Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Autorul
XII
d) Conformarea prin control, ca amprentă a politicului
și prin constrângere ca amprentă a justiției ……………………………….. 398
e) Mentalitatea (cu tipologiile ei elementare)
și educația / cultura conformării ……………………………………………. 399
f) Conformarea și ierarhia cu funcționalul lor în structural,
instituționalul autorității și organizaționalul puterii ……........…………..…. 400
g) Conformarea în diadă de re/substanțializare instrumentalizată
individualit ate naturală - identit ate normaltă ……………….….....…. 400
h) Afacerea conformării (identitare) și cea a identității (conformării) ……..... 401
xii. Între conformarea pretinsă de autoritate
și cameleonismul re/activ al autorității ……………………………………….. 402
xiii. Spre de/substanțializarea (cameleonismului) autorității ……………………. 403
xiv. Candoarea, grandoarea și savoarea obedienței sau
dualizarea semnificației ’supunerii’ relevantă cercetării ……………………. 404
a) Re/contextualizarea obedienței ……………………………………............ 405
b) Spre de/substanțializarea obedienței
și diferențierea ei în raport cu respectul …………………………………. 405
c) Relevanța obedienței în investigație ………………………………........... 405
xv. De la realitatea secretă a concretului la referențialele lui conforme ……..... 407
a) Cercetarea conformă ...și secretul cercetat tot așa ……………………… 407
b) ”informație - intelligence - cunoaștere”
tripletă revendicată de ...conformare ……………………..………………. 408
xvi. Realitatea alternativă: interesul de adaptare
între independență / conformare și hibridizare / transformare ……………. 409
a) Basmul ”lecției învățate” ……………………………………………............ 409
b) De la realități / adevăruri alternative, la justiții alternative,
până la legitimități alternative ...și efectele lor …………………………... 410
c) Diversitatea efectelor, de la individualitate cu identitate multiplă
până la deep state & parallel state ……........... 411
d) Efect adăugat : Constricția / ’anti-justiția’ justițiilor alternative
(stigmatul) ……………………………………………………………........... 412
e) D/efectul de poziționare și direcționare al intelligence-ului dispersiv ….. 413
xvii. Influența (poziționarea și direcționarea) intelligence-ului...
...pe ruta inversă, spre desubstanțializarea ei ……………………………… 413
a) Re/punerea individualității în drepturile ei naturale
...prin desubstanțializarea identității (și identitarismului) ……………….. 414
b) Desubstanțializarea legitimită-ții și
Resubstanțializarea legitimită-ților ...cu hibridizare inclusă ……………. 416
c) Influența/rea, ca re/sursă, cu ’justiția’ ei proprie …………………………. 416
d) Efectul desubstanțializării influenței
și contextualizarea lui în relație cu colaborarea …………………………. 417
XIII
xviii. Componente cheie ale influenței intelligence-ului (exemple)
geometria variabilă /’a se situa’ și compromisul /’a obține’ ………………. 418
a) Referențialele de resubstanțializare a hibridizării, a trans-identitarului
și a individualității (inclusiv cea colectivă) cu identitate multiplă ……… 418
b) Trans-identitarul dispersiv / hibridizant al intelligence-ului ……………. 419
c) Dispersia și ’aspersia’ trans-identitară prin privatizare / ’a obține’
în cadrul geometriei variabile / ’a se situa’
dintre ...organizational intelligence & parallel state …………………… 420
d) Agregarea trans-identitară a compromisului / ’a obține’
în cadrul geometriei stabile / ’a se situa’
dintre ...institutional intelligence & deep state …………………………. 421
xix. Justiția, de la substanțialitatea la referențializarea ei ………………………. 422
xx. ‘Secretele’ (și legendele) justiției referențiale ………………………………… 422
a) Referențializările de poziționare și de limitare ……………………………. 423
b) ’Perimetrul independent al neutralității’ …………………………………… 424
c) Perimetrul partizan al apărării autorității aka ...procuratura …………...... 424
d) Falsa dispută a înțelegerilor secrete între agenți / inter-agenții ………... 426
e) Avocatul statului / avocatul public ...cu secretele lui …………………….. 427
xxi. Cameleonismul des/cifrat, Independența cu iluzia ei,
Inalienabilul, tranzacționabilul și identitarul
pe piața apartenențelor și pe cea a intereselor ……………………………... 429
a) Lipsa vocației naturale și efectul prim - lipsa de substanță,
a/simetrizate și re/echilibrate de către / prin falsificare și ficțiune ……… 429
b) Gra/dualitatea re/surselor de/formative de adevăr non/alternativ sau
dubla / multipla perspectivă a oricărei realități conformative concrete … 430
c) Propaganda independenței și manipularea interesului de independență
în profitul colaborării și al intelligence-ului ………………………………. 431
d) Originea și evoluția inter-condiționată și non-independentă
a ”dublului” și ”multiplului standard” ...în colaborare și în intelligence ... 435
e) ’Când adevărul este peste tot, atunci adevărul este nicăieri’
sau ...dacă toți au morală, nimeni nu mai trebuie să o caute / laude …. 437
f) De la emoția rațională / ’inteligentă’
și instrumentalizarea / comercializarea ei ...pe ne/încredere
la identitatea și cultura conformării, cu vulnerabilitățile lor ………….. 441
g) Informația ‘adevărată’ ca hrană spirituală și
ingestia ei normată (de) pe piața apartenențelor
fructificate invers / altfel de colaborare și intelligence …………..………. 448
h) Instinctul : teoretic - concesiv și educabil,
practic - revendicativ și uzurpator
sau... între intelligence creativ și intelligence analitic ………………..…. 451
i) Surprizele de comportament, anduranța și inteligența partajată
ale emoției colective în previzibila coopetiție cu artificial intelligence …... 456
XIV
j) Între axiologicul de ”valori” (morale) și scala de standarde (etice)
la care colaborarea și intelligence-ul se raportează ...ori
De la interese (inerent emoționale) la instrumentele lor
(non-emoționale) ………………………………………………………….…. 465
k) Gemeni prin natură, vitregi prin funcțional ...unul cameleonic sau...
Politicul intențional, juridicul rațional și economicul ...emoționale ……... 470
xxii. ”Imparțialitatea partizană” …………………………………………………….. 481
xxiii. Climatul de intersubiectivizare ………………………………………………. 483
xxiv. Prisaca meliferelor sau Intelligence-ul European ………………………. 483
a) Dubla perspectivă …………………………………………………………. 484
b) Dubla versiune …………………………………………………………….. 485
xxv. De la stigmergy și comportament stigmergic
la swarm intelligence & swarm behavior …………………………….…. 487
a) Stigmergy // stigmergia …………………………………………………….. 488
b) Swarm intelligence / SI …………………………………………………….. 488
xxvi. Constructivismul judiciarist sau
Desubstanțializarea secretului (doar o schiță de fundamentare) ………. 489
xxvii. De la Onuf și Wiener la ”...ing”-ul limbii engleze ………………………….. 496
XV
(*)
Lista de abrevieri și acronime
AFSJ the Area of Freedom, Security and Justice // Spațiul de Libertate, Securitate
și Justiție
CSDP The Common Security and Defense Policy // Politicii de Securitate și Apărare
Comună
CV Curriculum Vitae
DCAF The Geneva Centre for the Democratic Control of Armed Forces // Centrul
pentru Controlul Democratic al Forțelor Armate de la Geneva
(*)
pe parcursul cercetării, voi folosi abrevierile din limba surselor de proveniență citate.
XVI
EUMS European Military Staff // Personal Militar European
UK United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland // Regatul Unit al Marii
Britanii și al Irlandei de Nord
XVII
(*)
Lista de simboluri
Bh behaviour // comportament
Ct culture // cultură
L language // limbaj
N norm // normă
t time // timp
Vs vision // viziune
(*)
pe parcursul cercetării, voi folosi abrevierile din limba surselor de proveniență citate.
XVIII
CONCLUZII
SAU CONSTRUCTIVISMUL JUDICIARIST
AL CERCETĂRII
(44)
Wendt 1999, 342.
357
O atare decriptare – cu recriptare ulterioară (promisă și realizată) – a impus pe lângă
nenumărate precauții și o puzderie de instrumente, fie pre-existente, fie create personalizat
în acest scop, întrebuințate cu rol de cipher’e de descifrare a procesului avut în vedere,
funcție de complexitatea aceluia, presupusă sau, oricum, insuficient cunoscută inițial.
Decriptarea implică secretul, care secret, de altfel, o face indispensabilă pe prima, în
timp ce instrumentele de (des)cifrare prezumă că, acel ’secret’ ori unul ’similar’ sau doar
asimilat ipotetic, ce s-ar putea cifra prin mijlocirea lor, se poate și descifra în situații și condiții
comparabile, până la o proximă răsturnare fie a prezumției dintâi, fie a ipotezei din urmă.
Secretul colaborării – în sens generic fie subliniat – nu este neapărat unul, pus la
singular, ci, după cum cercetarea a dovedit-o, adesea poate fi chiar colaborarea însăși.
Secretul colaborării și colaborarea secretă în intelligence, odată cu și prin mijlocirea
narațiunilor la ele referite, nu pot fi ignorate nici în privința descifrării / cercetării în sine, nici
în cea a instrumentarului necesar și adecvat ales, pregătit ori confecționat pentru o aventură
investigativă de anvergură, aproape întotdeauna cu mai multe soluții corecte posibile.
Anvergura poate fi hotărâtă de ’pro/porția’ secretului și de interesul de cercetare a
acelei porții nicicum, niciunde și nicicând stabilă în substanță, dimensiune și manifestare.
Descifrarea secretului colaborării și reamintirea instrumentelor întrebuințate la des-
cifrare, în bună parte făurite de investigație și / sau adaptate personalizat acestei proceduri
specioase, sunt prezentate în cadrul concluziilor de față într-o modalitate îndestulător de
comprehensibilă, chiar dacă această modalitate reclamă un volum explicativ adăugat.
Fiind presupusă o prealabilă lectură a tezei, sau cel puțin, a secțiunilor rezumative din
capitolul 5, concluziile au în compunere trei părți distincte care însumate, vor contura o altă
perspectivă a aceleiași cercetări, total diferită dar deloc contradictorie celei de până acum.
Cadrul concluziv va înfățișa câteva repere legate doar de conceptele și metoda inves-
tigației dar totodată, repere utile înțelegerii poziționărilor din partea a doua a concluziilor.
Concluziile sectoriale se vor desfășura ascensional pe fluxul deconstruirii, pațializării,
desubstanțializării și descifrării secretului colaborării secrete, spre ulterioara posibilă recon-
strucție, recifrare și resubstanțializare a aceluiași original proces, sofisticat și etic în sine.
Inerent, cu același prilej se va realiza acea prefigurată prezentare comprehensibilă,
atât a descifrării, cât și a instrumentelor de descifrare ale secretului colaborării secrete și de
succes, însă va fi o prezentare altfel, pe niște coordonate conceptuale și metodologice noi.
Concluziile finale ale cercetări – după modul cel mai obișnuit al unui asemenea
demers academic – vor puncta lapidar toate obiectivele îndeplinite și confirmarea ipotezelor
investigate ...din perspectiva unui constructivism critic de tip nou, al unuia judiciarist.
În ce măsură constructivismul judiciarist – cu putere explicativă semnificativ îmbunătă-
țită – va fi perceput fie doar ca o simplă metodă, fie ca o concepție articulată și germinativă
pentru re/cunoașterea / cercetarea / investigarea / deconspirarea / descifrarea științifică
(sau, în tot cazul, cu potențial științific) a necunoscutului / secretului, ...rămâne de văzut !
358
(I) CADRUL CONCLUZIV
Colaborarea ca proces atipic, pe de o parte, are o proceduralitate și mai atipică, inter-
condițională și inter-condiționată cu / de o alta, proceduralitatea de (construcție și) sub-
stanțializare a interesului, al unuia concret și al cărui precursor embrionar (îi) este intenția.
Pe de altă parte, lăsând provizoriu separat cele două proceduri complicate și intercon-
diționate reciproc în varii și fluctuante gradualități, procesul atipic al colaborării – deci
procesualitatea ei –, este conexat(ă) simbiotic cu un climat care să-i îngăduie apariția,
desfășurarea / parcursul și realizarea / încheierea acelui proces, atipic dar unul concret.
Pe lângă alte instrumente auxiliare, cele două fațete ale colaborării au impus astfel
teoretizarea unui mecanism de înțelegere a respectivului proces, înainte de orice și chiar
până la ”aclimatizarea” ei în mediul de intelligence, ca interes direct și imediat al
investigației.
Oricum, este imposibil de imaginat intelligence-ul fără colaborare, tot așa cum nici
colaborarea fără inteligență, inspirație, adecvare intuitivă, poziționare spontană, informație
atent verificată și fără prejudecăți interpretată, etc., nu ar putea să fie ceea ce este.
Demonstrat, în intelligence se colaborează intelligent cu oricine și în orice condiții.
Tot potrivit analizelor investigației, când, cum și cu ce limite sunt detalii pe care le poate
dicta numai interesul, în nici un caz încrederea ori alte justificări poetice sau filantropice.
Prin urmare, centrul de greutate al teoretizării unui proces (de colaborare), inițiat /
desfășurat de către o entitate (de intelligence) într-un climat specific, a fost circumscris unui
interes concret, care încolțește intențional, se exprimă rațional și poate fi satisfăcut
emoțional prin mijlocirea unui comportament, în compunerea căruia sunt asociate
mentalitatea imitațională / culturalizată și viziunea inspirațională / spontană.
Pe de o parte, existența a prea foarte numeroase definiții alocate procesului de
colaborare sau chiar alegerea de circumstanță a unei definiții instituționale reprezentative
pentru intelligence nu au fost de natură să simplifice anvergura investigației, dimpotrivă.
Pe de altă parte, nici construirea unei definiții mai aplicate, mai practice, mai operațio-
nale, nu este în sine o garanție că procesul și / sau entitatea prin ea definite ar accepta ori
ar facilita evaluarea / renunțarea la părelnicia evaluării, în noul context astfel dobândit.
În definitiv, posibilitatea teoretică de evaluare este condiționată de natura variabilelor
(spre exemplu, cea a secretului), fie incluse explicit într-o definiție up’datată, operațională/-
bilă – ca în cazul celei a colaborării – fie implicite dar intenționat lăsate în afara cadrului
definit – ca în situația definiției intelligence-ului –. O posibilitate practică ar fi tot malversată.
Altfel simplificat fie scris, variabila problematică a investigației a fost secretul /
necunoscutul, variabilă constant și perpetuu inevaluabilă care caracterizează în egală sau
chiar competițională măsură atât colaborarea și intelligence-ul, cât și comportamentul prin
care primele două s-ar putea desfășura și îndeplini, fără alte considerații legate de interes.
359
În pofida faptului obișnuit că investigarea a ceva necunoscut intră în firescul oricărei
cercetări, o sumă de ceva-uri secrete analizate concomitent în perimetrul aceleiași investi-
gații își amplifică latura problematică, mai ales atunci când și acolo unde oricare ar fi acel
ceva secret trebuie verificat cu sau prin alt ceva (încă) la fel de secret, dacă nu chiar cu mult
mai necunoscut, la fel de instabil, dacă nu chiar cu mult mai fluid, uneori și pe alocuri, în
timp real și într-un spațiu de necuprins și / sau non-identificabil, ca o ’culme a variabilelor’.
Însă, acestei laturi problematice, care întâmpină inconvenientul menționat de la o
primă și superficială privire, i se alătură alte două legate de metodă, pentru analiză și
verificarea rezultatelor obținute în urma celei dintâi și – nu în ultimul rând –, legată de
concepte auxiliare, ajutătoare (ori tocmai de lipsa lor), necesare și pe alocuri indispensabile
unei analize pătrunzătoare, de/constructiv-re/substanțializată, (re)integrativă și acurată.
360
După cum cercetarea a demonstrat, deconstruirea unui angrenaj, a unui mecanism,
a unui proces ori a unui concept, de (cele mai) multe ori s-ar putea să nu fie îndestulătoare.
Este lesne de bănuit că, într-o oarecare pondere, deconstrucția unui utilaj, proces, etc.,
ar putea / ar risca să deconspire relevantul din secretul funcțional al obiectului astfel
decon-struit în vederea analizei, o deconspirare nu întotdeauna și de oricine dorită.
Însă independent, concomitent sau în urma acelei deconstruiri vor fi numeroase situa-
țiile în care componentele deconstruite vor perpetua un secret structural relevant analizei,
poate la fel de important dacă nu cu mult mai mult, în comparație cu secretul funcțional.
Ori, odată ce se înțelege rostul / principiul unui mecanism, se va putea intui cu o oare-
care ușurință funcționalitatea/-ismul altora similare sau asociate, gradul de SECRET (inter-
n/alizat) putând fi referențializat, bănuit, presupus de o entitate avizată, fără a ignora și
inerentele multiple situații posibile de relativizare, percepție și / sau interpretare greșită, etc.
Colaborarea, intelligence-ul și comportamentul asociat desfășurării / realizării lor,
separate sau împreună, mizează mai mult pe secretul lor structural decât pe cel funcțional,
fiind preocupate să deruteze intuitivul, să se îndepărteze protectiv de vulnerabilitatea
oricărei indezirabile referențializări și să-și conserve / proiecteze / perpetueze misterul, cu
toată atractivitatea celui din urmă, cel puțin până la satisfacerea unui interes concret dat.
Provizoriu fie scris, secretul structural, putând fi considerat unul morfologic, tot așa ar
putea ‘fi’ / ’avea’ și chimie, și emoție, de vreme ce viețuiește fără vreo reprezentare optică,
deconstruibilă, dar fără a fi totuși excluse alte reflexii senzoriale (termice, magnetice, etc.).
Presupunerea de a se (putea întotdeauna) intui conținutul nedeconstruibil și extra-
senzorial al unui atare tip de secret ar fi confuzie, greșeală, altceva decât ceea ce este, cu
efecte directe și contrare celor utile în privința aprecierii, evaluării ori calculării sale sub-
stanțiale, pentru vreo decizie, planificare sau tacticizare, care să-l operaționalizeze ...la risc.
(45)
Ex: Potrivit acelui stadiu, ”o anume parțializare a unui pahar cu apă de pe noptieră în comparație cu apa
oceanului planetar, în afara rapoartelor cantitate - calitate sau micro ↔ macro ar putea să releve
deopotrivă metodă și – mai ales – interes de investigație cu totul diferite, în raport cu individualitatea
(...nu cu identitatea). Formula chimică / identitatea apei e aceeași, însă cele două ape, nu. →
361
aptitudine să deconspire / descifreze mai mult și mai util secretul substanțial care s-ar dori
fățiș investigat sau doar ar fi atins / cădea prin ricoșeu sub incidența vreunei terțe cercetări.
Prin urmare, secretul și studierea lui reclamă alte ”rigori” ori, altfel fie scris, alte
derogări metodologice, în lipsa cărora, rezultatele analizei întreprinse ar putea fi doar
mediocre, poate în cerutele standarde științifice, dar stânjenitor de inutile.
Tocmai de aceea, încă din timpul analizei – și până la vreo verificare de etapă preli-
minară a rezultatelor ei – prima consecință constatată a fost lipsa unor concepte ajutătoare
potrivite unei atari investigații, în care toți termenii analizați comportau un grad covârșitor de
necunoscut de diferite forme și naturi – de la confuzii ne/intenționate, la suprapuneri de sem-
nificații, profesionalism îndoielnic și până la lipsa vreunui interes de studiu anterior, etc. –.
În pofida faptului că pe de o parte, a ajuns la prea-coapta vârstă a maturității – chiar în
pragul pensionării – iar, pe de altă parte, că deja a consacrat în folclorul propriu conceptul
(relevant în triplă ipostază) de re / de / -substanțializare, cercetarea a avut un motiv bine
întemeiat să nu renunțe la cel de parțializare, reamintit și subliniat în cele ce urmează :
În primul rând, de/substanțializarea nu este un substitut al parțializării, pe care doar o
completează / conjugă, mult mai diferit și riguros decât de/construcția unei realități cercetate.
Apoi, chiar înainte de deconstruirea strategiei, pentru făurirea justificată a unui instru-
ment tactic de analiză propriu (și tocmai pe ’conținutul’ / componentele strategiei) – cel al
climatului de intersubiectivizare –, a fost împrumutat un termen vechi de când lumea, ușor
resemantizat în peisajul de contextualizare analitică, păstrându-i-se însă neatins/ă logica /
funcționalul / funcția pe care o / îl îndeplinește (preponderent dar nu exclusiv) în judiciar.
Într-un mod uneori vădit, alteori difuz / latent, termenul de parțializare ține de justiție,
fie ea o justiție referențială, referențializată / -bilă instituțional, societal sau altfel.
Partajul, părtinirea, a face / ține parte cuiva, etc. – presupuse ca fiind realizate cu inten-
ție –, au inevitabil o relevanță directă și apăsătoare din două perspective diferite, dar care,
în cadrul prezentului demers investigativ, au cunoscut intersectări și suprapuneri repetate.
Perspectiva ideațională a parțializării a fost abordată ca JUSTIȚIE pur și simplu, având
un rol distinct și precumpănitor în cadrul de verificare a celor inițial analizate.
De asemenea, s-ar putea deconstrui cu ușurință vizual, tactil și / sau imaginar, dar într-o anumită situație
nu ar fi suficient fără să se guste ori fără să se miroase. Tot așa, nu ar fi posibilă (sau utilă ori acurată)
deconstruirea unui produs culinar (ciorbă sau cozonac) în elementele ce l-au compus inițial, ca să fie
gustat deconstruit sau să mai poată fi ‘reconstruit’ altfel, și nici nu ar fi serioasă ideea deconstruirii
benzinei ori a unui parfum oarecare pentru a li se recalibra mirosul, tradus în ultimă instanță prin
compoziția (chimică a) celor dintâi, prea puțin intuibilă (și prea mult păcălitoare / manipulabilă).”
362
suma individualităților (întreg), decât ar fi putut fi cel de agență (invariabil identitară) -
structură (conflictual identitară, neutru identitară sau non-identitară).
Despre desubstanțializarea diadelor individual - identitar și agență - structură se vor
avansa concluziile asociate lor, dezvoltate în partea a doua, cea a concluziilor sectoriale.
Faptul că parțializarea ține întâi de natură și abia apoi de logica / judecata / justiția ei
– imprimată (deci) tocmai de acea natură – a avut repercusiuni incomode asupra volumului
de teoretizare, adăugate celor presupuse de explicarea coerentă a conexiunilor mai puțin
vizibile (sau chiar nevăzute) dintre colaborare, intelligence și comportamentul lor, emina-
mente secrete sau în varii grade de mimare, disimulare și / sau teatralizare / artă.
Un alt volum uriaș de teoretizare a adus cu sine acel climat de intersubiectivizare, care
își are fibra originalității mai mult în conținutul și în modul / tactica de fundamentare ; o idee
vagă asupra (posibilei) lui (existențe) fiind vehiculată încă de pe vremea lui Montesquieu
([1748] 2001) – fără a mai fi reamintite și alte premonitoare referiri cu un secol (sau mult
mai) înainte, pe detalii esențiale ori asimilate/-bile despre natura dreptului natural (e.g.
Grotius 1901) – în diferite forme și expresii superficiale ale ”climat”-ului, deloc explicate.
Așadar, climatul de intersubiectivizare a interesului cu viziunea lui, reprezintă unul
dintre conceptele și instrumentele proprii, inedite, originale și de forță ale acestei investigații.
Fiind un instrument tactic în sine și căutând să compenseze cât mai util desființarea
strategiei, a folosit la demarcarea diferențelor nete – de natură și de logică – dintre organiza-
țional și instituțional, pregătind de/substanțializarea structural-funcțional(ist)ă ulterioară.
Un atare instrument tactic, cu aptitudini de adaptare și ajustare metodologică, ar putea
constitui un exemplu concludent al parțializării, al acelei parțializări dublu perspectivate,
material / acțional / intențional, al interesului și ideațional / rațional / al judecării, al justiției.
Într-un atare concept, într-o atare parțializare, raportată la un singur interes – în indivi-
dualitatea lui, nu indistinct, nu la grămadă –, raportată deci la un interes concret (nicicum
asociat identitar și fără să intereseze legitimitatea / autoritatea lui), se operaționalizează o
PARTE a culturii, o simplă amprentă culturală / Cp (și nu cultura în complexitatea ei) care se
va construi reciproc și punctual / PARȚIAL doar cu o PARTE de comportament, acel crâmpei
din ansamblul său articulat, mentalitatea / MBh, care se exhibă inerent și activ cu prilejul
realizării acelui interes concret (și nu al altuia), într-un anume climat dat (și nu în altul), care
climat, în chip reactiv, va avea o contribuție proprie la acea (inter)acțiune sesizată în perime-
trul său, contribuție la fel de PARȚIALĂ / proporțională sau nu, din potențialul pe care îl are.
Separarea teoretică dintre partea vizibilă, cognoscibilă a colaborării și / sau a intel-
ligence-ului – cu me n t a lit a t ea asociată lor, prezumată ca fiind (la fel de) vizibil detectabilă
/ exprimată – și partea secretă a acestora – cu vi ziu n e a asociată structural de mentalitate,
dar funcțional de climatul în care primele două se desfășoară – a reprezentat o altă
provocare, atât de fundamentare teoretică cât și, mai ales, de corelare și verificare ale tuturor
celor teoretizate, atât în privința diferențelor binare colaborare - cooperare și intelligence
organizațional - intelligence instituțional cât și în cea a mentalităților practică - tradițio-
363
nală cu care diadele dintâi sunt operaționalizate, sub rezerva firească a numeroase posibile
relativizări și / sau excepții (pentru cele din urmă alocându-se în teză o secțiune cu exemple).
Ar mai fi (fost) multe de mărturisit în privința metodologiei la care ipotezele și obiec-
tivele cercetării au impus improvizații și extensii asociative și analitice neprognozate inițial.
Volumul astfel obținut a fost cu mult peste unul înzecit față de cel cuprins în coperțile
lucrării, iar preocupările de drastică simplificare au ridicat, la rându-le, dificultăți de altă
natură și consistență, deopotrivă metodologice, de conținut și de articulare a lui.
Tot din rațiunea acelei simplificări, aici a fost concepută o alternativă de reprezentare
grafică pentru înlesnirea înțelegerii logicii cercetării, legată de ordonarea dezordonată a
întregului ei conținut, tocmai pe acel binom metodologic de/constructiv-parțializant și până
la de/substanțializarea care va fi sintetizată în partea următoare a concluziilor sectoriale.
364
În economia investigației, culturii / Ct i-a fost acordată atâta importanță cât i-a fost
necesară, fără strop de zgârcenie. Însă, în desfășurătorul acestor concluzii ea va fi împinsă
spre un plan secund, cercetarea nefiindu-i cu prioritate dedicată, ci doar incidental.
Într-o etapă următoare, primul plan a fost ocupat de păpușa Cm / climat, o Matryoshk’ă
destul de originală, aptă să încapsuleze păpușa comportamentului / Bh cu toate piesele de
ea conținute, fiind o Matryoshk’ă de primă parțializare care a fost asociată cu interesul, unul
concret și cu ...circuitul interesului în natură, în natura Cm, desigur.
365
Apoi, același prim plan ocupat – poate ostentativ dar, în tot cazul, justificat – de către
Cm a fost relaționat prin păpușile conținute deconstructiv cu o altă parțialitate, informația,
niciodată completă, niciodată ’corectă’ destul, volatilă, comercială și comercializabilă între
amici și inamici deopotrivă, între putere și autoritate (aproape) întotdeauna altfel (din rațiuni
și cu utilizări diferite); fie informația ca atare (cu emoția sa), fie – mai ales – secretul ei.
366
Figura 21: Sugerarea ansamblului de analiză, cu n seturi
de Matryoshka Dolls, al prezentării “browniene”
din capitolul 4
În sfârșit, deși printr-un artificiu asemănător s-ar fi putut crea eventual și o repre-
zentare pentru capitolul 5, conexiunea dintre colaborare și privatizare este mult mai
problematică pe acel tip de ilustrare grafică (prin intermediul “păpușilor fertilității” ), deși
amândouă au capacități înoitoare, creative, speciale.
Cele arătate în ultima secțiune a capitolului 3 și în ultimile două secțiuni din capitolul 5
au (foarte) puțin explicit și covârșitor de mult implicit. Ori, investigația nu și-a propus să
transforme această lucrare într-o carte de colorat pentru a face vizualizate toate subtilitățile
acelei conexiuni – în mare parte dificil de intuit / bănuit –, care ar reclama mai degrabă
parcurgerea și o avizare corespunzătoare asupra întregului tablou / cadru de cercetare.
În tot cazul, cum nu există o cultură a colaborării, nu prea există nici una a privatizării –
în pofida numeroaselor reglementări la ea referite –. Tot așa, cum nu se poate identifica un
comportament (stabil) al colaborării, nu prea ar putea să existe nici unul asociabil unei
privatizări perpetue. Însă relevantul conexiunii are cu totul alte ’bride de prindere’.
367
‘Inefabil’ fie sugerat, prin privatizare, autoritatea se auto-/deconstruiește, la un moment
dat, într-o pro/porție bine calculată, o deconstrucție voluntară (și) a legitimității sale, o delegi-
timare comercializabilă pe binomul costuri - beneficii, nu pe încredere ori alte năzbâtii.
Încrederea în aceste matryosh-te, cu geometrie variabilă, cu metamorfoze imprevizibile
și neîncetate, este cam tot aceeași care ar putea fi rezervată entităților care le-au creat, le
întrețin și le perpetuează pe cele dintâi, din interese mereu schimbătoare.
De altfel, așa cum s-a subliniat și în teză, în primul rând s-a avut în vedere privatizarea
informației cu secretele ei asociate, înaintea oricărei alte forme savante de înstrăinare,
modificare patrimonială sau exprimarea unui (nou) interes cu relevanță comercială.
Elementele conexiunii colaborare - privatizare sunt ombilical legate de interes și de
informație, aflate într-un alt ombilical legământ pe germenii binomului elementar acțiune -
reacțiune, traduse prin varii forme de la influență - politizare / control, în diferite grade și
intensități, cu rezultate diferite, mai mult sau mai puțin practice (ori perceptibile / secrete).
Toate cele de până acum pot fi considerate în individualitatea lor ca niște seturi de
păpuși – cu geometrie variabilă și transcendente în direcția pe care le-o proiectează intere-
sul –. Setul de Matryosh-te al rezultatelor nepractice, neperformante, inutile, dispensabile
este continuu cel mai supus transformării, up’datării, sanitizării, îndepărtării, înstrăinării,
comercializării, etc., atât în ograda puterii, cât și în curtea autorității – cu securitatea (în sens
larg) și intelligence-ul proprii celei din urmă – fie prin colaborare, fie prin privatizare (“instituțio-
nală” – inclusiv), fie prin amândouă și / sau prin / cu alte artificii (cel mai adesea) secrete.
Cele două piese ale acestui ultim set de Matryosh-te rămase nereprezentate grafic,
nu sunt confundabile sau interșanjabile; sunt doar precum două surori gemene sau nu,
vitrege sau nu, care și-au împărțit clar două roluri distincte, în aceeași logică și de aceeași
natură, dar foarte instabile și alternante în îndeplinirea acelor roluri. Colaborarea are izul
politic, Privatizarea îl are pe cel economic ; se întrețin și se susțin una pe cealaltă.
De aceea, întotdeauna și peste tot, atât informația (cu secretul ei), cât și interesul
(cu satisfacerea / rezultanta lui practică) vor păstra o dublă semnificație și relevanță, deopo-
trivă politică și economică. În această ecuație, încrederea se pare că nu a prins un loc
eligibil, evaporându-se demult, dăinuind numai grație unor cucernice LSC invariabil culturali-
zate, în diverse gradualități și intensități cu nenumărate și interesate accente identitare.
”Înfrățirea” de astăzi a entităților – pe baza informației și din interes –, cu parțialități din
sorelnicia păpușilor, este garanția competiției de mâine, când conflictul nu trebuie / nu poate
fi exclus. Cât de intelligent, în eventualitatea unui atare conflict, acela va fi inițiat, gestionat
și (profitabil) soluționat ar putea rămâne tot o chestiune de grad, de mentalitate și de climat.
Însă toate acestea, vor fi resistematizate altfel în cadrul concluziilor sectoriale care
urmează. Înfățișarea aspectelor metodologice de interes pentru înțelegerea organizării
aparent dezorganizate a conținutului investigației, deci a acelor aspecte de oarecare gene-
ralitate avute în vedere pentru prezentul cadru concluziv se va încheia aici, sub rezerva unor
posibile subsidiare completări în cea de-a doua parte a concluziilor.
368
I / i i . As pe c te de formă (st ilist ică ) a le c e rc e tă ri i
Plecând de la Teoria matematică a comunicării (Shannon & Weaver 1964) spre
Instinctul lingvistic (Pinker 2015a), Sensul stilului (Ibidem 2015b), etc., printre multe alte
lucrări la fel de interesante (e.g. Black 2015, etc.), s-ar putea contabiliza o varietate
nelimitată de “tehnologii” și de tendințe de prezentare și de parcurs ale ideii, ale informației,
ale unei teme date sau alese și apoi, ale rezultatelor de analiză referite la cele dintâi.
Însă, o investigație ca cea de față, fiind forțată să depășească perimetrul alocat
constrângerilor elementare pentru o temă comună, a cotidianului obișnuit și / sau facil întru
(re)cunoaștere (e.g. Murray 2012), a trebuit să facă ceva mai multă echilibristică pentru a
îndeplini standardele acceptate/-bile de Fundamentele cercetării științei politice (e.g.
Kellstedt & Whitten 2009) și, cu atât mai riguroase, ale celor prevăzute expres și limitativ în
Manualul stilistic pentru știința politică (APSA 2006).
Deși pe fond s-au respectat întru totul imperativele acestui ultim manual indicat, în
privința menționatelor standarde s-ar mai putea adăuga alte câteva precizări utile :
Demersul s-a axat pe două elemente tematice foarte atipice, denumite colaborare și
intelligence, care prin definițiile lor, dincolo de ele și / sau în lipsa lor, își refuză amândouă
și deopotrivă teoretizarea, standardizarea, uniformizarea, ‘academizarea’, preferând ca
moduri de exprimare și manifestare discrete alte meta- și para- limbaje, jargoane, simboluri
și instrumente operaționale, cu o dinamică a lor, într-o continuă interacțiune reproductivă.
Această situație concretă, în atipia ei, a avut repercusiuni directe și pronunțate asupra
modului de formulare a unor segmente semnificative din teză, mai ales în cele care au fost
focalizate pe analize și apoi, pe noutățile tot din acelea rezultate.
Segmentele în cauză au fost personalizate / însușite la persoana întâi în același spirit
al ”I or We ? ” recomandat în manualul călăuzitor tocmai citat (APSA 2006, 14).
Tot la persoana întâi au fost amplasate și acele situații exemplificativ-explicative în
care exprimările impersonale ar fi putut să pară ofensatoare și / sau ar fi putut să creeze
suspiciuni de direcționări aluzive către împrejurări și / sau entități cunoscute / vizabile.
De asemenea, din pricina aceleiași naturi tematice, delicată în prea multe inefabile
privințe, pentru a fi evitate situații posibil stânjenitoare, ”atunci când, acolo unde și dacă”
cele petrecute nu ar fi putut să constituie vreun motiv de mândrie ori care să avantajeze
concretul, s-au folosit tot felul de artificii constructive de estompare a acelui concret, mitigația
”uneori și pe alocuri” fiind cea mai frecventă și considerată cea mai potrivită, de altfel o
traducere ușor adaptată ale altora comparabile, din literatura de intelligence.
Oricum, subtextul – care nici nu ar fi putut să lipsească dintr-o investigație de acest
tip – nu ar trebui să comporte precizări adăugate, cerându-se identificat ...însă, cu multă
precauție interpretat, prin coroborarea atentă cu ansamblul cercetării și / sau contextul vizat.
Odată considerate ca satisfăcător depășite chestiunile legate de metodă și de formă,
rezervate cadrului concluziv, urmează să se treacă la cele de conținut, la partea a doua :
369
(II) CONCLUZII SECTORIALE
În paginile ce urmează, cercetarea va dezvălui o altă perspectivă a sa, o perspectivă
diferită, una nouă care, în egală măsură, a avut rolul și este rodul verificării și confirmării
rezultatelor acelei perspective deja cunoscută din cele cinci capitole ale tezei.
Noua perspectivă aproape că s-a creat / construit / substanțializat de la sine prin
cumulul a numeroase concluzii parțiale, atât culese (selectiv), cât și dobândite din stadiile
preliminare de analiză și din etapele avansate de articulare a primelor rezultate, deopotrivă.
Ceea ce va diferenția peremptoriu versiunea de verificare și confirmare a rezultatelor
cercetării, de cea a investigației însăși, nu va fi doar metoda ci și referențialul.
Așadar, dintru început fie subliniat, colecția de concluzii sectoriale care va fi desfășu-
rată în principal pe diada de / re / -construcție - de / re / -substanțializare a realității cerce-
tate și în subsidiar, pe diada individualitate - identitate a aceleiași realități (de referință /
alese) se va raporta la / poziționa între două mecanisme relevante ambelor perspective –
anterioară și prezentă – : mecanismul adaptativ-transformativ și cel adaptativ-conformativ.
Prin urmare, fără să se îngăduie loc redundanțelor, această colecție de concluzii își
propune mai degrabă să amenajeze parcursul triadei constructivism (critic) → parțializare
(ideațională – în sensul arătat în cadrul concluziv / n. a. –) → substanțializare (judiciaristă) către
acel c ons tr uc ti vi sm j udi c i a ris t, a cărui fundamentare, într-o formă mult simplificată,
mai mult schițată, este rezervată încheierii acestei părți din concluzii.
Fiecare subtitlu din concluziile sectoriale se va putea considera completat cu formula
”concluzii referite la... ” așezat înaintea subtitlului, fără alte precizări / mențiuni adăugate, în
cele ce urmează fiind de la sine înțeles și deci fără a mai fi repetat plictisitor, în scris.
Prezentarea noii perspective, pentru a fi cât mai comprehensibilă, va relua from
scratch întreaga substanțialitate a investigației, plecând însă de la presupunerea că
perspectiva inițială fie nu a fost deocamdată parcursă, fie că nu a fost îndestulător înțeleasă,
fie că nu a fost mulțumitor acceptată ...încă. Astfel, luând-o de la firul ierbii, întreaga colecție
de ”parțialități” / concluzii sectoriale ar putea fi considerată ca o ...teză, de sine stătătoare.
371
spațiale și cea a alterității, amândouă probabil și dezirabil alăturate sau relaționate la
momentul concret când s-a zămislit / stabilit individualitatea tacticii.
Localizarea și alteritatea, posesoare ale altor seturi de informație specifice fiecăreia,
configurează în concurs, împreună dar separat, arhitectura unui climat, care climat va pune
laolaltă și va malaxa altfel toate seturile de informație detectate – inclusiv cel distinct, al
informației alese și folosite de tactică, prilej secret de verificare a calității și utilității ei –.
Altfel iarăși simplu fie scris, tactica / procedura de pândă, iscodire, atac / apărare,
colaborare, etc., este forțată de acea anume localizare, de climatul locului pentru și / sau în
care s-a planificat pânda, iscodirea, climat incluziv totodată al alterității / entității împotriva
căreia se intenționează atacul ori cu care se dorește colaborarea, etc., să dobândească în
timp real aptitudini adaptativ-transformative, în limita posibilului îngăduit de sursa / natura
ei originară și de resursa / logica imprimată de sursă (structural-funcționalul său constitutiv).
Față de și în raport cu acel climat concret acea tactică (și nu alta) se manifestă.
Față de și în raport cu acea tactică, anume caracterizată de natura și de logica ei,
climatul va dicta adaptarea aceleia în timp real, re-proceduralizarea continuă a tacticii
alese inițial, până la satisfacerea interesului concret, pe care tactica / procedura procesului
îl urmărește ca rezultat, final ori de etapă, și îl mediază (fără ca înlocuirea ei să fie exclusă).
Dacă însă tactica refuză adaptarea și transformarea în timp real și în mod util, dacă
proceduralitatea este impusă de / prin vreo ”strategie” anterioară – deci, externă / străină
climatului efectiv de desfășurare a procesului necesar pentru satisfacerea interesului –,
sancțiunea naturală și imediată a climatului va fi compromiterea rezultatului.
Tactica / instrumentarea, percepută static, substantivizat, are o valoare redusă – deși
cu mult mai ridicată și mai aplicată decât cea a substantivului strategie –, încorporând însă
doar un amestec pur inaugural de experiențial (mai mult sau mai puțin culturalizat) și de
informație de bază, suficiente să-i confere alegerea acelei proceduri în defavoarea altora.
Însă tacticizarea / instrumentalizarea, dinamică prin însăși forma în care este exprima-
tă, proceduralizarea în timp real, continuă și într-un mod cât mai practic, este cea care are
cu adevărat o valoare utilă / valoare efectivă de întrebuințare în satisfacerea – eventual
performantă, cu succes a – unui interes concret.
372
I I / ii. De l a i nte l i gența pa rta j a tă l a ins pi ra ți ona l ș i imi ta ți ona l
De l a i nte nționa l , ra ți onal ș i emoți ona l
l a i ndi v i dua l i ta te și i de nti ta te
Natura însăși stârnește și premiază deopotrivă tactici adaptativ-transformative în timp
real și în mod util, pe care la rândul Ei și le exersează printr-o (de conveniență) așa-numită
”inteligență naturală” a biologicului. În cadrul unui biologic social, acea natural intelligence
este mult mai lesne vizualizată, verificabilă experimental și repetat dovedită.
