(II) Teoriile colaborării - o retospectivă inedită (1)

antologie completă privind ”modelele” teoretice de colaborare

Retrospectiva teoriilor colaborării, însoțită de o antologie a principalelor ”modele”

din toate acele teorii, prezentate și explicate cu prilejul acestui referat de cercetare, vor
veni în întâmpinarea unei mai bune înțelegeri a definiției colaborării propusă de teză.
Antologia aici avansată este oarecum inedită, de vreme ce în prezent nu există
o alta comparabilă pe criteriile date, publicată în limba română sau în cea engleză.
Spre deosebire de cooperare, de obicei planificată, care pune accent pe relația
dintre cei aflați în interacțiune – cu menținerea și dezvoltarea acelei relații – colabora-
rea, având o propensiune pentru și un grad de spontaneitate incomparabil mai ridicate
față de cea dintâi, se focalizează pe rezolvarea unei dificultăți sau provocări concrete.
O atare deosebire substanțială generează un lanț de consecințe care diferen-
țiază cele două tipuri de interacțiuni / procese sub numeroase alte aspecte, propuse în
cele ce urmează spre identificare, cercetare și prezentare amănunțită.
Pe de o parte, în cadrul acestei cercetări deja a fost constatată și subliniată
importanța distincției dintre cooperarea înțeleasă etimologic ori din perspectiva uzului
comun (inițial) și cea resemantizată și ’intersubiectivizată’ / socializată într-un alt scop
și într-un alt mod decât cele originare, prin așa-numita cooperare instituțională.
Pe de altă parte, cu consecvența aceleiași tehnici investigative, în continuare se
va parcurge itinerariul colaborării de la etimologie și limbajul comun spre și prin litera-
tura de specialitate consacrată, pentru a stabili o definiție de lucru, care apoi să poată
fi utilizată/-bilă măcar în explicarea ipotezelor prezentei cercetări legate de colabora-
rea europeană în intelligence dacă nu și în alte situații / oricare altă situație.
Oare, dacă în privința cooperării au existat temeiuri să se constate o ambivalență
a sa, cu valența co-operațiunii etimologice – egală celei din uzul comun –, net diferită
de cea instituțională, ar putea fi o situație similară și în ceea ce privește colaborarea ?
Însușirea / ’proprietatea’ cooperării relativ recent câștigată de către instituție nu
este un motiv ori un indiciu să se presupună vreo simetrie și în privința colaborării, care
astfel să fie de exemplu, dobândită sau asociată inevitabil și compensator organizației.
După cum investigația a demonstrat exemplificativ și repetat, într-un fel va fi
înțeleasă și realizată o colaborare în cadrul puterii organizaționale, unde deja se
intersectează o natură cu o logică favorabilă acestui tip de proces, decât în cadrul
autorității instituționale, care o va adopta accidental, la nevoie și ...altfel / impropriu.

(1)
Acest material, realizat de Gheorhe BUNECI, reprezintă unul dintre referatele de cercetare la teza de
doctorat intitulată ”INTELLIGENCE-ul European între COOPERAREA publică și COLABORAREA
secretă” și constituie (într-o formă aproximativă) o parte centrală a conținutului capitolului 2.

1
 Din acest considerent, și în avansul definiției ce va fi propusă, se vor face
deopotrivă – dar separat – referiri la colaborarea din organizațional, la cea din
instituțional și apoi, la una mai specioasă, oarecum hibridă, cea din academic.
În subsecvența referirilor promise, așa cum vor fi ele oglindite în literatura de
specialitate, ar fi momentul potrivit să urce în treacăt pe scena referatului de cercetare
viziunea, variabila de forță, determinantă și caracterizantă a oricărei interacțiuni /
oricărui proces declanșat pe logica provocării, provocare înțeleasă în sens larg.
În cadrul acestei secțiuni a referatului, va fi un simplu contact de familiarizare cu
variabila respectivă, contextual updatată ca viziune împărtășită care este indispensa-
bilă și definitorie oricărei colaborări și – cu atât mai mult – a aceleia din intelligence.
O atare temă axată doar pe o variabilă, oricum sectorială în economia cercetării,
a fost totuși dezvoltată cu generozitate în secvențele de analiză ale capitolului 4, în
cadrul cărora, pe de o parte, s-a dovedit necesară deconstrucția buzzword-ului numit
strategie – cu falsele și / sau ficționalele ei întotdeauna inutile ’realități’ –, iar pe de altă
parte, s-a impus crearea unui instrument explicativ esențial pentru demonstrarea con-
vingătoare a parcursului anevoios spre intersubiectivizarea / împărtășirea viziunii.
Având în vedere caracterul volatil și alunecos al acestei variabile caracterizante
pe care se declanșează, se construiește și, eventual, se menține pentru un (scurt) timp
colaborarea, cercetarea, după ce și-a exprimat rezerve justificate în privința posibilității
și / sau eficacității de evaluare a unui atare proces – mai ales, de către terții lui –, a
adus argumente solide care exclud și infirmă acea posibilitate pur teoretică / fantezistă.
(Investigația s-a abținut să pună în discuție acel tip de ’colaborare’ în varii grade
de formalizare – inclusiv sub formă contractuală – prin care s-ar putea defini în mod
privat / particular acel proces și s-ar putea conveni modalități proprii de evaluare, la
fel de formalizate și de ineficiente a / pentru ceva ce numai colaborare nu ar putea fi.)
În întâmpinarea și în folosul acceptării poziției originale, inedite, a demersului
prezent, pe acest aspect – care se va răsfrânge / reflecta substanțial în conceperea
definiției, la fel de originale – urmează să fie prezentate orientativ repere bibliografice
suficient de reprezentative, privind curentele de opinie ale literaturii de specialitate, în
toată diversitatea lor, plecând tocmai de la subiectul spinos al evaluării colaborării.
Un aspect delicat pe care îl va releva și reliefa parcursul acestei prezentări este
acela deloc ’dificil’ de bănuit de către terți dar practic / util și prea ’greu’ de recunoscut
de către protagoniștii interacțiunii / procesului de colaborare : tendința spre secret.
Însăși ”caracterul secret” al acestui tip atipic de proces este și trebuie să rămână
perceput, înțeles și perpetuat ca o garanție – sau cel puțin o premisă – de invulnera-
bilizare a desfășurării și mai ales a reușitei sale, cea din urmă fiind tradusă prin satisfa-
cerea (deplină a) interesului pentru care a fost inițiat și întreținut acel proces atipic.
Cercetarea a acordat o atenție specială acestui aspect, atenție îndreptățită, chiar
impusă, cu atât mai mult de specificul ei sensibil pentru colaborarea în intelligence.

2
 Într-o măsură covărșitoare, documentarea realizată pentru următoarea parte din
prezentare, aici decupată dar esențială atât pentru analizele ce i-au urmat, cât și tezei
în ansamblu, a găsit o bază consistentă în literatura teoriilor organizaționale, o literatu-
ră mai dedicată colaborării și mult mai aplicată nenumăratelor ei forme de manifestare.

