractată și să se
bizuie pe grade diferite de încredere, pe când cea de-a doua, să fie înzestrată cu un grad
ridicat de spontaneitate și expunere la risc.
Apoi, am insistat pe interesul special pentru intelligence, colaborarea prezentând o
vădită predispoziție spre inițierea și desfășurarea ei într-un cadru / climat secret în timp ce
cooperarea dă preferință caracterului său public.
Astfel, într-o ipoteză distinctă am asumat că spre deosebire de cooperare, cola-
borarea nu poate fi instituționalizată.
În privința agenței – pe care eu am tratat-o în subsidiarul procesului de colaborare
–, ca fundal perceput difuz al acestuia, erau elemente care m-au îndreptățit să presupun
într-o altă separată ipoteză că, deși o agenție de intelligence este o instituție (publică),
aceasta se comportă în bună măsură ca o corporație / organizație (secretă). Am
considerat că această dualitate morfologică are implicații directe asupra logicii în care se
poate iniția și desfășura procesul de colaborare în intelligence, mai ales în privința
viziunii împărtășite (a entităților ce compun agența), element esențial al procesului
analizat.
La și pentru toate acestea, am adăugat o singură ipoteză predictivă conform căreia
situația corespondentă celor patru ipoteze anterioare nu se va modifica semnificativ
într-un viitor predictibil. Altfel scris, am presupus că, pe termen scurt și mediu, în
intelligence nu va exista o 'colaborare europeană' – adică multilaterală și non-
federală –, că nu va apărea o 'cultură europeană' de intelligence distinctă, specifică
exclusiv spațiului EU, că niciodată colaborarea – în înțelesul definit în subsecțiunea
2.3.2. – nu va putea fi instituționalizată și că, întotdeauna o IAg / IC (a statului), deși
instituită de autoritatea legitimă – prin lege și din nevoie –, se va (auto)organiza și
funcționa, desfășurându-și activitatea clandestină în logica și pe principiile naturii unei
organizații secrete.
4
 Secondly, I put forward the supposition that one cannot distinctively talk about a
well-defined ‘European culture of intelligence’, which would have been shaped by
specific European elements in the scenery of the global culture of intelligence. Keeping in
mind the principle of subsidiary  with its limits , despite the (general) tendency of the spe-
cialized literature (within the EU) and unlike (every) contemporary author (e.g. Gruszczak
2016), I presupposed  on a need-to-demonstrate basis  that the discursive intergovern-
mentalist influences in that (culturalizing) sense are nothing more than mere fantasies.
Subsequently, I complemented the two main hypotheses with two more; one con-
cerning the process of collaboration and the other one concerning the agency. While
preparing the understanding of the third hypothesis’ meaning, I proceeded to flesh out the
very big difference between collaboration and cooperation in terms of its nature as well as
its logic. I resumed the background difference, which was worth knowing right from the
outset, to the idea that while cooperation focuses on the relation between interacting
entities, collaboration focuses only on solving or overcoming a challenge or concrete
difficulty. The immediate consequences amplify such a difference, enabling the former to
be planned / programmed or employed / contracted and be based on different degrees of
trust, while enabling the latter to have a high level of spontaneity and risk exposure.
Then, I insisted on the special interest for intelligence, with collaboration featuring an
obvious predisposition to initiate and unfold it in a secret framework / environment, and
with cooperation, on the other hand, preferring its public character.
Therefore, in a distinct hypothesis I assumed that unlike cooperation, collaboration
cannot be institutionalized.
With respect to the agency  which I approached as the subsidiary of the process of
collaboration , perceived to be its diffuse background, there were elements that gave me
reason to believe in another separate hypothesis that, although an intelligence agency is a
(public) institution, it acts to a considerable extent as a corporation / (secret) organization.
I considered that this morphological duality has direct implications in the logic with which the
intelligence process of collaboration may be initiated and conducted, especially as far as the
shared vision (of the entities making up the agency) is concerned, an essential element of
the analyzed process.
To and for all of these elements, I added one single predictive hypothesis according to
which the situation corresponding to the four previous hypotheses would not change
significantly in a foreseeable future. In other words, I supposed that, in the short and
medium term, there won’t be a ‘European collaboration’ in intelligence , meaning
multilateral and non-federal , that no distinctive ‘European culture’ of intelligence,
exclusively specific to the EU space will emerge, that at no point will collaboration  in
the sense given in subsection 2.3.2. , ever be able to be instituteonalized and that,
always an IAg / IC (of the state), although instituted by the legitimate authority  by law and
necessity , will (self-)organize and function carrying out its clandestine activity in accordance
with the logic and the principles of a secret organization’s nature.

5
 Pentru cercetarea colaborării europene în intelligence mi-am propus ca obiective –
principale și măsurabile – obținerea unei definiții (de lucru) a colaborării; identificarea și
investigarea elementelor relevante ale culturii de intelligence, care pot eventual influența,
condiționa sau determina colaborarea; identificarea unor criterii orientative minim necesare
în baza cărora să se poată obține o definiție operațională a colaborării și, în cele din urmă,
eventuala posibilitate de evaluare ori măcar de estimare a colaborării (europene) în intel-
ligence, în baza aceleiași definiții, încercând satisfacerea acelor obiective din perpectivă
constructivistă.

Utilitate și noutate
Lăsând aici ca utilitatea să răzbată mai degrabă de la sine cu prilejul concluziilor, o
primă noutate o poate constitui preocuparea pentru o definiție clară a colaborării care are
o logică și o manifestare diferite de alte procese aparent sinonime ori similare. Satisfacerea
acelei preocupări, în lipsa unei teoretizări mulțumitoare în științele politice și / sau în IR, m-a
împins spre teoriile organizaționale, mult mai bine echipate scopului urmărit. Împrumutul
acestor teorii pentru o analiză constructivistă a colaborării (europene) în intelligence ar fi
de asemenea o noutate.
O altă porție de inedit ar putea să o constituie opțiunea pe care mi-am asumat-o în
privința binomului constructivist agență - structură, pe care am căutat să îl minimalizez în
investigarea colaborării ca proces (izolat de agență dar influențat de climat - care diferă
fundamental de conținutul noțiunii ’structură’).
În sprijinul deciziei am avut în vedere și alte procese, cu norme și practici proprii lor,
cu interese diverse, cu elemente aculturale și transculturalizate, etc., procese care pot fi
definite și evaluate independent de agență ori de structură – dând acolo ca exemple
șlefuirea diamantelor, jocul de basketball și pilotajul în planorism –.

Ontologie, epistemologie și metodologie

Cercetarea științifică se realizează cu concursul unei paradigme – văzută ca un
sistem omogen de idei elementare, în baza căruia se construiește demersul investigativ. În
ceea ce privește tema mea de cercetare, ea a căutat să se circumscrie abordării construc-
tiviste, asimilabilă paradigmatic pe interogațiile elementare ale ontologiei, epistemologiei și
metodologiei – firești oricărei paradigme –, cu unele nuanțări.

Constructivismul are o ontologie relativistă, în sensul în care realitatea, construită

social, are o valoare de adevăr relativă (funcție de sursa care o percepe / exprimă). În
acest context constructivist, funcție de caracterul cauzal sau constitutiv al factorilor, con-
strucția socială generică a realității (social construită) le însumează pe cea cauzală și so-
ciali pe cea constitutivă. O distincție – în opinia mea, importantă, mai ales ipotezelor (și
premiselor) pe care le-am avansat – era cea a construcției lingvistice / discursive a

6
 For my research into European intelligence collaboration, the main and measurable
goals I chose were the formulation of a (working) definition for collaboration; the
identification and investigation of the relevant elements of the culture of intelligence that
might eventually influence, condition or determine the collaboration; the identification of
some orientational criteria minimally necessary on the basis of which one may obtain an
operational definition for collaboration and, in the end, the plausible ability to assess or at
least estimate a (European) collaboration in intelligence, on the basis of the said definition,
in an effort to satisfy those goals from a constructivist point of view.

Utility and novelty

I preferred to let utility prove itself out in the conclusions; as far as novelty is concerned,
a first example might be represented by the preoccupation with formulating a clear definition
for collaboration that has a logic and a manifestation different from other processes that are
apparently similar or synonymous. Satisfying this preoccupation, in the absence of an
adequate theorization in political sciences and / or IR, directed me to the organizational
theories, much better suited for the pursued goal. Borrowing these theories for a construc-
tivist analysis of the (European) collaboration in intelligence would represent a novelty also.
Another great novelty might be represented by the option that I have made with
respect to the constructivist agency - structure binomial, which I have sought to minimize
in the research on collaboration as a process (isolated from agency, but influenced by the
climate  which differs fundamentally from the content of the notion of ‘structure’).
In support of my decision, I took into account several other processes, with their own
norms and practices, with various interests, with accultural and transculturalised elements,
etc., processes that could be defined and assessed independently of agency or structure 
giving there examples such as diamond polishing, the basketball game and gliding .

Ontology, epistemology and methodology

Scientific research is carried out in conjunction with a paradigm  seen as a
homogenous system of basic ideas on the basis of which the investigative course is formed.
As far as my research topic is concerned, I have tried to guide it towards the constructivist
approach, paradigmatically assimilable through the elementary ontological, epistemological
and methodological interrogations  natural to every paradigm  with certain nuances.

Constructivism has a relativist ontology, in the sense that reality, socially con-
structed, has a relative truth value (depending on the source that is perceiving / expressing
it). In this constructivist context, depending on the causal or constitutive character of the
social factors, the generic social construction of reality (socially constructed) incorporates
both the causal and the constitutive one. A distinction  in my opinion important especially
to the hypotheses (and the premises) that I have put forward  was the one concerning

7
realității, în sensul citat (Haslanger 1995, 99). O altă distincție – cu un potențial mai
redus de valorizare în concretul cercetării mele – a fost construcția pragmatică (slabă /
puternică) a realității sociale, pentru varii clasificări descriptive sau teoretice, pe criterii de
influențare sau determinare a factorilor sociali.

Constructivismul, epistemologic, este subiectiv și tranzacțional în virtutea naturii

umane și a limitelor mijloacelor de cercetare, prezente inerent în legătura interactivă dintre
investigator și obiectul cercetat. În situația dată, în constructivism, însăși granița dintre
ontologie și epistemologie se relativizează. Construcția puternic pragmatizată – în sensul
anterior definit în introducere – a distincției real - fictiv, așa cum este ea determinată de
către factorii sociali, riscă să îndepărteze / înlăture o prezentare acurată a realității. Aceste
rezerve ale constructivismului sunt raportate la o realitate obiectivă, independentă de
'inocența investigatorului' și 'cunoașterea obiectivă'.
Astfel, realitatea obiectivă are părelnicia unei 'iluzii' iar noțiunea epistemică a obiec-
tivității este translatată ontologiei, întru cunoaștere și cercetare. Multitudinea de reprezentări
intermediare între realitatea construită și iluzia ei (realitatea obiectivă) poate estompa /
desființa granița convențională dintre ontologie și epistemologie.

Metodologia constructivistă este una dialectică și hermeneutică, asociind și

îmbinând explicativul și interpretativul în folosul investigației, într-un consens progresist al
rezultatelor de strângere, selectare, analizare, explicare, interpretare și prezentare a
datelor, astfel prelucrate, într-o manieră etică, într-un produs final științific, superior celor
cunoscute anterior.
Într-o cercetare pluridisciplinară, cu surse ale căror metodologii sunt diverse (foarte
rar tot constructiviste), vin în concurs o sumă de alte constrângeri metodologice
generale sau specifice, de analiză și evaluare (fie ale colaborării / oricărui alt proces, fie din
intelligence / alt domeniu), la care se adaugă cele de testare și falsificare sau altele
necesare / utile.
Pe fond, în această cercetare am încercat să respect canoanele cercetării calitative,
în considerația literaturii bibliografice și a celorlalte aspecte în introducere menționate.

Constructivismul în studiile de securitate și intelligence

Limitări, poziționare și justificare
În pofida unei aderențe efective de dată relativ recentă în studiile de securitate și
mult mai timidă (și întârziată) în cele de intelligence, am considerat totuși încurajator
trendul constructivismului pentru opțiunea mea de teoretizare a cercetării colaborării
europene în intelligence. Pe de o parte, această opțiune a fost stimulată și consolidată de
atenția pe care constructiviștii o acordă în mod deosebit, printre altele, normei și culturii,
atenție care face ca – în raport cu ipotezele investigate – abordarea constructivistă să se

8
the linguistic / discursive construction of reality in the quoted sense (Haslanger 1995, 99).
Another distinction  with a smaller valorizing potential for the concreteness of my research
 was the (weak / strong) pragmatic construction of the social reality, for various descriptive
or theoretic classifications by criteria involved in influencing or determining social factors.

Constructivism, epistemologically speaking, is subjective and transactional through

its human nature and the limits of its means of research, inherently present in the interactive
link between the researcher and the researched object. In the given situation, within
constructivism, even the line separating ontology and epistemology becomes relative. The
strong pragmatized construction  in the sense previously defined in the introduction  of the
real - fictive distinction, as social factors define this distinction, risks removing / discarding an
accurate representation of the reality. These reserves of constructivism are related to an
objective reality, independent of the ‘researcher’s innocence’ and ‘objective knowledge’.
This way, the objective reality has the impression of an ‘illusion’, and the epistemic
notion of objectivity is translated to ontology, in knowledge and inquiry. The array of
intermediary representations between the constructed reality and its illusion (objective
reality) may blur / remove the conventional line separating ontology and epistemology.

Constructivist methodology is a dialectical and hermeneutical one, associating and

merging the explicative and interpretative aspects to benefit the research, in a progressive
consensus on the results of collecting, selecting, analyzing, clarifying, interpreting and
presenting data, thus processed, in an ethical manner, into a scientific final product,
superior to the other products known before.
In a multidisciplinary research with sources whose methodologies are diverse (and
very rarely also constructivist) there will be an addition of other general or specific,
analytical and evaluative methodological constraints (be it of collaboration / any other
kind of process or of intelligence / some other domain), which are joined by testing and
counterfeiting constrains or others types that are necessary / useful.
In substance, in this research I tried to observe the canons of qualitative research in
consideration of the bibliographical literature and the other aspects mentioned in the introduction.

Constructivism in security and intelligence studies

Limitations, positioning and rationale
In spite of an outspoken and relatively recent adherence to security studies and a
much more timid (and tardy) one to intelligence studies, I still considered the constructivist
trend to be encouraging for my process of theorizing the research on European collaboration
within intelligence. On the one hand, this option was stimulated and reinforced by the special
attention constructivists are giving to the norm and culture, among many other things, an
attention that, in relation to the investigated hypotheses, shines the spotlight on the

9
dovedească deopotrivă atractivă și (cea mai) fezabilă, spre deosebire de alte posibilități
aparente.
Pe de altă parte, constructivismul critic, prin rolul constitutiv pe care îl
recunoaște limbajului (discursivului / comunicării și implicit informației) care structurează
realitatea și, nu în ultimul rând, cu deschiderea sa explicită către postmodernism, și-a
exercitat influența asupra investigației mele prin teoreticieni ca Nicholas Onuf sau Antje
Wiener.
Așadar, considerând limbajul ca fiind un element cheie cu și pe care se construiește
realitatea socială a normei, a culturii, a informației sau a colaborării, mi-am propus dintru
început ca cercetarea mea să aibă o amprentă semnificativă a constructivismului critic.
Prin mijlocirea acestui cadru teoretic, cu distanțare de la problematica identitară și
binomul agență - structură, studierea colaborării (europene) în intelligence am conceput-o
pentru a putea fi continuată, completată și compatibilizată cu cea a pattern-urilor colaborării
postmoderne, dintre coautori / entități cvasianonime (care vor interacționa prin același limbaj,
normat prin aculturație); aceste viitoare noi pattern-uri nici intelligence-ul nu va putea să le
ignore sau să le evite.
Din această primă rațiune de ordin operațional-metodologică am căutat să decupez –
în măsura a cât a fost posibil – procesul de colaborare de binomul agență - structură.
Cadrul teoretic stabilit și justificat în / pe trei capitole am căutat să fie unul flexibil –
ușor eclectic, în spiritul constructivismului (critic) –, atent la alte critici și teoretizări
concurente (ale altor curente doctrinare – care s-au referit la colaborare ori au ajutat
investigării acestui proces –), având o puternică componentă originând din teoriile
organizaționale.
Stadiul de plecare al teoretizării procesului de colaborare / cooperare mi-a oferit
câteva 'scurtături' de la repetarea repetărilor neproductive ale pionieratului ei (Olson, Axelrod,
Keohane, etc.) și asupra cărora oricum mi-am exprimat unele obiecții de substanță. Limitele
cadrului teoretic constructivist ales nu au fost limitate, situație explicată de la sine prin
parcurgerea modului de realizare a cercetării.
În privința modului de aplicare a teoriei la investigarea ipotezelor mele, în lipsa unor
standarde sau rețete clare, uniforme și universal valabile, am instrumentalizat cadrul
teoretic ales urmându-mi propria cale, cu dorința unor explicații și interpretări cât mai
potrivite și lămuritoare ale procesului analizat și a posibilei sale proiecții în viitor.

Limitele și delimitările (tematice ale) cercetării

În cadrul investigației mele, colaborarea a fost inițial comparată, analizată și delimitată
față de alte procese asociate, față de acelea percepute ca fiindu-i antonime și de cele cu
trăsături caracteristice confuzabile ori confuzante, delimitare care a culminat apoi cu
însăși definiția de lucru propusă. Studiul acestui proces a fost direcționat spre și
focalizat pe viziunea împărtășită, variabila pe care am considerat-o esențială inițierii

10
constructivist approach proving it to be both attractive and (the most) feasible, unlike other
apparent possibilities.
On the other hand, critical constructivism, through the constitutive role that it
acknowledges to the language (to the discursive / communication and implicitly to the
information) that structures reality and, not least of all, through its wide explicit outreach to
postmodernism, has exerted its influence on my research through theoreticians such as
Nicholas Onuf or Antje Wiener.
Therefore, considering language to be a key factor by and upon which the social
reality of the norm, culture, information or collaboration is constructed, I decided from the
very beginning for my research to have a significant benchmark of critic constructivism.
By the mediation of this theoretical frame, distanced from the identity problematics and
the agency - structure binomial, I ideated the study of (European) collaboration in intelli-
gence in such a way that it would be continued, complemented and harmonized to the study
of the patterns of postmodernist collaboration, between coauthors / virtually anonymous
entities (who will interact through the same language normed through acculturation); not
even intelligence will be able to ignore and avoid these new future patterns.
From this first operational-methodological rationale I sought to detach  as far as
possible  the process of collaboration from the agency - structure binomial.
I sought to make the theoretical frame (which has been established and justified in /
over three chapters) flexible  slightly eclectic, in the spirit of (critical) constructivism ,
paying attention to other criticisms and vying theories (of other doctrinal schools of thought
 which referenced collaboration or helped the research on this process ), featuring a
strong component originating from organizational theories.
At first, theorizing the process of collaboration / cooperation presented me with
several ‘shortcuts’ sparing me from repeating the useless repetitions of its (theorizing)
pioneering (Olson, Axelrod, Keohane, etc.) to which I have anyway expressed several
objections of substance. The limits of the chosen theoretical constructivist frame have not
been limited, which is self-explanatory through lecturing the itinerary of the research.
As far as the manner in which theory was applied to the inquiry into my hypotheses,
in the absence of some clear, uniform and universally available standards or recipes, I
instrummentalized the chosen theoretical frame going my own way, wishing to provide as
adequate and exegetic explanations and interpretations as possible of the analyzed
process and its possible projection into the future.

The (thematic) limits and delimitations of the research

In the framework of my investigation, collaboration had initially been compared, analyzed
and delimitated in relation to other associated processes, in relation to those perceived to be
its antonyms and to the ones with characteristic traits that were confusing or confusable, a
delimitation that then peaked with the very (working) definition I proposed. The study of this
process has been directed toward and focused on the shared vision, the variable that I

11
și desfășurări procesului de colaborare, element definitoriu reflectat ca atare și în
conținutul definiției de lucru de mine avansată și apoi, prin deconstrucție pe larg minuțios
analizată.
Spre deosebire de (alții / toți) autorii studiați, prezenta cercetare nu și-a propus ca
obiectiv stabilirea unui model de 'colaborare standard'.
Dimpotrivă, am pus un accent covârșitor pe înțelegerea cât mai pătrunzătoare a
mecanismului acestui proces – cu natură și logică specifice, insuficient cunoscute și
deslușite – care, urmând itinerariul riscului și al provocării pentru care este conceput, nu
acceptă și nu poate accepta standard.
Încă de din partea introductivă s-au prefigurat dificultățile de evaluare a
colaborării făcută de către un terț, față de care viziunea împărtășită a entităților /
(co)autorilor la proces este străină și parțial cognoscibilă. In convenientul anticipat
promitea să aibă consecințe și în privința verificării operaționale a definiției de lucru
propusă.
Acest risc asumat, nefiind nici singurul, adăugat altora desprinse pe parcursul
cercetării, m-a(u) determinat să pregătesc un mănunchi de secvențe analitice pentru o
clarificare de ansamblu și articulată a acelui mecanism complex, original, înmănunchere
realizată de abia în capitolul 4.
Totuși, cu acel prilej mi-am propus ca referirile la literatura oficială sau de specialitate
pentru procesele asimilate sau asociate (necorespunzător) colaborării să le limitez doar la
cele care urmau să fie legate sau să sprijine explicarea, interpretarea și ’evaluarea’ proce-
sului de colaborare europeană în intelligence, în baza definiției proprii.
Limitarea în timp a cercetării colaborării în intelligence am restrâns-o în principal la
ultimul deceniu. Pentru egalitate de tratament, am decis ca și presupusa colaborare
europeană în domeniu să o analizez pe aceeași perioadă. Totuși, investigarea pro-
cesului, pe lângă unele segmente direct relaționate spațiului EU, nu a cunoscut limitări
geografice.
Însă, încă de la început am insistat pe delimitarea tematică substanțială prin care
scopul central al investigației, înțelegerea mecanismului procesului de colaborare,
să mă pună la adăpostul criticilor legate de puținătatea exemplelor concrete. Am
considerat că abundența lor în sursele deja citate și un volum de preluare (prelucrată)
mai ridicat nu ar fi ajutat semnificativ explicațiilor și analizelor, în economia prezentei
investigații.

2. Rezumatul cadrului teoretic din primul capitol

Strategie – între concept și buzzword
Deloc împăcat cu mitul conform căruia strategia ar răspunde la întrebarea ”(de) ce ?”
iar tactica la întrebarea ”cum ?”, având indicii și – mai ales – motive să îl combat, am optat
mai întâi pentru o succintă prezentare istoricistă, în cadrul căreia – printre altele – am

12
considered to be essential to initiating and carrying out the process of collaboration, a defining
factor as such also in the content of my proposed working definition and then, through
deconstruction, carefully and elaborately analyzed.
Unlike (other / all) the authors I’ve studied, I didn’t set out in this research to establish
a model of ‘standard collaboration’.
On the contrary, I laid strong emphasis on understanding as profoundly as possible
the mechanism of this process  with its specific nature and logic, insufficiently known
and clarified  which, following the itinerary of risk and challenge for which it has been
created, will not accept and cannot accept any standard.
From the introductory part, one could anticipate the difficulties of collaboration’s as-
sessment by a third party, in relation to which the shared vision of entities / (co)authors in the
process is foreign and partially comprehensible. The anticipated inconvenience warned it
would have consequences also with respect to the operational verification of the proposed
working definition.
This assumed risk, which was not the only one and which was added to other risks
that came up during research, determined me to form a bundle of analytical sequences for
an overall, articulated clarification of that complex, original mechanism, a bundle which
was formed late in chapter 4.
However, on this occasion I set out to limit the references to the official or specialized
literature of assimilated processes or of those (wrongfully) associated with collaboration, only to
the ones that would be implied in or support the explanation, the interpretation, and the ‘as-
sessment’ of the European process of collaboration in intelligence, based on my own definition.
I chose to limit the temporal frame of the inquest into the collaboration within
intelligence mainly to the past decade. For equality of treatment, I decided to also study
the supposed European collaboration in the field from the same period of time. However,
the research on the process, in addition to some segments directly connected to the scope
of the EU, did not observe any geographical limit.
However, from the very start I insisted on the substantial thematic delimitation by
which the core purpose of the investigation, the understanding of the mechanism of the
collaboration process, would defend me from being criticized for giving too few concrete
examples. I considered that their abundance in the sources already cited and a bulkier
volume with collected, processed information wouldn’t have significantly helped too much
the analyses and explanations in the economy of this inquiry.

2. Summary of the theoretic frame of the first chapter

Strategy – between concept and buzzword
Not being a fan of the myth which has it that strategy answers to “Why ?” and tactics
answers to “How ?”, having clues and  especially  reasons to refute it, at first I opted to
convey a brief chronological presentation in which  amongst other things  I reminded

13
reamintit că la origine o alternativă pentru 'strateg' (strategist) a fost cea de strategian,
tocmai pentru a sugera sinonimia cu 'tactician' (Freedman 2015, 74), sinonimie apoi refu-
zată intenționat, deși ea se menține. Desigur că o lectură atentă a celor reținute în acea
prezentare ar putea devoala încă de la început și alte câteva motive cu miez, relevante
investigației, reluate și dezvoltate ulterior.
În acel stadiu, m-am limitat temporar doar la ’sensul modern’ al cuvântului potrivit
căruia strategia este deopotrivă viziune, decizie, plan și pattern, prin care se asigură
legătura dintre atingerea scopurilor propuse cu / și prin mijloacele disponibile.
Pe de o parte, acest termen are o utilizare extrem de răspândită în toate disciplinele
și domeniile iar pe de altă parte, în fiecare dintre ele, termenul este excesiv întrebuințat,
conducând deja la demonetizarea înțelesului său substanțial, fie el și superficial creat.
Din pricina numeroaselor sale variabile instabile și imposibil de evaluat obiectiv –
înțelegere, intuiție, personalitate (ale autorului ei), incertitudine (surpriză, întâmplare, etc.)
– strategia continuă totuși să fie considerată mai degrabă o artă, decât o știință (cu ipoteze
testabile). În cadrul analizei am prezentat o altă alternativă, cu totul diferită, în ceea ce
privește strategia care, prin deconstruire (și întoarcere la origine) se poate reconstrui altfel,
mult mai util colaborării – și nu numai –.

De la cultură la culturi ’derivate’

Potrivit definiției celei mai simple, pe care am ales-o, cultura “este o alcătuire de
înțelesuri în termenii în care oamenii își interpretează propriile experiențe și își ghidează
acțiunea“ (Steers, Sanchez-Runde & Nadon 2010, 50). După cum am arătat, unii autori
dau definiții proprii, circumscrise interesului lor punctual de cercetare.
Pe lângă definițiile antropologilor, specialiștilor în istorie socială sau ai altor domenii
(e.g. Geertz 1973, 89), constructivismul a alăturat definițiile sale.
Conform uneia dintre ele, cultura se referă atât la un set de standarde evaluative –
precum norme și valori – cât și la un set de standarde cognitive – precum reglementări și
patternuri – care definesc motivul pentru care actorii sociali se află într-un sistem, cum
funcționează el și cum interacționează între ei (Katzenstein 1996, 6).

Cultura politică – cu comportamentul politic prin care ea se exprimă – reprezintă

subsetul de credințe și valori ale unei societăți care se referă la sistemul politic, implicând
un angajament de valori (idei, principii, drepturi și predispoziții proiectate comportamental
în IR) și care astfel se manifestă cognitiv, evaluativ și afectiv în domeniul politic (Lantis
2005).
Pe filieră sociologică, ulterior au fost teoretizate definiții lărgite (e.g. Swidler 1986) în
dorința unor mai bune explicații ale comportamentului de stat.

Cultura strategică (națională) este un concept care a primit diferite definiții, funcție
de epocă. Născut în miezul realismului abrupt de dinaintea căderii Cortinei de Fier, acesta

14
that originally an alternative for ‘strategist’ was strategian, precisely to point out its syno-
nymy with ‘tactician’ (Freedman 2015, 74), a synonymy which I had then purposefully
rejected despite the fact it still persists. It’s very true that a careful lecture of the
information from that presentation may reveal at the outset more solid reasons, pertinent
to the investigation, revisited and fleshed out subsequently.
At that point, I provisionally confined my attention only to the ‘modern meaning’ of the
word according to which strategy is vision and decision, and plan, and pattern by which
goal reaching is guaranteed to be linked to / by the available means.
On the one hand, this term has a very widespread use in every discipline and field and,
on the other hand, in each of these disciplines and fields the term is excessively used, which
has already led to the demonetization of its substantial meaning, be it superficially created.
Due to its many unstable variables which are also impossible to evaluate objectively 
understanding, intuition, personality (of the author), uncertainty (surprise, event, etc.) , stra-
tegy continues to be viewed as an art form rather than science (with testable hypotheses). In
this analysis I have presented another alternative, completely different as far as strategy is
concerned which, through deconstruction (and a return to its roots) may be reconstructed in a
different way, one that will make it more useful to  and not just to  collaboration.

From culture to derived ‘cultures’

According to the simplest of definitions, which I have opted for, culture “is the fabric of
meaning in the terms of which people interpret their experience and guide their action”
(Steers, Sanchez-Runde & Nadon 2010, 50). As I have showed before, some authors offer
their own definitions, limited to their punctual research interest.
Aside from the definitions of anthropologists and specialists in social history or in
other areas (e.g. Geertz 1973, 89), constructivism has added its definitions.
According to one of them, culture is both a set of evaluative standards  such as
norms and values  and a set of cognitive standards  such as rules models  that define
why social actors exist in a system, how it operates and how they relate to one another
(Katzenstein 1996, 6).

Political culture – with the political behavior through which it expresses itself –
represents the subset of beliefs and values of a society referring to the political system,
entailing a commitment of values (ideas, principles, rights and predispositions behaviorally
projected in IR) and that thus manifests itself on a cognitive, evaluative and affective level
in the political area (Lantis 2005).
Subsequently, by means of sociology, a number of extended definitions were
theorized (e.g. Swidler 1986) in an effort to get better explanations about state behavior.

(National) strategic culture is a concept that has received various definitions

depending on the era. Born at the core of the abrupt realism before the fall of the Iron

15
a abandonat specificul 'nuclear' al definiției inițiale (Snyder 1977, 8) și a fost redefinit de
către cea de-a doua generație de teoreticieni, cu prime tendințe de modificare a
caracterului său exclusiv militar, de până atunci (Johnston 1995). Cea de-a treia generație
de definiții (și teoreticieni) are un consistent aport constructivist, cu unele tendințe
postmoderniste de respingere a structurii (Lantis 2005) în adoptarea pattern-urilor cul-
turale. Potrivit uneia din definițiile de ultimă generație, din perspectivă constructivistă,
cultura strategică este ansamblul de norme, idei și modele de comportament, derivate
identitar și transmise social care sunt împărtășite într-o largă majoritate de actori și grupuri
sociale, dintr-o comunitate de securitate dată, care ajută la conturarea unui set de opțiuni
pentru atingerea obiectivelor de securitate și de apărare a comunității (Meyer 2005, 528).
Cultura strategică – ca și cea politică – așa cum este ea întrupată în comportamentul
elitelor, prin discurs, instituții, etc., este o proprietate colectivă, națională (Swidler 1986,
Cruz 2000, Lantis 2005) iar comportamentul (strategic sau politic) este interrelaționat
cu cultura (strategică, politică, etc.), cu care se construiește continuu și reciproc.
În această constituire și reconstruire reciprocă, comportamentul – în nevoia culturii
proprii, a celei naționale de adaptare la condițiile externe – are o dinamică și o redefinire
continuă, pe noi direcții comportamentale, pentru a depăși dilemele culturii strategice
(Lantis 2005) – cu toate inerțiile și potrivnicia lor pentru proiecții viitoare –, imprimând
schimbarea acelei culturi (strategice / politice naționale) care, la rândul său, poate capăta
astfel dinamica și prelua (din) constrângerile postmodernității.
Adaptarea comportamentului impune deci adaptarea culturii (Legro 1995 apud
Desch 1998; Desch 2005). Am încheiat subsecțiunea 1.2.3. cu niște întrebări care
sugerau 'constrângerea' la / spre flexibilitate culturală. În formularea lor, am avut în
vedere logica celor aici rezumate: dacă un comportament este constrâns să devină
flexibil, comportamentul flexibil ar presupune că imprimă flexibilitate culturii cu care se
(re)construiește continuu și reciproc; presupuneam că, teoretic constrângerile privind
flexibilizarea comportamentului se pot traduce – mai devreme sau mai târziu – și
prin flexibilizarea culturii, în pofida rezistenței sale proverbiale. Oricum, am scris
flexibil, nu “cooperant“ !
Acest artificiu logic a impus spațiu separat de analiză pentru că, în această privință,
fiind o chestiune de intensitate, de grad, era imposibil de stabilit (empiric și) într-un mod
general care ar fi limitele posibile, optime, confortabile de flexibilitate și / sau flexibilizare
sau în ce condiții și prin ce mijloace pot fi atinse acele limite.

Cultura strategică europeană pare să aibă două dihotomii importante în teoretiza-

rea ei, una exogenă (în raport cu NATO și cu restul structurii) și una endogenă (de etapi-
zare) în raport cu Tratatul de la Lisabona / TCE, respectiv fondul conceptual anterior și cel
ulterior reașezării instituționale a EU.
Lăsând pe marginea narațiunii instituțiile și instrumentele Uniunii de constituire și
(re)construcție a acestei culturi, în cadrul subsecțiunii aici rezumate am căutat să mă
concentrez pe conținutul ei teoretic. Astfel, procesul de convergență și presiunile precaute
de uniformizare perceptivă (a amenințărilor, intereselor, etc.), de învățare și de socializare

16
Curtain, it abandoned its ‘nuclear’ specificity included in the initial definition (Snyder 1977,
8) and it was redefined by the second generation of theoreticians, with some of the first
tendencies to modify its up to then exclusively military character (Johnston 1995). The third
generation of definitions (and theoreticians) brought forth a consistent constructivist
contribution with postmodernist tendencies to reject structure (Lantis 2005) when embracing
cultural patterns. According to a definition from the last generation of theoreticians, from a
constructivist point of view, the strategic culture is compromising the socially transmitted,
identity-derived norms, ideas and patterns of behavior that are shared among the most
influential actors and social groups within a given political community, which help to shape a
ranked set of options, for a community’s pursuit of security and defense goals (Meyer 2005,
528). Strategic culture  like the political one , as it is manifest in the behavior of the elites
through discourse and institutions etc., is a nationally collective property (Swidler 1986, Cruz
2000, Lantis 2005) and the (strategic or political) behavior is interlinked to (strategic,
political, etc.) culture with which it constructs itself constantly and reciprocally.
In this reciprocal constitution and reconstruction, the behavior  needing its own culture,
the national one of defense against external conditions  features a dynamic and continuous
redefinition in novel behavioral directions in order to overcome the dilemmas of the strategic
culture (Lantis 2005)  with its whole inertias and reluctance towards future projections ,
imprinting the change of that (national strategic / political) culture which, in turn, may acquire
this way the dynamic and incorporate (from) the confinements of postmodernity.
Adapting a behavior requires therefore adapting the culture (Lagro 1995 apud Desch
1998; Desch 2005). I finished subsection 1.2.3. with several questions that were suggesting
‘constraints’ to / towards cultural flexibility. When formulating them, I took into account the
logic of the matters briefed here: if a behavior is constrained to become flexible, it seems that
the flexible behavior is imprinting flexibility into the culture with which it’s constantly and
reciprocally (re)constructing itself; I was presupposing that, theoretically constraints with
respect to making behavior more flexible can be translated  sooner or later  also
through making culture more flexible, in spite of its proverbial reluctance. However, I said
flexible not “cooperating” !
This logical artifice required a separate analysis space because, in that regard, being
a matter of intensity, of degree, it was impossible to establish (empirically and) generally
what the possible, optimal and comfortable limits of flexibility and / or flexibility-making are
or in what conditions and by which means these limits can be reached.

European strategic culture seems to have two important dichotomies in its

theorization; an exogenous one (in relation to NATO and the rest of the structure) and an
(gradating) endogenous one in relation to the Lisbon Treaty / TCE, respectively the
conceptual fund previous and subsequent to the institutional reshaping of the EU.
After brushing aside the institutions and the Union’s instruments of constituting and
(re)construction of this culture, in this briefed subsection I tried to focus on its theoretical
content. This way, the process of convergence and the cautious pressures of perceptive
uniformisation (of threats, interests, etc.), of study and socialization would then have

17
ar fi favorizat apoi absorbția normelor strategice predominante din cadrul ESS și (pe
atunci) ESDP – până la optima lor difuziune între statele membre – (Meyer 2006).
'Presiunile' acestea ar putea fi comparate/bile cu 'constrângerile de flexibilizare'
pe care le sugerasem anterior. Între susținere și contestare, s-au făcut diverse apeluri
la revizuirea / regândirea ESS (e.g. Hyde-Price 2004), teoretizări pentru instituți-
onalizarea discursului (Edwards 2006), etc., la 'momentul Lisabona' reținându-se că
există (deja) o cultură strategică a EU care continuă să evolueze (Cornish & Edwards
2005, 819).

În generația de clarificări conceptuale post-Lisabona, când s-au schimbat unghiurile

de analiză, când s-au identificat obstacolele din calea culturii în cauză și când s-au depășit
stereotipurile tradiționale, constructivismul a mutat accentul pe o 'viziune împărtășită
multilateral', prin interconexiuni și compromis, oferind o definiție mai funcționa(bi)lă
(Biava, Drent & Herd 2011, 9, 18) pentru interpretarea discursului (din ESS), a comporta-
mentului socializat și reglementat instituțional, etc. Reevaluarea de conținut a numeroase
instrumente operaționale ale EU – în baza reconceptualizării teoretice – ar fi în măsură să
confirme un început de modelare progresivă a ceea ce s-ar putea numi comportament
strategic al EU (Ibidem, 14).
Însă, în aceeași măsură dar în sens contrar, s-ar reliefa și discrepanța între ceea
ce se spune și ceea ce se face (Ibidem, 18), în cadrul acestui 'comportament strategic'
supranațional inedit care, în opinia mea, nu poate fi flexibil (sau constrâns să se flexibili-
zeze) uniform. Eventualele constrângeri adăugate ar înseamna suprareglementare –
cu condiționări adăugate –; constrângerile și condiționările ar distruge viziunea împăr-
tășită și – după cum am arătat apoi pe larg în secvențele analitice ale capitolului 4 –
viziunea împărtășită este elementul cheie de asociere într-un proces, fie de durată, fie
de succes.

În același context, ar mai putea fi utile încă două precizări de conexare, aici prezen-
tate rezumativ. În primul rând, în sintagma 'cultură strategică' (fie națională, europeană
sau la alt nivel de analiză) substantivul este însoțit de adjectivul 'strategic'. Comparând
cele arătate în secțiunea 1.1. cu cele din secțiunea 1.2., se poate constata cu ușurință
distanța creată între 'strategie' și 'ceva strategic' la nivel de concept. De bună seamă că
din perspectiva constructivistă a ultimei definiții a culturii strategice (europene), când a fost
scoasă în relief viziunea împărtășită, distanța ar părea să se mai micșoreze puțin, însă
nesemnificativ în raport cu esența / 'arta' sursei de proveniență.
În al doilea rând, cultura strategică națională include instituțional și compor-
tamental componenta de intelligence. Tot așa s-ar fi putut crede că se prezintă situația
și la nivelu EU. Din aceste considerații multiple, rolul preparativ bine calculat al
(strategiei și) culturii strategice în economia investigației a fost apoi reperspectivat în
analizele capitolului 4.

18
favored the absorption of predominant strategic norms within ESS and (the then) ESDP 
until their optimal diffusion among member states  (Meyer 2006).
‘The pressures’ might be compared / comparable to “flexibilization constraints” that I
suggested previously. From support to contestation, there have been various appeals to
revising/rethinking the ESS (e.g. Hyde-Price 2004), and theorizing suggestions for the
institutionalization of the discourse (Edwards 2006), etc., recalling that in the ‘Lisbon
moment’ there (already) was a strategic culture of the EU constantly evolving (Cornish &
Edwards 2005, 819).

In the Post-Lisbon generation of conceptual clarifications, when the analytical angles

changed, when the obstacles to the afore mentioned culture were identified and when
traditional stereotypes were overcome, the constructivism displaced its emphasis on a
‘multilaterally shared vision’ through compromise and interconnections, offering a more
functional definition (Biava, Drent & Herd 2011, 9, 18) for the interpretation of the
discourse (in the ESS), of the socialized and institutionally regulated behavior, etc. A
content reevaluation of numerous operational tools of the EU  on the basis of the
theoretical reconceptualization  would be capable of confirming a start of a progressive
shaping of what one might call a strategic behavior of the EU (Ibidem, 14).
However, to the same extent but in the contrary sense, some spotlight may be put on
the discrepancy between what is being said and what’s being done (Ibidem, 18) in the
framework of this novel supranational ‘strategic behavior’ that, in my opinion, cannot be
flexibly uniform (or constrained to become flexible in an uniform way). The possible
additional constraints would mean overregulation  with additional conditionings ; constraints
and conditionings would destroy the shared vision and  as I elaborately showed in the
analytical sequences of chapter 4  the shared vision is the key element of association in a
process, be it durable or successful.

In the same context, it would be useful to mention two other things about connections,
which I have presented here in brief. First of all, in the phrase “strategic culture” (be it
national, European or on any other kind of analytical level) the noun is accompanied by the
adjective “strategic”. Comparing section 1.1. with section 1.2., one can easily notice the gap
created between ‘strategy’ and ‘something strategic’ on a conceptual level. Understandably,
from a constructivist point of view on the last definition of the (European) strategic culture,
when the shared vision was underlined, the gap might seem to narrow a bit, but not
substantially in relation to the essence / “art” of the source of origin.
Secondly, national strategic culture includes behaviorally and institutionally the
intelligence component. One might believe the situation is featured the same way on an
EU level as well. Due to these multiple considerations, the well-calculated preparative role
of (strategy and) strategic culture in the research economy experienced a change of
perspective in the analysis of chapter 4.

19
 Cultura de securitate se aplică, aproape exclusiv – cu excepția unor definiri în
domenii de nișă, amintite exemplificativ în subsecțiunea 1.2.5. –, vastului domeniu al
informației și al secretului ei (informației secrete), adică al modului, momentului și scopului
în care ea este obținută, deținută și folosită de o entitate / în cadrul unei entități (organi-
zaționale, instituționale, de grup, etc.).
Astfel, utilizarea proprie acestui concept este în cultura de securitate a informației –
în general sau în a celei cibernetice, în special – și în cultura de securitate organiza-
țională, dacă și în măsura în care se referă la siguranța internă și externă a informațiilor
obținute, deținute și diseminate de o entitate, indiferent de tipul de organizare (ierarhic, în
comunitate, în rețea, etc.) care le-ar putea afecta securitatea de acțiune, cea a
patrimoniului, etc.
Prin urmare, conceptul are o frecventă întrebuințare în intelligence și se reflectă
adesea în științele politice și IR prin circuitele prin care se vehiculează informații, date sau
documente, analizate intra- / inter-instituțional / organizațional, care nu comportă cu nece-
sitate clasificarea lor.

Norme... fără reglementări sau ...norme nereglementate

Într-o primă etapă de familiarizare, am făcut o scurtă teoretizare personală în privința
informalului, limitat numai la regulă și normă. Apoi, am punctat posibila diferență între
spiritul / simțul juridic și cel politic, ca una din cauzele constatate empiric în diferențele de
semantică terminologică, dintre științele juridice și cele politice (inclusiv ale IR). Alte două
cauze principale care ar putea distorsiona înțelesul întrebuințat pentru aceleași cuvinte în
cele două științe distincte le-am considerat uzul comun din care iau apoi nuanțe sau chiar
direcții diferite și inerentele dificultăți de traducere, translingvistică și ulterior, transdisci-
plinară.
În continuare am subliniat faptul că rigoarea limbajului juridic din dreptul
internațional (public) și cel european întrebuințează (aproape) exclusiv cuvântul
cooperare / co-operare, în pofida sinonimiei (aparent) perfecte dintre ‘colaborare’ și
‘cooperare’, relevate de (unele) dicționare sau a interșanjabilității din discursul și
documentele politice.
Din această perspectivă, mi-am exprimat îndoiala în privința posibilității de a
instituționaliza ceva insuficient ori ambiguu definit. În consecință și în egală măsură, în
privința colaborării mi-am consolidat convingerea “provizorie“, particularizată prezentării
acelei secțiuni teoretice, că întotdeauna și peste tot ea este informală și nere-
glementată/bilă.

Despre regulă și normă (într-un cadru general), mi-am focalizat interesul pe

teoretizarea informalului acestora în raport cu lucrările constructiviste ale lui Onuf și
Wiener. În acest sens, am lămurit asocierea dintre regulă (obicei) și practici cu care am
inaugurat secțiunea, precizând că în înțelesul acestei cercetări prin practici voi considera

20
 Security culture applies, almost exclusively, to  with the exception of a few
definitions in specific interest areas exemplified in subsection 1.2.5.  the vast scope of
information and its secret (secret information), namely the way, moment and goal through
which it (the information) is obtained, retained and used by an entity / within an
(organizational, institutional, group, etc.) entity.
This way, the appropriate use of this concept exists in the security culture of
information  in general or in the cybernetic one in particular  and in the culture of
organizational security, if and to what extent it refers to the inner and external security of
the data that was obtained, possessed and dissipated by an entity, regardless of the type
of organization (hierarchical, community, network, etc.) that could affect the security of
action, that of patrimony, etc.
Therefore, the concept has a frequent use in intelligence and is often reflected in
political sciences and IR through the circuits of movement of information and data or of
documents analyzed on an intra- / inter-institutional / organizational level, that doesn’t
necessarily include their classification.

Norms... without regulations or... unregulated norms

In a first stage of familiarization, I made a short personal theorization with respect to
the informal aspect, limited only to rules and norms. Then I fleshed out the possible
difference between the juridical spirit / perception and the political one, as one of the
empirically noticed causes in the terminological semantic differences between juridical
sciences and the political ones (including the IR ones). Two other main causes that might
distort the used meaning of the same words in the two distinct sciences were, to my mind,
the common use, from which they get nuances or even different directions and the
inherent difficulties of translation, translinguistics and, subsequently, of trandisciplinarity.
Going forward, I underlined the fact that the rigor of the juridical language of
international law (public) and the European one is employing (almost) exclusively the
word cooperation / co-operation, in spite of the (seemingly) perfect synonymy between
‘collaboration’ and ‘cooperation’ featured in (some) dictionaries or the interchangeability
from the political discourse and documents.
From this point of view, I expressed my doubts with respect to the possibility of
institutionalizing something insufficiently or ambiguously defined. Consequently and to the
same degree, as far as collaboration is concerned, I reinforced my “provisional” conviction,
particularized to that theoretical section, that it (collaboration) is informal and unre-
gulated/able at all times and in all places.