În societățile biologice – din rândul cărora nici cele umanoide nu ar trebui să fie puse /
lăsate deoparte, în pofida proporțiilor uriașe de ’artificial’ cu care se auto-inundă, devenind
din ce în ce mai îmbibate cu riscul sufocării prin artificialul indigest / înecat – deci oricare,
de orice tip și oriunde ar fi acelea (roi, mușuroi, stol, banc – de pești –, etc.), Natura uneori
generează sau elimină, alteori doar stimulează ori inhibă / premiază ori sancționează fie
partenerii săi de inter/acțiune, fie inteligența lor naturală și / sau modul cum o folosesc.
Odată ce interacțiunea sugerează o reciprocitate a acțiunilor, uneia inițiale urmând re-
activa, etc., Natura se comportă ca o autoritate, pe cât de absolută, pe atât de flexibilă, pre-
dispusă să partajeze la schimb informație și secret, pe tactici fluide de întrebuințare a lor.
Inteligența naturală, care în cele din urmă – în prezent – a ajuns să fie cel mai potrivit
simbolizată prin sintagma swarm intelligence (xxv./ b) , este de asemenea o inteligență
partajată, construită (deloc surprinzător) continuu și reciproc – evolutiv, într-o relativ
accentuată armonie dar și cu inerentele conflicte –, între / de către Natură, ca autoritate a
cărei contestare de legitimitate ar fi inutilă din orice direcție și / sau oricare interes ar veni
ea, și (parte dintre) supușii Săi, societățile biologice, oricare ar fi acelea și poziționarea lor.
373
totdeauna / prea des cât de loiali i-ar fi agenții ori cât de echipați ar fi aceia pentru exprimări
/ manifestări / comportamente inteligente, înaitea oricăror altor tactici și tacticizări.
374
De fapt, teoretizarea / instrumentalizarea sentimentului de ne/încredere – și a oricărui
alt sentiment, a emoționalului în general (și nu numai) – nu se face pe sentiment ori cu
sentimentul, pentru că nu se face pe principiile egalității de tratament și al echivalenței
mijloacelor, ci se face pe interes, cu interesul (unul cu intenție, atent calculat, util celui care
a avut intenția și s-a ostenit cu calculele) tocmai de a nu se cunoaște interesul, acela real.
Emoționalul, visceral natural (xxi./ f-k) , deci organic integrat în ansamblul oricărei forme de
inteligență naturală – și de care astfel este văduvită numai artificial intelligence – va avea o
participație greu de separat, în individualitatea sa chimică / energetică, în cadrul acelui
comportament inteligent și util desfășurării unei inter/acțiuni, mai mult sau mai puțin fizice.
Neputând fi ”decupat” / deconstruit / parțializat / partajat de intențional și rațional, care
din plictiseală s-ar mai putea juca periculos cu identitatea, emoționalul își imprimă fie
zgomotos, fie în secret / în tăcere individualitatea asupra celorlalte două și, împreună, în
mod inteligent, pentru a nu dezamăgi Natura al căror agent îl reprezintă în indiviziunea lor
natural stabilită, nu vor evita inspirația și imitația oferite de Natură și inteligența ei (naturală).
Ca ’agent’ (ereditar) al Naturii, individualitatea (naturală, chiar colectivă fiind – cu o
emoție la fel de colectivă, ca în cazul roiului, turmei, etc. –) nici nu ar prea putea tactic cum
să ocolească acele generoase daruri, pe atât de gratuite și inevitabile pe cât de ereditare
sunt. În acea construcție continuă și reciprocă cu Natura, pe parcursul cărei edificări
inteligența partajată, cea genetică / ereditară se update’ază în interacțiune cu aceeași
Natură / alți agenți ai Ei, adaptativ-transformativ, într-o inteligență dobândită, la fel de
partajată și partajabilă cu alteritatea, care nu mai este obligatoriu să fie exclusiv naturală.
Ori – înainte de și până la orice manifestare convingătoare a rațiunii – inspirația și
imitația sunt cele mai utile și eficiente instrumente, utilizate în chip natural, pentru partaja-
rea, capacitatea de împărtășire și de însușire a celor (re)partajate, selectiv din experiențial.
Având vocații la fel de naturale, niciodată și nicăieri nu se va putea postula un raport
optim între cele două instrumente de partajare a informației, a inteligenței partajate pe
informația rezultată interactiv ori a cunoașterii dobândite și selectate experiențial, pentru
tacticizarea interesului (...de colaborare sau al altuia) : cât ar fi ideal să fie inspirație și ce
procent de imitație trebuie să conțină o inter/acțiune sau o tactică de planificare a celei din
urmă ? În privința inspirației situația este stânjenitor de simplă, ea nu poate fi reglementată.
375
existență imaginară până la materializarea lui dar care, deloc surprinzător, odată mate-
rializat nu (mai) este o copie, nu mai este un fals ci poate doar o alternativă.
Rolul inspirațional al imitației și cel imitațional al inspirației sunt extrem de problematice
în inteligența partajată, în intelligence, în colaborare și tacticizarea interesului pentru ea sau
în orice altceva, unde alternativa de a înlocui un agent al Naturii cu un altul, la fel de natural,
nu exclude alternativa de a-l înlocui pe cel de-al doilea cu unul artificial (în tot ori în parte),
care poate să fie o falsificare a celui înlocuit inițial sau o creație, mai mult sau mai puțin
imitațională. Pe fond, din interes, o realitate va putea fi oricând înlocuită cu o alternativă a
sa, o realitate alternativă care nu va avea nimic de a face cu pro/clamarea rituasă și
peiorativă a ”epocii post-adevărului” sau a altor formule discursive superficiale (xxi./ a - g) .
Realitatea alternativă – pentru că aceea pură și adevărată nu a existat nici măcar în
definiții (...cele cu pretenții de inteligență, desigur) – s-a zbătut și o va face pe mai departe
între inspirație și imitație, trecute prin filtrele inteligenței partajate (ale Naturii și infinității sale
de agenți biologici, cu ereditate naturală), adică a acelei inteligențe amalgamate cu grade
variabile de emoțional, intențional și rațional, capabilă apoi să perceapă și să transmită după
interes și pricepere, o infinitate exponențializată de realități alternative.
Agregarea unora dintre ele va tămădui dorințele de accentuare a identițății și comu-
nizării ei, etc. dar tot nu va crea o singură realitate, comună și adevărată, stabilă și conforta-
bilă. Cele rămase neagregate, mereu reînoite și care nu fac un scop în sine din reunirea lor
întru făurirea unei unice realități, vor fi sortite ca să fie folosite fără mofturi de către acei
agenți ai Naturii apți să valorifice inspiraționalul și imitaționalul, cu informația, inteligența
și cunoașterea potrivite și optimizate celor dintâi, pentru a face din puzderia de realități
naturale, artificiale, virtuale, imaginare, viitoare și neimaginate încă, o parte suficient de
agreabilă și de ușor comprehensibilă a existenței lor vremelnice, până ce Natura o să înlocu-
iască la fel de natural, garnitura / generația de agenți naturali, cu alte garnituri alternative
dar naturale de agenți ereditar descendenți ai celor astfel ”înlocuiți”.
Între inspirație și imitație, de la creație la falsificarea ei spre o altă posibilă creație, fie
o alternativă mimetică a celei dintâi, fie una malversată (sau nu neapărat) care s-o comple-
teze, s-o întărească, s-o distrugă sau doar s-o înlocuiască pe prima, orice realitate – deci și
orice alternativă a sa – se află într-o relație specială și graduală cu însăși existența ei :
376
întreg), devenită așadar un antonim cu care și față de care, de această dată, realitatea să
se poată referențializa de sine stătător. Asta face ca în cadrul aceleiași interacțiuni, deci a
unei singure ipotetice realități, să fie / devină posibile o plajă largă de versiuni, începând de
la cele puțin diferite până la altele de-a dreptul contrare.
Prin urmare, în cadrul interacțiunii, realitatea este o sumă a versiunilor ei în grade
diferite și / sau contradictorii de compatibilitate cu ea însăși. Versiunile ei incompatibile – în
sursă și / sau resursă – vor reprezenta germenii viitoarelor / imediatelor sale alternative.
377
ale secretelor lor – pe alocuri comune – dar mai ales ale informației, inteligenței, cunoașterii
și secretelor acestora din urmă, toate instabile, dinamice, cu realități im/proprii pe măsură.
Dilema existențială a realității, a uneia proprii, adevărate (în dualitatea ei), privind o
anume stare statică care să evite riscul existenței altei realități a aceleiași stări ca stare
dinamică ar putea fi totuși una falsă, dacă se menține în atenție diferența dintre instrument
/ proces / tactică și instrumentalizare / procedură / tacticizare cu inteligența (naturală - mai
mult sau mai puțin instinctiv-emoțională (xxi./ f-k ) ori intuitiv-rațională a) acelei instrumentalizări,
deci până la urmă o diferență aparent firească pe relația static-dinamic a aceleiași realități.
Într-adevăr, este o dilemă falsă dar necesară, în măsura în care în mod frecvent falsi-
ficarea unei abordări, adică a unei realități sau crearea unei dileme, adică a unei realități
fals îndoielnice – ca versiune provizorie contrară / concurentă / conflictuală și deci ca alter-
nativă potențială – își poate găsi ușor și oricând, întâi o justificare (solidă sau nu) și apoi,
eventual o susținere (mai mult sau mai puțin volatilă / agregată) de lungă / scurtă durată.
Oricum, justificarea nu va putea ocoli o anume așa-zisă realitate proprie originară a
procesului / interacțiunii, luată ca referențial, și nici pe cele cu care se aseamănă în varii
grade ori cu care s-ar putea deosebi concurențial / conflictual / distructiv și care, împreună
vor constitui un alt registru referențial de justificare a dilemei existențiale (ori de verificare
/ confirmare) a realității proprii, cea a stării statice.
Chiar și așa, realitatea astfel constatată nu va fi una a stării pur statice, ci va fi doar a
uneia pur teoretice, de referință și atât, deci ...o realitate teoretică.
378
Deci, ca act social și spre deosebire de faptul natural, instrumentalizarea – prezu-
mată sau nu ca fiind una inteligentă – poartă de astă dată inerent un intențional.
Spre exemplu, după cum se va vedea, artificial intelligence nu poate fi (...deocamdată)
purtătoarea unui intențional propriu, iar acest aspect are multiple efecte ( juridice, inclusiv).
379
iii./ f) Realitatea ”adevărată ” (xxi./ a - g)
Astfel, justificarea și susținerea unei realități ca fiind adevărată, existența ei până la
urmă, este intim legată de interes, de intenția care-l exhibă și de inteligența cu care intenția
este deliberată (sub un anume impuls (49) – emoțional întotdeauna, desigur –) pentru satis-
facerea aceluia, într-un anumit mod, tacticizat într-o anume direcție, de conformare sau nu,
de creare a unui tip de realitate atractivă normalității naturalizate ori dimpotrivă.
Deci, ”realitatea adevărată” este întotdeauna instrumentalizată (de interes) ; când
nu va fi instrumentalizată nu va mai fi calificată astfel, nu va primi (acel) adjectiv, nu se va
mai putea raporta la vreo dogmă / morală iar etica ei, a realității pure, non-referențializabile
la ”adevăr”, va / ar putea să aibă o altă relevanță de semnificație ...oricum inerent
construită / instrumentalizată social. Altfel fie scris, ’realitatea adevărată’ ar fi numai aceea
care nu prezintă interes dar, ceea ce nu prezintă interes aproape că nu există, este pe
deplin / adesea ignorat. Însă de aici începe o altă lungă poveste a legăturii intime, de astă
dată, dintre ignoranță și necunoscut / secret, legătură care crează alte (tipuri de) realități.
380
I I / iv. De l a rea l i ta te a al te rna ti vă ș i fi c ți une
l a i nforma ți a a l te rna ti vă ș i d / e fec te l e e i (...secretul ”alternativ”)
Întru re/amintire, înaintea celor șapte precizări secvențiale (iii. / a - g ) , s-a susținut că ”între
inspirație și imitație, de la creație la falsificarea ei spre o altă posibilă creație, fie o alterna-
tivă mimetică a celei dintâi, fie una malversată (sau nu neapărat) care să o completeze, să
o întărească, să o distrugă sau doar să o înlocuiască pe prima, orice realitate – deci și orice
alternativă a sa – se află într-o relație specială și graduală cu însăși existența ei ”.
Altfel simplificat fie scris, în cadrul oricărei inter/acțiuni, una și aceeași realitate este
condamnată să co/existe de fapt în (2 ...- n) versiuni ale sale, indiferent și independent de
ideea de percepție (iii. / a, b) a acelei realități și înaintea oricărui alt gând de falsificare (iii. / b, d)
pentru vreo verificare necesară / utilă (în stil popperian, propriu sau de alt tip).
D/efectul (funcțional) al realității alternative la ”realitatea proprie” (a unei inter/acțiuni
specificate, oricare ar fi ea), acela inevitabil al instrumentalizării ei (iii. / b), este completat
adesea de un altul : defectul de a nu (putea) fi atribuită și / sau asumată individual.
O atare imposibilitate conturează mai precis geneza și forma esențială a alternativei la
realitate : ”realitatea imaginarului”, în cadrul căreia închipuirile au realitatea lor proprie și
aptitudinea să se proiecteze într-o ’materializare’ teoretică a instinctului (xxi./ h - k) , impulsului,
intenției și / sau interesului, materializare pe care să o justifice și să o susțină imitațional și
inspirațional, din și prin alte realități teoretice și nu numai teoretice (iii. / c).
Dar realitatea imaginată este ’construită’ natural, prin fireasca funcție asociativă a
experiențialului, prin la fel de naturalul act de gândire, cu gradualitatea lui de inteligență.
Tot așa, atunci când ficțiunea este o realitate alternativă zămislită de ori prin conspi-
rație (sursă) și conspiraționism (resursă), ea se dovedește foarte utilă în instrumentalizarea
nu mai puțin amestecată a referențialelor (naturale și) teoretice ale altor realități verosimile,
reprezentând o altă formă rodnică de manifestare a inspirației și imitației unui experiențial
inteligent folosit, cu bizuința – verificată sau nu – a unei lipse de informație, inteligență și /
sau cunoaștere acolo unde acea ficțiune va fi diseminată și exploatată pentru un interes.
Simplificând, nici o inter/acțiune înțeleasă ca (un) instrument cu realitate proprie, teore-
tică (iii. / b,c), nu poate fi scutită de falsificarea – de la imitare (inocentă) până la ficțiune (sofisti-
cat aparent real întrupată) a – aceleia, în timpul tacticizării / instrumentalizării sale.
Instrumentarea în definitiv s-ar traduce doar ca o întrebuințare proprie, în niște limite
precise, strict normate, a instrumentului / interacțiunii, rar cu adevărat posibilă și utilă (iii. / b, c) .
Instrumentalizarea este însă o folosire / tacticizare adaptativ-transformativă (sau
adaptativ-conformativă (iii. / d - e), (xi), (xiv)) în timp real, a unui instrument, în limitele sursei și resursei
lui – adesea destul de generoase, în afara teoriei și normei –, într-un mod inerent
personalizat, individualizat, deci într-o tactică fluidă și specifică / potrivită / optimizată unui
interes concret – mai mult sau mai puțin sincer / integral exprimat (și înțeles) – , aflat în
realizare într-un climat interactiv la fel de concret, totuși cu posibilele lui alte mistere, cu
stimulente și inhibatori / constrângeri proprii (sau doar cu realități percepute stimulativ /
381
constrictiv(xvi./ d)), funcție deopotrivă de informație, inteligență, cunoaștere cu secretele lor
asociate și de emoțional și experiențial, cu secretele acestora din urmă adăugate.
Răvășitor de mult (cantitativ) și de divers (calitativ) secret într-o realitate – oricare ar
fi ea – pentru a putea fi considerată vreodată cea adevărată (și referențială), în vederea
inter/subiectivizării ei, fără contestare, fără concurența sau conflictul unei alternative
aproape instantanee, la ea , la adevărurile de ea conținute, la re / interpretarea lor, etc.
382
Realitatea – în plenitudinea formelor, versiunilor și alternativelor sale (de la cea mai
naturală la cea mai laborios teoretizată) –, a dovedit consecvent deșertăciunea acelor
tendințe și tentative vremelnice de însușire autoritară și nechibzuită a secretului (ei).
Atât dogma și profanul, prin ’modestele’ lor mijloace cât și academicul – prin așa-numi-
ta forbidden knowledge care a beneficiat de o atenție separată de textul cercetării – ori
intelligence-ul – prin clasificarea informației, căreia însă (din alte considerente) i-a fost
evitată dezvoltarea teoretică – deci prin alte instrumente / tactici, par să fie depășite laolaltă
și copleșite în egală măsură de pierderea controlului asupra secretului, care în același
timp se cere reînoit și protejat prin alte practici, tehnologii, instrumente și tactici, prilej cu
care se face – natural sau nu – și o redistribuire a posesiei lui, o dispersie a sa spre cât
mai mulți agenți (biologici) ai Naturii ...parcă după practica și justiția Ei, îndelung exersate.
O simplă poziționare în oglindă a cunoașterii realității informației cu cea corespon-
dentă, a ne/cunoașterii realității secretului aceleiași informații, conferă confirmativ o noimă
de justificare și de susținere pentru acea relație specială și (gra)duală (iii. / a - f) a realității cu
propria ei existență, oricare ar fi acea realitate și indiferent la ce s-ar putea ea referi.
De bună seamă că operaționalizarea tuturor explicațiilor / dilemelor existențiale ale
realității (iii / a-f) pentru realitatea secretului nu s-ar putea realiza MUTATIS MUTANDIS fără o sumă
de precaute nuanțări și exceptări, dintre care cele mai importante ar viza referențializarea
și registrele de referențializare ale secretului, cu care cel din urmă nu se poate împăca, nu
le recunoaște și cu atât mai puțin, vreun referențial teoretic ori vreo etică la vreun referențial
care să îi existe și să-l privească, considerându-le otova nepermise insulte la adresa
demnității și inteligenței lui, cea din urmă, una tot naturală dar egoist-nepartajată (...încă).
383
I I / v. Col a bora re și i nte l l i ge nc e c onte x tua l i za te /
/ ’ a c l i ma ti za te ’ l a re al i ta te a c onc re tă
( nu neapărat reală ...dar oricum, concretă )
În vârtejul acestui carusel al polarizărilor, polarităților și dualităților în grade diferite și
fluctuante, colaborarea a avut privilegiul să se lanseze prima în circuitul analitic, urmată
îndeaproape de (către) intelligence, cu care a ajuns cam în același timp în finalul
itinerariului investigativ dar care, au avut totuși un punct de destinație complet renovat la
încheierea parcursului, greu de recunoscut că ar fi unul și același cu cel de decolare.
Atipia celor două și a realităților pe care le crează – în adevăratul sens al cuvântului
”creație” – au întărit presupunerea nevoii acelor sumare explicații despre gradualitatea (iii. / a)
(a/simetriei statice și a re/echilibrării dinamice a) realității în general (iii. / a - g) , explicații com-
primate însă la minimul rezonabil cât să fie comprehensibile asumțiile că « și procesul de
colaborare (cu proceduralitatea sa), și intelligence-ul (cu tacticile sale fluide / tacticizarea
sa ) sunt atipice atât în posibilitățile și probabilitățile de referențializare, cât și în poziționările
deloc / părelnic deviante în firescul / naturalul peisajelor lor interactive. (iii. / g) »
Colaborarea și intelligence-ul deopotrivă iubesc sincer și dedicat informația (cu emoția
sa (xxi./ h - k)) dar incomparabil mai mult secretul ei, o dualitate și genetică, și patologică tot-
odată, a/simetrizată și re/echilibrată pe o etică utilitaristă care valorizează principii pragma-
tice de sorginte naturală, adaptate însă unui climat concret de manifestare / comportare.
Fără a fi exclusive în acea dragoste pentru informație și umbra ei, încearcă să pretindă
totuși subtil o exclusivitate pe baza meritelor – mai mult sau mai puțin reale – de a face
mereu o artă din tacticile transformative, nicicând conformative, prin care un interes
concret să fie satisfăcut cât mai optim, cât mai performant, cu succes deplin.
În perimetrul concreteței interesului și climatului, pe principii pragmatice și adaptate
până la urmă amândurora, arta tacticizării transfomative căreia îi repugnă în mod natural
reglementarea (xx) și controlul (xi./ d) , adesea ori excesive, ori inutile, ori stupide și / ori stupid im-
plementate / exercitate, se dovedește a fi o artă a inter/subiectivizării, a intersubiectivizării
unei realități concrete, nu neapărat reală ...dar oricum, concretă.
Porția de secret este prea consistentă ca să mai lase loc naivității existenței (oricum
duale a) vreunei realități adevărate, apologiei pre/moderniste pentru în/credere și credințe
în (sincere) ’miracole’, ori ca să mai oblojească frustrările consecințelor puse în sarcina
adevărurilor alternative, veșnic numai dușmănos falsificate, sau pe seama post-adevărului,
cuibărit la adăpostul neo-liberalismului, care l-ar menaja și l-ar întreține interesat, etc., etc.
384
I I / vi. De l a dec ons trui re a pe elementele componente
l a de s ubs ta nți a l i zare a elementelor deconstruite
ale re a l i tă ții c onc re te ( nu neapărat reală ...dar oricum, concretă ) (v)
Retrospectiv rememorându-se desfășurarea începutului, ceea ce acum este exprimat
prin ”deloc surprinzător” cândva era de domeniul sâcâietoarelor surprize care au determinat
o continuă pipăire a non-tactilului, îmbibat doar în olfactiv ...cu odorizări la fel de vag conclu-
dente. Și totuși, la acea vreme, concludența – mereu eterică –, mai mult sau mai puțin
alternativă după ’mirosul’ raționalului, era însă jalonată pe referențiale ceva mai modeste.
Secretul (substanțial) păstrează privilegiul de a nu putea fi detectat senzorial în condiții
comune, cu pseudo-căutări puțin insistente sau doar cu o transpirație superficială, putând
să se evapore odată cu ea și lăsând apoi nedumerirea unei pârdalnice realități închipuite
care deja să-i fi înlocuit demult trecerea, resimțită doar prin energia lui dar imposibil de
dovedit de îndată ce s-a ’eterizat’, fără să fi fost măcar referențializat. Relația dintre ficțiune
și secret ar putea fi concludentă numai în măsura în care ar fi aptă să conștientizeze câtă
porție de ideal și de esențial poată să zacă într-o totală obscuritate, de nimeni deranjată.
Ori, pentru a putea descifra și recifra altfel realitatea concretă – aceea ”nu neapărat
reală ...dar oricum, concretă” – a unei inter/acțiuni, mai mult sau mai puțin artistică, dar fără
a fi considerată obligatoriu și dintru început atipică, s-ar putea ca separarea dintre
cunoscutul și necunoscutul unui / oricărui proces interactiv să nu fie nici pe departe sufi-
cientă și, în unele împrejurări, chiar deloc concludentă.
Totuși, acea separare, deși insuficientă, ar fi fost de neevitat, cu atât mai mult în acea
etapă când, la sfârșitul documentării, s-a conturat cel mai pregnant realitatea că esențialul
unei interacțiuni poate să stea, înghesuit de bunăvoie și totodată relaxat, tocmai în
necunoscutul / secretul procesului interactiv, – care ar putea fi eventual confirmat ca
”esențial” numai după analizarea și punerea deoparte a părții cunoscute (mai mult sau mai
puțin potrivit / etic referențializată și definită anterior) –.
Așadar, fără să fie nevoie să se re/inventeze roata, oricum ar fi trebuit mai întâi
deslușită porția de realitate la vedere – fără ca provizoriu să fi interesat modul cum ea
ar putea fi observată și interpretată pe temeiul tacticizării / manifestării / comportării, un
temei (prezumtiv) intenționat – și înlăturată de cea cu desăvârșire secretă a aceleiași
inter/acțiuni, atât în privința sursei / procesualității, cât și a resursei / proceduralității ei.
385
cifrat, de tacticizat în anumite chei de interpretare / de realități alternative –) și, nu în ultimul
rând, de multe alte chestiuni conexe, indispensabile sau doar utile confirmării ori infirmării
ipotezelor de lucru propuse la finalul etapei de documentare.
Așadar, pe lângă porția de deconstruire, una fizică, pe componente, s-a impus de
îndată și o porție de desubstanțializare, una aproape chimică, de topire abstractă a com-
ponentelor conținute de colaborare, până la urmă, o descompunere ficțională a energiei
acelor componente simplu deconstruite și care apoi, trans/re/formate și re/asamblate (deci
reconstruite în sensul de re/structurare fizico-chimică) – în varii moduri posibile, în limitele
sursei și resursei caracteristice – să poată da aceeași sinergie procesului interactiv analizat.
Din fericire sau nu, acea neortodoxă ”descompunere ficțională” nu a fost nici prima nici
ultima ficțiune non-conspirativă din sarabanda celor necesare ori utile în freamătul analitic
al diverselor etape. Dimpotrivă, fără să re/breveteze plictisitor roata, fără boare de în/credere
pentru ”realitatea adevărată”(iii. / f ) și fără prejudecăți față de cea alternativă / a interpretărilor
neconvenabile, cercetarea a căutat să fructifice pragmatic toate ’tehnologiile ficționale’
academic îngăduite, prin întrebuințarea performantă a funcției asociative.
În timpul și în urma unei / oricărei documentări, asociativul are o contribuție semnifi-
cativă în selectarea (46), gestionarea și tacticizarea seturilor de realități alternative, fiind
nenumărate cazuri și situații când ...acelea s-au cernut și / sau șlefuit între ele, aproape de
(46)
Preferința (ca termen), considerată mai degrabă o pre/supunere predilectă, cu un grad neproductiv de
clișeism / șablonizare – de natură să restrângă / inhibe oportunitatea / noutatea, etc. –, a fost folosită cu
o oarecare parcimonie calculată și nu a fost deloc încurajată în operaționalizarea analitică din prezenta
cercetare care, în schimb, a dat preferință termenilor de selecție (ca sursă) și selectare (ca resursă).
Agregarea preferințelor (ca sintagmă) de asemenea, nu a fost deloc întrebuințată chiar în pofida sau
tocmai din pricina faptului că metonimic ”agregarea selecțiilor” ar intra într-o altă logică a semnificațiilor:
Selecția stimului / inhibatorului și / sau a impulsului – imbold, ca stimul intern(alizat) – în egală măsură nu
suportă comparație cu vreo preferință a stimulului (ca sursă) și stimulării (ca resursă), care este de la
sine înțeleasă, dar care diferă fundamental de reflectarea semantică a unei atari sintagme în mod
abstract înlocuită – spre exemplu – în cazul / cadrul teoretizării / instrumentalizării acțiunii colective.
Selecția intenției / interesului, tradusă mai degrabă ca fiind o (ierarhizare și o) prioritizare (dintre mai multe)
și cunoscută generic sub porecla de ”agendă”, la prima vedere nu ar trebui să reclame prea multe
dezvoltări. Însă, există o sumedenie diversă de situații / realități concrete care – după cum concepte de
tipul ambiguitate birocratică (un alt/fel ...de cifrare), ignoranță (cu agnotologia ei), forbidden knowledge,
stupiditate funcțională, devianță funcțională, etc. și până la manipulare (xxi./ c-g) implicit o demonstrează –,
ar putea afecta selecția și / sau selectarea interesului (de colaborare inclusiv, sau mai ales).
Așadar, înlocuirea ”preferinței” cu ”selecția” nu a fost una gratuită ci... ’chibzuit cumpănită’.
Totuși, preferința, în pofida restrângerilor (metodologice) din cadrul investigației / concluziilor sectoriale,
va rămâne pe mai departe acea selecție / alegere făcută ’predilect’ / cu plăcere sub impulsul emoțio-
nalului-instinctiv, păstrând însă o consecvență / stabilitate discutabilă în raport cu evoluția dinamică a
întregului ansamblu – intenționalului și raționalului (experiențializat) - / cognitivului-intuitiv (xxi./ f-k) .
Selecția – prin incontestabila sa importanță – a beneficiat de atenția cuvenită încă de la începutul investi-
gației, fiind reprezentată grafic în climatul generic de intersubiectivizare din Planșa 1 / Anexa desfășu-
rată concluzivă 1, la imediata intrare a informației pe culoarele filtrelor cognitive.
386
la sine, autorul putând să devină astfel spectatorul propriei sale cercetări, mărginindu-se
doar la o lejeră supra/veghere, cu un minim dirijism și acela estompat.
Realitățile alternative, văzute (printre multe altele) ca interpretări – mai mult sau mai
puțin convenabile –, de la sine înțeles ar putea să justifice și să susțină câte un ’adevăr’
alternativ sau să blameze vreun ’bine’ originar(xxi./ c - g, j) , dacă pentru acel scop au fost conce-
pute și lansate spre inter/subiectivizare și spre dauna / înlocuirea realității care le-a generat.
Însă în cazul colaborării și a investigării ei, ca de altfel și în cazul intelligence-ului,
realitățile alternative care s-au autoselectat și asociat, așa alternative cum sunt, nu agre-
ază ideea de adevăr – adevărat, alternativ ori altfel – și nici axiologicul bine - rău (chiar
mult mai controversat) (xxi./ c - g, j) , din simplul motiv că cele amândouă din urmă nu se pot referen-
țializa într-un mod util și relevant pe natura și în logica realităților celor dintâi.
În definitiv, o realitate – alternativă sau nu – nu are ca rol să clameze vreun adevăr și
deci, nici nu își poate propune să impună vreun adevăr, de nezdruncinat, trainic și universal
valabil pe orice meridian și în orice galaxie, fiind mai degrabă aptă să ofere (în porția ei pu-
blic cunoscută, nesecretă - desigur) niște simple constatări, trăiri, experiențe, concluzii (pro-
vizorii), etc. destul de ’neutre’ (xxi./ a, k) și empirice, care vor urma să fie eventual inter/subiectivi-
zate după inteligență, pricepere și interes sau, pur și simplu, de-a dreptul ignorate.
Realitatea (oricare ar fi ea) ignorată și realitatea alternativă refuzată de la intersu-
biectivizare – sau frecvent, mai ales în dogmă, răstălmăcită într-o direcție diferită / contrară
celei proiectate – au un cu totul alt tip de reflectări asupra rezultatului (și succesului său).
(47)
În înțelesul cercetării / acestor concluzii, dacă rezultatul poate fi cel urmărit (sau nu neapărat), unul
intenționat ori doar preferat / predilect pre/supus (46), raționat anterior (sau nu) –, rezultativul interacțiunii
/ procesului / mecanismului (de interacțiuni) îl va reprezenta ansamblul de efecte / rezultate / consecințe
directe și / sau indirecte, ne / intenționate, concomitente, consecutive și / sau randomizate până la cea
mai îndepărtată, difuză și ultimă manifestare / comportare relevante evaluării lui ca ansamblu.
Deci, nu are nicio legătură / asociere cu conceptul de ”intenție depășită” / praeterintenția din judiciar.
387
Acest compromis (48) elegant poate rezolva într-o bună măsură problema de mai sus,
în sensul în care o realitate (ca agent) poate să urmărească un rezultat ori să devină un
rezultat – dat fiind faptul că viețuiește doar până la satisfacerea interesului / înțeleasă ca re-
zultativ –. Satisfacția sa este una emoțională /instinctivă (xxi./ h - k) , realizarea lui este una contabilă.
Deci compromisul astfel încropit obține doar o rezolvare de circumstanță operațională
/ un consens (48), ce’i drept cu un rezultat provizoriu, chiar dacă succesul lui ar fi discutabil.
Succesul rezultatului / satisfacția poate fi o miză (49) pentru orice inter/acțiune care
miză, de multe ori, proiecteză – cu probabile exagerări – doar avantajele POST FACTUM spe-
cifice victoriei așteptate, uitând sau trecând nedrept sub tăcere acele silențioase avantaje
care au pregătit sau măcar au ajutat la obținerea performanței, și până la culegerea laurilor.
Colaborarea are un cult special pentru succes și își respectă (substanțial) (42) acele
puține și fidele avantaje care i-l asigură constant : secretul și realitatea alternativă /
creativ-asociativă, incomparabil mai consistentă decât alternativa / versiunea imitativă.
Prin urmare, cercetarea colaborării, pentru a-și asigura eficiența și chiar performanța
rezultatului, ținând cont de toate aceste detalii specioase a mers pe aceeași logică cu cea
a interacțiunii investigate, a căutat să pătrundă și să-și însușească parte (atât cât i-a trebuit)
din a sa proceduralitate, s-a preocupat de chestiunile de atitudine, pe care colaborarea în
mod natural o folosește în realitatea proprie permanent adaptativ-transformativă, deci
cuplată până la naturalizare de o / oricare realitate concretă – alternativă dar creativ-
asociativă –, în cadrul căreia din urmă, face o artă din tacticizarea / instrumentalizarea
secretului, cu inter/subiectivizarea numai a părții care îi convine din interesul său concret și
din informația minim-optim-necesară satisfacerii lui ...cu succes.
Mai mult decât atât, pentru a operaționaliza în chip rezonabil logica, proceduralitatea
și atitudinea procesului interactiv cercetat, demersul investigativ a încercat să împrumute
cât mai mult posibil din resursa, aceea chimică, din energia colaborării, prin resorturile
căreia reușește să se strecoare și să se comporte adaptativ-transformativ prin necunoscut
/ secret, fără nici cel mai plăpând risc de previzibilă referențializare și de posibilă evaluare.
Cu o asemenea interacțiune cameleonică, indiscutabil atipică, după ce s-a echipat
cu toate aceste preparative, ficțional, cercetarea a creat inițial mai multe tipuri de realități
alternative construite diadic, pentru ca, într-o fază ulterioară, să le selecteze pe cele care au
confirmat cea mai mare contribuție la deconstrucția și desubstanțializarea secretului,
respectiv diada sursă / resursă, cea dintre natură / logică, cea dintre procesual /
Compromisul, potrivit explicațiilor extinse ale analizării lui amănunțite (în capitolele 4 și 5) – absolut nece-
(48)
sară în studierea colaborării și a intelligence-ului – este considerat ca o re/echilibrare între două carac-
teristici / interese / preferințe (46), etc. simetric dezirabile dar asimetrice (iii. / a) în privința compatibilității lor.
Tot în sensul prezentei cercetări și în înțelesul concluziilor, compromisul nu a fost confundat cu consensul,
cel dintâi fiind înțeles ca o re/echilibrare (iii. / a) UNO ICTU, dintr-o singură secvență (a unei inter/acțiuni).
Consensul intră în rezultativul (47) compromisului, a cărui in/stabilitate ține – după cum a fost demonstrat –
de sinceritatea re/echilibrării, de evoluția (satisfacerii) interesului și / sau de climatul interactiv.
388
procedural și cea dintre personalitate / atitudine, pe care le-a asociat interactiv între ele
în raport (de proximă referențializare, pentru verificare) cu diada structural / funcțional.
Însă, toate acestea au fost avute în vedere cu precădere numai pentru o analiză
endogenă a procesului de colaborare, având deci acea porție cu o concludență a ei, dar
totuși insuficientă pentru deplina / mai buna ”cunoaștere” a fibrei interacțiunii studiate.
389
adaptativ-transformativ care poate să meargă până la hibridizare, atât a interac-
țiunilor (proceselor cu procedurile lor / surselor cu resursele lor / structurilor cu funcționali-
tatea lor, etc.) cât și a entităților, cele din urmă hibridizate tocmai din pricina și în inerția
celor dintâi, ale unor atari interacțiuni care au creat și întreținut mecanismul cu aptitudini
transformative, fără ca acesta să topească / unifice obligatoriu și imediat realitățile acelora.
Ori, în cadrul unui astfel de mecanism, transformarea – și efectele / rezultatul ei – nu
poate să se rezume exclusiv doar la mecanica (de altfel, destul de fizică, vizibilă / palpabilă
/ cognoscibilă senzorial a) aceluia; transformarea de cele mai multe ori își inaugurează
opera creativă tocmai cu procedura / tacticizarea procesului, cu resursa / energia sursei, cu
atitudinea / emoția personalității, adică fix cu chimia secretă (xxi./ f i, k) și dinamică din latura
ascunsă a acțiunii (cu realitate proprie) introdusă adaptativ în interacțiunea care va genera
și întreține mecanismul transformativ până la satisfacerea interesului, chiar dacă și în pofida
faptului că, la început, interesul nu ar fi avut planificat / estimat / previzionat vreun efect /
rezultat transformativ sau, cel dorit ar fi fost cu totul altul.
Chimia, cea invizibilă, extra- și meta- senzorială a inter/acțiunilor nu poate fi decon-
struită în demersul analitic retroversibil de la resursă la sursă, de la procedură la proces, de
la funcțional la structură pentru a pune în lumină secretele geneticii (xxii) sursei / procesului
/ structurii, utile unei analize endogene completă, cu un grad maxim / optim de concludență.
De multe ori, însăși resursa, procedura, funcționalul dobândesc / dezvoltă interactiv o
energie / chimie (și o fizică) cu dificultăți de agrementare la geneticul propriu (sursa / proce-
sul / structura de plecare), semnalând astfel zorii unei deja potențiale hibridizări viitoare.
Prin urmare, chimia se va desubstanțializa, desubstanțializare care trebuie să înceapă
de la succesul / rezultatul / efectul interesului satisfăcut prin interacțiune și să se întoarcă
spre intenționalul care l-a generat, în colaborare cu raționalul și, mai ales, cu emoționalul.
Deconstrucția și desubstanțializarea unui mecanism adaptativ-transformativ creat de
/ prin interacțiune vor putea cumulativ să constituie analiza exogenă a procesului / sursei /
personalității, în cadrul cărei analize vor fi fost deja lămurite fizic- deconstruit și chimic-
desubstanțializat procedura / resursa / atitudinea exibate în inter/acțiune (xxi./ h - i, k) .
Atitudinea ține de mentalitate, mentalitatea este chimie; cu chimia, cu mentalitatea și
resorturile ei complicate, se poate analiza (endogen și exogen, deopotrivă) fizica acțiunilor
adaptate (întâi chimic) ale interacțiunii macanismului (fizico-chimic) transformativ.
Simplificând, chimia (mentalității) face ca fizica (inter/acțiunii) să fie una inteligen-
tă, cu rezultat util, sau măcar concludent, inclusiv în cadrul unei evaluări serioase.
Ori, dacă fizica / de/construcția inter/acțiunii este ceva mai transparentă, chimia /
de/substanțializarea succesului / rezultatului / efectului (de transformări fizico-chimice suc-
cesive ale) unui interes comportat / manifestat (semi-transparent în varii grade), este quasi-
secretă; realitatea ei senzorială și pluri-”alternativ” percepută rămâne un crâmpei neglijabil
într-un ocean galactic al secretului aceleiași realități, în realitatea ei secretă meta-senzorială,
ultra-dinamică, de la o secundă la următoarea, alta și exprimată altfel.
390
Din această perspectivă, analiza exogenă a unui proces interactiv – cu atât mai mult
în cazul unuia cameleonic ca cel al colaborării – are o problematizare suplimentară serioa-
să, de vreme ce, pentru deplina / mai buna cunoaștere a acelui proces se impune nevoia
unui mecanism conjugat de deconstrucție și de desubstanțializare a mecanismului adapta-
tiv-transformativ, cu aptitudini de hibridizare oricând posibile și adesea probabile într-o
eficiență spontan manifestată, intenționat comportată / tacticizată sau (direct) rezultată.
(49)
Motivul, în înțelesul și interesul prezentei investigații – fără să conteze cât de inteligent este el conceput /
exprimat / intersubiectivizat – este eminamente rațional, menit să justifice și să susțină stimulul /
impulsul / intenția / interesul (teoretic reunind deci numai raționalul și intenționalul sursei / personalității).
Motivația este motivul vestimentat în emoție, adică motiv plus imbold (46), unde imboldul este anvelopa
energetică, chimică, resursa emoțională care să-i mențină actualitatea ori chiar să dezvolte (inspirativ
și / sau doar imitativ) motivul astfel îmbrăcat. Acum, cu emoționalul inclus, tripleta sursei este completă.
Motivația în sine nu este în mod obligatoriu purtătoare de creativitate, putând fi eventual doar un stimul.→
391
În cadrul mecanismelor sale interactive, parcă într-un spirit de compensare, intelli-
gence-ul nu numai că nu face nazuri la lipsa – dorită sau doar eventuală – de emoție (și de
intenție proprie ...a altora) ci, mai mult, îmbrățișează patern tocmai artificial intelligence-ul
pe care începe să se bizuie istovitor, în prezent ajungându-se ca – la nivel mondial –,
intelligence-ul să aibă o componentă de artificial intelligence de peste 85 % (sigint), procen-
tul ‘natural’ rămas (de humint) urmând să se resemneze cu asimetria și dezechilibrul (iii./ a) de
emoție și intenție, care încep să se reflecte în rezultate ...și utilitatea lor efectivă.
Dacă intelligence-ul (instituțional) caută / preferă (46) acei interlocutori vulnerabili și
lesne controlabili, cu intenții potrivite lui, puține sau deloc, cu emoții măsurabile, dirijabile
ori absente, este pentru că valorizează excesiv secretul referențial, nefiind prea des intere-
sat (și bugetat) să se îndeletnicească cu ascunzișurile organice ale secretului substanțial.
După cum cercetarea a demonstrat , această ”opțiune de preferință” (46) / selecție de
poziționare față de secretul referențial, de instrumentalizare / tacticizare a lui, deci opțiunea
de ’a se situa’ în limitele constitutive și în raport i/mediat cu starea de ’a fi’, este o opțiune
graduală și gradualizată prin mijlocirea a doă tipologii elementare de mentalitate.