1. E t i m ol o g i a ș i c o n s e r va r e a s e m a n t i c ă a înțelesului unui concept sunt

rar aduse în expuneri academice, unde se presupune că nivelul de dez-batere l-a
depășit de mult pe cel elementar, de circumstanțiere de la un uz comun la unul tehnic,
specializat, al acelui concept, dacă nu apar alte eventuale derivate problematice.
În cazuri întemeiate – și cel de față ar putea fi considerat astfel – ocolirea acelui
obicei ar trebui să aducă un plus explicativ semnificativ / suficient cât să o scuze.
De altfel, în cazul colaborării, investigația de față nu ar fi nici prima, nici singura
care s-ar vedea nevoită să o facă (e.g. Gajda 2004, 68; Weaver 2011, 5-6) ...imitativ.
Prezentat ca un cuvânt compus dintr-un prefix și o rădăcină, colaborarea este
de multe ori percepută, mai ales pe filiera de interpretare a limbii engleze, ca fiind
derivată de la cuvântul labor, înțeles simplu ca muncă, lucru, trudă.
Însă, în vorbirea curentă, a actualității post/moderne, mult mai (preferate și)
frecvente au ajuns sinonimele service, job, work, task, etc., sinonime care totuși ar
putea să sugereze în marea lor majoritate o activitate rutinieră, din rutina nevoii, fără
vreo implicare previzibilă și necesară a ”creației de nou”, a inovației și alte asemenea.
Dacă curiosul, preocupat de o exprimare riguroasă sau cel puțin îngrijită, își va
îndrepta atenția către versiunile online ale oxbridge-ului sau ale altor dicționare în for-
mat electronic sau tipărite, care să conteze în ierarhia prestigiului, va constata că situa-
ția începe să se nuanțeze și că distanța față de cooperare începe să capete o dimensi-
une mult mai consistentă, în pofida faptului că acele versiuni sunt oarecum diferite :
Cambridge Dictionary arată că prin colaborare se poate înțelege fie situația a
două sau a mai multor entități care lucrează împreună pentru a crea sau realiza același
lucru, fie cea a entităților care uneltesc – de presupus că în secret – cu dușmanul care
a preluat controlul patriei acelor entități.
Oxford Learner's Dictionaries, în mare, confirmă că acel cuvânt reprezintă fie
actul de a lucra cu alte entități pentru a crea sau a produce ceva, fie actul colabora-
ționist cu inamicul dar ...și situația de coautorat.
Pe lângă creație și secret presupuse – în situații diferite – de cele două dicționare,
cel din urmă are ca element adăugat și coautoratul care în alte dicționare, ca Merriam -
Webster Dictionary, ajunge să fie prezentat cu înțelesul prim : a lucra împreună cu
alte entități, mai ales într-un efort intelectual, și de abia apoi cu cel de sprijin secret al
inamicului ori de alte interacțiuni posibile.

3
 Dicționarele tipărite (e.g. Macmillan 2006, 265) vin în confirmarea celor trei
semnificații principale care pe de o parte asociază creația și coautoratul iar, pe de alta,
– în sensul peiorativ precizat – izolează secretul.
Cuvântul compus ”colaborare” și – mai ales – cuvântul laboro / ari / atum / are
își au însă rădăcini antice din limba latină, loc și epocă în care Laboriae era cea mai
roditoare parte a Campaniei (Iordănescu 1945, 422) acolo unde con-lucrarea dintre
hărnicia cultivatorilor și aportul re/cunoscut al climatului, al Naturii, făceau ca o acțiune
numai astfel conjugată să fie foarte zămislitoare / productivă.
Poate tocmai de aceea în folclorul vremii laborare putea să însemne – printre
altele – deopotrivă chinul sau munca spiritului, chinul sau suferința nașterii, a facerii
de rod, de rodnicie (ca belșug / bunăstare trudită), creație sau lucrul cu artă dar și a
pregăti moartea cuiva (Ibidem) sugerând implicarea secretului / premeditării și a
competiției, cu toate nenumăratele lor extensii adăugate și semnificații asociate.
Pe fond, prin acest supliment explicativ se poate emfaza diferența de conținut și
de mod manifest dintre inter/acțiunea rutinieră obișnuită a cooperării / co-operațiunii și
cea născătoare, creatoare, generatoare de nou, de ceea ce nu a (mai) fost înainte, a
unei colaborări plurivalente material și – mai ales – spiritual, provocată și apoi justifi-
cată și susținută de un interes concret, care se cere satisfăcut (până) la un moment
dat, într-un mediu / climat mai mult sau mai puțin favorabil acelei inter/acțiuni, care
deci impune viziune pentru realizarea ei, pentru satisfacerea acelui interes concret.
De la sfârșitul secolului al XV-lea când termenul de colaborare se pare că și-a
început popularizarea prin mijlocirea limbii engleze – față de cea a cooperării, care ar
fi început mult mai timpuriu, inițial, pe filieră în principal franceză și apoi, adăugându-
se însumat și contribuția spaniolă – conținutul semantic pe care îl prezintă dicționarele,
bifurcat între înțelesurile creație - coautorat și cel de secret al unei interacțiuni, a fost
unul relativ stabil, în raport cu flexibilitatea și versatilitatea pe care o colaborare poate
să le aibă, trans-temporal, trans-continental și, mai ales, trans-cultural.
Startul diferit și vectorii deosebiți de diseminare par să fie și cauze ale faptului că,
din epoca medievală – când franceza era LINGUA FRANCA a diplomației – tocmai prin
instrumentul numit diplomație, cooperarea pare să fi intrat în vocabularul instituției și
al autorității, cu resemantizarea pe larg arătată în cadrul cercetării, în timp ce colabo-
rarea a fost lăsată să-și continue un destin incert, duplicitar și ...incomod de lămurit.

2. C o l a b o ra r e a î n o r g a n i z a ț i on a l , din literatura care o reflectă în teoriile

organizaționale, a fost preocuparea unei analize atente, utilă apoi propriei teoretizări.
În pofida sau tocmai din pricina diversității de abordări și ’rezultate’, tentativele de
avansare a unui model standard de colaborare, aplicabil oriunde și oricând, au fost
sortite fie eșecului, fie reorientării și reperspectivării unghiurilor și ale modurilor de
investigare, definire, redefinire, evaluare și reevaluare ale lui, de nenumărate ori.

4
 Într-o atare situație, nici nu mai poate fi surprinzător faptul că strădaniile de
teoretizare a colaborării, deși au început în mod susținut cam în același timp atât în
organizațional (e.g. Mattessich & Monsey 1992) cât și în instituțional sau în cadrul
școlilor de gândire politică asociate – (e.g. Wood & Gray 1991), au creat literaturi
proprii (aproape) paralele despre unul și același subiect.
În tot cazul, cele două repere bibliografice aici invocate ca simple exemple, ar
putea reprezenta și cele mai potrivite puncte de plecare în orice demers de investi-
gație aprofundată a procesului de colaborare, în toată complexitatea lui, cu atât mai
mult cu cât majoritatea studiilor Barbarei Gray sunt totuși mai compatibile constructivis-
mului și organizaționalului decât ale altor teoreticieni din științele politice și IR.
Diversitatea părerilor, abordărilor și a orientărilor de dezbatere pe care organiza-
ționalul a trebuit să și le asume ori să le îmbrățișeze a fost amplificată, pe de o parte,
de nenumăratele situații practice care au reclamat soluții stringente, iar pe de altă
parte, de practicieni care – ca manageri de organizații – au încurajat și au contribuit la
o literatură aplicată, chiar dacă de multe ori și cu valențele unei literaturi motivaționale.
În definitiv, așa cum o colaborare nu se face doar de dragul colaborării – fiind
necesar un interes concret, un motiv sustenabil care să o conceapă și să o declan-
șeze – tot așa o colaborare motivată, ca să se mențină una motivantă, se dorește
invariabil una de succes, de izbândă gata anunțată adeseori încă de la inițiere.
Deci, în organizațional, indiferent de standardul de teoretizare academică în pri-
vința metodologiei și a LSC folosite, atât lucrările de început (e.g. Mattessich & Monsey
1992) cât și cele actuale (e.g. Hayashi 2013, 119, passim) au în vedere numai colabo-
rarea de Succes, însușire pe care și cercetarea de față va pune o amprentă solidă.
Ce se înțelege prin succes devine o chestiune personală, a fiecăruia, prea rar
intersubiectivizată și cu putință de împărtășire, într-un climat eminamente concurențial.