As far as regulations and norms are concerned (generally speaking), I focused my

interest on the theorization of their informal character in relation to the constructivist
works by Onuf and Wiener. In this regard, I clarified the association between regulation
(habit) and practices that opened the section, specifying that in the sense of this research

21
toate acele repetări, cu o oarecare frecvență și prin același ciclu de faze, ale unei
inter/acțiuni sau ale unui proces, practici care inițial și / sau permanent sunt în sine sau
generează reguli / norme informale.
Practicile crează un comportament și un vocabular specifice lor.
La rându-mi am subliniat caracterul constitutiv al regulii și cel de reglare al normei,
concomitente și reciproce, din teoria lui Onuf (2015, 68).
În primul rând, “dreptul internațional conceptualizează normele în mare parte ca fiind
reguli“ (Finnemore 2000) și, în ultimă instanță ca standarde de comportament (Wiener
2003b), confirmându-se – aceeași idee într-o altă exprimare – raportul de mine arătat
dintre practicile care generează comportamente specifice, într-o constituire continuă și
reciprocă. Însă, referirile autorilor citați vizează un alt aspect important al dublei calități a
normei, respectiv raportul dintre stabilitatea și flexibilitatea ei (Ibidem) și implicit al
standardelor comportamentale. La acesta se adaugă distincția între construcția normei și
aplicarea ei, în ipoteza locurilor și / sau culturilor diferite în care ar avea loc.
Aspectul este deosebit de important în privința legitimității, evaluării, valorizării și /
sau contestării normei, care se aplică în alt spațiu decât cel în care ea a fost edictată,
fiind o reflexie a ceea ce eu numisem atractivitatea regulii pentru a avea (sau nu)
aderență și popularizare neconstrictivă, însă mutată într-un cadru transfrontalier,
propus de autorii citați. Cu această ocazie, nu au fost neglijate nici aspectele de
re/interpretare a normei transculturalizate. Conformarea și adecvarea nu sunt străine
informalului însă, în opinia mea, ar fi mult mai lesne relativizate de oportunități și
alternative intempestive.
Pentru interesul delimitării informalului de formal este importantă și clasificarea
făcută de Onuf în reguli directive, instructive și angajatorii / contractualiste (Onuf [1989]
2014; 2015). Autorul – fără a fi o voce izolată – confirmă și deplânge tendința zișilor
liberali și constructiviști care au luat-o pe urmele vechilor realiști în privința supra-
reglementării, de multe ori inutilă. Din clasificarea regulilor, care au în corespondență
tipologia actelor de vorbire (cu aceeași dimensiune), importantă era în folosul inves-
tigației mele cea angajatorie; ea are corespondență în tipul de vorbire “de angajament“
și, totodată, are aptitudinea să atribuie și / sau să asume roluri (aliat / colaborator / rival /
competitor, etc.).
Ajungând la funcția de control a normei, este bine de avut în vedere că aceasta
își are originea în informal, unde continuă să fie mult mai sofisticată decât o reflectă
reglementările formale. Onuf esențializează controlul la sursă (privilegiu), mod
(putere), exercitare (dominație) și efect (beneficiile sursei). Toate acestea și-au găsit
exemplificările în privința procesului de colaborare, în care controlul joacă un rol
decisiv, așa cum apoi am arătat în secțiunile 2.1.-2. și am demonstrat în secțiunile
4.4.-8..

În intelligence și pentru colaborarea (europeană) în intelligence – ca proces

informal, nereglementat – abordarea constructivistă a normei s-a dovedit potrivită și utilă
analizei.

22
through practices I would consider all of these repetitions, with a somewhat frequency and
through the same cycle of phases, of an inter/action or of a process, practices that are
initially and/or permanently intrinsic or generate regulations / informal norms.
Practices create a behavior and a vocabulary typical of themselves.
In turn, I underlined the constitutive character of the regulation and the adjusting
one of the norm, concomitant and reciprocal, according to the theory of Onuf (2015, 68).
First of all, “the international law conceptualizes norms mostly as regulations”
(Finnemore 2000) and, ultimately, as behavioral standards (Wiener 2003b), confirming  the
same idea expressed in different terms  the relation I underlined between practices genera-
ting specific behaviors, in a continuous and reciprocal constitution. However, the references
of the cited authors deal with a different important aspect of the double quality of the norm,
the relation between the stability and its flexibility (Ibidem) and, implicitly, of its behavioral
standards. In addition to this is the distinction between the construction of the norm and its
application, in the hypothesis of different places and / or cultures where it might occur.
This aspect is very important as regards the legitimacy, assessment, valorizing and / or
the contestation of the norm, which applies to another space than the one in which it was
enacted, being a reflection of what I had called the attractiveness of the rule in order for it
to (or not to) win adherence and unconstricting popularity, but repositioned in a
transboundary frame, as the cited authors suggested. On this occasion, the re/interpretative
aspects of transculturalized norms weren’t neglected either. Conformation and propriety are
not strangers to the informal, but, in my opinion, they would be much more easily relativized
by opportunities and unexpected alternatives.
For the sake of the interest of separating the informal and the formal, it’s also
important to note the classification made by Onuf for directive, instructive and employing /
contractualist rules (Onuf [1989] 2014; 2015). The author  without being a lone voice 
confirms and laments the tendency of the so-called liberals and constructivists who have
gone the way of the old realists with respect to the many times useless overregularization.
Of the classification of regulations that correspond through the typology of speech acts (with
the same dimension), the one pertinent to my investigation was the employing one; it has a
correspondence in the type of “commitment” speech and, at the same time, it has the ability
to attribute and / or to assume roles (ally / collaborator / rival / competitor, etc.).
Having reached the controlling function of the norm, it’s a good idea to take into
account that it originated in the informal, where it continues to be much more sophisticated
than the formal regulations make it seem. Onuf essentializes control as the source (privy-
lege), manner (power), exertion (domination) and effect (the benefits of the source). All of
these things were given as examples with respect to the process of collaboration, where
control plays a decisive role as I then showed in sections 2.1.- 2. and demonstrated in
sections 4.4.-8..

Within intelligence and for the (European) collaboration in intelligence  as an

informal process, unregulated , the constructivist approach of the norm has proven useful
to the analysis.

23
 Înaintea altor detalii, am insistat că IAg – ca serviciu public al executivului inclus
într-o IC, cu rol și competențe specifice, cu o cultură proprie numai ei, mai mult sau mai
puțin flexibilă / rigidă, în raport cu varii referențiale – nu este în relație de parteneriat și nici
de colegialitate cu celelalte agenții din cadrul IC. (Această precizare a exclus situațiile în
care anumite protocoale sau reglementări ar purta astfel de denumiri, în conținutul cărora
termenele ar fi strict definite).
Susținând că o IAg este mai mult coechipieră cu celelalte, am prefigurat cele trei
figuri de stil pe care apoi le-am valorificat în analiza subsecțiunii 4.1.7. (figurile 6-8).
Membria la IC nu conferă drepturi și obligații egale IAg coechipiere care o compun.
Însă proiecția dominantă a uneia (ori a mai multora) dintre ele asupra celorlalte nu
este consecința diferențelor de competențe (și deci a deosebirilor de drepturi), ci își are
izvorul în cultura profesională dominantă din cadrul multiculturalismului profesional al IAg,
față de restul. În concepția mea, astfel accentul s-a transferat pe cultura profesională, pe
profesie, profesionalism și profesionalizarea din intelligence.
În fapt, schimbarea de macaz a intrat în logica ecuației în care cultura și comporta -
mentul au o continuă construcție reciprocă, tot așa cum norma (informală, a practicii)
se construiește continuu și reciproc cu comportamentul (practicii, adică cu
profesia).
Profesia poate fi o practică definită/bilă de un comportament propriu ei, care se
autonormează continuu prin cultura practicii (și cu comportamentul asociat acesteia).
Practicile devenite profesii dobândesc un simț etic, un etos deontologic, la fel de bine
particularizat, denumit uneori și spirit de breaslă, iar dacă profesia are conotații elitiste și /
sau intelectuale, spirit de castă.
Acest etos profesional este pilonul de edificare a unei culturi profesionale, compor-
tamentul profesional putând reprezenta un vector de proiecție al unei asemenea culturi,
funcție de flexibilitatea și atractivitatea percepută și / sau demonstrată statistic.
Dacă între cultura strategică, cultura (instituțional-)organizațională și cultura profe-
sională, cea din urmă este cea mai puternică, flexibilă și perenă, aceasta se datorează –
în opinia mea – în primul rând informalului, care nu i-a împovărat comportamentul cu rigori
care să-i afecteze practica. De aceea, așa după cum am arătat apoi și în subsecțiunea
3.3.4., noua paradigmă de intelligence – need to share – venită din exterior / de sus nu a
putut fi implementată decât la un modest nivel discursiv.
De aceea, în numeroase rânduri cultura strategică (națională) nu reușește să spargă
barierele culturii instituționale (Crosston 2015) ale unei IAg, în care cultura profesională
dominantă are un cuvânt greu de spus. Etosul profesional conferă culturii profesionale din
intelligence resorturile interne de auto-reglare, auto-reglementare, auto-igienizare și
proiecție externă, în pofida mediului ermetic în care performează.
Într-un alt palier de valorizare ale profesionalismului și profesionalizării, care conferă
dinamica culturii profesionale, am clarificat anticipativ locul și rolul aculturației și dominanța

24
 Before giving other details, I insisted that IAg  as an executive public service
included in an IC, with a specific role and set of prerogatives and with its own unique
culture, more or less flexible / rigid, in relation to various referentials  is neither a partner
nor a colleague of the other agencies within the IC. (This specification excluded the
situations in which certain protocols and regulations would bear such designation, in the
content of which the terms would be strictly defined).
Asserting that an IAg is more of a teammate of the others, I foreshadowed the three
figures of speech, which I then valorized in the analysis of subsection 4.1.7. (figures 6-8).
IC membership does not grant equal rights and obligations to the co-IAgs that make it up.
But the dominant projection of one (or more) of them onto the others is not the conse-
quence of the differences of prerogatives (and therefore of the differences in rights), it’s rather
rooted in the professional dominant culture within the frame of the IAg’s professional multicul-
turalism in relation to the others. In my conception, thus the emphasis has been shifted onto
the professional culture, profession, professionalism and the professionalization in intelligence.
As a matter of fact, the change of direction seeped into the logic of the equation
where culture and behavior construct each other reciprocally and continuously, just as the
norm (informal, of the practice) and behavior (of practice, meaning the profession)
construct each other continuously and reciprocally.
The profession can be a practice defined/definable by one of its own behaviors that self-
norms continuously through the culture of practice (and with the behavior associated with it).
The practices that become professions develop an ethical sense, a deontological
ethos equally well-tailored, sometimes called team spirit and if the profession has elitist
and / or intellectual connotations, caste spirit.
This professional ethos is the edifying pillar of a professional culture, the professional
behavior having the potential to represent a projection vector of such a culture, depending
on the flexibility and the attractiveness perceived and / or demonstrated statistically.
If among the culture of strategy, the (institutional)-organizational culture and the
professional culture, the last one is the strongest, most flexible and most perennial, this is
due  in my opinion  first of all to the informal that didn’t burden its behavior with rigors
affecting its practice. That’s why, as I pointed out subsequently in subsection 3.3.4., the
new paradigm of intelligence  need to share  coming from outside / from the top could
be implemented only to a modest discursive level.
That is why, numerous times the (national) strategic culture does not manage to
break through the barriers of the institutional culture (Crosston 2015) of an IAg, where the
dominant professional culture has a heavy word to say. The professional ethos offers
professional culture from intelligence the inner resorts for self-adjustment, self-regulation,
self-sanitation and external projection, in spite of the hermetic ambient it performs in.
At a different stage of the valorization of professionalism and professionalization, which
generates the dynamics in professional culture, I clarified with anticipation the place and role

25
transculturală pe care și-o poate crea cea mai bine plasata cultură profesională, din
cadrul multiculturalismului profesional (instituțional-)organizațional. Multiculturalismul
profesional ar putea genera mai lesne forța și vizibilitatea unei culturi organizaționale,
putând deveni fără constrângeri și / sau reglementări un model inspirațional. ...(Supra-
)reglementarea nu stimulează inspiraţia, dimpotrivă.
În vălmăşagul de reglementări din intelligence, s-ar putea naște legitima întrebare de
ce practica (cu regula și etica ei) bate legea ? Pentru că legea – după cum am arătat
argumentat –, fie este secretă, deci nu este lege, fie este peste tot, deci este nicăieri.
După o extindere giroclinometrică a eventualității unui spill-over în spații iliberale, am
asumat că o cultură profesională – cu etosul, deontologia (uneori și cu statutul) proprii –,
nu poate fi iliberală în sine.
Apoi am punctat opiniile potrivit cărora practicile de tip peer-review pot fi mecanisme
utile și fezabile în evaluarea legalității și profesionalismului coechipierilor din IC, pe baza
unor criterii și standarde, care să confirme și să întărească cultura profesională, ale cărei
practici sunt evaluate. În acest sens, am subliniat că evaluarea poate da o justă valoare
regulii și etosului conținute de cultura acelei profesii.
Încheierea secțiunii am rezervat-o legitimității spionajului (între națiuni – și al celui
guvernamental domestic –). Teoretizarea juridică a unei asemenea legitimități pare a fi o
confirmare că atunci când spionajul este peste tot, încă tot nu este destul, fără ca demo-
crația transparentă și / sau starea de pace să îl repudieze, să îl restrângă ori să-i nesoco-
tească importanța poziției.
În cele din urmă, am concluzionat provizoriu că în intelligence, informalul este mai
puternic decât formalul, cultura profesională și cea organizațională sunt mai solide decât
cea instituțională și că succesul / perfomanța intelligence-ului se va putea bizui pe triada
practică / regulă informală - comportamentul practicii (flexibil și creativ) - cultură
profesională (proiectivă și aculturantă).

Limbaj, discurs, comunicare

Limbajul, discursul și comunicarea / LSC, multifațetate și pluridirecționate semantic
chiar și într-o singură limbă, mijlocesc toate interacțiunile sociale, care se constituie și se
reconstituie (re)constructiv continuu și reciproc cu și prin LSC. Mono-LSC ale unei limbi
intră în varii împrejurări și forme în contact cu alte limbi (cu LSC proprii lor).
Translingvismul și multilingvismul între diferitele LSC sunt de neevitat în cadrul
dezvoltării tehnologiilor (în special ale celor de comunicare), al globalizării și al tendințelor
postmoderniste. Interacțiunile, procesele, practicile, profesiile, comportamentele profesio-
nale își dobândesc un vocabular propriu, putând crea apoi LSC de nișă. Aceste forme de
LSC sunt (mai) lesne de transculturalizat, în raport cu LSC tradiționale care sunt însoțite
de un caracter puternic identitar și de culturi asociate.

26
of acculturation and the transcultural dominance that the most well-positioned professional
culture can produce from the frame of (institutional-)organizational professional multicultu-
ralism. Professional multiculturalism could generate with more ease the force and visibility of
an organizational culture, and it could become an inspirational model without constraints
and / or regulations. …(Over)regulation does not incentivize inspiration, on the contrary.
In the disarray of regulations in intelligence, the following legitimate question might come
up: why does practice (with its rule and ethics) beat the law ? Because the law  as I pointed
out with arguments  is either secret, so it’s not law, or ubiquitous, so it’s nowhere.
After a gyro-clinometric extension of the possibility of a spill-over into illiberal spaces,
I assumed that a professional culture  with its own ethos, deontology (and sometimes
with its own status)  cannot be illiberal in itself.
Then I sketched the opinions according to which peer-review like practices can be use-
ful, feasible mechanisms for evaluating the legality and the professionalism of the teammates
within IC, on the basis of some criteria and standards that will confirm and reinforce profess-
sional culture, whose practices are being evaluated. In that sense, I underlined that the as-
sessment can grant a just value to the rule and the ethos within the culture of that profession.
I saved the conclusion of this section for the legitimacy of espionage (among nations
 and of the domestic governmental one –). The juridical theorization of such a legitimacy
seems to be a confirmation that when espionage is everywhere, it’s still not enough,
without being repudiated, constrained or undervalued by the transparent democracy and /
or the absence of war.
In the end, I reached a provisional conclusions that in intelligence, the informal is
stronger than the formal, professional culture and organizational culture are more solid
than the institutional one and that success / the performance of intelligence will be able to
rely on the practical trio / informal rule - the (flexible and creative) behavior of the practice
- (projective and acculturating) professional culture.

Language, speech, communication

Language, speech and communication / LSC, multifaceted and pluridirected semanti-
cally even in one language, mediate all the social interactions, which are (re)constructively
constituted and reconstituted continuously and reciprocally with and by LSC. The mono-LSC
of a language comes into contact in various ways and circumstances with other languages
(with their own LSC).
Translinguism and multilinguism among the different LSC’s are unavoidable in the
context of development of technologies (especially the ones of communication), of
globalization and of postmodernist tendencies. Interactions, processes, practices,
professions, professional behaviors acquire their own vocabulary, thus be able to create
niche LSC’s. These types of LSC are (more) easily to transculturalize in relation to the
traditional LSC that entail a strong identity character and associated cultures.

27
 Indiferent de natură, LSC se supun întotdeauna interpretărilor multiple. Fie că este
vorba de intelligence sau de colaborare, constituite și construite social prin LSC (tradițio-
nale), deconstruite și reconstruite continuu tot prin LSC (de nișă), cu grade osebite de
transculturalizare și interpretare transculturală în diferite LSC (tradiționale), urmează deo-
potrivă legitățile tuturor celorlalte procese și practici.

În oricare limbă cu LSC proprii, se fac (mai mult) interpretări la interpretări, se confec-
ționează realități prin metafore, ridicându-se de multe ori probleme de ecologia limbii, între
uzul și abuzul LSC, etc. Am sesizat că există o tendință timidă de estompare a interpretării
făcute preponderent în chei identitare la presiunile trans- și multiculturale (poate și datorită
alegerii raționale pe binomul costuri - beneficii).
Analiza critică a discursului / CDA, aflată într-un avânt fără precedent, cu largă
utilizare (în jurnalism, în judiciar, intelligence, etc.) a obținut succese, printre altele, în
clarificări necesare ale relației dintre discurs și putere. Nici discursul intituțional al EU
nu a scăpat de CDA, unii autori aducând în discuție chiar și “viziunile Europei“
(Wodak 2009), care ar transcede din acel discurs. În opinia mea, CDA – cu teoriile și
metodele ei – a ajuns la cea mai rafinată formă de interpretare a interpretărilor.

Constructivismul, recunoscând rolul LSC în construcția realității, le asociază normei

și culturii într-o firească completare. Din clasificarea discursivă propusă de Onuf în acte de
vorbire instructive, directive și de angajament (aflate în simetrie cu tipologia normativă
propusă de el), s-ar putea ridica obiecții în privința celei din urmă, deoarece actele de
vorbire angajatorii sunt nonincluzive pentru multe alte tipuri de exprimare (non-contrac-
tualiste), clasificare pe care am considerat-o deci ca fiind incompletă.
În umila mea părere, o clasificare completă ar trebui să cuprindă și exprimările
volitive, predictive și de conveninență ori de complezență. În acest sens, dau preferință
dihotomiei simple propusă de Wiener în descriptive și prescriptive, în care cea dintâi
categorie ar putea să includă toate acele exprimări neangajante.
Constructiviștii (critici) pun accent pe funcția limbajului în interacțiunea socială,
semnalând repetata și repetabila înțelegere greșită a acestei funcții. Reciproca corelare
continuă dintre LSC și norme se grefează adesea pe chei identitare. Exemplul pe care
l-am ales a fost cel al securității, sugerat deopotrivă de Wiener și Buzan, care explică
simplu și convingător gramatica generală a securității, astfel cum este ea conceptualizată
și construită social prin LSC și norme. Într-adevăr, acest tip de conceptualizare și construcție
socială – gramaticală ori nu, pentru ’securitate’ sau orice altceva –, în opinia mea chiar are
o aplicare generală, inclusiv pentru intelligence (și colaborare).

Intelligence cu LSC proprii ar părea să aibă caracteristici neutre în vederea

absorției de informație și atipice pentru protejarea secretului ei. Fie teoreticieni ai
constructivismului, fie cei ai culturii organizaționale, fie cei ai altor școli de gândire sau
neafiliați, păstrează în preocupările lor de studiu și de explicare conexiunile dintre

28
 Regardless of nature, LSC are always subject to multiple interpretations. Be it intelli-
gence or collaboration, socially constituted and constructed by means of (traditional) LSC,
continuously deconstructed and reconstructed also by means of (niche) LSC, with different
degrees of transculturalization and transculturalized interpretation in different (traditional) LSC,
they equally follow the same natural course as all the other processes and practices.

In any language with its own LSC, one will (more often than not) interpret interpretations,
confect realities through metaphors, often bringing up problems concerning the ecology of
language, between the use and abuse of LSC, etc. I’ve noticed that there is a timid tendency
to blur the interpretation made preponderantly on identity keys due to trans- and multicultural
pressures (maybe also due to the rational choice based on the costs - benefits binomial).
The critical discourse analysis / CDA, which has an unprecedented momentum, with a
wide utility (in journalism, judiciary, intelligence, etc.) has obtained successes, among other
things, in giving necessary clarifications of the relation between discourse and power. Not
even the institutional speech of the EU could dodge CDA, some authors bringing up for
discussion even “Europe’s visions” (Wodak 2009) that would transcend from that discourse.
In my opinion, CDA  with its theories and methods  has reached its most refined form of
interpreting interpretations.

Constructivism, acknowledging the role played by LSC in the construction of reality,

associates them with norms and culture within a natural completion. Out of the discursive
classification proposed by Onuf in instructive, directive and commitment acts of speech (in
symmetry to the normative typology he proposed), objections might come up to the last
one, because commitment acts of speech are not all-encompassing for many other forms
of expression (non-contractual), a classification which I have considered to be incomplete.
In my humble opinion, a complete classification should also include volitional,
predictive, convenient and complacent expressions. In this sense, I prefer the simple
dichotomy proposed by Wiener in descriptive and prescriptive, where the first category
might include all those non-commitment expressions.
Constructivists (critics) focus on the function of language in the social interaction,
signaling the repeated and repeatable misunderstanding of this function. The reciprocal
continuous correlation between LSC and norms often hinges on identity keys. The example I
chose was the one of security, suggested both by Wiener and Buzan, who explain in simple
and convincing terms the general grammar of security, the way it is conceptualized and
socially construed through LSC and norms. Indeed, this type of social conceptualization and
construction  grammatical or not, for ‘security’ or for anything else , in my opinion, really
has a general application, including to intelligence (and collaboration).

Intelligence with its own LSC would seem to have neutral characteristics in order to
absorb information and atypical for the protection of the information’s secret. Theoreticians,
be they of constructivism or of organizational culture or of a different or unaffiliated school of
thought, maintain in their scholastic and exegetic preoccupations the connections

29
cunoaștere și putere ale LSC particulare acestui domeniu (și profesiilor incluse lui). În
sens invers, intelligence stăpâneș-te bine teoriile și metodele LSC și CDA, pe care le
instrumentează în activitățile ciclului de intelligence (de colectare, selectare, analiză,
diseminare, etc.), folosind o gamă diversificată de surse (deschise sau nu) și mijloace
specifice.

EU, cu LSC sale instituționale, dar și analizele critice ale discursului / CDA corespon-
dente celor dintâi, nu sunt orientate pentru a avea un rol corectiv și care să le confere o
mai bună înțelegere, să le facă mai atractive și mai impactante.
În opinia multor teoreticieni IR, LSC instituționale și birocratice pe care le
întrebuințează EU sunt încă departe de scopul spre care ele țintesc, iar mijloacele folosite
(metaforele, etc.) nu sunt întotdeauna inspirat alese ori potrivit prezentate.

3. Rezumatul itinerariului de la cooperarea publică la

colaborarea secretă ridică primele dificultăți de plasare, fie în cadrul teoretic, fie
în cel de noutate cercetată (dezbatere și analiză aplicată) a conținutului acolo desfășurat.
De altfel, încă din partea introductivă mi-am luat permisiunea să avertizez că, dat fiind
caracterul interdisciplinar al investigației, posibilitatea unei delimitări riguroase a cadrului
teoretic ar avea sorți nesemnificativi de izbândă.
Oricum, la nevoie, o evaluare avizată a celor de mine susținute, va putea să
opereze cu ușurință separarea celor două planuri, în măsura în care s-ar și dovedi utilă
la ceva.
Asumându-mi eventualele critici, am ales rețeta considerată optimă situaței, rețetă
potrivit căreia definirea unor anumiți termeni – în speță cooperare și / sau colaborare –
poate fi realizată mult mai bine spre ori la jumătatea investigației, așa cum am
constatat că au procedat și alți autori (e.g. Katz & Martin 1995); poziție până unde să fi
pregătit progresiv și proporțional enunțarea ei într-un mod mai lesne de înțeles.
Fără a fi cel chemat să aprecieze dacă alegerea mi-a fost inspirată, am convin-
gerea că amplasarea unor noțiuni complicate – care reclamă explicații pe măsură și
imediate – înaintea unor preparative atent construite, ar fi fost neproductivă, forțând
oricum autorul (și evaluatorul, deopotrivă) la reveniri și repetări numeroase ori obosi-
toare lecturii.
Într-o oarecare modestă pondere și oarecum ascendent, când și cât am apreciat
ca suficient în perimetrul unor explicații concrete, asociate definiției pe care o
pregăteam, am arătat – anticipat deci – că pe de o parte, diferențele de logică – între
cea a provocării (organizaționale) și cea a nevoii (instituționale) – și de natură – cu
combustibilul puterii (pentru organizație) și cu cel al autorității (pentru instituție) – au
generat intelligence, culturi și comportamente specifice și că pe de altă parte, prin
cele din urmă adăugate ecuației, interacțiunile și procesele – inclusiv (și mai ales)

30
between the knowledge and the power of the LSC particular to this domain (and the
professions included in it). Reversely, intelligence masters the theories and methods of LSC
and CDA, which it’s intrumentalizing in the activities within the intelligence cycle (of collecting,
selecting, analyzing, disseminating, etc.) using a diversified range of sources (open or not)
and specific means.

The EU, with its own institutional LSC, but also the critical analyses of the discourse /
CDA corresponding to the first ones, do not aim for a corrective role conferring them a
better understanding, making them more attractive and impactful.
In the opinion of many IR theoreticians, the institutional and bureaucratic LSC used
by the EU still have a long way to go to reach the goal they’re aiming for, and the choice
and the presentation of the means they’re using (metaphors, etc.) aren’t always inspired.

3. Summary of the itinerary from public cooperation to

secret collaboration poses the first difficulties of positioning, be it in the theoretical
frame or in that of researched novelty (debate and applied analysis) of the content unfolded
there. As a matter of fact, from the introductory part I indulged myself in warning that, given
the interdisciplinary character of the research, the possibility of a rigorous delimitation of the
theoretical framework wouldn’t be significantly likely to succeed.
However, if need be, a competent assessment of what I have asserted will be able to
operate with ease the separation of the two scopes, to the extent that the separation turns
out to be useful for something.
Assuming the possible criticism, I chose the recipe considered to be optimal for the
situation, a recipe according to which defining of a number of terms  in this case
cooperation and / or collaboration  is much more appropriate to or halfway through the
research, as I noticed that other authors too chose to proceed (e.g. Katz & Martin 1995); a
position up to which one would have progressively and proportionally prepared its
enunciation in a more comprehensible manner.
Not being in the position to decide whether my choice was inspired, I am convinced
that the emplacement of some complicated notions  requiring proportionate and im-
mediate explanations  prior to some carefully constructed warm-ups would have been
unproductive pushing both the author (and the evaluator as well) towards revisions and
repetitions that were numerous or tedious for this lecture.
In a somewhat modest dose and slightly ascendant, when and to the extent that I
appreciated it to be sufficient within the confinements of several concrete explanations
associated with the definition I was preparing, I indicated  thus, anticipatively  that on the
one hand, the differences in logic  between that of (organizational) challenge and that of
(institutional) need  and in nature  with fuel of power (for the organization) and fuel of
authority (for the institution)  have generated intelligence, specific cultures and behaviors,
and that on the other hand, by means of the last ones added to the equation, the interactions

31
cele de colaborare – se desfășoară în baza unor mentalități care s-au particularizat
organizațional, respectiv instituțional.
Apoi am susținut că sunt registre diferite de operaționalizare ale celor două cuvinte
aparent sinonime: registrul flexibil al logicii provocării pentru colaborare, întotdeauna infor-
mală și imposibil de reglementat și registrul stabil / rigid al logicii nevoii pentru cooperare,
cel mai adesea reglementată formal. Nu în ultimul rând am arătat că dacă logica primului
registru este însoțită doar de o (rezonabilă) încredere referențială și un secret substanțial
asumat – circumscris managementului riscurilor –, logica celui de-al doilea registru hiper-
bolizează încrederea și minimalizează secretul substanțial – părelnic controlabil prin
instrumente reglementate –. [...] Registrele lor operaționale sunt doar diferite dar în niciun
caz contradictorii / antonime, ci mai degrabă (de multe ori, funcție de interes) complementare,
putând fi astfel numeroase situațiile când perechea acestor cuvinte se prezintă ca o sino-
nimie de circumstanță.
Constatarea empirică că întotdeauna «interesul schimbă înțelesul» m-a îndemnat ca
înainte de analiza (extinsă ce a urmat în subsecțiunile 4.3.-8. a) triadei ascendente subiec-
tivare, subiectivizare și intersubiectivizare, să subliniez că esența acelei triade se bizuie pe
interesul fluctuant și pe înțelesul fix, ignorând în acea etapă climatul în care cel dintâi
este realizat, prin flexibilizarea celui de-al doilea.

În referențialul sinonimelor, am procedat la o departajare între autorii și lucrările

care nici măcar nu folosesc cuvântul colaborare, limitându-se expres la cooperare – din
motive care însă rămân neexplicate – (e.g. Axelrod 1984, passim; Olson [1971] 2002;
Axelrod & Keohane 1985; Ostrom 2015; Kydd 2015), cei care în mod asumat atribuie
exclusiv instituționalului cel de-al doilea termen, cooperarea, (e.g. Ocampo 2013; Smith
2005; Bergström 2011; Wessel, Marin & Matera 2011; Jones 2007; Thies 2009; Efrat
2012; Enders & Sandler 2006) și cei care – tot din motive rămase neexplicate – în LSC EU,
jurnalism, academic ori intelligence, folosesc neglijent și / sau indistinct-interschimbabil cei
doi termeni de interes.
Pe de-o parte, primele două categorii, evitând utilizarea termenului de colaborare –
în pofida unor dicționare care le consfințea “echivalența“ –, amintesc de coincidența la fel
de atipică, cu evitarea aceluiași termen, constatată în toată reglementarea, doctrina și
jurisprudența dreptului internațional (public) – anterior subliniată în subsecțiunea 1.3.2. –,
coincidență care ar putea fi interpretată prin faptul că celălalt termen, cooperarea, este DE
FACTO dobândit în ’proprietatea’ LSC instituției.
Pe de altă parte, prin volume prolifice diseminate cu utilizări improprii, ultima
categorie crează și amplifică păgubos percepția unei sinonimii inexistente. După toate cele
arătate, am putut deci să sumarizez că literatura de specialitate nu confundă și nu
întrebuințează interșanjabil termenii de colaborare și cooperare, cel din urmă fiind /
devenind o incontestabilă proprietate instituțională.

În referențialul antonimelor. În comparație cu antonimele aparente – o comparație

prealabilă necesară unei definiții –, au apărut o sumă de nuanțări utile.

32
and processes  including and (especially referring to) the ones of collaboration  unfold based
on some mentalities that have become particularized organizationally and institutionally.
Then I asserted that there are different registers of operationalization of the two
seemingly synonymous words: the flexible register of the logic of provocation for
collaboration, always informal and impossible to regulate, and the stable / rigid register of
the logic of need for cooperation, most often formally regulated. Not least of all, I showed
that if the logic of the first register is accompanied only by a (reasonable) referential trust
and an assumed substantial secret  confined to risk management , the logic of the
second register hyperboles trust and minimizes the substantial secret  apparently
controllable through regulated instruments . [...] Their operational registers are only
different, but by no means contradictory / antonyms, but rather (many times, according to
the interest) complementary, which is why there can be numerous situations when the
pair of these words is presented as a synonymy of circumstance.
The empiric observation that always the «interest changes the meaning» animated me
before the extended analysis (which continued in the subsections 4.3.-8.a) of the ascending
subjectivation-subjectivization-intersubjectivisation trio to underscore that the essence of the
said trio is based on the fluctuant interest and on the fixed meaning, ignoring at that point
the climate in which the former is achieved through the flexibility of the latter.

In the referential of synonyms, I proceeded to delimitate the authors and the works
that didn’t even use the word collaboration, which were expressively limited to cooperation
 for reasons that remain unexplained  (e.g. Axelrod 1984, passim; Olson [1971] 2002;
Axelrod & Keohane 1985; Ostrom 2015; Kydd 2015), the ones who assumingly attributed
the second term, cooperation, exclusively to the institutional (e.g. Ocampo 2013; Smith
2005; Bergström 2011; Wessel, Marin & Matera 2011; Jones 2007; Thies 2009; Efrat
2012; Enders & Sandler 2006) and the ones who  again, for unexplained reasons  in the
EU’s LSC, journalism, academia or intelligence use in a neglectful and / or indistinct-
interchangeable manner the two terms of interest.
On the one hand, the first two categories, avoiding the use of the term collaboration 
in spite of some dictionaries enshrining their “equivalency” , are reminiscent of the equally
atypical coincidence, avoiding the same term, observed in the whole regulation, doctrine
and jurisprudence of the (public) international law  previously underlined in subsection
1.3.2. , a coincidence that might be interpreted through the fact that the other term,
cooperation, is DE FACTO obtained as ‘property’ of the institution’s LSC.
On the other hand, through prolific disseminated volumes with improper uses, the last
category creates and intensifies for the worse the perception of an inexistent synonymy.
After everything I have showed, I have therefore been able to summarize that specialized
literature don’t confuse and don’t use interchangeably the terms collaboration and
cooperation, the latter undisputedly being / becoming institutional property.

In the referential of antonyms. Compared to the apparent antonyms  a preliminary

comparison necessary to a definition , several useful nuances came up.

33
 Un prim aspect relevant a fost în privința “obiectivelor comune“ care nu reprezintă o
condiție de existență a colaborării (Pszczołowski 1978), mult mai important dovedindu-se
climatul ei (de intersubiectivizare). Deci, în cadrul unei interacțiuni / unui proces de cola-
borare obiectivele pot fi diferite.
Aproape în urmă cu trei decenii, pe lângă demitizarea rolului armoniei într-o
colaborare de succes s-a recunoscut apoi că ea este o competiție într-un alt fel (Hamel,
Doz & Prahalad 1989). Fără a fi sinonimă cu antonimul său, compatibilitatea dintre cele
două – dat fiind logica și natura lor comune – pare mai firească decât a celei dintâi cu
cooperarea. În continuare, parafrazându-l pe Deutsch am arătat că mai degrabă / inerent
«Colaborarea produce (se realizează prin) co-operare, dar nu toate împrejurările de
cooperare implică colaborare». (Parafrazarea am realizat-o pe modelul în care a pro-
cedat autorul citat pentru a diferenția și defini un termen printr-un sinonim aparent, în
acel caz competiție și conflict). Deci, simplificând al doilea aspect, colaborarea este
competiție.
Odată ce am mutat apoi accentul pe interes, am adăugat opiniile mai multor autori
(e.g. Breton 1996; Majone 2014) potrivit cărora o competiție onestă nu e incompatibilă sau
contradictorie cooperării.
Urmare a celor mai sus arătate, am constatat că în mod natural, competiția,
concurența, conflictul și colaborarea se pot realiza numai prin co-operație / interacțiuni
repetate / cooperări – “negative“ în varii grade – și, pe fond, am fost nevoit să convin că
termenul de cooperare are două înțelesuri total diferite, unul firesc, etimologic, și unul
instituțional. Așadar 'cooperarea' instituțională, alias cooperare a trebuit să o constat
deja ca pe o realitate (la fel de instituțională) pe care, fără să o ignor, am încercat să o
despart totuși de colaborare, să o îndepărtez altfel de o confuzie cu altceva.

În referențialul trăsăturii caracteristice, de vreme ce am continuat să amân

definirea colaborării, provizoriu am continuat implicit să întrețin artificial ori – mai riguros
fie scris – să mă folosesc de uzul interschimbabil și nepotrivit al celor două cuvinte luate în
studiu, tocmai pentru a descoperi vreo eventuală caracteristică definitorie, care le-ar fi
atribuită amândurora.
Aproape instantaneu mi s-a înfățișat buzzword-ul numit ÎNCREDERE, pe care cei ce
confundă – intenționat sau nu – termenii analizați îl vehiculează cu aceeași ușurință cu
care promovează și confuzia menționată. Rămasă neinstituționalizată din pricina insta-
bilității și imposibilității de dovedire a ei, încrederea – ca multe alte abstracțiuni ideaționale
– are pe cale de consecință inconvenientul de a nu putea fi nicicum măsurată.
În pofida acestor evidențe, am parcurs parte din prolifica literatură reprezentativă pe
această temă, măcar pentru a pick-up’ui o definiție operațională a acelui buzzword, pe
care să o pot utiliza ulterior – pe lângă cercetarea colaborării și cea din intelligence – la
teoretizarea conceptului personal al climatului (de intersubiectivizare). Imposibil !

34
 One of the first relevant aspects had to do with “common objectives” that don’t
represent an existential condition of collaboration (Pszczołowski 1978), its climate (of
intersubjectiviation) proving to be much more important. So, in an interaction / process of
collaboration the objectives may be different.
Almost three decades ago, aside from debunking the myth of the role harmony
played in a successful collaboration, it was acknowledged that it was a competition in a
different way (Hamel, Doz & Prahalad 1989). Without being synonymous with its antonym,
the compatibility between the two  given their common logic and nature  seems to be
more natural than of the first one with cooperation. Furthermore, to paraphrase Deutsch, I
pointed out that rather / inherently «Collaboration produces (appears through) co-operation,
but not every circumstance of cooperation will involve collaboration». (I formulated the
paraphrase following the model the cited author used to distinguish and define a term
through an apparent synonym, in his case competition and conflict). Therefore, to simplify
the second aspect, collaboration is competition.
Once I had shifted the emphasis on interest, I added the opinions of several more
authors (e.g. Breton 1996; Majone 2014) according to whom an honest competition is
neither incompatible nor contradictory to cooperation.
As a result of the abovementioned things, I noticed that naturally competition, contest,
conflict and collaboration are feasible only through co-operation / repeated interactions /
cooperations  “negative” to various degrees  and, overall, I was compelled to concede that
the term cooperation has two totally different meanings, a natural etymological one and an
institutional one. Therefore, institutional ‘cooperation’ also known as cooperation had to be
observed at that point as a reality (equally institutional) that I, without ignoring it, tried yet to
separate from collaboration, to remove it differently from a confusion with something else.

In the referential of characteristic traits, since I kept delaying giving a definition for
collaboration, provisionally I continued implicitly with maintaining artificially or  in more
rigorous terms  with exploiting the interchangeable and improper use of the two
investigated words, precisely in order to discover a possible defining characteristic that
would be attributable to both.
Almost instantly did the buzzword TRUST spring forth, which those who confuse 
deliberately or not  the analyzed terms are using it with the same carelessness they
promote the aforementioned confusion. Left uninstitutionalized due to the instability and
impossibility to prove it, trust  like many other ideational abstractions  features as a
consequence the inconvenience that it cannot be in any way measured.
In spite of these evident truths, I lectured a part of the prolific representative literature on
this topic, at least to be able to pick up an operational definition of this buzzword that I could
subsequently use  aside from the research of collaboration and the one of intelligence  in
the theorization of my personal concept of the climate (of intersubjectivization). Impossible !

35
 Am găsit definiții care definesc nimic, care m-au obligat să le supun CDA și să le
las deoparte de investigație, forțându-mă totodată la croșetarea unor crochiuri pre-
gătitoare (propriei teorii și analizelor din al patrulea capitol), intitulate teoretizarea
încrederii respectiv teoretizarea comportamentului de încredere, pe care însă nu am să
le mai rezumez aici. În tot cazul, cu același prilej, am propus atenției Planșa 1 în
reprezentarea căreia am căutat să vizualizez încrederea (referențială) VERSUS secretul
(substanțial) într-un climat (de intersubiectivizare) generic, încredere bizuită doar pe
informație, una verificată.
Apoi am avansat provizoriu și un înțeles propriu termenului : încrederea referențială
este cota (relativ) cunoscută a climatului în care un interes concret poate fi / este satisfăcut
(în măsuri variabile) și la a cărui realizare acel climat își aduce o contribuție (variabilă)
proprie adăugată.

După ce am reținut că încrederea nu este cooperare (Rousseau et al. 1998, 395) și

după constatarea varietății de noțiuni și concepte autonome sau relaționate cu cea dintâi,
mai avizat am constatat că potrivit ziselor definiții consacrate nici măcar încrederea nu
este o trăsătură caracteristică a cooperării și deci, cu atât mai puțin ar putea fi pentru
colaborare. În schimb, ea este omniprezentă în LSC autorității care o asociază cooperării
instituționale, adică tocmai acolo unde aceeași cooperare instituțională este cel mai adesea
confundată / sinonimizată cu colaborarea.
Conexările dirijate calculat și repetat între încredere (și intenții), cooperare (institu-
țională) și colaborare au inculcat în cele din urmă percepția falsă / adevărul alternativ că
încrederea stă la baza colaborării ori cooperării, că tot același lucru ar însemna. Acest
mod de a aborda încrederea și de a sugera / impune cooperarea (instituțională), în pofida
apologiilor asociate fiecăreia – eficiente doar aparent și / sau pentru scurtă vreme –, a
condus la ceea ce unii autori au numit (și continuă să o facă) “instituție fără comunitate“
(e.g. Fieschi 2003, 62).

După câteva precizări lexicale, impuse de limba literaturii bibliogafice analizată,

(e.g. confidence, reliance, trust – trustworthiness, truster, trustee –), am punctat unele
asemănări de opinii cu concepția proprie, fie că unii numesc încredere situațioanală
(Schultz 2006) cam ceea ce eu am numit încredere referențială ori că aceiași numesc
destul de impropriu mediu (Ibidem) ceea ce am definit altfel prin climat ; fie că unii
numesc bizuință (Torsten 2013a) care după cum e lămurită – ca alegere calculată
rațional – se apropie cel mai mult de optica mea ori că aceiași, în sfârșit, susțin explicit
că încrederea emoțională este o atitudine ce transcede decizia rațională (Ibidem) și, nu
în ultimul rând, fie o formulare care a substanțializat inegalabil întreaga situație în urmă
cu trei decenii: “Starea ignoranței sau incertitudinea cu privire la comportamentul altora
este esențială pentru noțiunea de încredere. Ea este legată de limitele capacității
noastre de a ajunge vreodată pe deplin la cunoașterea celorlalți, a motivelor și a

36
 I found definitions defining nothing, that compelled me to subject them to CDA and
brush them aside from the research, compelling me at the same time to flesh out some
sketches (preparatory of my own theory and to the analyses in the forth chapter), called
the theorization of trust, respectively the theorization of the behavior of trust, which I won’t
summarize here. At any event, on the same occasion, I brought to attention the graph one
in the representation of which I sought to visualize (referential) trust VERSUS (substantial)
secret in a generic climate (of intersubjectivization), a trust relying only on information,
a verified information.
Then I provisionally proposed a proper meaning of the term: referential trust is the
(relatively) known quota of the climate in which a concrete interest can be / is satisfied (to
variable degrees) and to whose fulfillment that climate brings a (variable) added
contribution of its own.

Keeping in mind that trust is not cooperation (Rousseau et al. 1998, 395) and having
noticed the variety of notions and concepts that were autonomous and linked to the
former, I observed more competent that according to the canonical so-called definitions
not even trust is a characteristic trait of cooperation and, therefore, much less of
collaboration. On the other hand, it is ubiquitous in the LSC of the authority that is
associating it to institutional cooperation, namely exactly where the same institutional
cooperation is most often confused / synonymized with collaboration.
The connections directed repeatedly and calculatedly between trust (and intentions),
(institutional) cooperation and collaboration have ultimately embedded the false
perception / alternative truth that trust lies at the heart of collaboration or cooperation, that
the two mean the same thing. This way of approaching trust and suggesting / requiring
(institutional) cooperation, in spite of the apologetics for both  effective only in
appearance and / or for a short amount of time  has led to what some authors have called
(and keep calling) “institution without community” (e.g. Fieschi 2003, 62).

After several lexical briefings required by the language of the analyzed bibliographic
literature (e.g. confidence, reliance, trust  trustworthiness, truster, trustee ), I sketched
several similarities of opinions to my own conception, regardless of whether some voices
give the designation situational trust (Schultz 2006) for more or less the same thing I
designated as referential trust or that the same voices improperly enough designate as
environment (Ibidem) what I designated distinctively as climate; or that other voices choose
the term reliance (Torsten 2013a) which, as it has been explained  as a rationally calculated
choice  comes closest to my optics, or that in the end the same voices explicitly assert that
emotional trust is an attitude transcending rational decision (Ibidem) and, not least of all, a
formulation that has substantialized like no other the whole situation three decades ago: “The
condition of ignorance or uncertainty about other people’s behavior is central to the notion of
trust. It’s linked to the limits of our capacity ever to achieve a full knowledge of others,

37
răspunsurilor acestora la schimbările deopotrivă endogene și exogene“ (Gambetta 1988,
218).
Așadar, proverbul favorit gorbachievist Дoберяй, но проверяй / Trust but verify //
Încrede-te dar verifică (Shipler 1987 apud Kydd 2005), în condiții rezonabile de chibzuință,
nu pare că își va pierde vreodată actualitatea.

Încrederea și cooperarea (instituțională) în constructivism, fără să atingă deloc

colaborarea, în urma tuturor scotocirilor și studierii celor găsite, mi-au întărit sentimentul că
eram cel care, pentru îndeplinirea obiectivelor și clarificarea ipotezelor avansate, trebuia să
se încumete să o analizeze pe cea din urmă (dintr-o perspectivă a constructivismului - critic,
desigur) și într-o primă etapă să o lămurească, pentru ca apoi să poată purcede spre cea
din intelligence și, de abia în cele din urmă, să poată ajunge la colaborarea europeană în
intelligence, dacă și în măsura în care s-ar fi dovedit că ea ar exista.