Mentalitatea problematizează și mai mult tripleta informație - inteligență - cunoaștere,
a căror elemente referențiale și / sau comod referențializabile, sunt în relație invers propor-
ționalizată / gradualizată cu dualitatea secretului, în cadrul căreia cel referențial este instru-
mentalizat inerent, deci înaintea unui intențional concret comportat, de însăși acea tripletă.
Din toate aceste cauze, pe de o parte, colaborarea, cu o anumită mentalitate, este mult
mai bine echipată emoțional să manipuleze intenționalul într-un registru propriu, atipic,
original, justificat și susținut pe o etică proprie, de sorginte naturală, iar pe de altă parte,
grație mentalității sale, este mai bine înzestrată și pentru gestionarea secretului
substanțial, a necunoscutului autentic, poate nebănuit încă nici de ficțiunea geniului.
În schimb intelligence-ul, în cameleonismul său, căutând să dreseze sau după caz, să
emasculeze intenționalul și emoționalul convivilor de la ospățul informației - inteligenței -
cunoașterii, s-a ales cu prea mult rațional, un rațional excesiv de supraponderal, un obez
oricum artificial, lipsit de sentimentul și motivația (49) eficienței dar și de modul de ’a fi’ uman
(măcar în sensul unei intersubiectivizări empatice), lăsat să administreze doar secretul refe-
Pentru că creativitatea este relaționată intern de imbold (impulsul intern/alizat deci, până la urmă, de emoție)
și extern de climat (-ul de inter/acțiune) cu emoția (xxi./ h - i, k) / energia / ”chimia” lui, atribuirea și rezervarea
creative thinking // gândirii creative doar sumei dintre inspirațional plus inteligență (înțeleasă punctual
în această relație ca proces și / sau ca mecanism de gândire) s-ar putea dovedi incompletă (xxi./ i, k) .
Pe de altă parte, gândirea creativă, din ce în ce mai des sinonimă cu gândirea critică și antonimă cu
’gândirea’ conformă (xi./ e), (xiv) (adică o gândire rutinieră asociată / specifică comportamentului conform și
mentalității lui tradiționale) iar – uneori și pe alocuri – cu group thinking-ul (20), (54), (xiv), (xxi./ j) , se va dovedi
mai degrabă consonantă cu motivația și disonantă cu motivul, raționalul pierzând în fața emoționalului.
Unele teoretizări despre creativitate și etica ei, care au sprijinit analizele capitolului 4, fără să fi fost introduse
în teză secțiunile analitice privind etica colaborării, au oferit multe alte detalii utile care, din rațiuni de
lămurire contextuală, vor fi doar spicuite în dezvoltările uneia dintre secvențele concluzive → (xxi./ c - g, j) .
392
rențial al unei informații indistinct – din punct de vedere intențional-afectiv – colectată, selec-
tată, procesată și utilizată, pentru o grabnică secretizare ori comercializare, după interes,
dar care interes nu va mai fi deloc artificial și adesea, nici legitim ori inteligent (xxi./ h - i, k) .
Componenta mai ’naturală’ și cu adevărat operațională și eficientă a intelligence-ului,
cunoscută sub numele generic de humint, în procentul acela debalansat (de cca. 15 %),
uneori și pe alocuri în curs accelerat de privatizare – ori de hibridizare public-privată –, este
acea componentă structurală a intelligence-ului care îl și gradualizează în dualitatea
instituționalului și organizaționalului, structural astfel conținută, de asemenea, în posibile
diferite grade fluctuante de hibridizare, după cum cercetarea a demonstrat-o.
Mentalitatea, cu ambele tipologii elementare ale sale (xi./ e) , joacă un rol bine camuflat,
secret dar hotărâtor în gradualizarea indispensabilă și inevitabilă dintre cele două compo-
nente polarizabile ale intelligence-ului, făcând ca doar componenta organizațională a lui să
fie în mod efectiv compatibilă cu colaborarea, tocmai datorită mentalității care le unește și
le exponențializează dorința de interacțiune, pentru satisfacerea unui interes concret (xxi./ d - g) .
Astfel, intelligence-ul organizațional va merge pe mâna colaborării, folosind registrul
ei tactic pentru manipularea emoțională a intenționalului, nu unul propriu, asumându-și
totodată și controversele de etică ale acelei interacțiuni cu vocație naturală (xxi./ i - k) .
În schimb, cel instituțional are un registru propriu lui de tacticizare / instrumentalizare
/ manevrare a intenționalului, justificat și / sau atribuit (nu totdeauna prea individual (xxi./ i)
asumat) pentru un interes strategic, interes de securitate, interes național, etc.
Acea teoretizare / tacticizare / manipulare (ca resursă) instituțională/ -istă, făcută pe o
etică de falsificare a naturalului, este însă frecvent blamată de apologeții moralității, tot în
funcție de miză, interes și audiență, în obișnuitul dublul discurs / multiplul standard (xxi./ e - g) .
Una peste alta, lăsând provizoriu deoparte nuanțele și detaliile prea problematice,
colaborarea și intelligence-ul fac casă bună împreună, chiar dacă aceea nu are nici ușă, nici
fereastră, nici măcar closet sau acoperiș, o casă aproape fictivă, dar întotdeauna ”acasă”
când se regăsesc împreună, o ”ficțiune” a complicității (15), a compromisului (48) și a consen-
sului ce îi urmează, a conspirației și a interacțiunii umbrelor, dar ale căror rezultate și urmări
nu sunt deloc doar simple ficțiuni sau adevăruri alternative ale ”post-imaginarului”, sunt
palpabile, mai mult sau mai puțin agreabile, atipice, cu câte o ’nouă realitate’, pe măsură.
Relația dintre cele două, deopotrivă și în același timp armonioasă și furtunoasă – o
furtună lipsită de zgomot, care se lasă cu vrafuri de scântei (și acelea lipsite de vreo
strălucire facil sesizabilă) –, este o relație care va dăinui, pentru că ambele ”individualități”,
în natura lor, deci ca surse, deși au personalități puternice și statornic caracterizate – în
pofida dificultăților de referențializare potrivită – au comportamente / tacticizări (resurse)
flexibile și creative (, adaptativ-transformative), fie doar și pe unele segmente ...esențiale.
Datorită acestor comportări / tactici fluide / energii / chimii (cameleonice comune), cele
două inconveniente majore mai sus arătate, suportul emoțional și gestionarea secretului
393
care le diferențiază gra/dualizat, le conferă pretextul unei complementarități utile și multifa-
țetate – mai mult decât s-ar putea bănui –, dar numai pe criteriul interesului, firește.
În iubirea lor reciprocă profund interesată și scrupulos calculată, intelligence-ul
primește asistență tehnică de la colaborare în privința multor perimetre ale secretului subs-
tanțial, a cărui hartă cea din urmă o traduce și o intersubiectivizează mult mai priceput.
La schimb, în generozitatea lui zgârcită, totuși intelligence-ul nu va face economie cu
raționalul (artificial) care oricum îi prisosește, mai ales atunci când colaborarea, din prea
plinul emoției și al intențiilor ei prea pătimașe, ar fi pe punctul să rătăcească simțul rațiunii.
În tot cazul, în relația lor nu există loc pentru nici un strop de încredere prezumabilă și
dacă într-o atare relație, foarte specială și relativ compatibilă, așa ceva nu poate să existe,
cu atât mai puțin ar avea șanse în alte terțe relații și interacțiuni ale fiecăreia dintre ele.
Mai degrabă și în sens contrar, prin inversiune de semnificații și prezumții, pe discursul
încrederii (xxi./ b - f) se cultivă un pragmatic sentiment de neîncredere – pagmatic, pe frusta
rațiune (privind oricând posibila naturală defectare) că mai împuținează ceva din riscurile
cu anticipata certitudine a trădării ...sau din certitudinea riscurilor anticipate de trădare –.
Până la urmă, relația lor este una de colaborare inteligentă, în toate viscerele ei.
394
rității, cu avantajele lor derivate, a profitat grabnic de oportunitate și, cameleonic, pe ascuns
și-a relocat / dispersat la rându-i părți ale sale în ...privat, un privat ”atent” selecționat,
mișcare îngăduită tocmai de acea zisă reconfigurare tactic pripită a arhitecturii lui.
Deloc surprinzător, prima țintă vizată de intelligence la imediată întrebuințare, cu
eventuală privatizare prioritară, a rămas feblețea lui, acel partener-instrument docil și
discret, moștenit / ereditat din vechea arhitectură, denumit artificial intelligence care, fără
intenție năștrușnică impredictibilă sau emoție incomod supărătoare, să-i satisfacă interesul
egocentric de stăpânire a secretului referențial corespondent tripletei informație - inteli-
gență - cunoaștere, cât mai exclusiv cu putință și într-un stil exclusivist, cameleonic.
Însă, stăpânirea cât mai exclusivă și într-o manieră cameleonică ar trebui teoretic să
fie cât mai agreabilă autorității și neconcurențială ei care, la fel de teoretic, ar deține tot
exclusiv robinetul finanțării și cel legislativ – aproape întotdeauna destul de favorabile (ori
tacticizate să devină astfel) –, pentru înflorirea patrimoniului intelligence-ului (relocabil /
dispersabil) și asigurarea unei protecții de justificare și susținere legală a modurilor sale de
’a fi’ și de ’a avea’, de ’a se situa’ și de ’a obține’, mai puțin sau deloc controlabile.
Dar, oare cine – ca sursă / structură (de individualitate / personalitate) – și cum – ca
resursă / proceduralitate / tacticizare – (până la urmă, cu ce mentalitate) ar putea fi contro-
lat un cameleon, mereu altfel transformat, cu chimia lui cromatică atipică / unică / originală,
cu cromatica lui fizică gradualizată cifrat pe inversiuni ale realității lui proprii, în care
nevoia poate să semnifice de fapt, în acea realitate proprie numai lui, provocare – și
invers – , în care teama / frica s-ar putea traduce corect prin contrariul ei, etc. ?
În cea mai bună ipoteză ...tot un ”cameleon” sau în tot cazul, o sursă a cărei resursă /
o natură a cărei logică să fie într-o gradualitate simetrică (ori asimetrică superioară) celei cu
care cameleonul interactiv crează / participă în mecanisme adaptativ-transformative.
Dacă controlul se va face cumva pe logica de analiză și evaluare a mecanismelor
adaptativ-conformative, cu o mentalitate instituțională, birocratică, tradițională, nepotrivită
actului de control (xi./ d) , neadaptată realității concrete – nu neapărat reală, cam prea falsificată
dar oricum, concretă (v) - (vi) – acela va risca să nu mai fie control, va risca să fie nimic.
Desigur, prin instrumentalizarea realităților alternative, prin gradualul / dublul discurs,
inspirațional și imitațional va fi un nimic util, pentru unele mentalități poate chiar salvator, dar
eventual numai pentru interesele plămădite sau moșite de acele mentalități, în spiritul lor,
cu alte surse / culturi și resurse / comportamente, unele de conformare, în dauna celor
adaptate și adaptabile în timp real, adică a celor potrivite / utile demersului propus.
395
I I / xi. De la (com port a m en t u l și) c ontrol ul a da pta ti v -c onforma ti v
l a s a ga de te ore ti za re / i nstru me nta l i za re a c onformă ri i
xi./ a) Precizări prealabile
Încă de la începutul cercetării s-a subliniat sinonimia DE FACTO dintre conformare și
interacțiunea de cooperare instituțională (subsecțiunea 2.1.5.), la o epocă când se mai consi-
dera că ar putea fi evitată o abordare extinsă și cronofagă a ansamblului mecanismelor
adaptativ-conformative. În noua situație, rectificarea se face doar în sensul încadrării acelei
cooperări (instituționale) în categoria interacțiunilor specifice de conformare, după cum vor
fi ele precizate suplimentar în această secvență. Toate susținerile despre conceptul de
conformare și, separat, despre comportamentul de conformare, sunt formulate concluziv
în temeiul analizelor proprii, indiferent și independent de cele teoretizate în alte surse.
Comportamentul de conformare a fost analizat în capitolul 4, odată cu mănunchiul
de comportamente detectate în intelligence, constatându-se prezența lui și în cadrul proce-
selor de colaborare. Însă, nu s-a făcut nici o referire concretă la conceptul de conformare.
Distincția dintre concept și comporatarea unei interacțiuni tributare acelui concept
își păstrează o importanță ce urmează să fie relevată și în cele ce urmează.
Oricum, din punct de vedere structural și funcțional, pe diada personalitate - atitudine,
etc., distincția va mai fi completată cu numeroase alte nuanțări (xxi./ h, j - k) , la timpul sorocit.
(50)
Coopetiția / co-opetiția - termen (relativ uzual în literatura de limbă engleză, inclusiv de intelligence), care
desemnează colaborarea dintre competitorii de afaceri / interacțiuni, cu inerente interese divergente,
pe bizuința unor rezultate reciproc avantajoase, oricum mai favorabile decât în lipsa acelei ‘colaborări’,
care ar putea fi inclusiv una tacită / comportată pasiv și / sau una complicitară (15).
Pe fond, este situația în care două competiții se află într-un raport / proces / mecanism de colaborare.
396
Însă, mai problematic nu ar putea fi decât conflictul. Totuși, acela implică energie /
resursă – dinamică în esența sa – . Apoi, energia reclamă o sursă a ei. Dar în biologic / în
Natură, nici-o sursă nu este stabilă, printre altele, sursa fiind inerent supusă in-/ e-voluției.
”Stabilitatea conflictului” deci, a unuia fără resursă, ca realitate proprie / stare în acți-
une (iii./ b) nu este și nici nu poate fi susținută logic, ori falsificată teoretic convingător.
Tensiunea nu poate fi stabilă (xxi./ i) , cu atât mai puțin perpetuă.
”Stabilitatea competiției” – din aceeași rațiune – ar deveni la fel problematică, pe de
o parte, în raport cu o stabilitate a conformării acolo unde, atunci când și dacă ar fi tradusă
prin sintagma ”competiție conformă”, iar pe dealtă parte, în raport cu instrumentalizarea /
reglementarea celor doi termeni sau doar a celui ‘conform’, în scopul exclusiv al stabilității.
Stabilitatea (competiției – sau a orice altceva –) tradiționalizează, culturalizează.
Așadar, acolo unde, atunci când și dacă este tradusă prin sintagme de tipul ”cultura
conflictelor constructive ...(/concurenței și a dizidenței)”, se valorizează / instrumentalizea-
ză / manipulează pro/porția activă / exibată / provocată, a acelei zise stabilități.
Prin urmare, difuză, aproape secretă, acea concurență / competiție există în latență,
este potențială în însăși inactivul stabilității, care va putea totuși să țâșnească la ivirea
oricărui punct critic al acelei stabilități, aspect asupra căruia se vor mai face detalieri e.g. (xvi./ c) .
Punctul critic poate să aibă deopotrivă resorturi / stimulente exogene sau impulsuri /
imbolduri (49) endogene, unele fiind predictibile – mai ales dacă acele resorturi / resurse /
energii sunt evaluate ’corespunzător’ –, altele nu (xvi./ c). Deși pierderea controlului stabilității
s-a poziționat la periferia interesului de cercetare a colaborării în intelligence, în conta-
bilitatea concluziilor sectoriale se vor detecta numeroase alte referiri la varii puncte critice.
397
Prin ”valență” s-a asimilat numai acea realitate a conformării care este aptă să
îndeplinească cumulat atât calitatea de sursă pentru un tip de realități, cât și pe cea de
resursă pentru multe alte realități derivate, dar nu neapărat compatibile între ele (xvi./ d) .
Plurivalența (ca sursă și resursă a) conformării a atins toate diadele care s-au auto-
selectat și au interacționat în cadrul de analiză (vii) , astfel că valențele / derivatele realităților
ei proprii cele mai relevante, la rândul lor, s-au autoselectat cam în același mod tactic.
Așadar, în interesul de analiză al cercetării s-a păstrat / selectat (46) tocmai modul
cum conformarea – ca sursă a socialului și ca resursă / funcționalitate a (mecanismelor)
apărării socialului – se raportează la mecanismele adaptativ-transformative, de interes
preponderent pentru investigarea mecanismului de colaborare în intelligence, lămurite
suplimentar și în completare, comparativ și prin / cu cele adaptativ-conformative e.g. (xv./ b) .
Odată constatată și confirmată natura ei originar biologică, naturală, creatoare de
social și logica ei substanțială, cu funcția de (menținere și) apărare a acelui social înfiripat,
legimitatea ei de străveche ereditate naturală nu i-ar putea fi contestată ci, eventual, – în
reamintirea subsecțiunii 5.2.8.– doar falsificarea / manipularea propagandistică, în dublu discurs
/ multiplu standard (xxi./ a - g, j) , a originării sale prime de către proprii ei teoreticieni interesați.
398
Investigația a căutat să demonstreze simplu și convingător acest detaliu substanțial
al mecanismelor adaptativ-conformative, cu implicațiile lui capitale / structurale, atât asupra
intelligence-ului (instituțional) și a ”realității adevărate” (iii./ f) , (xxi./ a - g, j) a ’controlării’ sale (în ansam-
blu), cât și – mai ales – asupra mediului / climatelor de interacțiune ale celor adaptiv-trans-
formative, de colaborare (din intelligence, desigur).
399
Potrivit acelei analize voluminoase și întinsă pe două capitole, în raport cu și față de
conformare, mentalitatea (ca parte / reflectare a comportamentului) și educația (ca parte /
reflectare a tradiției conforme numită cultură) se re/construiesc și se re/substanțializează
continuu și reciproc, prilej cu care își devin una celeilalte sursă și resursă.
Totuși, acel prilej ”re/constructiv” oferă modeste șanse (uneori accidentale, alteori cu
o greu perceptibilă ciclicitate) de re/modernizare structurală și funcțională a sursei lor
originare, conformarea – cu ușoarele ei ultime reminescențe natural-ereditare.
Însă, pre/ post/ re -modernizarea rămâne până la urmă o chestiune de climat, de grad,
și de intenție / interes cu mentalitatea lui, conformativ (iii./ f) , (xxi./ a - g, j) educată / culturalizată.
400
conformării și cu ultima firavă reminescență de ereditate naturală pe cale să se risipească,
tocmai din cauza acelei valențe pervertite «interdependent cu ideea de ”apartenență” (xxi) ».
Astfel, gruparea / colectivizarea / comunizarea, etc. (NOTA BENE, doar cea umanoidă)
a zdrobit o individualitate consfințită de Natură și, încă din stadiul embrionar, a preferat
să o falsifice, tacticizeze, instrumentalizeze, culturalizeze, manipuleze cu numele de iden-
titate, operațiuni care continuă neîncetat intergenerațional, din interese calculate, cu inteli-
gență discutabilă și cu rezultate controversate și / sau conflictuale pe măsură.
Ca justificare și susținere, se vehiculează identitatea mai ales în chestiunile conexe
mecanismelor de apărare (a socialului creat prin sursa ’conformare’) și tocmai ca resursă
/ energie a acelui social (xi./ c) . Însă, în loc să fie întrebuințată pentru apărarea individualității
din cadrul acelui social, energia respectivelor mecanisme este irosită pentru o apărare, dacă
(mai) poate fi numită astfel, a ceea ce instrumentalizarea / falsificarea / instituționalizarea
are în rezultativul (47) palmaresului său, adică apărarea unui fals cu teoriile și conceptele lui
– puțin utile individualității pentru reala ei siguranță și securitate (12) –, dar o apărare / justi-
ficare extrem de profitabilă, impunând o serie de expuneri separate e . g . ( xvii./ a), (xxi./ a - f), etc. .
401
I I / xii. Î ntre c onforma re a pre ti ns ă de a utori ta te
și c ame le oni s mul re/ a c ti v a l a utori tă ți i
Întru reamintire, înaintea cluster-ului de ‘teoretizare’ a conformării, s-a arătat că ”prin
instrumentalizarea realităților alternative, prin gradualul / dublul discurs (xxi./ a - f) , inspirațional și
imitațional [controlul conformativ - n.a.] va fi un nimic util, pentru unele mentalități poate chiar
salvator, dar [...] numai pentru interesele plămădite sau moșite de acele mentalități, în spiri-
tul lor, cu alte surse / culturi și resurse / comportamente, unele de conformare, în dauna
celor adaptate și adaptabile în timp real, adică a celor potrivite / utile demersului propus”.
Pe de altă parte, în ipoteza controlului făcut pe logica de investigație și estimare a
mecanismelor adaptativ-transformative s-ar putea crea la vedere o părelnică, mințită,
falsificată conformare – conformă formal și ”informă” / improprie (dar totuși verosimilă)
informal –, în timp ce, în secret ar apărea ori s-ar menține o co-opetiție (50) – care să re/sta-
bilească a/simetria controlului și evaluării uni-direcționate –, versiune / alternativă oricând
probabilă, ce nu ar putea fi exclusă fără riscuri în gradualitatea unei realități concrete.
Înaintea celor ce urmează, trebuie reținut faptul (științific) asumat și (experimental)
repetat demonstrat, verificat și reconfirmat, că un cameleon nu se lasă controlat fără ca el
să fie cel care controlează și deține controlul, în limitele sale biologic-constitutive, desigur.
402
teze” propria natură este o imposibilitate logică, cel puțin până la un declic / punct critic /
stimul de hibridizare ori contrar, de independență (xxi./ a) . Dar atunci, interesul va fi altul, cu
o altă realitate proprie începută, care să-i devină agent celui nou (hibridizat / independent).
Din perspectiva acestui artificiu de operaționalizare a comparației, după cum cerce-
tarea a demonstrat-o, lucrurile sunt mult mai complicate, a/simetrizate și re/echilibrate came-
leonic, dar într-un stil cameleonic ”artificial”-izat : intelligence-ul este / își propune / are
interesul (propriu) să fie agent al autorității numai dacă și în măsura în care autoritatea, la
rândul său, va fi (capabilă - structural și funcțional să fie...) ...agenta lui.
Altfel exprimat, un ”cameleon inteligent” este agent al altuia / al oricărei entități numai
atunci când prețul încasat pentru expertiza sa îl va reprezenta menținerea și / sau mărirea
avantajului care să facă indispensabilă expertiza /resursa lui, adică – și mai limpede altfel
fie reformulat – dacă, în reciprocitate, ”cameleonul autoritar”, cu știință sau fără ca măcar
să-și dea seama, va acționa în numele și interesul celui dintâi, pentru a îl împuternici, a îl
face mai puternic și mai expert /sursă, unul de neînlocuit, nicicum și nicicând.
Vrând-nevrând, autoritatea, în interacțiune cu intelligence-ul, inspirațional și imitațio-
nal, subtilizează și asimilează multe dintre apucăturile și metehnele cameleonice ale agen-
tului său, însă o face cu mentalitatea (xi./ e -f) ei. Autorității i-ar fi plăcut ca interacțiunile reciproce
să creeze / întrețină / dezvolte mecanisme adaptativ-conformative, în specificul propriu.
Dacă se străduiește, mințindu-se, chiar își poate făuri o realitate teoretică (iii./ c - e) / discur-
siv falsificată (xxi./ b - g) prin care să dea glas unei asemenea ficțiuni / alternative ”adevărate”(iii./ f) .
În fapt, agentul ei o forțează atât prin instrumentele pe care ea i le-a pus la îndemână,
cât și prin altele pe care i le sfârtecă cu gingășie în timpul demersurilor interactive recipro-
ce – în funcție de interese concrete (și de climate de circumstanță, alese ori construite) –
să se situeze, tot vrând-nevrând, în cele mai cameleonice mecanisme adaptiv-transforma-
tive. Fiind un cameleon inteligent, agentul autorității, va tacticiza – tot inspirațional și
imitațional – aparențe stabile și convingătoare, de veridicitate (xxi./ i - k) , a unei politicoase și
diplomatice conformări din mecanismele astfel falsificate, cât să se potrivească cu linia
discursivă a ”adevărurilor” diseminate de autoritate, ca adevăruri de autoritate (xxi./ d - g) .
Dacă s-ar continua pe firul ipotezei tocmai înfățișate s-ar putea lăsa impresia unui
agent imoral și hrăpăreț care profită de generozitatea și inocența principalului. Oare ?
I I / xiii. S pre de/ s ubs ta nți a l i za re a (ca me l e onis mul ui ) a utori t ă ți i (xxi./ a - f, j)
Prin parcurgerea analizelor investigației, din desfășurarea prezentării lor, se poate
constata demonstrat că autoritatea este tot un cameleon, falsificat dar cameleon (xxi./ c - f) ,
falsificat dar un fals necesar, necesar cel puțin din pricina indispensabilității sale, cel puțin
deocamdată (xxi./ i - k), până la o im/predictibilă hibridizare, im/predictibilă ca punct critic (xi./ b) de
declanșare a acelei hibridizări, im/predictibilă ca tacticizare / desfășurare / soluționare a
cursului astfel declanșat, im/predictibilă ca efect ultim al structuralului rezultativ (47), etc.
403
Prin parcurgerea analizelor cercetării, din derularea deconstrucției și desubstanțiali-
zării diferitelor / nenumăratelor diade, s-ar putea recunoaște că dacă puterea este came-
leonică, atunci autoritatea va fi cel puțin în egală măsură, arogându-și în plus și avantajul
legitimității acelui fel de ’a fi’, de ’a se situa’, de ’a obține’ și de ’a avea’, pe discursul ”intere-
sului legitim” (xxi./ a, e), cu realitatea lui proprie și totodată, cu secretul aceleiași realități.
Prin răbdarea de a parcurge efectiv rezultatele investigației, deloc surprinzător, se
poate accepta altfel că puterea zvâcnită din logica provocării se reconstruiește și se resub-
stanțializează continuu și reciproc – atât structural, cât și funcțional – cu autoritatea, așezată
pe logica nevoii. Tot astfel, altfel se va putea accepta cum subtil nevoia se vrea și devine
provocare iar / ori provocarea se domesticește în nevoie, printr-o gradualitate de a/simetrie
și re/echilibrare (iii./ a) neîncetată a raporturilor / proceselor / mecanismelor re/activ-interactive,
cu realitățile (inclusiv versiunile și alternativele (iii./ b) lor) și secretele acelorași realități.
Prin acceptarea rezultatelor din urma lecturării argumentelor în privința gradualității
a/simetriei (spațiale și) statice în ”completare complementară” cu cea a re/echilibrării (tem-
porale și) dinamice (iii./ a) , s-ar putea trece la o treaptă superioară a acceptării și reconside-
rării ideii de justiție, atât în raport cu gradualitatea secretului (referențial și substanțial)
cât mai ales, cu mentalitatea (în cele două forme elementare (xi./ e - f) ale sale) nu mai puțin
duală; o justiție inseparabilă de politică precum este și constrângerea (xi./ d) de conformare.
Printr-un anumit tip de mentalitate și printr-o anumită formă de justiție, cea de justiție
referențială (xx) , s-au creat, menținut și dezvoltat, prin instrumentalizare / tradiționalizare /
culturalizare, cu traducere alternativă prin termenul educație (xxi./ g) , acea necesară, chiar
indispensabilă (xi./ c - g) conformare și mecanismele asociate ei, cele adaptativ-conformative.
Conformarea, care uneori și pe alocuri problematizează extrem de neproductiv, chiar
prejudiciativ(xv./ b) , referențializarea celeilalte realități numită transformare (mai deloc alterna-
tivă și altfel resimțită), are scuza pe care o utilizează și autoritatea, aceea că s-a întrupat din
nevoie. Și, ceea ce se naște din nevoie – potrivit mentalității și teoriei tradiționale –, se
(auto)investește automat cu legitimitate, o altă realitate proprie cu secret corelativ (xxi./ a) .
Oricum, autoritatea, conformarea și nevoia – construite social / instituțional – intră tot
sub jurisdicția naturală a logicii și deci, a gradualizării semnificațiilor, despre / dinspre și spre
legitimele lor realități, de conținut, de substanță, de informație substanțială (xxi./ a - k) sau nu.
404
Din multitudinea formelor de supunere, în raport cu autoritatea, pe de-o parte și cu
conformarea, pe de altă parte, supunerea voluntară – și cu secretul ei – a atras în mod
special și repetat atenția cercetării, încă de pe vremea documentării preliminare.
405
tocmai pentru referențializarea în paralel cu cele de colaborare –. Nu în ultimul rând, rele-
vanța obedienței în această investigație a vizat rezultativul (47) inter/acțiunilor acelor meca-
nisme, (uneori și pe alocuri) întâi falsificate grosolan și apoi, diseminate discursiv(xxi./ b - g) cu un
alt grad de falsificare adăugat, și toate acestea, cu aceeași politicoasă și morală obediență.
Ori, dacă așa cum s-a arătat, colaborarea face casă bună cu intelligence-ul în cadrul
mecanismelor adaptativ-transformative (ix) , – tot prin compromis (48) și complicitate (15) –, nu
cu prea multă inspirație, ci mai degrabă și mai mult imitativ, obediența va face un palat, dar
de astă dată cu Efectul Dunning-Krüger, un palat de nisip moral pentru griparea mecanisme-
lor adaptative (xxi./ e-f, j) , poziționate / situate / aflate în funcționalul lor sub autoritatea conformării.
Între casa fictivă a primei perechi și palatul de nisip – cu aparență de stabilitate (...atât
cât poate fi nisipul de stabil/izat) – a celei de-a doua perechi se crează și se menține, cu
tensiuni circumscrise altei gradualități (a/simetrice și dez/echilibrate) (iii./ a) , un MODUS VIVENDI
ca între ficțiune și falsificare (iv) , o coexistență de culisare relativ continuă și / sau continuu
reînoită între ”naturalul (ficțiunii) normalizat” și ”normalitatea (falsificării) naturalizată”.
Politica (umanoidă) și Justiția (ei referențială) prin cele două categorii de mecanisme
de adaptare sunt inevitabil și simultan agresori și victime ale propriilor lor realități alterna-
tive, de ele demolate / deconstruite / parțializate / desubstanțializate și re/construite / re/sub-
stanțializate la fel / altfel continuu și reciproc, realități teoretice (iii./ c) referite la normalitățile pe
care interesul (autorității) le naturalizează (xxi./ a - f) prin adaptare conformativă.
Și pentru că orice realitate, mai ales cea teoretică (și falsificată genetic (iii./ c - e)), trebuie
să aibă o latură ascunsă, un secret al ei, în cadrul realității secrete a adaptării conformative
– uneori și pe alocuri doar teoretică / discursivă / propagandistică –, obediența s-a oferit, de
bună voie și obedient, să fie ”secretul” ...secretul lui Polichinelle, în spiritul caracterului
public, sincer și transparent al oricărei autorități morale și legitime.
Implicit, cercetarea a căutat doar să sugereze că mecanismele adaptativ-conformative
guvernate de realitatea ”competenței” / aka Sindromul deloc patologic Dunning-Krüger și
secretul aceleiași realități / alias obediența, nu sunt și nu pot fi mecanisme cu rezultativul
protejat și / sau scutit de hibridizarea transformativă a naturalului ne-”normalizat”.
Prin urmare, uneori și pe alocuri, acele mecanisme adaptativ-conformative ar putea
avea cândva ca rezultat o hibridizare falsificată, cu posibile efecte auto-distructive (xxi./ i - k) , toc-
mai din cauza ”secretului” unei atari realități alternative, realitate construită prea puțin social
(biologic) și mai mai mult, instituțional / autoritar, prin «‘competență’- obediență » normată.
Printre multe altele (49), (51) în treacăt fie menționat, investigația de față a căutat să me-
najeze, să estompeze ori să evite pe cât posibil referințele (concrete sau nu) la acel sheeple
(51)
Investigația a refuzat să selecteze (46)
și să rețină studiului acele forme militarizate de intelligence civil.
Fie că ele în anumite patrii europene sunt menținute din reflexe sovietice ; fie că în alte patrii ale aceleiași
EU sunt întărite și dezvoltate de dragul pensiilor speciale dar și de dragul altor posibile negociate sine-
curi, deopotrivă și însumate, par să fie realități alternative dificil de justificat și de susținut printr-un
demers științific etic, fără ca să apară riscul de descoperire / descifrare a vreunor conexiuni de bune
406
care nu lipsește nici din intelligence (20), (54), și tot cam așa, despre nelipsitul scholarsheep
– la al cărui internsheep această cercetare nu a avut privilegiul să fie cooptată și instruită –
practici cu obediența, cumetria, impostura, etc., care să nu folosească sau care ...să dăuneze primejdios
rezultatelor cercetării. De bună seamă că acest paragraf este un pamflet ...și ar trebui tratat ca atare.
Cercetarea s-a focalizat numai pe acel intelligence autentic – mai mult sau mai puțin european –, care
contează emblematic în economia studiilor de intelligence, cu realitatea, etica și legitimitatea lor.
407
semnificație de conținut a aceluia care nu este conform (și de ce), nu se va putea impune /
constrânge (xi./ d) la o investigare a lui conformă, în altă logică, cu funcționalul (deja) falsificat.
408
determina etiologia corectă a parte din acele confuzii, deficiențe, tensiuni ”aparent” in/expli-
cabile (mai sus enumerate), o etiologie în majoritatea cercetărilor destul de bâjbâită (xxvi) .
Prin curiozitatea de a face o lectură efectivă a părților de analiză din ultimele două
capitole, s-ar putea înțelege și accepta altfel că, pe de o parte, transformarea ereditează
cu toate referențialele ei, ’etice’ în sine, din Natură și justiția substanțială a acesteia (lipsite
de intențional) (xxii), în timp ce conformarea își substanțiază referențialele, numai după interes
/ convenabilitate, din și în justiția referențială, iar pe de altă parte, se va desluși relevanța
acestei diferențe majore, aproape la fel de substanțiale, pentru colaborare și intelligence.
Astfel, pentru reușita acestei cercetări, pentru performanța unei analize exogene ope-
raționale a mecanismului de colaborare în intelligence (și apoi a procesului de colabo-
rare, prin cumulare cu analiza endogenă realizată), care este un mecanism adaptativ-
transformativ, conformarea / aka cooperarea și mecanismul propriu ei , fără a fi deci deloc
neglijate, au reclamat analizarea lor măcar într-o măsură suficientă care să ajute la
referențializarea, verificarea și confirmarea mecanismului de interes prim al investigației.
409
xvi./ b) De la realități și adevăruri alternative (xxi./ b - g, j) ,
la justiții alternative, până la legitimități alternative ...și efectele lor
Interesul de adaptare (cu tacticizarea lui) nu va avea (aproape) niciodată în vedere
hibridizarea, ci dimpotrivă, în societatea umanoidă, mai degrabă adaptarea intră în subsi-
diarul unui interes de independență, deci a unui interes în tacticizarea căruia adaptarea să
conducă spre / să aducă un plus de independență ...identitară și nu (prea) individuală (xvii./ a) .
Însă, din rezultativul (47) neintenționat al investigației, care și-a urmat cursul de la sine,
fără vreo dirijare de direcție și de conținut, s-a constatat că între un interes de hibridizare
vs. un interes de independență, cu cât este mai acută ardoarea de a scăpa de dependență,
cu atât mai probabil devine în anumite condiții un rezultat contrar, propice unei hibridizări.
Oricum, prezenta cercetare, pe de o parte, nu a avut în vedere semnificația termenului
de ”dependență” din teoriile politice neorealiste, puțin / deloc agreate și compatibile ei, iar
pe de altă parte, a dat preferință (46) unui sinonim aparent, inter/condiționalitate, suscep-
tibil de nuanțări mult mai fine și fidele unui climat interactiv concret, al intersubiectivizărilor.
Adaptarea transformativă, în inerția naturalului, nici nu se preocupă dar nici nu
se opune hibridizării; dacă este să se întâmple – ca rod al interacțiunii ori altfel – atunci
aceasta este voia Naturii cu justiția Ei (xxii) , chiar și acolo unde explicațiile științifice au încă
goluri de cunoaștere pe care secretul substanțial – tot al Naturii – nu le-a ’desecretizat’ încă.
Adaptarea conformativă, în inerția unui natural falsificat și instrumentalizat / ideo-
logizat / dogmatizat / tacticizat într-un alt registru de logici, interese și justiții alternative,
într-o epocă a beligeranței algoritmice (x) dintr-o lume interconectată interactiv cu, prin și de
către Natură (xxi./ i, k), (xxii) , se opune fățiș (discursiv, educațional, metodațional, etc.) hibridizărilor
– ale acelora neconvenabile – și, mai ales, întreține încă false teorii despre o ”transformare
conformă”, de tip industrial, artificială, artificializată, algoritmicizată ...după interes (xxi./ c - g) .
Transformarea conformă nu are nimic de a face cu adaptarea ...și nici cu probabilita-
tea competiției (a uneia constructive (xi./ b) , nemimate / nefalsificate), ci este patul germinativ
al tuturor posibilităților de conflict (xi./ b) , tocmai pentru că nesocotește și / sau înlătură inerțiile
naturalului (a unuia nefalsificat) pe care, de exemplu, colaborarea continuă să le valorizeze.
În folosul și externul cercetării, după recenzia verificatoare și confirmativă a susținerilor
relevante din teoria sistemelor, dar înaintea conexării extinse cu swarm intelligence (xxv./ b) și
informația specifică acelei categori de inteligență partajată (i) - (ii) , (xxv./ a) , a fost periată literatura
– academică, firește – referită la stupiditate, devianță, disfuncționalitate, etc. (în primul
rând birocratică, dar nu numai) din cuprinsul căreia s-au putut desprinde și alte confirmări,
pe alte (numeroase) voci, ale aspectelor care sunt suținute în argumentarea investigației.
Adaptarea conformativă, mai mult sau mai puțin înțeleasă / sinonimizată ca ”transfor-
mare conformă” ori asociată cu ea, cu numeroasele sale nebănuite, minimalizate sau igno-
rate secrete, ar putea fi totuși ”evaluată” atât după manifestare / comportare cât și, mai ales,
după consecințe, după acele efecte directe generate / create / inventate (ca sursă) de către
conformare și mentalitatea ei, dintre care cele mai importante vizează constrângerea con-
410
formării, controlul ei (xi./ d) , justiția pe care o făurește (societal / macro-structural (xvi./ d), (xx./ a)) și
procesualitatea / teoria (principială) / tactica /sursa cum o înfăptuiește / proceduralizează /
aplică /resursa (xi./ d - g), (xx) , funcție de referențialele alese (iii. / e) / selectate (46) și de stabilitatea
acelora, în raport cu flexibilitatea interesului unei atari conformări (xiv./ c) , în climatul concret.
(52)
Elementul constrictiv poate fi un efect anticipabil / predictibil, retro/versibil, al unei sancțiuni (xvi./ d) / constrân-
geri excesive, în raport cu naturalul unei acțiuni, al unei situații ori al unui climat, luate în concretul lor.
411
ploziei și reculului), gradualizată negativ în raport cu referențialul (”moral” (xxi./ d - g, j) / legal (xx) )
impus înaintea creării tensiunii transformative, ale punctelor critice tocmai re/echilibrate.
412
proces / mecanism, asupra rezultativului și asupra co/autorilor, fără însă ca să intereseze
direcția de stimulare / inhibare decizională – intențională și deliberativă sub un alt posibil /
aleatoriu emoțional (xxi./ f - k) – a participanților, pentru viitor, ci doar utilitatea / funcționalismul
acelor efecte, în raport cu acel rezultativ concret, în vederea evaluării lui.
Însă aproape întotdeauna, constrictivul induce nuanța de supra-sancționator, de
over inhibition / over constriction, a unui vector principal de constrângere / inhibare, unul
intenționat / interesat, acompaniat întâmplător sau asociat / aliat cu alți vectori secundari,
care să-i legitimeze / întărească celui dintâi eficiența cantitativă și calitativă, în timp și spațiu,
de realizare / perpetuare a constrângerii, restrângerii și / sau suprimării urmărite (xxi./ g, j) .
413
chiar și atunci când este resimțit, nu este prea des suficient de stabil pentru a i se putea
descifra un rol concret, pentru a i se estima utilitatea, valoarea de întrebuințare concretă.
Fără acel ascendent – aparent de nepătruns, dacă, acolo unde și atunci când este
escamotat cu talent – colaborarea nu ar mai avea același apetit / interes emoțional pentru
o relație în care, oricum nu beneficiază nici de posibilitatea de însușire / atribuire sinceră /
corectă a contribuției sale, la meritele / succesele comune, și nici de prea multă fidelitate,
atât din pricina comportamentului justificat bipolar al intelligence-ului, cât și a propensiunii
patologice a amândurora pentru secret, manipularea informației, compromis (48), complici-
tate (15), conspirație (iv) și cu toate derivatele acestora, împinse pe / spre culmile măiestriei.
Poate tocmai de aceea tensiunile, trădările și re/împăcările lor, spectaculoase sau
nu – cel mai adesea (de neghicit și) de nimeni știute –, se țin lanț pe mai departe.
Concluziile sectoriale nu vor zăbovi prea mult asupra unor indicii care doar să suge-
reze posibilitatea (oarecum lesnicioasă) de demantelare a acelui ascendent, aici reformu-
lând câteva simplificate explicații în privința lor, ”la cele deja scrise până acum despre intelli-
gence, despre realitatea lui proprie și despre secretul (referențial) altfel al acelei realități”.
Încă din primele două-trei pagini ale acestei părți conluzive secunde (i) s-a reținut că
tactica / procedura cum se desfășoară o inter/acțiune (proces / mecanism) transmite implicit
un fel de ’a fi’, de a se caracteriza, de a se individualiza, care o face să se deosebească
de altele, să nu se confunde cu altele și care procedură (funcționalul) poate fi un indiciu –
în sens invers – al procesului (structuralului). Cu același prilej s-a mai arătat că aceeași
tactică / procedură – una concretă – poate uneori să comunice și un indiciu din felul de ’a
fi poziționată’ inter/acțiunea, de ’a se situa’, din dubla perspectivă a localizării și a alterității,
care alcătuiesc un climat – la fel de concret – al acelei (și numai a acelei) inter/acțiuni (i) .