Modelul 3C / Coordination, Cooperation & Collaboration // Coordonare, Cooperare

și Colaborare, din perspectiva acestei investigații, s-a dovedit deopotrivă un referențial
și un cadru inițial optime de la care să se înceapă teoretizarea colaborării.
Pe de o parte, cele trei elemente se pot relaționa așa cum o arată sursele
bibliografice care vor fi menționate exemplificativ în cele ce urmează.
Pe de altă parte, prin mijlocirea acestui model invocat passim de-a lungul investi-
gației, se poate obține un sprijin convenabil tocmai pentru coordonarea separării termi-
nologice a cooperării (instituționale), teoretic publică, de colaborare (neafiliată), cu
propensiuni patologice spre discreție, secret sau, uneori și pe alocuri, spre conspirație.
În afara acestui cu îngăduință fie numit model de asociere metodologică, în
studiul celor trei tipuri de interacțiuni / procese – ”model” care se bucură de cea mai
largă respirație în cadrul teoriilor organizaționale – a încercat să se mai intervertească
și un altul 4C, însă fără prea mulți sorți de izbândă și de valorizare în prezentul demers.

5
 Cel din urmă ar pune separat colaborarea care, în schimb, ar presupune să fie
susținută și / sau realizată prin coordonare, cooperare și comunicare. Investigația de față
se alătură acelora care nu împărtășesc arătatul quartet, din câteva considerații simple.
Într-adevăr, comunicarea este esențială și accentul asupra ei îl pun toți autorii,
fără economie (e.g. Mattessich & Monsey 1992, 13; Wood & Gray 1991, 153; Hayashi
2013, 9-56, 191-217, passim). Însă comunicarea nu este specifică numai formulei 3C,
ci tuturor interacțiunilor sociale, cu o prezență de neevitat.
Prin forța lucrurilor, fiind construită social, orice acțiune / activitate care începe cu
litera C – în engleză –, ar deveni un binom (și este oricum) cu C-ul de la comunicare,
prin care cea dintâi se poate concepe, realiza și, în cele din urmă, ’teoretiza’.
Redundanța însă dispare tocmai printr-o analiză separată a LSC pentru fiecare
dintre elementele termenului, prin care să se poată constata cum comunicarea, prin
diferitele ei forme și moduri, diferă substanțial de la un element la altul al modelului 3C.
Recunoscându-se rolul esențial al LSC și diferențele majore dintre socializarea
(instituțională) – la care unii autori citați justificat în cuprinsul tezei (e.g. Cornish &
Edwards 2001; Biava, Drent & Herd 2011) fac referire în privința – cooperării
instituționale și intersubiectivizarea colaborării (– mai ales – a viziunii specifice ei),
investigația s-a văzut obligată să efectueze o analiză extinsă pe acest detaliu aparent
inofensiv dar crucial pentru întreagul demers și, mai ales, pentru rezultatele lui.
Pentru acest motiv, analiza LSC cu atenta deslușire a osebirilor și nuanțelor
dintre subiectivare, subiectivizare și intersubiectivizare, în perimetrul colaborării și
al organizaționalului, pe de o parte, iar în completare, a socializării din LSC cooperării
și ale instituționalului, pe de altă parte, s-a întins aproape pe tot parcursul analizelor.
Prin urmare și până la dezvoltările analitice care rămân de străbătut începând cu
al patrulea capitol, pentru o corectă abordare, în locul unui model 4C s-a considerat
mult mai practic ca inițial modelul 3C să fie analizat – printre altele – prin mijlocirea
LSC (și, de ce nu !, a CDA), independent și indiferent de deconstrucția și prin alte
mijloace. Tocmai de aceea, insuficiența și ineficiența mulțumitoare a mijloacelor
disponibile, au împins cercetarea spre făurirea climatului de intersubiectivizare.

O prezentare comparativă a mai multor opinii și interpretări, din diferite epoci și

din varii medii (instituțional-)organizaționale, va releva faptul că nici formula 3C nu
cunoaște o înfățișare unitară, având numeroase și severe probleme teoretice, tradu-
se prin neclarități, chiar confuzii conceptuale, dificil de împăcat și / sau operaționalizat
prin / din perspectiva explicațiilor oferite de către autorii care vor fi citați.
Pentru o vizualizare facilă a diversității analitice, cu ale ei inadvertențe – mai mult
sau mai puțin inerente –, în afara a câtorva intervenții punctuale, firul cercetării lasă
sursele bibliografice să transmită de la sine, reprezentate cât mai simplificat prin
schemele și / sau tabelele de sinteză traduse, preluate direct din partea acelor surse.
De abia în urma și pe baza lor, investigația va sublinia relevantul pe care l-a
reținut și l-a dezvoltat ulterior prin alte interpretări și / sau analize proprii, posibil utile.

6
 Din cele două puncte de plecare – anunțate deja ca favorite (Mattessich &
Monsey 1992; Wood & Gray 1991) – a fost ales cel dintâi pentru că, pe lângă faptul că
este mai caracterizant organizaționalului, merge pe formula 3C, acum avută în vedere.
Lăsând la o parte faptul că încă din titlu își propune să dezbată factorii care
influențează în general colaborarea de succes, abordarea se referă explicit la
organizații și nu la alte entități (individuale sau colective), prezentând deci un interes
direct pentru această cerectare, în special pentru intelligence.
Lucrarea, ca sinteză de analiză a peste 130 de studii de caz, a propus la acea
vreme gruparea pe șase categorii a acelor factori de influență impuși de colaborarea
de succes a unei organizații, fără a clarifica însă și conținutul termenului de ”influență”.
Prima categorie o reprezintă climatul / mediul (~ environment) ale cărui
caracteristici constau în locație / localizarea geografică și contextul social în care
organizația trebuie / dorește să colaboreze (Mattessich & Monsey 1992, 16-18).
CLIMATUL în care se desfășoară colaborarea este de importanță capitală, fapt
care își primește confirmarea – printre multe alte surse – și din partea celuilalt punct
de plecare (Wood & Gray 1991, 155-159), în cadrul căruia autoarele asociază în mod
necesar climatul cu CONTROLUL acelui climat.
Un alt element de asociere – esențial din perspectiva prezentei cercetări – pe
care aceleași autoare îl pun în cadru este INTERESUL (Ibidem 160-162).
În situația dată, luând notă de poziționările existente față de climat, de control și
de interes care însoțesc procesul de colaborare, investigația de față prezintă o cu totul
altă perspectivă de intersecție și de agregare între ele, în care cel din urmă se poate
satisface prin colaborare, colaborare ce se realizează în cadrul celui dintâi, (numai)
dacă climatul va permite / susține intersubiectivizarea colaborării ca atare.
În acest sens, perspectiva promisă va face obiectul unei îndelungi și amănunțite
analize pe cea mai mare parte a capitolului 4, reperspectivată și altfel în ultimul capitol.
Cea de-a doua categorie din cartea lui Mattessich & Monsey o reprezintă
calitatea de membru / membria (2), un factor de influență multi-fațetat și pluri-incluziv
care, de asemenea, reclamă polemici extinse care ar excede spațiului acestui referat.
Pe fond și într-un alt mod de abordare, ar fi în principal aceeași problemă a
interesului, la care se adaugă cuvenitele nuanțe privind comportamentul ori, mai acurat

(2)
sunt mulți autori care au teoretizat 'membria'. Păstrând distanță de cei dedicați literaturii juridice,
există (în proporție mult mai mică) puncte de vedere teoretice pe acest subiect și în literatura
politică (e.g. Cohen 2012, 187-195). Altele mai vechi (Jacobs, Phalet & Swyngedouw 2004) se
poziționează pe nișa etnică / imigraționistă iar altele sunt foarte vechi și nerelevante, din 1975 (a
lui David L. Rogers) sau din 1994 (a lui Rainer Bauböck).
În lipsa oricărui studiu constructivist aprofundat, investigația a păstrat distanță și rezerve în privința
posibilității de proiecție a agenței individuale spre cea organizațională doar pe simplul criteriu al
calității de membru. De altfel, acele presupuneri inițiale au primit confirmări cu prilejul analizelor.