Referențialele comportamental și cultural asociate. În considerația celor deja pe

larg prezentate anterior, am asumat că în lipsa unei definiri operaționale testabile a acelui
buzzword, sintagma ”cultura încrederii” este o altă creație care nu poate fi susținută.
Implicit, a apărut o problemă subsecventă : cum ar putea fi definit un comportament de
încredere, cu care acea cultură să se poată (re)construi continuu și reciproc, de vreme ce
elementul comun celor două construcții se păstrează instabil, nemăsurat și – mai ales –
nedefinit corespunzător (adică, măcar logic) ?
Cultura a ceva nedefinit nu se poate construi cu un comportament raportat la acel
ceva, astfel devenind la rândul său imposibil de definit; a defini ceva funcție de un
comportament care îl vizează – o chestiune de grad, la fel de instabilă, până la urmă –,
fără a ține de absurdul desăvâșit (ci de credință, de religie, etc.), excede totuși oricărei
minime tente științifice. Această împrejurare nu împiedică LSC instituționale să confere
o crescândă utilizare celor trei concepte construite / resemantizate exclusiv
instituțional.
Situația devine stânjenitoare atunci când până și instituționaliștii se văd nevoiți să
recunoască modalitățile de manipulare subconștientă (e.g. Fieschi 2003, 62) a acelui com-
portament zis de încredere, care este unul controlat și nu unul al încrederii – în care
controlul ar trebui să fie absent –.
Totodată, am asumat că fiind o ficțiune, acel tip original de comportament nu poate
avea standarde, în fapt fiind deci o consecință directă a ipotezei de plecare (la fel de
fictive), privind posibilitatea de existență a vreunei culturi a încrederii.
Prin simplificări succesive – dar avizate și ulterior minuțios verificate –, am asumat că
prin CULTURA COOPERĂRII care se traduce prin cultura cooperării instituționale, este
în fapt cultura instituțională. După cum am argumentat acolo, altfel simplu scris, cultura
cooperării este sinonimă (perfectă) cu cea instituțională, care se construiește continuu și
reciproc cu un ’comportament instituțional’, alias comportamentul cooperant, un compor-
tament prin excelență de conformare. Dacă există o cultură a cooperării (instituționale),

38
their motives, their answers to endogenous as well as exogenous changes” (Gambetta
1988, 218).
Therefore, Gorbachev’s favorite proverb Дoберяй, но проверяй / Trust but verify //
Încrede-te dar verifică (Shipler 1987 apud Kydd 2005), under reasonable circumstances
does not give the impression it will ever become out-of-date.

Trust and (institutional) cooperation in constructivism, without touching on

collaboration in the least, following all the scouring and studying of the findings, gave
weight to the feeling I had that I was the one who, in order to accomplish the objectives
and clarify the proposed hypotheses, had to dare analyze the latter (from a constructivist
point of view  critical, of course) and clarify it at the outset in order to be able to proceed
to the one in intelligence and then, in the very end, to be able to reach European
collaboration in intelligence, if and to the extent that its existence proved out.

Referentials behaviorally and culturally associated. In consideration of what had

already been elaborately presented, I assumed that in the lack of testable operational
definition of that buzzword, the phrase “culture of trust” is another creation that cannot be
supported. Implicitly, a subsequent problem came up: how can one define a behavior of
trust with which that culture may (re)construct itself continuously and reciprocally, given
that the common element of the two constructions persists in being instable, unmeasured
and  most importantly  not properly defined (that is to say, at least in a logical manner) ?
The culture of something undefined cannot be constructed with a behavior related to
that something, thus (the behavior) becoming in turn impossible to define, to define
something in relation to a behavior linked to it  a question of degree, equally unstable, in
the end , without it having anything to do with utter absurdity (rather with conviction and
religion, etc.), such a definition would still exceed any kind of minimal scientific tendency.
This situation doesn’t prevent institutional LSC from conferring an increasing use of the
three exclusively institutionally constructed / redefined concepts.
The situation becomes awkward when even institutionalists find themselves
compelled to admit the existence of the methods of subconscious manipulation (e.g.
Fieschi 2003, 62) of that so-called trustworthy behavior, which is controlled and not a
trustworthy one  where control should be absent .
At the same time, I assumed that being a fiction, that original type of behavior cannot
have standards, being in fact a direct consequence of the starting hypothesis (just as
fictitious), with respect to the possibility that there can be any kind of culture of trust.
Through successive simplifications  but warranted and subsequently carefully
probed , I assumed that through CULTURE OF COOPERATION that is translated
through the culture of institutional cooperation, is understood in fact institutional
culture. As I argued at that point, in other words, the culture of cooperation is (perfectly)
synonymous with the institutional one, which constructs itself continuously and
reciprocally with an ‘institutional behavior’, also known as cooperative behavior,
a behavior of compliance first and foremost. If there really is a culture of (institutional)

39
pe numele adevărat ea se numește CULTURA CONFORMĂRII. Însă, despre conformare,
asociată invariabil controlului și constrângerii – incompatibile încrederii (ci poate doar
religiei și ...justiției referențiale) –, am făcut cuvenitele dezvoltări în secțiunile 4.9.-10..
Revenind la rezumatul propus, pentru a ști că într-un anume caz particular ar
exista o anumită cultură a cooperării / instituțională, atunci voi verifica deîndată măcar
(una din) cele trei logici (subsidiare) pe care consider că o asemenea cultură le
încapsulează: a complicității, a scuzei și a controlului, de altfel suficient de versatile ca
să se ascundă în umbra logicii nevoii, logica centrală pe care autoritatea se bizuie într-o
manieră covârșitoare.
Aici voi puncta în treacătul reamintirii doar logica complicității dintr-un motiv foarte
simplu: complicitatea, în sensul său cel mai neutru și dezgolit de orice nuanță peiorativă
am asociat-o cooperării (care după cum a rămas stabilit, în acest context nu poate fi decât
instituțională), pentru ca din secțiunea 2.2.4., colaborării să îi fie asociat co-autoratul,
pentru motivele și diferențierile ulterior enumerate și explicate succesiv, pe parcursul celor
două capitole care au urmat, 3 și 4.
Pe terenul în acea etapă pregătit, continuarea preparativelor de definire a
colaborării care se apropia, am intensificat-o prin reluarea sintetică a mai multor
poziționări în oglindă: ar trebui păstrat în atenție faptul că – spre deosebire de colaborare
– vocația interacțiunii / procesului de cooperare este pentru inițierea, menținerea și / sau
dezvoltarea relațiilor.
De aceea, spre deosebire de colaborare, cooperarea (instituțională) are o altă pro-
pensine și nevoie de socializare, întrebuințând comunicarea într-un fel propriu. Colabo-
rarea, concepută și axată pe soluționarea ori depășirea unei provocări, a unui obstacol, a
impredictibilului, etc. reclamă intersubiectivizare și instrumentează diferit atât informația
cât și actul comunicării.
Prin urmare, cooperarea nu este bună sau rea, important este pentru ce și cum este
folosită; identică este și situația colaborării. Fiecare cu atuuri și vulnerabilități diferite,
fiecare altfel, fiecare cu naturi și logici distincte.
În fine, o cultură se înfiripă singură ...nu declamativ.
Considerând suficiente și încheiate pregătirile pentru abordarea frontală a ipotezei
centrale a cercetării mele – astfel cum am recalibrat-o (de la definire spre aplicare) –
m-am depărtat de (la) cooperarea publică spre cealaltă ’protagonistă’, colaborarea
...secretă.

Substanța, Rolul și Potențialul Colaborării

Rămânând consecvent rețetei de investigație aplicate circumstanțial cooperării,
dintr-o altă perspectivă am fost preocupat mai degrabă să dovedesc că, spre deosebire de
aceea, intrată în patrimoniul instituționalului, colaborarea a rămas și va rămâne neafiliată,
neinstituționalizată, la îndemâna oricărei entități capabilă să-i înțeleagă mecanismele,
să-i gestioneze și să-i amplifice potențialul de avantaj competitiv pe care ea este aptă

40
cooperation, its real designation is CULTURE OF COMPLIANCE. However, as regards
compliance, invariably associated with control and constraint  incompatible with trust (maybe
only with religion and... referential justice) , I made the due elaborations in sections 4.9.-10..
Returning to the proposed summary, in order to know that in a particular case there
might be a certain culture of cooperation / institutional culture, I will immediately verify at
least (one of the) the three (subsidiary) logics that, in my opinion, such a culture
incorporates: of complicity, of excuse and of control, for that matter versatile enough to
hide in the shadow of the logic of necessity, the basic logic that authority relies on in an
overwhelming manner.
I will then flesh out in the flow of retrospection only the logic of complicity for one very
simple reason: I associated complicity, in its most neutral sense bereft of any kind of
pejorative hint, with cooperation (which as we established in this context it can only be
institutional), so that starting with section 2.2.4., with collaboration might be associated co-
authorship for the reasons and differentiations listed afterwards and explained
successively, in the next two chapters, 3 and 4.
On the groundwork that was at that point prepared, I intensified the continuation of
the preparatives to define the upcoming collaboration by a synthetic re-examination of
several positionings in the mirror: it should be taken into considerations the fact that 
unlike collaboration  the vocation of interaction / the process of cooperation is for
initiating, maintaining and / or developing relations.
That’s why, unlike collaboration, (institutional) cooperation features a different
propensity and need for socialization, using communication in its own way. Collaboration,
conceived and focused on solving or overcoming a challenge, an obstacle, the
unpredictable, etc., requires intersubjectivisation and instruments differently both the
information and the act of communication.
Therefore, cooperation is neither good nor bad, what matters is how and for what it is
used; the same goes for collaboration. Each has different advantages and vulnerabilities,
each is different, each has its own distinct logic and nature.
In the end, a culture grows on its own... not through declamatory speeches.
Considering sufficient and complete the preparatives for approaching head on the
central hypothesis of my research  the way I readjusted it (from definition to applications) ,
I distanced myself from public cooperation towards the other ‘protagonist’, secret...
collaboration.

The substance, role and potential of collaboration

Staying consistent with the investigative recipe circumstantially applied to cooperation,
from a different point of view I was rather preoccupied with proving that, unlike cooperation
that entered in the institutional patrimony, collaboration still is and will continue to be
unaffiliated, uninstitutionalized, available to any entity capable of understanding its mecha-
nisms, of managing and amplifying its potential of competitive advantage that it’s able to

41
să îl aducă. În acest sens, am încercat să parcurg itinerariul colaborării de la etimologie
și limbajul comun prin literatura de specialitate consacrată, spre o definiție de lucru,
care apoi să poată fi utilizabilă (măcar) în explicarea ipotezelor acestei cercetări legate
de colaborarea europeană în intelligence dacă nu și în alte situații / oricare altă situație.
În pregătirea acelui parcurs, am subliniat încă de la început mai multe aspecte de
interes, cărora urma să le acord o atenție specială, printre care variabila de forță, deter-
minantă și / sau caracterizantă a oricărei interacțiuni / oricărui proces declanșat pe logica
provocării, viziunea împărtășită, un element esențial al colaborării completat de caracterul
secret al acestui tip atipic de proces, perceput / înțeles și perpetuat de cele mai multe ori
ca o garanție – sau cel puțin o premiză – de invulnerabilizare (a desfășurării și chiar) a
reușitei sale. Toate acestea s-au bizuit pe o pondere bibliografică covârșitoare a teoriilor
organizaționale, de altfel – după cum am mai scris – destul de compatibile abordării
constructivismului (critic).

Etimologia și conservarea semantică, după câteva referiri la uzul din limbajul

cotidian, am avut în vedere tocmai cele trei semnificații principale ale colaborării care,
potrivit dicționarelor acolo citate, pe de o parte asociază creația și coautoratul iar, pe de
alta, – într-un sens (în opinia mea) deloc peiorativ – izolează secretul. Aceste semnificații
s-au menținut de-a lungul timpului relativ stabile, în raport cu flexibilitatea și versatilitatea
pe care o colaborare poate să le aibă.

Colaborarea în organizațional Pentru analizarea acestei ’specii’ am ales două

repere bibliografice (Mattessich & Monsey 1992 ; Wood & Gray 1991) care ar putea
reprezenta și cele mai potrivite puncte de plecare în orice demers de investigație apro-
fundată a procesului de colaborare. Totuși, în măsuri necesare și / sau convenabile, am
valorizat în plus diversitatea părerilor, abordărilor și orientărilor de dezbatere pe care orga-
nizaționalul și le-a asumat ori pe care le-a îmbrățișat crescendent, fie din pricina
nenumăratelor situații practice care au reclamat soluții stringente, fie datorită practicienilor
care – ca manageri de organizații – au încurajat și au contribuit la o literatură aplicată, de
multe ori cu valențele unei literaturi motivaționale.
Totodată, am semnalat că în organizațional, indiferent de standardul de
teoretizare academică în privința metodologiei și a LSC folosite, atât lucrările de
început (e.g. Mattessich & Monsey 1992) cât și cele actuale (e.g. Hayashi 2013, 119,
passim) au în vedere numai colaborarea de succes, detaliu a cărei importanță –
repetitiv dovedită – nu puteam să-l ignor în economia propriei mele conceptualizări a
unei definiții utile.
Pentru o vizualizare cât mai facilă a diversității analitice, cu ale ei inadvertențe – mai
mult sau mai puțin inerente –, am lăsat sursele bibliografice să se exprime, prin preluarea
directă a unei părți simplificate de scheme și / sau tabele de sinteză, reprezentative acelor
surse (figura 1 și tabelele 1-4). În acest mod, am realizat o trecere în revistă a tuturor ziselor
modele teoretice de colaborare cunoscute.

42
produce. In this sense, I tried to follow collaboration’s itinerary from etymology and common
language through the specialized, canonical literature towards a working definition that
afterwards might be usable (at least) to explaining the hypotheses of this research
concerning European collaboration in intelligence and maybe also in (any) other situation.
In preparing that itinerary, I emphasized right from the start several more aspects of
interest, to which I was to give special attention, among which the variable of force,
determining and / or characterizing any kind of interaction / process started on the basis of the
logic of challenge, the shared vision, an essential collaborative element completed by the
secret character of this atypical type of process, perceived / understood and perpetuated
most of the times as a guarantee  or at least a premise  of rendering invulnerabilization to
(its unfolding and even to) its success. All of these things relied on an overwhelming volume of
bibliography of organizational theories, which also happened to be  as I have mentioned
previously  considerably compatible with the approach of (critical) constructivism.

Etymology and semantic conservation. After several references to the use in the
day to day language, I took into account precisely the three main meanings of collaboration
that, according to the cited dictionaries there, on the one hand associate creation and co-
authorship and, on the other hand,  in a sense that is in no way pejorative (in my opinion) 
isolate the secret. These meanings persisted with the passage of time in a relatively stable
manner, in relation to the flexibility and versatility that a collaboration might feature.

Collaboration in the organizational. In order to analyze this ‘species’ I chose two

bibliographical landmarks (Mattessich & Monsey 1992; Wood & Gray 1991) that may
represent the best starting points in every thorough research of the process of
collaboration. However, to convenient and / or necessary degrees, I additionally valorized
the diversity of opinions, approaches and debate orientations that the organizational has
assumed or progressively embraced, due to either the many practical situations requiring
stringent solutions or the practitioners who  as organization managers – encouraged
and contributed to an applied literature, many times with the valences of a motivational
literary.
At the same time, I pointed out that in the organizational, regardless of the standard
of academic theorization with respect to the methodology and to the LSC in use, both the
preparatory works (e.g. Mattessich & Monsey 1992) and the current ones (e.g. Hayashi
2013, 119, passim) consider only the successful collaboration, a detail whose impor-
tance – repeatedly demonstrated – I could not ignore in the economy of my own
conceptualization of a useful definition.
For an as facile as possible visualization of the analytical diversity and its – more or
less inherent – inadvertencies I let the bibliographical sources speak for themselves, by
directly taking a simplified part of the image and / or of the synthesis tables representative
of those sources (image 1 and tables 1-4). This way, I realize a review of the all so-called
theoretic models of collaboration known.

43
 3C / Coordination, Cooperation & Collaboration // Coordonare, Cooperare și Cola-
borare am susținut că – în opinia mea – este cadrul optim de teoretizare al colaborării,
considerându-l eventual model doar din perspectivă pur metodologică. Până la analizarea
lui separată, într-o primă enumerare, m-am limitat numai la o contestare, pentru argumen-
tele acolo arătate, a ’modelului’ 4C care adăuga celor de mai sus și comunicarea.
Într-o prezentare comparativă dintre cele două puncte de plecare alese, cel orga-
nizațional (Mattessich & Monsey 1992) și celălalt neasumat explicit vreunui curent de
gândire politică, dar totuși prietenos constructivismului (Wood & Gray 1991), s-au prefigu-
rat poziționările autorilor citați față de climat, de control și de interes care însoțesc procesul
de colaborare. Cele trei elemente m-au obligat să încerc în capitolul 4 prezentarea unei
alte perspective de intersecție și / sau de agregare între ele.
În acel stadiu, m-am mulțumit să asum că interesul se poate satisface prin colabo-
rarea ce se realizează în cadrul climatului, (numai) dacă climatul va permite / susține inter-
subiectivizarea colaborării ca atare.
Începând cu analiza punctului de plecare organizațional deja precizat, care pe
lângă faptul că mergea pe cadrul 3C de mine preferat, prezenta și avantajul referirii
explicite la organizații – și nu la alte entități (individuale sau colective) –, am mers pe firul
sursei bibliografice și am sintetizat cele șase categorii ale acelor factori de influență
impuși de colaborarea de succes a unei organizații, reținând doar detaliile relevante
prezentei investigații. Astfel, climatul, membria, procesul (în sine), comunicarea, scopul /
ținta și resursele (materiale și umane), rezultate – din peste 130 de studii de caz ale
autorilor – ca fiind categoriile importante, deși acolo au fost doar în treacăt menționate,
cu scurte observații, toate cele șase au fost reperspectivate și în amănunt analizate apoi
în capitolul 4.
Doar în privința viziunii am considerat necesar să fac o precizare de substanță :
viziunea împărtășită nu este o condiție de existență a colaborării, de vreme ce poate să
apară, să fie intersubiectivizată, să se agrege (și) în timpul desfășurării procesului. Însă,
fără a fi o condiție de existență, viziunea – împărtășită sau nu – râmâne variabila de
căpătâi a apariției și / sau desfășurării procesului de colaborare. Așadar, nașterea
viziunii ține de interes, pe când stimularea / inhibarea ei ține de climat care prin natura
sa și cu o logică proprie va reuși să contribuie la împărtășirea acelei viziuni și, în
consecință, la realizarea (cu succes) a colaborării, prin mijlocirea căreia interesul se
poate satisface.

Odată cu analizarea punctului de plecare preferat (și compararea lui cu celălalt), am

continuat cu exemple simplificate, provenite din diverse medii organizaționale, din anii
1996, 2001, 2005, 2008 și 2011, care induc percepția unei tendințe de comutare a
accentului dinspre risc spre încredere, mai ales în literatura organizațională a ultimului
deceniu. Acest fapt m-a făcut să remarc că la o privire mai atentă, tendința astfel percepută
se datorează mai mult unor LSC înșelătoare, adoptat din vocabularul celui instituțional, ca

44
 3C / Coordination, Cooperation & Collaboration I asserted that – in my opinion – is
the optimal framework to theorize collaboration, considering it a potential model only from
a purely methodological point of view. Prior to its separate analysis, in an initial
enumeration, I confined myself only to a contestation, for the arguments indicated there, of
the 4C “model” that added communication to the abovementioned factors.
In a comparative presentation between the two chosen starting points, the
organizational one (Mattessich & Monsey 1992) and the other one, not explicitly claimed
by any political school of thought, yet constructivist-friendly (Wood & Gray 1991), there
was a prefiguration of the positions of the cited authors on climate, control and interest that
accompany the process of collaboration. The three factors compelled me to aim in chapter
4 for the presentation of another point of view of their intersection and / or aggregation.
At that point, I was content with assuming that interest can be satisfied through the
collaboration carried out within the climate, (only) if the climate allows / supports the
intersubjectivization of collaboration as such.
Starting with the analysis of the organizational starting point already mentioned, that
aside from the fact that operated in my preferred 3C frame, it had the advantage of
referring explicitly to organizations – and not to other entities (individual or collective) –, I
followed the bibliographical source thread and I synthesized the six categories of those
influencing factors required by an organization’s successful collaboration, keeping only
the details relevant to this research. Thus, the climate, the membership, the process (per
se), the communication, the purpose / goal and the resources (material and human) turned
out to be – in over 130 case studies conducted by the authors – the important categories
and, although brought up in passing, with brief observations, all six of them underwent a
change of perspective and were then analyzed in detail in chapter 4.
Only as far as the vision is concerned did I find myself compelled to make mentions
concerning the substance: the shared vision is not an existential condition of collaboration,
inasmuch as it may emerge, be intersubjectivised, aggregated (even) in the ongoing process.
However, without being an existential condition, the vision – shared or not – continues to be
the major variable in the emergence and / or unfolding of the process of collaboration.
Therefore, the birth of the vision is connected to interest, whereas its stimulation / inhibition
is connected to the climate, which through its nature and with its own logic will manage to
contribute to the sharing of that vision and, consequently, to the (successful) achievement of
collaboration, through the mediation of which the interest may be satisfied.

Having concluded the analysis of the preferred starting point (and its comparison to
the other starting point), I continued with simplified examples, taken from various
organizational environments, from 1996, 2001, 2005, 2008 and 2011, which induce the
perception of a tendency of a shift of the emphasis from risk to trust, especially in the
organizational literature of the last decade. This fact led me to notice that, on a closer
inspection, the tendency perceived in this manner is more due to some deceiving LSC,

45
urmare a exploziei de parteneriate publice - private, care au interese asociate firești noilor
evoluții.
Exprimându-mă pe situația de ansamblu, am susținut că există o eterogenitate
conceptuală greu de ordonat pe niște criterii și variabile unanim acceptate și recunoscute,
care mai apoi eventual să folosească – printre altele și – vreunei evaluări a colaborării.

Colaborarea în instituțional și în LSC autorității se prezintă fie în formula

favorită 3C din organizațional, fie prin altele mai extinse, de la 4C (având comunicarea
inclusă, după cum am arătat mai sus), la formula de 5 stadii (pe care am denumit-o
”modelul Ohio”) și până la altele și mai rarefiate de 7 stadii, greu sau imposibil de
operaționalizat într-o practică utilă. Însă, toate acestea sunt caracterizate de o
puternică formalizare, colaborarea în acest climat bazându-se pe încredere (și deloc pe
viziune).

Colaborarea în academic, fie în cercetare, fie în activitățile științifice conexe, este

însoțită un discurs axat preponderent pe încredere însă deși este purtătoare a unui
puternic reflex instituțional – lesne de explicat – implică câteva elemente de noutate
interesante.
Unele asemănări cu intelligence-ul – mai mult sau mai puțin vizibile – nu ar trebui să
surprindă. Lăsându-le deoparte în acest rezumat , voi repeta totuși că atât în educație cât
și în cercetare, domenii în care sunt selectate, operaționalizate și vehiculate cantități
semnificative de informație, se pune accentul tocmai pe împărtășirea acelei informații.
Însăși modul de împărtășire are o tendință de standardizare, al cărui pattern odată
impus, va avea implicit și un caracter dirijist asupra conținutului acelei informații. În cadrul
succintei prezentări pe acel subiect, am asumat că dirijarea se traduce prin influență care
de cele mai multe ori – într-un sens relevant acestei investigații – are o reflectare politică.
Finanțarea, ca vector important al dirijismului, are însă un caracter evident eco-
nomic. Nu în ultimul rând, ci în primul, informația – împărtășită sau susceptibilă de a fi
împărtășită – are la rândul său un profund caracter comercial, cu dublă reflectare, atât
politică cât și economică. Toate aceste elemente ale ecuației se circumscriu unui atent
gestionat binom costuri - beneficii mai degrabă decât unei încrederi, - construct ideațional
pe cât de dezirabil și inestimabil, pe atât de neevaluabil și instabil.
Apoi, am subliniat pe de-o parte diferența pe care o fac între comunitatea
științifică, instituțională, parastandardizată, tributară spiritului colectivist și lumea
științei, neierarhică, mai aplicată și mai individualistă, iar pe de altă parte, distincția
care consider că trebuie păstrată între educație și cercetare – în consecința primei
diferențieri –, tocmai pentru a nu echivala două roluri distincte ale unor interese pe cât
de compatibile pe atât de diferite. Având în vedere climatul din intelligence, cu sfială am
îndrăznit să cred – fără temei, desigur – că și în comunitatea științifică ar putea fi un
giratoriu aglomerat al orgoliilor în care se amestecă deopotrivă egocentrismele geniilor

46
fostered from the vocabulary of the institutional, as a consequence of the boom in public -
private partnerships, which have associated interests, natural to the new developments.
Opining on the overall situation, I’ve asserted that there is a conceptual heterogeneity
difficult to order based on criteria and variables unanimously accepted and acknowledged that
might subsequently prove useful to – amongst other things – any assessment of collaboration.

Collaboration in the institutional and in the authority’s LSC emerges either in the
favorite 3C formula from the organizational, or in other more extended ones, ranging from the
4C (including communication, as I showed above) to the 5 stadia formula (which I have called
“the Ohio model”) and as far as to other more rarefied such as the 7 stadia formula, difficult or
impossible to operate in the context of a useful practice. However, all of these formulae are
characterized by a powerful formalization, the collaboration in this climate being based on trust
(and in no way on vision).

Collaboration in the academia, whether in research or in interlinked scientific

activities, it is accompanied by a discourse focused preponderantly on trust but, although it
bears a powerfully institutional reflex – easy to understand – it implies several interesting
elements of novelty.
Some similarities – more or less visible – to intelligence should not surprise anyone.
Leaving them aside in this summary, I will, however, reassert that both in education and
research, areas in which significant quantities of information are selected, operationalized
and circulated, the emphasis is laid precisely on sharing that information.
Even the way sharing is done tends to be standardized, with a pattern that, once
imposed, will also develop a guiding character over the content of the said information. In
the brief presentation on that topic, I assumed that guidance translates through influence,
which most of the times – in a way relevant to this research – has a political reflection.
However, financing, as an important vector of guidance, has an obvious economic
character. Not least of all, but first of all, information – whether shared or susceptible to
being shared – has in its turn a deeply commercial character, with a double reflection,
both political and economic. All these elements of the equation circumscribe the carefully
managed costs - benefits binomial rather than a type of trust – an ideational construct that
is as unstable and unassessable as it is desirable and priceless.
Then, on the one hand, I underlined the difference I make between the scientific,
institutional, parastandardized community, tributary to the collectivist spirit, and the nonhie-
rarchical, more individualistic and more applied scientific world, and on the other hand, the
distinction that in my opinion needs to be maintained between education and research – as a
consequence of the first differentiation –, precisely not to equate two distinct roles of some
interests that are as compatible as they are different. Taking into account the climate in
intelligence, with shyness did I dare believe – for no reason, of course – that in the scientific
community too there might be a crowded gyratory of egos in which there is a blending of

47
cu vanitățile (comparabile ale) impostorilor, altruismele celor care au ceva de oferit cu
aparentele gratuități ale celor care oricum nu dau nimic din ceea ce ar fi cu adevărat al
lor. În acest climat învolburat și confuz se desfășoară colaborarea academică.
Precum și în intelligence, ea nu poate fi ignorată pentru că totuși există, în pofida
confuziilor întreținute în privința a prea numeroaselor granițe posibile dar care, din consi-
derente practice, sunt desființate tocmai prin confuzii devenite necesare. Până la urmă,
climatul academic nu se opune colaborării, așa cum obișnuiește să o facă instituționalul în
general – de multe ori fără să o vrea sau fără să o știe –. Dimpotrivă, a rezervat procesului
de colaborare cel mai potrivit sinonim cu putință: COAUTORATUL.
Coautoratul a fost rezervat de către climatul academic în alt mod decât a fost
dobândită cooperarea de către instituțional. Astfel, înțeles ca o formă a procesului de cola-
borare, întâlnită (preponderent) în cadrul comunității academice – dar și în varii activități
intelectuale, artistice și creative – și-a conturat o literatură întinsă pe mai bine de două
decenii. Dintre multe alte opțiuni posibile enumerate, am făcut unele spicuiri dintr-o
abordare care, în pofida vechimii (Katz & Martin 1995), păstrează încă actualitatea câtorva
mesaje.
Și în cadrul lor s-a recunoscut că se constată o frontieră foarte fuzzy sau insuficient
definită, diferită de la o colaborare (/ ramură / țară / epocă) la alta, care confirmă imposi-
bilitatea vreunei culturalizări a acestui proces.
Fiind de acord cu distincția dintre colaborare și coautorat, în sens strict
publicistic (Katz & Martin 1995, 17-22), cu același prilej am anunțat că voi păstra pe
mai departe termenul de coautorat, în sens generic, dat fiind faptul că simbolic poate
caracteriza în modul cel mai sugestiv procesul de colaborare, în raport cu cel de
cooperare.
În urma acelei decizii, prin cooperarea este complicitate, colaborarea este
coautorat am încercat să substanțializez o altă diferență de natură și de logică între cele
două, prefigurându-mi un culoar adăugat de analiză dobândit ulterior capitolului 4.

În acea etapă, am chibzuit că cele trei localizări ale colaborării – în organizațional,

în instituțional și în academic – se vor fi dovedit relevante atât pentru a caracteriza, a
defini și a încerca ’evaluarea’ procesului asociat ei, în general, cât și ale celui de
colaborare din intelligence, în mod special (și sub aceleași aspecte). Retrospectiv, nu
cred că am greșit.

De la definiția colaborării la încercarea de a o explica

Cea de-a treia secțiune a capitolului secund a reprezentat un moment de cotitură în
reconfigurarea de ansamblu a cercetării, când aspectele relevante legate de cooperare
le-am considerat suficiente pentru a inaugura focalizarea pe colaborare, procesul de prim
interes în economia demersului meu. Însă, de la început am arătat că, din pricina rolurilor

48
both the egocentrisms of geniuses with the (comparable) vanities of the impostors, and of
the altruism of those who bring something to the table with the apparent gratuities of those
who don’t really share anything of what might truly be theirs anyway. This is the whirling
and confusing climate in which academic collaboration unfolds.
As well as in intelligence, (academic) collaboration cannot be ignored because it still
exists despite the maintained confusions about the too many plausible borders that, due to
practical considerations, are discarded precisely through confusions that become necessary.
In the end, the academic climate does not oppose collaboration, like the institutional has the
habit of doing – often without wanting it or knowing it –. On the contrary, it has reserved for
the process of collaboration the most adequate synonym possible: CO-AUTHORSHIP.
Co-authorship has been reserved by the academic climate in a different way than
the one in which the institutional developed cooperation. Thus, understood as a form of the
process of collaboration, found (preponderantly) in the academic community – but also in
various creative, artistic and intellectual activities – it has carved out a literature spreading
over more than two decades. Out of many other possible options mentioned, I carried out
some gleanings from an approach that, in spite of being old (Katz & Martin 1995), still had
the up-to-dateness of several messages.
One could notice that these messages too had a very fuzzy or insufficiently defined
boundary, different from one collaboration (/ branch / country / era /) to another, which
confirms the impossibility of any culturalization of this process.
Agreeing with the distinction between collaboration and co-authorship, in a strictly
publishing sense (Katz & Martin 1995, 17-22), on that same occasion I announced that I
would continue to use this term, co-authorship, in a generic sense, given the fact that
symbolically speaking it can characterize in a most suggestive manner the process of
collaboration, in relation to the one of cooperation.
After that decision, through cooperation is complicity, collaboration is co-
authorship I tried to substantialize another difference of nature and logic between the two,
foreshadowing myself an additional analytical path, acquired later in chapter 4.

At that point, I reflected that the three localizations of collaboration – in the

organizational, the institutional and the academia – will have proven to be relevant to
characterizing, defining and trying to “assess” its associated process, in general, as well as
to the process of collaboration in intelligence, in particular (and under the same aspects).
In retrospect, I don’t think I was wrong.

From defining collaboration to trying to explain it

In the third section of the second chapter I was at a crossroads with the overall
reconfiguration of my research, as I was considering the relevant aspects of cooperation
to be sufficient to enable me to shift the emphasis to collaboration, the process of
main interest in the economy of my approach. However, right from the start did I indicate

49
diferite pe care le îndeplinesc – având oricum naturi și logici diferite –, nu întotdeauna
s-ar putea alege (doar) una dintre ele, în dauna ori cu ignorarea celeilalte.

Inspiraționalul 3C, a fost prilejul pentru a insista mai aplicat asupra formatului –
de sorginte organizațională – care reunește fără nici-o redundanță coordonarea,
cooperarea și colaborarea, ca procese distincte, cu roluri care nu își permit
dezavantajul confuziei.
Fiecare dintre ele este bun la ceva, în felul său, utilitatea / funcționalitatea fiind cea
care o deosebește net de celelalte două, presupunând deci un rol funcțional bine definit
care să fie atribuit în mod particular fiecăreia. Odată clar precizat ce conține interiorul
definiției – și ce rămâne în afara ei – se vor putea contura altfel diversele implicații teoretice
și practice posibile.
Înaintea definiției, am oferit câteva ultime repere de sinteză și reamintire a
diferențelor de rol, prin exprimări mai plastice și mai comode înțelesului lor practic.
Astfel, după ce coordonarea începe cu asumpția diferențelor, după ce cooperarea nu
este un atribut unic pentru fiecare comportament, ci pentru cultură și după ce și divergența
este importantă, aceste C-uri sunt în cel mai bun caz moduri de control (Denise 2012),
iar în definitiv ”tot ceea ce noi numim strategie are de-a face cu avantaje competitive ori
comparative” (Ibidem).

Spre o definiție (de lucru) a colaborării am recurs la o esențializare excelentă a

acestui proces făcută cu ceva vreme în urmă : Colaborarea ”este procesul creării împărtă-
șite. Două sau mai multe entități cu abilități complementare care interacționează pentru a
crea o înțelegere comună pe care nimeni nu a mai avut-o înainte ori pe care nu putea să
o dobândească pe cont propriu. Colaborarea formează un înțeles comun despre un
proces, un produs sau un eveniment. În acest sens, nu există niciun aspect rutinier. Există
ceva în acest context, ceva care inițial nu exista ”. (Schrage 1990 apud Denis 2012).
”Colaborările sunt formate pentru a rezolva probleme, [...] a concepe noi produse.
Colaborările există într-un cadru de lucru axat pe rezultate și colaboratorii sunt oameni
care simt intens și urgent nevoia de a crea ceva nou [...], colaborările rezistă tendinței de
a defini în asemenea termeni de proces precum sprijin interpersonal sau chiar (de)
încredere. [...] O consecință a focusării pe rezultat este acela că toate colaborările au
limite de timp. Când s-a realizat scopul, s-a finalizat și colaborarea. O altă consecință,
colaborarea nu are de-a face cu numere mari de entități care oferă contribuții mari sau
care ajung la un consens. Este vorba de un număr mic de entități, care oferă lucruri
valoroase și (contribuții) diferite, dacă nu chiar unice, pentru procesul creativ.” (Ibidem)
Nu în ultimul rând, am fost de acord deopotrivă că pentru colaborările de succes,
sinceritatea și chiar lipsa de politețe sunt esențiale și că inovația este despre gândirea
divergentă și crearea unui lucru nou iar colaborarea este un instrument esențial pentru a-l
dobândi. (Ibidem)

50
that, due to their different roles they have – with different natures and logics anyway –,
one cannot always choose (only) one, ignoring or disfavoring the other.

The inspirational 3C was an occasion for me to insist in a more applied manner on

the format – organizational at its origins – that reunites with no redundancy coordonation,
cooperation and collaboration, as distinct processes, with roles that do not afford the
disadvantage of confusion.
Each of them is good at something, in its own way, usefulness / functionality being
what separates it completely from the other two, presupposing therefore a well-defined
functional role that will be imparted to each of them in a particular manner. Once the core
content of the definition has been clearly expressed – and what it excludes – it will be
possible to outline differently the various possible theoretical and practical implications.
Prior to the definition, I offered several final synthesis and revisionary benchmarks of
role differences, through more plastic expressions and more comfortable for their practical
comprehension.
Thus, after coordination has started with the assumption of the differences, after
cooperation is not an unique attribute for every behavior, but for culture, and after divergence
is important, these C’s are means of control at best (Denis 2012), and ultimately “everything
we call strategy has to do with competitive or comparative advantages” (Ibidem).

Towards a (working) definition for collaboration I resorted to an excellent

essentialization made for this process some time ago : Collaboration “is the process of
shared creation. Two or more individuals with complementary skills interacting to create a
shared understanding that none had previously possessed or could have come to on their
own. Collaboration creates a shared meaning about a process, a product, or an event. In
this sense, there is nothing routine about it. Something is there that wasn’t there before.”
(Schrage 1990 apud Denis 2012).
“Collaborations are formed to solve problems, [...] to conceive new products.
Collaborations exist in an outcome framework and collaborators are people who intensely
and urgently feel the need to create something new […], collaborations resist the urge to
define themselves in such process terms as interpersonal support, or even trust [...] One
consequence of the outcome focus is that collaborations are time bound. When the
creation is complete, so also is that collaboration. Another consequence is that
collaboration is not about large numbers of people who have widespread input or come to
consensus. It is about a small number of persons who bring distinctive if not unique value
to the creative process.” (Ibidem)
Last but not least, I also agreed that, for successful collaborations, sincerity and
even impoliteness are essential and that innovation is about divergent thinking and
creating a new thing and collaboration is an essential tool in obtaining it. (Ibidem)

51
 Odată clarificate deosebirile(11) importante ale elementelor formulei organi-
zaționale 3C dar și ale altor confuzii nepotrivite uneori asociate, m-am considerat
îndreptățit să las deoparte strategia, contractul, coordonarea și cooperarea, în afara
definiției (de lucru) pe care urma să o concep. În schimb, m-am văzut mai degrabă
obligat să iau seama de tendința invariabil prezentă, în organizaționalul care m -a
documentat și m-a inspirat, de teoretizare și analiză (numai) a acelui proces ce vizează
o colaborare de succes.
În considerația șirului de întrebări anunțate încă din partea introductivă a cercetării,
respectiv 'Ce este colaborarea ?' ; 'De ce se colaborează ?' ; 'Cum se colaborează ?' și
'Când se colaborează ?' și, deopotrivă, în considerația interesului teoretic (doar) pentru
succesul unui asemenea proces, am avansat o de fi ni ți e (de lucru) propus ă în două
secvențe distincte :

COLABORAREA este procesul prin care, în vederea satisfacerii intereselor

mutuale pentru soluționarea / depășirea unei provocări concrete – inexistentă sau
necunoscută anterior –, entități autonome pun laolaltă contribuții specifice (diferite dar
complementare) prin viziune împărtășită, în lipsa căreia provocarea nu ar putea fi
soluționată / depășită pe cont propriu și separat fără mijlocirea acelui proces, evaluat din
perspectiva costuri - beneficii.

CO L A B O RA REA DE S UCCE S este procesul deja definit în cadrul căruia acea

provocare concretă ar fi soluționată / depășită într-o manieră inedită și / sau cu rezultate
originale, dacă ineditul și / sau originalul se vor bucura de (o largă) recunoaștere a unui
atare caracter novator / creativ, de îndată ce colaborarea va fi cunoscută de terții interesați
(și / sau de public).

Explicarea sumară a definiției (de lucru) a colaborării am desfășurat-o, într-un

prim stadiu, cu prezentarea minimală a înțelesului celor unsprezece termeni și sintagme
din conținutul corpului de bază (/ primei secvențe) al respectivei definiții avansate: procesul,
interesul mutual, soluționarea - depășirea unei provocări (concrete), provocarea, concre-
tețea ei, inexistența sau necunoașterea anterioară (a unei provocări anume), autonomia
entităților, contribuțiile specifice, calitatea contribuțiilor de a fi diferite dar complementare,
viziunea împărtășită și binomul caracteristic costuri - beneficii, asociabil riscului; de altfel
toate acestea au fost reluate în analize dezvoltate, în diferite măsuri și momente, pe
parcursul secțiunilor capitolului 4.

(1)
”Spre deosebire de c o m u n i c a r e , nu are de-a face cu schimbul de informații, ci cu folosirea informa-
ției pentru a genera ceva nou. Spre deosebire de c o o r d o n a r e , colaborarea caută perspective
divergente și spontaneitate, nu armonie structurală. Și spre deosebire de c o o p e r a r e , colabora-
rea se dezvoltă pe baza diferențelor și necesită scăpărări de protest / ~ scânteieri de conflict. Dacă
folosim această rigoare pentru a defini colaborarea, vom folosi acest cuvânt mai rar pentru a
descrie ceea ce noi facem.” (Denis 2012)

52
 Having clarified the important differences(2) of the elements of the organizational
formula of the 3C’s and those of other improper sometimes associated confusions, I
considered that I was right to brush aside strategy, contract, coordination and cooperation
outside of the (working) definition that I was to conceive. However, I felt rather compelled
to pay attention to the invariably present tendency, in the organizational that provided my
documentation and inspiration, of theorization and analysis of (only) that process
concerning a successful collaboration.
In consideration of the row of questions heralded as early as in the introductory part
of the research, namely ‘What is collaboration ?’ ; ‘Why does one collaborate ?’ ; ‘How
does one collaborate ?’ ; and ‘When does one collaborate ?’ and also in consideration of
the theoretic interest (only) for the success of such a process, I brought to the table a
(working) de fi ni ti on propos e d in two distinct phases:

CO LL ABO R ATI O N is the process through which, in order to satisfy the mutual
interests to solve / overcome a concrete challenge – inexistent or previously unknown –,
autonomous entities assemble specific contributions (different yet complementary) through
shared vision, in the absence of which the challenge could not be solved / overcome on one’s
own initiative and separately without the mediation of that process, assessed from costs -
benefits point of view.

S UCCE S S FUL CO L L A BO RAT I O N is the already defined process in the frame

of which that concrete challenge would be solved / overcome in an unprecedented manner
and / or with original results, if the unprecedented and / or the original enjoys (a large)
acknowledgement of such a creative / innovating character, as soon as the collaboration
will be known by the interested third parties (and / or by the public).

The summary explanation of the (working) definition of collaboration I unfolded,

in a first stage, with the minimal presentation of the meaning of the eleven terms and
phrases from the content of the basic body (/ of the main sequence) of that respective
proposed definition: the process, the mutual interest, solving – overcoming a (concrete)
challenge, the challenge, its concreteness, the previous inexistence or ignorance (of a
certain challenge), the autonomy of the entities, the specific contributions, the contributions’
quality of being different yet complementary, the shared vision and the typical costs -
benefits binomial associable with risk; as a matter of fact, all of these elements have
subsequently been revisited in elaborated analyses, at different times and to different
extents, all throughout the sections of chapter 4.

(2)
”Unlike c o m m u n i c a t i o n , it is not about exchanging information, it is about using information to
create something new. Unlike coordination, collaboration seeks divergent insights and
spontaneity, not structural harmony. And unlike c o o p e r a t i o n , collaboration thrives on differences
and requires sparks of dissent. If we use this rigor to define collaboration, we will use this word
much less frequently to describe what we do.” (Denis 2012)

53
 Totuși, în explicarea inițială, cu prilejul punerii în discuție a concreteții provocării am
asumat că provocării concrete îi corespunde invariabil și cu necesitate un context, un
climat la fel de concret, pe care l-am teoretizat apoi IN EXTENSO în capitolul 4.
Totodată, în privința inexistenței sau necunoașterii anterioare a unei provocări
anume, am prefigurat importanța covârșitoare pe care o dobândește modul în care este
utilizată informația, căruia i-am acordat o atenție specială în explicarea și interpretarea
analitică ulterioară a triadei subiectivare - subiectivizare - intersubiectivizare.
Tot acolo, am reținut secretul într-o primă indicare simplificată, care caracterizează
natural și spontaneitatea, și provocarea, și colaborarea.
Cea de-a doua secvență a definiției propuse, legată de succes și – mai ales – de
recunoașterea / ”legitimarea” lui, am conceput-o atât în satisfacerea trendului teoriilor
organizaționale de abordare a colaborării, cât și pentru a introduce secretul în luminile
rampei, la vremea potrivită și ceva mai consistent (continuată apoi în subsecțiunea 3.5.1.
și, pe larg, în analizele capitolului 4).
Păstrând în atenție și complicitatea, pe de-o parte în acea prezentare doar schițată,
am asumat că problema recunoașterii unui succes devine o chestiune de climat, iar pe de
altă parte, am asumat că recunoașterea (publică a) succesului nu este o condiție de
existență a lui. În tot cazul, după ce am susținut că cele mai de succes colaborări sunt
colaborările secrete, o primă inevitabilă trimitere am făcut-o spre intelligence, care
contabilizează deopotrivă recordurile cantitative și calitative ale colaborărilor cu adevărat
de succes; în acel domeniu / perimetru, colaborarea secretă este garanția – sau măcar
premiza – succesului. Printre altele, am arătat și că pentru a întregii succesul, surpriza
unui fapt împlinit – devenită o provocare în sine –, impune ca realizarea lui să fie ticluită în
tăcere. Astfel, cea de-a doua ipoteză a definiției formulată în două trepte, pe lângă
caracterul secret al unei colaborări de succes, imprimă totodată și rațiunea acelui
caracter necesar.

Prin lămuririle minim necesare în privința succesului (și a secretului în care el ar

putea fi asigurat), am încheiat explicarea provizorie a definiției mele de lucru, care să
înlesnească ulterior înțelegerea potrivită a direcției de investigație și analiză, cu toată
structura logică a ansamblului de date pregătitoare – ale cadrului teoretic, fie el și
segmentat prezentat –, completat apoi de celelalte date ale cercetării propriu-zise din
capitolul 4.
Într-o altă etapă ulterioară a cercetării, poziționată anume la încheierea capitolului 3,
am sugerat că, făcând abstracție de contextul științific al demersului, colaborarea s-ar
putea esențializa în exprimarea foarte plastică a butadei populare cu iz arhaic potrivit
căreia, parafrazată, «trebuie să mă fac frate cu x până trec puntea ! ».
Provocarea are spontaneitatea ei iar decizia mea – urmând logica provocării, luată
pe cumpănirea beneficiilor și costurilor –, este în sensul de a o soluționa.

54
 However, in the initial explanation, when I brought up the concreteness of the challenge,
I assumed that for the concrete challenge there was necessarily and invariably a corres-
ponding context, a climate just as concrete, which I then theorized IN EXTENSO in chapter 4.
At the same time, with regard to the inexistence or the previous ignorance of a certain
challenge, I heralded the overwhelming importance that the way in which the information
is used acquires, to which I gave special attention in the subsequent explaining and
analytically interpreting of the subjectivation - subjectivization - intersubjectivization trio.
At that same stage, in a first simplified indication I retained the secret that was
naturally characterizing spontaneity, challenge and collaboration alike.
As for the second sequence of the proposed definition, concerning success, and –
especially – its recognition / “legitimization”, I conceived it with a view to satisfying the trend
of organizational theories that approach collaboration and as well as to shining the limelight
on the secret at the right time and in a slightly more consistent manner (resumed in
subsection 3.5.1. and, extensively, in the analyses in chapter 4).
Bearing in mind also complicity, on the one hand only in that merely sketchy
presentation, I assumed that the issue of recognizing a success becomes a question of
climate, and on the other hand, I assumed that (public) recognition of success is not an
existential condition of it. At any rate, after asserting that the most successful
collaborations are the secret collaborations, I made a first inevitable reference to
intelligence, which accounts for both quantitative and qualitative records of the genuinely
successful collaborations; in that field / within that boundary, secret collaboration is the
guarantee – or at least the premise – of success. Amongst other things, I also pointed out that
in order for the success to be total, the surprise of an accomplished fact – which becomes a
challenge in itself –, requires that its fulfillment be devised in silence. This way, the second
hypothesis of the definition formulated in two stages, aside from the secret character of a
successful collaboration, also imprints the rationale of that necessary character.