Altfel scris, ’a fi’ și ’a se situa’ oferă, prin mijlocirea tacticii / procedurii, indicii de
individualizare despre intenția / interesul și climatul unei interacțiuni (concrete), al cărei
funcțional va fi oricum restrâns la limitele unui structural dat (xxvi) .
Cu un alt prilej, s-a amintit în treacăt de justificarea și susținerea legală a modurilor de
’a fi’ și ’de a avea’, de ’a se situa’ și de ’a obține’ ale intelligence-ului, moduri ”mai puțin sau
deloc controlabile” (x) . Separat de năruirea basmului (auto)intitulat ”controlul / supravegherea
intelligence-ului”, care s-a derulat ascensional și apoi, simplu argumentat, în ultima secțiune
a capitolului 5, aici rămâne relevantă împerecherea dintre primele două stări pasive(iii./ b)’a fi’
și ’a avea’ cu stările în acțiune (iii./ b) ’a se situa’ și ’a obține’, corespondente celor dintâi (xxvi) .
414
Spre deosebire de prima diadă, cea de-a doua, dintre pasivul ’a avea’ și activul ’a
obține’ poate viza identitatea unui mod de dobândire, de la cea mai substanțială (și
naturală) ereditare (xxii) , până la cea mai superficială însușire (provizorie și / sau ocazională)
a ceva apt de a fi transmis și de a fi acceptat, primit, împrumutat, acumulat ori re/transmis
ulterior, la fel (imitațional / conformativ) / altfel (inspirațional / transformativ), etc., (xxvi) .
Altfel scris, acel ultim binom este unul economic, utilitarist, cu reflectare patrimonială
chiar și atunci – sau mai ales – când, discursiv, se vehiculează exprimări echivalente (apa-
rent neutre) de ”bagaj ideațional”, ”patrimoniu cultural”, ”identitate de valori”, care valoare
se traduce întotdeauna (iii. / f) prin ...interes (xxi./ i, k ) . Poate tocmai de aceea una dintre concluziile
preliminare / de început ale cercetării a fost că ”identitatea” este business (xi./ h) , (xxi./ i, k) ,
indiferent că ea ar fi politică, religioasă, culturală, sexuală, rasială, de status social, etc.
Această diadă secundă, tranzacționabilă și mercantilă, în inocența ei (declarată), de
asemenea, oferă indicii de circumstanțiere a interesului și a climatului aceleiași interacțiuni
concrete – oricare ar fi ea – avută în vedere de la prima diadă, aceea cu individualizarea.
Circumstanțele astfel identificate au forța lor, au puterea lor de presiune în privința
unui ritm /viteză și a unui volum /masă, de influență în privința unei direcții / orientări ; ele
creează un ascendent (fizico-chimic) de manifestare / comportare // presiune / influență
asupra individualității (interesului, climatului – mecanismului / acțiunii dat/ă – și nu numai).
Deci, nu întâmplător – dar nici clar explicat – s-a afirmat mai sus că interesul are
întotdeauna o reflectare economică / patrimonială (xxi./ i, k) , fără ca deocamdată să preocupe
cât de atractivă / stimulativă ar fi acea reflectare asupra și în cadrul climatului, în care acel
interes (și nu altul) ar trebui să fie satisfăcut cu un rezultat pozitiv / util, cu succes.
Dar individualitatea (mama) interesului este certă în timp ce identitatea lui (tatăl) este
...o chestiune de justiție (referențială) (xx) , o problemă de atribuire...
Este dificil să se facă justiție în disputa dintre «pentru ’a avea’ trebuie ca întâi să fie»
// (adică) pentru artificialul ’identitate’ înainte se presupune naturalul individualitate și
«pentru ’a fi’ – a se menține, a se adapta (transforma / conforma) – trebuie să aibă » //
(adică) pentru a nu compromite existența (situarea) naturalului se pre/supune acceptarea
artificialului, până la urmă, o dispută de selecție / preferință (46) între ”găină și ou” (-l ei).
În economia justiției Naturii (xxii) , corecta atribuire / actul de justiție s-ar putea verifica –
în situația dată – prin relația de ”re/construcție continuă și reciprocă a individualității cu
identitatea” și aparența (violent manipulată (xxi./ c - g) ) a acestei relații (toxice). Aparența rezultă
din faptul practic și confirmabil că identitatea se reconstruiește continuu și reciproc doar
cu mentalitatea / chimia unei individualități, ceea ce este cu totul altceva, cu un altfel de
rezultativ (47) de natură să modifice / distrugă / re/configureze multe din vechile mituri noi (xxvi).
415
xvii./ b) Desubstanțializarea legitimită-ții și
Resubstanțializarea legitimită-ților ...cu hibridizare inclusă
Cu un ultim prilej – relevant detectării ascendentului cu care intelligence-ul își ade-
menește și, dominator, își păstrează ”ademenită” colaborarea – s-a arătat că autoritatea, în
egală măsură de cameleonică ca și puterea (acea putere cu presiunile și influențele ei,
difuze sau nu) are în plus avantajul // ascendentul legitimității (xiii) de ’a fi’ (cameleonică), de
’a se situa’ (cameleonic), de ’a avea’ (cameleonism - de transmis, acumulat, transformat,
etc.) și de ’a obține’ (cameleonism de alt pedigree, însușit prin interacțiuni cu alte puteri,
posibil ”autorități” la rândul lor – inclusiv deep state / parallel state –, însă nu pentru ea).
Dar intelligence-ul este – ca și justiția (referențială) (xx) – unul dintre agenții de nădejde
ai autorității legitime, care prin accesiune, prin derivare (prin reprezentare interactivă în
numele și interesul acelei autorități ) dobândește (~ ’a obține’) și apoi, beneficiază (continuu
~ ’a se situa’) de o pro/porție de legitimitate, alta și însumată – după cum cercetarea a
demonstrat-o – cu ”legitimitatea climatului” de inter/acțiune / inter/subiectivizare.
Astfel, inter/acțiunile de intelligence au aproape întotdeauna o dublă legitimare în
care cea oficială se amestecă și se exponențializează cu o (auto)legitimare de circumstan-
ță, dobândită (~ ’a obține’) în cadrul climatului ales / construit – oricum echipat cu (~ ’a avea’)
realitatea lui secretă –; au deci o legitimitate hibridă, una de invidiat, măcar și pentru faptul
că așa eludează orice fel de gradualitate referențializabilă ...și controlabilă.
416
Tacticile numai astfel circumstanțiate / specific tacticizate au o valoare de întrebuin-
țare / utilitate de interes pentru o realitate concretă – văzută acum, iată !, ca ’agent’ al
interesului (însuși) (vii) – ; circumstanțele (tactice) pun (UNO ICTU) sau imprimă (remanent)
nebănuite presiuni și direcția acelei realități, o realitate în mișcare, una dinamică, a cărei
concretețe, individualitate (cromozomială) fizico-chimică / substanțială, a fost una în staticul
inaugural, alta / altele în dinamicul sub presiune și direcționare, altele în rezultativ (47).
Fără ca deocamdată să se mai insiste asupra influenței /sursă și influențării /resursă – ca
circumstanță /sursă sau circumstanțiere /resursă (cu toată taxonomia ei) a unei realități concrete
–, în prezentele concluzii sectoriale se consideră totuși utile precizările : că influența/rea
prin presiuni intră în logica / energia unui reactiv (de re/echilibrare) ; că influența/rea de
direcție / orientare intră în logica / chimia de ’a se situa’ in/stabil (de a/simetrizare și / sau
re/poziționare) ; că influența/rea re/echilibrării și re/poziționării este transformativă (și nu
conformativă) în rezultativul ei – fizico-chimic, imposibil de predicționat (decât fantezist
”teoretic” și / sau doar aparent) – ; că influența/rea este un ascendent efectiv / eficient
numai dacă prin ea ori cu ea se alcătuiesc și se mențin / se pot menține inclusiv sau mai
ales ”regulile (justiția) jocului” interactiv, reguli necesare realizării / satisfacerii unui inte-
res concret, într-un anume climat de intersubiectivizare (și cu orientarea de ea proiectată).
417
I I / xviii. Compone nte c he ie a le i nfl ue nțe i i nte l li ge nce -ul ui (exemple)
ge ome tri a va ri a bi l ă / ’a se situa’ ș i c ompromi s ul /’a obține’
Pentru a împinge până la capăt concretețea / explicitul de conținut al ascendentului de
circumstanță astfel simplu demantelat – fără să se amintească mai mult decât ar fi minim
necesar (din ideile analizelor ultimelor două capitole) –, investigația va oferi aici enumerativ
numai cele mai reprezentative exemple care dau consistență – în moduri / tactici diferite –
componentelor problematice, cu rol cheie în constituirea și exercițiul acelui ascendent,
suportat cu plăcere și stoicism de către colaborare – ...sub rezervă reactivă, firește –.
418
Transformarea și conformarea, ca resurse, ereditează / dobândesc (’a obține’) de la
sursă amprentele politică și de justiție, în logici total diferite, însă cu același funcțional, și
asta înainte de oricare altă impredictibilă evoluție viitoare (’a se situa’ altfel decât înainte).
Încrucișarea mai sus semnalată între staticul individual ’a fi’ și dinamicul identitar ’a
obține’, cu consecințele ’a avea’ și ’a se situa’, pare să sugereze și prilejul care a profitat
conformării pentru a perverti individualitatea în identitate, până la urmă o pseudo-
hibridizare, o hibridizare falsificată din interes (xi./ g - h), (xxi./ f, i), (xxvi) a celei dintâi.
419
xviii./ c) Dispersia și ’aspersia’ trans-identitară prin privatizare / ’a obține’
în cadrul geometriei variabile / ’a se situa’
dintre ...organizational intelligence & parallel state
După cele reamintite dintr-o perspectivă extinsă și puțin completată, până la
enumerativul exemplelor promise, alte completări se revendică de la sine, dacă nu cumva
se vor crea deja primele puncte de sprijin sau bride de legătură cu acele exemple.
Privatul, unde – după cum s-a arătat – intelligence-ul cameleonic era dispersat și în
vechea arhitectură, îi conferă pe mai departe și într-o continuă expansiune, o parte din
structuralul extern, din geomatria variabilă a acelui structural /sursă nu mai puțin cameleonic.
Lăsând apoi deoparte locarea și dispersia humint-ului, din ce în ce mai confortabil se
adaugă acea expansiune ascensională (xxi./ i - k) , cosmică la propriu, prin artificial intelligence-
ul satelitar - sigint, un sigint ceva mai externalizat / privatizat sau privatizabil.
Astfel, pe de o parte, geometria variabilă / structuralul extern – din ce în ce mai exter-
nalizat (și randomizat în externalizarea sa) –, din lumina celor prezentate, oferă un indiciu
de individualizare (’a se situa’) a interesului, a climatului și / sau a rezultativului (47) (lor).
Pe de altă parte, intelligence-ul, situat mai mult sau mai puțin aleatoriu în perimetrul
geometriei variabile, ca intelligence organizațional re/poziționat continuu și în timp real,
unde, cât și când va decide el asta – o hotărâre în acest sens din partea celui instituțional
fiind ori de îndată (și tacit) respinsă / încălcată, ori putând fi catastrofală – va implica un
anumit tip de mentalitate, una practică, creativă (xi./ e) , foarte puțin sau deloc preocupată de
ierarhie, de birocrație (xi./ f) și de jocurile instituționale (xxi./ c - g) ale căror reguli (influență - de
direcție / orientare) le poate intersubiectiviza într-un alt spirit, convenabil / util concretului.
Însă, tot după cum s-a precizat, mentalitatea, aceea practică, este un indiciu de
identificare. Cu legitimitatea oficială revenită prin ricoșeu (’a obține’) / identificată ca fiind a
autorității, prin mentalitatea proprie a intelligence-ului poziționat (’a se situa’) în geometria
variabilă / identificată ca fiind mai specifică puterii, acel intelligence se va considera îndrep-
tățit (va comporta ’politic’ o justiție proprie) să dobândească (’a obține’) o (auto)legitimare
de climat concret, pentru un anume interes, secret (aproape) întotdeauna (’a se situa’), pe
care ierarhia lui / instituționalul, fie nu îl va cunoaște niciodată (corect și complet), fie nu va
reuși să îl dovedească, pentru ca la rându-i să își comporte controlul și constrângerea,
optim, în timp real (sau rezonabil), cu efect favorabil intenției care le-a declanșat (xxi./ j - k) .
Investigația a demonstrat mult mai elaborat că un atare indiciu de identificare nu va
păcătui prea mult și prea des dacă va împinge / asocia acea mentalitate specifică intelligen-
ce-ului din perimetrul geometriei variabile spre / cu cea a unei geometrii la fel de variabile a
parallel state-ului, a privatului în general, a concretului fluid / volatil (oricând) potențial. De
altfel, dacă nu ar fi conceput și comportat astfel, acela n-ar mai fi un intelligence util, echipat
cu identitate de logică și simetria mijloacelor de contracarare eficace competitive (xxi./ i - k) .
420
Poate că nu ar dăuna reamintirea detaliului că la origini și până în zorii autorității (legitime), dar și
mult timp după aceea, intelligence-ul – acela competitiv, performant, de succes – a fost unul privat,
numai cu geometrie variabilă.
Dintr-o alonjă repercusivă a acestui detaliu extrem de relevant pentru întregul ansamblu al
cercetării, privatizarea unor componente și segmente ale autorității / intelligence-ului ei a avut implicit
o reflectare corespunzătoare, consistentă și în conținutul părților de analiză.
421
distincției, diferențelor și asocierii dintre deep state și parallel state, dar (ceva mai) puțin
relevante poeticei simțiri dintre intelligence și colaborare, neînveșmântată în legitimitate –.
422
deși utile, aici vor fi considerate dispensabile, tocmai pentru că se va proceda la o schimbare
de perspectivă, impusă de o altă direcție lămuritoare imprimată de linia prezentelor concluzii.
Pe de o parte, o ”organizare” fie ea și pur metodologică a conținutului sintagmei ”justiție
referențială”, conținut segmentat și decontextualizat de cel al ansamblului Justiției – care
nu prea poate să lase deoparte componenta naturală a sa (xxi./ h - k) - (xxii), (xxv) –, reprezintă un artificiu
necesar locului unde și momentului în care ea este făcută, pentru a da mai multă compre-
hensivitate celor până acum prezentate dar și acelor referiri (xxi./ a - g, j) care vor mai urma, până
la încheierea concluziilor sectoriale (astfel comportate deopotrivă și ca explicații ultime).
Pe de altă parte, afimația relativ recentă potrivit căreia ”intelligence-ul, ca și justiția
referențială, este unul dintre agenții de nădejde ai autorității legitime”(xvii./ b), este o afirmație
care – cu ceva întârziere – obligă la mai multe delimitări clar precizate.
Prin urmare, făcându-se abstracție de existența oricărei alte teoretizări anterioare și /
sau străine investigației, din științele politice și / sau din cele juridice, în cadrul și interesul
prezentelor concluzii, sintagma ”justiție referențială” are conținutul (și întinderea) între
reperele aici doar schițate, într-o formă mult simplificată :
423
xx./ b) ’Perimetrul independent al neutralității’(xxi./ a, k)
Pe temeiul diadelor tocmai reamintite, cercetarea a identificat un perimetru specific în
cadrul căruia justiția referențială nu este agentul cuiva, (teoretic) este ”agentul nimănui” ori,
mai sugestiv dar mai aplicat fie scris, este agentul Legii și numai al Legii.
Acea justiție referențială, din acel perimetru specific, bine individualizat / delimitat, este
suficientă sieși, cu realitatea ei proprie (iii./ b) și este întruchipată de magistrat, deci exclusiv
de către judecător, exclusivitate care nu comportă excepții de nici un fel.
Întradevăr, în făurirea acelei realități, totdeauna și peste tot există o contribuție inițială
de teoretizare și apoi de legiferare (inevitabil) de inspirație și respirație politică a sa, pentru
ca ulterior ea să se manifeste de sine stătător, cu componente proprii de auto-organizare și
mecanisme auxiliare de protecție, împotriva oricărui necuvenit ascendent de influență (de
presiune și / sau direcționare) eventual(xvii./ c) , indiferent din ce parte ar fi acela exercitat (xiv./ c).
Proceduralitatea / logica / funcționalul acelui perimetru din geometria stabilă a justiției
referențiale, cu realitatea lui proprie și care gravitează numai în jurul legii, guvernată suveran
de către magistrat prezumat independent (’a fi’ - stare statică / stabilă / mereu la fel), recla-
mă doar prezența unui ”interes de neutralitate” (’a se situa’ - dinamic), care individualizea-
ză și separă acest perimetru de celălalt, cel al agentului; în schimb, celălalt, întru identitate,
culisează între ’a obține’ spre ’a avea’, o diadă de stare static-dinamică (iii./ a - b) ce caracteri-
zează poziția de ’agent’ mereu partizan al unei autorități (legitime ...sau nu) (xiv./ c), (xvi./ d), (xvii./ c) .
Deci, în condiții normale și fără alte ascunse / secrete inter/condiționalități, acest
perimetru al suveranității judecătorului, nu poate și nu trebuie să profite nicicum, niciunde
și niciodată, nici autorității (celei mai) legitime, nici oricărui alt agent al ei, indiferent de
justificare și susținere / motiv (49) sau de cota de legitimitate smulse de la principal.
424
Întradevăr, agentul de apărare al autorității, poziționat (tot de reglementare) în geo-
metria stabilă a justiției referențiale, se îndeletnicește potrivit competențelor sale materiale
(și teritoriale) cu toate cele trebuincioase (apărării profesionale / eficiente a) principalului
său, însă din toate ungherele geometriei variabile ale acelei justiții păstorite de autoritatea
al cărei agent este ; ’geometria’ din urmă nu modifică caracterul de stabilitate a celei dintâi.
Agentul de apărare (juridică - în sens larg), ca și agentul de intelligence, ca și oricare
alt agent al autorității cameleonice și ...legitime (în cameleonismul său), în interacțiune cu
aceasta din urmă, fie doar împrumută, fie își însușește întru tradiționalizare, o doză confor-
tabilă de cameleonism, preluată de obicei la pachet cu pro/porția de legitimitate cu care va
inter/acționa inerent în numele și interesul principalului / autorității.
După cum cercetarea a confirmat-o demonstrat, deloc frapant pentru cei plictisiți să
mai simuleze ’surpriza’, a se mă nări l e dintre agentul de apărare (juridică - în sens larg) și
cel de intelligence (fără ca și alți (53) / toți ceilalți agenți să fie excluși) ai uneia și aceleiași
autorități, se suprapun însumat iar, uneori și pe alocuri, chiar se înmulțesc necontrolat.
Exponențializarea asemănărilor dintre agenți, întru identitate (cu autoritatea, cu spiri-
tul și cu mentalitatea sa) are o ”normalitate” a ei, destul de diferită de la o patrie la alta, de
la o autoritate la alta și, până la urmă, de la un agent la altul, doarece natura interacțiunilor
concrete nu poate fi ignorată / minimalizată și / sau decupată de / din ansamblu / climat.
În tot cazul, din acest punct, agentul cameleonic – ca și autoritatea, cu care astfel se
compatibilizează (și se identifică) – oricare ar fi el (de apărare, de intelligence, etc.) în limitele
funcționalului propriu (prin care să nu devină redundant cu alții, pricinuind suprapuneri), cu
realitatea lui proprie – și secretele inerente acelei realități –, fiind deci în specie unul ca
oricare altul, este un agent cu interese proprii, cu agendă proprie (46) care (în concretul ei)
nu de puține ori poate fi diferită (chiar contrară) principalului său, ale cărui interese (teoretic)
ar trebui să le slujească prioritar și / sau exclusiv, în termenii / limitele reglementării, desigur.
Prin urmare, agentul cameleonic și partizan al apărării (autorității, din geometria
stabilă a justiției referențiale), indiferent, independent și separabil de funcționalul său propriu
– în limitele structurale constitutive – intră în logica de inter/acțiune a tuturor celorlați agenți,
între care uneori și pe alocuri se pot înființa, AD-HOC sau calculat / elaborat, tot felul de
”ambasade”, cârdășii sau coterii, ’transparente’ sau nu (în conivența lor conspiraționistă),
știute sau nu de către autoritatea aceea, cameleonică, sancționate prompt, tardiv sau poate
niciodată de vreo realitate concretă – nu neapărat reală, dar oricum concretă (v) –.
(53)
Deși precizări comparabile sau altfel abordate ar reclama și alți agenți ai autorității legitime – pentru inci-
dența lor la justiția referențială –, mai ales cel al afacerilor de interne și cel al afacerilor externe, ele
ar excede interesului concluziilor sectoriale în traiectoria urmărită punctual, cea de fundamentare a
constructivismului judiciarist, prin mijlocirea căruia s-a realizat investigația și s-au îndeplinit toate
obiectivele cercetării. În tot cazul, reduse la minimul necesar, acele precizări pot fi regăsite în capitolele
1, 3 și 5 din teză, în conexiune cu spionajul și defectarea, cu realitățile lor proprii și secretele asociate.
425
Tot ”din acest punct” și tot ”prin urmare”, eventualitatea ca agentul apărării autorității
uneori și pe alocuri să cocheteze deopotrivă cu deep state-ul și cu parallel state-ul nu
poate fi – și nici nu ar trebui – exclusă, având în vedere inerențele / asemănările arătate.
În definitiv, interesele și agenda proprie cer și unele sacrificii (etice, etc.), iar autori-
tatea, în cameleonismul său, ar trebui să simtă și / sau să știe cel mai bine asta, în afara și
înaintea oricărui discursiv contrar / altfel, fie de mușamalizare, fie de blamare (xxi./ b - g, j) .
Atunci când și acolo unde eventualitatea acelor ’cochetări’ nu poate fi exclusă, persua-
siunea din deep state și ”persuasiunea” / înșelăciunea de’a dreptul din parallel state, lobby-
ul din deep state și ”lobby-ul” / corupția de’a dreptul din parallel state, etc., etc., în hibridiza-
rea lor transpartinică / transidentitară (xviii./ c - d) (sau pe punctul de a se hibridiza) sunt / devin
realități pe care agentul partizan al apărării (autorității) – uneori și pe alocuri, jucător activ
(înaintaș / atacant al) acelui match tripartit – nu le va (putea) instrumentaliza neutru.
Nici nu ar avea vreun interes să o facă (și – potrivit celor mai sus scrise – nici nu ar fi
de așteptat). Poate tocmai de aceea, justiția referențială este echipată la fel de (aproape)
constitutiv cu substanțialități diferite, pe care investigația a trebuit să le deslușească (xxvi) .
Până la urmă, acele realități – tripartite sau altfel, ca și multe alte realități concrete
dovedite – pot fi / trebuie tranșate numai de către judecător, în perimetrul independent al
neutralității, perimetru conținut de către acea justiție a oricărei autorități legitime date.
426
constrângerea conformării celui dintâi, în interesul autorității ? Opinia acestei cercetări este
că acel naiv care să-și închipuie cu convingere o asemenea glumă nu este născut ...încă.
Desigur, uneori și pe alocuri, multe dintre derivele celor doi agenți – ca și ale celorlați,
de altfel – se re/simetrizează și se re/echilibrează (iii./ b) , prin controlul reciproc (și inter/con-
diționalitățile în efectul aceluia), mai mult sau mai puțin negociat, funcție de ascendent și
de un concret dat, tocmai în ’zona de confort’ a unuia dintre cele două ”state” interne alter-
native sau, de ce nu !?, chiar ale amândurora, pe principiul planului B, a celui de a doua
sursă, etc., aranjamente care nu prea au nimic de a face cu legea / justiția referențială (xxi) .
Măcar și din această pricină, atât de complicată și de multifațetată, autoritatea legitimă
ar trebui să fie stimulată și (auto)motivată (49) să lase virgin perimetrul independent al neutra-
lității (xx./ b), (xxi./ k) de orice ascendent exercitat, fie pe ascuns / în secret, fie prin ricoșeul altor
condiționalități inocente (xxi./ b - c) (necesare / legitime); fie din a sa parte (xiv./ c), (xvi./ d), (xvii./ c) , fie – uneori
și pe alocuri –, din partea vreunor ”intermediari” de bine sau ’de-ai noștri’ / clienți de-ai săi.
O atare statornică abținere i-ar întoarce, tot prin ricoșeu, de astă dată acel respect
substanțial (42) intitulat prestigiu și care nu poare fi / rămâne doar ’o spusă-n vânt’.
Însă, nu întotdeauna și nu peste tot o autoritate legitimă a avut și prestigiu (42), chiar
dacă, acolo unde și atunci când o fi avut un intelligence prestigios (care eventual să fi conti-
nuat să mai rămână astfel ...sau nu). Oricum, natura diferită dintre cele două tipologii de
prestigiu, cât și modalitatea de dobândire (’a obține’ spre ’a se situa’), reamintește nuanțat
de distanța funcțional-structurală dintre intelligence și justiție, aceea referențială, firește.
427
Ori, dacă avocatul nu este magistrat – și, verificabil, nu este – cel al statului este / ar
trebui să fie fix în aceleași măsură și poziție, fără niciun ascendent necuvenit, adăugat în fa-
voarea autorității, legitime oricum, cu toate posibilele ingerințe (xvii./ c) ale unui atare ascendent.
Dacă și din acest unghi lucrurile se complică, acest fapt se justifică și se susține pe cu
totul alte considerente, de ordin pur ’instituțiorganizațional’...:
Cel dintâi (de obicei) este liber profesionist, (teoretic) cu un anumit tip de mentalitate.
Cel de-al doilea este (de obicei) strivit de ierarhie (xi./ f - g) , (posibil) copleșit deci de secre-
tele conformării (xiv./ c) , care își făurește o realitate improprie (iii./ b - e) oricărei independențe
”reale”, alta decât cea pur discursivă(xxi./ c - g) a întâi-stătătorilor instituției sale, având în plus do-
bândită (’a obține’ spre ’a avea’) și o mentalitate specifică / identitară culturii acelei instituții.
De aceea, așa cum cel dintâi este partizan și dedicat clientului său, tot așa și apărătorul
autorității va pune toată părtinirea sa în slujba clientei sale, al cărei agent instituția lui este.
O va (putea) face cu mentalitatea sa, desigur, cu mentalitatea / culturalitatea acelei
instituții / agent ...cameleonic (al unei autorități cameleonice), dar puțin / deloc altfel.
Din acel unghi de pivotare, caruselul de gradualizare și pe celelalte / multe alte proba-
bile coordonate identitare (xi./ e - h) , cu realitatea ’competenței’ Dunning - Krüger(xiv./ c) , ori cu
alte preocupări / reflectări și implicații ale exercițiului profesional (xx./ b - d) , ar putea să aibă o
motricitate a lui ; ori, toate acestea nu ar trebui niciodată comentate cu prea multă și stabilă
convingere, tocmai pentru a nu prejudicia / răni conformarea, ierarhia, instituția și / sau
autoritatea, în modul lor de ’a fi’ și de ’a avea’, un mod eminamente stabil (teoretic).
După ce toate cauzele detectate în documentările pregătitoare au fost deja enumerate
și dezvoltate de investigație (în părțile sale de analiză), nu mai este deloc necuviincios să
se afirme răspicat că în acele patrii unde poziția judecătorului, cea a adevăratului și singu-
rului magistrat, nu este una (suficient de) întărită / clară sau (grabnic) corectată – în primul
rând constituțional –, intelligence-ul s-ar putea să nu se mai limiteze doar la controlul came-
leonic al agentului apărării juridice (al autorității), ci să domine – difuz sau nu – însăși înfăp-
tuirea justiției (referențiale), pe acele paliere și pe toate acele mize dispersate în cele trei
”state”, cu frontiere fluide / volatile, ale aceleiași autorități, căreia i-ar fi (teoretic) ’agent’.
În acele locuri paradisiace, odată cu eventuala / ipotetica privatizare a autorității /
intelligence-ului ei, s-ar putea să se constate fără prea multă stupoare că justiția, aceea
referențială, fusese de mult privatizată ...moral, de către cine a trebuit și cui (și-)a meritat.
Așadar, ironia situației face ca uneori și pe alocuri, în schimbul teoreticului control al
intelligence-ului, să nu mai fie foarte clar de fapt cine pe cine, ce și cum controlează.
Până la urmă, ...acesta o fi și unul dintre scopurile... succesului real ...sau alternativ.
428
substanțial conceptele de independență și neutralitate, tocmai în conținutul lor constitutiv
și înaintea oricărei operaționalizări a lor, atâta vreme cât aceeași justiție, astfel referențializa-
tă, refuză (ori îi este refuzat (xxi./ b), (xxi./ k)) să se lege, cu precădere, la comandamentele justiției
substanțiale (xxii) , pe care își propune să / își închipuie că ...o completează, fără prejudiciu.
429
Deci, după toate cele arătate și reamintite, altfel se poate justifica și susține că în
Natură și – mai ales – în justiția Ei, independența este o imposibilitate tehnică / logică (xxii) .
Altfel scris, în Natură independența și neutralitatea nu se confirmă și nu primesc nici-
un drept la afirmare. Fiind niște constructe lipsite tocmai de substanță, nu ar putea să poarte
un drept de referențial. Deci teoretic, ele nu au vocație naturală – așa cum, spre exemplu,
au colaborarea ...sau intelligence-ul (i) - (ii) –, cu unele nuanțări utile acum alăturate :
În societatea umană, aceste constructe artificiale sunt niște resurse ale conformării
care – de bine, de rău – mai păstrează ceva plăpânde reminescențe ale obârșiei sale
naturale (xi./ d) . Astfel, independența și neutralitatea – ca și conformarea (...ori încrederea) –
sunt / devin niște simple falsificări / adevăruri alternative, dar niște falsificări necesare.
Ori, pe de o parte, ”falsificarea realității are vocație naturală (deci cu o gradualitate
de legitimare implicită)”(iii./ d) iar, pe de altă parte, necesarul (sau utilul) falsificării – într-o altă
gradualitate – îl stabilește numai mentalitatea (minuscula chimie, falsificată și ea, de către
identitate / emoția malversată a individualității (xvii./ a) ), mentalitate unde apare, se prepară și
se comportă /se justifică și se susține interesul, deci și ”interesul de independență” inclusiv(xxi./ f - i, k) .
( În paranteză fie scris – printre multe altele – și legitimitatea suferă de același nobil
viciu, fiind un construct fără substanță, fără vocație naturală, un ”adevăr” alternativ falsificat
/ instrumentalizat / tacticizat în varii gradualități, după mentalitate și numai din interes. Pro-
blematica interesului legitim a fost dezvoltată altfel în părțile de analiză ale investigației. )
430
fapt, un (alt) set de Matryoshka Dolls al multitudinii de realități conformative, dar nici una
independentă sau neutră, de vreme ce sunt ale conformării, cu inerenta ei justiție specifică.
Ori, nu cumva realitatea conformativă este o realitate pronunțat cameleonică ?
Justiția / raționalitatea unei asemenea realități, și conforme, și cameleonice totodată
în conformismul său gradualizat, nu îi ereditează re/substanțializat o atare caracteristică ?
”Realitatea conformativ-cameleonică”, ca agent al interesului (conformativ), de inde-
pendență - spre exemplu, chiar presupunând că ar fi un principal inocent, prin interacțiune
reciprocă cu propria realitate nu se a/simetrizează și re/echilibrează inerent deopotrivă
funcțional - structural, într-un melanj inocent-cameleonic hibridizat/-nt ?
Inocența cameleonică sau ...cameleonismul inocent – aparent un șăgalnic oximoron
– este în fibra / substanța conformării, a nenumăratelor interese de conformare, oricare ar fi
acelea, cu realitățile lor, care nu pot fi independente și care nu se pot menține nicicum neu-
tre, într-un ‘autism funcțional’, de la optimizarea / adaptarea în timp real, într-un climat dat.
Justiția conformării, cea referențială, în ansamblul său – de la cea societală (xx./ a) până
la cea din ’perimetrul independent al neutralității’ (xx./ b) – și cu toate realitățile ei gradualizate,
este o justiție care poartă pecetea ereditară a creatorului său inocent-cameleonic (xxi./ k) .
Într-un fel, acea pecete ca și multe altele, ar trebui asumate iar conformarea, cu ino-
cența sa cameleonică, rezolvă această (falsă) problemă, semnalată doar de către cei ”duș-
mănoși” ei, într-un mod ...co-operant și cooperativ cu propriile ei realități, prin mijlocirea
celor mai eficiente resurse ale sale – devenite surse (ale informației, în primul rând) – în
cameleonismul său inocent, dublu fațetat : endogen, manipularea și exogen, propaganda.
431
Ori, în intelligence, cu acea tripletă sherman-kentiană asociată (informație - inteligență
- cunoaștere), independența ”combustibilului”, resursei de nișă, a calității energiei / substan-
ței care să propulseze și să mențină standardul performanței și succesul ar fi – în strin-
gența sa – o problemă adevărată / reală ori ...nu neapăprat reală dar oricum concretă (v), (vi).
În raport cu o atare clarificare s-ar putea stabili, în reflexul simetriei, și tacticiza / instru-
mentaliza / tranzacționa (și / sau privatiza) ”in/dependența secretului” ...fără alte dezvoltări
aici adăugate și conexate/ -bile cu spionajul și defectarea, însoțite de o ’legitimitate’ a lor.
În al doilea rând și în subsidiarul celui dintâi, chestiunea / sintagma / părelnicia /
fantezia (ficțiunea) de ”sursă neutră / independentă”, acea sursă adevărată care, ereditar,
să proiecteze / transmită informația adevărată și independentă (pe măsura sursei și a eredi-
tării substanței aceleia) a contraponderat relevanța ”independenței informației” prin / cu cea
legată de ”neutralitatea sursei”, care sursă ar părea izolată, decupată de mediu / climat.
După ce s-a deslușit imposibilitatea tehnică / logică (xxi./ a) ca o sursă naturală să se
manifeste continuu / continuat / dinamic într-un mod neutru ( non-direcțional / fără țintă),
cel puțin sub aspect informativ, al informației pe care să o transmită deci (cu un intențional
sesizabil sau nu) într-un mod manifest / comportat, s-a prezumat / asumat axiomatic – până
la o probă contrară – că nici în socialul umanoid situația nu poate fi alta / semnificativ diferită.
Până la urmă, o sursă – ca să fie evolutivă (și nu involută / stagnantă / sortită pieirii) –
trebuie să găsească / inventeze / creeze resursă care să o întrețină, să-i ascensioneze
evoluția (naturală, eventual – de la un anumit stadiu biologic în sus – intențional dirijată).
Ori, în socialul uman, o sursă de informație cum ar putea să fie o sursă neutră ?
Neutralitatea, ca stare dinamică (iii./ a) (‘a se poziționa’), fără acel ‘a obține’ pentru ‘a avea’
și (continuând apoi) fără / spre ‘a avea’ pentru ‘a fi’, ar înfrânge logica evoluției, aceea darwi-
nistă, a adaptării evolutive (prin inter/acțiune) cu mediul / climatul (intersubiectivizat/ -bil,
din punct de vedere al informației), climat – potrivit cercetării – întotdeauna partizan (xxi./ h -i, j) .
Așadar, oricare sursă de informație umanoidă nu poate fi neutră ...decât poate doar
din ziua de ieri până la o oră de mâine. În rest, îi trebuie finanțare, combustibil, energie /
emoție, motivație (49) / interes... deci un partizanat pentru a supra/viețui, a evolua și a
performa (cu succes) în competiția fără scrupule (decât unele propagandistice), fără
conformare (decât una manipulată / instrumentalizată), fără control conformativ (decât
unul reciproc / cameleonic), fără constrângerea conformării (decât una eludabilă / tranzac-
ționabilă), pe ”piața” intereselor aproape invariabil identitare, deci asociate unor anumite
culturi (concrete), pe o ”piață” a apartenențelor – și a competiției (ne/loiale) dintre ele –.
432
urmărească ori să devină un rezultat (vii) ; aici fiind urmărit unul de independență, nu de
dependență, nu de interdependență (neorealistă) și cu atât mai puțin, nu unul de hibridizare.
Lăsând deoparte alternativele ‘dependență’ și ’hibridizare’ care ar transgresa logica
intențională de apariție a interesului de independență – fie el cât de ipotetic poate să fie –
interdependența ar risca să shimbe ori să modifice o conformare cu o alta, fiind astfel (la
fel de ipotetic) deja hibridizată / sortită hibridizării, deci cu un rezultat/iv (47) transformativ.
De nicăieri, odată cu asemenea ipoteze, ar apărea riscul, schimbarea și / sau
modificarea, elemente care nu intră în substanța conformării și a intereselor ce o slujesc.
Așadar, rezultat/iv/ul transformativ pe care ’interesul de independență’ l-ar fi obținut
în cele din urmă, și anume interdependența, potrivit acelorași ipoteze, nu ar fi deci cel inten-
ționat, poate chiar evitat / refuzat de elementele asociate intenționalului declanșator – res-
pectiv de către rațional și emoțional –, prefigurându-se astfel premisele conflictului, sau
cel puțin ale tensiunii / întinderii / încercării elasticității (energiei / emoției) realității zis confor-
mative care a zămislit-o ...și care, ori s-a evaporat odată cu apariția celei corespondente
interdependenței, ori s-a zăvorât în realitatea aceleia, alături de alte realități, ale intereselor
specifice rezultatului interdependent, cu o altă ’conformare’, negociată sau ...impusă.
433
Poate că ar trebui re/amintite și alte detalii potrivit cărora un climat de intersubiectivi-
zare, lipsit de un intențional propriu și totuși întotdeauna părtinitor, fără excepție poartă doar
asupra unui (singur) interes concret, cu realitatea lui proprie (iii./ b) și adevărată (iii./ f) , cu tot.
Așadar, climatul concret al interesului de independență însuși – ignorând chiar și
realitatea-agent a acelui interes –, întotdeauna partizan, niciodată neutru, fără nici cea mai
firavă simpatie față de ideea de independență tocmai acolo unde el este suveran, își va
pune contribuția proprie adăugată ( / ‘mâna nevăzută’, așa cum a fost demonstrată și teoreti-
zată în capitolul 4 al tezei) în folosul entității a cărei viziune îi este cel mai bine caracterizată
/ specifică lui. Ori, în specificul său / în substanța sa, nu este loc pentru independență (și
neutralitate) și nici pentru o favorizare a identitarismelor, în speciile lor, oricare ar fi acelea.
Coroborând toate aceste detalii relevante, rezultă că interesul de independență este
un interes partizan, fiind / devenind mai degrabă un autentic ”interes de dependență” altfel,
un invariabil interes de părtinire identitară, al unei identități care își tacticizează / instrumen-
talizează părtinirea – re/denumită ”independență” – prin propagandă și manipulare.
Pe mai departe, interesul de independență, ca interes de părtinire a identității pe vasta
”piață” a intereselor, este un (alt) business (’negociat’, firește) interdependent altora,
identice și / sau asociate lor (de suveranitate, legitimitate, siguranță, securitate, etc.).
Tot așa, din coroborarea acelorași detalii tocmai enumerate, în cadrul investigației a
mai rezultat implicit că, în timp ce dependența este o constrângere conformativă (falsificată
și instrumentalizată), condiția este o constrângere transfomativă – sau, în tot cazul, cu un
potențial transformativ asumat (într-un lanț cauzal a/simetricizabil, re/echilibrabil, a/ciclic /
randomizabil sau nu, funcție de informație cu secretul asociat ei și de inter/subiectivizarea
lor, în raport cu un interes concret inițiat / satisfăcut într-un climat propriu aceluia) –, având
deci o vocație naturală (i), cu efecte condiționale derivate (inclusiv de justiție substanțială).
Din această perspectivă, inter/dependența se așează pe ”valori” / interese (tranzac-
ționabile / instrumentalizabile), în timp ce inter/condiționalitatea (în societatea umană, ca
societate biologiocă) este alimentată de standarde / practici (și utilitatea lor) – altfel precizat,
înțelese generic ca sumă a tuturor semnificanților și operatorilor logici ori asimilați lor(xxi./ j) ,
care în folosirea (utilă, deci) obișnuită a acelora, rămân insensibili / inflexibili la presiuni
identitare –, indiferent și ’independent’ de faptul că și menționatele standarde sunt utile tot
pentru satisfacerea unor interese / promovarea / propovăduirea unor ”valori” partizane.
Apoi, fără alte ”detalii” inutile, se poate asuma că atât informația (independentă) con-
formativ propagat-manipulată, cât și sursa (neutră) conformativă inocent-cameleonică de
informație, urmează MUTATIS MUTANDI același itinerariu, al intereselor cu același nume.
Tot fără alte susțineri în plus, aici s-ar putea sugera doar că justiția referențială,
operaționalizând acea informație zis-independentă, provenită de la acea sursă zis-neutră
– în gradualitatea lor de convenabilitate / acceptabilitate pentru autoritatea legitimă – ar
putea să consfințească / re/confirme legitimitatea lor. Însă, în timp ce justiția referențială
generică (xx./ a) (societală / constrictivă (52), (xvi./ d) ) /exogen va pedala pe ”valori” / interese, justiția
434
referențială a magistratului (xx./ b) și a ’perimetrului independent al neutralității’ /endogen în condi-
ții normale va fi / ar trebui să fie ținută în limitele de rigoare ale unor standarde imparțiale.
Nu în ultimul rând, investigația a subliniat – mai ales, prin analizele sale din capitolul 4
– că pe de o parte, intelligence-ul organizațional (prin practici / profesii mai mult sau mai
puțin atipice conținute) se bizuie pe standarde, iar pe de altă parte, că cel instituțional (și
într-o gradualitate foarte diversă de politizare de la o patrie la alta) se axează re/activ pe
propaganda și manipularea acelor interese / ”valori” cu care poate să-și negocieze (și să
controleze, dacă i se îngăduie) poziția sa de agent față de principal / autoritate.