7
fie scris, părți de comportament / mentalitatea prin / cu care un interes concret ar urma
să fie satisfăcut (prin colaborare și nu altfel), într-un climat anume (și nu în altul).
O primă subliniere se face în privința principiului costuri - beneficii care, pe de o
parte înlătură inerent buzzword-ul ”încredere” iar pe de altă parte, configurează auto-
interesarea (Mattessich & Monsey 1992, 21) tocmai prin cântărirea și asumarea sau
respingerea / negocierea costurilor de pierdere / diminuare a autonomiei.
Din cointeresare va deriva apoi sentimentul de apartenență – specific (și
puternic) în organizațional –, de implicare și de interes intersubiectivizat altfel (prin
emoționalul astfel evaluat). Totuși simpla apartenență, cu toată încărcătura sa inerent
emoțională, nu creează de la sine dileme identitare, mentalitatea având rolul său.
În privința părților de comportament, ceea ce autorii numesc ”abilitate pentru
compromis” s-ar putea traduce prin firescul mecanismelor adaptative, cu adecvarea
inclusă în acele mecanisme și impusă de însăși satisfacerea interesului.
Apoi, faptul că ”regulile / reglementările și expectațiile rigide vor face colaborarea
nefuncțională” (Ibidem) trebuie judecat din două perspective diferite, înaintea intersec-
tării lor inevitabile: prima, cea a comportamentului (a unuia parțial) de subiectivare /
subiectivizare și / sau intersubiectivizare a normelor și a așteptărilor la care să se
conformeze ori să răspundă iar cea de-a doua, cea a climatului / a mediului în care
elementele menționate (reguli, expectații, etc.) sunt cel mai frecvent preexistente
interesului de interacțiune, față de care să se impună adecvarea comportamentului.
Deși autorii nu par preocupați de clasificarea acestei adecvări dintre comportament
și climat, extrem de necesară din perspectiva unui interes ce se dorește satisfăcut (prin
colaborare), în schimb, în loc de adecvare – concept de asemenea explicat încă din
primele secvențe analitice ale capitolului 4 – ei propun doi termeni aflați pe aceeași plajă
semantică, ”flexibilitate ” și ”adaptabilitate ” pe care, pe lângă faptul că îi definesc în
registre distincte, nu îi asociază nicicum cu vreo latură / parte de comportament, ci pe
cel dintâi cu mijloacele iar pe cel de-al doilea cu scopurile (Ibidem 25) colaborării.
Astfel, cea de a treia categorie a factorilor de influență sugerați de acești autori e
reprezentată de proces în cadrul căruia sunt înmănuncheate deopotrivă mijloacele și
scopurile cu flexibilitatea și adaptabilitatea atribuite procesului.
Acel proces, însă nu este perceput ca o tactică ori ca o parte de comportament
(profesional / organizațional, etc.) susceptibil de adecvare și, în mod logic, de flexibili-
tatea și adaptabilitatea necesare satisfacerii interesului (de / prin colaborare).
Puțin probabil ca în cadrul unei alegeri raționale, să existe un comportament
(parțial) în care cineva să fie flexibil doar în privința deciziei, planului sau modelului –
ca foste elemente constitutive ale strategiei deconstruite – însă fără să-și adapteze și
scopul urmărit / gradul de satisfacere al interesului... impus de interacțiune / proces.
Aceeași situație ar fi cu atât mai stranie în cazul în care, având un fixism tactic,
acela ar avea pretenția ca un scop cu avantaj superior să-l înlocuiască de la sine pe
cel anterior și să fie atins cu aceeași tactică rigidă, devenită nepotrivită în noua situație.

8
 Însă, pentru o justă măsură a înțelegerii mediului în care în urmă cu aproape trei
decenii erau asamblate implicit conceptele de proces, metodă, tactică ș.a., indiferent
că ar fi în dispută colaborarea, cooperarea sau oricare altă (inter)acțiune / activitate,
ar trebui prezentate mai multe elemente relevante acestei cercetări și prezentului.
În acest referat de cercetare, investigația se rezumă doar la cele afirmate de
autori: procesul [....] se referă la management, decidență și sistemele operaționale ale
unui efort de colaborare (Ibidem 22), deci potrivit cărei exprimări managementul /
conducerea ar fi diferită de decidență (și de sistemele operaționale).
Pentru că în cadrul demersului de cercetare, în partea lui de analiză, s-a realizat
clarificarea flexibilizării metodelor / tacticii – inclusiv a tendinței de înțepenire a regle-
mentării în moduri care să constrângă gândirea și comportamentul (Ibidem 24), tendin-
ță de asemenea analizată în ultimele (trei) secțiuni ale capitolului 4 –, aici se va subli-
nia numai un aspect care vizează însăși rațiunea de ’a fi’ a unei colaborări, ROLUL.
Rolurile clare (Ibidem) nu pot fi identice într-o interacțiune / proces de colaborare;
dacă există identitate de roluri, redundanța astfel apărută evaporă caracterul de
colaborare al acelui proces, așa cum o vor confirma curând și explicațiile la definiția ei.
Dacă ceea ce face cel cu care interacționez fac și eu, aceea este o banală co-
operațiune; important ar fi ca prin rolul meu diferit să realizez / creez acea parte de
proces pe care celălalt prin rolul său / specializarea sa să nu o poată efectua singur.
În încheierea acestei categorii de factori, se prefigurează viziunea, o viziune de
grup (Ibidem 25), deci una deja intersubiectivizată în varii grade posibile, împărtășită
la inițierea procesului (de colaborare), fără a fi exclusă și una intempestivă, de parcurs.
Cea de-a patra categorie de factori reprezentată de comunicarea formală și infor-
mală (Ibidem 26-7), a beneficiat și în cadrul tezei de o continuă atenție, atât în privința
socializării (instituționale și nu numai) cât și în cea a itinerariului de inter/subiectivizare
a interesului, cu viziunea sa, în colaborare și în intelligence, deopotrivă.
A cincea categorie de factori de influență a procesului de colaborare, fiind repre-
zentată de scop / țintă, a devenit parte de interes maxim pentru investigație și pentru
desfășurătorul de analiză al variabilei căreia i-a fost acordată cea mai mare însemnă-
tate în inițierea și realizarea (cu succes a) colaborării (europene în intelligence) :

Chiar și la momentul lucrării autorilor citați, și potrivit colectei lor de studii,

viziunea împărtășită presupunea, în linii mari, că entitățile care colaborează au ace-
eași viziune, cu misiune, obiective și strategie în mod clar agreate, fie de la începutul
colaborării, fie dintr-un moment survenit pe parcursul desfășurării ei (Ibidem 14, 29).
Această ultimă precizare, care denotă faptul că viziunea împărtășită nu este
totuși o condiție de existență a colaborării, de vreme ce poate să apară, să fie intersu-
biectivizată, să se agrege (și) în timpul desfășurării procesului, a reprezentat de
asemenea un aspect care, din perspectiva efectelor, a suscitat dezvoltări și analize.

9
 Prin urmarea acelor analize dezvoltate, cercetarea a poziționat momentul de
apariție a intersubiectivizării, pe de o parte și dintr-o perspectivă, în sarcina interesului
(endogenului), iar pe de altă parte și dintr-o cu totul altă perspectivă, sub ’autoritatea’
climatului (exogenului), a unui climat cu contribuție proprie adăugată la intersubiectivi-
zarea acelei viziuni care va acționa fie ca stimul, fie ca inhibitor al colaborării.
Fără a fi o condiție de existență, viziunea – împărtășită sau nu – râmâne variabila
de căpătâi a apariției și / sau desfășurării procesului de colaborare.
Așadar, nașterea viziunii ține de interes, pe când stimularea / inhibarea ei ține
de climat care prin natura sa și cu o logică proprie va reuși să contribuie la împărtă-
șirea acelei viziuni și, în consecință, la realizarea (cu succes) a colaborării, prin mijlo-
cirea căreia (și nu a altei interacțiuni / modalități) interesul ar putea fi satisfăcut.
Explicarea și verificarea acestui (concept, instrument metodologic și) mecanism,
cel al climatului de intersubiectivizare, realizate de-alungul ultimelor șapte secțiuni ale
celui de-al patrulea capitol, vor lămuri caracterul AD HOC, de spontaneitate al colabo-
rării, față de cel programat, planificat al cooperării; aceleași analize vor valoriza altfel
și celelalte caracteristici ale procesului de colaborare, după o concepție proprie.
Însă, potrivit acelei concepții investigative inedite, chiar dacă poate exista o viziu-
ne intersubiectivizată – fie și colectiv / organizațional, în anumite grade (și doar pentru
scurt timp) – acest lucru nu se păstrează și nu se poate păstra valabil și în cazul vre-
unei ’strategii’ împărtășite, așa cum ar putea sugera citarea aproximativă de mai sus.
Cea din urmă categorie de factori de influență din sursa bibliografică avută în
vedere ca punct de plecare este reprezentată de resurse – intelectuale / profesionale,
materiale / finaciare etc. –. În această privință, firavele referiri inaugurate încă din a
treia secțiune a capitolului 1 au fost completate în capitolul 3 și pe larg dezvoltate în
partea de analiză, finanțarea și profesia / exercițiul ei în intelligence fiind detalii cheie.
Aspectul esențial care a fost reținut din acest punct de plecare (organizațional) /
prim referențial, de la care a și început teoretizarea colaborării ca proces, este acela
că nu se face nicio referire la încredere ci se sugerează – aproape explicit – aplicarea
binomului costuri-beneficii, spre deosebire de celălalt punct de plecare (Wood & Gray
1991) care pune accentul pe control(-ul ei), ca dovadă tocmai a lipsei de încredere.