On the basis of the clarifications minimally necessary with respect to success (and to
the secret in which it may be ensured), I concluded the provisional explanation of my
working definition that should subsequently facilitate the adequate understanding of the
investigative and analytical direction, with the entire logical structure of the ensemble of
preparative data – of the theoretic frame, be it in segments presented –, ensemble
subsequently completed by the other data of the actual research from chapter 4.
At a later stage of the research, specifically placed toward the end of chapter 3, I
suggested that, brushing aside the scientific context of the itinerary, collaboration could be
essentialized in a very plastically expressive and archaic flavored witticism, according to
which, paraphrased, «I have to make brother with x till I get across the bridge» // «trebuie
să mă fac frate cu x până trec puntea ! ».
Challenge has its own spontaneity and my decision – pursuing the logic of challenge,
taken based on bringing benefits and costs into balance –, is meant to solve it (the challenge).

55
 În afară de a îmi intersubiectiviza vrerea cu acel x, pentru că tovărășia cu el ori nu
m-ar onora, ori ar putea să complice situația – prin vreo potrivnicie din partea vreunui terț
–, atât intenția mea cât și eventuala (modalitate de) desfășurare a procesului de
colaborare pentru trecerea pârleazului ar fi intelligent să rămână secrete, doar ale
noastre.
În definitiv, întreaga afacere – pentru că ce se întemeiază pe costuri - beneficii numai
filantropie nu e – devine o chestiune de compromis și de oportunitate.

De la viziune la viziunea împărtășită

De la viziunea împărtășită la evaluarea ei ( ...sau a colaborării ?!)
Odată ce viziunea împărtășită este variabila esențială a procesului de colaborare nu
puteam să neglijez eventualitatea posibilității de evaluare a sa, sens în care am început să
verific dacă și cum este reflectată această chestiune în literatura de specialitate.

Teoretizarea viziunii împărtășite În scotocirea după astfel de preocupări de studiu

anterioare investigației mele, am constatat că mă aflam pe un teren viran. În pofida
situației descurajante pentru întărirea unei concepții care căuta, pe lângă confirmări,
corective și clarificări orientative, am decis să aduc totuși în discuție o cercetare făcută
pe practica colaborării, cu referire și raportare explicită la viziunea împărtășită, comple-
tată și de o bibliografie reprezentativă la acea epocă, chiar dacă nu era deloc favorabilă
concepției mele. Studiul subliniază că în dezbaterile despre performanţa colaborării şi
evaluarea succesului ei, înţelegerea naturii obiectivelor este esenţială, încă fiind în
dispută indicatorii şi criteriile pe care performanţa poate fi măsurată (Vangen & Huxham
2005, 5). Situația nu a avut (cum) să se schimbe de atunci.
Printre multe alte aspecte care din capul locului sunt discutabile, în opinia autoarelor,
nevoia evaluării rezultă din nevoia de a înţelege diferenţele aspiraţiilor – nu a viziunilor, nu
a obiectivelor – celorlalţi implicaţi, în orice moment al procesului de colaborare.
Pe de o parte, întregul conţinut abundă în invocarea obiectivelor ascunse, a riscurilor
necunoscute şi a secretelor de la tot pasul ale unui proces de colaborare, în care unul este
câştigător (mai mult decât celălalt); pe de altă parte, studiul autoarelor se încheie pe / cu
”construcţia încrederii” (Ibidem 41), care este picată de nicăieri, nicicum acceptabilă,
proiectând o contradicție în termeni a concluziilor.
Pe acest fond, afirmația că […] ”orice proces de susţinere a colaborării care se
bazează pe noţiunea de viziune împărtăşită este puţin probabil să reuşească” (Ibidem 39),
își cam pierde orice consistență. Fără a dezarma pentru că nu exista o teorie sau o
teoretizare particulară a viziunii – împărtăşite sau nu – m-am hotărat să propun proiectul
uneia proprii.

Proiectul unei concepții privind viziunea împărtășită Astfel, am presupus provizoriu

că viziunea împărtăşită este punctul de intersecţie şi / sau angrenajul de agregare dintre

56
 Aside from intersubjectivising my will with that x, because a comradeship with him
might not honor me or it might complicate the situation – due to any opposition from any
third party –, it would be intelligent that both my intention and the possible (way of)
unfolding of the process of collaboration for getting across the bridge to remain secret; our
secrets and only ours.
In the end, the whole business – because that which is based on costs - benefits is
anything but charity – becomes a matter of compromise and opportunity.

From vision to shared vision

From shared vision to the assessment thereof ( ...or of collaboration ?!)
Once the shared vision became the essential variable of the process of collaboration,
I couldn’t neglect its likelihood of assessment possibility, and in this sense I started to
verify if and how this issue is reflected in the specialized literature.

Theorizing the shared vision. In my search for this kind of study preoccupations
prior to my investigation, I noticed that I was treading on uncultivated ground. Despite the
situation that was discouraging the consolidation of a conception that was in search of not
just confirmations, but also of corrections and orientative clarifications, I still decided to
bring up for discussion a research on the practice of collaboration with references and in
explicit relation to the shared vision, completed also by a then representative bibliography,
even if it wasn’t in the least favorable to my conception. The study underlines that in the
debates on the performance of collaboration and the assessment of its success, the
understanding of the nature of objectives was essential, with the indicators and criteria by
which performance can be measured still being disputed (Vangen & Huxham 2005, 5).
The situation has yet (to find any possibility to) change since then.
Among many other aspects that are from the very beginning questionable, in the
opinion of the authors, the need to assess derives from the need to understand the
differences of aspirations – not of visions, not of objectives – of the parties involved, at
any point of the process of collaboration.
On the one hand, the whole content is abundantly invoking the hidden objectives, the
unknown risks, and the secrets at every turn in a process of collaboration, where one
entity is the winning one (more so than the other entity); on the other hand, the study of the
authors concludes with “trust building” (Ibidem 41), which has come out of nowhere and is
in no way acceptable, projecting the conclusions’ contradiction in terms.
In this context, the assertion that [...] “any process supporting collaboration that is based
on the notion of shared vision is very unlikely to succeed” (Ibidem 39) kind of loses consis-
tency. Not wanting to give up because there wasn’t a particular theory or a particular theory-
zation of the vision – shared or not –, I decided to put forward the project of one of my own.

The project for a conception about the shared vision. So, I presupposed
provisionally that the shared vision is the point of intersection and / or the aggregation’s

57
interesele mutuale ale coautorilor, care aduc prin intermediul ei contribuţiile specifice
(diferite și complementare) în climatul emițător, deţinător sau dobânditor al provocării – ce
urmează să fie soluţionată / depăşită – şi contribuţia particulară a acelui climat, care va
influenţa (stimula / inhiba) acea viziune împărtăşită, în satisfacerea respectivelor interese
mutuale.
Totodată, am avansat și o definiție în cuvinte puține, într-un cu totul alt registru - unul
deconstructiv : viziunea – până la intersubiectivizare – este inspiraţie şi calcul.
Am avut în vedere calculul pentru un interes (sau prioritizarea lui dintre mai multe
alte câteva posibile). În anticiparea cursului analitic al capitolului 4, am arătat că și
inspiraţia şi calculul vin dintr-un experienţial; întâlnirea lor se aşterne pe un emoţional şi
vor operaţionaliza cu un intenţional, pentru o situaţie dată, pentru un interes concret. Cele
trei, experienţialul, emoţionalul şi intenţionalul se întrupează într’un comportament, com-
portament care – la un moment dat –, într-o situaţie anume şi în privinţa unui interes
concret va reflecta doar o (parte a sa, o) mentalitate.
Mentalitatea este una dintre cheile viziunii care – pe lângă faptul că îi este și singura
asociată –, cu prilejul împărtăşirii / intersubiectivizării, o primeşte şi pe cea de-a doua
cheie, climatul. Unele mentalităţi, deprinse cu provocarea vor înţelege colaborarea şi o
vor practica altfel decât acelea deprinse cu rutina, formalul şi predictibilul.
Tot anticipativ am continuat că organizaţionalul şi instituţionalul, creatoare ale unor
mentalităţi proprii fiecăreia, au predispoziţii diferite, prima pentru colaborare, cea de-a
doua pentru cooperare. Chiar înainte de analize erau numeroase indicii care m-au îndrep-
tățit să susțin că deosebirile sunt legate de naturile şi logicile diferite, care se răsfrâng
asupra unor moduri la fel de diferite de a înțelege şi de a utiliza informaţia.
Din acel punct, analiza devine relevantă (și) pentru intelligence.

De la evaluarea colaborării la estimarea viziunii împărtășite Într-un prim stadiu,

păstrând în memorie că viziunea este esențială, atât în colaborare, cât și în strategie (pe
atunci încă nedeconstruită) am sugerat o facilă comparație între cele două: în com-
paraţie cu procesul de colaborare, la strategie oricum situaţia se prezintă în mod diferit:
aceasta din urmă – după cum empiric şi statistic se poate constata – nu este percepută,
interpretată şi intersubiectivizată (de către cei care o implementează) ca fiind un proces.
Deci, practic – la fel şi teoretic – viziunea trebuie să fie manifestă doar la momentul
conceperii unei strategii anume. Apoi, executanţii care o vor implementa, vor fi dezlegaţi
de vreo obligaţie vizionară. Prin urmare, povestea evaluatorilor de strategii se rezumă la
o simplă contabilizare de rezultat, fie şi de etapă, cauzat de o decizie / un plan. Nimic
mai mult !
Apoi, întorcându-mă la procesul de colaborare, după ce am făcut o atentă recenzie
a literaturii academice pe tema așa-zisei evaluări a respectivului proces, am fost nevoit
să constat că cele mai cinstite evaluări ale procesului de colaborare – ori declarat ca
atare – sunt cele de rezultat. Însă, din acest punct, deja devine dificil de stabilit cu
precizie dacă chiar a fost vorba de vreo colaborare ori rezultatele evaluate sunt rodul

58
gearing between the mutual interests of the co-authors, who through it bring their specific
contributions (different and complementary) into the emitting, stocking or acquiring climate of
the challenge – which is to be solved / overcome – and the particular contribution of that
climate, which will influence (stimulate / inhibit) that shared vision, in satisfying the said
mutual interests.
At the same time, I also put forward a brief definition, in a completely different register –
a deconstructive one: the vision – until intersubjectivisation – is inspiration and calculation.
I kept in mind the calculation for an interest (or its prioritization among several other
more possible interests). Anticipating the analytical course of chapter 4, I showed that both
inspiration and calculation derive from an experiential; their meeting lies on an emotional
and they will operationalize with an intentional for a given situation, for a concrete
interest. The trio, the experiential, the emotional and the intentional merge into a behavior,
one that – at some point – in a specific situation and with regard to a concrete interest
will reflect only a (part of itself, a) mentality.
Mentality is one of the keys to the vision that – aside from the fact that it is the only one
associated with it –, on the occasion of sharing / intersubjectivising, acquires the second key,
the climate. Some mentalities, used to the challenge, will comprehend collaboration and
practice it differently than the ones used to routine, to the formal and to the predictable.
In the same anticipatory vein, I went on to assert that the organizational and the
institutional, the forgers of certain mentalities particular to each of them, have different
predispositions, the former for collaboration and the latter for cooperation. Even prior to
the analyses there were numerous hints that gave me reason to assert that the differences
are linked to the different logics and natures that affect a number of equally different ways
of understanding and using information.
From that point on, analysis becomes relevant to intelligence (too).

From assessing collaboration to estimating the shared vision. At a first stage,

keeping in mind that vision is essential, both within collaboration and within strategy (at the
time still undeconstructed), I suggested a simple comparison between the two: compared to
the process of collaboration, the situation of strategy comes across as different: the latter –
as one can notice empirically and statistically – is not perceived, interpreted and
intersubjectivised (by those implementing it) as being a process. So, practically – and
theoretically too –, the vision has to be manifest only at the outset of the conception of a
certain strategy. Then, the executants who will implement it will be unbound of any visionary
obligation. Therefore, the story of the evaluators of strategies is summarized as a simple
result or even an accounting of a segment, caused by a decision / plan. Nothing more !
Then, going back to the process of collaboration, after reviewing carefully the
academic literature centered on the topic of the so-called assessment of that process, I was
compelled to observe that the most honest assessments of the process of collaboration – or
that are declared as such – are those concerning the result. However, from this point on, it’s
already becoming difficult to precisely decide if it really was about a collaboration or the

59
unei cu totul alte activităţi, numite ulterior comod sau politicos colaborare. Este punctul în
care totul devine relativ iar viziunea se evaporă ’strategic’ – şi de această dată –, de la
vreo evaluare.
De asemenea, cu încurajarea celor până atunci deja cercetate, am susținut că
invariabil evaluarea de proces este până la urmă o evaluare de mentalitate.
În fine, în concepția mea, colaborarea – cu propensiunea sa structurală către secret –
nu poate fi evaluată ca proces. În sprijinul acestei afirmaţii aduc argumentul faptului că o
evaluare utilă a procesului de colaborare ar fi presupus posibilitatea de evaluare în timp
real a viziunii şi a climatului (care influenţează viziunea), pe sincronul desfăşurării proce-
sului în sine. Deci, într-un sens propriu, ca şi în cazul strategiei, evaluarea unei colaborări
este legendă… Aceasta este o realitate universal valabilă atât pentru cotidian, cât şi pentru
organizaţii secrete, crimă organizată ori instituţii netransparente şi – cu atât mai mult –
pentru intelligence.
Fără prea multă convingere, pe atunci am sugerat că dacă totuşi colaborarea nu ar
putea fi evaluată, viziunea ar avea o șansă eventuală numai pentru o estimare – invariabil
subiectivă – cu mentalitatea pe care o am, în raport cu un interes concret (de colaborare
sau oricare altul) şi de climatul în care vreau ori trebuie să mi-l satisfac. Deci, şi
“estimarea de viziune” tot o evaluare de mentalitate ar (putea) fi.

Cultura colaborării
Continuând meteahna de a mă autocita, inconvenient la care am fost nevoit să
recurg de la rezumatul explicării definiției (de lucru a) colaborării, aici voi reaminti că este
dificil de stabilit dacă şi în ce măsură ceva poate fi culturalizat, în lipsa unei definiţii la care
posibilitatea de culturalizare să se raporteze.
În urma tuturor celor puțin arătate in secțiunea 2.5., întreaga chestiune ar putea fi
reductibilă la un alt scurt (auto)citat : definiţia (de lucru a) colaborării pe care am propus-o
cuprinde două elemente esenţiale care nu permit culturalizarea: viziunea şi provocarea.
Şi una, şi cealaltă, prin caracterul lor impredictibil, manifestarea lor spontană, existenţa
lor instabilă şi imposibilitatea măsurării lor, se sustrag oricărei încercări de a fi planificate şi
/ sau culturalizate. În consecinţa acestei stări de lucruri, colaborarea – în iniţierea / desfă-
şurarea căreia se oglindesc caracteristicile elementelor sale esenţiale – va fi la rândul său
împiedicată de la orice încercare de culturalizare.
Prin urmare, ceea ce atunci doar presupuneam cu precauție, acum aș putea susține
cu mai multă convingere : nu există şi nu poate exista o cultură a colaborării.

În acea etapă investigativă, plecând de la interesul de inițiere / desfășurare a (inte-

racțiunii / activității / ) procesului, într-un prim ”semafor” am schematizat paralela dintre
colaborare și cooperare, pentru a reliefa diferențele cele mai reprezentative între cele
două.

Punctul meu de plecare în cercetarea și clarificarea ipotezelor inițiale, deși a fost

binomul instituțional - organizațional, acela a fost interferat substanțial de binomul cultură -

60
assessed results are the aftermath of a completely different activity, comfortably or politely
designated as collaboration afterwards. It’s the point where everything becomes relative and
the vision vanishes ‘strategically’ – again ! – from any kind of assessment.
At the same time, being encouraged by what had already been researched up to that point,
I asserted that, invariably, the process assessment is, after all, a mentality assessment.
In the end, in my conception, collaboration – with its structural propensity towards
secret – cannot be assessed as a process. To support this claim, I’m using the argument
that a useful assessment of the process of collaboration would have presupposed the
possibility to assess in real time the vision and climate (influencing the vision) in sync with
the unfolding of the process per se. So, in the actual sense, as in the case of strategy, the
assessment of a collaboration is a myth... This is a reality universally valid both in day-to-
day life, in secret organizations, organized crime or opaque institutions and – even more so
– in intelligence.
Not strongly convinced, at that point I suggested that if still collaboration couldn’t be
assessed, the vision might stand a chance only for an estimation – invariably subjective –
with the mentality that I have, in relation to a concrete interest (in collaboration or
anything else) and to the climate in which I want or have to satisfy my interest. Therefore,
the “estimation of vision” too would (/ could) be an assessment of mentality as well.

Culture of collaboration
Continuing the flaw of citing myself, an inconvenience to which I had to resort to right
since the summary of the explanation of the (working) definition of collaboration, I will remind
here that it is difficult to decide if and to what extent something can be culturalized, in the
absence of a definition to which the possibility of culturalization should be related.
Following the things presented in brief in section 2.5., the whole issue could be reducible
to another short (self)quote: the (working) definition of collaboration that I suggested includes
two essential elements that do not allow culturalization: vision and challenge.
Both, through their unpredictable character, their spontaneous manifestation, their
unstable existence and the inability to be measured, elude every attempt to be planned
and / or culturalized. In the aftermath of this state of fact, collaboration – in the initiation /
unfolding of which the characteristics of its essential factors are mirrored – will in its turn
be impeded from any culturalizing attempt.
As such, what I was then presupposing with caution, I could now assert with more
conviction: there isn’t and there can’t be a culture of collaboration.

At that investigative stage, starting from the initiating / unfolding interest of the
(interaction / activity /) process, at a first “red light” I schematized the parallel between
collaboration and cooperation, in order to underline the most representative differences
between the two.

My starting point in researching and clarifying the initial hypotheses, although it was
the institutional - organizational binomial, was substantially interfered into by the culture -

61
comportament. Chiar dacă amândouă au o reflectare mai mult sau mai puțin politică,
relaționarea elementelor ce le compun este net diferită.
Era în firescul împrejurării să pornesc de la ceea ce știam cu certitudine, respectiv de
la construcția continuă și reciprocă a culturii cu comportamentul, în baza și în urma căreia
să mă dumiresc în privința raportului pe atunci necunoscut dintre instituțional și organi-
zațional, dintre autoritate și putere.
Oricum, naturile și logicile diferite dintre cele două id/entități non-dependente / inde-
pendente le-ar (putea) împiedica reconstrucția continuă și reciprocă. Deși în teorie, insuficient
separate și adesea amalgamate până la confuziune, în (realitatea) practică ele sunt distincte
dar, funcție de interes, și complementare.

Pentru că rezultatele investigației eventual dobândite s-ar cuveni în primul rând

încadrate studiilor de intelligence – subramură a studiilor de securitate, la rândul lor
ombilical legate de științele politice și IR, etc. –, va trebui să am în vedere cu precădere
interesul de inițiere / desfășurare a (interacțiunii / activității / ) procesului de colaborare în
intelligence.
Într-o atare repoziționare punctuală, asocierile colaborării cu realismul și a cooperării
cu liberalismul, ar putea deveni acceptabile și, doar orientativ, potrivite. Totuși, fără a fi în
măsură să fac sugestii, sunt de părere că o etichetare pe perechi în acest mod nu ar fi una
întotdeauna / prea des corectă / utilă. După ce am demonstrat că și instituționalul folosește
colaborarea, că și cooperarea publică are părțile ei secrete, că și colaborarea poate avea
segmente de cooperare de tipul celei instituționale, etc., etc., clișeele ar putea crea o
percepție statică despre situații aflate într-o continuă modificare, funcție de interes.
Până la urmă, în satisfacerea unui interes concret, nici-o entitate nu merge neabătut
pe principiul ELECTA UNA VIA NON DATUR RECURSUS AL ALTERAM; dimpotrivă, în dezirabilul
și firescul competiției, nimeni nu face economie de mijloace pentru îndeplinirea acelui
interes propriu. Prin urmare, granițele dintre interacțiuni și procese, în desfășurarea lor
practică, vor fi greu de stabilit pe ghidajele lor teoretice dar și mai dificil de menținut pentru
prea mult timp.
De vreme ce colaborarea și cooperarea sunt neevaluabile deopotrivă (de către terți,
mai ales), prima din pricina riscului, cea din urmă din cauza toleranței la risc / încrederii, cu
atât mai puțin entitățile aflate în interacțiune s-ar osteni să caute etichete adăugate.
Prin materializare formală, influență, concurență, etc., ar putea să îmbrace comod
straiele unor documente în care să se acrediteze ideea de colaborare ori, și mai des, de
cooperare, fără a mai pune la socoteală covârșitoarea sumă de împrejurări când conținutul
documentelor ar fi deja demult depășit de interes și / sau de realitate.
În acest peisaj brownian și fluid, cu interese pe măsură, în care tendințele de
simplificare vor fi mult mai mult accentuate și încurajate de postmodernism – în poziții
și intensități diferite –, colaborarea eventual realistă și cooperarea părelnic liberală se vor

62
behavior binomial. Even if the two have a more or less political reflection, relating the
elements that compose them is outspokenly different.
It was natural given the circumstances for me to start from what I knew for a fact,
namely from the continuous and reciprocal construction of culture with behavior, on the
basis and in the aftermath of which I would be enlightened about the then unknown
relation between the institutional and the organizational, between authority and power.
Anyway, the different natures and logics between the two non-dependent /
independent (id)entities could hinder their continuous and reciprocal reconstruction.
Although in theory, insufficiently separated and often confusingly amalgamated, in (the
practical) reality they are distinct but, depending on the interest, also complementary.

Because the investigation’s potentially obtained results ought to first of all be ascribed
to intelligence studies – a sub-branch of security studies, in turn intimately linked to political
sciences and IR, etc. –, I will preeminently have to bear in mind the initiation / unfolding
interest of the (interaction / activity of) the process of collaboration in intelligence.
In such a punctual shift of position, the associations of collaboration with realism and
of cooperation with liberalism could become acceptable and, only orientatively, adequate.
However, without being in the position to make suggestions, I believe that a labeling in
pairs in this manner would not always / too often be a correct / useful one. After
demonstrating that even the institutional resorts to collaboration, that even public
cooperation has its secret parts that even collaboration can have cooperative segments of
the institutional kind, etc. etc., the clichés might create a static perception of the situations
undergoing constant change depending on the interest.
In the end, in satisfying a concrete interest, no entity will unabatedly follow the
principle ELECTA UNA VIA NON DATUR RECURSUS AL ALTERAM; on the contrary, due to the
natural and the desirable character of competition, nobody will economize on the means to
achieve that interest of their own. Therefore, the borderlines between interactions and
processes, in their practical unfolding, will be hard to determine by their theoretical railroad
and more difficult to maintain for too long.
Since both collaboration and cooperation are equally not evaluable (especially by
third parties), the former due to risk and the latter due to tolerance to risk / trust, the
interacting entities have less reason to bother looking for additional labels.
Via formal materialization, influence, competition, etc., one could comfortably pave
the way for some documents accrediting the ideas of collaboration or, more often, of
cooperation, discounting the immense body of circumstances when the content of the
documents has already been overcome by interest and / or reality.
In this Brownian and fluid context, with interests just as Brownian and fluid, where the
tendencies to simplify will be much more strongly emphasized and encouraged by
postmodernism – in different positions and intensities –, the potentially realist collaboration
and the seemingly liberal cooperation will be able to merge, mix and / or separate further

63
putea combina, amesteca și / sau separa pe mai departe, numai după in te re s , într-o /
dintr-o mai puțin constructivistă și mai pragmatic constructivă ”cooperlaborare”.

Intelligence-ul este acolo, în acel peisaj curând postmodern :

4. Intelligence-ul de la definirea sa nedefinită la cultura sa

aculturată, în rezumat vizează cel de-al treilea și ultimul segment care ar putea
fi alăturat într-o oarecare măsură cadrului teoretic de dinaintea părții de analiză.
M-am alăturat celor care își propun să perceapă intelligence-ul ca pe o “artă“ (e.g.
Rathmell 2002, 89) dar totodată – așa cum am mai arătat –, sunt printre cei care inves-
tighează mai degrabă cu preocupare decât cu fascinație acest tip de artă (a secretului). Un
asemenea tip de 'artă' e problematic și pentru cei care o practică și pentru cei care ar
trebui să fie beneficiarii ei, și pentru criticii / teoreticienii care să ghideze publicul, întru
înțelegerea celor 'expuse' în văzul tuturor dar totuși... secrete.
Într-o atare optică dirijată de percepție a situației, într-o primă parte a secțiunii am
considerat oportun să fac o prezentare sintetizată a unei game vaste de aspecte, încă
disputate, incerte și fluide, într-o dinamică a interconexiunilor și transformărilor, din lumea
intelligence-ului, o lume care să reunească opinii și dezbateri atât ale teoreticienilor, cât și
ale practicienilor domeniului. În acest scop, m-am folosit de un Raport ODNI & RAND
(Treverton et al. 2006) pe desfășurarea celei mai reprezentative conferințe internaționale
din domeniu de până acum, a cărui atentă analiză ar putea avea aptitudinea să transmită
și ceva din 'spiritul' acelei lumi, puțin cunoscută și – mai ales – puțin înțeleasă din exterior.
Deși interesul meu preponderent ar fi putut / trebuit să se mărginească doar la
proces – din care apoi să mă orientez spre cel de colaborare în domeniu – rezultatul
ar fi fost un cadru de poziționare (al procesului) incomplet și insuficient caracterizat,
pentru dimensiunea sa reală. De asemenea, Raportul analizat – vechi și la fel de
actual – ar putea fi considerat un adevărat colac de salvare pentru oricine dorește
să se familiarizeze rapid cu principalele direcții ale problemelor majore din
intelligence.

Problematica definiției și definirii domeniului de intelligence

Deși este în firescul lucrurilor ca teoria oricărui domeniu să impună o definiție, [ea] nu
poate fi avută, acolo unde nimic nu este constant (Terverton et al. 2006, 10). În concretul
acestei situații, prima consecință nu este că n-ar exista nicio definiție ci contrariul ei: sunt
numeroase, fie mai largi (e.g. Gill & Phythian 2015, 18-20; Lowenthal 2012, 9; Aldrich
2013, 237), fie mai restrânse (e.g. Dearth & Goodden 1995; Davies 2002; Rathmell 2002,
89) – acestea din urmă păstrând mai mult accentul pe concepția lui Sherman Kent –, dar
niciuna considerată ca suficientă în conținutul definit, care să se fi putut impune față de
toate celelalte. În acel context am ales un compromis între teoria și practica domeniului, la

64
on, only according to in t e re st , into / from a less constructivist and more pragmatically
constructive “cooperlaboration”.

Intelligence is there, in that soon-to-be postmodernist ensemble :

4. Intelligence from its undefined definition to its

accultural culture, in brief, concerns the third and final segment that could be
attributed to a certain degree to the theoretic frame prior to the analytical part.
I joined those who set out to perceive intelligence as an “art” (e.g. Rathmell 2002,
89), but at the same time – as I’ve showed before –, I am among those investigating in a
cautious rather than fascinated manner this type of ‘art’ (of the secret). Such type of ‘art’ is
problematic as well for its practitioners and its intended beneficiaries and for the critics /
theoreticians who are supposed to guide the public in understanding the things laid ‘bare’
before everyone yet still ...secret.
In such directed view of perception of the situation, at a first part of the section I
believed it to be appropriate to offer a synthesized presentation of a vast range of aspects,
still disputed, uncertain and fluid, in a dynamics of interconnections and transformations in
the intelligence world, one bringing together opinions and debates from both the
theoreticians and the practitioners of this department. To that purpose I used a ODNI &
RAND Report (Treverton et al. 2006) on the unfolding of one of the most representative
international conferences in the field until now, whose careful analysis might be able to
convey also some of the ‘spirit’ of that world, not very well known and – especially – not
very well understood by outsiders.
Although my preponderant interest could have / should have been confined only to
process – whence I would then orient myself towards the process of collaboration within
the scope of intelligence –, the result would have been an incomplete and insufficiently
characterized positioning frame (of the process), for its actual dimensions. At the same
time, the analyzed Report – as contemporary as it is old – could be considered to be a real
lifeboat for anyone wanting to quickly become familiar with the main directions of the major
problems in intelligence.

Problematic of the definition and the defining of the field of intelligence

Although it’s natural that the theory of any domain to require a definition, [it] cannot
exist where nothing is constant (Terverton et al. 2006, 10). In the concreteness of this
situation, the first consequence isn’t that there isn’t any definition, on the contrary: the
definitions are numerous, be they wider (e.g. Gill & Phythian 2015, 18-20; Lowenthal 2012,
9; Aldrich 2013, 237), or narrower (e.g. Dearth & Goodden 1995; Davies 2002; Rathmell
2002, 89) – the last ones keeping the emphasis on the conception of Sherman Kent –, but
none is considered to be sufficient in its defined content to get ahead of all the others. In
that context, I chose a compromise between the theory and the practice in the field, at the

65
punctul cel mai înalt de intersecție și diseminare al definiției pentru intelligence:
Pentagonul. Până la urmă, definiția sa – poate prea simplă și generalistă, de inspirație
kentiană (ca oricare alta, de altfel) – este referențialul față de care termenul este
întrebuințat în instituțiile, actele și discursurile oficiale (americane), cu vectorul de proiecție
cel mai puternic în toate derivatele literaturii de intelligence, relevante în cercetarea
științifică la vârf.
Așadar, prin intelligence se înțelege “1. produsul care rezultă din colectarea, pre-
lucrarea, integrarea, evaluarea, analiza și interpretarea informațiilor disponibile cu privire la
națiuni străine, forțe sau elemente ostile sau potențial ostile, ori zone ale operațiunilor reale
sau potențiale. 2. activitățile care au ca rezultat produsul. 3. organizațiile implicate în astfel
de activități“ (Pentagon 2016, DDDMAT 114).
Chiar dacă în mod direct, această definiție – adoptată și ca definiție de lucru – nu mi-
a prea folosit investigației, am considerat-o necesară ca bază de raportare a tuturor
surselor și materialelor care să fie eventual citate ulterior. Pe fond, definiția Pentagonului
este triada lui Kent reformulată în varii prezentări – mai extinse (e.g. Dearth & Goodden
1995, 97-115) sau mai contrase (e.g. Rathmell 2002, 89) – ale mai tuturor autorilor, care în
esență poate fi rezumată la proces - profesie - politică.
“Procesul se referă la elementele ciclului de intelligence și ale rezultatelor sale.
Profesia se referă la organizații și la normele organizaționale în cadrul cărora lucrează
profesioniștii. Politica se referă la faptul că «intelligence-ul este o artă bazându-se pe
evaluare și interpretare». Produsele sunt prin urmare supuse la influențe “politice“. Aceste
influențe includ presiunile organizaționale, birocratice și ale partidelor politice precum și
filtre cognitive individuale sau instituționale“ (Rathmell 2002, 89).
Deși mulți autori – spre majoritatea lor – sunt de părere că secretul nu poate lipsi
dintr-o astfel de definiție (e.g. Warner in Treverton 2006, 2-3; Gill & Phythian 2015, 18-19),
cea a Pentagonului nu face nicio referire explicită la secret, activitate secretă ori
organizație secretă.
În primul rând, în această cercetare prin intelligence community // comunitate de
intelligence / IC am considerat “toate departamentele sau agențiile guvernamentale care
au legătură cu activitatea de intelligence, fie în supraveghere, management, susținere, fie
într-un (alt) rol participativ“ (Pentagon 2016, DDDMAT 114).
În al doilea rând, coborând la veriga de bază a IC, am arătat înțelesul de dicționar al
termenului 'agenție de intelligence': o agenție “în limbajul de intelligence este organizația
sau persoana implicată în colectarea și / sau prelucrarea informațiilor“ (Pentagon 2016,
DDDMAT 14). Coroborând cele două definiții (ale IC și IAg), am dedus că în intelligence
sunt avute în vedere doar acele agenții guvernamentale – cu competențele executive ale
unui serviciu public (și supus politicilor publice) –, care astfel sunt poziționate departe de
caracterul asociativ al unei organizații autentice.
Despre multitudinea de utilizări interșanjabile între 'instituție' și 'organizație' ridicasem
primele obiecții cu ocazia formulării ultimei ipoteze a acestei cercetări. Până la analizele

66
highest intersection and dispersing point for the definition of intelligence: the Pentagon.
Ultimately, its definition – maybe too simple and generalist, of Kentian inspiration (just like
any other) – is the referential in relation to which the term is used in the official (US)
institutions, documents and speeches, with the strongest projecting vector in every
derivative of the literature on intelligence, derivatives relevant to the scientific research
conducted on the highest level.
Therefore, by intelligence one understands “1. the product resulted from the
collection, processing, integration, evaluation, analysis and interpretation of available
information concerning foreign nations, hostile or potentially hostile forces or elements, or
areas of actual or potential operations. 2. the activities whose result is the product. 3. any
organization involved in this kind of activities” (Pentagon 2016, DDDMAT 114).
Even if this definition – also adopted as the working definition – wasn’t directly too
useful to my research, I considered it to be necessary as a basis of reference for all the
sources and materials to be cited subsequently. Overall, the Pentagon’s definition is Kent’s
trio reformulated in various lectures – more extensive (e.g. Dearth & Goodden 1995, 97-
115) or abridged (e.g. Rathmell 2002, 89) – of almost all authors, which can essentially be
summarized as process - profession - politics.
“Process refers to the factors of the intelligence cycle and its outputs. Profession
refers to organizations and organizational norms within which professionals work. Politics
refers to the fact that «intelligence is an art relying on assessment and interpretation».
The products are therefore subject to “political” influences. The possible political influences
may include organizational, bureaucratic and party political pressures as well as individual
or institutional cognitive filters” (Rathmell 2002, 89).
Although many authors – most of them – believe that secret cannot be absent from
such a definition (e.g. Warner in Treverton 2006, 2-3; Gill & Phythian 2015, 18-19), the one
given by the pentagon does not explicitly reference secret, or secret activity or secret
organization.
First of all, in this research by intelligence community / IC I took into consideration “all
departments or agencies of a government that are concerned with intelligence activity,
either in an oversight, managerial, support, or participatory role” (Pentagon 2016,
DDDMAT 114).
Secondly, going back to the basic link of an IC, I pointed to the dictionary definition of
the term ‘intelligence agency’: an agency “in intelligence usage, an organization or
individual that collects and / or processes information” (Pentagon 2016, DDDMAT 14). By
corroborating the two definitions (for IAg and IC) I inferred that in intelligence one takes
into account only those governmental agencies – with the executive competences of a
public service (and subject to public policies) – that this way position themselves away
from the associative character of a genuine organization.
On the occasion of formulating the final hypothesis of this research, I expressed
my first objections to the multitude of interchangeable uses between ‘institution’ and

67
4.1.-2. dădusem credit provizoriu și preferință unui autor care, arătând că intelligence-ul
este o inovație instituțională victoriană, referindu-se la IAg / IC, a concluzionat că ele sunt
instituții în mod rezonabil coerente (Herman 2011, 15, 35). Apoi, ca nuanțare la 'definiția
de lucru', am subliniat că IAg este o instituție guvernamentală, aflată – ca oricare astfel de
instituție – în serviciul public, cu toate efectele ce derivă din acest statut (în ceea ce
privește reglemen-tarea, bugetarea, controlul, etc.) care desfășoară activitățile de
intelligence (enumerate în definiția domeniului).
La identificarea unui atare statut, pe lângă definițiile simple din dicționarul Pentagonului
și literatura anglo-saxonă, am avut în vedere (și) prezentările despre intelligence din
statele europene și ale lumii (Davies & Gustafon 2013a; deGraaff & Nyce - with Locke
2016). Toate acestea au accentuat diferențele semnificative dintre statutul instituțional și
comportamentul organizațional al unei IAg. În acea etapă postdocumentară a inves-
tigației am presupus sub rezerva verificării ulterioare că una dintre principalele cauze ale
diferenței ar putea fi imposibilitatea de evaluare nepolitizată a activităților specifice
acelei instituții atipice.

Orice formă de artă cere creativitate, printr-o gândire liberă (și performantă) ori, după
cum arăta Agrell în prezentarea sa de la eveniment, sistemele de intelligence ale zilelor
noastre nu sunt inovatoare, când tocmai inovația este și va rămâne principala lor sarcină
(Treverton et al. 2006, 21).
Această frână în adaptarea culturii de intelligence și – pe cale de consecință – în
redefinirea domeniului, poate fi atribuită culturii instituționale, profund birocratice, Jennifer
Sims continuând în cadrul prezentării sale să critice mentalitățile și practicile de tip
groupthink, subliniind că ”IC ar trebui să încurajeze diversitatea, pe care mai degrabă să o
aprecieze decât să o înlăture sau să îi nege valoarea” (Ibidem, 24).
Tendințele constructiviste și postmoderniste din domeniu au prins glas prin
prezentarea lui Davies, începută cu ipoteze provocatoare, dintre care aici o reamintesc
pe cea legată de originea americană a teoriei de intelligence, singura cunoscută și
dezvoltată în domeniu. Același participant la conferință a avertizat asupra riscului de a
lăsa definirea și teoretizarea domeniului la îndemâna practicienilor care, din interese
birocratice, ar amplifica disputele, fără soluționarea dilemelor existente în aceste privințe
(Ibidem, 19-20).

Și, dacă cultura instituțională, profund birocratică nu ar fi fost frâna suficientă în

obstrucționarea creativității și inovației într-o asemenea artă, ei i-a fost adăugată și
imposibilitatea, afirmată și demonstrată de către participanți, de a evalua ori de a
măsura activitățile – sau măcar rezultatele – de intelligence.
Potrivit Raportului ales pentru referință, această imp o sib ilit a t e , aproape de să -
vâ rșit ă pentru cei din afara sistemului, de cele mai multe ori nu este semnificativ
schimbată nici pentru aceia care sunt în spatele ușilor închise ale IAg / IC. Printre altele fie

68
‘organization’. Prior to the analyses in 4.1.-2. I had provisionally been giving credit and
preference to an author who, in showing that intelligence is a Victorian institutional
innovation, referring to IAg / IC, concluded that they are reasonably coherent institutions
(Herman 2011, 15, 35). Then, as a nuance of the ‘working definition’, I underlined that IAg
is a governmental institution, in public service – like any other institution of this type – with
all the effects deriving from this status (as far as regulation, the budget, control, etc. are
concerned) that carries out intelligence activities (listed in the definition of the domain).
In identifying such a status, in addition to the simple definitions found in the
Pentagon’s dictionary and in Anglo-Saxon literature, I (also) took into account
presentations given on intelligence in European states and worldwide (Davies & Gustafon
2013a; deGraaff & Nyce – with Locke 2016). All of these elements have underscored the
significant differences between the institutional status and organizational behavior of
an IAg. At that post-documentary stage in my research, I presupposed on a need-to-verify
basis that one of the main causes of the difference might be the impossibility of an
unpoliticized evaluation in the activities specific to that atypical institution.

Any form of art requires creativity, through a free and (performant) thinking or,
as Agrell indicated in his speech at the event, “intelligence systems today are not
innovative, but innovation is, and will be, their main task ” (Treverton et al. 2006,
21).
This brake in adapting the culture of intelligence and – consequently – in redefining
the domain can be chalked up to the institutional culture, profoundly bureaucratic, Jennifer
Sims resuming in her speech that “the IC, which has been criticized for groupthink, should
seek to encourage diversity and a cross-agency appreciation of that diversity – not to shed
it or deny its worth” (Ibidem, 24).
The constructivist and postmodernist tendencies in the field have gained a voice in
Davies’ presentation, which started with challenging hypotheses, of which I will remind
here the one about the American origin of intelligence theory, the only one known and
developed in the field. The said participant in the conference warned about the risk of
leaving the definition and theorization of the field in the hands of practitioners who, for
bureaucratic interests, would amplify the disputes, without solving the existing dilemmas in
this regard (Ibidem, 19-20).

And, if institutional culture, profoundly bureaucratic, weren’t a strong enough brake to

obstruct creativity and innovation in such an art, it was joined by the impossibility,
asserted and demonstrated by the participants, to assess or measure intelligence
activities – or even its results.
According to the Report chosen for reference, this virtually p e rf ect imp o ssib ilit y
for outsiders is most of the times insignificantly changed even for the ones who are behind
the closed doors of the IAg / IC. Among other things, we may say that a good intelligence

69
scris, un proces de intelligence bun nu este o garanție în sine că rezultatele vor fi
bune sau utile, privință în care se aseamănă cu colaborarea.
Între uz și abuz, termenul de 'intelligence' a intrat în clubul buzzword-urilor cu veleități
artistice, deficit de teoretizare și imposibilitate de evaluare, alături de 'strategie' (, 'încrede-
re') și 'colaborare'. Am sugerat că parafrazarea “Când totul este intelligence, nimic nu este
intelligence“, denumită de Davies ca limita lui Agrell, ar putea fi extrapolată fără teama
vreunei greșeli deopotrivă la strategie (, încredere) și la colaborare.

Cultura de intelligence și terminologia asociată ei

În continuarea capitolului, rezervând părții de analiză lămurirea statutului instituțional
al IAg / IC și detașându-mă provizoriu de reproșul făcut de Sims în privința culturii insti-
tuționale – deci, nu a uneia organizaționale – percepută ca o frână pentru necesara
revoluție în domeniu, am abordat succint atât cultura de intelligence cât și conceptele
derivate sau conexe, după caz.
Ca în toate interacțiunile intra- și inter-culturale, inclusiv cele dintre culturile
naționale, în mod firesc, și în intelligence comportamentul și cultura se construiesc
continuu și reciproc.

În democrațiile laice, cultul, considerat o venerație ritualică față de o deprindere (sau

un anume conducător), este un termen care în intelligence dobândește un sens figurat și
invariabil peiorativ (ex. cultul pentru secret). În general, un cult poate fi favorizat de exis-
tența unor baroni de feude (Immerman 2011, 163), de groupthink-uri obediente celor
dintâi, situații specifice când se pierde posibilitatea de control instituțional ierarhic / extern.

Cultural intelligence (CULINT) – și ethnographic intelligence (ETHINT) – sunt

folosite, la nivel individual, pe latura militară a activităților (de contrainformații și contra-
insurgență) pentru înțelegerea și îmbogățirea cunoștințelor despre variatele situații și
societăți trăitoare pe terenul de joc străin (Early & Ang 2003; Delp 2008; Lawton 2014).
Teoretic, cultural diplomacy ar fi echivalentul pentru latura 'civilă' însă, având în
vedere că diplomații înșiși fac o mică distincție între metodele deschise și cele acoperite,
cu o lungă tradiție în această privință (e.g. Herman 2011, 11-15), sintagma diplomacy
intelligence se potrivește ceva mai bine realităților istorice (și prezente), chiar dacă
diplomația a fost instituționalizată (cu mult) înaintea intelligence-ului (Ibidem). Astfel, cultu-
ral diplomacy pare să rămână termenul oficial preferat (doar) pentru sugestia discursivă a
încrederii – tocmai acolo unde ea nu poate fi prezentă –.

Cultura de intelligence Popularizată după realismul Războiului Rece, 'cultura de

intelligence' – ca termen compus – încapsulează elemente generale din definițiile clasice
despre cultură, despre cea politică și cea strategică în limitele specifice ale acestui domeniu
original. Parcurgând comparativ treizeci și două de culturi (naționale) de intelligence din
Europa (DeGraaff & Nyce - with Locke 2016) și alte zece din întreaga lume (Davies
& Gustafon 2013a), mă alătur acelor autori care au relevat esența și impactul moștenirii

70
process does not represent a guarantee in itself that the results will be good or
useful, in this regard being similar to collaboration.
Between use and abuse, the term ‘intelligence’ has joined the list of buzzwords with
artistic ambitions, deficit in theorization and impossibility to assess, together with ‘strategy’
(‘trust’) and ‘collaboration’. I suggested that the paraphrasing “When everything is
intelligence, nothing is intelligence”, which Davies called Agrell’s limit, might be extrapolated
without any fear of making a mistake to either strategy (, trust) and collaboration.

The culture of intelligence and its associated terminology

Going forward in the chapter, saving the clarification of the institutional status of IAg /
IC for the analytical part, and detaching myself provisionally from the reproach made by
Sims about institutional culture – hence, not about an organizational one – perceived to be
a brake to the necessary revolution in the field, I approached in brief both the culture of
intelligence as well as the connected or derived concepts, on a case by case basis.
As is the case with all intra- and inter-cultural interactions, including the ones
between national cultures, it’s natural that even in intelligence, behavior and culture
construct each other continuous and reciprocal.

In secular democracies, the cult, considered to be a ritualistic veneration of a habit (or

a certain leader), is a term that in intelligence acquires a figurative and invariably pejorative
meaning (e.g. the cult of secrecy). In general, a cult can be favored by the existence of
some feudal barons (Immerman 2011, 163), by groupthinks obedient to the first one, specific
situations when the possibility of external or hierarchically institutional control is lost.

Cultural intelligence (CULINT) – and ethnographic intelligence (ETHINT) – are used,

on an individual level, in military activities (its counterinformation and counterinsurgency
side) in order to understand and enrich the knowledge on the various situation and societies
dwelling in the foreign playing fields (Early & Ang 2003; Delp 2008; Lawton 2014).
Theoretically, cultural diplomacy would be the equivalent of the ‘civil’ side, but
keeping in mind that diplomats themselves make a slight distinction between open and
covered methods, with a long tradition in this matter (e.g. Herman 2011, 11-15), the
phrase diplomacy intelligence fits a bit better the historical (and present) realities even if
diplomacy has been institutionalized (much) long(er) before intelligence (Ibidem). Thus,
cultural diplomacy seems to still be the officially preferred term (only) for the discursive
suggestion of trust – exactly where it cannot be present –.