Ca o consecință aproape lesne de presupus, deep state va îmbrățișa parte din
”valori”, care să-i favorizeze izbânda în jocurile / luptele politice ale confruntărilor electorale
viitoare, în timp ce parallel state va împrumuta parte din standarde, acelea care să-i înles-
nească dispersia, acapararea ”pieței” intereselor și infiltrarea ’utilă’ în grațiile autorității.
În acest set de Matryoshka Dolls în care nimeni și nimic nu este independent și con-
stant neutru, totul culisează între intercondiționalitățile firești și interdependențele ”negoci-
ate” sub varii influențe de presiune și de direcționare, în cadrul mecanismelor adaptativ-con-
formative ale identitarismelor de tot felul, justificate și susținute prin puzderii de ”strategii”
(imitative în diversitatea lor) de propagandă și manipulare. În acest peisaj al conformării
inocent-cameleonice, informația independentă devine o imposibilitate logică.
435
Se presupune că pentru parcurgerea și înțelegerea acestor concluzii sectoriale nu ar
trebui epatat cu folclorul pedant al științelor politice (și al celor ale comunicării).
De altfel, precizările utile despre propagandă, manipulare și ”adevărurile” (xxi./ f - g) lor –
adevăruri conformative desigur –, nici nu ar impune vreo terminologie prea sofisticată.
Așadar, adevărurile conformării, cu LSC lor specific, din însăși tripleta Language,
Speach, Communication // limbaj, discurs, comunicare prefigurează inerența interacțiunii,
reconstrucției și resubstanțializării continue și reciproce dintre limbaj (standard), discurs
(cu endogenitatea /manipularea și exogenitatea /propaganda lui bi-/ multi- direcțională) și comuni-
carea (intersubiectivizarea, pluri-sensuală la rândul său, a propagandei și manipulării dis-
cursive a) ”valorilor” propagate manipulat, pe resorturi preponderent emoționale (xxi./ h - i, k) –
receptive la clișee / șabloane (xxi./ j) – și prea rar, utilitarist și non-emoțional, a standardelor,
cărora li s-a atenuat / evaporat identitatea, universalizându-se / globalizându-se / regionali-
zându-se, fără să mai reprezinte o miză discursiv-interesată.
Această resubstanțializare continuă și reciprocă dintre standarde (mai stabile decât
toate celelalte), ”valori” (interese instabile pe termen lung), clișee / șabloane (aka ’modele’
imitaționale și doar accidental inspiraționale, deci pasagere / călătoare – atunci când nu se
manifastă ca niște ticuri reflexe la situații identitar repetitive / rutiniere –) este resubstan-
țializarea de care colaborarea și intelligence-ul știu să profite performant.
Amândouă, de conivență ori separat – fără a fi singurele – făuresc o artă din ’multiplul
standard’ care din perspectiva celor arătate, la nivel discursiv / propagandistic, unul
manipulat, hibridizează etica ...cu morala, standardul etic cu ”valoarea” morală, stan-
dardul non-identitar și non-emoțional cu ”valoarea” dată de aparținătorii și propagatorii / pro-
povăduitorii ei, cu interes să o propage / manipuleze, pe filieră excesiv / exclusiv emoțională.
Era în firescul provocării / naturalul lucrurilor ca atât colaborarea, cât și intelligence-ul
să profite de o/rice resubstanțializare, care prin definiție este transformativă, nicicum,
nicicând, niciunde conformativă ori susceptibilă de vreo ”transformare conformă” (xvi./ b) .
De altfel, nici nu ar fi necesare niște CDA savante pentru a dibui caracterul și
rezultativul (47) (acelui caracter) transformativ ale oricăror LSC (și ale elementelor acelora).
Conformarea – propovăduitoare consecventă a ”valorii” stabilității, valoarea sa de
interes prim –, în inocența sa cameleonică (xxi./ b), se folosește în lipsa unei alternative mai
‘bune’ / utile interesului său, tot de LSC - inerent transformativ, ca instrument prim.
Ori, folosirea dispersată în cadrul mecanismelor adaptativ-conformative a intarsiilor
transformative ale LSC, astăzi - resurse, mâine - posibil surse (concurențiale), din capul
locului prefigurează cel puțin un risc (niciodată conformativ) pentru stabilitatea ei.
Crearea unui LSC specific conformării și subiacent standardului de semnificanți / ope-
rativ logic / lingvistic dintr-un spațiu de autoritate concret, inundat fie cu ”valori” / concepte
(semnificații) resemantizate și însușite, precum cooperarea și educația, fie cu altele dedicate
ei, precum constrângerea, constricția / stigmatul, etc., nu este de natură să amortizeze ori
436
să elimine acel risc, ci să-l întrețină și să-l exponențializeze, uneori și pe alocuri ne/controlat
și ne/calculat destul, (atât) cât să satisfacă alte interese, la fel de propagate manipulat.
În tot cazul, revenind la punctul de plecare al acestei secvențe, prin LSC utilizate în
cadrul tuturor mecanismelor trans-/ con-/ de-/ re-/formative, se vehiculează informație (cu
secretul ei la pachet), aproape invariabil însoțită de un adjectiv care să o referențializeze,
de obicei pe un axiologic confortabil / convenabil / acceptabil (fie negociat / negociabil (xxi./ c),
fie de compromis (48)), nesocotindu-se / ignorându-se tocmai partea ei nevăzută (xxi./ h - i, k) .
Fără a mai re/aminti diferența dintre dată și informație, pe larg arătată în capitolul 3 și
reluată în analizele capitolului 4, deci știut fiind faptul că in/formația are un grad de pre/lu-
crare (interesată), din prisma celor arătate, informația independentă este așa împreună cu
secretul ei, la fel de independent; informația reală va fi împreună cu secretul său astfel;
informația adevărată va fi – mai ales – prin secretul său (și mai) adevărată; informația
grozavă va avea un secret pe măsură, cea surprinzătoare nu va face excepție, ș.a.m.d.
Ideologiile, în gradualitatea lor de dogmatism, fie ale autorițății legitime, fie ale celor
auto/legitimate de varii climate interactive / inclusiv deep state și parallel state – cu intere-
sele interacțiunilor incluse –, (dar nu numai ele) cu LSC specifice (inclusiv jargoane, codifi-
cări, etc.), cu bulele (20) / realitățile lor proprii astfel articulate, vor propaga manipulat într-un
fel exogenul /informația și cu totul diferit, intercondițional, endogenul /secretul , fie în cheia lor iden-
titară ca ”valori” – informație (cu secretul asociat) dependentă (de piața apartenențelor ) –,
fie într-una pur utilitaristă, comercializată pe binomul costuri-beneficii, pe standardul ...pre-
țului – informație (cu secretul asociat) condițională/tă (de piața intereselor / prețul pieței) –.
Pe această esplanadă înflorită a adevărurilor conformative manipulare și propagandă,
dacă ar fi fost doar dublul standard, ar fi rămas un vis frumos teoretizării, întru conformare.
Însă, orice axiologic (cu și în secretul său), inclusiv și mai ales acelea care nu sunt
prietenoase cotității, pro/-porționalizărilor conceptuale rezonabile, precum axiologicul ade-
văr - neadevăr / fals sau axiologicul bine - rău și mai ales, cel moral - imoral, tributare
deopotrivă LSC și informației – elemente fără de care nici nu ar putea să existe (logic și
funcțional) –, conțin implicit în genetica / endogenul lor acel standard multiplu care,
neprecizându-se cât de bun / adevărat / moral ar putea fi și nici gradualitatea sa concretă
de întrebuințare, le relativizează non-conformist caracterul propagat / manipulat de ’refe-
rențiale de încredere’, referențiale corecte (logic și funcțional) ale ”valorilor” morale, etc.
xxi./ e) ’Când adevărul este peste tot, atunci adevărul este nicăieri’
sau ...dacă toți au morală, nimeni nu mai trebuie să o caute / laude
Așadar, păstrând în atenție considerațiile mai sus expuse, informația independentă –
așa imposibilă logic cum tocmai a fost declarată (xxi./ c) – pare să aibă o realitate teoretică (iii./ e) .
Realitatea teoretică a unei informații independente, printr-un silogism de comprimare
între cele două expresii, ar putea să conducă ipotetic spre conceptul / sintagma ”informație
437
reală” ...nu neapărat reală dar oricum concretă (vi) . Pentru a descifra / deconstrui / parțializa
/ desubstanțializa conținutul real / realitatea conținută de acel concept teoretic (despre o
realitate teoretică) ar trebui să se apeleze la un referențial (iii./ d - e) pe măsură.
Pentru că orice referențial teoretic este, zice-se, moral (iii./ e) până în viscere, o referenția-
lizare inspirată a informației reale ar trebui să fie la adevăr, care în numeroase / covârșitoare
contexte, este contopit cu morala (la rândul ei asociată mai mult sau mai puțin explicit cu
dogma, fără să se lase cumva impresia că adevărul rezultat va fi inerent la fel de dogmatic).
Teoretizarea abundentă despre adevăr – originar și firesc falsificată (iii./ c - d) –, care îi și
emfazeză interesul ce il alocă, cu toată panoplia de propagandă și manipulare, nelipsite
unui interes cu asemenea anvergură, pare să îi refuze orice gradualizare cu antonimul său.
Ori, cam peste tot unde un concept (teoretic) nu primește și o procentualizare, pro/por-
ționalizare cu contrariul conținutului ce i se atribuie, devenind un concept de autoritate, va
obliga (tot teoretic) la o interpretare excesiv de restrictivă a sa, împingând operaționalizarea
lui eficientă numai în extreme, alb - negru, bun - rău, etc., orice nuanță intermediară fiind
culpabilă de abuz de uz, din partea criteriului exclusivist de apartenență, nu mai puțin abuziv.
Luându-se separat adjectivele substantivului informație și acuplându-le între ele, ar
rezulta realitate adevărată, deja încă de la început suficient lămurită (iii./ f) și adevărul real.
Lăsându-se la o parte subtextul și / sau redundanța sinonimică vreunor exprimări de
tipul ’real true’, în timp ce realitatea poate fi adevărată și falsă, în schimb, adevărul ar
putea fi unul real și nereal (adică un fals adevăr), inclusiv ireal (sau o ficțiune adevărată),
dar care adjective, deloc întâmplător, în exprimări serioase nu însoțesc niciodată ’adevărul’.
Rezultul ar fi unul echitabil, cel puțin pentru informație și cel mai confortabil pentru
secret. (Despre secretul corect, complet și definitiv s-a mai scris anterior(iv) .)
Ori, adevărul este întotdeauna grefat numai pe o informație (afirmativă sau nu), nu
pe vreo realitate (a închipuirilor vreunei meditații solitare ori a uneia construite social, în
biblioteca sătească, pe stadion sau pe aiurea și, cu atât mai puțin, pe vreun obiect viu /
interactiv / nemișcător, etc.). Că informația se poate referi corect, complet și în termeni abso-
luți sau nu, la una dintre acele / oricare alte realități, este o cu totul altă chestiune, una de
substanță. În pofida acestei distincții substanțiale, prin ipoteză, se va considera contrariul :
438
Dacă ar fi deconspirată acum și cea de-a doua ’certitudine’ reieșită în privința sursei
’adevărate’ ori astfel poreclită, s-ar compromite fără compromis farmecele basmului...
Așadar, amânând momentul adevărului, se va putea observa că valoarea (inter/su-
biectivizată) de adevăr (inter/subiectivizat) nu este nici exclusă, nici răvășitor de relevantă.
S-ar putea susține că o atare ’valoare’ ar fi putut fi decisivă în selecția acelei informații
dintre mai multe opțiuni posibile ; ”realitatea” infirmă violent și repetat o asemenea susținere.
S-ar putea susține că o atare ’valoare’ ar fi de o importanță semnificativă măcar
pentru un interes de conformare propriu-zis, făcând abstracție de cele eventual subsidiare
lui, care să-l fi declanșat, ființând apoi ca motivație (49) / ca resursă pentru întreținerea lor.
În replică, ar putea fi reamintit că nu se prea poate face distincție între un interes de
simulare a conformării și unul autentic, ”adevărat”, atâta vreme cât și conformarea – cu
realitatea ei proprie (iii./ b) – este inundată în secrete / realități alternative exersate inocent -
cameleonic (xxi./ b) printr-un LSC specific, prin propagandă și manipulare (xxi./ c - d ) .
Până la urmă, și un eventual standard al utilului / valoare de întrebuințare (a informa-
ției), și valoarea de adevăr, chiar dacă au un funcțional cu totul diferit și incompatibilități
severe pe diada conformare - transformare, de îndată ce sunt decupate de teorie, în practi-
că se echilibrează și se simetrizează între ele, în cu totul alte registre, dictate de climatul
interactiv. Tot atunci și acolo, ieșit liber (și nu prea) din aceeași teorie / instrumentalizare
rigidă, adevărul intră în rândul lumii prin gradualizare, stabilită mai degrabă de emoțional
(mentalitate / chimie) decât judicios judecat de către rațional, pe măsura intenționalului
care a declanșat interesul și a făcut / propus prima selecție a acelei informații... utile (xxi./ h - i, k) .
Altfel scris, adevărul are o identitate în teorie și o altă individualitate în practică (xvii./ a) .
Când o fi referențial, în discursivul propagat-manipulat teoretic ori atunci când este
instrumentalizat / tacticizat / manipulat practic, în raport cu alte referențiale utile ?
Dubla lui personalitate, standardele lui multiple, se reconstruiesc și se resubstanțiali-
zează cu morala, continuu și reciproc sau nu, funcție de interesele și de inteligența ideolo-
giilor / strategiilor – mai agresiv sau mai temperat dogmatice – care le teoretizează / practică
pe amândouă prin discursivul propagat manipulativ, în chip misionar, militant ori altfel (xxi./ g) .
Prin desubstanțializare, adevărul și morala se dovedesc forme fără conținut propriu,
fără consistența care să le capaciteze / ridice la rangul de sursă (substanțială), fiind purtă-
toare / conținute (în acele forme teoretice și practice) numai de substanța intereselor identi-
tare și ale reflexelor acelora, perpetuate discursiv-manipulativ adesea intergenerațional.
Astfel, adevărul și morala cu ”valorile” ei morale dobândesc o utilitate de circum-
stanță, conferită generos, uneori și pe alocuri, chiar exagerat, de către conformare, aceea
inocent-cameleonică, tot din interes, interes cu care implicit le atribuie și rolul de resurse.
Tot astfel, legitimitatea adevărului (și a moralei) nu este cu nimic mai legitimă, mai
adevărată și mai morală decât legitimitatea antonimelor protagonistelor aici puse în discuție.
Pentru că toate aceste secrete polichinellice, bine cunoscute și stăpânite doar de cola-
borare și intelligence, au fost dezvăluite off the record acestei investigații, la fel de tainic,
439
prezentele concluzii sectoriale, insensibile la pretențiile publice de transparență – de altfel,
destul de ne/adevărate / falsificate / i/reale, de vreme ce ignoră intenționat secrete lipsite
de secret / substanță – , în mod diversionist va schimba ipoteza, distrăgând atenția :
Deci, dacă prin ipoteză s-ar pune între oglinzi perechile interes și informație in/de-
pendente, apoi i/reale și în cele din urmă ne/adevărate, s-ar constata situațiile când ele nu
se pot construi binar, nu se pot de/- și re/substanțializa, rezultând fie un interes lipsit de
informație, aceea care să îl genereze / stimuleze, fie o informație dezinteresată, care își
pierde menirea / rolul / funcționalul de ”informație”, logica de a mai fi numită astfel.
Odată stabilite și verificate acele situații, un procent impresionant de propagandă /
manipulare ar fi redus la tăcere și măcar secretele polichinellice nu ar mai strivi știința, deva-
lizând forbbiden knowledge și rațiunea ei ’morală’ de a mai stigmatiza, în profitul imposturii.
Desigur, mai sus s-a arătat fațeta în care adevărul a fost împachetat în morală, așa
cum obișnuiește să o facă cu succes numai conformarea, dar nici o abordare a adevărului,
doar cu realitatea de el plăsmuită, nu ar avea motiv (49) / interes să arate semnificativ diferit.
Realitatea adevărată (iii./ f) teoretic ar putea fi construită (numai) cu informație adevă-
rată, care să nu maculeze pedigree-ul celei dintâi. Altfel scris dar tot teoretic, realitatea ade-
vărată trebuie să îngăduie selectiv accesul în incinta sa, o Matryoshkă în sfârșit adevărată,
numai informației pe care ea o consideră conformă cu valoarea sa de adevăr, dar care
venind din exteriorul / contrariul / competiția sa, s-ar putea presupune că ar avea standarde
străine, cele ale casei fiind încă necunoscute / secrete și / sau neconforme accesului.
Oare, cu sau fără vreo antecameră / lobby de educare / reciclare / conformare preala-
bilă, înainte de a bate la portalul de cleștar al realității adevărate, aceasta să își fi făcut vreo
propagandă adevărată sau subteran, vreo manipulare cu același adjectiv, pentru a recruta
din realitățile contrare / concurente ei (acelea ne/adevărate / false și ireale) adepți care, dor-
nici să ajungă pe tărâmul făgăduinței, să se transforme peste noapte din minciună în infor-
mație adevărată ? Realitatea adevărată nu este sinonimă cu realitatea ideală ...încă.
Rezumând, adevărul despre informația adevărată, singura demnnă să populeze
realitatea adevărată, până la inter/subiectivizarea unei definiții rezonabile la el referită, se
dovedește mai degrabă și apăsat un autentic adevăr identitar, dobândit în stăpânire de
către conformare și dispersat de către aceasta inocent-cameleonic prin toate mecanismele
adaptativ-conformative pe care și le administrează, în chip de resursă pentru propășire, a
sa și a identității sale , identitate nu mai puțin agresiv-expansivă, prin aceleași mecanisme.
440
xxi./ f) De la emoția rațională / ’emoția inteligentă’
și instrumentalizarea / comercializarea ei ...pe ne/încredere
la identitatea și cultura conformării, cu vulnerabilitățile lor
Înaintea și în folosul distincției dintre valorile morale ale adevărului (teoretic) și stan-
dardul etic al utilului (practic) (xxi./ j) , ar trebui ca unele dintre problematizările inițiale (iii./ c - f) să
fie reconfigurate, în explicativul lor, pentru conformare și mecanismele pe care le generează.
Oare chiar ar putea să existe o identitate a conformării și un referențial – invariabil
moral (iii./ e), (xxi./ j) , desigur – al unei asemenea identități ubicuu dispersată ?
Apoi, o atare identitate a conformării (plantată într-un caz concret), odată identificată /
referențializată / caracterizată / substanțializată, ar putea fi independentă și menținută
neutră – într-un mod coerent și coeziv – în raport cu o altă identitate conformativă, dar care
a referențializat și intersubiectivizat altfel conceptul de conformare / conținutul conformării ?
...dar în raport cu transformarea (non-identitară (iii./ e)), partenera ei de competiție
adaptativă ? Pentru ultima interogație, cele referite la transformarea conformă, o ”hibri-
dizare” oricum malversată prin LSC (dar nu exclusiv) și fără vreo confirmare în vreo realitate
concretă, în urma analizelor s-a prezentat deja (xvi./ b) un punct de vedere minim necesar.
Deci teoretic, orice fals, dacă este conform / convenabil, este un ”adevăr” în formare.
În schimb, orice adevăr – cu individualitatea sa –, care intră în conflict cu referențiale
de conformitate – cu identitatea lor –, trebuie sau poate fi (legitim) falsificat pentru a se cir-
cumscrie mentalității / chimiei / identității acelor referențiale, aici făcând abstracție de interes.
Dar identitatea ipoteticelor referențiale – ca de altfel, oricare identitate generic presu-
pusă – este oricum plină de fațete / versiuni / alternative, unele la vedere, dar diferit sau
greșit inter/subiectivizate, altele ascunse cu intenție ori din interes, altele ignorate din lipsă
de interes, iar altele necunoscute / secrete ...încă, toate la un loc.
Întâi, o atare identitate eterogenă, gri ↔ roz – duplicitară (xxi./ b) , cu propaganda / publici-
tatea ei explicită și cu manipularea / persuasiunea – prin influență (xvii./ c) , uneori și pe alocuri,
cu constrângeri (xi./ d) difuze, cu intenție constrictivă (xvi./ d) , (52) – implicită dar pătrunzător resimți-
tă, în marketing-ul său interesat, problematizează însăși coerența / dinamica (fizica) și coe-
ziunea / emoția (chimia) substanței sale, ereditată din individualitate (din energia aceleia).
Apoi, identitatea conformării, având un marketing al său, al interesului său – cu
inerentă reflectare comercială / economică (xxi./ k) –, cu realitatea sa (agentul interesului ei (vii) )
comercializabilă pe măsură, fiind atât de eterogenă și de receptivă la tranzacționare,
problematizează însăși referențializarea ’identității’ proprii.
Ori, cât de adevărat și stabil poate fi reperul – prin definiție static / fix imaginar al – unei
eterogenități ? Cine, ce și tactic, cum poate fi cineva / ceva independent în baza unui
asemenea referențial gra/dualizat roz ↔ gri (xxi./ b) și, în timp real, pentru câtă vreme ?
Cine, ce și tactic, cum se poate poziționa continuu / manifesta / comporta neutru
cineva / ceva pe o ”piață” a interesului, declarat propagandistic conform, dar manipulat non-
conformist / transformativ / în afara referențialului identitar propagandistic propagat ?
441
Al treilea aspect problematic semnalat – esențial, dar nu ca fiind ultimul – era cel al
interacțiunilor acelei / oricărei identități conformative cu alte identități, la fel ori comparabil
de atașate și dedicate conformării, în gra/dualitate de compatibilitate (și nu de compatibili-
zare, modificatoare, dinamică) a referențialelor identitare și a intereselor specifice; deci
interacțiuni cu realitățile /agenții lor, de la rezonante la consonante și până la disonante / de la
convergente până la divergente / competiționale / conflictuale, pe termen scurt, mediu, lung
ori nedefinit (anticipabil ori nu), funcție de impulsurile / stimulii / inhibatorii (49) cu iz și / sau
contur politic, tacticizați prin propagandă și manipulare, adesea traduși într-un registru
economic – respectiv tacticizarea lor, prin publicitate și persuasiune, adică marketing – :
442
Problematizarea are reflectări concrete în lanțul subiectivare → subiectivizare (cu sau
fără socializare) → intersubiectivizare (lanț analizat în amănunt în capitolul 4 din teză), al
discursivului cu două ’mame’, comunicat cumulat prin logici diferite împletite / hibridizate.
Judecând după rezultate, acelea care să conteze, un atare discursiv și-ar propune
...sau nu neapărat, să îndeplinească un funcțional distinct / specific dar dublu țintit, de multe
ori – pe butada doi iepuri dintr-o împușcătură – pentru una și aceeași problemă de interes
(interes public... pentru un public larg sau unul restrâns – identitar / partizan, dedicat /
clientelar, etc. –), problemă generică sau concretă, sensibilă/ -izantă sau nu, într-un climat
concret de destinație, oricum niciodată neutru.
Ce trebuie să înțeleagă destinatarul acelui dubludiscurs din mesajul transmis ?
Prezumând că mesajul a fost inteligent / înțelept (persuasiv / manipulat/ -iv) formulat,
o mentalitate practică / PM de destinație va culege pragmatic partea transformativă, econo-
mică, util(itar)ă unui interes propriu (i/mediat) din mesajul aruncat pe piața intereselor, în
timp ce o mentalitate birocratică, tradiționalistă / TM, oricum conformativă din inerția re/edu-
cării instituționale, va absoarbe valorosul interes al identității cu care cochetează (adesea
ierarhic / inter/dependent de favoruri promovante /cu reflectare economică), deci partea politică din
același mesaj intervertit – onest și nediscriminatoriu – și pe piața apartenențelor.
Ambele piețe, și cea puternică a intereselor, și cea autoritară a apartenențelor sunt
mistuite în EMOȚIE (xxi./ i) , doar că ea este comportată diferit – și deloc / prea puțin complemen-
tar, în pofida necesarelor și numeroaselor compromisuri (48) –, în registre distincte (xxi./ j - k ) .
Pentru că, așa cum constructivismul critic povățuiește, comportamentul (emoția com-
portată) se construiește continuu și reciproc cu o cultură asociată lui (emoția culturalizată),
ar rezulta o altă diadă nebănuit de importantă / utilă pentru colaborare și intelligence.
Din analizele capitolului 4 care – printre multe altele – au avut ca rezultat deconstrucția
și desubstanțializarea ”strategiei” și apoi, din desubstanțializarea ”identității” simplifi-
cată la minimul necesar într-o secvență anterioară ( xvii./ a) , ca izvoare principale de proveniență,
s-au conturat două elemente conceptuale, emoția intențională și emoția rațională –
intercondiționate, desigur –. Deși nu par să fie deloc ”noi”, acestea s-au resubstanțializat cu
totul diferit decât în alte surse bibliografice iar ulterior, au devenit indispensabile direcției
mult mai precis focalizată pe care o vor devoala concluziile sectoriale în cele ce urmează.
Superficial privind lucrurile, s-ar putea crede că ”emoția intențională” ar fi lejer de
deferit emotional intelligence, o atribuire oarecum plauzibilă deși discutabilă din prisma
acestei investigații, care a identificat-o mai mult și mai degrabă în ’interesul încrederii’ (ii) .
Însă, sintagma ”emoție rațională” ar părea o altă construcție anacolut-oximoronică
din sarabanda acelora pe care cercetarea nu a mai prididit să le re/descopere altfel.
După cum s-a prefigurat constructivist și s-a confirmat substanțial, comportamentul,
care proiectează emoție intențională, una concretă, o atitudine rațională, prezentă și dina-
mică / în și cu desfășurare inteligentă (care deci obligă implicarea de parcurs a raționalului),
contra/- de/- re/- ponderează – în construcția și substanțializarea continuă și reciprocă cu
443
partenera sa, cultura –, o emoție rațională, una generică, tradiționalizată (funcție de perso-
nalitatea structural-genetică și funcțional-updatată / experiențializată / educată a comporta-
mentului) într-una din cele două tipuri de mentalități, prin care se justifică / susține interesul.
Acesta ar fi doar ’cadrul pregătitor’ al nuanțărilor privind substanțialitatea diadei.
Odată ce se poate justifica și susține în sfârșit că există emoție rațională, deși cu
precauție, s-ar putea considera completate perechile comportate în perimetrul unui / orică-
rui interes dat, precauția păstrându-se în verificările pe logică inversată : intenție emoțională
/ emoție intențională; intenție rațională / rațiune intențională; emoție rațională / rațiune emo-
țională, parte dintre acestea putând să creeze aparente / false fracturi logice (xxi./ h) .
În realitatea concretă, nu neapărat reală dar oricum concretă (vi) , în optimizarea acestor
inversiuni enumerate, ar trebui avute în vedere și cele precizate anterior enumerării,
apărând o ’nuanță de fond’, respectiv prin perechea emoție raționa(liza)tă / raționalizarea
emoției, care induce ideea verificabilă de emoție raționalizabilă /acel auto-control , adică una
endogen intrumentalizabilă (54), însă exogen, la fel de vulnerabilă și facil manipulabilă.
Raționalitatea (ca stare statică ( iii./ b) a) intenției și a emoției se îndreaptă spre cultură,
tradiție /identitară și ...acumulare (statică / conservativă) patrimonială /individuală (inclusiv colectivă).
Raționalizarea (ca stare dinamică ( iii./ b) a) intenției și a emoției este exhibată de com-
portament, cu desfășurare în timp real, întru satisfacerea unui interes concret (întotdeauna
patrimonial, chiar și atunci / mai ales atunci când nu ar părea astfel / latență indusă) (xxi./ h - i, k ).
În pofida unui partaj dificil de stabilit (xxi./ k) , satisfacerea este motivată (49) / stimulată
endogen de o emoție concretă a acelui timp real și exogen, de un climat la fel de concret.
Pe de o parte, acel climat nu ar părea să fie prea ’interesat’ de emoțiile de el conținute
(prin entitățile prezente, cu chimia / energiile lor), ci mai degrabă, de viziunile detectate și
de părtinirea non-identitară doar a uneia dintre viziuni. Însă, potrivit analizelor capitolului 4,
viziunea este un produs de calcul și inspirație, în care cea din urmă este stimulată / inhibată
tocmai de acel climat / Cm , fiind deci un produs cu o principală contribuție a emoționalului.
Pe de altă parte, de vreme ce un climat – potrivit acelorași analize –, are o contribuție
proprie adăugată, o atare intervenție are inevitabilă răsfrângere și asupra entităților aflate în
interacțiune, nu numai asupra interacțiunii în sine, fără a putea să le ocolească emoționalul,
din motivele și în modurile care vor fi grabnic (xxi./ i, k) lămurite.
Dintr-o cu totul altă perspectivă binară, pe de o parte, raționalitatea intențional-emo-
țională /TACTICA rămâne în stăpânirea identității cu justiția sa referențială, cu interesele
acelei identități protejate prin mijlocirea acelei justiții, de către identitate făurită.
Pe de altă parte, raționalizarea intențional-emoțională /TACTICIZAREA , care ține de o
justiție substanțială (xxi./ h) , de Justiția Naturii și de individualitate / ereditate (xxii) , rămâne să
se realizeze intercondițional – deci cu naturalul /standardul (xxi./ j) , nu cu normalul /‘valoarea’ normată –
cu acele timp real și climat concret care, neavând veleități protective în sine, vor putea
doar să stimuleze / inhibe (inclusiv și în primul rând) emoțional / energetic / chimic, deci să
444
influențeze – ca presiune și direcție / orientare ( xvii./ c) ) acea raționalizare /tacticizare vizionară
/inspirată, creativă a unui / oricărui interes concret ...cu inerentă reflectare economică (xxi./ k) .
445
managerizează puternica și foarte dinamica piață a intereselor, rămânând ca emoția
raționalizată să guverneze autoritara și prea conservatoarea piață a apartenențelor.
Simplificat fie scris altfel, emoția raționalizată este precumpănitor a politicului, a insti-
tuționalului, a TM și a identității, iar cea raționalizabilă, a economicului, a organizațio-
nalului, a PM și a individualității, cea din urmă debalansând-o și recalibrând-o pe prima.
Însă efectul cel mai (deloc) surprinzător ar fi acela că funcție de timpul real și climatul
concret, emoția raționalizabilă cotropește frontierele raționalului, uzurpându-i autori-
tatea și îndeplinindu-i din competențe, efect care reclamă demonstrații separate (xxi./ h - i, k) .
Tot acest noian de explicații – posibil utile – nu simplifică deloc lucrurile / provocările,
ci le lasă la fel de complicate, convenabile însă colaborării și intelligence-ului.
O clarificare deplină în cadrul acestor concluzii sectoriale a relației dintre o indentitate
– spre exemplu, luându-se prin ipoteză cea a conformării – și cultura indentitară proprie a
aceleiași, tocmai autoselectată ipotetic, clarificare amânată în urmă cu o mână de paragra-
fe, fără a fi un scop în sine, ar fi impus prealabil o lectură atentă a tuturor celor prezentate
în (secțiunile 1.2. pentru cultură și 3.3. pentru cultura de intelligence din) partea teoretică.
Fiind scoasă din calcul ipoteza puțin probabilă ca acest fapt să se fi petrecut, cele
arătate într-o secvență (compusă) anterioară (xi) dedicată integral conformării inocent-came-
leonice și prezentarea ulterioară celor trei interogații de mai sus, vizând identitatea și refe-
rențializarea identității conformării din secvența curentă, vor fi completate deopotrivă, și în
sensul menționatei clarificări și al răspunsurilor la cele trei întrebări, lămurite doar parțial.
Pentru o completare oricum simplificată, se reamintește doar că, după ce s-a făcut o
primă separare între conformare și comportamentul de conformare (xi./ a) – care ar presupu-
ne o cultură asociată cu care să se construiască și să se substanțializeze continuu și reci-
proc, deci o cultură a conformării – comportamentul ei a fost împins într-un plan secund,
în cel al mecanismelor adaptativ-conformative, fără a le neglija experiențialul / mentalitatea
lor culturalizată / instrumentalizată, în timp ce cultura – în interesul firului explicativ – a fost
rezumată reducționist doar la valori morale, standarde, modele (clișee / șabloane) și LSC
care le propagă și le manipulează pe cele enumerate, atât pe piața identitarismelor, cât și
pe cea a intereselor, ambele situate în competiții ne/loiale distincte (xxi./ c-d) , în cadrul cărora
arma de bază este informația, niciodată independentă, nicicând provenind din sursă neutră.
Ori, a pune în dezbatere o piață (tranzacțională prin definiție) a apartenențelor, până
la urmă a identităților unor interese colective – quasi-generice / cu o gradualitate largă de
concretețe și expectație – în ipoteza de față interesând poziționarea (’a se situa’ pentru ’a
obține’ a) identității conformării (aleasă ipotetic), exprimarea lor nu ar fi completă fără acea
amprentă culturală // cultural print / Cp (pe larg lămurită în capitolul 4) pe care conformarea
și-o proiectează comportamental, cameleonic, deci un comportament culturalizat / came-
leonism tradiționalizat, prin marketing-ul / propaganda și manipularea specific/e acelui areal.
446
O problemă substanțială ar putea fi legată de detaliul – adesea neprecizat, fie întru
negociere, fie pentru o lărgire de aderență – dacă un interes colectiv concret este obliga-
toriu și unul identitar supus (mai mult sau mai puțin obedient (xiv)) raționalității emoționale
sau ar putea să aibă verticalitatea să rămână un interes colectiv în individualitatea lui, fără
nici o conotație identitară, care să urmeze nestingherit raționabilitatea emoțională a opor-
tunității, din perimetrul pieței la care acel interes colectiv concret se raportează adaptat.
Teoretic, interesul colectiv ar fi energizat / ”emoționalizat raționat” pe un element de
legătură, al unei legături coerentă - fizic și coezivă - chimic, în lipsa căruia s-ar compromite
/ destrăma însăși existența colectivului /sursei acelui interes, colectivizat tocmai pe un atare
element valoros de legătură /resursă, ”valoare” considerată – în primul rând – cultural astfel.
Însă, în competiția de pe piața apartenențelor, elementele de valoare culturală / de
patrimoniu identitar sunt fezandate cu un emoțional interactiv, dinamic în timp real, bizuit
pe / influențat de un LSC în cadrul căruia propaganda manipulată / publicitatea persuasivă
se intersectează în perimetrul unui climat de intersubiectivizare care, așa cum nu detectează
identități, nu prea distinge nici patrimonii agonisite sau prețuirea lor interesat supraevaluată
de către entitățile aflate în interacțiune, ci doar pe aceasta din urmă.
Oare, care să fie acea interacțiune substanțiată care, în realitate, aceea concretă ...nu
neapărat reală dar oricum concretă (vi) , să constituie dublul rol / funcționalul multiplu care să
includă și elementul de legătură coerentă și coezivă, element astfel amprentat cultural ?
Din perspectiva și în interesul acestei investigații, interacțiunea substanția(liza)tă și re-
levantă timpului real din cadrul climatului concret, ar fi una cu un istoric de tip constructi-
vist, care se substanțializează în același spirit critic până în rezultativul (47) unui interes dat :
Pasivul / acumularea / patrimoniul identității culturalizate al oricărei entități (inclusiv
colectivă) tranzacționat pe piața apartenențelor (una lentă, deja emoționată /structural) se
re/construiește și se re/substanțializează continuu și reciproc, întru re/echilibrare / re/a/si-
metrizare, cu activul individualității comportate al aceleiași entități, aruncat pe / înșfăcat de
pe piața intereselor (o alta, fremătătoare, oriunde, oricând și oricum emoționabilă /funcțional).
Ar fi poate inutil de re/amintit că în general, o piață liberă, ne/dirijată protecționist și
ne/stigmatizată de vreo justiție referențială (interesată și inerent identitară), se bizuie doar
pe binomul costuri - beneficii și nu pe vreo încredere în independență, adevăr și basme.
Intelligence-ul și colaborarea, cu repetate și riguroase verificări, știu cel mai bine asta.
Cum în speța de față entitatea abstractă, autoselectată (vi) ca exemplu, este confor-
marea /sursă sau unul / oricare dintre numeroasele ei mecanisme adaptativ-conformative
(de co-operare instituțională / constrângere / control / legitimare / suveranizare, etc. – prin
propagandă și manipulare ori, în cazul pieței, prin marketing – ) /resursă, prin deconstruire și
desubstanțializare s-a putut constata, implicit, din analize, că excepțiile ...nu sunt eligibile.
Piața transform(eaz)ă, nu conformează ...decât în propagandă și în ficțiune. (xxi./ k)
Colaborarea și intelligence-ul, după viguroase confirmări, știu cel mai bine asta.
După marketing style-ul conformării, nici aceasta nu ar părea prea naivă / inocentă ...
447
În urma tuturor acestor precizări reașezate dintr-o perspectivă nouă – spre deosebirea
celei din teză, cel puțin a celei referită punctual la distincția de natură / logică dintre acultu-
rație și spill over –, se va putea accepta altfel că, în realitatea concretă, emoționata cultură
a conformării (eterogenă și ubicuu dispersată pe identitatea cu care se resubstanțializează
reciproc) devine o cultură trans-formativă în cazul aculturației și că, din alt unghi, ar putea
fi percepută – tot prin propagandă și manipulare (contrare /re/active) – ca fiind o cultură de-
formativă a altor ”identități conformative”, care au intersubiectivizat altfel conformarea, în
cazul spill over-ului, propovăduit în cadrul interguvernamentalismului liberal.
Astfel, proaspăta repunere în pagină a explicațiilor de verificare (a menționatei distin-
cții, teoretizată în capitolul 3 și re/analizată în capitolul 5) și de confirmare ale celor justifica-
te și susținute în privința substanței / naturalului aculturației și ale criticilor întemeiate și con-
structive la adresa acelui spill over (al inter/dependențelor ...neo/liberale, de astă dată), ar
facilita un alt registru de blamare / stigmatizare (52) a ”deviaționiștilor ”– iliberali (11) sau altfel
– care se abat de la conformarea la politicile și valorile / interesele EU (în procesul de făurire
a acelei identități europene) dar, mai ales, un alt registru mai inteligent de regândire a solu-
țiilor și / sau a selecțiilor (46) – de valori emoționate ori de entități... altfel emoționabile –.
448
Astfel, digestia naturală – inerent transformativă (cu riscurile asociate) – trebuie de
îndată să fie înlocuită cu digestia normală, conservativ-conformativă, care să elimine ne-
permisele atacuri ale firescului / logicii naturalului la adresa siguranței endogene și securității
exogene ale adevărurilor, atât de laborios și neutru tehnicizate / teoretizate / tacticizate.
Digestia normală a oricărui adevăr devine una culturalizată, deci o digestie normată,
după chipul și asemănarea normei, inclusiv morală ...sau mai ales.
Digestia normată, cu adevărata ei realitate proprie, este aceea care trebuie să
nimicească orice necuviincioasă bănuială că, odată astfel procedural / judicios procesate,
în rezultativul (47) lor, adevărurile ar mai purta vreo boare dogmatică – după specia de morală
care le-a trimis spre ingestie – și, de asemenea, orice pârdalnică pre/supunere că, în același
rezultativ, aceleași adevăruri ar fi la fel de cameleonice /resursă pe măsura conformării /sursă,
căreia ele (doar uneori și pe alocuri, desigur) rămân datoare să umil slugărească.
Din acest unghi de vizualizare, propaganda și manipularea adevărurilor non-dogma-
tice și non-cameleonice, reprezintă preparativele legitime ale conformării inocent-cameleo-
nice de hrănire spirituală ...cu / din identitatea sa eterogen multi-fațetată (xxi./ f) , fără a cauza
tulburări digestive letale (decât poate selectiv (46)) celor care îndrăznesc să se supună gas-
tro-enterologic încă legităților Naturii, ne/respectând in/suficient autoritatea de ea instituită.
Din același unghi, ‘realitățile adevărate’ (iii./ f), ca agenți (comerciali) credincioși (și nu
prea) ai acelor adevăruri – niciodată dezinteresate (cum nu există nici informație dezintere-
sată, fie ea adevărată, reală, independentă sau nu) –, în dublul / multiplul lor standard tran-
zacționabil, au culturalitatea lor identitară care să le confere privilegiul de acces în unica
(fără rival / fără competiție) și elitista (conceptelor de autoritate (xxi./ e) – bun, moral, indepen-
dent, etc. - ) Matryoshkă adevărată, pe care numai conformarea ar fi îndreptățită să o dețină.
Oare, această Matryoshkă fițoasă și aristocrată, cu societățile sale comerciale (supuse
mai mult sau mai puțin obedient (xiv)), deci cu agenții săi comerciali, competenți (xiv) și înzestrați
cu rigoarea și vigoarea autorității – adică până la urmă, realitățile sale adevărate atent
selecționate – pe care din(tre) piețe și, mai ales, cum ar putea să interacționeze ?
...interacțiuni referențializate / călăuzite după care prescripții / ”valori” morale și / sau
după care prospecte / standarde ? ...și în ce scop ? ...doar unul exclusiv conservativ ?
449
Însă, pe ambele piețe, ghinion de neșansă, își cam fac veacul – printre mulți alți
dispersați vânători de (informație și) secrete – atât intelligence-ul, cât și colaborarea, fie
împreună, fie separat, dar care, vânători cu vocație naturală (i) - (ii) , pentru a nu avea deranja-
mente emoționale / digestive, mai cameleonice decât conformarea – și deloc inocente –
resping hrana curativă spiritual și medicamentația obsolită ale adevărurilor non-dogmatice
și non-cameleonice ale conformării, iscodind mai degrabă după secretele acelor ‘informații
adevărate’, secrete ‘conformative’ pe care să le savureze în chip de desert.