Cu acest prim referențial prezentat doar sub aspectele lui elementare, prezentul
referat ar putea continua cu trecerea în revistă și a altor perspective, aparținând unor
momente și medii (organizaționale) diferite, de-a lungul a mai bine de două decenii.
Au fost selectate doar formele sintetizate și schematizate; ele includ toată biblio-
grafia tematică deja parcursă, bine-cunoscută și stăpânită de către cercetare la finali-
zarea etapei de documentare preliminară și înaintea oricărui început de teoretizare.
Studiul Mattessich - Monsey din 1992 a fost foarte bine primit și larg diseminat în
epocă, cunoscând nenumărate preluări și reinterpretări (e.g. Winer & Ray 1994, 138):

10
 Tabelul 1: ”De la Cooperare la Colaborare” (”Collaboration”/
AASL 1996; Winer & Ray 1994)
Deși parte dintre autorii care aduc în discuție viziunea (e.g. Winer & Ray 1994, 60-
62) își susțin explicațiile pe încredere (Ibidem 53), tabelul de mai sus nu se bazează
pe așa ceva, ci pe risc; totodată, viziunea este totuși vag sugerată. Se poate interpreta
însă că cele două cercuri doar apropiate reprezintă subiectivarea viziunii, că cele
tangentate / în contact ar putea să denote subiectivizarea ei și că, în cele din urmă,
cercurile suprapuse sugerează o viziune împărtășită, deja intersubiectivizată.
11
 Tabelul 2: ”Cooperare, coordonare și colaborare” – o
prezentare a elementelor fiecăreia (Mattessich et
al. 2001, 61) adaptată din lucrările lui M.
Blank, S. Kagan, A. Melaville și K. Ray
În acest tabel, viziunea dobândește și își ocupă primul loc în cadrul elementelor
esențiale. Și această sinteză se raportează (mai mult) la risc și deloc la încredere.

12
13
 Tabelul 3: ”Va fi aceasta coordonare, cooperare
sau colaborare?” (Pollard 2005)

Autorul se bazează pe încredere și deși include în cadrul exemplificării creativita-

tea colectivă și coautoratul, nu face nicio referire explicită la viziune.

BLANC TEHNOLOGIC

14
 Figura 1: «”Colaborarea” este adesea un termen incorect».
(The Economist Intelligence Unit 2008)

Bazată (excesiv) pe încredere, întreaga abordare a studiului nu ar fi putut să

asigure corecția pe care și-ar propune-o din titlul figurii, ci dimpotrivă.
Însă nu poate fi ignorat faptul că în privința colaborării, crearea (de valori) are o
bună poziționare – și mai ales – conceptul de interes mutual, pus pe primul loc, așa
după cum este necesar acestui proces și după cum investigația o dovedește ...în final.

15
Tabelul 4: Sumarul caracteristicilor cheie (Weaver 2011, 23)

16
 Acest din urmă și ultim tabel pe formula 3C, deși vizează produsul / rezultatul
procesului, oferă un inedit destul de discutabil prin alăturarea binomului costuri-bene-
ficii și implicit a riscului asociat ponderării lor cu încrederea, o alăturare total incompa-
tibilă, atâta vreme cât încrederea se traduce tocmai prin ”înlăturarea” riscului.

Cele patru tabele și figura aici exemplificate, din 1996, 2001, 2005, 2008 și 2011
induc percepția unei tendințe de comutare a accentului dinspre risc spre încredere,
mai ales în literatura organizațională a ultimului deceniu.
La o privire mai atentă, tendința astfel percepută se datorează mai mult unui
LSC înșelător, migrat și / sau adoptat din instiuțional, ca urmare a exploziei de partene-
riate publice-private și, mai ales, ...ale intereselor asociate lor.
Chiar și așa, nici sub celelalte aspecte cooperarea (instituțională) și colaborarea
nu au primit clarificările așteptate, suficiente și minim utile investigației celei din urmă.
Dimpotrivă, din cele până acum prezentate, dacă nu este o degringoladă în
toată regula, cel puțin se poate scrie că este vorba de o eterogenitate conceptuală
greu de ordonat pe niște criterii și variabile unanim acceptate și recunoscute, care mai
apoi eventual să folosească vreunei evaluări a colaborării, a cooperării ori ale unor alte
activități posibil asociabile / asimilabile teoriilor pe care le au în vedere.
Până la o proxima și necesara simplificare tehnică / metodologică a acestei
situații, ar trebui continuată întregirea tabloului :

3. Col a bora re a î n ins ti tuți ona l și în LSC autorității subliniată exagerat,

teoretizată în (prea) mică măsură și încurajată (inițial, mai mult de către instituționalul
academic), s-a prezentat fie în formula favorită 3C din organizațional, fie prin altele mai
extinse, de la 4C (având comunicarea inclusă, după cum s-a arătat mai sus), la formula
de 5 stadii (care aici va fi numită ”modelul Ohio”) și până la altele și mai rarefiate de 7
stadii, greu sau imposibil de operaționalizat într-o practică utilă.

Modelul Ohio – în 5 stadii – (OCCMSI 2009) conceput instituțional pentru

domeniul educației și tocmai pe o relaționare între public - privat a înregistrat de ase-
menea o oarecare (scăzută) literatură de aderență (e.g. Anderson-Butcher et al. 2010).

17
Tabelul 5: ”Tipuri de relații ” (OCCMSI 2009, 3.2)

18
 Puternic formalizată, colaborarea din concepția acestui model ”este caracterizată
prin încredere ” și deloc prin viziune. În schimb, în susținerea modelului sunt adăugate
o sumedenie de ”strategii” de colaborare (OCCMSI 2009, 3.6-3.10). Este dificil de
înțeles cum acele zise strategii, care implică prin definiție ”componenta artistică” numi-
tă viziune, ar împăca încrederea care se opune – prin natura și logica sa – viziunii.
Contradicția în termeni, aproape comparabilă cu sintagme de tipul încredere
vizionară ori viziunea încrederii, încredere strategică sau strategia încrederii, a fost un
motiv decisiv care a împins cercetarea să analizeze altfel procesul de colaborare, înce-
pând cu deconstrucția în principal a strategiei și în subsidiar (dar în paralel) a încrederii.
Analiza investigației va putea folosi pentru a demonstra de ce o zisă ”strategie”
genială nu are succes și de ce o alta ineptă poate să creeze impresia de reușită...
tocmai pentru că rezultatele nu țin de strategie, așa cum s-ar crede / vrea să se creadă.
Evaluarea unei strategii este legendă ...ca de altfel și basmul evaluării unei
colaborări – după cum deja s-a argumentat cu exemple în capitolul 2 al cercetării –.