Culture of intelligence. Popularized in the aftermath of the realism of the Cold War,
‘culture of intelligence’ – as a compound term – incorporates general elements of the
classic definitions of culture, of the political and strategic ones within the specific limits of
this original domain. Having comparatively examined thirty two (national) cultures of
intelligence in Europe (DeGraaff & Nyce – with Locke 2016) and ten other from all over
the world (Davies & Gustafon 2013a), I have joined those authors who have revealed the

71
asupra comunităților și instituțiilor (create de acele comunități), unele mai legate de
tradiții bine definite, altele – în lipsa lor – mai deschise aculturării (Davies & Gustafon
2013b, 289).
La nivelul de analiză al IAg / IC (naționale) începe distincția adăugată privind cultura
organizațională a fiecăreia dintre ele, extrem de diferită una de cealaltă. Dacă la nivelul
culturilor (naționale) de intelligence asemănările și uniformizările încep să se înmulțească
și să se extindă sub impulsul postmodernist al globalizării și al aculturației mimetice, la
nivelul unei culturi instituționale și / sau organizaționale particulare, imitativul poate fi
îngreunat sau înlăturat, din varii cauze exogene și endogene, cumulate diferit de la un caz
la altul. Inițial arătasem că printre cauzele exogene s-ar putea număra cultura politică (și
cea strategică) în care s-a format IAg / IC și care ar putea dirigui, influența sau dicta
intelligence-ul dintr-o țară dată.
Cu cât asocierea între IAg / IC și grand strategy // cultura strategică națională este
mai strânsă, cu atât mai posibilă devine “temnița etnocentrică“ (Aldrich & Kasuku 2012) în
care intelligence-ul să se 'desfășoare'; în alte cazuri, cultura de intelligence se bizuie mai
degrabă pe cea instituțional-organizațională în defavoarea celei de securitate națională,
fără însă ca acea ponderare opusă să fie o garanție a performanței acelei IAg / IC care o
adoptă. Printre cauzele endogene, arătasem că pe de o parte, important poate fi modul
cum se autodefinește (continuu) și cum este percepută (extern) IAg / IC iar că pe de altă
parte, funcție de cele dintâi, la fel de important și direct relaționat ar putea deveni
comportamentul acesteia, greu de evaluat / măsurat obiectiv – detaliu ulterior analizat
implicit dealungul întregului capitol 4 –.
Unii autori vorbesc despre baroni de feude (Immerman 2011), în timp ce alți autori
reproșează culturii instituționale că, profund birocratică fiind, reprezintă o frână în calea
adaptării, inovației și creativității (J. Sims in Treverton et al. 2006). Pentru că potrivit tuturor
relatărilor, din diversele surse bibliografice, IAg / IC păreau să aibă totuși și un compor-
tament 'organizațional', prin mijlocirea căruia reușeau adesea și în termen scurt să modifi-
ce percepții, am presupus că în cadrul acestor structuri ar putea să existe deci și o cultură
organizațională aferentă (în construcție continuă și reciprocă cu acel comportament).
Provizoriu am asumat (încă din ultima ipoteză a cercetării) că instituția de
intelligence – IAg / IC – se (auto)organizează ca o structură corporatistă / organizație,
această ambiguitate morfologică îndreptățind-o la o cultură duală (și la un comportament
ambivalent). Apoi, am încercat să demonstrez că implicațiile situației sunt directe – printre
multe altele și mai ales – asupra procesului de colaborare de mine investigat cu
precădere. Astfel, încă din secțiunile 2.1.-2., am început prin ricoșeu să analizez în
general, în afara intelligence-ului și separat, instituția – cu cooperarea ei instituțională – în
oglindă cu organizația – și colaborarea, mai specifică acesteia –.
În consecința împrejurării în care activitățile unei instituțiii cu o atare morfologie sunt
imposibil de evaluat / măsurat, instituția de intelligence în sine, fără a prea putea să fie
controlată – și pentru motivele arătate la o primă familiarizare în subsecțiunea 3.2.6. –,

72
legacy’s essence and impact on communities and institutions (created by those
communities), some more closely bound to their well-defined traditions, others – lacking
them – more open to acculturation (Davies & Gustafon 2013b, 289).
It is on the analytical level of (national) IAg / IC where the added distinction with
respect to the organizational culture of each of them starts, being extremely different from
each other. If on the level of (national) cultures of intelligence the resemblances and
uniformities start to become numerous and extend through the postmodernist impulse of
globalization and mimetic acculturation, on the level of an institutional and / or
organizational particular culture, the imitative may be dragged down or removed, due to
various exogenous and endogenous causes, accumulated differently from case to case. At
first I had indicated that among the exogenous causes one might include the political
culture (and the strategic one) where IAg / IC were formed and that could guide, influence
or dictate the intelligence in a given country.
The closer the association between IAg / IC and the grand strategy, the likelier the
“ethnocentric prison” (Aldrich & Kasuku 2012) where intelligence may ‘unfold’; in other
cases, the culture of intelligence relies rather on the institutional-organizational one, to
the detriment of the one of national security, without that counterweight guaranteeing the
performance of the IAg / IC that adopts it. Among the endogenous causes, I had
indicated that, on the one hand, how IAg / IC self-defines (continuously) and how it is
perceived (externally) can be important, and on the other hand, depending on the first
ones, its behavior, difficult to assess / to impartially measure, could become equally
important and directly related – a detail analyzed subsequently, implicitly throughout
chapter 4 –.
Some authors speak of feudal barons (Immerman 2011), while other authors
reproach that institutional culture, being deeply bureaucratic, is a brake on the road to
creativity, innovation and adaptation (J. Sims in Treverton et al. 2006). Because by all
accounts from various bibliographical sources, IAg / IC seemed to have an ‘organizational’
behavior too, by which they often managed in the short term to modify perceptions, I
presupposed that within these structures there could hence also be an afferent
organizational culture (constructing itself continuously and reciprocally with that behavior).
I provisionally assumed (as early as the final hypothesis of this research) that the
intelligence institution – IAg / IC – (self)organizes as a corporate structure / organization,
this morphological ambiguity entitling it to a dual culture (and an ambivalent behavior). Then, I
tried to demonstrate that the implications of the situations were direct – amongst many other
things and first and foremost – onto the process of collaboration investigated by me
preeminently. So, as early as sections 2.1.-2., I started to analyze, by ricochet in general,
outside of intelligence and separately, the institution – with its institutional cooperation – in
mirror with organization – and collaboration, more specific to it –.
In the consequence of the circumstance under which the activities of an institution with
such a morphology are impossible to assess / measure, the institution of intelligence in itself,
lacking the ability to be considerably controlled – and for the reasons presented during an

73
consideram că practic comportamentul ei ar putea balea după cum îi va conveni, între cel
instituțional și unul organizațional.
Căutând să stabilesc chestiunile de care puteam să fiu sigur, am subliniat că pentru
evitarea suprapunerilor de competențe și duplicarea activităților, în cadrul unui IC fiecare
IAg are specificul propriu care o face necesară în raport cu celelalte. Însă stabilirea – de
obicei politică a – importanței fiecăreia duce la diferențieri suplimentare în timp (buget,
personal) și la o inerentă ierarhizare a agențiilor IC.
Această ierarhizare crează o debalansare de proiecție a culturii instituțional-or-
ganizaționale dinspre IAg cel mai bine plasată, însă cultura instituțional-“organizațională“
a IC (ca ansamblu), ceea ce echivalează cu cultura (națională) de intelligence, nu părea
să fie nici suma culturilor instituțio-organizaționale ale IAg ce o compun, nici vectorul de
proiecție al culturii instituțio-organizaționale a IAg de la vârful ierarhiei IC.
Lipsa unor studii anterioare în acest sens – după cum am arătat –, mă împiedica de
la orice extrapolare în privința vreunei 'culturi europene de intelligence'. Înaintea analizelor,
m-am limitat doar să mă-ntreb dacă aceasta – în cazul în care ar fi fost să existe – ar fi
putut fi rezultanta culturilor celor patru agenții europene care ipotetic s-ar putea crede că o
compun, ori dacă nu cumva ar fi rezultanta culturilor celor 27 de state - membre EU, sau
doar ale celor dominante. În cazul în care m-aș fi oprit la oricare dintre variante s-ar fi
ridicat alte nenumărate nelămuriri.
Luând ca exemplu ultima alternativă, apăreau ca interogații imediate: care ar fi cele
dominante, pe ce criteriu ar fi considerate astfel, în ce ar consta dominația, etc. În cele din
urmă dar în bizuința celor arătate, aceaste dileme au fost clarificate într-o semnificativă
măsură prin analizele din subsecțiunile 4.1.-2.

Dacă în subsecțiunile 1.2.3.-4. am făcut scriere despre flexibilizare, schimbare,

adaptare și dinamică culturală (în relație cu cultura strategică), în subsecțiunile 3.3.5.-
7. am reluat perspectiva 'de la firul ierbii', de la veriga de bază, cea a IAg, unde ar fi de
presupus că se încheagă coeziunea și, în situații / operațiuni concrete, primele semințe
ale unei viziuni împărtășite. Cu acel prilej, am arătat limitele dominanței culturii politice
și ale celei strategice asupra culturii instituțional-organizaționale ale IAg / IC, dovedită
printre altele – și cel mai bine –, de dificultățile de implementare a noii paradigme need
to share, venită în intelligence de sus și din exteriorul profesiei, părând să ignore /
minimalizeze ale sale spirit, mentalități, practici și inerții rezistente.
Pe fond, flexibilitatea/zarea, schimbarea, adaptarea, dinamica culturii instituțional-
organizaționale – luată pe atunci indistinct, potrivit surselor bibliografice – în raport cu
exogenul (culturile fie în care aceasta este inclusă, fie cu care intră în inter/acțiune) sau
cu endogenul (insularitatea sau ermetismul tipului de activități desfășurate, de profesii
componente, etc.), nu se deosebesc substanțial de mecanismele adaptative similare
culturii oricărei alte entități obișnuite (e.g. March & Olsen 1989, 166; Martin 2002, 59;
Konya & Johnston 2005, 97; Bean 2009, 485; Bean 2011, 86).

74
initial familiarization in subsection 3.2.6. –, I was considering that practically its behavior
could fluctuate as it pleased, between the institutional one and any other more organizational.
In trying to decide the issues that I could be sure of, I underscored that in order to avoid
competence overlaps and the duplication of activities, within an IC every IAg has its own
specifics rendering it necessary in relation to the others. However, the decision – usually
political – on the importance of each one leads to additional differentiations in time (budget
and the personnel, etc.), and to an inherent hierarchization of the IC agencies.
This hierarchization generates a loss of balance in the projection of an institutional-
organizational culture from the corner of the best positioned IAg, however, the institutional-
”organizational” culture of the IC (as a whole), which is the equivalent of the (national)
culture of intelligence, seemed to be neither the sum of institutional-organizational cultures
of all the IAg composing it nor the projective vector of institutional-organizational culture
of IAg on top of the hierarchy of IC.
The lack of previous studies in this regard – as I indicated – was hindering me from
any extrapolation concerning any ‘European culture of intelligence’. Prior to the analyses, I
limited myself to wondering if it – should it exist – could be the result of the cultures of the
four European agencies, which one could hypothetically believe to be its components, or if
it by any chance could be the resultant of the cultures of the 27 EU member states, or of
only the dominant ones. Had I stopped at either variant, numerous other intricacies would
have emerged.
Taking as example the last alternative, immediate interrogations came up: which
would the dominant ones be, by which criteria would they be considered as such, what the
dominance would consist in, etc. In the end, but relying on what had been shown, these
dilemmas have been clarified to a significant degree in the analyses in subsections 4.1.-2.

If in subsections 1.2.3.-4. I wrote about flexibilization, change, adaptation and cultural

dynamics (in relation to strategic culture), in subsections 3.3.5.-7. I re-examined the
perspective ‘from scratch’, from the basic link, that of an IAg, where one should presuppose
that cohesion clots and, in concrete situations / operations, the first seeds of a shared vision.
On that occasion, I indicated the limits of the dominance of political culture and those of the
strategic one over the institutional-organizational culture of IAg / IC, demonstrated by,
among other things – and most appropriately – the difficulties to implement the new need to
share paradigm, introduced to intelligence from above and from outside of the profession,
seeming to ignore / minimize its own spirit, mentality, practices and enduring inertias.
In general, flexibility/ization, change, adaptation, the dynamics of institutional-
organizational culture – taken at that point indistinctively, in accordance with biblio-
graphical sources – in relation to the exogenous (the cultures in which it is included or
with which it inter-acts) or to the endogenous (the insularity or the hermetism of the type
of unfolded activities, of component professions, etc.) do not differ substantially from the
adaptive mechanisms similar to the culture of any normal entity (e.g. March & Olsen 1989,
166; Martin 2002, 59; Konya & Johnston 2005, 97; Bean 2009, 485; Bean 2011, 86).

75
 Însă, în cazul culturii organizaționale (și al endogenului său) pe care nu eram
mulțumit că trebuie să o amestec cu o alta de natură diferită, consideram totuși relevantă
forța “organizației“ față de altele de același fel.
Totodată, presupuneam că nici rolul, nici dimensiunea (sau alte caracteristici) nu
pot fi indicii sau garanții în sine pentru forța unei culturi organizaționale, în multe cazuri
raporturile putând să fie disproporționate sau invers proporționale.
Autodefinirea funcționalistă între ceea ce este și ceea ce are, completată de
percepția IAg / IC din exterior, adesea nu păreau să se realizeze neapărat din perspectiva
culturilor instituțional-organizaționale ci, mai degrabă la stimuli direcți și în scopuri imediate.
Astfel, în subsecțiunile aici rezumate, scrise înaintea analizelor, m-am limitat inițial doar să
presupun că acele culturi trebuie să existe și să se manifeste ca / pe un fundal latent, chiar
dacă rămân oricum necunoscute terților / publicului.
Riscul de suprateoretizare a neobservabilului – în înțeles wendtian – în asemenea
situații este inevitabil. Poate că se teoretizează ceea ce de fapt nu există, fiind doar
presupus ? Pentru a îmi elucida temeinicia acelor presupuneri rezemate pe o logică
simplă dar pe indicii șubrede, am inițiat la încheierea acelui capitol suita de analize
lămuritoare, prioritar și direct relevante aici considerând primele două secțiuni ale
capitolului 4.

De vreme ce, potrivit celor reținute în subsecțiunea 3.2.6., activitățile unei IAg / IC
sunt (aproape) imposibil de evaluat și de măsurat din exterior, părea cu atât mai puțin
posibil să se estimeze calitatea și forța de proiecție a culturii instituțional-organizaționale a
acelei IAg / IC, mai mult decât la nivelul unor simple percepții, potrivit cărora, dacă există,
acea cultură hibrid este specifică activităților secrete, este una profund insularizată,
ermetică, preocupată pentru controlul informației și secretul activităților (cu informații
secrete).
Despre o cultură a informațiilor împărtășite (Bean 2009, 480), altele asemenea intra-
și inter-agenții, ori subculturi ale IC, orice teoretizare părea la fel de greu de fundamentat,
din pricina insuficienței datelor verificabile, indiferent de surse (directe sau nu) – inconvenient
semnalat și în Raportul ODNI & RAND, citat passim –.

Cultura profesională – în ansamblul literaturii de intelligence (deci inclusiv, și mai

ales, în cea fără savante pretenții academice) – s-a detașat ca element (sub)cultural al
culturii organizaționale care, în pofida impedimentelor de evaluare, se prezenta mult mai
flexibil și receptiv la unele / cele mai multe categorii de înnoiri.
Tendințele de uniformizare s-au manifestat chiar înaintea schimbării de paradigmă
din intelligence, cu multiple posibile cauze particulare, cele generale fiind în principal
reliefate de sporirea interacțiunilor inter-IAg (și inter-IC) – cu efectele de aculturație
asociate –, globalizarea (informației și tehnologiei) și portmodernismul transcul-
turalizant al diferitelor teorii și practici din domeniu, care (a însoțit și) a fost stimulat de
globalizare.

76
 However, in the case of the organizational culture (and its endogenous) which to my
dissatisfaction I had to mix with another one of a different nature, I still considered the
force of “organization” to be relevant in comparison to others of the same kind.
At the same time, I was presupposing that neither the role, nor the dimension (or other
characteristics) could be hints or guarantees per se of the force of an organizational culture, in
many cases the rapports potentially being disproportionate or inverse proportionate.
The functionalist self-defining between what it is and what it has, complemented by
the external IAg / IC perception, often did not seem to be achieved necessarily from the
perspective of institutional-organizational cultures, but rather due to direct stimuli and for
immediate purposes. Thus, in these subsections here briefed, written prior to the analyses,
I confined myself initially to only presupposing that those cultures had to exist and manifest
themselves as / on a latent background, even if they persisted in being unknown anyway
to third parties / to the public.
The risk of overtheorizing the unobservable – in a Wendtian sense – in this kind of
situations is inevitable. Is it possible that what is being theorized does not really exist, being
only an assumption ? In order to clarify the validity of my assumptions supported by simple yet
ramshackle clues, I initiated in the conclusion of that chapter a suite of enlightening analyses,
preponderant and directly relevant here, considering the initial two sections of chapter 4.

Since according to the contents in subsection 3.2.6., the activities of a IAg / IC are
(virtually) impossible to assess and measure from outside, it seemed all the more unlikely
to possibly assess the quality and the projecting force of an institutional-organizational
culture of that IAg / IC more than at on a level of a handful of mere perceptions according
to which, if they did exist, that hybrid culture would be typical of secret activities, it would
be profoundly insulated, hermetic, focused on the control of information and the secret
of activities (with secret information).
As regards a culture of shared information (Bean 2009, 480), other similar intra- and inter-
agencies or subcultures of the IC, the basis underlying any kind of theorization seemed to be
equally difficult to establish due to the insufficiency of verifiable data, regardless of sources
(direct or not) – an inconvenience signaled also in ODNI & RAND Report, passim quote –.

Professional culture – in the overview of the literature on intelligence (including in,

and especially the one with no scientific academic pretentions) – broke away as a
(sub)cultural element of organizational culture that, despite the assessment impediments,
came across as much more flexible and receptive to some / most innovatory categories.
Tendencies towards uniformization became manifest even before the change of
paradigm in intelligence, with multiple possible particular causes, the general ones being
on principle evidenced by the increase in inter-IAg (and inter-IC) interactions – with effects of
the associated acculturation –, the globalization (of information and technology) and the
transculturalizing postmodernism of different theories and practices in the field, a
postmodernism which was (accompanied and) stimulated by globalization.

77
 Locul și rolul acestui element cheie al culturii organizaționale, profesia, cu a sa
distinctă și proiectivă cultură, manifeste în cadrul celei dintâi, au reclamat ulterior nevoia
unei analize separate, ce-i drept într-o relaționare inevitabilă mai degrabă cu mentalitatea,
decât cu acea cultură non-ierarhică care le găzduiește sau le tolerează.
De altfel, tocmai prin mijlocirea analizelor legate de profesie și cultura profesională,
s-au amplificat și s-au acurat deosebirile dintre instituțional și organizațional, cu naturile și
logicile lor diferite ...și totuși oarecum complementare.

Aculturația, văzută ca o adecvare și o adaptare, invariabil neconstrictivă și fără

condiționărti directe / sesizabile, la mai binele și la mai noul inspirat de o altă cultură supe-
rioară ori percepută ca atare, s-a răsfrânt deopotrivă asupra unor forme culturale și a unor
practici informale.
Sporirea interacțiunilor între IC din diferite state relevă – cu atât mai mult în privința
împărtășirii informațiilor (Sepper 2010, 151) – că anumite categorii de activități sunt aproape
exclusiv constrânse mai degrabă de un etos profesional comun decât de lege.
Acest etos profesional, cu valențe deontologice care autoreglează, sanitizează și
profesionalizează continuu este rodul practicilor informale (nereglementate și neinstituți-
onalizate), norma (profesională) având alte resorturi de însușire și exercitare în anumite
meserii. Norma, după cum am arătat înaintea analizelor, nu înseamnă reglementare.
Aculturația / absorția, de sorginte inspirațională – spre deosebire de spill-over /
~ revărsare / difuziune imitațională – este în accepțiunea de mine utilizată acel tip de aco-
modare / adecvare / adaptare în care, dacă există o constrângere, aceea poate fi doar cea
a (globalizării și a) glocalizării, cu limitele ei, cu inerentele și selectivele reacțiuni / rezistențe
de tot felul la acțiunile omogenizante, non-identitare.

Postmodernismul contestă privilegierea metodei științifice "obiective", considerând

că adevărul este contextualizat și determinat cultural. În schimb și / sau completare, post-
modernitatea, ca termen distinct, pune accent pe interacțiunile complexe dintre procesele
culturale, politice și economice care au urmat postindustrialismului, postfordismului și
globalizării (Rathmell 2002; Bean 2009).
În scurta sa prezentare, aici doar rezumată, cel dintâi concept nu putea fi ignorat,
măcar și pentru contribuția sa la reașezarea și la remodelarea unor vechi pattern-uri, în
teoria și practica numeroaselor tipuri de interacțiuni, activități și procese ale viitorului, mai
mult ori mai puțin imediat.
În economia cercetării s-ar putea avea în vedere, de exemplu, acea e-collaboration
postmodernă care, fără să schimbe fundamental natura și logica procesului originar, ar
putea crea totuși pârghii adăugate de compatibilizare cu cooperarea, cu conflictul, etc.,
pârghii universal utile, cu atât mai mult în intelligence.
Având în vedere că o e-cooperation nu este încă cunoscută sau cel puțin, la începutul
unei minime familiarizări a termenului, se poate susține confirmarea că procesul spontan,
dinamic, creativ și secret al colaborării are o echipare și o propensiune mult mai accentuată

78
 The place and role of this key element of organizational culture, the profession, with
its own distinctive and projective culture, manifest within the former, subsequently required
the need of a separate analysis, admittedly in an inevitable relation to mentality rather
than to that non-hierarchical culture hosting and tolerating them.
For that matter, by means of the analyses linked to profession and professional culture,
there was an amplification and accuracy of the distinctions between institutional and organi-
zational, with their different and …yet somewhat complementary natures and logics.

Acculturation, seen as an adequation and adaptation, invariably unrestricting and

without direct / noticeable conditionings, for the better and the newer inspired by another
superior culture or considered to be as such, had effects on both a number of cultural
forms and a number of informal practices.
Increasing the interactions between IC in different states reveals – all the more in
terms of information sharing (Sepper 2010, 151) – that certain categories are almost
exclusively constrained rather by a common professional ethos than by the law.
This professional ethos, with its ever self-regulating, sanitizing and professionalizing
deontological valences, is the result of informal practices (unregulated and uninsti-
tuionalized), the (professional) norm having other resorts of acquisition and exertion in certain
professions. The norm, as indicated prior to the analyses, does not mean regulation.
Acculturation / absorption of inspirational origin – unlike spill overs /~outpouring /
imitational diffusion – in the way I chose to use it represents that type of accommodation /
adequation / adaptation in which, a constraint – should it exist – can only be that of
(globalization and of) glocalization, with its limits, with the inherent and selective reactions
/ resistances of all kinds to non-identity homogenizing actions.

Postmodernism contests privileging the “objective” scientific method, on the basis

that it considers truth to be contextualized and culturally determined. On the other hand,
and / or in completion, post-modernity, as a distinct term, lays emphasis on complex
interactions between cultural, political and economic processes in the aftermath of
postindustrialism, postfordism and globalization (Rathmell 2002; Bean 2009).
In its brief presentation just summarized here the first concept could not be ignored,
at least because of its contribution to the repositioning and remodeling of older patterns in
the theory and practice of numerous types of interactions, activities and processes of the
more or less imminent future.
In the research’s economy, one could keep in mind, for example, that postmodern e-
collaboration that, without fundamentally changing the nature and logic of its innate
process, may however create additional levers of compatibility with cooperation, conflict,
etc., levers universally useful, all the more in intelligence.
Considering that an e-cooperation is not yet known or that, at least, at the outset of a
minimal familiarization with the term, one may support the confirmation that the spontaneous,
dynamic, creative and secret process of collaboration has a much stronger equipment

79
pentru postmodernism și postmodernitate, decât cel tradițional, stabil, atent culturalizat,
prin și cu publicitate, al cooperării (instituționale sau nu).

Imposibilitatea articulării unei ”culturi europene de intelligence” a (non-

federației) EU, pe exemplul inductiv UK-US a încheiat secțiunea despre cultura de
intelligence. Argumentul asociativ-comparativ suplimentar propus a fost că dacă spații
non-federale cu fond identitar cultural și lingvistic comun / omogen au culturi de
intelligence di feri te – de peste șapte decenii, cu ”divergențe fundamentale” și într-o
continuă creștere a diferențelor –, în cel mai bun caz, situația este cel puțin identică pe
aceleași criterii, în climatul unui fond divers / eterogen.
În linii mari, dialogul transatlantic pe tema intelligence-ului a avut tendința de a fi
condus spre scopuri opuse, americanii înțelegând prin intelligence un produs analitic,
în timp ce britanicii îl înțeleg ca pe o colecție de informații brute, neprelucrate. Șirul
diferențelor în studiul lui Davies a continuat cu descentralizarea din sistemul britanic
opusă centralizării executive americane, cu dezbaterile publice și legislative pe pro-
blemele conexe domeniului, care au imprimat traiectorii diferite, etc. Interogația retorică a
autorului în privința acestor divergențe profunde dintre cele două state cu limbă și
cultură politică împărtășite în comun a fost elocventă: dacă UK și US diferă atât de mult
și atât de fundamental, ce putem spune despre sistemele care sunt mai puțin înrudite ?
(Davies 2002).
Așadar, în aprecierea acestui studiu considerat reprezentativ studiilor de intelligence,
în susținerea celei de-a doua ipoteze a cercetării, înaintea altor confirmări ce au rezultat
apoi și din secțiunile de analiză, am asumat că EU, nefiind o federație în sensul deja
precizat (Schütze 2012b), nu poate genera, dobândi sau articula, nici în prezent, nici
într-un viitor predictibil, o ”cultură europeană de intelligence”.

Strategic intelligence
Pentru intelligence-ul strategic, ca expresie ce datează din primele decenii ale seco-
lului trecut, fapt confirmat de scrierile lui Sherman Kent (Davies 2002), am preferat – în
pofida literaturii bogate care o definește – varianta oficială din dicționarul Pentagonului.
În acea sursă sintagma este înțeleasă ca intelligence-ul necesar pentru conceperea
politicilor și planurilor militare la nivelurile național și internațional (Pentagon 2016 DDDMAT
226). Apoi și în baza acelui înțeles astfel stabilit, m-am întrebat dacă An European
Strategic Intelligence oare chiar ar fi posibil să se înfiripe, fie și așa, într-o definire atât de
atotincluzivă, ca cea mai sus menționată ?
Față de ceilalți autori (e.g. Gruszczak 2016), ale căror opinii academice public
diseminate nu le puteam ignora, am exprimat o părere total contrară, pentru motivele deja
arătate punctiform în secțiunea 3.4.. Astfel, am asumat că – nici deocamdată, nici
altcândva – nu se poate pune într-o dezbatere rezonabilă vreun european strategic
intelligence, asumpție pe care, în urma analizelor din capitolul 4, o mențin.

80
and propensity for postmodernism and postmodernity than the one (that is traditional, stable,
carefully culturalized by and with publicity) of cooperation (institutional or not).

The impossibility to articulate an “European culture of intelligence” of a (non-

federal) EU by the inductive UK-US example concluded the section about the culture of
intelligence. The additional associative-comparative suggested argument was that if non-
federal spaces with a homogeneous / common cultural and linguistic identity fund
have different intelligence cultures – over seven decades old, with “fundamental diver-
gences” and a constant increase in differences –, in the best case scenario, the situation is
at least identical on the same criteria in the climate of a diverse / heterogeneous fund.
In general terms, the intelligence-themed transatlantic dialogue tended to be directed
towards opposite goals, the Americans thinking of intelligence as an analytical product
while the Brits considering it to be a collection of raw, unprocessed information. The list
of differences in Davies’ study continued with the British system’s decentralization,
opposed to the American executive centralization, with public and legislative debates on
the connected problems in the domain, problems that impressed different trajectories, etc.
The rhetorical interrogation of the author about these profound divergences between the
two states that share the same language and political culture was eloquent: “If Britain and
the United States differ so widely and so fundamentally, what about systems that are less
cognate ?” (Davies 2002).
Therefore, this study considered to be representative of intelligence studies, in support
of the second research hypothesis, prior to other confirmations that then resulted from the
analytical sections, I assumed that the EU, not being a federation in the already stated
sense (Schütze 2012b), cannot generate, acquire or articulate, now or in the
foreseeable future, any “European culture of intelligence”.

Strategic intelligence
For strategic intelligence, as an expression dating back to the first decades of the past
century, which was confirmed in the works of Sherman Kent (Davies 2002), I preferred – in
spite of the rich literature defining it – the official dictionary version of the Pentagon.
In that source, the phrase is understood as the intelligence necessary for conceiving
policies and military plans on the national and international levels (Pentagon 2016
DDDMAT 226). Then, also on the basis of that meaning defined that way, I wondered: Is it
really possible for a European Strategic Intelligence to emerge, be it even in as broad a
definition as the aforementioned one ?
Compared to other authors (e.g. Gruszczak 2016), whose publicly disseminated
academic opinions I could not ignore, I expressed a totally contrary opinion for the
reasons already punctually presented in section 3.4.. So I’ve assumed that, not now or at
any time, can one bring up for reasonable debate any European strategic
intelligence, an assumption that after the analyses in chapter 4 I still maintain.

81
 Strategic intelligence, găsit totuși în literatură – de multe ori nepotrivit – și în sensuri
mai civile, este un concept lipsit de vreo semnificație clară de 'artă' ori viziune, pe care îl
presupune și implică substantivul de proveniență / derivare, strategia.

Colaborarea în intelligence
Secțiunea pe această temă, aparent, ar fi presupus că trebuie să fie ponderea de
greutate a întregului capitol. În schimb, de abia dacă a reușit să acopere o duzină de
pagini, după cuvenitele reamintiri ale limitelor autoimpuse încă din preparativele
introductive, unde avertizasem implicit că interesul pentru colaborarea secretă va
conduce la separarea acesteia de cooperarea publică, efectele acelei separări răs-
frângându-se astfel și în volumetria de prezentare a celor două, de multe ori și în multe
privințe debalansate.
În situația dată și în raport cu propria definiție a colaborării propusă în subsecțiunea
2.3.2., după ce am operat și izolarea bibliografiei indiscutabil valoroasă a teoriei și
practicii cooperării acolo indicată (e.g. Born, Leigh & Wills 2015; Jeffreys-Jones 2015;
van Buuren 2009; Wills et al. 2011; Aldrich 2008; Holman 2015, etc.), am constatat că nu
mai rămân prea multe lucruri de scris despre colaborarea secretă din domeniul
secretelor. De altfel, spre deosebire de îmbelșugata bibliografie a cooperării, cea a
procesului de interes special pentru prezenta investigație lipsește cu desăvârșire, cel
puțin în privința teoretizării lui.
În tot cazul, am început respectiva secțiune tematică prin a reaminti cele susținute în
secțiunea 2.3.3., când am asumat că ”cele mai de succes colaborări sunt colaborările
secrete”, completată în același loc cu precizarea că, în mod firesc, ”colaborarea în intel-
ligence nu numai că nu face excepție [...] ci este însăși purtătoarea stindardului”.
Apoi am încercat o reperspectivare a abordării în direcții mai utile înțelegerii acestui
proces (și altfel):

De la lipsa culturii colaborării (secrete) la cultura secretului În încheierea secțiunii

2.5., de asemenea asumasem – în temeiul acolo argumentat – că „nu există și nu poate
exista o cultură a colaborării ”, imposibilitate absolută și generală, deci de la care nici
intelligence-ul nu poate face excepție.
Pentru domeniu, asumția s-a confirmat oarecum implicit prin cele prezentate în
subsecțiunea 3.2.6.. Într-adevăr, într-o disciplină greu definibilă, cu provocări mereu altfel,
mereu altele, într-un proces de colaborare (secretă) cu o viziune (împărtășită sau nu) la fel
de inevaluabilă, programarea și culturalizarea lor nu e posibilă. Și pentru că orice
colaborare (secretă) are ceva secret, am început cu el.

S e cre t u l este indestructibil legat de colaborarea din intelligence și, în general, de

orice colaborare de succes din oricare alt domeniu. Cu atât mai relevant a fost investigației
mele cu cât secretul are o cultură a lui, spre deosebire de colaborare.

82
 Strategic intelligence, still found in the literature – many times inappropriately – and in
more civil senses, is a concept lacking any kind of clear meaning of ‘art’ or vision, that
strategy, the noun of provenance / derivation, presupposes and implies.

Collaboration in intelligence
The section dedicated to this topic would apparently seem to suggest that it needs to
be the weight ratio of the whole chapter. Instead, it barely filled a dozen pages after the
due reminders of the self-imposed limits as early as the introductory preparatives, where I
had implicitly warned that the interest in secret collaboration would lead to its separation
from public cooperation, thus with the effects of this separation having consequences on
the presentation volumetrics of the two, which are unbalanced many times and in many
respects.
In the given situation and in relation to my own definition of collaboration suggested
in 2.3.2., after I operated the isolation of the unquestionably valuable bibliography of the
theory and practice of cooperation indicated there (e.g. Born, Leigh & Wills 2015; Jeffreys-
Jones 2015; van Buuren 2009; Wills et al. 2011; Aldrich 2008; Holman 2015, etc.), I
noticed there weren’t too many things left to write about secret collaboration in the field
of secrets. Furthermore, unlike the rich bibliography of cooperation, the one of the process
of special interest for this research is completely absent, at least as far as the process’
theorization is concerned.
At any event, I started that thematic section by reminding of the assertions in section
2.3.3., when I assumed that “the most successful collaborations are the secret collaborations”,
complemented in the same place by the mention that, naturally, “not only does collaboration
in intelligence not make exceptions [...], but it is also the very standard-bearer”.
Then I tried to reposition the perspective of the approach in directions that were more
useful (and different) to the understanding of this process:

From the lack of the culture of (secret) collaboration to the culture of secret. In
the conclusion in section 2.5., I had also assumed – on the basis there argued – that
“there isn’t and can’t be a culture of collaboration”, an absolute and general impossibility,
therefore, one in the case of which not even intelligence could make an exception.
For the domain, the assumption was confirmed somewhat implicitly by what was
presented in subsection 3.2.6.. Indeed, in a discipline difficult to define, with challenges that
are always distinct, never the same in a process of (secret) collaboration with a (shared or
not) vision that is as inevaluable, programming and culturalizing them is not possible. And
because any (secret) collaboration has something secret, I started with it (the secret).

Th e se cre t is indestructibly linked to collaboration in intelligence and, in general, to

any successful collaboration from any other domain. The more relevant it is to my topic,
the more the secret has a culture of its own, unlike collaboration.

83
 În cadrul cercetării am pus un accent deosebit pe informația secretă – mai ales în
partea de analiză –, pe care am relaționat-o cu interesul concret, care de altfel se poate
circumscrie întregii triade organizare, activitate și informație secretă.
Totuși, în acea prezentare m-am limitat doar la o succintă trecere în revistă a
lexicului generat sau legat de secret – spionaj, transparență, control, supraveghere (în
masă) și alte câteva –, cu reperele bibliografice parcurse în interesul investigației mele,
ferindu-mă însă de la preluarea sau propunerea vreunei definiții.
Nici secretul nu poate fi (riguros definit și) evaluat sau măsurat, în privința acestui
inconvenient asemănându-se cu strategia, încrederea, colaborarea și viziunea. În situația
dată, pentru înțelegerea explicațiilor pe care urma să le prezint, am oferit câteva minime
coordonate. Astfel, am sintetizat că tot ce nu este cunoaștere devine (în grade variabile) ceva
secret, necunoscut și am făcut trimitere la planșa / anexa concluzivă desfășurată 1, în
care am corelat necunoașterea în două planuri diferite, unul al încrederii / toleranței la risc
(ori al lipsei ei), și un altul al informației (sau al lipsei de informație). Apoi am asumat că
necunoscutul pe care pot să mi-l imaginez, să-l intuiesc ca fiind posibil – în raport cu
experiențialul meu anterior – este un secret referențial, în care limite am să selectez și
am să interpretez informația primită și că într-o infinit mai mare proporție se poziționează
secretul substanțial în care este inclus tot necunoscutul care – chiar dacă există – nici nu
mi-l pot închipui ca măcar, ulterior, să prezinte / dezvolte interes pentru a-l cerceta și
cunoaște. Această diferențiere am considerat că era de o importanță majoră pentru cultura
secretului și pentru explicarea paradoxului aparent că procesul de colaborare secretă (din
intelligence ori de pe aiurea) nu are și nu poate să aibă cultură, în timp ce secretul are o
cultură multimilenară, transculturalizată și subculturalizată succesiv – și imitațional, și
inspirațional – pe diferite tipicuri și specificități (regionale, etnice, profesionale, religioase
etc.), în fruntea cărora am susținut că se poziționează mentalitatea.

Cu lt u ra se cret u lu i Am început cu sublinierea că secretul care se poate culturaliza

se poziționează în perimetrul secretului referențial, putând viza, în diferite grade, elemen-
tele situate deopotrivă în raza riscului și în aria toleranței la risc – sugerate în partea
superioară a planșei / anexei concluzive 1 –, care pornesc pe itinerariul de subiectivare -
subiectivizare - intersubiectivizare spre intersecțiile modurilor de operaționalizare a infor-
mației (schițate în partea inferioară a aceleiași anexe).
În concepția mea, (inter)acțiunile și / sau activitățile raționale de dobândire, întrebuin-
țare, menținere, distrugere / transformare, etc., a secretului (referențial) se circumscriu
unui comportament articulat – decis pentru satisfacerea unui interes –, comportament
care se construiește continuu și reciproc cu o cultură, ...cea a secretului, a unuia referențial,
referențial pe care l-am numit tăinuire // concealment .
Astfel, un comportament de taină / tăinuitor se construiește continuu și reciproc cu
o cultură asociată lui, cultura secretului (referențial), în timp ce, secretul substanțial –
infinit mai de necuprins în cunoaștere (umană) –, nu are un echivalent, deci acesta din
urmă nu poate fi culturalizat. În considerația arătatei deosebiri esențiale, gândurile

84
 In the context of research I laid special emphasis on secret information – especially in
the analytical part –, which I related to the concrete interest that can furthermore be
circumscribed to the whole organizing - activity - secret information trio.
However, in that presentation, I limited myself to only a brief accounting of the lexicon
generated by or linked to secret – espionage, transparency, control, (mass) surveillance,
and several more –, with bibliographical benchmarks lectured in the interest of my
investigation, avoiding however to pick up or suggest any definition.
Not even the secret can be (rigorously defined and) assessed or measured, being
similar with respect to this inconvenience to strategy, trust, collaboration and vision. In the
given state, in order to understand the explanations that I was supposed to present, I
offered several minimal coordinates. This way, I synthesized that everything that isn’t
knowledge becomes (to variable degrees) something secret, unknown, and I referenced
the conclusive graph / annex 1 unfolded, where I correlated unawareness in two different
areas, one of trust / tolerance to risk (or the lack thereof), and another one of information
(or lack thereof). Then I assumed that the unknown that I could imagine, intuit as being
possible – in relation to my previous experiential –, was a referential secret, in which
limits I would select and interpret the received information, and that to an infinitely greater
proportion was there the substantial secret positioned, that was including the whole
unknown that – even if it existed – I couldn’t even imagine it subsequently at least having /
developing an interest to be researched into and known of. I considered this differentiation
to be of major importance for the culture of secret and for explaining the apparent paradox
that the process of secret collaboration (in intelligence or elsewhere) does not have and
cannot have any culture, while secret has a multimilennial culture, successively
transculturalized and subculturalized – both imitationally and inspirationally – based on
different specifics and specificities (regional, ethnic, professional, religious, etc.) at the
head of which I asserted that mentality was positioned.

Cu lt u re o f se cret . I started by emphasizing that the secret that could be

culturalized is positioned into the referential secret’s area, being able to refer to, to different
degrees, the elements situated both within risk’s range and within the risk tolerance’s area –
suggested in the superior part of the conclusive graph / annex 1 –, that are initiated on the
subjectivation - subjectivization - intersubjectivization itinerary towards the intersections of
the ways of operationalizing information (sketched in the inferior part of the same annex).
In my conception, (inter)actions and / or rational activities of acquiring, using,
retaining, destroying / transforming, etc. the (referential) secret circumscribe to an
articulated behavior – decided for satisfying an interest –, a behavior constructing itself
continuously and reciprocally with a culture, ...that of secret, of a referential one, which I
have called concealment.
Thus, a concealing / secretizing behavior constructs itself continuously and reciprocally
with an associated culture, the culture of (referential) secret, while the substantial secret –
infinitely more boundless / unfathomable by (human) knowledge – does not have an
equivalent, therefore the latter cannot be culturalized. In consideration of the indicated

85
prin care se intenționează soluționarea / depășirea unei provocări, respectiv inițierea /
desfășurarea unei colaborări (secrete), vor evita rutina referențialelor, deci inclusiv a
secretelor referențiale, care în baza experiențialului ar fi la îndemâna ima ginației,
intuiției comune și prin urmare, vulnerabile față de competitorii care le -ar putea
descifra.
De aceea, colaborarea de succes, țintind peste aria de secrete referențial-cognoscibile,
cu o mentalitate practică, tinde spre secretul substanțial, imposibil de culturalizat, spre
creație / inovație și inedit, inclusiv comportamental.

Co mp o rt a me n t u l s e cre t manifestat continuu sau în formă continuată, întâlnit

adesea atât în profesiile de intelligence sau preocupările de inventică, cât și în crimă
organizată, celule teroriste, frății universitare, alte tipuri de organizări secrete (masonice,
etc.) se poate construi cu tot atâtea feluri de subculturi ale secretului.
Astfel, înaintea și în pregătirea analizelor din secțiunile 4.8.-10. – de diferențiere
dintre justiția referențială și cea substanțială –, am menționat că încălcarea omertei specifice
unor organizații secrete de tip mafiot va putea fi cu totul altfel sancționată în comparație cu
divulgarea eventuală în cadrul triadelor asiatice ori cu defectarea în intelligence-ul dintr-un
stat teocratic, sancționare care nu se prea supune totuși unei justiții referențiale, ci mai
degrabă unei justiții substanțiale.
Însă, suma numeroaselor și inerentelor defecțiuni fac ca existența unei culturi a
secretului să poată fi cunoscută, recunoscută – nicicum, nicicând și niciunde pe deantregul
– și oricum, (aproape) deloc teoretizată.
Cu acel prilej, am susținut că acel comportament secret nu poate fi atribuit unei
mentalități anume și deci, ar putea fi întâlnit la orice entitate (organizațională sau institu-
țională, deopotrivă). În aceeași privință, am precizat că totuși, defectarea lui este semnificativ
mai frecvent întâlnită la o mentalitate practică și la organizațional, deprinse cu logica pro-
vocării, cu un mod specific de interpretare și fructificare a informației în spiritul acelei logici,
pe rațiunea binomului costuri - beneficii.

Defectarea / trădarea deci nu este altceva decât însăși valorizarea binomului

costuri - beneficii în raport cu un interes concret, fie preexistent dar din varii motive
modificat, fie nou survenit sau intenționat spre realizare printr-o tactică diferită / opusă
celei inițiale. În raport cu referențialul defectărilor cunoscute experiențial, într-un caz
concret, defectarea va putea ține de secretul substanțial în privința anumitor (d)efecte,
dacă nu a putut fi previzionată / ghicită până la momentul producerii ei – intrând în logica
resemnării în fața faptului împlinit (explicată în subsecțiunea 2.3.3.) – și în cea a unei
justiții prea puțin referențiale, în privința altor efecte, incidente tainicelor coduri (de
onoare sau altfel poreclite).

I n st ru me n t a li za re a t ră d ă rii ține tocmai de resortul distincției dintre cele două

feluri de justiție mai sus reamintite. După cum am arătat în lucrare, trădarea nu își
culturalizează efectivitatea unui comportament defector, ci mai mult istoria și, mai ales,

86
essential difference, the thoughts by which one intends to solve / overcome a challenge,
namely the initiation / unfolding of a (secret) collaboration, will avoid the routine of
referentials, including therefore referential secrets that, on the basis of the experiential,
would be within the reach of imagination, of the common intuition and, therefore, vulnerable
in relation to the competitors who might decode them.
That’s why, successful collaboration, aiming beyond the area of referential-comprehen-
sible secrets, with a practical mentality, tends towards the substantial secret, impossible to
culturalize, toward creation / innovation and the unprecedented, including on a behavioral level.

Th e se cre t be ha vio r manifested continuously or in a continued form, often found

in intelligence professions or in preoccupations within invention fields, as well as in
organized crime, terrorist cells, University brotherhoods, other types of secret
organizations (Masonic, etc.) can be constructed with all kinds of subcultures of the secret.
Therefore, before and during the preparation of the analyses in sections 4.8.-10. – of
differentiation between referential justice and the substantial one –, I mentioned that
encroaching on the code of silence / omerta typical of secret organizations of Mafia type will
be able to be completely differently penalized in comparison to the eventual divulgation
within the Asian triads or to the defections in the intelligence of a theocratic state, a sanction
that doesn’t comply too much with a referential justice, rather with a substantial justice.
However, the sum of the numerous and inherent defections make the existence of a
culture of secret able to be known, acknowledged – but at no time and in no place
completely – and, anyway, (almost) not theorized at all.
On that occasion, I asserted that that secret behavior could not be attributed to a
certain mentality and therefore it could be found in any other entity (organizational or
institutional alike). In the same regard, I specified that still its defection was significantly
more frequently found in a practical mentality and in the organizational, which are used to
the logic of challenge, to a specific way to interpret and exploit information in the spirit of that
logic, in accordance with the rationale of the costs - benefits binomial.

De f e ct ing / betraying is therefore nothing else other than the very valorization of
the costs - benefits binomial in relation to a concrete interest, be it pre-existent but for
various reasons modified, be it newly emerged or intended to occur via a tactic different /
opposed to the initial one. In relation to the referential of exprientially known defections, in
a concrete case, the defection will be able to depend on the substantial secret with respect
to certain effects / defects, if it cannot be foreseen / guessed up until the moment it had
emerged – being acquired by the logic of resignation before the consumed fact (explained
in subsection 2.3.3.) – and by the logic of a too less referential justice, with respect to other
defects, referring to secret codes (of honor or dubbed this way).

I n st ru me n t a li zin g b e t ra ya l depends on the spheres of distinction between the

two kinds of justice previously mentioned. As I showed in my research, betrayal doesn’t
culturalize the effectiveness of a defecting behavior, rather the history and, especially,

87
miturile anteriorității sale. Interpretarea și drastica ei sancționare se face invariabil în
cheia axiologică bine - rău, din poziția concretă a celui care are uneori autoritatea sau
adeseori puterea să (acuze / condamne /) aplice pedeapsa, în satisfacerea unui interes
prezumat ca fiind bun, al celui care poate să dispună, mai mult sau mai puțin legitim.
Prin urmare, calificarea unei acțiuni sau activități ca fiind una de defectare este destul de
problematică și intim legată de climat – contextul în care un interes concret își urmează
realizarea –.
Astfel, există numeroase situații, pe care unii autori și chiar studii oficiale le confirmă
(e.g. Devine & Devine 2010), în care o entitate, indiferent de fidelitatea ei, dacă din varii
motive fie devine incomodă, fie i se dorește înlocuirea, fie se urmărește un act de răzbunare,
se întâmplă să fie hărțuită / șantajată sau acuzată / pedepsită pentru spionaj, trădare, etc.
inexistente. Ticluirea unei defectări fictive uneori reprezintă indiciul că măcar există o justiție
referențială (dis)funcțională și că acea trădare inventată ar putea fi legată de autoritate. În
crima organizată, terorism, conflicte atipice din zone fără instituții / autoritate, efortul unei
asemenea ticluiri nici nu mai este necesar, pedeapsa defectării – reale sau nu – urmând
ineluctabila justiție substanțială a acelui (tip de) climat, în care puterea dispune fără
savante considerații în privința legitimității. Toate aceste detalii despre instrumentalizarea
defectării sunt relevante pentru colaborarea în intelligence, care nu își acceptă culturalizarea.
După cum am încercat să demonstrez în secțiunea 4.8., într-un atare climat, auto-
ritatea (ierarhic superioară) are întotdeauna dreptate – chiar și în raport cu puterea /
organizația privată – iar o eventuală defectare (reală sau ticluită) va intra sub incidența
justiției referențiale a acelei autorități. Instrumentalizarea trădării va fi pe măsura
interesului de proteguire al Legii sau – după caz (și climat) – pe măsura interesului
autorității legitime.
După ce în subsecțiunea 2.3.3. amintisem în treacăt situațiile în care intelligence-ul, pe
calculul beneficii - costuri, a fost nevoit să colaboreze punctual și limitativ cu crima organi-
zată și infracțiunea, cu defectori ai beligeranților inamici, ai celulelor teroriste, etc. prin
mijloace clasice sau inedit-revoluționare de spionaj, în cel mai pur și arhaic înțeles al
termenului, m-am îndreptat către prezent, spre asimetriile de riscuri și vulnerabilități care
sunt însoțite de un arsenal de mijloace și moduri de interceptare electronică, supraveghere
în masă și deprivatizarea privatului, pe larg reflectată în literatura domeniului, pe care am
exemplificat-o sintetic la începutul subsecțiunii 3.5.1..
Acel arsenal de mijloace este operaționalizat în multe patrii din lumea (cea mai)
democratică de o pletoră de organisme și organizații private care colaborează cu intel-
ligence-ul, și pe alocuri, direct cu autoritatea. Prepușii acelor entități private au devenit mai
mult sau mai puțin spioni de ocazie / iscoade, fără voie sau ...cu plăcere.
Având în vedere diferențele de rezultat și de performanță dintre cele două categorii,
am continuat cu referiri și la diferențele de mentalitate, care valorizează caracterul de
artă a profesiei și etosul sau deontologia specifice unei profesii cu cultură secretă în
moduri diferite.