Acolo unde, atunci când și dacă desertul este delicios / convenabil / satisfăcător (emo-
țional), intelligence-ul, colaborarea și altele asemenea lor (precum privatizarea informației,
etc.) vor putea îmbrăca de conveniență și provizoriu, propagandistic și manipulativ, straiele
conformării, chiar și în afara sărbătorilor de carnaval sau de Halloween, fiind oricum deprin-
se cu deghizările (...și arta lor), în propriile limite constitutive, limite care le imprimă și etica.
În schimb, în privința modului de interacțiune al acelui set de Matryosh-te ale
conformărilor – atâtea câte or fi, în varietatea lor imitațională – investigația, de această dată,
ceva mai savant, va simplifica explicativul, afirmând doar că, așa cum intelligence-ul (institu-
țional) se lasă ”controlat” mutual de către autoritate, ori cum autoritatea controlează pute-
rea numai în măsura în care, iarăși, reciprocitatea devine efectivă, tot așa mecanismele
adaptativ-conformative ar putea să își închipuie că ’domină’ / supra/veghează mecanismele
celor două piețe doar în limitele constitutive /structuralul în care acelea din urmă le-ar îngădui
/funcțional un drept de comportare /justiție proprie (legitimată de climat) celor dintâi, în perimetrul găzduit.
Teoretic, o atare îngăduință de eventuală supra/veghere, discutabilă ca eficiență, când
și dacă ar interveni, ar fi întotdeauna negociată și relativă ca stabilitate și durată, funcție de
miza intereselor negociate, de priceperea / calitatea negocierii și de puterea entităților.
În realitatea concretă, ...nu neapărat reală dar oricum concretă (vi) , după cum deja s-a
sugerat (xxi./ f) , piața este dominată (și controlată) de emoție, nu de conformare. Că acea emo-
ție raționabilă are o amprentă culturală / Cp a unei emoții raționate – de proveniență inerent
conformativă și cu relevanța ei (deloc neglijabilă) – devine o cu totul altă poveste.
Cu același prilej (xxi./ f) , întâi s-a subliniat că emoția intențională și emoția rațională
sunt intercondiționate, un partaj al contribuțiilor dintre cele două fiind dificil de stabilit (xxi./ h - i, k) .
Apoi, după ce s-a conturat distincția între emoția raționa(liza)tă, culturalizată în trecut
și cea raționabilă, comportată la un timp prezent / viitor, s-a susținut că emoționalul
colector al celor două se va vedea nevoit să facă o echilibristică pros & cons pe binomul
costuri - beneficii între referențialele de valori și de standarde (xxi./ j) , manifestându-se deci fie
ca un substitut al raționalului, fie doar ca un influencer care, stăpânind / făcând regulile
jocului (xvii./ c) , înseamnă că ciupește / se îndestulează și din competențele intenționalului.
În cele din urmă, s-a mai asumat că emoția raționabilă o debalansează și o recali-
brează pe cea raționată, sugerându-se implicit că segmentul emoționalului comportat
poate să îl torpileze / imunizeze / elimine, în anumite condiții, pe cel conformat.
450
Pe de o parte, din cele arătate ar putea să rezulte că din ansamblul emoționalului,
numai ”emoția raționalizabilă cotropește frontierele raționalului, uzurpându-i autoritatea și
îndeplinindu-i din competențe”. Că emoționalul nu trebuie să uzurpe, rămâne de văzut !(xxi./ k)
Pe de altă parte, cum și în ipoteza anterioară se problematizează partajul / parțializarea
/ pro/porționalizarea dintre emoția raționată și cea raționalizabilă, care vine în concurs cu
intercondiționalitatea sus menționată, nepartiționată la rândul său (dintre cele două și emo-
ția intențională (xxi./ i, k)), regăsite cumulat la oricare comportament / atitudine în desfășurare,
ar face ca emoționalul – colector potențial al întregii palete de competențe comportamen-
tale, din care se servește sau pe care le influențează selectiv – să devină leader-ul incon-
testabil, unul ...instinctiv, al parcursului satisfacerii cu satisfacție /succes al oricărui interes.
În ultimul paragraf al secvenței precedente (xxi./ f) s-a subliniat pentru prima dată în cadrul
concluziilor sectoriale termenul intuitiv, la care acum și aici se mai adaugă altul, instinctiv.
După toate cele astfel prezentate în spațiul acestui cluster (xxi) dedicat imposibilității de
independență și neutralitate, imposibilitate care se reflectă asupra justițiilor între care
trebuie să navigheze și cu care sunt nevoite să opereze colaborarea și intelligence-ul, altfel
se poate justifica și susține acum că tactica este cerebrală și intuitivă în timp ce, în schim-
bul acestei stări statice, starea în acțiune (iii./ b) , tacticizarea este intestinală și instinctivă.
Într-adevăr, tactica se organicizează cu tacticizarea interesului concret, numai prin
adăugarea și comportarea celei din urmă; atunci personalitatea și atitudinea, procesualul și
proceduralul, sursa și resursa, structuralul și funcționalul, deci comportamentul în întregul
său reunește organic, în limitele sale constitutive, cele trei elemente deconstruite și
desubstanțializate : intenționalul, raționalul și ...emoționalul.
Cel din urmă, elementul emoțional, provizoriu /ipotetic ar putea fi un uzurpator din
întâmplare, ocazional sau obișnuit al celorlalte două, avându-se în vedere că frecvența va
451
fi determinată sau, mai degrabă, determinabilă, ori de câte ori miza interesului o va cere iar
intercondiționalitățile (standardizabile - timpul real și climatul concret) o vor permite. (xxi./ f)
Până la atipia pe care o va releva curând swarm (intelligence & swarm) behavior (xxv./
b) – o sursă inspirațională masivă * pentru artificial intelligence –, ar mai rămâne exact răgazul
minim necesar pentru descifrarea mecanismelor de interacțiune ale acelor elemente com-
portamentale enumerate, plecând totodată și de la geografia / poziționarea lor.
Spre deosebire de această opinie, îmbrățișată de către cercetare după o atentă trecere în
revistă a tuturor argumentelor rezonabile (e.g.Theraulaz & Deneubourg 1992), fără ca vechimea
lor să le influențeze în vreun fel temeinicia, mai există un curent de opinie contrar (e.g. Fiott &
Lindstrom 2018) potrivit căruia sursa inspirațională * pentru artificial intelligence ar fi tocmai
human intelligence. Însă, o atare șubredă susținere riscă să fie lesne demontată.
( Provizoriu – ori mai mult decât provizoriu, în cadrul acestor concluzii –, din motive
de simplificare și decupare a detaliilor, se va face abstracție, pe de o parte, de simțuri, ca
destinatare / receptoare și prime prelucrătoare de date externe iar, pe de altă parte, de
sistemul nervos, ca cel mai de seamă comunicator, fiind deopotrivă în funcționalul său,
atât interconectorul între simțuri cu cele trei elemente comportamentale avute în discuție,
cât și emițătorul / impulsionatorul (49) re/activ – în timp real –. )
Ascendentul de influență al emoționalului, influență (vii./ c) care poate să meargă până
la o constrângere (severă, intempestivă și ireversibilă / ireparabilă) de ”decizie” a celorlalte
două, deci a comportamentului în ansamblu, s-ar putea să il confere geografia, grafia sa de
poziționare – oarecum tot rombică (Planșa 1) în arhitectura abdominală –, (‘a se situa’) una
ombilicală, centrală în raport cu cele periferice, deja așezate la locuințele lor, nici acelea
totdeauna prea încăpătoare, intenționalul în emisfera dreaptă, asociat – printre multe altele
– în mod substanțial cu creativitatea și intuiția, iar raționalul, în emisfera stângă, unde –
tot printre multe altele – activează și menține active logica și analiticul.
Natura a fost destul de judicioasă când, cu chibzuială – cel puțin la vertebrate – a
decis să nu pună toate merele comportamentului / gândului comportat (xxi./ i) în același coș.
Într-una din versiunile separate ale cercetării, lăsată în afara formatului depus la
catedră, s-a putut constata, printr-o rafală de analize, că acea ”grafie de poziționare” nu
este nici întâmplătoare, nici fără efecte extrem de importante / relevante.
Aici se va puncta doar că ‘a obține’ și ‘a se situa’, ca stări în acțiune, sunt visceral-
instinctive, față de ‘a avea’ și ‘a fi’ care, ca stări statice (iii./ b) , sunt cerebral- intuitive.
Consecințele imediate, pe de o parte, vizează dinamica intenționalului care are o
componentă de instinctiv, non-partajabilă, extrem de fluctuantă și compatibilă emoționa-
lului, iar pe de altă parte, vizează stabilitatea raționalului care, prin componenta de
intuitiv, la fel de non-partajabilă dar (prezumată) mereu prezentă, se înfățișează ca o ‘stație’
de conexiune /joncțiune , cu schimb de stimuli / inhibatori între (cele) două ”TGV-uri” – sau, cel
puțin, percepute astfel de către lentoarea raționalului – pe ‘căile ferate’ ale sistemului nervos,
neferat destul și neferit suficient de prezențele polarizate/-bile, care îl tot scurt-circuitează.
452
Consecințele mediate, pe de o parte, vizează intuitivul – și nu creativul – ca principal
conector al intenționalului cu stația rulantă a raționalului, însă în regim mai de inter-city.
În tot cazul, prin ipoteză, intuitivul este și rămâne reprezentantul / agentul de nădejde
al întreg cerebralului și partenerul de dialog direct cu instinctivul emoționalului – de altfel,
partenerul cel mai compatibil dintre toate celelate opțiuni rămase / posibile –.
Pe de altă parte, logica – și nu analiticul – este conectorul / ‘impegatul de mișcare’ al
stației rulante de joncțiune /mișcare a raționalului care, conversează quasi-continuu cu intuiti-
vul pentru a intersubiectiviza (printr-un anumit set de semnificanți / simțuri – cu rol conserva-
tiv-productiv –) și cu instinctivul pentru a socializa (printr-un alt set de semnificanți / simțuri
– cu rol reproductiv /procreativ –), cu care însă logica nu se prea poate familiariza confortabil.
Dinamica logicii / ‘impegatului de mișcare’ în termeni reali – la alarmare / punct critic,
etc. – s-ar putea ridica eventual de abia la nivelul unui regional.
Reașezând peisajul comportamental în concordanță cu cele arătate, rămâne un singur
”TGV” al emoționalului, un ”inter-city” alert al intenționalului și un ”regional” rutinier (cu
metodaționalul instituit pentru funcționalul ‘gării’ în folosul schimbului de informație utilă
adăugat) al raționalului. Între cele trei ritmuri nici nu ar fi necesară vreo competiție ori vreo
coopetiție (50), ci doar co-ordonare, pe care ehilibrul emoțional * o poate întreține și / sau o
poate fractura, funcție de miză, intercondiționalități și cu frecvențele deja menționate.
Echilibrul emoțional * , în acea versiune paralelă a investigației, a constituit climatul in-
tern / endogen de intersubiectivizare prin care s-a verificat și s-a confirmat climatul interactiv /
de intersubiectivizare, analizat și teoretizat pe larg în capitolul 4.
Însă continuând-se, provocările s-ar putea complica, pentru că de aici pornește etiologia
sentimentelor, începând cu cele de reflexie biologic ereditată (ascendent - erede), spre cele
conservativ-productive care le include pe toate cele relevante cercetării, sentimentul de
independență și cel de apartenență / dependență identitară – fără a interesa natura aparent
exteriorizată / declarat-asumată a apartenenței (națională, religioasă, etnică, de gen, de orientare
sexuală, economică, de status social, profesională, de hobby, etc.) – fiind cele mai importante,
până la cele trupești- reproductive, ca surse pentru o altă plajă imensă de derivate, de la cele de
protecție, de sprijin, la inofensive și recreaționale / de loisir, până la cele conflictuale de com-
pețiție, revanșardism, ură, etc., deopotrivă ‘instinctiv-imitațional’ translatabile grupei anterioare.
După și / sau uneori fără timp de selecție (46) – funcție de varii împrejurări / intercondiționa-
lități (stimulative / inhibatorii) –, modul cum este ”gândit emoțional” sentimentul, este determi-
nant pentru natura / geneza intenției / interesului care instinctiv-intuitiv va alege o tactică / logică,
care mai apoi experiențial (sau doar instinctiv presupus) ar putea satisface funcțional dorința,
aproape întotdeauna percepută ca fiind o urgentă necesitate, și nu ca pe o provocare măruntă.
De abia de acum ar putea ieși la rampă comportamentul, unul susceptibil de analiză /
evaluare (deconstrucție, parțializare și desubstanțializare).
După cum se va lămuri curând (xxi./ k) , pe fond, în endogenitatea sa, echilibrul emoțional
reprezintă echilibrul dintre dinamica intențională (în fapt, acea emoție intențională care susține
funcția asociativă) și stabilitatea rațională (respectiv emoția rațională cu competența de gestiune
și operaționalizare pentru funcția memorativă – a tuturor semnificanților necesari raționării –).
Echilibrul emoțional (endogenul) nu se confundă cu fondul emoțional (exogen) (xxi./ k) .
453
În pofida dificultăților de partajare matematic-cantitativă, în exprimările de tipul logică
intuitivă și intuiție logică, ordonarea semnificanților devine substanțială pentru că – funcție
de limbă / traducere – substantivul dă o pondere care contează în economia selecției (46).
În limba română, spre exemplu luat la întâmplare, logica intuitivă se îndreaptă mai
mult spre analitic, pe când intuiția logică zburdă către creativitate.
Intuiția și logica (reuniți în perspicacitate) sunt pilaștrii de bază ai inteligenței, iar modul
de așezare substantiv - adjectiv, teoretic, creează două tipologii de intelligence diferite :
Intelligence creativ Intuiția logică, dinamică, creativă, holistică, randomizantă, etc. –
făcând abstracție (provizoriu) de instinctivul emoționalului – ar îmbrățișa mecanismele adap-
tativ-transformative, asemuindu-se în mod suspect cu intelligence-ul organizațional.
Intelligence analitic Logica intuitivă, a ordinii secvențiale, a liniarității analitice, a
selectivului dintre detaliile evaluate, etc. – mai politicoasă / distantă față de instinctiv – ar fi
”peștele din apa” ...mecanismelor adaptativ-conformative... ale intelligence-ului instituțional.
Investigația, în versiunile sale precedente, a constatat că cele două tipuri de inteligență se
reflectă în aceleași proporții aparent debalansate și asupra informației, componentă a deja
tradiționalei triplete kentiene intelligence - informație - cunoaștere, în cadrul căreia intelligence-
ul creativ ocupă procentul mic al lui Pareto, iar intelligence-ul analitic, diferența rămasă.
Însă, în aceleași versiuni, s-a ajuns la concluzia – deloc surprinzătoare – că acel procent
mic, în condițiile de algoritmicizare (x) ale revoluțiilor tehnologice înlănțuite, ar trebui chiar să mai
scadă, pentru a evita atingerea frontierei de unde ar risca să izbucnească autodistrucția
accelerată a socialului uman. Imposibilitatea de absorție a volumelor imense de informație
cotidiană ar putea deveni (cândva) un declanșator impredictibil ; rezultativul (47), cu atât mai puțin.
454
În urma interacțiunii / joncțiunii, prin compromis, în stație rămân / sunt donate vagoane
ale ”TGV”-ului, care vor fi re/amenajate pentru regional, devenind astfel emoție raționalizată.
În sfârșit, dacă așa cum s-a precizat repetat pe parcursul cercetării – inclusiv în cadrul
acestor concluzii sectoriale (xxi./ f) – că viziunea este un produs care înmănunchează calcul
și inspirație, produs în care cea din urmă este stimulată / inhibată de climatul de intersu-
biectivizare (prin contribuția proprie adăugată a acelui climat), atunci în opinia investigației,
calculul îl va realiza logica intuibilă, în timp real, pentru că teoretic, intercondiționa-
litatea climatului ar afecta numai o logică intuită, ne-interacționată des cu intuiția logică iar
inspirația s-ar putea traduce prin emoția raționalizabilă în asociere non-partajabilă cu
intuiția creativă - altfel formulat, parte din emoționalul rațional cu parte din intențional.
Deci, cum s-a mai scris (32), față de normalul sub-viziunii, viziunea este excepțională !
(54)
Asocierea emoționalului cu artificial intelligence – ce’i drept, dintr-o cu totul altă motivație (49) investigativă
și cu alte restrânse limite – ar putea fi unul dintre cele mai convenabile aspecte demne de semnalat din
cartea ”Gut Feelings : The Intelligence of the Unconscious” // Sentimentele intestinului : inteligența ne-
conștientizată, măcar și din perspectiva tematică a secvențelor de încheiere, care vor urma de îndată.→
455
și din altele similare, nu știrbesc și nu șubrezesc substanța rezultatelor aici devoalate, cu o insis-
tență deloc întâmplătoare, sub rezerva modului în care și a conținutului cu care fi-vor completate:
Sintagme sau detalii precum ”disciplinarea intuiției”, selecția (46) pe care o operează stomacul în locul rațio-
nalului, optimizarea ‘intenției’ tot prin mijlocirea instinctului din perimetrul abdominal / emoționalului, sunt
tot atâtea argumente însumate de confirmare că rezultatele acestei cercetări sunt pe deplin sustenabile.
Demn de reținut poate fi și aforismul ”The intuitive mind is a sacred gift and the rational mind is faithful
servant. We have created a society that honors the servant and has forgotten the gift” // Mintea intuitivă
este un dar sacru și mintea rațională este un slujitor credincios. Am creat o societate care onorează
servitorul și a uitat darul a lui Albert Einstein, aforism pe care Gingerenzer pedalează cu deplin temei.
Într-adevăr, intuitivul este sacrul ereditat (xxii), (xxvi) , substanțialul natural asociat cu instinctivul, spre
deosebire de raționalul cu evoluție instrumentalizată / teoreti(ci)zată / tacticizată / culturalizată /
artificializată / falsificată ...să slujească, iar uneori și pe alocuri, chiar să dea uitării ereditatea / naturalul.
Faptul că autorul pus în discuție alătură oarecum ”servitorul” ‘gândirii de grup’ / groupthink (20) reamintește
de tentația pe care a avut-o și investigația curentă până la primele analize de deconstrucție a strategiei,
care a produs redirecționarea spre tipologiile mentalității (de rvz. conformarea (xi) și obediența (xiv) - n.a.).
456
Astfel, punctul minim deconstruit este secretul informației purtătoare de emoție iar
punctul maxim este secretul instinctivului – in mod discutabil ”intuibil” al – pieței intereselor.
Parțializarea între cele două extreme – între picătura de apă din paharul de pe noptieră
și oceanul planetar (45) – aparent ar putea să problematizeze deconstrucția în substanțiali-
tatea (de/substanțializarea) ei. Însă acele extreme sunt visceral naturale și așa rămân, în
pofida realităților proprii (iii./ b) fundamental diferite doar din punct de vedere funcțional.
Odată cu avansarea emoționalului (colector) (xxi./ f) de la individualitatea în abstract izola-
tă spre emoționalul individualității colective se impun și primele nuanțări.
Pe de o parte – parte oricum divizibilă –, reapare cu stringență acel element de legă-
tură (coerentă și coezivă) care să susțină emoționalul raționalizat al unui anume interes.
În părticica secundă însumată a aceleiași părți, se amintește (xxi./ f) de ‘fezandarea’ inter-
activă a acelui emoțional raționalizat de către / prin intercondiționalitățile /timpul real și climatul concret
interacțiunii în sine (de satisfacere a acelui interes colectiv determinat) cu o entitate terță.
Pe de altă parte, de astă dată pregătită pentru a fi împărțită în trei segmente, emoțio-
nalul colectiv, așa ”colector” și selectiv (46) cum este deopotrivă, ar trebui descifrat :
▪ după ‘rădăcinile’ ereditare modificate interactiv,
▪ după anatomia potențial diversionist-inversionistă / ‘grafia de poziționare’ (xxi./ h) avân-
du-se în vedere și cea de oricând posibilă ‘inversare’ în social / climat colectiv micro→macro și
▪ după adecvarea / adaptarea proiecției ascensionale / exteriorizării emoției ca me-
saj propagat – fără conotații propagandistice intenționate – pentru expansiune și captare
co-vârșitor instinctive și în subsidiar, timid intuitive, în ”interesul Interesului (vii) colectiv”,
interes aflat fie în realizare, fie în satisfacere (funcție de atașament (xxi./ f) / gradualitatea
legăturii de apartenență – consistența elementului de legătură (xxi./ f) –), pe piața intereselor,
asupra căreia și / sau din cadrul căreia se dorește expansiunea / captarea.
▪ ”Gândul comportat” – sintagmă care inerent reunește cele trei elemente comporta-
mentale în direcția comunicării (informației ...dar care să-i păstreze / ascundă secretul ) –
sugerează, pe această traiectorie explicativă inversată, tocmai « modul cum este ”gândit
emoțional” sentimentul » (xx./ h) , putând fi avut în vedere, spre exemplu, sentimentul de apar-
tenență / de dependență identitară (xxi./ c) , căruia inevitabil i se asociază emoție raționalizată.
Pe lângă toate falsificările și ficțiunile (iv) firești / naturale ale actului de gândire, gândul
comportat întâi trebuie să fi absorbit, interpretat și memorat semnificanți / limbaj (din tripleta LSC),
urmând ca de abia după un comportament de receptare, acel gând experiențializat, cultura-
lizat prin LSC, să se poată comporta întru exprimare / difuzare / propagare ...și manipulare.
Ori, dacă modul cum este gândit interesul este imprimat de mentalitate / chimie (viii) ,
atunci modul cum este gândit emoțional sentimentul corespondent acelui interes, în
exemplul aici autoselectat, de dependență identitară, intră tot sub incidența uneia dintre
mentalități, TM pentru satisfacerea aceluia, PM pentru realizarea (utilă, aducătoare de profit
– fie și prin ricoșeu – a) aceluiași interes concret purtător de emoție. Între cele două moduri
457
sentimentale poate exista din capul locului o sincopă de ...coeziune, reflectată sau nu și
în coerența LSC aceluiași interes colectiv sentimentalizat, altfel emoționalizat raționalizat.
458
Geometria variabilă a emoției individualului colectiv / dimensiunea de mișcare a ace-
lor câmpuri energetice ale entițății individuale colective, are o altă amplitudine, care impri-
mă și un alt randament exponențializat – ...de Justiția 3D (xxii) , teoretizată în ultimele secțiuni
ale capitolului 4, în fapt, tot un acronim al justiției substanțiale – în rezultativul (47) epicentral.
Pentru a înțelege și a accepta mecanismul simplu de ”seismicitate emoțională
colectivă” ar trebui păstrat în vedere detaliul că emoția, tradusă prin ‘energie’, tot ca sub-
stanță energetică /câmpuri energetice se comportă – nu ”manifestă” – cu un instinct intențional /
intuitiv, bizuit pe etericul energizant / emoționant al informației, informație partajată de către
Natură în paralel, altfel decât vine aceeași informație în materialitatea ei, pe canalele LSC.
Prin comparație cu proiecția / propagarea ‘undei de șoc’ de la focarul / sursa / hipocen-
trul, spre exemplu luat la întâmplare, al unui cutremur de pământ, către epicentru / periferii,
se relevă instrumentul / mijlocul : unda, acea ‘altă lungime de undă’, acel alt instrument de
re/echilibrare și re/simetrizare (iii./ a) , acel alt mijloc de detensionare a unei tensiuni care, la
rândul său este energie, resursă întreținută de o sursă, cunoscută, presupusă ori secretă.
Sursa / (hipo)centrul cu energie excesivă – acumulare / culturalizarea acumulării /
patrimoniu, ‘a avea’ cu consecința de ‘a fi’ hiperenergizat – tensionează / hiper-emoționează
(încărcătură emoțională / disonanță +, în căutarea echilibrului emoțional (xxi./ h) / consonanței).
Într-o versiune intermediară în care s-a analizat climatul (endogen) de inter/subiectivizare
– aceeași în care implicit s-au făcut corelări (40) la echilibrul emoțional (xxi./ h) având o puternică
‘componentă’ de subiectivizare cu sinele –, s-a putut constata dovedit că seismele sociale,
emoționale /instinctive / chimice până la urmă, în macro-naturalul lor sunt echivalentul ereditat în micro-
naturalul instinctiv al nevoilor trupești, deci inevitabile și de neînlăturat prin ”strategii” ...și poezii.
În pofida acestei realități concrete, ...nu neapărat reale dar oricum concretă (vi) și facil
verificabilă, chiar și literatura dedicată prevenirii și soluționării conflictelor navighează în alte
perimetre teoretice îndepărtate de (hipo)centrele (hiper)energizate non-inteligent.
De altfel, pentru a preveni și a soluționa un conflict / preîntâmpina încărcătura emoțională
→ gestiona impactul și / sau craterul undei de șoc, ar trebui ca, realist și în prealabil, să fie stăpâ-
nite secretele practicilor / tehnologiilor (nu teoriilor) provocării, declanșării și intreținerii încărcă-
turii emoționale / undei de șoc / joc stabil și de abia apoi, inteligent, util exploatate cu beneficii
maxime / succes, înaintea oricărei ‘soluționări’ /LSC din rezultativ ...niciodată cu adevărat epuizat.
Însă, acea literatură menționată, dacă ar opta pentru o atare redirecționare, ar risca să
devină propria contradicție în termeni, dar măcar ar scăpa de reflexele ideologice / propagan-
distice inerente ideologiilor, care poartă în germenii lor marker-ii conflictului, cu ”marketing”-ul lor.
Având în vedere o altă versiune intermediară și dintr-o cu totul altă perspectivă, radiografia
rețelelor sociale și a tehnologiilor block chain, din socialul uman artificializat și algoritmicizat (x)
, pe lângă multe alte confirmări adăugate, indică o statornică tendință de by pass a ierarhiei (cu
precădere, a celei de factură instituțională) și o alta, de comunicare și comportare stigmergică
a informației (xxv./ a) și a intenției, emoționale deopotrivă, secretoase și ...descifrabile, totodată.
459
tincție accentuată prin instrumentalizări interactive proprii –, deci procese proprii procedura-
lizate / tacticizate în acele logici distincte, cu informație debalansată în favoarea climatului
din urmă și cu secrete diferite, cu potențial de compatibilizare / desecretizare reciprocă în
anumite limite, prin mecanisme adaptativ-transformative, cu vocație naturală /instinctiv intuitive.
Astfel, dintre suprapunerile substanțiale, cea mai notabilă interferență / inmixtiune a
climatului energetic (de informație / secret natural partajat/ă) în tihnita viețuire a climatului
de intersubiectivizare (a unui singur interes concret) este acea ”mână nevăzută” / terțul in-
clus, cu participația ei explicată în capitolele 4 și 5 ale tezei, până la Justiția 3D, inclusiv(xxvi) .
Dacă primul climat, de inter/subiectivizare a interactivului social umanoid, s-ar mai pu-
tea cerceta doar prin deconstrucție și parțializare, cel de-al doilea reclamă desubstanția-
lizare, însă nu înaintea sau fără celelalte două preparative ...și fără a fi un panaceu asigurat.
Simplificând, câmpurile energetice / emoționale, pre/existente în social și în realitatea
lor eterică, constituie determinanții și / sau facilitatorii extra- și meta- senzoriali / ”mâna nevă-
zută” de sprijin / amplificare a dispersiei acelei ‘unde de joc’, acelei ‘altă lungime de undă’.
Intelligence-ul (organizațional), cu geometria sa variabilă de competență teritorială – o
geometrie plină de emoție / secrete – funcție și de competența profesională, și de potența
înzestrărilor (instituționale), uneori și pe alocuri, ar putea să preîntâmpine și chiar să ‘decidă’
limitele perimetrului epicentral sau ...însăși soarta ‘jocului’ seismic, în folos propriu ori...
Într-adevăr ...un ipotetic exemplu, în care artificial intelligence nu ar putea să facă asta.
460
Sinergia mecanismelor lor interne / genetice, oricum, ”arde” / digeră (xxi./ g) continuu din
acea hiper-tensiune, întru optimizare, exploziile / imploziile putând fi ciclice sau randomizate
funcție de varii intercondiționalități, secrete ...și nu prea (xxi./ k) .
Ori, tocmai prin emoția colectată (xxi./ f) din surse atât de diverse, de naturi diverse în
infinitatea intereselor /inerent economice (xxi./ k) , piețele – cu specificitățile lor de logică / natură,
proceduralitate / procesualitate, etc. – dobândesc o gradualizare necontrolabilă de sofisti-
care, de cifrare, de secretizare naturală (non-instituționalizabilă) (xxii), (xxvi) .
În definitiv, un interes colectiv concret, ca mai întâi să fie primit prietenos pe piață, ar
trebui să fie un interes atractiv / stimulativ, dincolo de propaganda și manipularea lui (xxi./ f) ,
deci dincolo de perceperea / creditul provizoriu ce i se conferă, până la vreo descifrare a lui.
Într-o atare eventualitate, stimulul /fără ca inhibatorul să fie ignorat înseamnă – sau cel puțin ar
putea să sugereze – energie pozitivă, aptă să creeze un câmp energetic de difuziune /
propagare, rezonant intuitiv rațional (xxi./ h) și consonant emoțional raționalizabil (xxi./ f) .
O piață liberă – mai sincer fie scris, competiția autentică /cea a realității concrete (vi) – nu prea
acceptă, decât eventual pentru foarte scurt timp, emoțional raționalizat (xxi./ f) , adică confor-
marea (care doar mimează competiția), adică emoționalul de reflexie instituționalistă, care
iubește stabilitatea, contrară fluctuației / energiei (transformativă în sine, prin combustia sa)
– specifică pieței, concurenței și emoționalului lor raționalizabil – (xxi./ k) .
Dar, pentru că la origini, puterea a creat și apoi, a îngăduit autoritatea (care o
ereditează (xxii), (xxvi) astfel pe prima) / organizaționalul a creat / organizat instituționalul (care
poartă amprenta genetică /Cp (xxi./ f) a celui dintâi), pentru că fiecare are nevoie de celălalt –
geneza aici re/amintită fiind deci una ereditar interesată, din interes perpetuativ-
conservativ a celei/ui dintâi – și pentru că, prin re/construcție ulterioară continuă și reciprocă
– cel puțin deocamdată (xxi./ k) – este evitată vreo hibridizare, puterea (emoțională / econo-
mică) prin compromis (48) devine agentul autorității (intențional-rațională / politică) pe piața
intereselor, urmând ca rolul de agent să fie totodată inversat de către autoritate (non-
‘identitară’ funcțional cu acea putere, dar conexată ei), parcă în chip de recunoștință ...și /
sau echitabilă reciprocitate, pe piața apartenențelor.
Chiar dacă partiționarea nu este echilibrată, interesul colectiv și-a creat mecanismul
de adaptare în dublu standard pentru satisfacerea lui, un mecanism de re/prezentare a
emoției /secretului aceluia, de proiecție adecvată climatului unde urmează să fie satisfăcut,
care estompează / înlătură dezechilibrul pro/porției compensându-l / ”simetrizându-l” (iii./ a) cu
‘optimizarea’ emoțională în câmpurile energetice cele mai consonante și utile satisfacerii
(emoționale) a acelui interes colectiv.
Optimizarea într-un atare context s-ar putea traduce prin tacticizarea echilibrării
emoționale, care spre deosebire de tactică /intuitivă (xxi./ h) , este una instinctivă.
De aceea, piața intereselor, deși o include și pe cea a apartenențelor, nu va fi
interesată să o destructureze – întru hibridizare – pe cea de a doua (xxi./ k) .
461
Pe de o parte, ca piață liberă, iubește diversitatea / acceptă orice (inclusiv identita-
rismele) și are în vedere că destructurarea aceleia ar putea să aibă, printre altele, ca reactiv,
atragerea de energie negativă / disonanță - în perimetrul său iar, pe de altă parte, îi convine
prezența ’concurentei’ sale atâta vreme cât o poate domina – emoțional, în primul rând
(emoțional înțeles atât ca reflectare a economicului (xxi./ k) , cât și ca reflectare a secretului) –
462
Faptul că artificial intelligence, fără un intențional propriu, ipotetic / teoretic ar putea
oricând să dobândească aptitudini fie de uzurpare, fie de încătușare – deci ‘neintenționată’
– a emoției raționalizabile (xxi./ f) , indiferent de interesele care întrețin sau încurajează o astfel
de ”performanță”, s-ar putea să fie urmat de un reactiv pe măsură, funcție de ritmul și
volumul acumulărilor disonante + și a supapelor naturale sau reglementate de re/echilibrare.
Rămâne de văzut dacă semnalul reactiv o să-l dea piața intereselor însăși (care ar fi
cea mai îndreptățită) sau dacă – în cele mai fericite cazuri – semnalizarea ei eventuală ar
putea să se strecoare printre numeroasele obstacole interesate, de manipulare, de greșită
/ contrară interpretare, de ignoranță, etc. Oricum, gestionarea reactivului va fi o altă afacere.
Până una alta, emoționalul raționalizabil al organizaționalului / puterii – pe lângă
geometria variabilă, PM și multe alte mijloace (mai) corespunzător optimizate (pe logica
mecanismelor adaptativ-transformative) – este cireașa de pe tortul avantajului de
poziționare și de proiecție în raport cu emoționalul raționalizat (xxi./ f) al instituționalului /
autorității, emoțional uneori și pe alocuri vulnerabil, în stabilitatea sa dresată / educată /
teoretizată, la tendințele / ispitele de corupere – cu a ei emoție raționa(liza)bilă –.
Într-o atare realitate concretă ...nu neapărat reală dar oricum concretă (vi) , nici nu ar mai
fi prea necesară vreo manoperă / manipulare suplimentară de uzurpare a unui funcțional
care oricum ar stingheri / deturna / compromite agenda (46) de preocupări și poziția de
profitabilitate a acelei puteri, pragmatice și proiective, în gradualitatea sa oricum politizată.
Acum, artificial intelligence (ix) este deja (aproape) privatizat (x) , de și / sau către putere
în interes propriu, un interes până la urmă legitim, de vreme ce puterea l-a creat – și i-a
finanțat in/direct genetica și dezvoltarea –, fără să mai conteze îndemnul / ‘coautoratul’
moral al autorității ori motivele și scopurile / justificările și susținerile reale sau nu, morale
sau nu, adevărate sau nu (acelea secrete, desigur), pentru exacerbarea punctuală și deloc
întâmplătoare a acelui interes concret, hiperutil și hipocentrului, și epicentrelor ...dar altfel.
În situația dată, oricum aflată în mișcare – cu dinamici diferite în geografii diferite – nu
ar fi exclus ca aceeași putere, cândva / uneori și pe alocuri, să schimbe instrumentul, acea
autoritate decorativă (cu emoția sa raționată), cu un alt instrument, cu acel artificial intelli-
gence, non-emoțional, non-intențional și ceva mai ieftin, cu riscul de a fi scos și / sau pierdut
de sub posibilitatea vreunui control efectiv (reciproc), din pricina ”eredității” sale sintetice.
Tot așa, altcândva și pe aiurea, nu ar fi exclus ca puterea periferiilor (baronilor / văta-
filor locali) deținătoare de instrumente inteligente docile, pierzând simțul / emoția utilului, ca
și autoritatea (locală) pe care tocmai o fi uzurpat-o / corupt-o, să ‘instituie’ o hibridizare mal-
versată organizațio-instituțională, public-privată, de cumetrie ...posibil (auto)distructivă.
De dragul profitului (cu emoția /secretul lui) și al puterii, dar al unei puteri greșit înțeleasă
funcțional, mutând în business reflexele autoritarist-instituționaliste – în cadrul cărora acu-
mularea adesea poate deveni o povară (frână economică), inclusiv acumularea indistinctă
a informației –, s-ar putea ca și puterea postmodernă să se retragă în spatele acelui instru-
463
ment docil, ‘respectuos’, punctual, discret (prin lipsa gossiping-ului ‘socializant’, cronofag
profitului moral), cu eventuale izolate defectări, oricum inocente / dezinteresate și remedia-
bile, deci o retragere în spatele acelui inegalabil artificial intelligence, lipsit – înainte de orice
– de cameleonismul emoției raționalizabile, nu întotdeauna comod unui interes propriu.
Precum oricare alt instrument non-emoțional, artificial intelligence are dez/avantajul că
nu este apt să inițieze, să întrețină și să realizeze colaborarea în înțelesul definiției acestei
cercetări, în schimb, cu toată inteligența sa, este sortită exclusiv co-operării, adică unei
rutine (co-)operative conforme soft-ului programat; și așa, ‘interesul de cooperare’ nu îi
aparține, nu poate să revendice vreun drept de independență, nici alte drepturi și interese.
Tot astfel, fără intențional nu are comportament, nu are cultură, are doar (simptome
și) manifestări – în standardele tehnice sau (uneori) în afara lor –, manifestări care nu sunt
opozabile vreunei morale ori vreunei condamnări din partea justiției referențiale umanoide.
Creatorul / posesorul / proprietarul utilizator rămâne cel mai frecvent artizan al ”justiției”
concrete referită la artificial intelligence, întrebuințată în satisfacerea unui interes concret,
singurul purtător de intenție și vinovat de toate ”relele” comise de instrumentul pe care l-a
folosit, adesea neglijent și / sau cu nepriceperea / competența necesară realizării lui.
Prin retragerea puterii în spatele / la umbra unui asemenea instrument, care ar putea
camufla deficitele de competență și de responsabilitate, instrumentul devine unul puternic,
devine o putere în sine, putând să ajungă puterea adevărată, reală și ”morală” ...a cuiva.
Depășind aceste truisme cu nimic noi, totuși provocarea viitorului ar putea să rămână
coopețiția (50) dintre un hiper-emoțional, al unui instinctiv polarizat și un hiper-rațional, al
artificial intelligence, intrumentalizat întru polarizarea celuilalt. Cine și cum va întreprinde
instrumentalizarea celei din urmă se va poziționa pe traiectoria acelei coopetiții, cu inerente
posibilități de a proiecta configurația acelei traiectorii după interes, unul inteligent tacticizat.
Intelligence-ul cameleonic, mai mult sau mai puțin externalizat / privatizat , este la
butoanele acestei coopetiții, într-un joc la două capete ; el nu va pierde nicicum, iar colabo-
rarea și privatizarea, cameleonice pe măsura parteneriatelor tainice care îi reunește pe toți
trei, îi vor oferi ‘contracost’ sprijinul necesar pentru a rămâne în cărți și pentru a face jocul.
Va fi pe mai departe un joc al câmpurilor energetice pline de emoție / instinctiv și
intuitiv / al acelora radio-electronice încărcate cu bits non-emoțonali, încărcați cu rațiune.
Coopetiția energiilor instinctive naturale cu cele intuitive artificializate – energii eterice
și non-fictive, purtătoare de informație (cu emoția și cu secretul ei) numai în măsura în care
devine utilă unui interes (al unei entități biologice) – este o coopetiție nestandardizată/-bilă
a cotidianului, care nu operează nici neutru, nici cu independența, adevărul sau morala (xxi./ j).
464
xxi./ j) Între axiologicul de ”valori” (morale) și scala de standarde (etice)
la care colaborarea și intelligence-ul se raportează ...ori
De la interese (inerent emoționale) la instrumentele lor (non-emoționale)
Din cele arătate în secvența precedentă (xxi./ i) ar putea să rezulte implicit că autoritatea
centrului cu geometria ei stabilă, cu emoția sa rațional(liza)tă și cu o logică de captare /una
de reflexie instinctivă are un funcțional de poziționare pe piața apartenențelor.
465
Comparația micro ↔ macro, de poziționare și de proiecție în oglindă a extremelor, deși
aparent nesemnificativă, ar putea porni caruselul demonstrațiilor pe diada sursă - resursă.
Fără alte dezvoltări, s-ar putea lesne presupune că un interes concret ar putea să re-
prezinte sursă pentru una dintre piețe, devenită resursă a acelui interes și că, într-o cu totul
altă situație, piața poate îndeplini rolul / funcționalul de sursă pentru un interes care, odată
primind intenția concretizării și susținerea emoțională / motivația (49) corespunzătoare,
dacă intercondiționalitățile sunt îndeplinite – în raport cu alte interese aflate în (aceeași)
competiție –, va constitui una dintre miliardele resurse / particule energetice ale acelei piețe.
Altfel scris, înlocuind eventuala imaginare spațială a pieței cu o reprezentare pur
orizontală, o/ricare entitate este fără să știe sau fără să vrea, de cele mai multe ori, un
instrument (inerent emoțional) al altor entități cu alte interese, la rândul său procedând de
câte ori are interesul și climatul i-o îngăduie, în mod similar, cu alte entități, pentru că piața
este peste tot, oriunde există intenții / interese comportate (declanșate / în varii etape de
parcurs) / tacticizate după mentalitate și climat, cu inter/subiectivizarea chimică a informației.
În anumite limite și cu multe precauții, aprecierea capacității de instrumentalizare a
unei entități (inclusiv colective) biologice, echipată deci cu resorturi instinctive (embrionul
personalității) care nu pot fi ignorate – și care sunt reactive la sesizarea dez/avantajelor
potențiale – ar putea începe în raport cu cele două logici (tacticizări instinctive), de captare
ori de expansionare și ar putea continua cu cele două funcționaluri (tactici intuitive, inspi-
rațional-imitaționale), de poziționare sau de proiecție a entității vizate.