Alte modele derivate, chiar mai puțin întemeiate sau explicate cât de cât convin-
gător, au încercat să impună și un model de 6 stadii, în care cel de-al șaselea stadiu
nou apărut ar fi coexistența, atunci când entitățile deși (co)există, ele nu interacțio-
nează între ele. Oare cât de relevant ar fi putea fi un asemenea ’stadiu’, artificial creat,
în economia teoretizării procesului de colaborare sau a oricărui altuia ?
În fine, cel din urmă model, cel al celor 7 stadii, din perspectiva prezentei investi-
gații, rarefiat și inoperant din punct de vedere practic, poate fi folosit mai mult pentru a
verifica limitele de anduranță ale unei abordări fanteziste care nu duce nicăieri :

BLANC TEHNOLOGIC

19
 Tabelul 6: ”Stadiile Colaborării ” (*)

(Frey et al. 2006, 385)

(*)într-o versiune de largă diseminare adaptată după Frey, cu

autori adăugați (Bailey & Koney 2000, Gajda 2004; Peterson 1991,
Hogue 1993)

Coaliția, care este greu de precizat în ce măsură ar putea fi asimilată sau compa-
rată cu o alianță, și-a dovedit o nesemnificativă aderență în teoretizare și, oricum, se
oprește la granița inferioară a colaborării, pentru a putea fi aici considerată relevantă.

20
 În ceea ce privește cel de-al șaptelea stadiu, înfățișat ca o ’coagulare fuzionantă’,
devine incert după care dintre definițiile colaborării ar putea fi considerat unul serios.
Totuși într-un anume fel, cu totul diferit, cercetarea a făcut în ultima secțiune a
ultimului capitol o scurtă referire la fuziunea coagulantă care în unele situații ar putea
reprezenta un risc de pierdere de sub control a politizării în intelligence.
Însă, în cadrul prezentului referat de cercetare, se revine la întregirea tabloului în
care este zugrăvită o teoretizare proprie și inedită a procesului de colaborare :

4. Col a borare a î n a c a de mi c deși este purtătoare a unui puternic reflex

instituțional – lesne de explicat – implică câteva elemente de noutate interesante, cu
particularități care întregesc tabloul aflat acum în analiză. Ca și modelul Ohio –
conceput doar pentru educație – colaborarea academică, fie în cercetare, fie în activi-
tățile științifice conexe, proiectează un discurs axat preponderent pe încredere.
De altfel, atât în educație cât și în cercetare, domenii în care sunt selectate,
operaționalizate și vehiculate cantități semnificative de informație, se pune accentul
tocmai pe împărtășirea acelei informații, în varii scopuri și modalități.
Însăși modul de împărtășire are o tendință de standardizare, al cărui pattern oda-
tă impus, va avea implicit și un caracter dirijist asupra conținutului acelei informații.
Totuși, dirijarea de conținut, formă și volum ale informației din educație este mult
diferită – cel puțin teoretic – de cea din cadrul cercetării (științifice, celei umaniste),
aceasta din urmă, funcție de climat (instituțional / politic, etc.) fiind mult mai difuză, mai
greu de sesizat și – cel mai adeasea – mult mai dificil de recunoscut cu voce tare.
Pe fond și în pofida apologiei discursului încrederii, ieșind din sfera exprimărilor
generice, cine finanțează educația, cine bugetează cercetarea, înțelege să susțină
financiar un anumit tip de educație, un anumit fel de cercetare.
Acea susținere este făcută dintr-un interes. Rezultatul educației, al acelui tip de
educație anume finanțat ori rezultatul unei anume cercetări, sunt rezultate care trebuie
să răspundă și să folosească acelui interes sau, cel puțin, să nu-i dăuneze.
Un anumit grad de dirijism este de neevitat; o anumită pondere de manipulare
este inerentă în știință iar în științele sociale ”inerența” este, de asemenea, atent dirijată.
Spre deosebire de știință, educația – în sens larg – este o manipulare aproape în
integralitatea ei, comod justificabilă, oricând scuzabilă și nicicând îndepărtată / limitată.
Așa cum investigația a sugerat încă din primul capitol și a demonstrat-o ulterior,
tipurile de educație – religioasă, socială, politică, profesională, etc. – au la rândul lor
un dirijism educat, manipulat, culturalizat, apt să răspundă intereselor care îl întrețin.
În ultimă instanță, dirijismul (educațional și / sau științific) fie el clar perceput sau
difuz, are ingredientele unui instrument care camuflează interesul, tocmai printr-o apa-
rent dezinteresată împărtășire a cunoașterii, a unei cunoașteri conforme, conforme ace-
lui interes, interes pierdut în generozitatea împărtășirii cunoașterii demne de încredere.

21
 Altfel scris, împărtășirea informației – cu standardele ei mai mult sau mai puțin
aculturate, în sensul care a fost precizat inițial în al treilea capitol și analizat ulterior în
ultimele două – indiferent și independent de natura (educațională, științifică, etc.) a
acelei informații, se dorește în fapt o împărtășire pe încredere a acelui interes/ului.
Interesul este comunizat prin dirijare, dirijare în principal realizată pe de-o parte
prin finanțare iar, pe de altă parte prin diseminare a acelei informații care să îi folosea-
scă satisfacerii sale; canalele, mijloacele și destinațiile de diseminare ar comporta alte
nenumărate polemici și dezvoltări adăgate, relevante pentru colaborare și intelligence.
Instrumentul numit fie dirijism/-are, fie influență/-are (posibil în varii grade / forme
de presiuni, orientări, etc.) – cu cei doi vectori importanți ai săi, finanțarea și disemina-
rea – este facil oricărui interes, un mod manifest / comportat rațional de îndeplinire a lui.
Dacă pe parcursul satisfacerii sale, interesul – prin împărtășirea informației (până
la urmă, dar mascat, despre el însuși) – dobândește un grad de comunizare, o largă
intersubiectivizare a sa, metamorfoza dintre individual - colectiv, dintre privat - public
se produce de la sine; legitimarea astfel produsă va face ca interesul transformat,
odată ce a ajuns să fie comunizat, deci public și legitim, să fie bun de instituționalizat.
Din acel moment o să conteze prea puțin spre deloc cine, cum, când și de ce a
finanțat și dirijat / manipulat interesul originar, sau altfel scris, informația despre acela,
alte interese survenite cerându-și dreptul la prioritizare, spre uitarea celui anterior.
Dirijarea tradusă deci, mai practic și (mai) teoretic deopotrivă, prin influență, are
de cele mai multe ori – într-un sens relevant pentru investigație – o reflectare politică.
Finanțarea, ca vector important al dirijismului, are însă un caracter evident
economic. Nu în ultimul rând, ci în primul, după cum cercetarea o subliniază stăruitor
cu exemple, informația – împărtășită sau susceptibilă de a fi împărtășită – are la rândul
său un profund caracter comercial, cu dublă reflectare, atât politică cât și economică.
Toate aceste elemente ale ecuației se circumscriu mai degrabă unui atent
gestionat binom costuri-beneficii decât unei încrederi, unui construct ideațional pe cât
de dezirabil și inestimabil, pe atât de neevaluabil și instabil.