88
the myths of its anteriority. The interpretation and its drastic sanction happens invariably in
the right - wrong axiological key from the concrete point of view of the one who at times
has the authority or often the power to (accuse / sentence /) apply punishment, in order to
satisfy an interest presumed to be good, of the one who may decide, more or less
legitimately. Therefore, the qualification of an action or activity as being defection is pretty
problematic and intimately connected to the climate – the context in which a concrete
interest follows its actualization –.
Thus, there are numerous situations that some authors and even official studies confirm
(e.g. Devine & Devine 2010) where an entity, regardless of its fidelity, whether for various
reasons becomes uncomfortable or whether its replacement is wanted, or whether an act of
retaliation is at play, or whether the entity happens to be harassed / blackmailed or accused /
punished for inexistent espionage, betrayal, etc. Plotting / setting up a fictitious defection
sometimes represents the hint that there at least is a referential (dis)functional justice and
that that fabricated betrayal could be linked to authority. In organized crime, terrorism, atypical
conflicts in zones without institutions / authority, the effort of such a plotting / set up isn’t even
necessary, the punishment for defection – imaginary or not – following the inevitable
substantial justice of that (type of) climate, in which the power disposes without scholarly
considerations about legitimacy. All these details about instrumentizing defection are pertinent
to collaboration in intelligence, which doesn’t accept to be culturalized.
As I tried to demonstrate in section 4.8., in such a climate, authority (hierarchically
superior) is always right – even in relation to power / private organization –, and a possible
defection (real or plotted / set up) will fall under the incidence of the referential justice of
that authority. The instrumentalization of betrayal will be in proportion to the interest in
protecting the Law or – based on the situation (and the climate) – the interest of the
legitimate authority.
After I reminded in subsection 2.3.3. in brief the situations in which intelligence,
following the costs - benefits calculus, had been forced to collaborate punctually and
limitatively with organized crime and delinquency, with defectors of belligerent foes, of
terrorist cells, etc. by classic or novel innovatory means of espionage, in the purest and most
archaic sense of the term, I headed towards the present, toward the asymmetry of risks and
vulnerabilities that entail an array of methods and means of electronic interception, mass
surveillance and of unprivitizing the private, largely reflected in the literature of the field,
which I exemplified synthetically at the beginning of subsection 3.5.1..
That array of means is operated in many countries in the (most) democratic world by
a plethora of private organisms and organizations collaborating with intelligence and, here
and there, directly with the authority. The LOCUM TENENS of those private entities have
become more or less occasional spies / secret scouts with or without ...pleasure.
Keeping in mind the differences of result and performance between the two
categories, I continued with references to the mentality differences too, that valorize the
art character of the profession and the ethos or the deontology specific to a profession with
a culture secret in different ways.

89
 Dacă spionii își asumă dintru început faptul că infiltrarea / interacțiunea cu terorismul,
crima organizată sau alte tenebre ale riscului îi plasează fără prea multă milă și gingășie
pe terenul ingrat al justiției substanțiale, cei care fie doar mimează spionajul, fie se îndelet-
nicesc numai cu intersecția lipsită de pericole a unor informații clasificate, sunt altfel
poziționați în cadrul justiției referențiale a autorității, pe care ei o slujesc sau ar trebui să o
servească. Valorizarea de sens și de conținut a termenului de trădare / defectare este
realizată cu totul diferit de cele două categorii, din două lumi perfect paralele, care nu pot
să pretindă egalitate de tratament.
Colaborarea în intelligence cu intelligence-ul (coechipier / partener / terț, etc.) are
un specific diferit de colaborarea în intelligence cu alte organizații secrete (ale crimei
organizate, terorismului, etc.), și altfel diferit, cu organizații (private sau nu) și instituții
publice (ale aceluiași IC sau nu), însă taxonomizarea ei – după cum am mai arătat – nu
ar avea prea multă utilitate practică. Și defectarea, și colaborarea – ca și întreaga
afacere de intelligence – sunt reflexele binomului pragmatic costuri - beneficii, unde
încrederea este doar pentru uzul LSC bune de servit celor naivi. Acesta nu este
perimetrul inocenților.
În sfârșit, am reamintit că orice colaborare, de intelligence sau nu, secretă sau nu,
este (pe deplin) simetrică extrem de rar și pentru foarte scurt timp. Astfel, calcularea
costurilor și a beneficiilor pe siajul asimetriilor ulterioare poate conduce oricând la o
“posibilitate de ieșire” (Gambetta 1988, 219).
Cine și în ce registru va echivala ‘ieșirea’ cu o condamnabilă / pedepsibilă trădare /
defectare este – concluziv fie scris – o chestiune de instrumentalizare a acelui din urmă
termen, funcție de un interes concret, realizat/bil într-un anume climat.

Colaborare instituționalizată sau intelligence privatizat ? A fost

interogația prin care să sugerez două opțiuni opuse, cea dintâi imposibilă, cea de -a
doua pe deplin dezirabilă dar – în pofida propensiunii spre natural – pentru (cei) mulți,
aproape încă de neînchipuit. În prealabil, constatasem trendul în creștere vertiginoasă
a parteneriatelor public - private, atât de des și intenționat confundate ori asimilate cu
colaboarea.
De asemenea, am recunoscut că aceste tendințe – și de creștere, și de confuziune
– nu prea puteau să fie ignorate sau ocolite nici de intelligence. Totuși, natura
contractualistă și forma de expresie adesea formală și opozabilă terților ar trebui să
îndepărteze parteneriatul de orice păguboasă confuzie cu procesul de colaborare.
După ce am reamintit că, repulsivă la ierarhie (și autoritate), cu evidente înclinațiii
către secret, colaborarea are multe afinități de logică și natură – printre altele – cu cele
din intelligence, am subliniat că elementele de compatibilizare dintre cele două care sunt
orientate spre individualism sugerează și indiciul pentru care în intelligence se dă
preferință colaborării, minimalizându-se funcționalitatea cooperării, care pune accentul
pe colectivism şi socializare.

90
 If spies assume from the beginning the fact that infiltration / interaction with terrorism,
organized crime or other shady parts of the risk puts them without too much mercy and
tenderness on the graceless field of substantial justice, the ones who either ape espionage
or bother only with the safe junction of classified information, are differently positioned
within the referential justice of authority, which they serve or should serve. The valorization
of meaning and content of the term betrayal / defection is done in a totally different manner
from the two categories, from two perfectly parallel worlds, that cannot claim equality of
treatment.
Collaboration in intelligence with intelligence (teammate / partner / third party etc.)
has a different specific of collaboration in intelligence with other secret organizations (of
organized crime, terrorism, etc.) and distinctively different with organizations (private or
not) and public institutions (of the same IC or not), but its taxonomization – as I’ve already
showed – wouldn’t be too useful practically. Both defection and collaboration – like the
whole intelligence business – are the reflexes of the pragmatic costs - benefits binomial,
where trust is only for the LSC use, good enough to be served to the naive. This is not a
field of the innocents.
In the end, I reminded that any collaboration, of intelligence or not, secret or not, is
(fully) symmetrical only very rarely and for a short period of time. Therefore,
calculating costs and benefits following the course of subsequent asymmetries may lead at
any time to a “possibility of exit” (Gambetta 1988, 219).
Who and in what register will equate the ‘exit’ with a condemnable / punishable betrayal /
defection is – conclusively be it written – a question of instrumentalization of that betrayal /
defection, depending on a concrete interest fulfilled (satisfied) / fulfilable (satisfiable).

Institutionalized collaboration or privatized intelligence ? Was the

interrogation through which I suggested two opposite options, the first one impossible, the
latter completely desirable, but – despite the propensity for the natural – almost
unimaginably still for (the) many. Preliminarily, I had observed the public - private
partnerships’ trend in vertiginous increase, being too often and on purpose confused or
assimilated with collaboration.
At the same time, I acknowledged that these tendencies – both of increase and
confusion – could not exactly be ignored or avoided in intelligence either. However, the
contractualist nature and the form of expression often formal and opposable of the third
parties should remove partnership from any damaging confusion with the process of
collaboration.
After I reminded that, being repulsive to hierarchy (and authority), with obvious
inclinations toward secret, collaboration has many logic and nature affinities for – among
other things – the ones in intelligence, I underlined that the elements of compatibilization
between the two that are oriented towards individualism also suggest the hint for which in
intelligence preference is given to collaboration, minimizing the functionality of cooperation,
which emphasizes collectivism and socialization.

91
 După cum am demonstrat în partea de analiză, intelligence-ul nu are timp să socia-
lizeze – nefiind conceput (și bugetat) pentru asta –. Astfel, intelligence-ul organizațional
este în fibra sa individualist și echipat pentru munca (și succesul asociat ei) pe cont
propriu, ca într-un climat privat... iar rezultatele din business intelligence-ul corporatist o
dovedesc din belșug. Intelligence-ul instituțional, greoi ca și ierarhia care-l apasă și îi
orientează ritmul, mentalitatea și LSC, chiar indispensabil fiind, prin compromis trebuie să-și
creeze comportamente de legătură între decidentul care vrea să-l politizeze – în reacție
continuă și reciprocă la influența sa asupra celui din urmă – și între intelligence-ul organi-
zațional, flexibil și flexibilizat prin informalul profesiilor conținute la acel eșalon operativ. În
acel context, am presupus că, dacă în intelligence trebuie să fie o “balama“ între public și
secret, rolul aceleia de a articula publicul cu privatul nici nu trebuie să surprindă, nici nu
trebuie să sperie. În această articulare – nu întotdeauna posibilă, nu mereu benefică –,
colaborarea nu e departe și nu stă deoparte, ci, dimpotrivă, poate deveni și / sau se poate
menține ca un stimul facilitator / determinant al unor articulări pozitive, de succes.
Prin urmare, colaboarea în intelligence are abilități să-și caute și să-și făurească
climatul favorabil succesului. Uneori, acesta ar putea fi chiar și un parteneriat public - privat,
alteori – de ce nu ?! – însăși privatizarea de intelligence.

După cum am subliniat, totuși, transmiterea dinspre autoritate către putere a unui
borcan cu miere, al cărui conținut aditivat cu crâmpeie de legitimitate o să dea o și mai
multă putere dobânditoarei, generează nenumărate noi problematizări, în bună parte rele-
vante colaborării în intelligence, (parțial) astfel privatizat.
Într-o primă etapă, fără alte precizări adăugate pe conceptul de ”securitate”, am
operat necesara distinție între privatizarea securității și privatizarea coloanei sale
vertebrale, care este intelligence-ul, indicând o sumă de repere bibliografice reprezentative
și utile apoi părții de analiză care a urmat în capitolul 4.
Pe fondul punctului de plecare – în raport cu poziționările lui Simon Chesterman,
exponent remarcabil al teoretizărilor de prestigiu pe această problematică –, cu unele
rezerve, la rându-mi am achiesat părerii că întotdeauna contează cine, când, unde, cum /
în ce măsură și de ce are interes să privatizeze.
De bună seamă că, aproape fără excepție, transmiterea sau trecerea de la un regim
la altul – fără a (mai) lua în calcul conotațiile juridice –, de la public la secret / de la public
la privat, de la autoritate la putere, de la instituțional la organizațional, de la formal la
informal, de la rigid la flexibil, de la tradițional la practic, de la rutină (neproductivă) la
creativitate (productivă, competitivă, uneori conflictuală), în sfârșit, de la artificial la natural,
este / devine / se impune printr-o justificare bazată pe binomul costuri - beneficii (și
niciodată pe încredere).
Însă, pe de altă parte, luând în considerare și bogata literatură documentară a
jurnalismului de investigație – exemplificată în lucrare prin câteva titluri (cu subiecte
sugestive) – dar și mai multe peripeții petrecute recent prin unele patrii din estul EU,
pe care nu le puteam ignora la momentul acelui stadiu de cercetare, mi s-au profilat mai

92
 As I demonstrated in the analytical part, intelligence has no time to socialize – not
being conceived (and budgeted) for this –. Thus, organizational intelligence is in its fabric for
work (and the success associated with it) on its own, like in a private climate… and this is
overwhelmingly proven by the results in corporate business intelligence. Institutional intel-
ligence, unwieldy like the hierarchy pressing it and orienting its rhythm, its mentality and its
LSC, being even indispensable, through compromise must create link behaviors between
the decision-maker who wants to politicize it – in continuous and reciprocal reaction to its
influence on the latter – and between the organizational intelligence, flexible and flexibilized
through the informal of the professions included in that operative echelon. In that context, I
presupposed that, if in intelligence there had to be a “hinge” between public and secret, the
hinge’s role of articulating the public with the private should be neither surprising nor
frightening. In this articulation – not always possible, not always beneficial –, collaboration
isn’t remote and doesn’t stand aside, on the contrary, it may become and / or keep being like
a facilitating / determining stimulus of certain positive successful articulations.
Therefore, collaboration in intelligence has abilities to look for and forge itself the
climate favorable to success. Sometimes, this could even be a public - private partnership,
other times – why not ?! – the privatization within intelligence itself.

As I underlined, however, transmitting a honey jar from authority to power, a jar

whose content added with crumbs of legitimacy will grant more power to the acquirer,
generates numerous new problematizations, many of which are relevant to collaboration in
intelligence, which is this way (partially) privatized.
Initially, without other added specifications on the concept of “security”, I operated the
necessary distinction between the privatization of security and the privatization of its
backbone, which is intelligence, pointing out a sum of bibliographical benchmarks
representative of and useful to the analytical part in chapter 4.
In the context of the starting point – in relation to the positionings of Simon
Chesterman, a remarkable exponent of prestigious theorizations in this problematic –, with
some reserves, I in turn acquiesced to the opinion that it always mattered who, when,
where, how / to what extent and why it had an interest in privatizing.
Indeed, almost without exception transmitting from a regime to another – without
considering (anymore) the judicial connotations –, from public to secret / from public to
private, from authority to power, from institutional to organizational, from formal to
informal, from rigid to flexible, from traditional to practical, from (unproductive) routine to
(productive, competitive, sometimes conflictual) creativity, and lastly from artificial to
natural, is / becomes / is required through a justification based on the costs - benefits
binomial (and never on trust).
Yet, on the other hand, also considering the rich documentary literature of
investigative journalism – exemplified in the research through several titles (with
suggestive subjects) –, but also more mishaps recently occurred through some countries
in the Eastern part of the EU, which I couldn’t ignore at that point in my research, more

93
multe interogații care relativizau soliditatea punctului de plecare, pe care mi-l imprimase
Chesterman: la ce (mai) folosește o instituție publică (cu statut de activități secrete / cu
informații secrete) dacă ea slujește – în bună măsură – interese private ? ...doar pentru
beneficiul finanțării bugetate, deloc ieftine, chiar obraznice ? O altă posibilă întrebare, în
consecința celei dintâi, ar putea fi legată de defectare, de limitele ei și de interpretarea
lor cumulată: care ar fi mai defector ? ...spionul de teren / de legătură, etc., dezamăgit de
sistem și de intruziunile adesea ilogice ale diverselor presiuni politizante, exercitate
ierarhic ? ...sau ocupantul poziției de alăturare cu decidentul (politic) – client și
‘partener‘, în egală măsură –, care cu mentalitate instituțională, va / ar fi preocupat de
o eventuală privatizare numai dacă va / ar beneficia de ea – fie și prin interpuși –, dis-
punând oricum de informația care îl poate (în aceeași măsură) dispensa de necesitatea
realizării ei ?
Fără să-mi fi propus la acel moment găsirea unor răspunsuri imediate, pe care mai
degrabă urma să le stabilesc în urma analizelor, atunci m-am limitat doar să conchid
provizoriu că poziția în sine a celui din urmă, respectiv a celui alăturat decidentului,
rămâne (foarte) departe de riscul puniției, în privința deținerii și utilizării (/ însușirii)
informației (/ foloaselor ei), cel puțin atâta vreme cât ocupantul acelei poziții nu stârnește
disconfortul sau dizgrația acelui partener ierarhic, în vreun fel imprudent stingherit.
Despre situații în care funcție de interes, cineva ieri prieten(-cooperant) astăzi
devine trădător mai amintisem (Devine & Devine 2010). În cele din urmă am asumat că
și defectarea, și privatizarea, și colaborarea se dovedesc a fi niște chestiuni de grad și
care țin de climat, învârtite în jurul unor interese concrete, satisfăcute prin mijlocirea
unei mentalități (într-un anume cultural mod construită / educată și controlată /
sancționată).

Spre deosebire de toți autorii care au teoretizat până la firul ierbii și dincolo de el
problematica controlului democratic al structurilor de intelligence – autori consacrați pe
care în lucrare i-am enumerat exemplificativ – am declarat că opiniile mele sunt total
diferite. În acel stadiu mi-am luat permisiunea să promit că în încheiere voi aduce câteva
argumente prin care să demonstrez că între politizare și așa-zisul control (democratic),
pe de-o parte, și influența – atât activă, cât și reactivă a – intelligence-ului asupra celor
dintâi, pe de altă parte, se intervertește cea mai subtilă și cea mai sofisticată formă
de colaborare din toate câte sunt și pot să existe, împrejurare care face puțin probabilă
posibilitatea unui control util, autentic, bun la ceva partenerului poziționat în dublă
ipostază, când de autoritate ierarhică și finanțator, când de egal cu care să (se)
împărtășească mutual uneori informații, alteori interese.
Acesta a fost un motiv adăugat pentru care ulterior, în cadrul climatului de inter-
subiectivizare, s-a dovedit necesară o analiză extinsă și amănunțită a controlului (formal
și informal) cu justiția lui (uneori referențială, alte adeseori substanțială).

94
interrogations were profiled to me relativizing the solidity of the topic’s starting point
imprinted into my mind by Chesterman: what is the point (anymore) of a public institution
(with a status of secret activities / secret data) if it serves – to a large extent – private
interests ? ...is it only for the benefit of budgeted funding, not at all cheap, even naughty ?
Another possible question, as a consequence of the first, could be linked to defection, its
limits and their cumulative interpretation: who would be the bigger defector ? ...the infiltrated
/ liaison spy etc., disappointed by the system and the often illogical intrusions of the various
politicizing pressures, hierarchically exerted ? ...or the occupier of the position adjoined to
the (political) decision-maker – equally client and ‘partner’ – who with institutional
mentality will / would be preoccupied by an eventual privatization only if he will / would
benefit from it – be it even through mediators –, having anyway the information that can (to
the same extent) waiver him of the necessity of it being accomplished ?
Not aiming at the time at finding immediate answers, which I was to decide on rather
after the analyses, I limited myself to just concluding provisionally that the latter’s position
in itself, namely that of the one adjoined to the decision-maker, continues to be (very)
distant from the risk of punishment, as regards having and using (/ taking) of information (/
its benefits), at least for as long as the occupier of that position does not cause the
discomfort or the disgrace of that hierarchical partner, in a way imprudently hindered.
About the situations where depending on the interest someone who yesterday was
(cooperating) friend today is turning into traitor, I had reminded before (Devine & Devine
2010). In the end, I assumed that desertion and privatization, and collaboration prove to be
some matters of degree also depending on the climate, revolving around some concrete
interests, satisfied by means of a mentality (constructed / educated and controlled /
sanctioned in a certain cultural way).

Unlike all the other authors, who have theorized from the scratch and beyond the
problematic of the democratic control of the structures of intelligence – consecrated authors
whom I enumerated by exemplification in the research –, I declared my opinions to be totally
different. At that point, I allowed myself to promise that in the conclusion I would bring several
arguments by which I would demonstrate that between politicization and the so-called (demo-
cratic) control, on the one hand, and the influence – both active and reactive – of intelligence
on the first ones, on the other hand, the most subtle and sophisticated form of collabo-
ration out of all that are and can possibly be, irreversibly insinuates itself, a circumstance that
reduces almost completely the possibility of a control that is useful, genuine and good for
something for the partner who has a double role, now of hierarchical authority and financer,
then of an equal to mutually share sometimes information and other times interests with.
This was an additional reason for which subsequently, in the frame of the climate of
intersubjectivization, an extended and detailed analysis of (formal and informal) control with
its justice (sometimes referential, other often times substantial) turned out to be necessary.

95
 În tot cazul, fără să rătăcesc punctul de plecare, în încheierea acelui cluster
tematic, am subliniat că privatizarea în intelligence nu ar fi altceva decât o echilibrare
spre natural – mai legitim decât autoritatea, construită (artificial în) social –, spre acel
intelligence originar al primei profesii din istorie, performant și competitiv, pentru ca
apoi – chiar cu riscul unei redundanțe parțiale – să închei cu opinia că privatizarea
intelligence-ului în viitorul apropiat ar putea fi “răul cel mai mic“ și, în tot cazul, un
prim reper necesar, poate indispensabil, de decolare către natural, către firescul
originar.

În încheierea celui de-al treilea capitol am reamintit apăsat că în relația activ-

reactivă dintre politic și intelligence există cea mai subtilă și sofisticată formă de
colaborare și am completat acea asumpție – provizorie până în ultima secțiune a
capitolului 5, când a urmat să fie mai convingător acoperită – cu nuanța că procesul de
colaborare merge pe o logică pe cât de folclorică, pe atât de pragmatică a butadei «i
must fraternize with x till i get across the bridge // trebuie să mă fac frate cu x până trec
puntea !».
Această modalitate de a exprima (logica și) esența colaborării, dacă aș fi făcut-o la
sfârșitul capitolului 2, așa cum ar fi fost normal – și cum îmi propusesem inițial – risca să
nu fie nici înțeleasă, (deci) nici acceptată și nici scuzată.
În c onc l uzie , una care transcede frontierele acelui capitol 3 aici rezumat,
aceasta este logica unui proces nicicum, niciunde și nicicând culturalizabil sau
instituționalizabil, aceasta este adevărata înfățișare a colaborării în intelligence – și
...în orice altceva –.

5. De la controverse analizate la analize controversate , în

rezumat a fost titlul sub care am înțeles ca în capitolul 4 să aduc o importantă parte de
contribuție proprie, mult mai clar delimitată față de cea împrăștiată pe toată întinderea
cadrului teoretic – la rândul său secvențializat în cele trei capitole anterioare –.

Analiza comportamentului
În prima subsecțiune a acelui capitol am constatat că nu există (identificabil) un
comportament european de intelligence, care eventual să se poată construi continuu și
reciproc cu vreo cultură ’europeană’ de intelligence.
În cea de-a doua, am remarcat că intervine o imposibilitate obiectivă de ierarhizare
a culturilor, imposibilitate care în acel stadiu am presupus că este cauzată de o diferență
fundamentală, una de natură, însă ulterior aveam să descopăr și o alta, cu care aceasta
se completează.
În a treia secvență de analiză, focalizată pe identificarea și definirea compor-
tamentului de intelligence, pe de-o parte am concluzionat că sintagmele comportament
strategic, instituțional, profesional, etc. devin simple etichete teoretice, lipsite de relevanță

96
 In any case, without losing sight of the starting point, in the end of that thematic
cluster, I underlined that privatization in intelligence wouldn’t be anything else other than a
balancing towards the natural – more legitimate than authority, constructed (artificially in)
the social –, towards that innate intelligence of the first profession in history, performant
and competitive intelligence and then – at the risk of partial redundancy – to conclude with
the opinion that the privatization of intelligence in the near future could be the “lesser
evil” and, in any case, a first benchmark necessary, maybe indispensable, to sailing into
the natural, the primary normal.

In the conclusion of the third chapter I strongly reminded that in the active-reactive
relation between the political and intelligence there is the most subtle and
sophisticated form of collaboration and I completed that assumption – provisional until
the last section of chapter 5, where it is more convincingly covered – with the nuance that
the process of collaboration followed a logic as folkloric as it was pragmatic, of the
expression «I must fraternize with x till I get across the bridge // «trebuie să mă fac frate cu x
până trec puntea !».
This way to express (the logic and) the essence of collaboration, had I done it at
the end of chapter 2, as it would have been appropriate – and as I had initially set out to do
– risked not being neither understood, (and therefore) nor accepted and nor excused.
In c onc l usi on , one that transcends the boundaries of chapter 3 briefed here, this
is the logic of a process in no way, in no place, at no time culturalizable or
institutionalizable, this is the true face of collaboration in intelligence – and …in
everything else –.

5. From analyzed controversies to controversial analyses ,

in brief was the title under which I understood to offer in chapter 4 a big chunk of my own
contribution, delimitated more clearly in comparison to the one scattered all along the length
of the theoretic frame – which in its turn was segmented in the three previous chapters –.

Behavioral analysis
In the first subsection of this chapter I noticed that there wasn’t (identifiably) a
European behavior of intelligence that could eventually construct itself continuously and
reciprocally with any ‘European’ culture of intelligence.
In the second subsection, I remarked that an objective impossibility of a
hierarchisation of cultures intervened, an impossibility that at that stage I presupposed
to be caused by a fundamental difference, one of nature, but subsequently I would
discover another one, with which this one completed itself.
In the third analytical sequence, focused on identifying and defining the behavior of
intelligence, on the one hand I concluded that the phrases strategic, institutional,
professional, etc. behavior became mere theoretic labels lacking relevance to the analysis

97
pentru analiza de intelligence, a unui eventual zis “comportament de intelligence“. Pe de
altă parte, a trebuit să recunosc limitele explicative pe care le oferă cultura, astfel cum a fost
ea 'construită', în pofida caracterului unificator și de împărtășire / comunizare pe care îl are.
A patra subsecțiune a adus clarificări (reprezentate grafic) exclusiv în referențialul
comportamentului, ca preparative necesare ale unei taxonomii a comportamentelor
ipotetice care s-ar putea manifesta în cadrul IAg / IC.
În subsecțiunea a cincea, în considerația și completarea celei anterioare, la IAg în
primul rând am identificat cele patru tipuri (ipotetice) de comportament, respectiv cel
instituțional, cel organizațional, cel profesional și cel operativ. Apoi, am stabilit că la
cultura proprie a IAg își aduc contribuția șase culturi de niveluri diferite dar neierarhice,
și că această cultură proprie se construiește continuu și reciproc cu patru tipuri de com-
portament poziționate ierarhic.
Conc l uzi a a accentuat atenționarea relației dintre culturi neierarhizate / neierarhi-
zabile cu / și comportamente ierarhizate.
În a șasea secvență, continuând pe constatările celor două precedente și axându-
mă în principal pe primele două tipologii distincte de comportament, instituțional și
organizațional – cel din urmă fiind incluziv al celorlalte rămase, profesional și operativ –,
am subliniat dominanțele opuse, imprimate astfel de culturile lor asociate și non-
ierarhice. Astfel, comportamentul instituțional este imprimat de cultura instituțională de
sus în jos în timp ce comportamentul organizațional este vectorializat de cultura lui
asociată de jos în sus. Pe lângă și în cumul cu natura diferită care fusese deja indicată
înainte, o altă cauză a acestor traiectorii ”divergente” pe care am adăugat-o a fost cea a
unei logici diferite. Simplificat fie scris, deosebirea dominanțelor (opuse) – manifest,
comportamental și difuz, cultural – este conferită, de naturile și logicile diferite dintre
instituțional și organizațional, obținând astfel confirmarea presupunerii din a patra
ipoteză a investigației.
În ultima secvență a primei secțiuni, prin mijlocirea unor reprezentări grafice am
încercat să vizualizez trei 'figuri de stil' în care IC este echipă, alfabet și dulap – iar
IAg este coechipier, caracter și sertar. În urma explicațiilor acolo expuse, printre alte
detalii conexe legate de coerența jocului, coeziunea echipei, responsabilitate și – mai
ales – rol, am subliniat faptul că fiecare dintre cele trei 'figuri de stil' reliefează aspecte
relevante diferite, cu efecte asupra tipului de comportament / cultură implicat. 'Figura
de stil' a dulapului cu sertare am avut motive să o folosesc apoi și în secțiunea
următoare :

Definirea sintagmelor ”intelligence european”

și ”Comunitate Europeană de Intelligence”
Plecând de la un posibil criteriu geografic – interpretabil după unii autori (de Graaff &
Nyce – with Locke 2016) –, de la un altul al comunicațiilor securizate – sugerat de alți
autori (e.g. Müller-Wille 2004, 37) – și, în sfârșit, de la un ultim al informațiilor clasificate –

98
of intelligence, of a possibly called “behavior of intelligence”. On the other hand, I had to
accept the explanatory limits that culture offers, as it was ‘constructed’, despite the unifying
and sharing / communizating character that it has.
The fourth subsection brought (graphically represented) clarifications exclusively into
the referential of the behavior, as necessary preparatives of a taxonomy of hypothetical
behaviors that might manifest within the IAg / IC.
In the fifth subsection, considering and completing the previous one, in IAg I firstly
identified the four (hypothetical) behaviors, namely the institutional, the organizational,
the professional and the operative ones. Then, I concluded that to an IAg’s own culture
six cultures of different but non-hierarchical ranks contributed, and that this own
culture constructed itself continuously and reciprocally with four types of behavior
positioned hierarchically.
The c onc l us i on emphasized the warning about the relation between
unhierarchized / unhierachizable cultures with / and hierarchized behaviors.
In the sixth sequence, continuing on the observations from the previous two
subsections and focusing mainly on the first two distinct typologies of behavior, institutional
and organizational – the latter being inclusive of the two remaining ones, professional and
operative –, I underlined the opposite dominances, imprinted this way by their associated
and non-hierarchical cultures. This way, the institutional behavior is imprinted by the
institutional culture from top to bottom while the organizational behavior is vectorialized by
its associated culture from bottom to top. Besides and in pluralism with the different
nature that had already been indicated before, another cause of these “divergent”
trajectories that I added was the one of a different logic. In simple terms, the distinction of
(opposite) dominances – manifestly behavioral and diffusely cultural – is conferred by the
different n a tu re s and lo g ics between institutional and organizational, obtaining this
way the confirmation of the supposition from the forth hypothesis of the research.
In the last sequence of the first section, by means of some graphic presentations, I
tried to visualize three ‘figures of speech’ where IC is a team, alphabet and cupboard –
and IAg is a teammate, character and drawer. Subsequently to the explanations laid
bare there, among other connected details linked to the coherence of the game, to the
cohesion of the team, to responsibility and – especially – to the role, I underlined the fact
that each of the three ‘figures of speech’ revealed different relevant aspects, with effects
on the type of implied behavior / culture. I had reason to use the ‘figure of speech’ of the
cupboard with drawers in the next section as well :

Defining the phrases “European intelligence”

and “European Community of Intelligence”
Starting from a possible geographic criterion – interpretable according to some authors
(de Graaff & Nyce – with Locke 2016) –, from another one of secured communications –
suggested by other authors (e.g. Müller-Wille 2004, 37) – and by another last one of

99
valorizat recent de alți specialiști (Wills et al. 2011) –, în timpul analizării fezabilității lor,
a rezultat reconfirmarea faptului că protejarea secretului pentru prezent este o
chestiune operativă în vreme ce protejarea secretului pentru viitor deja devine una
birocratică.
În baza analizelor întreprinse am conturat trei criterii oarecum mulțumitoare pentru
definirea sintagmei de ”intelligence european”, cel geografic – însă puțin productiv
vreunei întrebuințări aplicate –, cel operativ și cel birocratic. Făcând un compromis
între aceste ultime două criterii conturate am stabilit patru grade de definire ale acelei
sintagme, pornind de la sensul cel mai restrâns (2), continuând cu unul restrâns, apoi cu
un sens larg și, în cele din urmă, cu cel geografic. Oprindu-mă asupra celui mai util
prezentei investigații, am afirmat că în sens restrâns, prin “intelligence european“
înțeleg comunitatea formată din INTCEN, ca agenție europeană reprezentativă – cu
profesioniști în domeniu – și acele agenții create la nivelul EU care sunt autorizate ca
prin mijloace de comunicare securizate, specifice activităților de intelligence, să
vehiculeze în limitele de autorizare atribuite fiecăreia, informații specifice activităților de
intelligence, supuse sau susceptibile de a fi supuse clasificării. Sintagma astfel definită a
relevat congruența de suprapunere cu / pe cea de EIC. Într-o atare situație, am mai
precizat că în concepția mea, această comunitate, pe care am continuat să o numesc
EIC, astfel cum am alcătuit-o în sens restrâns, prin forța lucrurilor conține și EUSC.
Însă, în ceea ce privește o eventuală componentă militară inclusă, potrivit aceleiași
concepții, am să o las separat, păstrând EIC integral civilă.
Menținând pe fundal interesul principal de cercetare, printre multe altele, nu puteam
să nu insist asupra considerației că, în cadrul acelei EIC, și cele mai stabile funcții au o
ciclicitate suficient de rapidă, cât să împiedice ori să întârzie formarea vreunei culturi
instituționale proprii oricărei agenții componente date.

După această analiză în care am clarificat și ultimele sintagme indispensabile fun-

damentărilor argumentelor și demonstrațiilor de susținere a ipotezelor cercetării, pentru
motivele solide arătate în acel stadiu al investigației, am început itinerariul de
deconstrucție a strategiei.

Interesul (instituțional și organizațional) între intențional și rațional

Întâi m-am referit la indiciile pe care un comportament le poate oferi. Astfel am avut
în vedere ”etichetele teoretice” amintite anterior, cu reflexia lor inevitabil culturală și care

(2)
În sensul cel mai restrâns, “intelligence-ul european“ poate fi considerat INTCEN, ca agenție europeană
reprezentativă, cu personal profesionist, autorizată ca prin mijloace de comunicare securizate, specifice
activităților de intelligence, să obțină, să dețină, să prelucreze și să ofere în limitele autorizate, informații
și produse analitice specifice activităților de intelligence, supuse sau susceptibile de a fi supuse
clasificării. Prin personal profesionist înțeleg acea categorie de personal autorizat, instruit și cu practică
în activități de intelligence, anterioare detașării în colectivul INTCEN.

100
classified information – recently valorized by other specialists (Wills et al. 2011) –, during
the analysis of their feasibility, there resulted a reconfirmation of the fact that protecting the
secret for the present was an operative matter, whereas protecting the secret for the
future was already turning into a bureaucratic matter.
On the basis of the undertaken analyses I outlined three criteria that were somewhat
satisfactory to defining the phrase “European intelligence”, the geographic one – but not too
productive for an applied use –, the operative one and the bureaucratic one. Making a
compromise between the last two outlined criteria, I established four grades of definition for
that phrase, starting from the most restricted meaning(2), continuing with a restricted one and
then with a broad meaning and, in the end, with the geographic one. Stopping at the most
useful of them for this research, I stated that in the restricted sense of the word by
“European intelligence” I understood the community made up by INTCEN, as a
representative European agency – with professionals in the matter – and those agencies
created on the EU level that are authorized so that by means of secured communication,
typical of intelligence activities, to circulate within the authorized confinements attributed to
each, information specific to intelligence activities, subjected or susceptible to undergoing
classification. The phrase thus defined revealed the congruence of the overlap with / on that
of the EIC. In such a situation, I also specified that in my conception, this community that I
kept calling EIC, the way I formulated it in a narrow sense, by force of things contained and
the EUSC. However, as far as a possible included military component was concerned,
according to the same conception, I’ll put it aside, maintaining the EIC integrally civil.
Keeping in the background the main research interest, among many other things, I
wasn’t able not to insist on the consideration that, within the same EIC, even the most
stable of functions have a rapid enough cyclicality, enough to prevent or delay the
formation of any institutional culture individual to any given composing agency.

After this analysis in which I also clarified the final phrases indispensable to the
substantiation of arguments and demonstrations to support the research hypotheses, for
the solid reasons presented at that stage of the research, I started the itinerary of
strategy deconstruction.

The (institutional and organizational) interest between intentional and rational

I first referenced the hints that a behavior could offer. Thus, I kept in mind “the theoretic
labels” previously reminded, with their inevitably cultural reflection and that subsequently

(2)
In the narrowest sense, "European intelligence" may be considered to be INTCEN, as a representative
European agency, with professional personnel authorized to, by means of secured communication
typical of intelligence activities, acquire, hold, process, and offer within the authorized limits, data and
analytical products typical of intelligence activities, subjected or susceptible to undergoing classification.
By professional personnel I mean that category of personnel that is authorized, instructed and has
practical experience in intelligence activities, prior to the detaching in the INTCEN collective.

101
apoi m-au ajutat la creionarea intersubiectivismului colectiv – schematizat parțial, doar
sub aspectele relevante investigației, în anexa desfășurată 3 –.
La acele etichete am adăugat indiciul cel mai important cercetării pe care adesea îl
poate comunica / transmite un comportament, interesul.
Cu cele două indicii identificate, cultura (purtătoarea intenționalului metodațional) și
interesul (vehiculul ideaționalului intențional), am încercat să clarific legătura de la flexi-
bilitatea interesului la intenționalul său și de la rigiditatea culturii la imitaționalul ei.
Toate cele pe care acolo le-am menționat am căutat să pregătească ulterioara
comparație între faptele instituționale de cooperare și faptele organizaționale de cola-
borare, realizată dintr-o altă perspectivă, de verificare prin analiza comportamentului, față
de cea teoretică / tehnică prezentată în capitolul 2.
Compararea se justifica din pricina deosebirii dominanțelor (opuse) – manifest,
comportamental și difuz, cultural – pe care o relevasem din prima subsecțiune de analiză
și care este conferită de n a tu rile și log icile diferite dintre instituțional și orga-
nizațional.
Am considerat că diferențele vor fi cel mai bine înțelese și articulate prin mijlocirea
climatului de intersubiectivizare a cărui teoretizare am și început-o cu acel prilej, arătând
anticipat că într-o reprezentare geometrizată climatul s-ar putea prezenta ca un “punct de
intersecție“ iar într-o reprezentare mecanică s-ar putea înfățișa ca un “angrenaj de agregare“.

Viziunea satisfacerii interesului în Cm de intersubiectivizare

Viziunea / Vs din strategie și cultura strategică, am tradus-o doar provizoriu mergând
pe definirile celor două ca fiind componenta unei arte de a satisface interesul însă, m-am
întors curând la formularea mai practică și mult mai sustenabilă din subsecțiunea 2.4.2
unde arătasem că ea – până la intersubiectivizare – este inspiraţie şi calcul, calcul pentru
un interes (sau prioritizarea lui dintre mai multe alte câteva posibile).
Am continuat apoi cu nuanțele nou adăugate între socializarea instituțională și
intersubiectivizarea organizațională în raport cu viziunea și posibilitățile / modalitățile ei
cele mai optim caracterizate de împărtășire.
Plecând tot de la strategie și cultură strategică, în pofida inconvenientului de a nu
putea defini funcțional conceptul de comportament strategic și apoi de al putea
standardiza, într-o manieră verificabilă, am fost obligat de cursul inerent al comparațiilor
cercetate să pun în discuție și un eventual comportament vizionar cu posibilitatea greu
previzibilă unei definiri a lui, pe modelul celui anterior lui menționat.
Toate strădaniile în cele două privințe enumerate m-au îndepărtat de investigația
în regim colectiv împingându-mă în firescul punct de plecare, de la individual, pe
itinerariul subiectivare - subiectivizare - intersubiectivizare a viziunii, asociată cu
mentalitatea dintr-un comportament particular și de abia în cele din urmă, spre cel
colectiv.

102
helped me to sketch the collective intersubjectivism – partially schematized only under
the relevant aspects of the investigation, in the unfolded annex 3 –.
To those labels I added the most important hint of the research that a behavior may
often communicate / convey, the interest.
Having identified the two hints, culture (the bearer of the methodational intent) and the
interest (the vehicle of the intentional ideational), I tried to clarify the link from the flexibility
of the interest to its intentional and from the rigidity of culture to its imitational.
My intent was for all the things I mentioned there to prepare the subsequent
comparison between the institutional deeds of cooperation and the organizational
deeds of collaboration, drawn from another perspective, of verification through the
analysis of behavior, in relation to the theoretic / technical one presented in chapter 2.
The comparison was justified due to the difference of the (opposite) dominances –
manifestly, behavioral and diffusely, cultural – that I revealed in the first analytical
subsection and that is conferred by the different na t u re s and lo g ics between the
institutional and the organizational.
I considered that the differences would be best understood and articulated by means of
the climate of intersubjectivization whose theorizing I initiated on that occasion, showing in
advance that in a geometrized presentation the climate might be displayed as a “point of
intersection” and in a mechanical presentation it could appear as a “gear of aggregation”.

The vision of interest satisfying in Cm of intersubjectivization

I translated the vision / Vs from strategy and culture of strategy only provisionally
following the definitions of the two as being the component of an art of satisfying interest, but
I soon returned to the more practical and sustainable formulation in subsection 2.4.2., where
I had showed that it – up until intersubjectivization – is inspiration and calculation, a
calculation for an interest (or its prioritization among several more possible interests).
Then I continued with the newly added nuances between institutional socialization
and organizational intersubjectivization in relation to its vision and its possibilities / ways
most optimally characterized by sharing.
Also starting from strategy and strategic culture, despite the inconvenience of not
being able to functionally define the concept of strategic behavior and then standardizing
it, in a verifiable manner, I was compelled by the inherent course of the researched
comparisons to bring up for discussion a plausible visionary behavior too, with the
difficultly predictable possibility of defining it, following the model of the aforementioned.
All the efforts in regard to the two mentioned aspects distanced me from researching
in a collective register, pushing me towards the natural starting point, from the individual,
following the subjectivation - subjectivization - intersubjectivization itinerary of the vision,
associated with the mentality of a particular behavior and then, in the end, towards the
collective one.

103
 Cu același prilej s-a impus de c ons truc ți a s tra te gie i . Însă, atât etapele cât și
efectele (imediate ale) acelei deconstrucții – prin numeroasele formulări schematizate
succesiv – nu prea pot fi susceptibile de o convenabilă rezumare, reclamând o eventuală
revedere a subsecțiunilor din lucrare, în prezentarea lor integrală, cu figurile 11-13 și
crochiurile acolo corelate explicațiilor și interpretărilor de mine propuse.
În tot cazul, ca să nu las strategia desființată, am reasamblat-o în considerația
celor rezultate din analiză, obținând ca definiție că strategia este tactica care se
construiește temporar și reciproc cu mentalitatea a cărei viziune (se)
intersubiectivizează într-un climat dat. Pe fond, este echivalentul mai tehnic a ceea
ce scrisesem deloc pretențios încă din subsecțiunea 2.3.1., când anticipativ menționam
că
strategia este doar un ”avantaj tactic” dat de viziune, prin contri-
buția unui climat (de intersubiectivizare).
Acestea sunt definițiile care în urma cercetării îmi par mai acurate și mai sincere /
corecte decât cele anterioare lor. Prima propusă s-ar putea să pară prea analitică și
indigestă, însă cea de-a doua este suficient de soft, expresivă și – mai ales – fidelă simplei
realități. Totodată, amândouă și deopotrivă confirmă sinonimia (aproximativă) cu tactica,
pe care o relevă sensul arhaic al strategiei, prezentat în secțiunea 1.1..
În cele din urmă, am încheiat cea de-a patra secțiune de analize cu prezentarea unei
concepții privind agregarea intenționalului viziunii cu experiențialul mentalității în cadrul
climatului de intersubiectivizare (figura13).

Logicile climatului de intersubiectivizare a viziunii

Această parte de analiză a fost inaugurată cu definiția (de lucru a) climatului de
intersubiectivizare a viziunii satisfacerii unui interes concret : Cli ma t u l d e in t e rsu -
b ie ct ivi za re / Cm este cadrul care, potrivit naturii și logicii sale, are contribuție proprie
adăugată la acțiunea, reacțiunea sau interacțiunea – inclusiv repetată – a entităților
raționale implicate și asupra viziunii lor.
Cm (/de intersubiectivizare) este întotdeauna partizan, chiar și atunci când 'prezența'
lui este atât de latentă încât nu este conștientizată, chiar și atunci când natura acțiunii pe
care o găzduiește este aceeași cu propria sa natură.
Atunci când natura re/acțiunii sau inter/acțiunii din cadrul Cm este aceeași cu propria
sa natură, el va stimula și va avantaja viziunea cel mai bine caracterizată dintre toate ale
celor implicați. Însă atunci când natura re/acțiunii ori inter/acțiunii din cadrul Cm este
diferită de natura sa, susținerea și avantajul le va primi viziunea / Vs care merge pe logica
Cm și / sau care nu este potrivnică ori dăunează naturii lui.
În urma definiției și a unor lămuriri imediat necesare am trecut la identificarea și
deslușirea conținutului celor două logici care sunt încapsulate de / în “strategie“,
respectiv logica provocării dornică de PUTERE și logica nevoii iubitoare de

104
 On the same occasion, the de c ons truc ti on of s tra te gy was required.
However, both the stages and the (immediate) effects of that deconstruction – through the
numerous successively schematized formulations – cannot be too susceptible of a
convenient summarization, requiring a possible revision of the subsections of the research,
in their integral presentation with graphs 11-13 and the sketches correlated to the
explanations and interpretations suggested by me.
In any case, not to leave the strategy dismantled, I reassembled it in consideration of
the results of the analysis, obtaining as definition that strategy is the tactic constructed
temporary and reciprocally with the mentality whose vision is intersubjectivised in a
given climate. On the basis thereof, it is the more technical equivalent of what I had
written in absolutely no pretentious manner as early as section 2.3.1., when I was
mentioning in advance that
strategy is only a “tactical advantage” granted by vision through the
contribution of a climate (of intersubjectivization).
These are the definitions that in the aftermath of the research seem to be more accurate
and sincere / right than their predecessors. The first might come across as too analytical and
indigestible, but the second one is sufficiently soft, expressive and – especially – faithful to the
simple reality. At the same time, both equally confirm the (approximate) synonymy with tactic,
revealed by the archaic sense of strategy, presented in section 1.1..
In the end, I ended the fourth analytical section by presenting a conception
concerning the aggregation of the intentional of the vision with the experiential of
mentality within the frame of the climate of intersubjectivization (figure 13).