Atunci când nu sunt relevante relațiile autoritate / putere ori centru / periferie și în lipsa
altor detalii de caracterizare, s-ar putea să fie mai eficiente clarificările pe circuitul ‘a se situa’
pentru ‘a obține’ spre ‘a avea’ pentru ‘a fi’, de unde ciclul se poate relua, fără a fi neapărat
unul întreg, dacă interacțiunea de instrumentalizare promite / se dovedește să fie atipică (în
dinamică, cu secrete intempestive, etc.) sau nerentabilă pe binomul costuri - beneficii (xxvi) .
După cum implicit s-ar putea presupune prin distanțarea anunțată încă de la începutul
concluziilor sectoriale (ii) față de emotional intelligence, care păstrează o slăbiciune lesne de
înțeles în relația sa cu ”sentimentul de încredere”, dacă instrumentalizarea încrederii – un
instrument (în sine) de simplificare / de autoapărare față de tensiunea continuă a necunos-
cutului / incertitudinii – se poate realiza deopotrivă în privința informației, a interacțiunii, a
interesului, a entității și a climatului (printre cele aici relevante), nu ar exista nicio rațiune
pentru care vreo altă emoție / un alt sentiment să nu îi urmeze exemplul.
Sentimentul de încredere, teoretizarea lui – parcă intenționat nepriceput concepută
– și alte câteva (puține) asociate lui, ar putea reprezenta stimuli suficienți pentru justificarea
și susținerea cameleonismului, într-o efervescentă ascensiune, emancipare și rafinare,
căruia îi convine deopotrivă și ideologia politică, și inepția dogmatică, și falsificarea juridică,
și ficțiunea economiei scripturale, etc., cu realitățile lor teoretice (iii./ c-d) în raport cu distanța
discrepantă de cele concrete, interval confortabil de comportare instinctivă ...fără culturaliza-
466
rea comportamentului său. Prin urmare, cine ar îndrăzni să susțină că sentimentul de încre-
dere este unul dintre cele mai cameleonice simțiri, ar fi profet pe planeta cameleonismului.
Dacă pe încredere (cu surorile ei credulitate / credință, ignoranță, necunoaștere)
deopotrivă se pot pierde războie mărunte sau se pot distruge civilizații de anvergură și de
avangardă, pe instrumentalizarea / cameleonismul încrederii, în care prozelitismul ar
putea fi fariseul emblematic, aceleași rezultate aparent stupide ar fi convertite cu ”intenție”.
Dacă (intenția de) a avea încredere este o întâmplare, cu naturalul ei, oricum instabilă
/ volatilă și scuzabilă, intenția de a teoretiza / instrumentaliza / comercializa încredere,
indiferent de informația / interacțiunea / interesul / entitatea / climatul pe care ea trebuie să
se așeze, reflectă un interes, cu emoția lui, cu intrinseca lui reflectare economică (xxi./ k) ; came-
leonismul încrederii, marketing-ul ei, este unul dintre cele mai profitabile business-uri.
În conținutul capitolelor 2 - 5 din teză, în Planșa 1 / Anexa desfășurată concluzivă 1,
în mod explicit, și în cadrul acestor concluzii (ii), (xxi./ c) - (xxi./ g) , mai mult prin derivarea instrumen-
telor / ”valorilor” prin care se pretinde / impune încrederea, respectiv conformare, constrân-
gere, adevăr (moral), etc., s-au alocat spații ample de analiză acelui ‘sentiment’ tocmai din
cauza conexiunii pe care o are cameleonismul încrederii cu falsificarea / instrumentalizarea
(naturii) secretului, adică tocmai cu privire la elementul - cheie al întregii cercetări.
Apologia inerent mercantilă a încrederii și denaturarea substanței secretului ar
putea să aibă o etică nedeslușită a lor, indiferent că s-o numi morală sau altfel, dar în nici
un caz nu ar putea să constituie ‘valori’ de referențializare pentru colaborare și intelligence,
rămânând deci pe plaja comună a instrumentelor emoționale inepuizabile, de toți folosite.
Așadar, instrumentele non-emoționale, în afară de nemișcătoare / neînsuflețite –
printre care artificial intelligence este suveranul incontestabil – nu prea există decât dacă,
atunci când și acolo unde, prin convenție / lege / normă (morală, inclusiv) s-ar edicta altfel.
După toate cele arătate, deficitul de emoțional din intelligence (ix) - (x), (xxi./ i) subliniat ante-
rior sub aspectul efectelor pe termen mediu și lung, ar putea să capete o altă consistență.
În folosul distincției dintre valorile morale ale adevărului (teoretic) și standardul etic
al utilului (practic) (xxi./ f) , au fost făcute mai multe referiri pe parcursul celor ultime 7 secvențe
de când această separație a intrat în necesarul de amănunțire a concluziilor sectoriale.
Importanța distincției, deși nu este deloc țipătoare în economia unei investigații de
fond, își relevă acuitatea atunci când apar interogații de tipul Care este standardul unei
colaborări (de succes) ? , Care ar fi intelligence-ul acela valoros și de ce ? , Care este stan-
dardul în intelligence ? , Care ar fi valoarea controlului democratic al intelligence-ului ? sau
de ce nu, Care ar fi valoarea unei democrații ? ori Care este standardul democrației ? ...al
secretului ? ...al vieții private în raport cu inmixtiunea autorității, pe temeiul securității ? etc.
Pe nișa colaborării lucrurile sunt relativ simple din cauza confundării ne/intenționate
quasigenerale a sa cu cooperarea, fără a mai re/aminti de LSC lor în dublul standard, iar o
atare întrebare, ca cea de mai sus formulată și la ea referită, ar deveni destul puțin probabilă.
467
Însă pe nișele de intelligence, securitate și politică (cu IR inclus), aproape invariabil
cine avansează interogația are dinainte (o alternativă de) răspuns propriu, deja pe deplin
fundamentat și profesionist, la care dorește numai o simplă confirmare, după aceleași valori
și standarde proprii, puțin permisive unor păreri diametral opuse, altfel obținute / construite.
Pentru a evita o asemenea capcană, investigația, după ce a realizat că problema nu o
constituie etica solidă a colaborării și nici măcar cea a intelligence-ului, a fost mâhnită să
constate că fisurile se află tocmai în teritoriile celor care critică, fără să accepte critica,
teritoriile mult mai maculate ale moralei și ale adevărului, decât cele de acestea criticate.
Din aceste considerente, secvențele anterioare (xxi./ c) - (xxi./ g) au insistat pe o circumstanțiere
multifațetată a acelui multiplu standard în raport cu care colaborarea și intelligence-ul sunt
blamate pentru că îl folosesc mai priceput decât cei care îl popularizează, într-o continuă și
aleatorie modificare a valorilor / intereselor care să apere alte interese ...etice și morale.
Întru re/amintire ar putea fi util de avut în vedere câteva trimiteri punctuale în urmă :
” [...] inter/dependența se așează pe ”valori” / interese (tranzacționabile / instrumen-
talizabile), în timp ce inter/condiționalitatea (în societatea umană, ca societate biologiocă) este
alimentată de standarde / practici (și utilitatea lor) – altfel precizat, înțelese generic ca sumă a
tuturor semnificanților și operatorilor logici ori asimilați lor (xxi./ d) , care în folosirea (utilă, deci)
obișnuită a acelora, rămân insensibili / inflexibili la presiuni identitare –, indiferent și ’independent’
de faptul că și menționatele standarde sunt întrebuințate tot pentru satisfacerea unor interese /
promovarea / propovăduirea unor ”valori” partizane. [...] (xxi./ c)
[...] Nu în ultimul rând, investigația a subliniat – mai ales, prin analizele sale din capitolul 4
– că pe de o parte, intelligence-ul organizațional (prin practici / profesii mai mult sau mai puțin
atipice conținute) se bizuie pe standarde, iar pe de altă parte, că cel instituțional (și într-o
gradualitate foarte diversă de politizare de la o patrie la alta) se axează re/activ pe propaganda
și manipularea acelor interese / ”valori” cu care poate să-și negocieze (și să controleze, dacă i
se îngăduie) poziția sa de agent față de principal / autoritate. [...] (xxi./ c)
[...] Ca o consecință aproape lesne de presupus, deep state va îmbrățișa parte din ”valori”,
care să-i favorizeze izbânda în jocurile / luptele politice ale confruntărilor electorale viitoare, în
timp ce parallel state va împrumuta parte din standarde, acelea care să-i înlesnească dispersia,
acapararea ”pieței” intereselor și infiltrarea ’utilă’ în grațiile autorității.[...] (xxi./ c)
[...] adevărurile conformării, cu LSC lor specific, din însăși tripleta Language, Speach,
Communication // limbaj, discurs, comunicare prefigurează inerența interacțiunii, reconstrucției și
resubstanțializării continue și reciproce dintre limbaj (standard), discurs [...] și comunicarea
(intersubiectivizarea, pluri-sensuală la rândul său, a propagandei și manipulării discursive a)
”valorilor” propagate manipulat, pe resorturi emoționale [...] și prea rar, utilitarist și non-emoțional,
a standardelor, cărora li s-a atenuat / evaporat identitatea, universalizându-se / globalizându-se
/ regionalizându-se, fără să mai reprezinte o miză discursiv-interesată. [...] (xxi./ d)
[...] (colaborarea și intelligence-ul - n.a.), de conivență ori separat [...] făuresc o artă din
’multiplul standard’ care din perspectiva celor arătate, la nivel discursiv / propagandistic, unul
manipulat, hibridizează etica ...cu morala, standardul etic cu ”valoarea” morală, standardul non-
identitar și non-emoțional cu ”valoarea” dată de aparținătorii și propagatorii / propovăduitorii ei,
cu interes să o propage / manipuleze, pe filieră excesiv / exclusiv emoțională.” (xxi./ d)
468
Prin urmare, în înțelesul și interesul prezentei cercetări, etica reprezintă ansamblul
concepțiilor și principiilor de bază din oricare ar fi domeniul de gândire practică, cu activi-
tatea practică la care acea gândire se asociază, în satisfacerea unui interes concret /
realizarea unui scop considerat legitim (după criterii logice comparativ - imitaționale /intuitive).
Astfel, aici s-a folosit sensul civil al termenului, nu cel ecleziastic care a pervertit /
convertit semnificantul, confiscându-l pentru (activitățile / relațiile și) practicile mai mult sau
mai puțin ritualice, ...într-o direcție de sugestie a semnificației (semi)exclusivă.
De altfel, avându-se în vedere capacitățile creative rezultate din definiția colaborării
– formulată și analizată în capitolul 2 din teză – înainte de a judeca / critica / blama etica
(non-confesională a) colaborării, ar trebui analizată non-emoțional etica creativității.
Ori, dacă întrebuințarea semnificației etice rostogolite prin folclorul teocrațiilor rurale
ar fi rămas una conformă, fără loialitățile colaboraționiste cu dublul discurs / multiplul stan-
dard, constricția (52), (xvi./ d) lipsei de etică / morală a creativității ar fi făcut ca specificitățile
antichității umane să fie încă actuale și să se fi menținut o antichitate morală perpetuă.
Sinonimizarea eticii cu morala nu a fost cu nimic mai morală și mai logică în raport cu
celel/alte adevăruri ale dublului discurs / multiplului standard promovate interesat și insistent
de cea de a doua, ca resursă a conformării și pentru mecanismele ‘adaptativ’- conformative.
Din considerația acestor rânduri, mecanismele adaptativ-transformative, cele cu voca-
ție naturală (i) (prin elementele substanțiale conținute în respectivele mecanisme), au fost
asumate, sub rezerva prezumției până la proba contrară, ca fiind mecanisme etice în sine.
Faptul că etica, în relație cu mentalitatea – de susținere a unui interes concret – și
intercondiționalitățile satisfacerii interesului – timpul real și complexitatea climatului –
poate cunoaște o oarecare gradualitate flexibilă, nu contrazice cu nimic dublul dicurs /
multiplul standard (al complicităților (15) și compromisurilor (48), prin manipulare și propagan-
dă, cu morala lor cu tot), dar acel fapt implică o altă polemică, dintr-un cu totul alt unghi.
Dând uitării o atare polemică, aici puțin utilă și, simplificând, cecetarea asumă că – în
lumina celor enumerate – nu există standard moral după care colaborarea și intelligence-
ul să poată fi referențializate și apoi blamate / stigmatizate ...în instinctivul lor intențional (xxi./ h) .
Standardul, cu etica lui, fiind non-identitar și non-emoțional, are motive temeinice
pentru care, în utilul practicii sale, să se poziționeze cât mai departe de teoretica ”valoare”
morală, cu deficiențele ei de logică, în primul rând, fără ca cele de moralitate interesată, pe
încredere, să fie ignorate, privind mai degrabă spre prestigiul (42) pe care îl merită etalonul.
Etalonul, care prin inalienabilitatea sa confirmă certa valoare a prestigiului bine-
meritat dobândit, se situează pe acel piedestal unde Celsius nu se războiește cu Kelvin sau
Fahrenheit pe origini, identități și emoții, așa cum nu o face nici kilogramul cu livra, etc.
Semnificantul (unui standard, în utilul practicii), tot astfel se poate verifica prin faptul
că nici cifrele arabe în uzul comparativ cu cele romane nu au invidii sau răutăți legate de se-
minția de proveniență sau de ponderea competitivă – identitățile (atunci când nu sunt uitate)
fiind oricum irelevante utilului concret instrumentalizat –; nici gramatica limbii române nu
469
poate fi certată de conjugarea verbelor din limba sârbă ori, la rândul său, nu ar avea rațiunea
să critice transliterațiile și fonemele lexicale ale dialectelor yiddish și hebrew, etc., etc.
În tot cazul, relația dintre ”valori” morale, cu modelele – clișeele / șabloanele (xxi./ c) – lor
și standarde, până la etaloane, fără a lăsa deoparte și alte derivate – criterii, parametrii, etc.
– este o relație extrem de complicată, pe care această investigație nu și-a propus să o epui-
zeze, limitându-se la necesarul pentru apărarea (onoarei) colaborării și a intelligence-ului.
xxi./ k) Gemeni prin natură, vitregi prin funcțional ...unul cameleonic sau...
Politicul intențional, juridicul rațional și economicul ...emoționale
Păstrând dobândite versiunile de interpretare a elementelor comportamentale din sec-
vențele anterioare, începând cu simpla individualitate (xxi./ h) și continuând cu translatarea lor
la individualitatea colectivă (xxi./ i) , în cele ce urmează vor fi punctate pe scurt altele două,
posibil interesante și utile întregirii perspectivei de înțelegere a comportamentului în colabo-
rare și intelligence, mai ales latura secretă a aceluia, nefrecventabilă cercetărilor conforme.
Versiunile aici schițate nu vor contrazice constatările anterioare, concluziv prezentate,
dar nici nu vor fi niște completări propriu-zise, de însumare matematică cu precedentele
observații, registrele lor fiind oarecum altfel abordate și direcționate tematic.
Registrul tehnic ...de locomoție comportamentală, ”TGV-ul” emoțional, inter-city-ul
intențional și regionalul rațional (xxi./ h) , în această secvență va fi deci altfel însuflețit, reamin-
tindu-se totuși că stările statice (iii./ b) ‘a fi’ și ‘a avea’ sunt cerebral- intuitive iar cele în acțiune,
‘a se situa’ și ‘a obține’ sunt visceral- instinctive (xxi./ h) , cu menținerea aceleiași atenții în
traducerea emoționalului intențional prin instinctivul intuitiv – și invers, a intenționalului
emoțional prin intuitivul instinctiv – pe justificările precizate anterior (xxi./ h) - (xxi./ i) .
Încă din prima parte a concluziilor sectoriale (vii) s-a avansat un ‘artificiu de lucru’ care
aici va fi reluat și reconfigurat, artificiu potrivit căruia se poate considera că intenționalul unui
interes concret va îndeplini rolul de principal într-un tainic contract de agenție pe care îl va
încheia cu propria sa realitate (iii./ b) , aceasta din urmă în calitate de agent al său.
Dar, oare intenționalul își permite să aibă o realitate proprie ?
Oare poate avea acest principal o realitate independentă, numai a lui, de vreme ce
el se află în intercondiționare cu celelalte două elemente comportamentale ?
Atunci cât îi va mai fi realitate proprie (iii./ b) și cât va fi o realitate împărtășită ?
...care ar mai putea să fie relevanța unei realități colective – dar care până la urmă
reprezintă realitatea comportamentului însuși – în raport cu individualitatea intenționalului,
respectiv cu individualitatea acelui intuitiv inspirațional-imitațional care, potrivit celor arătate
anterior, ar fi împuternicitul de nădejde al întregului cerebral, pentru a purta dialog cu
instinctivul emoționalului (xxi./ h) , al aceluia visceral, împrăștiat prin intestin și care, diversionist,
uneori și pe alocuri, apare prin emoticons în simbolistica unor ”inimioare” ?
470
La toată această salvă de întrebări, răspunsul ar putea fi unul scurt, însă cu dezvoltate
comentarii : realitatea ”proprie” a intenționalului ca ”agent” al aceluiași, este o ipoteză falsă,
cu ficțiunea ei, dar o ficțiune necesară, deoarece acea realitate este întotdeauna una
emoțională – cu excepția unor maladii rare – care, mai mult decât atât, este așternută într-
un câmp emoțional / energetic de rezonanță ↔ disonanță, prezent pe parcursul de satisfa-
cere a interesului concret / climatul energetic de difuziune (xxi./ i) .
Acea ”realitate” proprie însoțeste inter/subiectivizarea (adăugându-se deci climatul co-
respondent acesteia din urmă), intersubiectivizare care constituie mijlocul material / compor-
tat (evaluabil, inclusiv judiciar) al intenționalului – de susținere a satisfacerii interesului –.
Situația nu este mai puțin prietenoasă nici cu ”realitatea” proprie a raționalului care
se circumscrie aceleiași împărtășiri în indistincție a ceea ce ar fi dorit să fie numai al său.
Prin acel răspuns la suita de întrebări s-a înregistrat o timidă încercare de descifrare a
precedent - menționatei ”non-partajări”, atât a dinamicii / inter-city-ul intenționalului, cât
și a stabilității / regionalul de joncțiune a/l raționalului (xxi./ h) .
Non-partajarea dinamicii intenționale și a stabilității raționale în cadrul echilibrului
emoțional – înțeles ca fiind climatul endogen de inter/subiectivizare (40) – (xxi./ h) are mai multe
consecințe care par să confirme cele justificate și susținute în ultimele secvențe anterioare,
ajutând demersul de descifrare comportamentală, măcar în anumite modeste limite.
Demonstrativ, aici s-ar menționa în treacăt doar consecința care ar readuce în prim
plan și afirmația subliniată cu câteva pagini în urmă, potrivit căreia « emoționalul are cel
mai acut ”simț” al utilului ! ». Aparent, respectiva asumpție ar fi dezvăluit doar faptul că
emoționalul / viscerele (‘intestinul’) are un intuitiv raționalizabil, al lui. Oricum, de îndată s-a
precizat că utilitarismul instinctului se justifică pe emoția raționalizabilă, însumându-se
astfel atât emoția intențională cât și cea rațională, tot acolo (xxi./ h) menționate.
Însă, esența consecinței aleasă demonstrativ pentru exemplificarea problematicii de
descifrare a unui fond emoțional în endogenul și exogenul său este cu totul alta.
Pe de o parte, s-a arătat că utilul (și necesarul) în sens larg – de la falsificarea realității,
până la susținerea interesului (de independență, inclusiv) – îl stabilește numai mentalitatea,
acea ”minusculă chimie, falsificată și ea de către identitate / emoția malversată (xxi./ a)
(culturalizată, raționalizată (xxi./ f) / în specificul TM, deci ca ”identitate) a individualității”.
Pe de altă parte, din formularea consecinței aleasă demonstrativ, ar rezulta cu totul
altceva, și anume că instinctul (o altă chimie minusculă) ar fi cel care detectează cel mai
performant utilul, dar care însă se justifică pe cealaltă emoție, pe cea raționalizabilă, care
intră în specificul PM, rezultând o contradicție substanțială de atribuire ...și localizare.
În realitatea concretă ...nu neapărat reală dar oricum concretă (vi) nu ar fi nicio contra-
dicție dacă se iau în calcul stările statice intuitive – cu o componentă a lor preponderent
imitativă – ‘a fi’ și ‘a avea’ pentru emoția raționalizată și cele dinamice instinctive – cu
o componentă pronunțat creativă – ‘a se situa’ și ‘a obține’, pentru emoția raționalizabilă.
471
Dar în aceeași realitate concretă, avându-se în vedere faptul că o singură individua-
litate (inclusiv colectivă) cumulează întreaga paletă a celor două stări, ceea ce ar presupune
ca o entitate să prezinte simultan o formă hibridă de mentalitate / TPM și / sau PTM, apa-
rent ar putea să compromită câteva din rezultatele analizelor cercetării, mai ales cele axate
pe tipologizarea mentalității ...dacă s-ar ignora nuanțele subtextului ultimelor secvențe.
În concret, în acea consecință aleasă demonstrativ, se găsește și cheia dualității com-
portamentale, o cheie a ”încuietorii” de unde izvorăște disimularea, persuasiunea / manipu-
larea, dublul discurs, standardul multiplu, etc, reunite într-un singur cuvânt, cameleonismul.
Astfel, oricând șansele unor conflicte – sau măcar ale unor tensiuni – ale propriului
fond emoțional ar putea fi semnificativ ridicate, într-o gradualitate și la gestionarea cărora
intenționalul să nu aibă prea des autoritatea de decizie și de control care i se tot atribuie.
Afirmația precedentă, pe lângă endogenul analizat nu poate minimaliza / ignora inter-
condiționalitățile exogene cu autoritatea lor proprie de decizie și de control a endogenului.
Disconfortul celor astfel arătate ar fi amplificat de însăși acea imposibilitate de parta-
jare a dinamicii intenționale și a stabilității raționale, de la care s-a pornit – și care, potrivit
mai multor indicii convingătoare, se îndreaptă spre genetica structurii cromozomiale, altfel
scris, spre autoritatea ereditară (xxii) , asupra căreia s-a insistat spre sfârșitul capitolului 5 –.
Prin urmare, sub acea autoritate inexorabilă (xxii) – ...chiar și atunci când este latentă ori
difuză – în situațiile critice (sau percepute ca atare), spre deosebire de intuitiv care, teoretic,
este adaptativ(xxi./ h) , instinctivul ar deveni uzurpator legitim (al intuitivului) intrând într-o altă
”logică” a adaptării, pe o altă frecvență, pe o ‘altă lungime de undă’(xxi./ i) , ”străină” ...exogenă.
Sumarizând, intenționalul are limitele lui ...de competență și de vinovăție (xxvi) , limite
oricum non-partajabile... dar nu din pricina dinamicii lui (de inter-city(xxi./ h)) ci a non-individua-
lului lui, care astfel problematizează însăși cui să i se atribuie acea ”dinamică a nimănui”.
În lipsa partajului, a posibilității sale de înfăptuire, nu se poate ști dacă ”nota de plată”
pe care trebuie să o ispășească intenționalul este pentru ”consumația” pe care acesta ar fi
făcut-o singurel sau, Justiția 3D, aceea substanțială (xxii) , cunoaște suficiente secrete rele-
vante speței pentru a da o sentință pe măsura participațiilor la paguba ipotetic rezultată (xxvi) .
Într-o situație identică, se află MUTATIS MUTANDI și stabilitatea non-partajabilă a
raționalului, care din aceleași rațiuni ar deveni o ”stabilitate a nimănui”.
Aflate în interiorul comportamentului, chiar ale nimănui fiind – ”dinamica nimănui”
putând fi tradusă totuși prin emoția intențională și ”stabilitatea nimănui”, prin emoția
rațională –, acele non-partajabile și non-atribuibile / dez-atribuite stări ar putea devoala și
celelalte consecințe care se alătură celei aici puse exemplificativ în discuție, dar care ar
deschide o fascinantă ”Cutie a Pandorei” ...în reflexia ei asupra individualului colectiv.
472
interactivul de adaptare, unde interesul de adaptare este unul gata subînțeles prin (sau
măcar prezumat de către) instinctul de conservare. Acea cutie este ...comportamentul.
Prin urmare, emoția este cameleonism iar comportamentul biologic – deci și cel non-
intențional, după cele aici precizate – este unul inerent adaptabil / cameleonic.
Dinspre comportamentul individual spre cel colectiv, gradualitatea de cameleonism
este invers proporțională cu gradualitatea de conformism întru echilibrare, una relativă.
În cadrul oricărui echilibru emoțional (‘venit cu el de acasă’) proiectat climatului
interactiv, deci pe un fond emoțional (rezonant, consonant ori dimpotrivă) în perimetrul
căruia se produc schimburile energetice, se poate verifica și confirma, la fel de gradual,
caracterul inocent (xxi./ a) (”non-intențional”) - cameleonic (de emoție – raționată –) al confor-
mării în competiție cu cel, nu mai puțin inocent-cameleonic al transformării, cu moduri
substanțial diferite de a intersubiectiviza interesul de adaptare a ”cutiilor” non-numerabile.
Însă, cum intersubiectivizarea se face numai pe bază de informație (cu emoția /extazul
și secretul /agonia ei), o informație oricum partajată energetic – într-o altă gradualitate nepre-
cizabilă / non-partajabilă –, lucrurile s-ar putea complica și mai mult, punând autoritatea
ereditară / anduranța structurală a cutiilor, în competiție cu limitele funcționale ale
acelorași cutii, de a capta / expansiona tocmai resursa / combustibilul /informația de declanșare
/ întreținere a interesului (de adaptare inclusiv, chiar subînțeles fiind).
Complicarea ar consta în recunoașterea unui cameleonism distinct în relația de selec-
ție(46) – inclusiv neințenționată – a informației cu adaptarea și ”in/dependența adaptării”.
Unele forme de fobii, anxietăți, ”paranoia” lipsei de siguranță (sau a prezenței dușma-
nilor pretutindeni), etc., apoi emoția /informația surprizei și, în cele din urmă, spre zona la fel de
eterică a speranțelor și dincolo de ele – aspirații, năzuințe – cu sentimentele /-mentalismele
asociate lor, par să deraiaze frecvent / cotidian și in/adaptat de pe trinomul kentian inteli-
gență - informație - cunoaștere pe un altul geamăn, extra- / meta- senzorial.
Astfel, în realitatea concretă, pe de o parte, însăși selecția și intersubiectivizarea se
fac pe niște derivate hibride de inteligență, de informație și de cunoaștere care, came-
leonice / emoționale fiind, se conjugă cu emoționalul / cameleonismul comportamental.
Dar, «cheia dualității comportamentale, o cheie a ”încuietorii” de unde izvorăște disi-
mularea, persuasiunea / manipularea, dublul discurs, standardul multiplu, etc, reunite într-
un singur cuvânt, cameleonismul» este una a autorității ereditare (xxii) , care pare să favo-
rizeze numai inspiraționalul / instinctivul (intuitiv) în starea dinamică, pro-creativă.
Urmează ca apoi, instinctivul însuși să își gestioneze gradualitatea dinamică, cu intui-
tivul (instinctiv) / imitativul propriu, cu care a fost echipat de către aceeași autoritate (în
deplinătatea limitelor constitutive stabilite de Natură) și care intuitiv, i-ar fi doar un instru-
ment bicefal, sub-antreprenorial, de temporizare, unul care să gestioneze / dirijeze tempori-
zarea între dinamica intențională și stabilitatea rațională, stări pe care consecința demon-
strativă, sub scuza aparenței în drept, le-a găsit – în urma ”ipotezei false dar necesare”
propuse – greșit atribuite, unor componente instrumentale și nu autorului dispunător real.
473
Dintr-o atare perspectivă inedit modificată, emoționalul / instinctivul nu ar mai fi
uzurpator ci însăși centrul / principalul agenților săi / periferiilor lui, intenționalul – mâna
/ emisfera sa dreaptă, cu competențe de expansionare / funcție asociativă (emoția inten-
țională) – și raționalul – mâna / emisfera lui stângă, cu competențe de captare / funcție
memorativă (emoția rațională) –. Acum, din punctul de vedere al existenței sale, agența
creată este quasi-simetrică precum, spre exemplu, cea a interesului cu realitatea sa (vii) .
Interacțiunea continuă și reciprocă dintre instinctiv - principal și instrumentul său bice-
fal, intuitivul-logic (xxi./ h) nu exclude defectările, de la un echilibru emoțional afectat (en-
dogen) sau fond emoțional precar (schimb energetic disonant cu mediul / exogen) și până
la acele situații (conformative) în care instrumentul-agent, intuitivul logic este cel care de
fapt uzurpă funcționalul de autoritate (54) al emoționalului - acel efect al ‘instinctului adormit’.
Când însă se începe parcursul dinspre individualitatea izolată (ipotetic) către indivi-
dualitatea colectivă (55), acea ”grafie de inversionare” anatomică (epicentrală) (xxi./ i) pare să
se petreacă și în socialul uman, tot ca în swarm intelligence / behavior(xxi./ i), (xxii), (xxv) .
O atare desfășurare presupusă, s-ar realiza deci prin dispersia chimiei / emoției /
energiei, cu geometria ei oricum variabilă, în raport cu instrumentul său imobil, lăsat în
imediata vecinătate a centrului originar, dar care tot doar reprezentant / instrument rămâne,
fie că el este totuși supus unui scrutin electoral, propagandistic-manipulat pe fondul
emoțional al informației partajate – cu emoția, secretul – și utilizatorii ei emoționali.
În disputa cine pe cine uzurpă în cutia cameleonică a comportamentului, lucrurile sunt
mult mai complicate, aici, pentru simplificarea fluxului explicativ fiind anunțată (xxi./ h) lăsarea
deoparte a sistemului nervos – cu măduva, materia cenușie și altele conexate lui din dărnicia
Naturii – cu chimia și realitatea asociate aceluia. În tot cazul, imposibilitatea de partajare
a intenționalului, raționalului și emoționalului, în afară de judiciar, este certă / demostrabilă.
(55)
În ipoteza ”inedit modificată” de mai sus, identitatea – cu emoția ei, ...metaforic înțeleasă toată numai ca
o emoție – identitate tradusă prin compromis ca individualitate colectivă, are interesul de independen-
ță / de părtinire altfel (xxi./ c) , cu o justiție a lui (xx./ a) referențializată la ”valoarea” acelui interes, tocmai pentru
că imposibilitatea de partaj / parțializare este (extrem de) frecvent dovedită în dezavantajul aceluia.
Justiția referențială, cu constricționismul (xvi./ d) ei cu tot, devine mijlocul ‘anatomic’ / mâna / emisfera stângă
a identității /emoționalului identitar , mână în care se ține scutul de apărare a identității, pentru a lăsa mâna /
emisfera dreaptă să manipuleze cu lejeritate sabia politică a intenționalului aceleiași identități.
...politica dreaptă ar putea avea o justiție stângă... și / sau în oglindă ori altfel.
Prin cei doi agenți ai săi, sabia și scutul, identitatea va tacticiza (instinctiv) ‘a se situa’ pentru ‘a obține’ spre
‘a avea’ (economic) satisfacția de ‘a fi’ așa cum se declară, independentă, cu interesul asociat satisfăcut.
...va fi unul de părtinire dar, în definitiv, intenția contează ! Nici sabia nu va reteza brațul care ține scutul,
nici scutul nu va obstrucționa brațul care, dinamic, are rolul de expansionare. Identitatea ajunsă
”individualitate colectivă”, chiar și cu un element de legătură (a coerenței și coeziunii) (xxi./ f) nu prea bine
caracterizat, prin tacticizare / organicizare (xxi./ i) va sentimentaliza pe o ‘altă lungime de undă’ informația
(cu secretul ei) și intersubiectivizarea sa, în cheia unei mentalități proprii care trebuie protejată / părtinită.
474
Imposibilitatea de partajare / parțializare pe pro/porții / cotități a componentelor com-
portamentale – pentru a cunoaște de unde și până unde se întinde fiecare dintre ele – nu ar
fi putut să nu aibă efecte asupra aspectelor de bază supuse analizelor prezentei investigații.
Comportamentul dinamic – inerent cameleonic (din pricina emoției sale care con-
tagiază și intenția, și rațiunea, prin ”interacțiune” chimică VIA centrii nervoși) – se re/constru-
iește și se re/substanțializează cu o cultură asociată, mult mai lentă și lipsită de intențional.
Rămânând doar o ‘acumulare’ a raționalului și a emoționalului instrumentalizate în
cadrul acelei culturi – care nici nu ar fi bănuită de cameleonism, în pofida propagandei sale
manipulative – prioritar se acceptă că intenționalul ar fi ”TGV-ul” real al comportamentului.
Intenționalul, prin gradul său de expunere, chiar și atunci când ar putea fi perceput
ca reprezentant / agent al emoționalului – cu volatilitate / dinamică mult mai bună decât a
sa – rămâne cel mai apropiat de rezultatul prin mijlocirea căruia el va fi cel judecat / evaluat.
Pe de o parte, din pricina imposibilității de parțializare, odată cu intenția se realizează
implicit și ”evaluarea” / blamarea / condamnarea comportamentului, ca un tot individual.
Însă, din alt unghi, după cum analizele deconstructive au demonstrat, într-un caz /
interes concret, partea de comportament care se exibă ar fi de fapt mentalitatea. Aceleași
analize ale capitolului 4 relevă faptul că mentalitatea și intenția nu sunt și nu pot fi sinonime.
Pe fond, mentalitatea, intenția și comportamentul au dobândit prin compromis referen-
țiale și tehnologii diferite și convenabile de ”decupare”, astfel că mentalitatea – ca amprentă
sub/cultural-identitară // experiențial instrumentalizat – nu atrage după sine, prea des și /
sau prea convingător, amendarea culturii care ar fi adus o gradualitate de participație la
acel rezultat ipotetic, avut în vedere pentru caracterizarea intenției, dar nu și a mentalității.
Pe de altă parte, compromisul menționat, aparent scuzabil din perspectiva faptului că
o cultură este lipsită de un intențional propriu, îndepărtează de la orice evaluare / sancțiune
o participație indirectă, poate și din cauza încărcăturii identitare pe care oricare cultură o
presupune constitutiv. În timp ce individualitatea rămâne vinovată, cultura este absolvită
pentru că prin compromis, justiția referențială se axează pe decuparea / partajarea intenției.
Dacă însă criteriul ar fi fost mentalitatea, identificabilă în simetrie la ambele participații,
atât la cea a culturii fără de intenție, cât și la cea a individualității intenționale cu care cea
dintâi prin instrumentalizare se resubstanțializează continuu și reciproc, justiția referențială
s-ar fi lovit de o altă imposibilitate de partajare și ar fi căutat oricum un alt compromis.
În tot cazul, nici în urma aceluia nu ar fi pierdut identitarul (culturii), ci tot individualul.
S-ar putea naște întrebarea « Oare cât de ”moral” ar fi un atare compromis care – ca
și cel anterior – ar dezavantaja iarăși cetățeanul, embrionul /oul socialului oricum vulnerabil
în avantajul socialului /cocoșul atotputernic și invulnerabil ? »
Din optica cercetării, ar putea fi luat în calcul ca exemplu cultura de intelligence care
întotdeauna scapă de blamul ce se (poate) abate numai asupra spionului, în cazul unui
eșec / rezultat concret – ...sau alte exemple asociate comparabile –.
475
Înainte de orice, făcând provizoriu abstracție de intelligence, cultura (ca) și justiția
referențială – cu constricția (xvi./ d) ei cu tot – sunt de aceeași parte a baricadei, de partea me-
canismelor adaptativ-conformative, inocent-cameleonice precum sursa lor, conformarea.
De partea cealaltă a baricadei – o baricadă cu realitatea ei cameleonică – se află
individualul în gradualitatea lui de a împăca interesul de adaptare (prin mecanismele
culturale reamintite) cu interesul competițional de depășire /forțare a ”adaptării” – adică
interesul propriu / cel al provocării /stimulului –, fie cu certitudine, fie doar cu risc transfor-
mativ/ă, prin mecanisme specifice acelei alternative asumate dar care însă, intră prepon-
derent sub justiția substanțială – în măsura în care a scăpat de reglementarea sau de con-
trolul celeilalte, instrumentalizate / culturalizate (inerent partizane / părtinitoare culturii) –.
Pentru că investigația nu s-a preocupat de morala teoretică ci de etica practicii, cel
de-al doilea compromis eventual ar fi fost la fel de scuzabil – și nu doar aparent, fie pe lipsa
intenționalului, fie pe prezența în simetrie și de ”compensare” a mentalității –.
Altfel scris, compromisul judiciarului de a se fi axat dintru început pe intențional –
făcând parte din categoria acelui tip de ”compromis justificat” (exemplificat la începutul
capitolului 4) –, din punct de vedere funcțional și logic, demonstrat istoric / practic, este de
departe cel mai corect dintre alte / toate celelalte opțiuni posibile. De ce ?
Din prisma cercetării, cultura – cu toată propaganda și manipularea ei, inocente / deloc
intenționate – care imprimă doar o ‘neglijabilă’ amprentă (culturală), asociată cu intuitivul (și
emoția lui raționalizată), eliminând conotațiile identitare din socialul uman, s-ar putea tradu-
ce pur și simplu prin experiențial, specific oricărei entități individuale, dar sociale, biologice.
Pe de o parte, s-ar putea crede că experiențialul entității, cu cât a fost mai antrenat /
imunizat propagandei și manipulării, cu atât ar fi mai excelent echipat / inspirat să aleagă
tactica cea mai potrivită interesului ...a cărui declanșare totuși intenția o va anunța.
Pe de altă parte – așa cum s-a constatat în capitolele 1 și 3 și confirmat analitic în ulti-
mele două –, cultura, cu stereotipurile / șabloanele / clișeele (xxi./ f) ei ”altar”-izate în modele de
urmat, poate constitui în egală măsură și o frână, și o îngustare a câmpului inspirațional / in-
stinctiv (54), pentru o altfel de tactică, pentru originalitatea ei sau ‘originalizarea’ uneia vechi.
Oricum, tactica este intuitivă, cu intuitivul acela adaptabil în spirit adesea conformativ.
Apoi, tacticizarea, continuarea intenționată a instrumentalizării / manipulării / operațio-
nalizării tacticii alese – după cum s-a mai arătat (xxi./ h) – este una instinctivă, în care experien-
țialul / cultura se poate dilua prin prezența extrem de activă / pătimașă a unei motivații (49) /
emoții raționalizabile care ar putea să distorsioneze / falsifice inerția experiențialului /
amprenta culturală sau chiar să o înlăture circumstanțial (până la satisfacerea interesului).
Pe de o parte, care justiție referențială, culturalizată – și legitim partizană culturii // con-
formării – s-ar pre/ocupa de parțializarea / procentualizarea participației indirecte (imprimată
de acea mentalitate) a culturii, în contextul arătatelor și mai mult decât probabilelor ”distor-
sionare, falsificare, înlăturare” instinctive, în rezultatul non-conform / prejudiciativ ?
476
Pe de altă parte, chiar dacă rolul activ al experiențialului ar fi fost neștirbit, tacticizarea
implică o selecție (46) logică / proceduralitate (practică) asumată, deci inclusiv a rezultatului
urmărit. Asumarea declanșării / continuării / desistării unei tacticizări instinctive / emoții rațio-
nalizabile (așadar în timp real și într-un climat concret) o face individualitatea / entitatea
...nu cultura, cu toate d/efectele și metehnele ei posibile / inerente, devenite legitime și, pe
bună dreptate, absolvite de (vreo) vină, oricum rarefiată în concretul unui rezultat.
Pentru că nu există perfecțiune, cultură perfectă, justiție perfectă, etc., compromisul
justificat de stabilire a intenționalului ca standard de responsabilitate și responsabilizare
comportamentală – la care sunt adăugate, desigur, și circumstanțierile intenției într-o speță
concretă – în judiciar s-a dovedit ca fiind ”răul” cel mai mic, în comparație cu, spre exemplul
luat la întâmplare, standardul mentalității, cu potențial discriminatoriu excesiv de ridicat.
De altfel, rămânând la același exemplu, în cadrul justiției societale (xx./ a) (a nu se confunda
cu justiția socială - n.a.), care are multiplul standard visceralizat – alături de constricție (xvi./ d) – și
care operaționalizează (și) acest ultim ”standard”, sentințele / stigmatizările ei confirmă de
la sine justificarea acelui compromis statornicit în judiciar, aici pus concluziv în discuție.
Din acest motiv (49) atent chibzuit, constructivismul judiciarist al cercetării a urmat
firul « stimul /informație (cu emoția și secretul ei) ← intenție /declanșatorul tactic de interes ← interes / tacticizarea
lui ← rezultat /concretul interesului satisfăcut », desubstanțializarea operând în sens invers(ion)at, în
Dacă nici investigația nu a obișnuit să ofere toate răspunsurile prea repede și / sau
prea explicit, concluziile sectoriale cu atât mai puțin ar defecta obiceiul.
Acum și aici, la finalul acestui «cluster (xxi) dedicat imposibilității de independență și
neutralitate, imposibilitate care se reflectă asupra justițiilor între care trebuie să navigheze
și cu care sunt nevoite să opereze / interacționeze / tacticizeze colaborarea și intelligence-
ul (xxi./ h) » va fi prezentată și ultima versiune de interpretare a elementelor comportamentale.
De fapt ar fi prima, de vreme ce aceasta a fost întrebuințată cam pe tot parcursul
cercetării, în speranța că ori s-ar putea evita până la încheiere tot acest expozeu (xxi) (de
unsprezece secvențe tematice), ori că eventuala lui poziționare ar fi făcută numai în urma
tuturor precauțiilor, pentru a nu inhiba bunăvoința de acceptare, și așa circumspectă.
477
Oarecum frecvent, dintr-un vraf (oarecare) de chei, cheia care este (cea mai) căutată,
cum ar fi «cheia dualității comportamentale, o cheie a ”încuietorii” de unde izvorăște disimu-
larea, persuasiunea / manipularea, dublul discurs, standardul multiplu, etc, reunite într-un
singur cuvânt, cameleonismul» este, cu aceeași frecvență, și ultima ‘găsită’.