Tendințele de a confunda voit și păgubitor comunitatea științifică, instituțională,

para-standardizată și para-colectivistă cu lumea științei, neierarhică, mai aplicată și
mai individualistă, specifică deopotrivă grandioșilor inventatori solitari și teoreticienilor
nealiniați, valorizați eventual numai POST-MORTEM, sunt tot atâtea încercări de a
controla și manipula informația, oricum și oricând susceptibilă de interes, îndoială, etc.
În subsidiar, pentru că o informație poate reprezenta stimul sau inhibator compor-
tamental, aceleași tendințe îndeplinesc deopotrivă și simultan, controlul comportamen-
tului, un comportament academic, instituțional, de legitimă ’încredere științifică’.
Tendințele de a confunda imitațional educația cu cercetarea și invers, respectiv
justificarea colectivistă a educației cu natura individualistă și particulară a cerectării,
a unei cercetări originale, novatoare, a unei creații științifice ori cu relevanță științifică

22
(fie și mijlocită prin etape, experimente și încercări greu acceptabile instituțional - așa
zisa forbidden knowledge) sunt tot atâtea confuzii – la rândul lor, voite – de a echivala
două roluri distincte ale unor interese, pe cât de compatibile, pe atât de diferite.
Interesul de a educa, așa - în general, interesul de a cerceta, ceva - concret, și
interesul de a confunda între ele, pe primele două, se supun în această formulă com-
pletă acelei ecuații de dirijare a finanțării celor care știu să împărtășească, să mani-
puleze, să promoveze informația, care susține sau convine interesului dirijor.
În concepția investigației aici segmentar referită, educația – printre altele – poate
să țină și de o logică a nevoii, fiind mult mai lesne de compatibilizat instituției, decât
cercetarea / creația academică / științifică, mai mult legată de logica provocării, mereu
alta, de neculturalizat și de neinstituționalizat, de fiecare dată făcută tocmai pentru
lansarea / depășirea acelei provocări, pe calculul costuri-beneficii, și nu pe încredere.
Ce încredere s-ar putea avea într-o provocare care determină cercetarea ei ?
Pentru ceea ce deja s-ar putea spune că ”am încredere ” ar înlătura nevoia / moti-
vația / interesul de a mai cerceta, de a mai finanța acea cercetare, de a mai face retori-
că inter/subiectivizată pe marginea unei cercetări inutile (poate doar pentru simpla con-
firmare a seriozității și siguranței unei informații, fără alte terțe și incomode verificări).
”Ce încredere aș putea să am în cel interesat să cerceteze aceeași provocare ?
Poate că educația ne este diferită, experiențialul anterior este tot așa, provoca-
rea este percepută / reprezentată altfel din pricina experienței și educației, modalită-
țile de investigare vor fi deci deosebite între mine și celălalt iar rezultatele, cu atât mai
puțin asemănătoare. Apoi, interesele inițiale s-ar putea modifica în timpul cercetării –
oricum înțeleasă în mod diferit și efectuată cu metode diferite –.
În cele din urmă, rezultatele care s-au încăpățânat să nu se asemene, pot fi în
plus interpretate în chei diferite, prin prisma mentalității fiecăruia care, în definitv, stă
la baza stabilirii interesului, identificării provocării, a cercetării ei și a valorizării –
altruiste sau egoiste ale – rezultatelor acelei cercetări, într-un climat anume, fie într-un
mediu academic, deprins cu cercetarea, fie în oricare altul, deprins cu provocarea.”
Nu contează cine va avea dreptate, contează cine va avea succes.
Succesul va fi cel mai adesea de partea cercetării academice, instituționale, care
se bucură de girul legitim al autorității, cu toate avantajele ce derivă din acel gir.
Cu cât rezultatele cercetării vor fi mai convenabile (autorității) și beneficiile vor
acoperi mai științific costurile investite, cu atât mai mult măsura succesului o va da
viteza cu care acele rezultate conforme vor fi diseminate, cu încredere, pe canalele insti-
tuționale de (re)confirmare academică, cu alte avantaje derivate subit adăugate.
În această etapă, logica provocării – așa cum a fost ea înțeleasă, intepretată și
gestionată instituțional – cunoaște un itinerariu inversat, spre logica nevoii, a nevoii
de compromis, de stabilitate, stabilitate a valorilor, valorilor legitime confirmate de / prin

23
rezultatele cercetării bugetate care, dacă ar fi fost altele / opuse, nici nu ar mai fi fost
finanțată, nici finalitatea ei (dacă ar mai existat) poate că nu ar mai fi fost una legitimă.
Odată trecute filtrele nevoii de compromis cu comunitatea științifică, rezultatele
cercetării (academice, instituționale), circumscrise oarecum unui ”circuit” aproximativ,
se vor putea revărsa în educație, de la cea de masă până la cea, din nou, academică.
Aici este punctul de intersecție al confuziei voite dintre educația ’academică’ și cer-
cetarea academică / științifică; aici este un alt (semi-scurt-)”circuit”, un giratoriu aglo-
merat al orgoliilor în care se amestecă deopotrivă, egocentrismele geniilor cu vanitățile
(comparabile ale) impostorilor, altruismele celor care chiar au ceva de oferit cu aparen-
tele gratuități ale celor care oricum nu dau nimic din ceea ce ar fi cu adevărat al lor.
În acest climat învolburat și confuz se desfășoară colaborarea academică.
Ca și în intelligence, ea nu poate fi ignorată pentru că ea totuși există, în pofida
confuziei întreținute în privința a prea numeroaselor granițe posibile dar care, din consi-
derente practice, sunt desființate tocmai prin acea confuzie devenită necesară.
De altfel, ignorând cu delicatețe sau tăinund cu discreție bine-ne/cunoscutul
Sindrom Dunning-Kruger, ar fi non-intelligent, incorect, nedemn, nedrept, inuman și
discriminatoriu să se separe valoarea de non-valoare, binele de rău, etc., într-o lume și
în niște timpuri cu axiologii fluide și referențiale nu mai puțin schimbătoare, intersubiec-
tivizate la fel de eterogen, pe mentalități diferite, din perspectiva diverselor interese.
Climatul academic nu se opune colaborării, așa cum obișnuiește să o facă institu-
ționalul în general – de multe ori, fie fără să o dorească, fie fără să o știe –.
Dimpotrivă, academicul, în creuzetele sale, niciodată și nicicum perfecte, a rezer-
vat procesului de co-laborare cel mai potrivit sinonim cu putință: CO-AUTORATUL.

Coautoratul, în acest context înțeles ca o formă, poate și cea mai reprezentativă,

a procesului de colaborare, întâlnită (preponderent) în cadrul comunității academice –
dar și în varii activități intelectuale, artistice și creative, în general – își poate contura o
literatură, identificată ca fiind întinsă pe mai bine de două decenii, care îi este dedicată.
Fie că se referă de-a dreptul la derapajele egocentrice din ”marea știință” – deci
a aceleia costisitoare și cu echipe mari de cercetători – (e.g. Joppesen et al. 2014) sau
la atingerea succesului unei cercetări în colaborare (e.g. Keraminiyage, Amaratunga
& Haigh 2009); fie că se preocupă de diversele provocări și ’strategii’ (e.g. Sonnenwald
2006; Reyes-Gonzalez 2012), ori chiar de măsurătoarea / ’bibliometria’ coautoratului
(e.g. Laud 2002), abordările teoretice relaționate cu procesul de colaborare în cadrul
comunității științifice – și al activităților creative asociate/-bile – sunt extrem de diverse.
În tot cazul, parcurgerea lor confirmă faptul că spre deosebire de procesul de co-
operare (instituțională) luat în stăpânire de autoritate, coautoratul – ca formă (cea mai
bine) caracterizată de colaborare (academică) – chiar dacă nu se află în cel mai nimerit
loc în perimetrul instituției, se realizează pe scară largă, fără a fi deci un atribut exclusiv
asociațional / organizațional sau privat, deși substanța și rezultatele lui sunt ...diferite.