The logics of the climate of intersubjectivization of the vision

This part of the analysis opened with the (working) definition of the climate of
intersubjectivization of the vision of satisfying a concrete interest : Th e clima t e o f
in t e rsu b je ct ivi za t io n / Cm is the frame that, according to its nature and logic, has its
own added contribution to the action, reaction or interaction – including repeated
interaction – of the rational entities involved, as well to their vision.
Cm (/ of intersubjectivization) is always partisan, even when its ‘presence’ is so
latent that it isn’t realized, even when the nature of the action it is hosting coincides with its
own nature.
When the nature of re/action or inter/action within the Cm frame is the same with its
own nature, the frame will stimulate and advantage the best characterized vision of all the
visions of the parties involved. However, when the nature of re/action or inter/action within
the Cm frame is different from its nature, the support and the advantage will go to the vision
/ Vs that is following the Cm logic and / or that is not contrary or damaging to its nature.
Following a definition and some clarifications immediately necessary I proceeded to
identify and clear the content of the two logics that were encapsulated by / in “strategy”,
namely the logic of challenge eager for POWER and the logic of need loving AUTHORITY

105
AUTORITATE (și ierarhie), autoritate care – pentru motivele acolo arătate – primește
astfel legitimitate.
Contribuția proprie adăugată de stimulare / inhibare a viziunii a impus o
abordare – mai puțin pe latura ideațională, oricum amânată, și mai accentuat – pe
latura materială.
Cu acel prilej am susținut că (proactivul /) activul / reactivul și acțiunea / reacțiunea
sunt perechile elementare naturale care intră prioritar în logica provocării la construcția,
deconstrucția și reconstrucția puterii, prin mijlocul și pe fluxul subiectivare → intersu-
biectivizare, în timp ce interacțiunea și cooperarea – ca perechi derivate, cantitative –
sunt prioritare în logica nevoii pentru construcția, reconstrucția și supraconstrucția
autorității.
Punând în discuție și ultimul substantiv al definiției și parte din substanța ei, am făcut
unele utile și precaute precizări cu privire la conexiunile prefixurilor în tripleta subviziune -
viziune - previziune, cu o atenție specială asupra celei dintâi, care este pe nedrept vitregi-
tă în semnificațiile ei cotidiene. În realitate – și în considerația tuturor celor acolo arătate –,
subviziunea este normalitatea, deloc blamabilă, în timp ce viziunea ține de excepțional,
de excelență, de rarisim. Pe lângă faptul că nu se poate stabili unde se termină
subviziunea și de unde aceasta se transformă / este înlocuită de viziune, la fel de
nelimitabilă, am semnalat detaliul important al viețuirii comune și continue al sub/viziunii cu
mentalitatea care o tot judecă pe cea dintâi. În situația complicată astfel perspectivată am
conchis că ’entitățile’ distincte, total diferite, viziunea și subviziunea, cu părinți / educatori
diferiți (mentalități osebite) trebuie să aibă drepturi egale, indiferent de progeniturile cui ar
fi și / sau de virtuozitatea mentorilor lor.
Această primă etapă de definire și explicare a Cm am căutat să reprezinte stadiul
de realizare a preparativelor prin mijlocirea cărora să demonstrez raportul dintre
autoritate și putere, care diferențiază fără echivoc organizaționalul și instituționalul
sub acele aspecte de 'interes' – de la care am plecat – pentru colaborarea secretă / de
succes și nu în ultimul rând, ci mai ales pentru intelligence, tot unul de succes, firește.
Cu acea ocazie, în ecuația pregătirilor, implicit – prin figura 14 – am inclus și conceptul
de ierarhie.
În încheierea acelei secțiuni și în temeiul în care s-ar putea prefigura ierarhia, în
raport cu IAg, IC și EIC analizate anterior, am asumat poziția exclusiv instituțională a
EIC și am reprezentat respectiva poziție prin figura 15, care de altfel se regăsește și în
anexa concluzivă 3, desfășurată la sfârșitul lucrării.

Mentalitatea satisfacerii interesului

La începutul celui de-al șasele mănunchi de analize, am reamintit și subliniat că Cm
este instrumentul tactic / metodologic anume conceput pentru a explica ierarhizarea părților
de comportament – adică a mentalităților (care conviețuiesc cu sub/viziuni asociate lor) –,
fără ca entitățile implicate să aibă un motiv în această privință, ierarhie aparent inexplicabilă.
În acea perspectivă de investigație am folosit ca reper informația ...și parțialitatea ei.

106
(and hierarchy), authority that – for the reasons there mentioned – acquires this way
legitimacy.
The own contribution added by stimulating / inhibiting the vision required an
approach – less on the ideational side, that was delayed anyway, and more focused – on
the material side.
On this occasion I asserted that (the proactive /) active / reactive and the action /
reaction were the natural elementary pairs entering with priority the logic of challenge to
the construction, deconstruction and the reconstruction of power by means of and on to
the subjectivation → intersubjectivization flow, whereas interaction and cooperation – as
quantitative and derivative pairs – had priority in the logic of need for construction,
reconstruction and superconstruction of authority.
Bringing up for discussion also the last substantive of the definition and part of its
substance, I made some useful and cautious mentions regarding the connections of the
prefixes in the subvision - vision - prevision triplet with special attention on the first one,
that is unfairly disfavored by its day-to-day meanings. In reality – and in consideration of
everything presented there – subvision is normality, totally blameless, whereas vision
has to do with the exceptional, with excellence, with the very rare. Aside from the fact that
one cannot decide where subvision ends and where it transforms / is replaced by vision,
which is as unlimitable, I signaled the important detail of the common and continuous
coexistence of sub/vision with mentality that keeps judging the former. In the difficult
situation thus perspectivized I concluded that distinct, totally different ‘entities’, vision and
subvision, with different parents / educators (distinct mentalities) must have equal rights,
regardless of whose progenies they are and / or the virtuousness of their mentors.
My intention was for this first defining and explicative stage for Cm to represent the
stage of making the preparations by which I would demonstrate the relation between
authority and power, that unequivocally distinguishes between the organizational and
the institutional under those aspects of ‘interest’ – my starting point – for the secret /
successful collaboration and not least of all, rather first and foremost, for intelligence, a
successful one too of course. On this occasion, in the equation of preparations, I implicitly
included – through graph 14 – the concept of hierarchy too.
In the conclusion of that section and on the basis in which one could prefigure the
hierarchy, in relation to the afore analyzed IAg, IC and EIC, I assumed the exclusively
institutional position of EIC and I represented the said position through graph 15, which
can also be found in the conclusive annex 3, furthermore unfolded at the end of the research.

The mentality of satisfying interest

At the start of the sixth cluster of analyses, I reminded and underlined that Cm is the
tactical / methodological instrument precisely conceived to explain the hierarchisation of
parts of behavior – namely of mentalities (that coexist with their associated sub/visions) –,
without those involved entities having a reason in this regard, an apparently inexplicable
hierarchy. From this perspective, I used information …and its partiality as benchmark.

107
 În acel context explicativ, ’surpriza’ pricinuită de lipsa informației corecte și complete
am numit-o simplu și generic SECRET.
La o primă remarcă, și informația și secretul (ei) sunt chestiuni de grad, de climat și
de mentalitate, tot așa cum sunt la rândul lor puterea și autoritatea / ierarhia.
În prefigurarea unei analize aplicate asupra mentalității, cu ale ei moduri de
gestionare și instrumentalizare ale informației și secretului, am explicat pe larg sintagma
“interacțiunea inclusiv repetată“ din formularea definiției Cm, în fapt o reflexie a
conceptului de încredere, pe care l-am devoalat într-o altfel de înfățișare, în completarea
celor deja prezentate până în acea etapă. În relație cu încrederea, sinonimă cu toleranța la
risc, nu puteau lipsi referiri la antinomicul său relativ, cel de risc.
Explicațiile au reliefat că atunci când se vorbește de încredere, mentalitatea / MBh
începe să conteze, că mentalitatea joacă un rol important în modul în care informația este
considerată corectă și completă și că mentalitatea joacă un rol și mai important în modul în
care relaționează informația cu secretul, cu încrederea și controlul.
În ceea ce privește încrederea pe care aș putea să o am în Cm, am arătat că voi
previziona Cm de intersubiectivizare tot așa cum îmi evaluez și co-operatorul unei co-
operațiuni concrete. Cu aceeași mentalitate o voi face, la fel voi selecta informația, la fel o
voi prelucra și valorifica. Altfel scris, în cel mai pur spirit constructivist la exprimare, Cm
este o reflectare a mea, a modului cum văd eu lumea.
Dintr-un motiv punctual (acolo sugerat implicit) pentru parcursul ulterior al analizei
mentalității și taxonomizării ei, am devoalat mentalitatea / tactica de proiectare a
investigației, arătând că am conceput cercetarea pe trei perechi astfel ca o pereche să
îmi folosească la verificarea celorlalte două, rând pe rând și intercalat / împerecheat.
Astfel, cele două procese (de cooperare și de colaborare) se pot verifica prin două
tipuri de entități (instituțional și organizațional) și prin două tipuri de mentalități, etc.
Apoi am procedat la dihotomizarea mentalității, pe cea mai înclinată spre tradiție și
stabilitate numind-o mentalitate tradițională / TM și recunoscându-i excelenta sa funcție
memorativă, iar pe cea mai nonconformistă și mai iscoditoare, am denumit-o mentalitate
practică / PM și totodată, am constatat că, la rândul ei, aceasta se remarcă prin funcția
asociativă. În continuarea respectivei împărțiri convenționale, am făcut o succintă carac-
terizare a fiecăreia dintre cele două, cu bune și rele / foarte bune, din prisma mentalității
mele, desigur.
În ansamblul diferențierilor nu am omis nici aspectele legate de socializare și inter-
subiectivizare, care s-ar putea crede că imprimă unele asocieri, fără ca ele să poată fi
confirmate probatoriu. În pofida faptului că TM urmează instituționalul și PM preferă
organizaționalul, nu se poate susține că (numai) o anumită mentalitate ar fi specifică
unui bun comunicator, față de cealaltă, fiind detalii care țin mai mult de abilități,
instrucție, ș.a.
Situația se poate schimba însă fundamental în analiza corelării celor două
mentalități cu informația, aspect pe care l-am argumentat implicit și din dublă
perspectivă (TM / PM ).
108
 In that explicative context, ‘the surprise’ caused by the lack of correct and complete
information I simply and generically dubbed SECRET.
At a first remark, both information and (its) secret are matters of degree, climate and
mentality, just as power and authority / hierarchy are in turn.
Anticipating an analysis applied to mentality, with its ways of managing and
instrumentalizing information and secret, I explained extensively the phrase “the inclusive
repeated interaction” from the formulation of the Cm definition, in fact, a reflection of the
concept of trust, which I revealed in a different form in the completion of what had already
been presented up until that stage. In relation to trust, synonymous with risk tolerance,
references to its antonym, risk, were inevitable.
The explanations evidenced that when one speaks of trust, mentality / MBh starts to
matter, that mentality plays an important role in the way the information is considered to be
correct and complete and that mentality plays and even more important role in the way it
relates the information to secret, to trust and to control.
As far as trust is concerned, which I might have in Cm, I indicated that I would prevision
the Cm of intersubjectivization the same way I also evaluated my co-operator in a concrete
co-operation. The same mentality will I use and in the same manner will I select information
and in the same manner will I process and valorize it. In other words, in the purest and most
constructivist spirit of expression, Cm is a reflection of myself, of the way I see the world.
From a punctual reason (implicitly suggested there) for the subsequent path of the
analysis of its mentality and taxinomization, I unveiled the mentality / tactic of projecting the
research, showing that I had conceived research on three pairs, so that a pair would be useful
to me for probing the other two, successively and in an intercalated / paired manner. Thus, the
two processes (of cooperation and collaboration) may be checked by means of two kinds of
(institutional and organizational) entities and by two types of mentalities, etc.
Then I proceeded to the dichotomization of mentality, calling the one most inclined
toward tradition and stability traditional mentality / TM and acknowledging its excellent
memorative function, and calling the other more nonconformist and scouring one
practical mentality / PM and, at the same time, I noticed that, in its turn, this one was
remarkable through its associative function. Going further with the said conventional
separation, I made a succinct description of each of them, with the good and the bad / the
very good, through the lens of my own mentality, of course.
In the ensemble of the differentiations, I didn’t omit the aspects linked to socialization
and intersubjectivation either, about which one might think they imprint some associations,
without there being any mean to confirm them with evidence. In spite of the fact that TM
follows the institutional and PM prefers the organizational, one cannot assert that (only) a
certain mentality would be specific to a good communicator, in comparison to the other,
these being details having to do more with abilities, training, etc.
The situation may fundamentally change, however, in the analysis of the two
mentalities with information, an aspect that I implicitly argued from a double perspective
(TM / PM) as well.

109
 Natura Cm de intersubiectivizare a Vs
Pentru vizualizarea funcției de percepție și reflectare a subiectivismelor pe care Cm o
îndeplinește – fără a avea un intențional propriu –, extremele sale, de la minuscul la
megalopolitic, oricum nu ar fi relevante, acea funcție devenind mai ușor de detectat în
cotidian și în satisfacerea unor interese obișnuite / medii.
În privința teritorialității Cm, fără alte detalii, aș reaminti doar conținutul unei paranteze
‘subliniate’ din subsecțiunea aici ‘rezumată’ : ”în timp ce instituționalul stabil, printr-un
neobosit spill-over discursiv perseverează să rămână extrem de eterogen, organizaționalul
dinamic, prin naturala aculturație își demonstreză și confirmă virtuțile omogenizatoare.
Întradevăr, firmele sunt peste tot la fel, instituțiile nu ! Intelligence-ul (instituțional și
organizațional) fără să facă excepție, dimpotrivă, o dovedește odată în plus, cu numeroase
efecte care ar trebui altfel analizate.”
În ceea ce privește diferența de preferință dintre TM pentru socializare
(instituțională sau nu) și PM pentru intersubiectivizare, în primul rând am avut în vedere
pe de o parte modul în care informația este selectată și utilizată, iar pe de altă parte
scopul în care ea este interpretată, funcție și de sursa (climatul) de proveniență. Astfel,
în centrul atenției s-a repoziționat și menținut informația (despre necunoscut, unul
’relativ’ – putând fi secret mai mult sau mai puțin referențial –) despre care, în situația
acolo argumentată, am insistat că rămâne invariabil o chestiune de grad, de climat și
de mentalitate. În urma mai multor precizări pregătitoare, am asumat (implicit) că TM și
PM sunt relaționate și intercondiționate în opțiunile dintre socializare și intersu-
biectivizare de către natura Cm, deci ca ”opțiuni” distincte și cumulative, dar numai în
privința logicilor, valorilor și intereselor, nu și a viziunii. Efectele acestei stări de fapt sunt
pluridirecționale asupra mentalității.
O posibilă aplicație a diferenței de preferință dintre socializare și intersubiectivizare,
deopotrivă utilă în colaborarea secretă și în intelligence, ar aduce unele (re)confirmări de
poziționare ale TM și intelligence-ului instituțional, față de PM și intelligence-ul
organizațional, în relație cu informația (, secretul ei) și cu modurile, scopurile sau – mai
ales – calitățile și cantitățile atipice selectate, colectate, utilizate și depozitate /
secretizate. Într-o atare aplicație simulată, s-ar putea lesne constata că o bună
subiectivare a climatului, în relație cu o bună subiectivizare a informației, înlătură nevoia
unei 'socializări', în considerația exemplelor arătate în acea parte a lucrării. În tot cazul,
în pofida și tocmai din pricina acreditării ideii că prin socializare se dobândește și se
menține încrederea, a urmat să demonstrez că socializarea și încrederea au o falsă
legătură.

În opinia mea, pe de o parte socializarea este o elegantă formă de control (social) a

încrederii iar pe de altă parte, încrederea – în cadru instituțional (dar neinstituționalizată) –
nu poate să fie formală sau informală ; ori este ori nu este. Efectul direct este cel al

110
 The Cm nature of intersubjectivizing Vs
In order to visualize the perceptional and reflecting function of the subjectivisms that
Cm fulfills – without having its own intentional – its extremes, from minuscule to
megapolitical would be irrelevant anyway, that function becoming easier to detect in the
day-to-day life and the satisfaction of certain common / average interests.
With respect to the territoriality of Cm, without giving other details, I would like to bring
to memory only the content of an ‘underlined’ parenthesis from the subsection ‘summarized’
here: “while the stable institutional, by means of an relentless discursive spill over persists
in being extremely heterogeneous, the dynamic organizational, by its natural accul-
turation, proves and confirms its homogenizing virtues. Indeed, firms are everywhere like
that. But institutions are not ! Intelligence (be it institutional or organizational) with no
exception proves it once more, with numerous effects that should be differently analyzed.
As far as the difference in preference is concerned between TM for socialization
(institutional or not) and PM for intersubjectivization, at first I kept in mind on the one hand
the way the information was being selected and used and on the other hand the purpose in
accordance with which it was being interpreted, also depending on the source (climate) of
provenience. This way, in the center of attention information repositioned and maintained
(information on the unknown, a ‘relative’ one – which could be more or less referential secret
–) of which, in the situation demonstrated there, I insisted it invariably persisted to be a
matter of degree, climate and mentality. Following several more preparatory mentions, I
(implicitly) assumed that TM and PM are related and interconditioned in the options between
socialization and intersubjectivization by the Cm nature, therefore as distinct and cumulative
“options”, but only with respect to their logics, values and interests, not to the vision. The
effects of this state of fact are pluridirectional as regards mentality.
A possible application of the preference difference between socialization and
intersubjectivization, both useful in secret collaboration and in intelligence, would bring
some (re)confirmations of the positioning of TM and institutional intelligence, in distinction
from PM and organizational intelligence in relation to information (, its secret) and the
ways, purposes and – especially – its qualities and its atypical quantities selected,
collected, used and stocked / secretized. In such a simulated application, one may easily
notice that a good subjectivation of the climate, in relation to a good subjectivization of
information, removes the need of a ‘socialization’, in consideration of the examples
indicated in that part of the research. At any rate, despite and precisely because of the
accreditation of the idea that by means of socialization one acquires and maintains trust, I
proceeded to demonstrate that socialization and trust had a false link.

In my opinion, on the one hand socialization is an elegant form of (social) control of

trust and on the other hand, trust – within the institutional (but uninstitutionalized) frame –
cannot be formal or informal ; it either is or it is not. The direct effect is that of sincerity,

111
sincerității, chiar dacă nimeni nu pare interesat, fie de el, fie de soarta ei. Cu același prilej,
fără să fi pierdut din vedere relaționarea lui Onuf dintre control și dominație, menționată
anterior, am reiterat asumpția că un control informal este mult mai apăsător și mai periculos
decât cel reglementat.
În interesul cercetării, am orientat investigarea controlului în două direcții, astfel pe
de o parte, încrederea și lipsa încrederii, implică un tip de control iar pe de altă parte,
informația și secretul ei, impun un altfel de control. ”Încrederea este fata morgana
autorității în timp ce informația (și secretul ei) este pragmaticul puterii ; cea din urmă – fiind
considerată o marfă – are și o reflectare 'comercială'. Lipsa de încredere se poate traduce
în diverse moduri, dar eu le rezum la două, din care primul este relevant în Cm și în
intelligence și îl numesc control, iar cel de-al doilea este important în colaborare și am să-l
traduc prin sinceritate.”
După ce am insistat că orice formă de control este o formă de justiție, am
susținut părerea conform căreia controlul formal are o justiție diferită de cel rămas
neinstituționalizat. Acest detaliu cheie se pierde în peisajul de evaluare pe care entitățile
ar trebui să îl analizeze sau să îl previzioneze prioritar în privința Cm de intersu-
biectivizare dar nu o fac. O altă opinie acolo exprimată a fost că, la un nivel generic
politica și justiția se (re)construiesc continuu și reciproc și că, la un altul concret, analiza
politică s-ar putea întrețese punctual și reciproc cu investigația de tip / inspirație
judiciară/istă. Acest mix doctrinar și metodologic nu ar fi o garanție în sine că rezultatul
ar fi unul perfect dar șansele de completitudine și utilitate în niciun caz nu cred că ar fi
mai scăzute.
În referențialul justiției (formale a) controlului formal am făcut o reperspectivare a
comportamentului de conformare – pus într-o primă și succintă discuție în
subsecțiunea 2.1.5. – însă din alt unghi, cel de apreciere al reglementării lui, cu
interpretări adăugate.

La încheierea unui ciclu investigativ aprofundat al comportamentului, al acelui com-

portament util și / sau relevant – tocmai prin porția sa exhibată în satisfacerea unui interes
anume / mentalitatea – atât pentru procesul de colaborare secretă / de succes, cât și
pentru intelligence, am simplificat o altă suită de analize stufoase, esențializându-le într-un
potpuriu eclectic de asumpții și interogații pentru răspunsuri ce se cereau a fi cercetate:
Astfel, am asumat că puterea obișnuiește să își ascundă intențiile de viitor și că
autoritatea se preocupă să își cosmetizeze trecutul, în raport cu interesul pre-
zentului.(3) De asemenea și în consecința asumpției anterioare, am asumat că informația

(3)
Altfel scris, am asumat că ”PM are secrete în privința a ceea ce vrea să facă și că TM are secrete legate
de ceea ce a făcut. Puterea și PM consideră minciuna o provocare – în termeni concurențiali –,
autoritatea și TM consideră minciuna o nevoie (legitimă) – în termeni co-operaționali –.
Secretul puterii și PM se relaționează cu un model inspirațional cu care intră în competiție, secretul
autorității și TM se relaționează cu un model aspirațional pe care să îl imite. Secretul puterii și al PM
orientat spre viitor este secretul unui tip de informații; secretul autorității și al TM, orientat spre trecut,
este secretul despre informarea și formarea tradițională.”

112
even if nobody seems to be interested either in the effect or the fate of sincerity. On the
same occasion, without losing sight of Onuf’s relating control and domination, previously
mentioned, I reiterated the assumption that an informal control was much more
burdensome and more dangerous than the regulated one.
In the interest of the investigation, I oriented the research on control in two directions,
so on the one hand, trust and the lack of trust imply a kind of control and on the other
hand, information and its secret require a different kind of control. “Trust is the Morgana
of authority, whereas information (and its secret) is the pragmatic of power; the last one,
information – being considered a merchandise – also has a ‘commercial’ reflection. The
lack of trust may be translated in different ways, but I’ll brief them to two, of which the first
is relevant in Cm and in intelligence and I’ll call it control, and the second is important in
collaboration and I’ll translate it as sincerity.”
After I insisted that, any kind of control was a form of justice, I maintained the
opinion according to which the formal control had a different justice from the control that
hadn’t been institutionalized. This key detail vanishes from the assessing overview that
entities should analyze or prevision with priority in relation to Cm of intersubjectivization, but
they do not. A different opinion expressed there was that, at a generic level, politics and
justice (re)construct each other continuously and reciprocally and that, at another concrete
level, political analysis could punctual and reciprocal interweave with the investigation of
judicial type / inspiration. This doctrinal and methodological blend would not be a guarantee
per se that the result will be perfect, but the chances of completeness and usefulness would
in no way be smaller.
In the (formal) justice’s referential of the formal control I adjusted the perspective of
the behavior of compliance – which I had first talked about in a brief and succinct
presentation in subsection 2.1.5. –, but from another angle, one appreciating the regulation
of the said behavior, with additional interpretations.

In the end of a fathomed investigative cycle of behavior, of that useful and / or

relevant behavior – precisely through its exhibited portion in satisfying a certain interest /
mentality – both for the process of secret / successful collaboration, as well as for
intelligence I simplified another suite of bushy analyses, essentializing them into an
eclectic medley of assumptions and interrogations for answers that required a research:
Therefore, I assumed that power habitually hides its future intentions and that
authority is concerned with beautifying its past in relation to the interest of the present.(3)

(3)
In other words, I’ve assumed that “PM has secrets with respect to what it wants to do and that TM has
secrets linked to what it did. Power and PM consider lying to be a challenge – in concurrential terms
–, authority and TM consider lying to be a (legitimate) necessity – in co-operational terms –.
The secret of power and PM relates to an inspirational model it enters into competition with, the secret of
authority and TM relate to an aspirational model which it imitates. The secret of power and of PM
oriented towards the future is the secret of a type of information; the secret of authority and of TM,
oriented towards the past, is the secret about information and traditional formation.”

113
secretă a puterii – și intenția nedeslușită (sau neexprimată) a PM – este net diferită de
informația secretă a autorității – și grija excesivă pentru imagine / model a TM –. Nu în
ultimul rând, analiza, evaluarea, interpretarea, informația (și secretul lor ale)
autorității / TM și cele ale puterii / PM – care oglindesc realități diferite, adesea realități
paralele – oferă deopotrivă confirmări multiple în privința deosebirii logicilor pe care
s-au construit.
În privința unei eventuale convergențe între cele două perechi – autoritate și putere,
TM și PM – m-am întrebat în ce măsură ea ar fi posibilă sau necesară, în considerația
fap-tului axiomatic și repetat ‘confirmat’ că ”autoritatea are (aproape) întotdeauna
dreptate !”
La o primă și superficială privire, s-ar putea constata că în raport cu afirmația
potrivit căreia cineva ar avea dreptate, acea zicere este deja un reflex al justiției, prin
urmare consider că a meritat ca respectiva afirmație să fi fost contestată – fie și într-o
timidă proporție – în următoarele ultime trei secțiuni. Oricum, după ce la începutul
introducerii susținusem că secretul are o capacitate nebănuită de regenerare, ”în urma
investigațiilor efectuate mă consider îndreptățit să asum cu toată responsabilitatea,
măcar printr-o exprimare rezonabilă că, secretul inutil se construiește continuu și
reciproc cu autoritatea”.

Justiția Cm de intersubiectivizare
a fost secțiunea în care – după ce toate celelalte preparative ‘obligatorii’ au fost înde-
plinite –, am trecut la clarificări despre încrederea referențială și secretul substanțial, ori
mai acurat fie scris, la partea care mai rămăsese de explicat (din natura Cm).
Într-o primă secvență, plecând de la controlul impersonal – sau perceput ca fiind
astfel – care, statistic, crează un Cm de încredere ceva mai stabil și mai consistent decât
climatele în care se exercită alte tipuri de control, am glisat spre punerea în cadru a celor
două elemente politice ale naturii Cm de intersubiectivizare, respectiv încrederea referen-
țială și secretul substanțial, cu justiția sa.
Luându-le pe rând și începând deci cu încrederea (referențială), a intrat în firescul
parcursului să fac referiri adăugate despre modul cum înțelege autoritatea să se exercite
și să se consolideze, cu justiția referențială pe care o poate instrumenta, funcție de
pricepere și / sau interes, fie doar pentru ocrotirea valorilor de ea instituite /
reglementate, fie și pentru contolul comportamentelor / educarea mentalităților, punct din
care s-ar impune distincții adăugate și analize separate în ceea ce privește valorile
instituționalizate și, nu în ultimul rând, a celei legate de dilema reglementării, cu ale ei
conținut și limite.
Trecând apoi spre secret care, relevant investigației din multiple perspective –
abordate parțial și passim în capitolele anterioare –, în acel stadiu a vizat pentru început
acel control rămas neinstituționalizat, cu justiția lui informală, lipsită de orice referențialitate
și putință de previzionare, în fapt o justiție ce ține de secretul substanțial.

114
At the same time, and as a consequence of the previous assumption, I assumed that the
secret information of power – and the undecyphred (or unexpressed) intention of PM – is
totally different from the secret information of authority – and the excessive concern with the
image / model of TM –. Last but not least, the analysis, assessment, interpretation,
information (and their secrets) of authority / TM and of power / PM – which mirror different
realities, often parallel realities – offer both multiple confirmations with respect to the
distinction in their logics on which they were built.
With respect to a possible convergence of the two pairs – authority and power, TM
and PM – I wondered to what extent it was possible or necessary, in consideration of the
axiomatic and repeatedly ‘confirmed’ fact that “authority is (almost) always right !”
At a first superficial look, one might notice that in relation to the assertion according
to which someone is right, that retort is already a reflex of justice, and consequently I
think that it was worth contesting the said assertion – be it to a shy proportion – in the next
final three sections. In any case, after my assertion at the beginning of the introduction that
secret has an unsuspected capacity of self-regeneration, “in the aftermath of the
undertaken investigation I consider myself to have reason to fully responsibly assume, at
least through a reasonable expression, that the useless secret constructs itself
continuously and reciprocally with authority”.

Cm justice of intersubjectivization
was the section where – after all the other ‘compulsory’ preparatives had been fulfilled –, I
proceeded to the clarifications about the referential trust and substantial secret, or in
more accurate terms, to the part that needed to be explained (from Cm’s nature).
In a first sequence, starting from the impersonal control – or perceived to be as
such – that, statistically, creates a Cm of trust a bit more stable and more consistent than
the climates where other types of control are being exerted, I slid towards positioning
within the frame of the two political elements of the Cm nature of intersubjectivization,
respectively referential trust and substantial secret, with its justice.
Taking each of them one by one and starting therefore with (referential) trust, it
became natural that during the course of action I additionally reference the way authority
understood to exert and consolidate itself, with the referential justice that it can
instrument, depending on the skill and / or interest, either only for protecting the values it
instituted / regulated, or for also the control of behaviors / education of mentalities, a point
from which it might be required that added distinctions and separated analyses be made
with respect to institutionalized values and, not least of all, of the one linked to the dilemma
of regulation, with its content and limits.
Moving on to secret that, relevant to my investigation from many points of view –
approached partially and passim in the previous chapters – at that stage had to do initially
with that yet to be institutionalized control, with its informal justice, lacking any referentiality
and any possibility of prevision, in reality a justice concerning substantial secret.

115
 Dilema reglementării este direct relaționată cu justiția informală a controlului
rămas neinstituționalizat, tot așa cum în varii proporții este conexată cu multe alte
resorturi, printre care am menționat interesul de suprareglementare al autorității / TM, cel
de dereglementare al puterii / PM, cu diversele lor implicații pentru comportamentul de
conformare, pentru intelligence, etc. în numeroase privințe: informație, costuri de aplicare
a reglementării / execitării controlului (astfel instituit), etc.
În acel context de argumentare (pe relația informație – costuri - control) am reamintit
că informația este o marfă, având o reflectare comercială, iar puterea și intelligence-ul
organizațional știu bine asta; controlul (ne/încrederii și secretului) este ceva ușor de
justificat oricând și oriunde, având de asemenea o reflectare economică, iar autoritatea
și intelligence-ul instituțional știu și mai bine asta. Frontiera ”supra- / de- reglementare” va
rămâne întotdeauna problematică; autoritatea / TM va controla ne/încrederea iar puterea /
PM va controla informația / secretul ei.
Privilegiul autorității de a nu trebui să fie competitivă / de a nu avea concurență,
printre multe alte cauze, poate duce la zdruncinarea / rarefierea încrederii referențiale atât
în acea autoritate, cât și în calitatea justiției referențiale corespondente ei, cu efecte di-
recte asupra Cm în care s-ar desfășura fie vreun eventual control informal al respectivei
autorități, fie procesul de colaborare (secretă) / activitatea de intelligence.
În mod simplificator și foarte precaut, în acea etapă am decis să rețin doar o încre-
dere referențială și un secret substanțial, în care o justiție referențială – deși latentă –
nu este una pe care să mă pot bizui prea mult.

”Justiția mentalității”
...ar putea fi titlul care să sugereze diferența față de politica viziunii, deci care să
facă separația între acea parte de comportament culturalizată de către experiențial ce
judecă / raționează mereu schimbătorul și impredictibilul intențional, al celeilalte părți com-
portamentale, cea care găzduiește sub/viziunea. În mod arbitrar (~ pur metodologic) și în
pofida faptului că îndeplinește un rol copleșitor în subiectivare și subiectivizare – iar apoi
unul variabil în intersubiectivizare –, am lăsat deoparte segmentul emoțional.
Revenind la politica intenționalului, am asumat că nu există și că nu poate exista o
viziune referențială. Apoi mi-am orientat direcțiile explicative către justiția experiențialului
și am completat asumpția tocmai repetată cu precizări potrivit cărora nici mentalitatea –
în ciuda amprentei sale culturale / Cp – nu este ”cu nimic mai referențială”. Într-un alt
registru cu relevanță directă investigației, am asumat că întotdeauna colaborarea
(secretă) – în termenii în care am definit-o și explicat-o în subsecțiunile 2.3.2.-3. – este
substanțială și cooperarea este referențială, că intelligence-ul organizațional este
substanțial iar cel instituțional este referențial și – nu în ultimul rând – că viziunea este
substanțială iar tactica, bazată fie pe funcția memorativă a TM, fie pe funcția asociativă a
PM, este referențială.

116
 The dilemma of regulation is directly related to the informal justice of the yet to be
institutionalized control, just as in various degrees it is joint to some other resorts, among
which I mentioned the interest of overregulation of authority / TM, and the one of
deregulation of power / PM, with their various implications for the behavior of compliance,
for intelligence, etc. in many respects: information, the costs of applying regulation /
exerting control (thus instituted), etc.
In that context of argumentation (on the information – costs - control relation) I
reminded that information was a merchandise, having a commercial reflection, and
power and organizational intelligence knew that well; control (of dis/trust and secret) is
easy to justify anytime and anywhere, also having an economic reflection, and authority
and institutional intelligence know that even better. The borderline “over- / de- regulation”
will always be problematic; authority / TM will control dis/trust and power / PM will control
information / its secret.
The authority’s privilege of not having to be competitive / of not having competition,
among many other causes, can lead to the shattering / rarifying of referential trust both in
that authority, as well as the quality of its corresponding referential justice, with direct ef-
fects on Cm in which either a possible informal control of the said authority or the process
of (secret) collaboration / intelligence activity unfolded.
In a simplifying and very cautious way, at that stage I decided to retain only a refer-
ential trust and a substantial secret, where a referential justice – though latent – wasn’t
one I could rely on much.

“The justice of mentality”

...could be the title suggesting the difference in relation to the policy of vision,
therefore one to distinguish between that part of the behavior culturalized by the experien-
tial that judges / rationalizes the always shifting and unpredictable intentional of the other
behavioral part, the one hosting sub/vision. Arbitrarily (~ purely methodologically) and de-
spite the fact that it fulfills an overwhelming role in subjectivation and subjectivization – and
then a variable one in intersubjectivization –, I brushed aside the emotional segment.
Going back to the policy of the intentional, I assumed that there was not and there
could not be a referential vision. Then I oriented my explicative directions towards the
justice of the experiential and I completed the assumption that has just been repeated with
explanations according to which neither mentality – in spite of its cultural print / Cp – is “any
more referential”. In another register directly relevant to the investigation, I assumed that
(secret) collaboration is always – in the terms I defined and explained it in subsections
2.3.2.-3. – substantial and cooperation is referential, that organizational intelligence is
substantial and the institutional one is referential and – not least of all – that the vision is
substantial and the tactic, based either on the memorative function of a TM, or the
associative function of PM, is referential.

117
 Identitate sau individualitate ?
În economia prezentării, odată cu punerea în discuție – printre altele – a naturalului
colaborării, s-a intervertit și sintagma individualitate naturală (a colaborării). Încă din partea
introductivă a cercetării am fost vehement în înlăturarea sau măcar în decuparea (pe cât de mult
posibil) a identității din peisajul punctual al demersului meu investigativ, supus abordării con -
structiviste (critice).
Pe cât de nepotrivit și păgubitor se arată conceptul de identitate, pe atât de practic și
potențator pare cel de individualitate. Desigur, ele sunt cam tot atât de asemănătoare și / sau
sinonime între ele pe cât sunt cooperarea (instituțională sau nu, publică sau nu) și colaborarea
secretă. Fără a intra în prea multe detalii demonstrative, m-am limitat să-mi exprim lapidar propria
concepție potrivit căreia în timp ce individualitatea ține strict de natură, identitatea este preocupată să
se lege – și (aproape inevitabil) să rămână purtătoare – de interes.
Când m-am referit la naturalul colaborării am avut în vedere înțelesul de naturalizare, de
însușire a unei naturi, o însușire quasi-naturală, stimulată (sau doar întreținută) de Cm în care natura-
lizarea are loc și se perpetuează doar cât acel Cm este prielnic ei – cu logica / rațiunea ei de a fi / de a
se menține –. Un Cm generic nu are interes, nu are intenționalitate proprie, deci nu este ’interesat’ de
vreun interes, de vreo ”identitate” anume; individualitățile detectate de acesta sunt eventual stimulate /
inhibate și ierarhizate după mecanismele deja explicate.
În concepția mea, ”individualitatea” înțeleasă în sens larg și din perspectiva derivărilor
individualizare / personalizare, etc. nu privește exclusiv entitățile (în materialitatea lor) ci deopotrivă
acționalul lor, modul manifest al intenționalului lor, proiecția specifică, inconfundabilă care promite să
le diferențieze de altceva făcut anterior, prin altfel posibil / propus de făcut în curând / în viitor.
Individualitatea poate reprezenta atemporal o stare naturală / naturalizată (cu nimic relaționată
de interes) dar deopotrivă poate încapsula dorința / potențialitatea / probabilitatea / proiecția de
original, de autentic, de nerepetabil, de unic pentru viitor.
Identitatea este o apartenență și comunizarea ei la un interes / valoare, prin pârghii culturalizate
(LSC, ideologii, doctrine, etc. și varii instrumente de presiune, lobby, reglementare), pârghii cu un
profund recul la ineluctabilul schimbării și solide ancore în trecut.
Individualitatea este visceral organizațională, identitatea este tămăduitor instituțională.
Ambele sunt de diferență și diferențiere, de segregare, de enclavizare, de ”elitizare”, de stigma-
tizare, dar de naturi și în logici total diferite. În cel mai neproductiv caz, nefiind contradictorii, cumu-
larea efectelor exacerbării celor două poate deveni probabilă. Conflictul și / sau confruntarea ulterioare
nu vor mai fi doar probabile...
În tot cazul, individualitatea este naturală pentru colaborarea (secretă) și pentru intelli-
gence, deopotrivă ; identitatea este o ’natură’ alternativă care le torpilează, le mărunțeste ori le evapo-
ră succesul / performanța ...și rațiunea lor de a fi și de a se comporta util.

[...] în acest registru de abordare, mentalitatea nu prea mai poate să aibă o

individualitate naturală, ci una dobândită ca amprentă culturală, formată și informată
în cadrul complex al comportamentului, prin nenumărate moduri de subiectivare,
subiectivizare, socializare și intersubiectivizare, din infinite perspective ale cunoscutului
/ încrederii (referențiale) față de necunoscut / secretul (substanțial). În considerația
accentelor puse și de către literatura de specialitate, preocupările mele s-au axat încă
de la începutul cercetării pe individualitatea dobândită de către o entitate – inclusiv
colectivă – sub aspect vocațional / profesional, aspectul relevant investigației.

118
 Identity or individuality ?
In the economy of the presentation, once it was brought up for discussion – amongst other
things – the naturalness of collaboration, the phrase natural individuality (of collaboration)
irreversibly insinuated itself. As early as the introductory the part of the research, I was vehement in
removing or at least trimming (as much as possible) identity from the punctual overview of my
investigative procedure, subjected to the (critical) constructivist approach.
As inappropriate and damaging the concept of identity seems to be, as practical and enabling
the concept of individuality seems to be. Of course, they are about as similar and / or synonymous as
institutional cooperation or not / public cooperation or not and secret collaboration are with each other.
Without going into too many demonstrative details, I confined myself to lapidarily expressing my own
conception according to which while individuality is strictly related to nature, identity is preoccupied to
link itself to – and (almost inevitably) to remain the bearer of – interest.
When I referred to the naturalness of collaboration I kept in mind the meaning of naturalization,
of the quality of a nature, of a quality quasi-natural, stimulated (or only maintained) by Cm where
naturalization occurs and is perpetuated only to the extent that that Cm is favorable to it – with its logic
/ reason to be / to persist –. A generic Cm has no interest, has no intentionality of its own, therefore it
is not ‘interested’ in any interest, in any certain “identity”; the individualities detected by it are possibly
stimulated / inhibited and hierarchized according to the already explained mechanisms.
In my conception, “individuality” understood in a broad sense and from the perspective of the
derivatives of individualization / personalization, etc. doesn’t have to do exclusively with entities (in
their materiality), but both with their actional, the manifest way of their intentional, with the specific
inimitable projection, promising to differentiate them from something else previously done, by
differently possible / proposed to be done soon / in the future. Therefore,
Individuality may represent in an atemporal way a natural / naturalized state (totally unrelated
to interest), but at the same time one that can encapsulated the wish / potentiality / probability / the
projection of originality, of the authentic, of the unrepeatable, of the unique towards the future.
Identity is an appurtenance and its communization to an interest / value, through culturalized
levers (LSC, ideologies, doctrines, etc. and various instruments of pressure, lobby, regulation), levers
with a profound rebound to the ineluctable of change and solid anchors in the past.
Individuality is viscerally organizational, identity is therapeutically institutional.
Both are intimately linked to difference and differentiation, to segregation, to enclaving, to “elitiz-
ing”, to stigmatizing, but they are of completely different natures and logics. In the most unproductive
case, not being contradictory, the cumulation of the exacerbation’s effects of the two may become
probable. The subsequent conflict and / or confrontation will not be only probable...
In any case, individuality is natural for (secret) collaboration and for intelligence alike; iden-
tity is an alternative ‘nature’ that torpedoes them, that minimizes or eliminates their success / perfor-
mance ...and their rationale of being and behaving usefully.

[...] in this register of approach, mentality cannot still have a lot of natural individual-
ity, but one obtained as a cultural print, formed and informed within the complex frame of
behavior, through numerous ways of subjectivation, subjectivization, socialization and in-
tersubjectivization, from endless perspectives of the known / of the (referential) trust in re-
lation to the unknown / (substantial) secret. In consideration of the emphases laid also by
the specialist literature, my preoccupations focused from the beginning on the individuali-
ty obtained by an entity – including a collective one – in a vocational / professional sense,
the aspect relevant to the investigation.

119
 În cadrul unei profesii în care ierarhia este difuză sau lipsește cu desăvârșire, com-
plementaritatea mentalităților este mult mai bine vizualizată. În profesie, dacă nu există
presiunea autorității, și provocările vor fi altfel acceptate de către TM, și beneficiul rutinei
funcției memorative va fi perceput non-restrictiv și non-inhibator de către PM. Rezultatele
vor fi foarte diferite, dar pozitive și utile amândouă și amândurora. Nicio profesie aplicată
sau umanistă nu are doar o mentalitate ori o alta, fiind un mix atât în cele practice, cât și în
cele teoretice.
Exercitarea profesiei în afara ierarhiei și a autorității poate favoriza, da naștere și
întreține competiția. Însă competiția alternată cu colaborarea, când interesele o cer și
condițiile o permit, punctual, pe obiective și termene, creează și autoreglează o justiție re-
ferențială de foarte bună calitate, tocmai datorită lipsei controlului informal – invariabil per-
ceput ca abuziv – fie din partea egalilor, fie din partea ierarhiei, în sfârșit absentă sau mul-
țumitor de difuză.
În privința aceleiași complementarități a mentalității în profesie dar relaționată cu
preferențialul pentru profesie și cel al Cm profesional concret, după câteva succinte
poziționări am sugerat și posibile / precaute simplificări care, de asemenea, în cazuri
concrete (colaborare / intelligence) se dovedesc a fi chestiuni de grad, de climat și de
mentalitate.

Referitor la contraponderările dintre organizațional și instituțional am susținut că

puterea se preocupă de minimizarea riscului, autoritatea de maximizarea controlului (în
pofida limitelor lui deja arătate – mai ales în cazul și parametrii democrației –). Riscul nu
este permanent dar este schimbător, controlul se permanentizează și se înțepenește,
devenind un anticontrol al riscurilor rămase nesesizate, din cauza rutinei.
Puterea flexibilă gestionează riscul ieftin prin modul în care înțelege să folosească
informația, autoritatea rigidă managerizează controlul din ce în ce mai costisitor, prin
modul în care groupthink-urile ei preocupate de tradiție și stabilitate minimalizează,
desconsideră sau interpretează greșit informația relevantă.
Puterea valorizează profesiile orientate pe risc, autoritatea le valorizează pe cele
orientate spre control. Profesiile orientate pe risc sunt specifice PM și Cm orga-
nizațional, cele orientate pe control sunt specifice TM și Cm instituțional. Riscul profe-
sionalizează dinamic, controlul deprofesionalizează și înlocuiește valoarea cu contrariul
ei.

În ceea ce privește relativizarea tipologiei mentalității am subliniat că există la tot

pasul supape de echilibrare și / sau compensare și că este evidentă complementaritatea
dintre cele două mentalități, problema cu soluție dicutabilă rămânând compromisul dintre
cele două realități care sunt construite diferit de cătreTM și PM.

Justiția Cm, așa cum este ea percepută și / sau reflectată de mentalitate a impus
câteva precizări. Printre altele fie scris, aparent, terțul inclus nu are intențional și interes

120
 In the frame of a profession where hierarchy is diffuse or completely lacking, the
complementarity of mentalities is much better visualized. In the profession, if there is
not pressure of authority, and challenges too are differently accepted by TM and the bene-
fit of the routine of the memorative function too will be perceived to be non-restrictive and
non-inhibitory by the PM. The results will be very different, but both of them will be positive
and useful to both. No humanist or applied profession has only one mentality or the other,
being a mix of both in the practical ones, as well as in the theoretical ones.
Exercising the profession outside of the hierarchy and authority may favor, generate
or maintain competition. But competition alternated with collaboration, when interests
require it and conditions allow it, punctually, on objectives and terms, generate and self-
adjust a high quality referential justice, precisely because of the lack of informal control –
invariably perceived to be abusive – either coming from peers, or from hierarchy, in the
end absent or satisfactorily diffuse.
Regarding the same complementariness of mentalities in the profession, but related
to the preferential for the profession and with the concrete professional one of Cm, after
several brief positionings I suggested some possible / cautious simplifications that, in
addition, in concrete cases (collaboration / intelligence) turn out to be matters of degree,
climate and mentality.

With respect to counterweights between the organizational and the institutional, I

asserted that power was preoccupied with minimizing risk, authority with maximizing
control (despite its already indicated limits – especially in the case and parameters of
democracy –). The risk is not permanent, but it is changing, control becomes permanent
and stiff, becoming an anticontrol of the risk yet to be noticed, due to the routine.
Flexible power manages cheap risk by its way of understanding how to use
information, rigid authority manages the ever more expensive control by how its
groupthinks preoccupied with tradition and stability minimize, disregard or misinterpret the
relevant information.
Power valorizes risk-oriented professions, authority valorizes the control-oriented
ones. Risk-oriented professions are specific to the organizational PM and Cm, control-
oriented professions are specific to the institutional TM and Cm. Risk professionalizes in a
dynamic way, control deprofessionalizes and replaces the value with the contrary of the
value.

As far as relativizing the mentality’s typology is concerned, I underlined that there are at
every turn valves of balancing and / or compensating and it is obvious the complementa-
riness between the two mentalities, the problem with a debatable solution still being the
compromise between the two realities that are constructed in a different way by TM and PM.