Dacă s-ar fi polemizat de la început în privința cheii, deci o polemică pe autoritatea
ereditară până la urmă, în relație cu metodologia de investigare a ipotezelor de cercetare
propuse și a secretului – adică fără să se fi întrezărit vreo legătură cauzală cu investigația
–, în cazul că nu ar fi fost sortită eșecului total, ar fi conținut oricum riscuri comparabile.
Dacă s-ar fi avansat încă din secțiunea capitolului 1 referită la ”strategie” importanța
conceptului de cameleonism, care se conexează / suprapune cu emoția /viziunea, s-ar fi putut
interverti impresia unui demers speculativ, profund neserios, fără relevanță academică.
Cu atât mai mult, dacă s-ar fi făcut vreo aluzie, până la sfârșitul capitolului 5, legată de
inversionarea // inversarea partajată reactiv și epicentral dinspre identitar /colectiv spre
individual / dinspre periferie spre centru, a emoției informației / cameleonismului de
interacțiune /partajare, autorul cercetării ar fi fost îndrumat cu îngăduință către un psihiatru
neemigrat încă, pentru repararea ‘mecanicii’ sale adaptativ-conformartive sever dereglată.
Așadar, în această parte semiobscură a concluziilor sectoriale a fost sortit sorocul lor,
ale acelor polemici îndrăznețe, verificate tot așa, cu îndrăzneală și minuțiozitate.
Dar până la saga justiției referențiale (xx) , în încheierea căreia s-a afirmat că ”totul rămâ-
ne o chestiune de grad, de mentalitate și de interes ...nu de justiție. Sau, cel puțin, nu de
justiție referențială, întotdeauna referențializată și referențializabilă după primele trei” (xx./ e) ,
pe parcursul celor 5 capitole, cercetarea a găsit o versiune mulțumitoare de interpretare a
elementelor comportamentale – cu acea imposibilitate de parțializare (a dinamicii intențio-
nale și a stabilității raționale) dintre ele –, adică o versiune de compromis.
Prin urmare, escamotând ”autoritatea ereditară / anduranța structurală a cutiilor, în
competiție cu limitele funcționale ale acelorași cutii”, investigația a simplificat provizoriu
comportamentul /cutia la structuralul său non-partajabil și la funcționalul lui partajabil.
Bunăoară, inițial s-a considerat că intenționalul, raționalul și emoționalul, ar putea fi trei
frați gemeni prin natură / autoritate ereditară / ascendență /ascendent cromozomial / structură.
Apoi, integralitatea funcționalului comportamental, deconstruită și ”parțializată
indiviz” celor trei frați, a relevat totuși – în pofida ignorării frontierelor / limitelor funcționale
ale fiecăruia dintre ei – incongruente diferențe de ritm, dar care (tocmai acele diferențe)
păstrează armonia / echilibrul funcțional al fraternității în ansamblu – armonie asemuită
de abia târziu (mijlocul capitolul 5 (40) ) cu echilibrul emoțional –, întrezărindu-se deci
explicit și în teză ponderea funcțională a emoționalului în echilibrul comportat.
Pentru diferențele de ritm, spre deosebire de ”registrul tehnic ...de locomoție comporta-
mentală, ”TGV-ul” emoțional, inter-city-ul intențional și regionalul rațional (xxi./ h)” mai sus
reamintit, tot prin hiperbole, s-a asociat raționalul cu melancolico-flegmaticul, intenționalul
478
cu sangvinico-melancolicul și emoționalul cu colerico-sangvinicul, adică cu câte un
temperament în două trepte, cea secundă fiind de compatibilizare interactivă reciprocă.
Temperamentul fiecăruia dintre frați, tot o proiecție ereditată cromozomial, care ar
putea imprima și specificitatea îndeletnicirii / profesiei / funcționalului, a fost deferit mai întâi
diadei personalitate - atitudine, verificată ulterior prin procesualitate - proceduralitate.
Toate cele patru diade (vii) de valorizare a endogenului comportamental întrebuințate
în diferitele versiuni ale investigației, oarecum în aceste secvențe sintetizate (xxi./ c - k) , sublini-
ază dominanța fratelui coleric asupra întregii familii, de sub ‘autoritatea’ căruia nu se poate
evada. Vitregia fraternității celor trei, izvorâtă din complementaritatea funcțională ineluc-
tabilă, din vrerea eredității, este întrucâtva mitigată, pe de o parte, de către caracterul non-
hibridizant al dominației; intestinul nu o să (se) hibridizeze cu creierul oricât ar interacționa
dominant cel dintâi prin mijlocirea nervilor. Pe de altă parte, înțelegând / emoție raționalizată rolul /
funcționalul celorlalți, fratele coleric își va calibra dominanța pentru menținerea echilibrului.
Totuși, dominanța calibrată, tacticizată, cameleonică a colericului este de natură să
contagieze interactiv întreaga familie cu cameleonism, pe lângă cameleonismul de familie
/endogen mai adăugându-se și altele din alte familii, cu care acei frați siamezi interacționează
simultan. Născuți împreună, împreună merg la război /provocare, împreună savurează plăcerea
/pacea, împreună trec la cele veșnice, având deci un interes de adaptare în primul rând între
ei, înainte de a se aventura în necunoscutul / secretul altor familii /comportamente și climate.
În sânul mărinimos al familiei, interesul de adaptare este inițiat și gestionat de coleric
care, când se odihnește, își deleagă frățiorii să il mai întrețină, după priceperea / deprindere
imitativă și talentul /înzestrare ereditată lor, însă ADAPTAREA /sursă este suverana / regina (iii./ b) căreia
colericul îi dă ascultare și în raport cu / de a cărei îndrumare /informație (cu secretul ei) va organiza
avalanșa intereselor asociate /resurse de adaptare, în desfășurare, în familie și în afara ei.
Faptul că melancolicul /raționalul, adesea în conivență sau doar din neglijența sangvinului
/intenționalului, impune intersubiectivizarea adaptării drept conformare, este adesea trecut
cu vederea de către coleric, ocupat cu alte treburi mai puțin intelectuale și mai naturale.
Însă când înțelegerea celorlați doi îi tulbură zen-ul repetat și îndelung, falsificând și
mistificând ”adaptarea” în ceea ce ar vrea ei să fie din ceea ce este, cu restrângerea libertății
de acțiune / hiperenergizarea (xxi./ i) lui, colericul ar putea oricând să răbufnească întru re/echi-
librare, răbufniri care – funcție de personalitate – se pot menține în cadrul endogenului sau
care pot țâșni în exogen, dacă nu cumva și de acolo vin inhibatori de îngrădire comparabili.
”Cognitivul” / instinctivul colericului nu este axiologizat între conformare și transfor-
mare, cunoscând doar conținutul simplu al semnificantului de adaptare. Acel semnificant
poate fi foarte divers ‘(ne)cunoscut’ și interpretat de la un coleric la altul, din infinitatea de
familii /comportamente , de pe oriunde și din perimetrul oricărei ”identități” de specie (non/bipede).
Desigur, ar fi inutil de reamintit truismul că transformarea nu ar fi adecvată într-un
climat conformativ iar conformarea, nu mai puțin adaptată unuia transfomativ, cu alte efecte
derivate din acele axiologicuri în ale căror detalii colericul /instinctul, instinctiv refuză să se piardă.
479
Însă, în temeiul acelui truism se pot stabili numeroase aspecte legate de echilibrul
emoțional la un t0 și de captarea / expansionarea lui într-un fond emoțional interactiv.
480
Emoția și secretul ei suferă de același cusur, la fel sau altfel instrumentalizat.
Realitatea concretă le poate sesiza pe toate cele trei numai în prezența interesului.
Interesul, oricare ar fi el – de independență, de adaptare, etc. – se reconstruiește și
se resubstanțializează continuu și reciproc cu stimulul său /informația tranzacționabilă, adesea aflați
sub jurisdicții diferite, împrejurare care problematizează soarta rezultatului interacțiunii lor.
Altfel scris / reamintit (din analizele capitolului 4) climatul concret de interacțiune, în
complexitatea lui, ca terț inclus / mâna nevăzută, non-intențional / dezinteresat, ca și cultura,
dar totuși cu emoția și secretul lui / cu realitatea sa proprie în gradualitate diversă (între
natural și construit social) este întotdeauna părtinitor, dând câștig / victorie unei singure
entități din două sau mai multe acolo de el sesizate. Independența o evaporă climatul,
indiferent că ar fi unul conformativ sau transformativ, ales, creat sau survenit.
În tot cazul, ca și cultura, climatul concret în sine, ridică dificultăți de tranzacționare.
Cultura (identitară) și climatul (concret, al unui interes pe măsură) ar putea fi consi-
derate cu un grad mulțumitor de inalienabilitate; nu pot fi tranzacționate pe piață / pe bursă.
În rest, se pare că însăși Natura cu justiția ei nu mai sunt atât de inalienabile ca înainte.
Colaborarea și intelligence-ul au interes direct asupra recunoașterii într-un mod cât
mai explicit a acestor realități concrete, relevante desfășurării interacțiunilor în geometriile
lor variabile, iar cercetarea a încercat să identifice categoriile de piedici care, pe binomul
costuri - beneficii, nu / ar putea fi manipulate /tranzacționate în folosul / dauna acelor interacțiuni.
481
cât și cele două exemple reprezentative (ceva mai în urmă) sumar prezentate (xviii./ c - d) capătă
o noimă a lor în folosul colaborării și intelligence-ului, în favoarea înțelegerii lor altfel.
482
străine, chiar refractare vreunui demers contrar – indiferent dacă ar fi de proveniență umană
sau nu –, chiar și acolo unde, atunci când și dacă reactivul Ei nu ar fi manifestat imediat.
483
Așa-zisa socializare venea să continuie lunga perioadă de documentare prealabilă dar,
în urma căreia – dată fiind secretomania acelui personaj –, cercetarea nu era încă în măsură
să-i facă întâi o delimitare corectă, pentru ca, mai apoi, să se aventureze într-un profile de
bonitate – începând cu cea profesională și, printre / după multe altele, terminând cu cea
bugetară –, un profile destul de complicat în individualitatea sa cu identitate multiplă.
Lăsând deoparte în acea etapă in/dependența acelui Mr. Public, fie de reședința oficial
declarată, fie de cele 27 de proprietăți ale sale, pentru obținerea unui profile cât mai riguros
și altfel decât i se mai făcuse / încercase anterior în demersuri similare, investigația și-a pro-
pus – tot în secret – să-i facă o tomografo-biopsie / desubstanțializare componențială în du-
blă perspectivă și dublă versiune, care cumulate să formeze perimetrul maxim al cercetării.
484
Acei parteneri nici nu ar putea fi alții decât autoritatea (cu ‘profunzimile’ ei) și puterea
(cu ‘paralele’ butoane de pândă /control și oricând pregătite la re/activul celei dintâi /autorității).
În acest context operaționabil și tacticizant al falsificărilor meșteșugite teoretic (sau
fictiv), al scenarizărilor (calificate conspiraționiste sau nu), accesul nu ar trebui să fie
perceput / inter/subiectivizat / asimilat drept control (politică), cu atât mai puțin constrânge-
re (justiție) (xi./ d) , cu toate că (tot teoretic / fictiv) ele ar putea fi inerent conținute. Și sunt !
Cu scopul devoalării interioarelor locuite de Mr. Public, tocmai pentru a-i încropi un
profile mai fidel personalității / identității sale multiple și lăsând deoparte figurile de stil care
au fost folosite – menționate și explicate succesiv în capitolele 1, 3 și 4, cu reprezentări
grafice corespondente –, printr-un instrument teoretic creat de cercetare, cele 27 de locuințe
ale lui Mr. Public s-au metamorfozat în tot atâția stupi (de albine melifere).
Odată cu această reconfigurare luată sub analiză, Mr. Public s-a dovedit inconsistent,
s-a cam eterizat – zero substanțialitate –, confirmându-se presupunerea că acea ”sintagmă”
de sugestionare era doar hiperbolă, instrumentalizare, manipulare ale ideii și practicii
(profesionale) de intelligence, lipsite de vigoarea, energia și cameleonismul minim optimale
unei surse în devenire, măcar verosimilă, dacă nu credibilă după standardul domeniului.
În schimbul lui Mr. Public, al acelui intelligence european în mod falsificat / metaforic
’personificat’ – o gratuită sintagmă de plecare pe care cercetarea oricum a menținut-o și a
definit-o –, au apărut în gabarite diferite, alți 27 de Mr. Public, acești din urmă gentlemen
fiind incomparabil mai calificați pentru definire coerentă / academică / științifică, în cadrul
unui intelligence european, înșirat pe mai multe ’dimensiuni’ și, de ce nu !?, pe accepțiuni
(identitare) felurite, care să mulțumească calitativ și cantitativ toate interesele de definire.
Până la urmă, de câte ori definițiile despre realitățile teoretice (iii./ b) nu conțin și doza lor
individuală / identitară de ficțiune / creativitate și / sau de falsificare / pseudo-mimetism din
interes, de vreme ambele s-ar putea oricând prezenta ca fiind necesare / legitime... ?!
După dubla perspectivă, prisaca celor 27 de stupi a constituit motivul (49) pentru care
investigația a confecționat și o altă versiune, care să îngăduie continuarea operaționalizării
/ instrumentalizării / tacticizării inteligenței partajate a Naturii, prin mijlocirea căreia să se
facă verificarea versiunii dintâi, oricum elaborată pe tipare ceva mai tradiționale.
xxiv./ b) Dubla versiune, a fost stimulată de două concepții diferite care apoi
au parcurs traiectorii pe direcții paralele de cercetare, fără să se obstrucționeze una pe
cealaltă, în cele din urmă compararea rezultatelor separate dovedindu-se mai mănoasă.
Potrivit uneia dintre concepții, a unuia dintre numeroasele moduri de a vedea lucrurile,
toți cei 27 de stupi din prisacă sunt ocupați de câte un organism, plin de mister, desigur.
Astfel, printr-o rezonabilă abstractizare și în pro/porții convenabile / acceptabile, fiecare
organism din cele 27 – echipat cu intențional, rațional și emoțional – își comportă /
desfășoară ”arta” individuală (mai mult sau mai puțin identitar) de intelligence într-o
geometrie stabilă (instituțională) și una variabilă (organizațională).
485
Desubstanțializarea de la nivel de organism la nivel de celulă, nu ar problematiza (cel
puțin aparent) susținerea rezultatelor unei investigații, oricare ar fi acelea.
Cealaltă concepție, un alt mod de abordare, mult mai stimulativ – din perspectiva inte-
resului investigației de față –, consideră că celula de mai sus este un organism în sine, o
”individualitate” (echipată la rându-i cu intențional, rațional și emoțional) iar organismul de
mai sus este un ”roi” de organisme, o ”individualitate” altfel ...decât societatea (conformă /
identitară) din socialul uman, o individualitate (a individualităților conținute), una colectivă,
guvernată (și) de Natură prin inteligența ei partajată, a cărei contribuție concretă este imposi-
bil de precizat procentual, de delimitat spațial, de evaluat și / sau (mai ales) de anticipat.
Dacă și în ce măsură organismul sau roiul de organisme care ocupă fiecare ’stup’ din
prisaca europeană de intelligence se folosește de o tripletă de ”informație - inteligență -
cunoaștere” conformă și / sau de tripleta cu același conținut, una a Naturii, a naturii profesio-
nale cu etica sa, preponderent transformativă, ar fi greu de stabilit fără alte coordonate.
Totuși, aceste stimulente conceptuale – ca abordări fundamental diferite și, pe anumite
segmente (de dimensiuni variabile), chiar tensionate – greu de compatibilizat în substan-
țialitatea lor, au impus cercetării acea inedită dublă versiune sub aspectul punctual al
analizei comparative a Intelligence-ului European, dar după partea teoretică din capitolul 3.
Acea versiune ’geamănă-vitregă’ și-a îngăduit lejeritatea să se dedice exclusiv acelor
mecanisme adaptativ-transformative, spre deosebire de versiunea oficială care a străbătut
doar aleile înflorite ale mecanismelor adaptativ-conformative agreate academic.
Pe fondul conceptual și în pofida aparențelor, stupul locuit de un organism, deci de o
individualitate monolitică, față de stupul care este ocupat de un roi de organisme,
respectiv de o individualitate colectivă, nu diferă doar la nivelul structural al individualității.
Dacă prin mijlocirea primei versiuni, accentul cade pe geometria stabilă, pe institu-
țional, pe ”adaptarea” conformativă impusă de autoritatea legitimă, prin intermediul celei
de-a doua versiuni, atenția se focalizează pe geometria variabilă, pe organizațional, pe
adaptarea transformativă căutată / reclamată obiectiv / natural de către putere care se
(auto)legitimează într-un alt registru principial, analizat în ultimele două capitole ale tezei.
Însă numai prin cea de a doua versiune, preocupată în de/substanțializarea geometriei
variabile s-a putut constata neintenționat, cu un ulterior potențial demonstrativ multidirec-
țional, rolul decisiv pe care dispersia – caracteristica substanțială a geometriei variabile
– îl are (’a avea’) și îl joacă (’a se situa’) /funcțional pentru oricând posibile și atipice hibridizări.
Hibridizarea, în anumite realități concrete – nu neapărat reale, dar oricum concrete (vi)
– s-ar putea manifesta în diverse forme și în nenumărate gradualizări, cu d/efecte, dubitații
și secrete adăugate demne de cercetat, după mentalitate și interes, unul concret ...sau nu.
În urma analizelor întreprinse, alte diferențe semnificative între individualitatea (ab-
stract) izolată și individualitatea colectivă, depășind valabilitatea doar pentru Intelligence-
ul European – deși li se datorează exclusiv investigării lui – dat fiind faptul că au aptitudine
de generalitate, au fost devansate și incluse în secvențe anterioare (xxi./ h - k) , tot așa cum alte
486
concluzii cu posibilă valoare universal-valabilă (xxi./ c-g) au fost rezultate din acel intelligence fără
vreun specific geografic, național sau etnic care să le împiedice / afecteze generalizarea.
487
xxv./ a) Stigmergy // stigmergia este sursa /natura , ’cultura’ comportamentului
stigmergic, un comportament în viscerele căruia deși ar putea părea surprinzător există
doar o memorie colectivă, lipsit fiind deci de o memorie individuală (care, dacă și când
există, are o relevanță neglijabilă în fluxurile de informație, fluide în volumele și direcțiile lor
impredictibile, fără un volitiv / intențional / control – de autoritate – sesizabil).
În înțelesul și interesul prezentei cercetări și a analizelor sale, stigmergia este o formă
de comunicare indirectă, deci o formă de transmitere (emitere-recepție) a informației
mediată prin modificările mediului / climatului.
În cadrul acelui climat, unul concret, o entitate modifică mediul / climatul iar o altă
entitate răspunde ulterior la acea schimbare / modificare de climat.
Entitatea, în acest context, poate fi deopotrivă atât un organism (biologic) dintr-o
latură a dublei perspective (xxiv./ a) în text explicată, cât și o celulă, din cealaltă extremă a ei.
Altfel scris, climatul (de inter/subiectivizare, unul energetic) / Natura (cu justiția și
inteligența Ei partajată) mediază / facilitează și / sau restrânge comunicarea (informației)
între entități (apte să comunice / re/acționeze la stimuli / inhibatori cu rol de semnificanți).
Pentru că mediul / Cm prin acea ”mediere” are implicit un rol / funcțional activ-reactiv
– după cum investigația a demonstrat-o încă din analizele capitolului 4 –, de vreme ce
totodată este nelipsit de la oricare inter/acțiune, i / logică, ne / intenționată, etc., etc., climatul
– ca o ’mână nevăzută’ – devine partener inevitabil al oricărei inter/acțiuni date.
Însă, dacă ‘resursa’- comportamentul stigmergic ar putea fi uneori și pe alocuri, funcție
de perspectiva abordării, un sinonim (de la perfect spre) mulțumitor cu swarm behavior,
acest fapt nu trebuie să denote că swarm intelligence ar fi sinonim cu stigmergy :
488
stupidity – deloc comparabilă și / sau confundabilă cu ”teoria mulțimilor” a lui Le Bone – și
multe alte conexiuni posibile, impunând documentări și deprinderi terminologice prealabile.
489
logica sa parte din constructivismul critic judiciarist al prezentei cercetări, o parte care
poate să conteze, una cu potențial, chiar dacă pe ansamblu nu este prea explicit conturată.
O altă precizare de justificare și susținere a unui constructivism judiciarist pleacă
de la meteahna banală a judiciarului, de multe ori neplăcută unora, de a iscodi tenebrele
vinovăției, și nu a uneia generice, ci a uneia individuale ( ...nu identitare), a uneia concrete.
Judiciarul, în logica sa cu atitudinea lui (legitim autoritară), cu proceduralitatea sa prin
care materializează un funcțional propriu (de individualizare a pedepsei, de hotărâre a ei
în vederea aplicării, etc.) în definitiv caută să dibuiască și să caracterizeze intenția.
Intenția care este cea mai vinovată dintre vinovați, pentru toate făcutele și nefă-
cutele, cea care transformă faptul în act, cea care transformă adaptat impulsul către interes,
etc., se bucură de cuvenita atenție numai în judiciar, pe măsura locului pe care îl ocupă și
al rolului pe care îl îndeplinește, fără alte nuanțe aici adăugate, prezentate în analize e.g. (xxi./ f-k) .
Deloc surprinzător, judiciarul nu acuză nici raționalul, nici emoționalul dar nici nu le
iartă, rămânînd prin ’complicitatea’ (15) lor naturală – transmisă ereditar – să suporte ’frățește’
circumstanțierea intenției vinovate (xxi./ k) sau, cel puțin, acuzată / dovedită ca fiind astfel.
Judiciarul nu își irosește prestigiul blamând energia / (parte din) emoționalul intenției
ori inteligența / (parte din) raționalul ei, chiar dacă acelea sunt (sau par) la fel de secrete și
manipulatorii la un moment A POSTERIORI de apreciere a unui fapt / act concret.
Energia, luată (ficțional) separat, nu știe să fie vătămătoare fără intenție și nici inteli-
gența, fără un stimul al intenției, nu iese din latență (dacă și atunci când chiar există).
Judiciarul, mai degrabă, ca și în colaborare sau în intelligence, consideră mult mai
confortabilă inversarea triadei impuls (46), (49)- intenție - interes, deci dinspre cel din urmă,
care într-un fel sau altul a fost deja exprimat / manifestat / comportat, integral ori în parte,
devoalându-și – prin ’materializare’ – secretul, în paralel cu o (frecvent posibilă) ”întoarcere”
inversă și a tacticizării, reversată / retroversată în fluiditatea ei spre tactica de plecare.
Tot judiciarul știe să valorizeze mai bine decât majoritatea altor realități dedicate
analizei, locul și rolul climatului în care interesul - intenția - impulsul au fost comportate și
în ce măsură / gradualitate acel climat ar fi putut să aibă o contribuție proprie adăugată.
O ultimă precizare – dintre cele mai importante – care ar putea justifica și susține
constructivismul judiciarist pe care s-a clădit cu migală această investigație ar fi contra-
ponderea asimetrică și dezechilibrată dintre judiciarul social (umanoid) e.g. (xi), (xix) - (xx), (xxi./ a - g, k), etc.
și judiciarul natural, dintre mecanismele adaptativ-conformative e.g. (xi), (xiv) ale celui dintâi și
cele adaptativ-transformative ale celui din urmă, mecanisme cu realități extrem de diferite,
prin efectele / rezultatele ne/intenționate, fie omise de la vreo cercetare, fie evitate sau
împiedicate spre a fi curând / vreodată investigate serios și articulat.
Gradualitatea dintre a/simetriile și re/echilibrările celor două realități (iii) , co/existența
justiției soci(et)ale umane (xx./ a - e) – constricționistă (52)(xvi./ d) – cu justiția Naturii, a fost una dintre
preocupările sincere ale constructivismului judiciarist încercat în cercetarea de față.
490
Norma și reglementarea umană, pe de o parte, și legea naturală cu constrângerea ei,
pe de altă parte, acolo unde, atunci când și dacă au realități potrivnice, înseamnă că au
naturi și / sau logici incompatibile și că, una dintre realități a fost întratât de mult falsificată
încât poate să ajungă / să fi ajuns contrariul ei; justiția, antijustiție; normalul, anormal, etc.
Însă toate acestea ridică probleme severe de referențializare (iii) și de evaluare e.g. (xxi) .
Referențialele naturale sunt alese de către agenții (biologici) ai Naturii pe alte coordo-
nate în comparație cu cele stabilite sau create artificial din considerente dogmatice sau ne-
potrivite e.g. (xxi) unei realități proprii, atunci când și dacă ea nu este convenabilă sau conformă.
Problematica referențializării se amplifică și se translatează în cea a evaluării unei rea-
lități, de vreme ce variabilele / referențialele stabilite sunt purtătoare ale unor re / surse ante-
rior deja (intenționat) malversate e.g. (xxi) , cu potențial adăugat de falsificare a acelei realități.
491
ale aceleia non-inteligente (xiv./ b - c) – ar putea să dobândească deprinderea performanței, cu
rezultate de vreo certă și imediată utilitate, iar uneori și pe alocuri mulțumitor de... uluitoare.
La rândul lor, și acele rezultate ar reuși să se înscrie în spiritul unui atare construc-
tivism critic de tip judiciarist, spirit bântuit în echivalentă și echilibrată măsură de simțul
practic și de justiția Naturii – care se re/construiesc și se re/substanțializează continuu și
reciproc –, deci un spirit care se adaptează inspirațional, inconturnabil și transformativ.
492
Însă, parțializarea avansată transcede substanței, cochetând cu in/compatibilitatea
diferențelor de substanță și îmbiind la de/- re/- substanțializare.
Un măr pe o masă poate reprezenta un ansamblu, dar parțializarea acelui ansamblu nu
înseamnă punerea mărului într-o parte și a mesei în cealaltă – devenind, mai degrabă, o
deconstrucție –, ci decuparea unei geometrii (cerc, dreptunghi, formă neregulată, etc.) care să
conțină pro/porții din acel ansamblu, pentru a vedea de ce suprafața de contact a mărului nu se
strică, ori de ce masa nu se rupe, etc. Nu în ultimul rând, parțializarea acestei investigații – mai
pe larg explicată dihotomic în cadrul concluziv (I) – are o tacticizare și o finalitate /scop care o cam
distanțează de artificiile teoretice înrudite din teoria sistemelor (din care, de altfel, s-a și inspirat).
493
cului, a treia parte (xxii) din Natură, în individualitatea Sa implacabilă, autoritate în raport cu
toate celelalte, cele din urmă având o gradualitate variabilă de falsificare utilă (atunci când,
acolo unde și dacă nu depășesc cu mult teritoriile mănoase și interstelare ale imposturii).
Corolarul unui atare adevăr alternativ manipulatoriu (xxi./ b - g) a fost un altul nu mai puțin
falsificat (xxi./ e) potrivit căruia, în sens generic, SUBSTANȚA este caracteristică ereditată.
Deci, vocație naturală are numai caracteristica ereditată. e.g. (i) , (xxi./ a)
Din această perspectivă introspectivă substanța și-ar putea începe hoinăreala pe
traseul spre celălalt incert și transformativ capăt din care, apoi, să se încerce de către oricare
ar fi investigatorul de secret, o/rice eventuală și invers(ion)ată (xxi./ k) desubstanțializare, în
spiritul liber al constructivismului judiciarist, mai sus în treacăt zugrăvit.
494
Persan, dacă nu cumva, în acel vis, ”dez-ascendent” pe vreo individualitate închipuită de pornire,
deja s-o fi ajuns în neolitic sau chiar în mezozoicul timpuriu.
Poate că femeia din basmul imaginației nu a existat niciodată ...pentru nimeni, ...pentru
nimic, nimic de făcut, de lăsat ori de amintit, cu excepția visului, desigur. Poate că nici naratorul
nu există sau poate că ar fi doar un impostor de duzină, care ar trebui să și părăsească povestea.
Cert este că la alți patruzeci de ani (± câteva luni) de la visul ipotetic, ecranizarea lui David
Fincher și-a primit cuvenitul Oscar, cel al realității, al uneia concrete, pentru o idee cu certificat
de naștere nonagenar. Dacă în anii ’20 i s-a certificat numai individualitatea, originalitatea,
unicitatea, cu un deceniu în urmă, aceeași idee pare că / parcă și-ar fi primit doctoratul.
”Instituțional”, ideea are certificat de naștere și doctorat ; emoția ideii – ca informație
partajată (parte intersubiectiv, parte energetic) – nu are asemenea recunoașteri iar originalitatea
ei se rarefiază în n miliarde de versiuni ale aceleiași idei, cu viziuni comparabile, divers gradua-
lizate în raport cu ‘originalul’, însă versiuni ale identității de specie, a aceleia cromozomiale.
Avându-se în vedere stadiul ‘nanotehnologiilor’ efectelor speciale de la epoca turnării peli-
culei – de altfel suprapus cu criteriul de atribuire / decernare a prestigiosului premiu –, ‘doctoratul’
ideii, a gândului, a visului / a versiunii n nx a ideii, gândului regândit de Fincher ar fi putut să se
termine și cu un happy end, dacă substanța ideii ar fi fost împinsă în creuzetul intrauterin al
emoției, energiei, chimiei interactive și dincolo de ele, spre substanțialitatea cromozomială a
acelei macro-identități de specie, a acelei specii în n miliarde de versiuni / alternative.
495
Odată acceptat – desigur, informal –, constructivismul judiciarist și-ar putea continua
răspândirea în multe domenii care cercetează și evaluează aspecte cu pro/porții de secret.
În varii forme comparabile – dar nearticulate – și fără să fie numit astfel, în prezent
acest tip de constructivism al desubstanțializării secretului ar putea fi întâlnit, cel mai
lesne și adesea, în judiciar (...cum altfel ?!), în colaborare, în intelligence și, timid, în acel jurna-
lism de investigație cu partizanate ceva mai molcome și finanțări ceva mai transparente.
496
apoi, a analizelor extinse din ultimele două capitole, s-ar (putea) ajunge la o acceptare mai
înțeleaptă a realității alternative propusă de cercetare / concluziile sectoriale, cu toate
nuanțele ei, propusă deci într-un mod care s-a dorit cât mai util, util oricărui interes (generic
sau concret), util din perspectiva oricărei mentalități – înainte de toate – sinceră cu ea însăși.
497
Așa cum ”...ing”-ul limbii engleze a poruncit inspirațional investigației să se dedice
analizei dihotomice dintre realitatea unei stări statice /TACTICĂ și (cu focalizare mai ales pe)
cea a uneia dinamice /TACTICIZARE, aproape la fel de inspirațional Wiener a stimulat încolțirea
ideii de parțializare iar Onuf, avocat - printre altele, a declanșat aceleiași investigații
inspirația primelor tentative articulate de desubstanțializare.
Fără a fi negate și posibilele reflexe profesionale inerțiale ale autorului acestei
încheiate cercetări, nu s-ar prea putea preciza în concret cum și de ce cele trei surse
nominalizate ar fi avut un efect inspirațional suficient de pronunțat încât să nu fie omise.
...nici nu s-ar prea putea și nici nu s-ar (prea) dori astfel de subtil-intime precizări.
Mai degrabă, în schimbul lor, care ar risca să devoaleze mai mult decât ar fi necesar
în privința unui anumit mod de gândire, neinteresant altora, investigația va dori în schimb să
(re)vină spectaculos la Formatul Bologna și la spiritul său din perimetrul doctoral european.
Într-un atare format / spirit, ce pare mai curând favorabil go-getter-ilor decât cercetării
în sine, a aceleia din înțelesul (...cu miez) anglo-saxon, mai rămân de enumerat lapidar :
Prin cercetare – scotocire documentară și analiză – ipoteza potrivit căreia «nu există
o ‘cultură europeană de intelligence’», prin susținerile argumentate ale autorilor și specialiș-
tilor de autoritate academică ai domeniului (e.g. Davies), prin verificarea a numeroase surse
și artificii logice adăugat prezentate, poate fi de asemenea considerată o ipoteză corectă.
Studiul comparat al lui Davies, singurul condensat pe aspectul identității de limbă și
cultură în cadrul intelligence-ului, într-un prim stadiu ar fi putut să scutească investigația de
la analize în EXTRA PETITA ipotezei inițiale – pentru verificare prin similarități pe acest aspect
(la fel de frecvente și în alte spații de limbă și cultură comună - e.g. El Condor, Five Eyes) –
În acel stadiu, s-a concluzionat provizoriu că «dacă spații non-federale cu fond identitar
cultural și lingvistic comun / omogen au culturi de intelligence diferite – de peste șapte dece-
nii, cu “divergențe fundamentale” și într-o continuă creștere a diferențelor –, în cel mai bun
caz, situația este cel puțin indentică pe aceleași criterii, în climatul unui fond divers / etero-
gen». Acea ‘concluzie provizorie’ a fost confirmată și puternic întărită prin analizele capitolu-
lui 4 care, în subsidiar, au relevat și imposibilitățile de ierarhizare, de privatizare / comercia-
lizare și de spill-over ale culturii, sortită să fie diseminată neconstrictiv doar prin aculturație.
Potrivit analizelor, aculturația nu are frontiere continentale (europene sau altele), profe-
sionale (în intelligence sau oricare alt domeniu) și / sau ideologico-dogmatice de niciun fel.
După cum s-a arătat cu prilejul formulării ipotezei, “această stare de lucruri este una
firească, [...] un caracter european al culturii de intelligence nu ar fi nici posibil, nici util ”.
Prin urmare, nici această ipoteză nu are nimic negativ în sine, acceptându-se faptul că
ceea ce este dovedit “firesc” nu poate să fie negativ (sau pozitiv), este firesc pur și simplu.
Însă, dovedirea firescului a reprezentat o adevărată provocare, atât prin nevoia de
extindere a cadrului teoretic cât și prin lărgirea cadrului de analiză ; a trebuit dovedit acel
firesc constant (propagandistic și manipulativ) prezentat altfel ...și deja perceput ca nefiresc.
499
Dar pentru că și cea de-a doua ipoteză a fost construită pe documentarea și apoi
validată prin analizarea celor până în prezent cunoscute, ipoteza predictivă potrivit căreia
«pe termen scurt și mediu (10-15 ani) situația prezentă nu va cunoaște schimbări importante
în sensul că nu se va putea vorbi nici de o ‘colaborare europeană’ în intelligence și nici de
o ‘cultură europeană’ în acest domeniu» – poate fi considerată (sub rezerva timpului – care
o va confirma ori dimpotrivă –) ca o ipoteză corectă, pe de-o parte, în raport cu definiția (de
lucru) a colaborării iar, pe de altă parte, în raport cu obișnuitele condiții în care o cultură ar
putea să ia naștere și să se dezvolte, ori cu cele legate de timpul necesar pentru ca ea să
se manifeste și să se distingă de sine stătător, dintre altele, cu care să nu se confunde.
Nu este exclusă nici resemantizarea oricând posibilă – din interes – a termenilor (cola-
borare, cultură, etc.) și mai ales, al acelui atribut drag tuturor, atributul de a fi european.
În urma celor trei ipoteze directoare s-a intervertit necesitatea uneia adăugate care să
lămurească structuralul și funcționalul colaborării, un termen extrem de confuzat și de
confuzant în toată literatura care stătea la baza validării ipotezelor deja stabilite.
Astfel, referențializarea conceptului de colaborare, abordat ca fiind un proces complex
și multifațetat, inițial s-a realizat în vederea unei definiri – fie și de lucru / operaționale – în
raport cu sinonimele (aparente), antonimele și criteriul trăsăturii caracteristice, verificate
apoi prin domeniile sale de aplicație, în organizațional, în instituțional și în academic.
În construcția și substanțializarea definiției, teoriile organizaționale au completat defici-
tul constatat în teoria politică pe acest concept, unde era surprinzător de ne/profesionist
bâjbâit, întrebuințat și pseudo-teoretizat; celei de-a patra ipoteze, conform căreia – spre deo-
sebire de cooperare – «colaborarea nu poate fi instituționalizată», îi trebuia o definiție clară.
În raport cu definiția proprie (de lucru) a colaborării, ipoteza poate fi considerată o
ipoteză corectă, a cărei corectitudine ar putea fi verificată și întărită, mai ales, printr-un alt
concept propriu al cercetării, cel al Cm de intersubiectivizare, care îi reliefează natura și logica
particulare, spre distincția acestui proces atipic și sofisticat, de cel al cooperării instituționale.
Oricum, corectitudinea ipotezei nu vizează – și nici nu ar putea să includă – și corecti-
tudinea definiției (de lucru), ci eventual doar operaționabilitatea celei din urmă.
Teoretic, o definiție nu prea poate să fie corectă sau nu, această calificare putând să
fie relaționată / relativizată cu modul ei de întrebuințare / operaționalizare într-un cadru
concret și cu rezultat(iv)ele față de care definiția ar putea să fie – sau nu – un referențial util.
500
instituții, aceasta – în semnificativă măsură – se (auto-)organizează și funcționează ca o
corporație / organizație». Diada organizație - instituție și cea dintâi, colaborare - cooperare,
au reclamat laolaltă cel mai voluminos segment de teoretizare, în pofida domeniului de bază.
Premergător oricărei argumentări / demonstrații de susținere a acestei ultime ipoteze,
care prin forța lucrurilor a căpătat o poziție centrală în economia investigației, a trebuit să fie
regândite și dezvoltate preparativele de susținere, prin mijlocirea unui cadru teoretic seg-
mentat – cultură, reglementare și LSC în capitolul 1 iar apoi intelligence în capitolul 3 –.
Cu cele lămurite în capitolul 2, cercetarea a fost apoi corespunzător pregătită pentru
analizele capitolului 4 – prezentate selectiv, doar în facsimil, dintr-un volum înzecit mai mare
de crochiuri, schițe și perspectivări diferite, cu multiple alte ipoteze ajutătoare –.
În urma tuturor celor întreprinse, după rezumatul din prima secțiune a capitolului 5 și –
mai ales – după celelalte două ale aceluiași capitol, s-ar putea considera că și ultima ipoteză
este, de asemenea, o ipoteză corectă, prin mijlocirea căreia s-ar putea verifica și corectitu-
dinea celei anterioare, corectitudine judecată după calitatea probelor ...și a argumentelor.
În acest punct final al concluziilor, prin acest demers, problema esențială care privește
validitatea ipotezelor a fost mulțumitor soluționată, cel puțin din perspectiva dovezilor pre-
zentate din surse variate, însoțite de argumente pentru articularea lor și de versiuni /
alternative pentru verificare, de reprezentări grafice de înlesnire informativă (tabele) și / sau
explicativă (figuri, planșe), de interpretări pe alocuri personale, de pasiunea detașată de vreun
interes anume, de tăcute sacrificii și de o conștiință liberă, atât cât poate ea să fie lăsată liberă.
În evoluția sa, nebănuită și neintenționată, cercetarea a ajuns deci fără să vrea și fără
să știe – până cu câteva puține zeci de pagini în urmă –, un elogiu în sine, un elogiu adus
Naturii, un elogiu sincer adus Eredității, singura autoritate autentică și non-alternativă.
Da ! Cercetarea este un elogiu adus individualității acelei eredități, a individualității
circumscrise în normalitatea naturalului, în normalitatea Naturii, nu în naturalizarea
‘interesului de normare’, un interes comercial(izabil) social care să prejudicieze Natura și să
discrimineze individualitatea, în favoarea insațiabilei identități, cu discursivul ei ‘moralizator’.
Cercetarea, așa non-intențională cum se menține ...în așteptarea primului talon de
pensie, recunoaște doar macro-identitatea de specie, spre exemplu, de specie umană.
Identitatea inteligenței, a aceleia autentice, util și deci numai constructiv întrebuințată,
ar rămâne oricum insesizabilă ...sau stigmatizată de interese potrivnice.
Inteligența non/identitară va colabora oricum, dacă vor exista motive / interese să o facă.
Inteligența biologică este emoție, este sentiment (inteligent exprimat). În naturalețea
sa, sentimentul iubește colaborarea, așa vicioasă și ”imorală” / naturală cum este.
‘Rațiunea artificială’ nu este intelligece, nu este emoție / sentiment, este o clonă de
interes, este un instrument, unul elegant, fără transpirație / feromoni / fără dragoste de natural.
Acolo unde nu este Natură ...cu Justiția și ...Ereditatea Ei, nu (mai) este nimic !
501
Spre deosebire de corpul cercetării – care este constituit de cele cinci capitole, înregistrate la ORDA
sub nr RG II / 7785 din 19 decembrie 2017, beneficiind de protecția anteriorității dar care deocamdată nu sunt
publice / publicate –, conținutul concluziilor tezei doctorale este destinat publicului / îngăduit publicării, integral
sau parțial; este și rămâne la îndemâna oricărei persoane fizice / juridice care îl consideră util, fără nicio
îngrădire de la o eventuală folosire, citare, traducere, integrală sau parțială, în afară de cea a indicării sursei
după standardele recunoscute de uzurile și practicile editoriale, potrivit notei de însoțire a publicării on line.
Nota de însoțire va avea conținute numele autorului, titlul de publicare propus de autor, independent
de cel al tezei, și numărul de înregistrare la ORDA al textului integral, reprezentat de prezentele concluzii.
Anexele desfășurate ale cercetării, o componentă substanțială din puzzle-ul de înțelegere al acesteia,
înregistrate la instituția și sub numărul mai sus menționate, vor putea fi obținute la cerere, pe cale privată, prin
mail-urile / site-ul ce vor fi indicate în nota de însoțire, fără vreo obligație adițională, nefiind comercializabile.
autorul
Machetare finală
Camelia Brîndușa BĂRBAT
502