Cm justice, as it is perceived and / or reflected by the mentality has required several

clarifications. Among others, apparently, the third party included does not have an

121
(propriu) în comparație cu entitățile aflate în interacțiune dar în schimb, se va
compensa prin partizanatul pe care îl va practica. Deci, la (inter)acțiunea entităților
vine reacțiunea Cm. La această ”interacțiune în trei”, cineva va trebui să piardă iar Cm
nu va pierde niciodată. Nici nu ar avea ce să piardă, tot așa cum nu are ce să câștige
pentru sine. Durata lui de viață este egală cu durata de satisfacere a unui interes
concret. Față de acel interes este importantă intersubiectivizarea lui cu celălalt. Chiar și
între aceleași părți, un alt interes va declanșa și va fi purtătorul unui alt Cm de
intersubiectivizare.

În încheierea acelei secțiuni am amintit în treacăt de simplificările și / sau

relativizările care de multe ori sunt operaționalizate imprudent în(tre) situațiile tipice și
atipice. Însă în colaborarea secretă / de succes și în intelligence, atipicul face
diferența; tipicul (memoria, clasificarea, taxonomizarea, etc.) este previzibilul cu nimic
surprinzător.

Construirea reciprocă dintre politică și justiție

cu posibila ei deconstruire
Într-un mod esențializat aș putea considera că intenționalul oglindește politicul și
că analiticul, raționalul, judecata reflectă justiția, care împreună – sub impulsul / pe fon-
dul / cu însoțirea invariabilă a emoționalului – dau decizia, un produs politico-juridic
complex (și prin amprenta culturală / Cp, care i se adaugă).[...] nevoia și provocarea sunt
uneori greu de grănițuit (fiind o chestiune subiectivă în care o provocare ar putea fi
percepută / abordată ca pe o nevoie și invers - aspect precizat passim în lucrare). Am
reținut astfel că viziunea susținută de intențional se relaționează cu un analitic tactic,
fie memorativ, fie asociativ (funcție de mentalitate dar) în raport cu și în cadrul cel mai
elementar dintre acțiune - reacțiune... tot în grade extrem de diferite.
Pare să fie o competiție a contrariilor, nu o colaborare a lor.
În tot cazul, la final, investigația efectuată (mi-)a demonstrat că procesul de colabo-
rare secretă, din intelligence (european ori nu) sau din oricare alt domeniu, se supune mai
mult și mai productiv puterii secretului – o putere ca parte a puterii necunoscutului –,
asumându-și într-o bună măsură și justiția 3D corelativă a unor Cm secrete, unde auto-
ritatea (legitimă) cu justiția ei referențială este adesea relativizată ...din pricina unei altfel
de legitimități.

Satisfacerea interesului În considerația unor obiecții primite justificat, am adus

o ultimă necesară precizare. Întradevăr, deloc întâmplător, chiar cu insistență, am folosit
sintagmele ”satisfacerea interesului” și ”interes satisfăcut”.
Uneori și doar ca să evit repetiții supărătoare am mai folosit variante înlocuitoare ca
”realizarea interesului”, ”îndeplinirea interesului”, etc. Oare există vreo diferență ?

122
intentional and (own) interest in comparison to the entities in interaction, but on the other
hand it will be compensated through the partisanship that it will practice. Therefore,
(inter)action of entities entails reaction of CM. To this “three way interaction” someone will
have to lose and Cm will never lose. There wouldn’t be anything for it to lose anyway, just
as there is not anything to win for itself. Its duration is equal to the duration in which a
concrete interest is satisfied. In relation to that interest its intersubjectivization with the other
one is important. Even between the same parts, another interest will trigger and be the
bearer of another Cm of intersubjectivization.

In the conclusion of that section I reminded in passing the simplifications and / or

relativizations that are many times impudently operationalized in(between) typical and
atypical situations. However, in secret / successful collaboration and in intelligence,
the atypical makes the difference; the typical (memory, classification, taxinomization,
etc.) is the predictable with nothing surprising.

The reciprocal construction between policy and justice

with its possible deconstruction
In an essentialized way I could consider that the intentional mirrors the political
and the analytical, the rational, the reason reflect justice, which together – under the
spur of / in the context of / invariably accompanied by the emotional – give the decision, a
complex political judicial product (also through the cultural print / Cp, that is added to it).
[...] the need and the challenge are sometimes hard to delimitate (being a subjective
matter where a challenge could be perceived / approached as a need and vice-versa – an
aspect I mentioned passim in this work). I kept in mind this way that the vision supported
by the intentional links to a tactical analytical, be it memorative, be it associative
(depending on mentality, but) in relation to and in the most elementary frame between
action - reaction ...still to extremely different degrees.
There seems to be a competition of contraries, not their collaboration.
In any case, in the end, the undertaken investigation demonstrated (to me) that the
process of secret collaboration, in intelligence (be it European or not) or in any other
domain subjects itself more and more productively to power of secret – a power as part of
the power of the unknown –, assuming as well to a great extend the 3D correlative justice
of some secret Cm, where the (legitimate) authority with its referential justice is often
relativized ...because of a different legitimacy.

Satisfying the interest. In consideration of some justifiedly received objections, I

made a final necessary explanation. Indeed, not at random, even insistently did I use the
phrases “satisfying the interest” and “satisfied interest”.
Sometimes, and only in order to avoid irritating repetitions I used substitutes such
as “achieving the interest”, “fulfilling interest”, etc. Is there any difference ?

123
 În opinia mea, una semnificativă. Realizarea și / sau îndeplinirea (unui interes sau a
orice altceva) imprimă o simplă reprezentare mecanicistă. În schimb, satisfacția și ideea
de satisfacere este una mult mai lăuntrică, de completitudine și complenitudine, unde
latura umană și emoționalul sunt reponderate și repoziționate prioritar tuturor celorlalte
posibile opțiuni. Acolo am renunțat la o teoretizare suplimentară a puternicelor conexiuni
și efecte dintre succes / rezultat și satisfacție / stimul, cu constituirea și (re)construirea
lor reciprocă într-un Cm concret (sub același binom fundamental dintre acțiune -
reacțiune).

6. Completări din perspectiva d/efectelor de analiză , în

rezumat
Din mixtura eclectică a capitolului 4 s-ar putea distinge ocazii și moduri de
deconstrucție reconstructivă, pe care le-am considerat compatibile constructivismului
(critic). Am considerat că procedeele utilizate nu ar putea să contravină unor rezultate
care să poată fi comparate cu cele ale unei analize politice, nici vreunei investigații care
nu este constrânsă să ajungă (numai) la un singur rezultat. În lipsa unui model
imitațional, am încercat o conceptualizare proprie, urmând o teorie proprie și poate
susceptibilă de critici justificate.
Cu convingerea că modalitățile de mine alese au fost oneste și utile scopului
științific propus, am făcut o sumă de nuanțări și precizări referitoare la manipulare(, acu-
zare) și apărare, cu referențializarea lor la interesul investigativ. În modul de prezentare
al acestei cercetări mi-am propus să evidențiez interesul pentru procesul de colaborare
(secretă) și pentru intelligence (organizațional), deconstruirea strategiei fiind una
dintre modalități.
Fluxul explicativ a alunecat astfel spre nevoia de a elucida o chestiune importantă,
special lăsată la urma cercetării, cea a distincției dintre autoritatea generică și cea
referențială. Într-un chip la fel de firesc, abordarea a glisat înspre interesul legitim care
a impus la rându-i clarificări adăugate, cu implicații directe privind viitorul legitimității
informării, informației legitime, ‘secretizării’ ei legitime, secretului legitim, clasificării lui
legitime, etc.
În continuarea acelor clarificări, după sublinierea indispensabilității autorității și a
indispensabilizării utilității ei, am pus în discuție eventualitatea / probabilitatea reconfi-
gurării acelei autorități (generice). Circumscrisă între evolutiv și devolutiv, autoritatea
alternativă (la cea substanțială – deținută numai de secretul substanțial / necunoscut –) s-a
impus prin instituție, care o simbolizează, o materializează și o perpetuează pe cea dintâi
ca pe o autoritate referențială.
Instituția, supusă presiunilor postmoderniste la transparență, în dorința de a le evita
a făcut deja primi pași în direcția hibridizării sale ’organizaționale’, atât pentru protejarea
pe mai departe a secretelor autorității, cât și pentru compatibilizarea cu trendurile de
privatizare / externalizare a diverselor competențe / componente, la ispitele repetate ale
intereselor instrumentate (corporatist) de către putere.

124
 In my opinion, there is a significant one. Achieving and / or fulfilling (an interest or
anything else) imprints a mere mechanistic representation. Instead, the satisfaction and
the idea of satisfaction / satisfying is a deeper one, of completeness and
comprehensiveness, where the humane side and the emotional are reweighed and
repositioned with priority to the other possible options. There I gave up on an additional
theorization of the powerful connections and effects between success / result and
satisfaction / stimulus, with their constituency and reciprocal (re)construction into a
concrete Cm (under the same fundamental action - reaction binomial).

6. Additions from the perspective of defects / effects of

analyses, in brief
From the eclectic mixture of chapter 4 one may distinguish occasions and ways of
reconstructivist deconstruction, ways I considered to be compatible with (critical)
constructivism. I considered that the used procedures would contravene neither some
results that could be compared to those of a political analysis nor any investigation that
wasn’t constrained to reach (only) a single result. In the absence of an imitational model, I
tried a conceptualization of my own, following a theory of my own that was perhaps
susceptible to justified criticism.
Convinced that the ways chosen by me have been honest and useful to the proposed
scientific purpose, I have made a sum of nuances and explanations about manipulation (,
accusation) and defense with their referentiality to the investigative interest. In the way of
presenting this research, I set out to underline the interest in the process of (secret)
collaboration and in (organizational) intelligence, the deconstruction of the strategy being
one of these modalities.
The exegetic stream thus flowed towards the necessity to elucidate an important issue,
purposefully delayed until the end of the research, that of the distinction between generic
authority and the referential one. In an equally natural manner, the approach slid towards the
legitimate interest that in its turn required additional clarifications, with direct implications
concerning the future of the legitimacy of informing, of the legitimate information, of its
legitimate ‘secretization’, of the legitimate secret, of its legitimate classification, etc.
Going further with these clarifications, after underlining the indispensability of
authority and indispensabilization of its utility, I brought up for discussion the possibility /
probability of reconfiguring that (generic) authority. Circumscribed between evolutional and
devolutional, the alternative authority (alternative to the substantial one – held only by the
substantial secret / unknown –) was imposed by means of the institution, which
symbolizes, materializes and perpetuates the former as a referential authority.
The institution, subjected to the postmodernist pressures to transparency, wishing
to avoid them has already made the first steps to its ‘organizational’ hybridization, both to
further protect the secret of authority, as well as for the compatibilization with the trends of
privatization / externalization of various competences / components, due to the repeated
temptations of the instrumented interests (corporately) by power.

125
 În situația astfel probabil evoluată nu ar mai putea fi exclusă posibilitatea de priva-
tizare a autorității. Scenariul ar putea fi dobândit viitorului care să-i atribuie / recunoască
statutul de normalitate, o normalitate a acelui timp. Într-o asemenea normalitate extinsă s-ar
crea poate o oarecare armonie a tuturor formelor hibride de la comportament instituțio-
organizațional, la cooperllaborare și până la câte ar mai putea fi evoluat întru compati-
bilizare.
Trendul de privatizare, pe componente mai mici sau mari, mai ’strategice’ sau nu,
este de netăgăduit, rămânând în multe patrii o chestiune de grad.
Privatizarea autorității, aici doar sugerată, când, unde și dacă ar fi să existe s-ar
circumscrie în acel triunghi – mai mult sau prea puțin ierarhic – care ar putea reuni
privatizarea securității și, deopotrivă, privatizarea de intelligence. Cele trei paliere
distincte și ierarhice încapsulează culturile corespondente, autoritatea cu a sa cultură
politică, securitatea cu o cultură strategică și intelligence-ul cu acea cultură gata / parțial
hibridizată postmodern, instituțio-organizațională, culturi care nu se pot ierahiza, spre
deosebire de comportamentele / mentalitățile eventual dornice de privatizare.
În cadrul unui asemenea scenariu, cultura nu se poate parțializa pe segmente, în
imaterialitatea ei nefiind susceptibilă de însușire sau dobândire contra-cost / comercială, a
acelor segmente (pur ideaționale). Acest aspect confirmă și întărește diferența pe care am
insistat dintre aculturație și spill-over.
Pentru motivele în lucrare arătate, privatizarea în cadrul entităților triunghiului ar
putea fi considerată, fără teama de a greși, un instrument de putere și nu un act de
comerț. Așa cum autoritatea are nevoie de putere și puterea are în modul cel mai firesc
nevoie de autoritate sau de o parte a ei. Privatizarea este un bun prilej și mijloc pentru
compatibilizare și complementarizare.
Privatizările (instituționale - din triunghiul arătat) de succes – similar colaborărilor –
ar fi secrete; contractele de transfer al drepturilor ar fi clasificate; îndeplinirea clauzelor lor
ar lua calea justiției substanțiale ale necunoscutului deplin ; nicio instanță și oficială și
publică nu ar putea să se pronunțe în privința acelui succes secret.

Având în vedere acea temă relevantă binomului organizațional - instituțional, am

susținut că înainte de orice altă privatizare ar trebui lămurită privatizarea informației,
informație cu reflectarea ei comercială diferită, între referențialul și substanțialul care îi sunt
asociate, între cunoașterea și necunoașterea ei, respectiv între încrederea în ea și secretul
(la rândul său referențial ori substanțial) care o însoțește, întărind-o sau dimpotrivă,
relativizând-o. Inerent au fost aduse în atenție costul, beneficiul și riscul atât în privința
informației, cât și în cea a comercializării / privatizării ei. Fără a neglija că și sub acest
aspect, totul rămâne o chestiune de grad, de climat și de mentalitate, am conchis că
diferența dintre valoarea încrederii și valorizarea riscului reprezintă prețul / costul per
beneficiu al privatizării informației, a acelei informații utile, cu potențial de valoare intrinsecă.

126
 In the situation thus probably evolved, one would no longer be able to exclude the
possibility of privatizing the authority. The scenario could be attained for the future that
will attribute / acknowledge it the status of normality, a normality of that time. In such an
extended normality one might forge some kind of harmony of all hybrid forms from the
institutional-organizational behavior to cooperllaboration and to as many as there may
have evolved into compatibilization.
The privatization trend, on smaller or bigger components, more ‘strategic’ or not, is
undeniable, in many countries being a matter of degree.
The privatization of authority only suggested here, when and where and if it were to
exist it would be circumscribed to that triangle – more or too less hierarchical – that could
reunite the privatization of security and the privatization of intelligence alike. The three
distinct and hierarchical levels encapsulate correspondent cultures, authority with its
political culture, security with a strategic culture and intelligence with that ready / partially
postmodernly hybridized, institutional-organizational culture, cultures that cannot
hierarchize themselves, unlike the behaviors / mentalities possibly willing to privatize.
In the frame of such a scenario, culture cannot be partialized into segments, in its
immateriality not being susceptible to being appropriated or obtained for a fee /
commercially, of those (purely ideational) segments. This aspect confirms and reinforces
the difference on which I insisted between acculturation and spill-over.
For the reasons indicated in this work, the privatization within the frame of the entities
of the triangle could be considered to be, without any fear of erring, a power instrument
and not a commercial act. Just as authority needs power equally power, in a most natural
manner, needs authority or a part of it. Privatization is a good opportunity and good mean
to compatibilitize and complementize.
Successful (institutional – in the described triangle) privatizations – similar to
collaborations – would be secret; the contracts transferring rights would be classified;
fulfilling their clauses would go the way of the substantial justice of the complete unknown;
no official and no public court could have a word in that secret success.

Considering that topic relevant to the organizational - institutional binomial, I asserted

that before any other privatization, the privatization of information should be clarified,
information with its different commercial reflection, between the referential and the
substantial, which are associated with it, between knowing and not knowing it, respectively
between trusting it and the secret (in its turn referential or substantial) accompanying it,
reinforcing it or, on the contrary, relativizing it. The cost, benefit and risk were inherently
brought to the attention with respect to both information, as well as to commercializing /
privatizing it. Without neglecting the fact that even in this sense, everything continues to be a
matter of degree, of climate and mentality, I’ve concluded that the difference between the
value of trust and the valorization of risk represents the price / cost per benefit of the
privatization of information, of that useful information with potential for intrinsic value.

127
 Orice deconstrucție, orice parțializare a oricărei entități construite social este utilă,
mijlocit sau nu, asociativ sau altfel, unui alt posibil viitor interes dat, în colaborare, tot în
intelligence, în privințe închipuite deja sau nu încă. Deși sunt mai multe variante de
asemănări care ar putea stârni interesul comparației în realizarea obiectivului de
diferențiere între organizațional și instituțional, am dat preferință paralelei dintre sistemul
judiciar și sistemul de intelligence. Cele două sisteme, din punct de vedere funcțional
sunt total diferite, în pofida unor interferențe pe plaja normativă sau a unor asemănări pe
cea structurală. Însă importantă este dihotomia de natură a funcției entităților situate în
partea instituțională față de cea a celor poziționate în cota organizațională.

În baza și în urma analizei am constat că strategia este doar o tactică și astfel am

avut temeiuri demonstrate să susțin că strategia este tactica care se construiește temporar
și reciproc cu mentalitatea (a cărei viziune se intersubiectivizează într-un climat concret).
Pentru că sub/viziunea nu poate să fie prea certă, ceea ce poate fi stabilit și reținut în mod
sigur este că orice tactică se construiește temporar și reciproc cu mentalitatea.
Continuând investigația am constatat că tacticii îi corespunde fie o TM, devenind o
tactică elementară, fie o PM, devenind o mare tactică. În definitiv totul este doar tactică,
fie că s-ar pune în discuție normala subviziune ori neobișnuita / anormala viziune care,
pe fond adaugă un avantaj tactic satisfacerii interesului concret aflat în realizare /
satisfacere.
Tot în urma deconstrucției strategiei și analizării elementelor care au compus -o,
am creat conceptul-cheie, instrumentul tactic, metodologic, al Cm de intrersubi-
ectivizare.
Pentru definirea și explicarea conceptului am avut în vedere cadrul cel mai elementar
dintre acțiune-reacțiune (fără să pierd din vedere gradele extrem de diferite, posibile între
ele), plecând de la spirala ascendentă subiectiv → subiectivare → subiectivizare →
intersubiectivizare (bi- / multi- laterală) → intersubiectivizare colectivă, în binomul peri-
metral subiectivism individual - intersubiectivism colectiv.
Intersubiectivismul colectiv devine astfel punctul de destinație și de interes unde pot
fi evidențiate diferențele majore dintre organizațional și instituțional.

În cele din urmă, am asumat că acel intelligence care este sau poate fi controlat /
supravegheat parlamentar, democratic, civil sau oricum altfel adjectivat, nu mai este și nu
mai poate fi intelligence. În acel desfășurător de prezentare, am argumentat relația dintre
acțiunea de politizare și control, pe de o parte, și reacțiunea de influență din direcția
intelligence-ului, de cealaltă parte, din dubla ipostază, a poziției ierarhice și, apoi, a celei
de coechipiere dintre cele două.
Deci, echilibrarea celor două intră în reflexul firesc al acțiunii și reacțiunii unor
interese instituționale diferite, uneori chiar contradictorii.
Interesele diferite oglindesc diferența de valori și de instrumente specifice prin care
ele se manifestă ori se îndeplinesc. Totuși, influența spre politic nu se echilibrează

128
 Any kind of deconstruction, any partialization of any entity constructed socially,
whether mediated or not, associatively or otherwise, is useful to another possibly future
concrete interest, in collaboration, still in intelligence, in ways that have already been or
haven’t been imagined yet. Although there are more variants of similarities that could raise
interest in the comparison for the fulfillment of the goal of differentiation between organiza-
tional and institutional, I gave preference to the parallel between the judicial system and
the intelligence system. The two systems, from a functional point of view, are totally
different, despite some interferences in the normative area or some resemblances in the
structural area. However, important is the dichotomy of nature of the function of the
entities situated in the institutional part in relation to the one of the ones positioned in the
organization quota.

On the basis of and subsequently to the analysis I noticed that strategy was just a
tactic and therefore I had proven reason to assert that strategy is the tactic constructed
temporary and reciprocal with mentality (whose vision intersubjectivizes itself in a concrete
climate). Because sub/vision cannot be too certain, what can surely be decided and
retained is that any tactic is constructed with mentality temporarily and reciprocally.
Going further with the investigation I noticed that the tactic was corresponded by
either a TM, becoming an elementary tactic, or by a PM, becoming a grand tactic. In the
end, everything is just tactic, whether one would bring up the normal subvision, or the
unusual / abnormal vision that, in general, adds a tactical advantage to the satisfaction
of the concrete interest that is being fulfilled / satisfied.
Also following the deconstruction of the strategy and the analysis of the elements that
composed it, I created the key concept, the methodological, tactical instrument of Cm of
intersubjectivization.
To define and explain the concept, I kept in mind the most elementary frame between
action-reaction (without losing sight of the extremely different possible degrees between
them), starting from the following ascending spiral: subjective →subjectivation →
subjetivization → intersubjectivization (bi-/ multi-lateral) → collective intersubjectivization,
within the perimetral individual subjectivism - collective intersubjectivism binomial.
Collective intersubjectivism becomes this way the destination and interest point
where the major differences between organizational and institutional can be underlined.

In the end, I assumed that that intelligence which is or may be controlled /

overseen parliamentarily, democratically, civilly or in any other adverbial way, is not
anymore and cannot be anymore intelligence. In the presentation’s unfolded graph, on
the one hand I argued the relation between the action of politicization and control and on
the other hand the reaction of influence from intelligence, from the double instance, of the
hierarchical position and, then, of the one of team fellowship between the two.
Therefore, balancing the two enters the natural reflex of the action and the reaction
of some different institutional interests, sometimes even contradictory.
Different interests mirror the difference of specific values and of instruments by
which they manifest or are fulfilled. However, the influence towards politics does not

129
aritmetic cu (re)acțiunea politizării asupra activității de intelligence, fiind deci numai o
simetrie de metodă dar nu și una de conținut.
Oportunitatea de acțiune (control / politizare, din partea decidentului) și / sau reacți-
une (influență, din partea intelligence-ului), atunci când va apărea, nu va purta pecetea
vreunei încrederi naive, venind din direcția – și cu câștigul – competiției care oricum nu
exclude colaborarea, mai degrabă decât din cea a vreunei discursive cooperări, prea rar
(cu adevărat) atractivă și pentru prea scurt timp efectivă.
Astfel, sincer și simplificat fie scris, există o competiție firească dintre politic și
intelligence, o luptă instituțională inerentă din perimetrul autorității, care variază în grade și
intensități diferite de la o IC la alta, de la o patrie la alta, din EU și din afara ei.

Pe de o parte, arătând că entitățile pot operaționaliza controlul reciproc prin

însăși informația vehiculată, tradusă deopotrivă și ca influență, se diferențiază implicit
dificultatea de grănițuire dintre influență și control.
Pe de altă parte, arătând că influența spre politic nu se echilibrează aritmetic cu
reacțiunea politizării asupra activității de intelligence, se sugerează o disproporție, o pro-
porționalizare cantitativă și calitativă diferită, fluctuantă a informației, a celei care
estompează grănițuirea, sinonimizând influența și controlul, reductibile la cea dintâi, la
informație.
Apoi, arătând că orice formă de control este o formă de justiție, se relevă termenul
proporționalizării diferite, a disproporției fie a elementelor luate separat – informație,
influență, control –, fie a informației prin mijlocirea cărora celelalte se realizează sub
auspiciile unei justiții duale, una referențială, pentru controlul parlamentar formal, cealaltă
substanțială, necunoscută, pentru controlul reactiv, informal, exercitat de către intelligence,
de multe ori insesizabil, prin instrumentul informației (și al secretului ei).
În sfârșit, arătând că între politic și intelligence se desfășoară o luptă instituțională
inerentă în perimetrul autorității și, având în vedere celelalte aici reamintite enumerativ,
se detașează constatarea că încrederea referențială, mult mai redusă decât cea din LSC
autorității și fără suportul suficient al justiției formale (a aceleiași autorități), este o încre-
dere modestă, copleșită de secretul substanțial – cu tot arsenalul adăugat (dezinformare,
manipulare) – care justifică sau chiar impune competiția.
Intelligence-ul instituțional, care beneficiază de proiecția unui puternic vector orga-
nizațional echipat cu spiritul de competiție, va putea să aibă un avantaj în disputa
instituțională pe care o duce cu politicul. Într-o lume în care orice se negociază, tranzac-
ționează și comercializează, modul de capitalizare și întrebuințare ulterioară a avantajului
are importanța sa, fără a pierde din vedere contraponderea eventualității de relativizare a
autorității sau, cel puțin, a unei atari percepții.

Ceea ce în mod intenționat am lăsat fără explicații adăugate este influența reciprocă
informală / substanțială – cu secret și justiție deopotrivă de substanțiale –, dintre politic și

130
balance itself arithmetically with the (re)action of politicization on the activity in intelligence,
being therefore only a symmetry of method, but not one of content.
The opportunity of action (control / politicization on the decision-maker’s part) and /
or reaction (influence, on intelligence’s part), when it comes, will not bear the mark of a
naive trust, coming from the corner – and with the gain of – competition that anyway does
not exclude collaboration, rather than the corner of a discursive cooperation, too rarely
(genuinely) attractive and for too short a time actual.
Thus, in simple and sincere terms, there is a natural competition between the
political and intelligence, an institutional fight inherent from the perimeter of authority,
which varies in different degrees and intensities from an IC to another, from a country to
another, in the EU and outside of the EU.

On the other hand, showing that entities can operationalize the reciprocal control
by means of the very circulated information, translated also as influence, one implicitly
differentiates the difficulty of demarcating between influence and control.
On the other hand, showing that influence towards the political does not balance itself
arithmetically with the reaction of politicization upon intelligence activity, a disproportion is
suggested, a quantitative and qualitative proportionalization, different, fluctuant, of
information, of the one blurring the borderline, synonymizing influence and control, reducible
to the former, to information.
Then, showing that any form of control is a form of justice, one underscores the term
of different proportionalization, of the disproportion of either the elements taken separately –
information, influence, control –, or of the information by which the others form under the
auspices of a dual justice, a referential one, for the formal parliamentary control; the other one
substantial, unknown, for the reactive, informal control exercised by intelligence, many times
unnoticeable, through the instrument of information (and its secret).
Finally, showing that between the political and intelligence there is an inherent
institutional battle ongoing in the authority’s perimeter, and, considering the other
things here enumeratively revisited, one detaches the observation that referential trust,
much more reduced than the one in the authority’s LSC, and without enough support from
the formal justice (of the same authority), it is a modest trust, overwhelmed by the
substantial secret – with its entire added arsenal (disinformation, manipulation) – that
justifies or even requires competition.
Institutional intelligence, benefitting from the projection of a strong organizational
vector equipped with the spirit of competition, will be able to have an advantage in the
institutional dispute is waging with the political. In a world where everything is negotiated,
transacted and commercialized, the way of capitalizing on and of subsequently using the
advantage has its own importance, without losing sight of the weight ratio of the
possibilities of relativization of authority, or at least of such a perception.

What I deliberately left without added explanations is the informal / substantial

reciprocal influence – with both secret and justice being substantial –, between the political

131
intelligence, entități instituționale cu variabile alonje organizaționale dar care fraternizeză
și își stimulează competițional înfrățirea într-un inefabil mod, pe care definiția cola-
borării secrete, astfel cum am formulat-o, le detectează și le recunoaște pentru a le
putea fi utilă.

7. Concluzii în rezumat
În acea parte de încheiere, lăsând deoparte îndoielile și contestările care au însoțit
investigația sub diferite aspecte, am căutat să aduc ultimele precizări la obiecțiile formulate
de peer reviewer-i. Cu acel prilej am trecut în revistă mai multe aspecte legate de
concepție, metodă, formă și conținut.

În privința metodei și a conținutului am subliniat noutățile pe care am încercat să le

aduc prin mijlocirea investigației încheiate, sugerând posibila lor utilitate.
De asemenea, am făcut mai multe trimiteri la cele trei anexe concluzive desfășurate
de la sfârșitul cercetării, care sintetizează aspectele esențiale ale întregului demers.

Apoi, m-am lăudat că toate obiectivele au fost îndeplinite și că cele cinci ipoteze de
bază ale investigației au fost lămurite.
Întradavăr, având în vedere definiția (de lucru, proprie a) colaborării,
- nu se poate vorbi de o ‘colaborare europeană’ în intelligence ;
- nu există o ‘cultură europeană de intelligence’ ;
- pe termen scurt și mediu (10-15 ani) situația prezentă nu va cunoaște schimbări
importante în sensul că nu se va putea vorbi nici de o ‘colaborare europeană’ în intelligence
și nici de o ‘cultură europeană’ în acest domeniu ;
- colaborarea nu poate fi instituționalizată ;
- deși o agenție de intelligence este asimilată unei instituții, aceasta – în semni-
ficativă măsură – se (auto-)organizează și funcționează ca o corporație / organizație.
Ipotezele au fost argumentate / demonstrate și ulterior validate prin însăși rezultatele
analizelor pe care le-am intreprins. Astfel, acele analize – în măsura în care au fost
dobândite cercetării –, explicate, interpretate și rezumate și-au dovedit pe deplin utilitatea
în

S F Â R Ș I T

132
and intelligence, institutional entities with various organizational extensions, but that
fraternize and competitionally stimulate their fraternization ineffably, which the definition
of secret collaboration, as I have formulated it, detects them and acknowledges them in
order to be useful to them.

7. Conclusions in brief
In that closing part, setting aside the doubts and contestations that have accompanied
the investigation under different forms, I sought to provide the final specifications to the
objections formulated by peer reviewers. On that occasion, I examined one by one several
aspects concerning the conception, method, form and content.

With respect to the method and content, I underlined the novelties that I tried to
provide by means of the concluded investigation, suggesting their possible utility.
At the same time, I made several references to the three unfolded conclusive annexes
at the end of the research, which synthesize the essential aspects of the whole endeavor.

Then I bragged that all the objectives had been accomplished and that the five basic
hypotheses of the investigation had been clarified.
Indeed, keeping in mind collaboration's (own, working) definition,
- one cannot talk about an 'European collaboration' in intelligence ;
- there is not an 'European culture of intelligence' ;
- in the short and medium term (10-15 years) the current situation will not undergo
important changes in the sense that one will not be able to talk about either an 'European
collaboration' in intelligence or an 'European culture' in this domain ;
- collaboration cannot be institutionalized ;
- although an intelligence agency is likened to an institution, it – to a considerable
extent – (self)organizes and functions like a corporation / organization.
The hypotheses have been argued / demonstrated and subsequently validated by
the very results of the analyses that I had undertaken. Thus, those analyses – to the
extent that they were acquired for the research –, after being explained, interpreted and
summarized, fully proved their utility in

T H E E N D

133
 Facsimil bibliographic / Bibliographic facsimile

ALDRICH, Richard J., 2008. Globalisation and Hesitation? International Intelligence Co-operation in Practice
in University of Warwick institutional repository, Coventry, UK.
ALDRICH, Richard J. & KASUKU, John, 2012. “Escaping from American Intelligence: culture, ethnocentrism,
and the Anglosphere”, in International Affairs, vol. 88, no. 5.
ALDRICH, Richard J., 2013. “Intelligence”, in Security Studies – An Introduction, 2nd edition, ed. Paul D.
Williams. Routlegde, NY, US.
AXELROD, Robert, 1984. The Evolution of Cooperation. Basic Books, Inc. Publishers, NY, US.
AXELROD, Robert & KEOHANE, Robert O., 1985. “Achieving Cooperation under Anarchy: Strategies and
Institutions”, in World Politics, vol. 38, no. 1.
BEAN, Hamilton, 2009. “Organizational Culture and US Intelligence Affairs”, in Intelligence and National
Security, vol. 24, no. 4. Routledge Taylor & Francis Group.
BEAN, Hamilton, 2011. No More Secrets – Open Source. Information and the Reshaping of U.S.
Intelligence. Praeger Security International, Santa Barbara, CA, US.
BERGSTRÖM, Maria, 2011. “EU anti-money laundering regulation: Multilevel cooperation of public and
private actors”, in Crime within the Area of Freedom, Security and Justice – A European Public Order.
Eds. Christina Eckes & Theodore Konstandinides. Cambridge University Press, NY, US.
BIAVA, Alessia, DRENT, Margriet & HERD, Graeme P., 2011. “Characterizing the European Union’s Strategic
Culture: An Analytical Framework”, in Journal of Common World Studies – JCSM. Blackwell Publishing.
BORN, Hans, LEIGH, Ian & WILLS, Aidan, 2015. Making International Cooperation Accountable, DCAF
Geneva, Switzerland & Printing Office of the Parliament of Norway.
BRETON, André. 1996. Competitive Governments. Cambridge University Press, UK.
BUUREN, Jelle, van, 2009. Secret Truth – The EU Joint Situation Centre, Eurowatch, Amsterdam, Holland.
CROSSTON, Matthew, 2015. “Cultures Conditions and Cognitive Closure: Breaking Intelligence Studies’
Dependence on Security Studies”, in Journal of Strategic Security, vol. 8, no. 3.
CRUZ, Consuelo, 2000. “How Nations Remember Their Pasts and Make Their Futures”, in World Politics,
vol. 52, no. 3.
DAVIES, Phillip H.J., 2002. “Ideas of Intelligences: Divergent National Concepts and Institutions”, in Harvard
International Review, vol. 24, no. 3.
DAVIES, Phillip H.J. & GUSTAFSON, Kristian C., 2013a. Intelligence Elsewhere – Spies and Espionage
outside the Anglosphere, Georgetown University Press, Washington DC, US.
DAVIES, Phillip H.J. & GUSTAFSON, Kristian C., 2013b. “Legacies, Identities, Improvisation, and Innovations
of Intelligence”, in Intelligence Elsewhere – Spies and Espionage outside the Anglosphere. Eds.
Philips H.J. Davies & Kristian C. Gustafson. Georgetown University Press, Washington DC, US.
DEARTH, Douglas H. & GOODDEN, Thomas R., 1995. Strategic Intelligence: Theory and Application, 2nd
edition. Carlisle Barracks, PA: US Army War College, Center for Strategic Leadership & Washington,
DC: Defense Intelligence Agency, Joint Military Intelligence Training Center, US.
de GRAAFF, Bob & NYCE, James M. (with LOCKE, Chelsea), 2016. Handbook of European Intelligence
Cultures. Rowman & Littlefield Publishers, Inc., Maryland, US.

134
DELP, Benjamin T., 2008. “Ethnographic Intelligence (ETHINT) and Cultural Intelligence (CULINT):
Employing Under-Utilized Strategic Intelligence Gathering Disciplines for More Effective Diplomatic
and Military Planning”, in Technical Paper vol. 8, no. 2.
DENISE, Leo, 2012. “Collaboration vs. C-Three (Cooperation, Coordination, and Communication)” in
Innovating, vol. 7, no. 3, The Rensselaerville Institute, NY, US.
DESCH, Michael C., 1998. “Culture Clash: Assessing the Importance of Ideas in Security Studies”, in
International Security, vol. 23, no. 1. The MIT Press.
DESCH, Michael C., 2005. “Culture versus Structure”, in Post-9/11 Security Studies, Strategic Insights,
vol. 4, no. 10. Center of Contemporary Conflict.
DEVINE, Shanna & DEVINE, Tom, 2010. Whistleblower Witch Hunts: The Smokescreen Syndrome,
Government Accountability Project, Washington DC, US.
EDWARDS, Geoffrey, 2006. “Is There a Security Culture in the Enlarged European Union?”, in The
International Spectator, no. 3. Europe Forum. Istituto Affari Internazionali.
EARLEY, P. Christopher & ANG, Soon, 2003. Cultural Intelligence – Individual Interaction across Cultures.
Stanford University Press, CA, US.
EFRAT, Asif, 2012. Governing Guns, Preventing Plunder. International Cooperation against lllicit Trade.
Oxford University Press, UK.
ENDERS, Walter & SANDLER, Todd, 2006. The Political Economy of Terrorism. Cambridge University
Press, NY, US.
FIESCHI, Catherine, 2003. “Cooperation, Trust and Institutional Perspective”, in International Handbook of
Organizational Teamwork and Cooperative Working, eds. Michel A. West, Dean Tjosvold & Ken G.
Smith, by John Wiley & Sons Ltd., Chichester, UK.
FINNEMORE, Martha, 2000. “Are Legal Norms Distinctive?”, in Journal of International Law & Politics, vol.
32, no. 3.
FREEDMAN, Lawrence, 2015. Strategy. A History. Oxford University Press.
GAMBETTA, Diego, ed., 1988. “Can We Trust Trust?”, in Trust-Making and Breaking Cooperative Relations.
Basil Blackwell, Ltd., Oxford, UK.
GEERTZ, Clifford, 1973. The Interpretation of Cultures. Selected Essays. Basic Books, Inc., NY, US.
GILL, Peter & PHYTHIAN, Mark, 2015. Intelligence in an Insecure World, 2-nd edition. Polity Press,
Cambridge, UK.
GRUSZCZAK, Artur, 2016. Intelligence Security in the European Union – Building a Strategic Intelligence
Community. Palgrave Macmillan Publishers Ltd. London by Springer Nature, UK.
HAMEL, Gary, DOZ, Yves & PRAHALAD, Coimbatore, Krishnarao, 1989. ʺCollaborate with Your
Competitors – and Winʺ in Harvard Business Review no. January-February 1989. Harvard Business
School Publishing, US.
HANSLANGER, Sally, 1995. “Ontology and Social Construction”, in Philosophical Topics Journal, vol. 23, no.
2. The University of Arkansas Press: a Philosophy Documentation Center.
HAYASHI, Shawn Kent, 2013. Conversations That Get Results and Inspire Collaboration – Engage Your
Team, Your Peers, and Your Manager to Take Action, Mc Graw Hill Education.
HERMAN, Michael, [1996] 2011. Intelligence Power in Peace and War. The Royal Institute of International
Affairs, Cambridge University Press, UK.
HOLMAN, Timothy, 2015. “Paris: An Intelligence Failure or a Failure to Understand the Limits of
Intelligence?” in The Royal United Services Institute Journal, UK.

135
HYDE-PRICE, Adrian, 2004. “European Security, Strategic Culture, and the Use of Force”, in European
Security Journal, Vol. 13, no. 4. Taylor & Francis, Inc.
IMMERMAN, Richard, 2011. “Transforming Analysis: The Intelligence Community’s Best Kept Secret”, in
Intelligence and National Security, vol. 26, no. 2-3.
JEFFREYS-JONES, Rhodri, 2015. In Spies We Trust. The Story of Western Intelligence. Oxford University
Press.
JOHNSTON, Alastair Iain, 1995. “Thinking about Strategic Culture”, in International Security, vol. 19, no. 4.
The MIT Press.
JONES, Seth G., 2007. The Rise of European Security Cooperation. Cambridge University Press, US.
KATZ, J. Sylvan & MARTIN, Ben R., 1995. “What is Research Collaboration?” in Research Policy, vol. 26,
1997, University of Sussex, Brighton, UK.
KATZENSTEIN, Peter J., 1996. “Introduction: Alternative Perspectives on National Security”, in The Culture
of National Security: Norms and Identity in World Politics. Ed. Peter J. Katzenstein. Columbia
University Press, US.
KONYA, Stephen H. & JOHNSTON, Rob, 2005. “Organizational Culture: Anticipatory Socialization and
Intelligence Analysts”, in Analytic Culture in the US Intelligence Community, by (ed.) Rob Johnston.
Center for the Study of Intelligence, Central Intelligence Agency, Washington DC.
KYDD, Andrew H., 2005. “Introduction”, in Trust and Mistrust in International Relations. Princeton University
Press, Princeton, NJ, UK.
KYDD, Andrew H., 2015. International Relations Theory. The Game-Theoretic Approach. Cambridge
University Press.
LANTIS, Jeffrey S., 2005. “Strategic Culture: From Clausewitz to Constructivism”, in Strategic Insights, vol. 4,
no. 10. Center of Contemporary Conflict.
LAWTON, Joel, 2014. “How the Military Intelligence Community Has Failed to Incorporate Socio-cultural
Understanding of their Operational Environment”, in Small Wars Journal.
LEGRO, Jeffrey. 1995. Cooperation under Fire: Anglo-German Restraint during World War II. Cornell
University Press.
LOWENTHAL, Mark M., 2012. Intelligence. From Secrets to Policy, 5th edition. Ed. Sage CQ Press,
Thousand Oaks, CA, US.
MAJONE, Giandomenico, 2014. Rethinking the Union of Europe Post-Crisis. Cambridge University Press.
MARCH, James G. & OLSEN, Johan P., 1989. Rediscovering Institutions – The Organizational Basis of
Polities. The Free Press – A Division of Macmillan, Inc., NY, US.
MARTIN, Joanne, 2002. Organizational Culture – Mapping the Terrain. Foundation for Organizational
Science, Sage Publications, Inc., US.
MATTESSICH, Paul W. & MONSEY, Barbara R., 1992. Collaboration: What Makes It Work – A Review of
Research Literature on Factors Influencing Successful Collaboration. Amherst H. Wilder Foundation,
St. Paul, Minnesota, US.
MEYER, Christoph O., 2005. “Convergence towards a European Strategic Culture? A constructivist
framework for explaining changing norms”, in European Journal of International Relations, vol. 11, no. 4.
SAGE Publications & ECPR.
MEYER, Christoph O., 2006. The Quest for a European Strategic Culture – Changing Norms on Security and
Defence in the European Union. Palgrave Macmillan, UK.
MEYER, Christoph O., 2006. The Quest for a European Strategic Culture – Changing Norms on Security and
Defence in the European Union. Palgrave Macmillan, UK.

136
MÜLLER-WILLE, Björn, 2004. For Your Eyes Only? Shaping an Intelligence Community within the EU.
Occasional Papers no. 50, European Institute for Security Studies, Paris.
OCAMPO, José Antonio, 2013. “Rethinking Global Economic and Social Governance”, in The Quest for
Security – Protection without Protectionism and the Challenge of Global Governance. Eds. Joseph E.
Stiglitz & Mary Kaldor. Columbia University Press, NY, US.
OLSON, Mancur, [1971] 2002. The Logic of Collective Action. Public Goods and the Theory of Groups.
Harvard University Press, US.
ONUF, Nicolas Greenwood, 1989. World of Our Making: Rules and Rule in Social Theory and International
Relations. University of South Carolina Press, Columbia, US.
ONUF, Nicholas, [1989] 2014. “Rule and Rules in International Relations” at Erik Castrén Institute of
International Law and Human Rights. University of Helsinki, April 2014, Finland.
ONUF, Nicholas, [1998] 2015. “Constructivism: A User Manual”, in International Relations in a Constructed
World. Eds. Vendulka Kubálková, Nicholas Onuf & Paul Kowert. Routledge, Taylor & Francis Group.
OSTROM, Elinor, 2015. Governing the Commons. The Evolution of Institutions for Collective Action.
Cambridge University Press, UK.

PENTAGON (*), [2010] 2016. Department of Defense Dictionary of Military and Associated Terms, Joint
Staff / Joint Electronic Library Plus.
PSZCZOŁOWSKI, Tadeusz. 1978. A Small Encyclopaedia of praxeology and organizational theory // Mała
encyklopedia prakseologii i teorii organizacji. Ossolineum Press, Poland.
RATHMELL, Andrew, 2002. “Towards postmodern intelligence”, in Intelligence and National Security, vol. 17,
no. 3. RAND Europe.
ROUSSEAU, Denise M., SITKIN, Sim B., BURT, Ronald S. & CAMERER, Colin, 1998. “Not So Different
After All: A Cross-Discipline View of Trust”, in Academy of Management Review, vol. 23, no. 3.
SCHRAGE, Michael, 1990. Shared Minds: The New Technologies of Collaboration. Random House, NY, US.
SCHULTZ, Carsten D., 2006. “The Trust Framework Model for Situational Contexts”, in Proceedings of the
2006 International Conference on Privacy, Security and Trust: Bridge the Gap between PST
Technologies and Business Services; Article no. 50, Conference on Privacy, Security and Trust.
Auckland, New Zealand.
SCHÜTZE, Robert, 2012b. European Constitutional Law. Cambridge University Press, NY, US.
SEPPER, Elizabeth, 2010. “Democracy, Human Rights, and Intelligence Sharing”, in Texas International Law
Journal, vol. 46, no. 151, US.
SHIPLER, David K., 1987. “The Summit: Reagan and Gorbachev Sign Missile Treaty and Vow to Work for
Greater Reductions” in New York Times, December 8, US.
SNYDER, Jack, 1977. The Soviet Strategic Culture: Implications for Limited Nuclear Operations. RAND
Cooperation.
SMITH, Michael E., 2005. Europe’s Foreign and Security Policy. The Institutionalization of Cooperation.
Cambridge University Press, UK.
STEERS, Richard M., SANCHEZ-RUNDE, Carlos J. & NARDON, Luciara, 2010. Management across
Cultures. Challenges and Strategies. Cambridge University Press, NY, US.
SWIDLER, Ann. 1986. “Culture in Action: Symbols and Strategies”, in American Sociological Review, vol. 51,
no. 2.

(*)
Department of the Army, Department of the Navy / US Marine Corps, Department of the Air Force, US
Coast Guard (&Joint Chiefs of Staff).

137
THIES, Wallace J., 2009. Why NATO Endures. Cambridge University Press, NY, US.
TORSTEN, Michel, 2013a. “Time to Get Emotional: Trust, Rationality and the Specter of Manipulative
Mentality”, in Working Paper no. 01-11, School of Sociology, Politics and International Studies,
University of Bristol, UK.
TREVERTON, Gregory F., JONES, Seth G., BORAZ, Steven & LIPSCY, Phillip, 2006. Toward a Theory of
Intelligence – Workshop Report. RAND National Security Research Division, Santa Monica, CA, US.
VANGEN, Siv, & HUXHAM, Chris, 2005. Aiming for Collaborative Advantage: Challenging the Concept of
Shared Vision, AIM Research Working Paper Series, Advanced Institute of Management Research,
Glasgow, UK.
WESSEL, Ramses A., MARIN, Luisa & MATERA, Claudio, 2011. “The External Dimension of the EU’s Area
of Freedom, Security And Justice”, in Crime within the Area of Freedom, Security and Justice – A
European Public Order. Eds. Christina Eckes & Theodore Konstandinides. Cambridge University
Press, NY, US.
WIENER, Antje, 2003b. “Constructivism: The Limits of Bridging Gaps”, in Journal of International Relations
and Development, vol. 6, no. 3.
WILLS, Aidan, VERMEULEN, Mathias, BORN, Hans, SCHEININ, Martin, WIEBUSCH, Micha &
THORNTON, Ashley, 2011. Parliamentary Oversight of Security and Intelligence Agencies in The
European Union, study. Directorate-General for Internal Politics, Policy Department C: Citizen’s Rights
and Constitutional Affairs, European Parliament.
WODAK, Ruth, 2009. The Discourse of Politics in Action – Politics as Usual. Palgrave, Macmillan.
WOOD, Donna J. & GRAY, Barbara, 1991. “Toward a Comprehensive Theory of Collaboration”, in Journal of
Applied Behavioral Science, Vol. 27, No. 2, NTL Institute.

138