24
 Coautoratul în cadrul instituțional este inerent legat de interesul autorității care
bugetează sau patronează cercetarea iar succesul rezultatelor acelui proces intelectual
de colaborare poate fi la rându-i amplificat ori diminuat de reputația / încrederea (la
rândul ei dirijată) de care se bucură autoritatea amfitrioană.
Fără a ignora noile tendințe de evaluare bibliometrică ale cercetării în colaborare
/ coautorat (e.g. Smith & Katz 2000, Gingras 2014) – care oricum exced scopului aici
propus – mergând pe butada oldies but goldies voi zăbovi puțin și doar orientativ
asupra unui studiu pe acest subiect, cu un bun indice Hirsch :

Odată cu utilizarea explicit precizată a noțiunii research collaboration // ~ colabo-

rarea în cercetare, au fost puse în discuție ”autoratul multiplu și colaborarea” în
variatele ei forme întâlnite deopotrivă în educație – între dascăli și discipoli – și în
cercetarea științifică propriu-zisă, teoretic mai puțin controlată / dirijată de mentori.
În cazul celei de-a doua, autorii au conturat o definiție 'slabă' a colaborării / coau-
toratului care vizează incluziv contribuțiile oricărui participant la cercetare și o alta mai
’solidă’, care limitează colaborarea / statutul de (co)autori numai la acei cercetători cu
contribuții directe și decisive (Katz & Martin 1995, 11-12), în pofida faptului că apoi se
recunoaște intervenirea unei dificultăți practice frecvente: se constată o frontieră foarte
fuzzy sau insuficient definită, diferită de la o colaborare (/ ramură / țară / epocă) la alta.
Eforturile adăugate de a face felurite distincții și taxonomii pe tipuri și forme de
colaborare, nici nu înlătură, nici nu diminuează dilema inevitabilă de partajare a
contribuțiilor dintre participanții la colaborare / cercetare, care foarte rar și pentru foarte
scurt timp ar putea rămâne echivalente / simetrice.
Într-adevăr, co-autoratul poate crea un pattern specific de colaborare, fiind situații
în care sensul ei și al conținutului său se suprapun, iar în altele în care se mențin
diferite. În partea de analiză din capitolul 4 s-a demonstrat că intersubiectivizarea
interesului (de colaborare / coautorat, etc.) și viziunea asociată lui, este dinamică, în
continuă posibilă – dar nu și obligatorie – schimbare, funcție de numeroși factori
contributori, reuniți într-un climat / context concret de satisfacere a acelui interes.
Însă nici participările asimetrice – indiferent de formele și conținutul fiecăreia –
nici obiectivele diferite – după cum s-a menționat inițial în capitolul 2 al investigației
(Pszczołowski 1978, 273 apud Koźuch 2009, 18) și s-a demonstrat apoi în al patrulea,
nu sunt în măsură PER SE să știrbească ori să compromită procesul de colaborare.
Deși prezentul demers, aici referit într-o pro/porție nesemnificativă, a achiesat
explicit la distincția dintre colaborare și coautorat, în sens strict publicistic (Katz &
Martin 1995, 17-22), s-a păstrat apoi și pe mai departe termenul de coautorat, în sens
generic, considerând că într-un atare înțeles este un termen care simbolic poate carac-
teriza în modul cel mai sugestiv procesul de colaborare, în raport cu cel de cooperare.

25
 Într-un fel, dezgolind și termenul de complicitate de orice nuanță peiorativă posibil
închipuită, cooperarea este complicitate (3) iar colaborarea este coautorat.
Ca o ultimă observație demnă de subliniat, studiul pus în discuție valorizează în
cele din urmă beneficiile și costurile colaborării (Ibidem, 23-26) în cadrul coautoratului,
sugerând încurajarea colaborării în pofida frecvenței cu care costurile depășesc totuși
beneficiile (Ibidem 27), ...poate și pe cele de ”încredere”, cu costurile ei...

În linii mari, cele trei localizări ale colaborării – în organizațional, în instituțional

și în academic – au fost considerate relevante atât pentru a caracteriza, a defini și a
încerca ’evaluarea’ procesului asociat ei, în general, cât și a celui de colaborare din
intelligence, în mod special (și sub aceleași aspecte), dar aici, din perspectiva teoriilor
colaborării, cu modelele lor cu tot, toate la un loc, demne pentru acest umil referat.

Complicitatea este un termen întrebuințat cu două sensuri, unul juridic și un altul (romantic și / sau
(3)

mai degrabă) alăturat amiciției, unei relații (oarecum) afectuoase, socializate, de acceptare /
susținere în diferite grade de explicit. Ca foarte multe alte cuvinte – printre care, NOTA BENE, și
cooperarea –, termenul pus în discuție s-a îndepărtat de la sensul etimologic latin (cu origini în
vechea greacă), în prezent ajungând să prevaleze semnificația juridică, pe care prezenta
investigație o îndepărtează și o va ignora, în favoarea celeilalte semnificații.
Complicitatea – în înțelesul aici folosit accentuat și repetat – reprezintă o participare secundară /
implicare la acțiunea / activitatea / procesul inițiat / desfășurat de autor. Autorul ar putea să-și
îndeplinească cele propuse fie cu implicarea altuia, fie fără acea contribuție adăugată / participare
secundară, dar cea din urmă îi conferă sentimentul (și îi întreține imboldul) că nu este singur și /
sau că face ’bine’ ceea ce face. Din această perspectivă, complicitatea se înfățișează (doar) ca
un stimul – care poate să aibă diferite grade de implicare / stimulare, pozitivă sau nu, scopului
urmărit de autor –. Stimulul va fi cu atât mai puternic / eficient cu cât între autor și complice
legătura este mai apropiată. Apropierile – în acest registru – se realizează preponderent prin
socializare. Astfel, va (putea) beneficia de complicități în primul rând din partea celor cu care a
știut / vrut să socializeze mai bine / mult. În demersul său, autorul nu ține cu necesitate – nici n’ar
cam vrea – să-și intersubiectivizeze intențiile pe de-a întregul. Din sens opus, nici complicele nu
ține neapărat să cunoască / înțeleagă toate detaliile de (inter)acțiune / profunzimile de interes ale
autorului. Prezența / participarea secundară / implicarea lui acolo este mai mult justificată de
(pre)existența și de dragul relației, din iubire, prietenie, rudenie, afinități – într-un spectru larg identitar
(etnice, politice, religioase, de gen, etc.) – ori valori împărtășite (culturale, profesionale, etc.).
Complicitatea, dacă ar fi înțeleasă în forma ei originară – de complexitate (gr.) –, este într-adevăr un
complex de relație ...și de relații, cu o complexitate pe măsură de consecințe relevante cercetării.
Fără să se mai insiste deocamdată asupra lor, aici vor fi punctate doar efectele legate de
(responsabilizare și) responsabilitate – atât în privința (gradului de) implicării ~ așa-zisul și
adesea greșit-înțelesul angajament, cât și în privința rezultatelor –. De aceea, printre multe alte
particularizări astfel derivate, – sub rezerva argumentării (ulterioare) – aici doar se asumă că
freeriding-ul este specific complicității / cooperării, iar defectarea este proprie coautoratului
/ colaborării. În intelligence ...uneori, asta contează !

26
 Conținutul de fond al ideilor prezentului referat a fost înregistrat (odată cu teza integrală)
la ORDA sub nr RG II / 7785 din 19 decembrie 2017, beneficiind de protecția anteriorității.
Conținutul acestui referat este destinat publicului / îngăduit publicării, integral sau parțial;
este și rămâne la îndemâna oricărei persoane fizice / juridice care îl consideră util, fără nicio
îngrădire de la o eventuală folosire, citare, traducere, integrală sau parțială, în afară de cea a
indicării sursei (titlu și autor) după standardele recunoscute de uzurile și practicile editoriale.

autorul

Extras
din Lista de abrevieri și acronime (*)
folosite în prezentul referat de cercetare

CDA Critical Discourse Analysis // Analiza Critică a Discursului

IR International Relations // Relații Internaționale
LSC Language, Speach, Communication // Limbaj, Discurs, Comunicare
3C Coordination, Cooperation & Collaboration // Coordonare, Cooperare și
Colaborare

Extras
din Opisul de figuri, planșe și tabele

F i g u r i
Fig. 1. «”Colaborarea” este adesea un termen incorect». .......................................15
T a b e l e
Tabelul 1: ”De la Cooperare la Colaborare” ...............................................................11
Tabelul 2: ”Cooperare, coordonare și colaborare” –
o prezentare a elementelor fiecăreia...............................................12
Tabelul 3: ”Va fi aceasta coordonare, cooperare sau colaborare?” ...................13 -14
Tabelul 4: Sumarul caracteristicilor cheie ................................................................16
Tabelul 5: ”Tipuri de relații”.......................................................................................18
Tabelul 6: ”Stadiile Colaborării” .............................................................................. 20

(*)
pe parcursul cercetării, s-au folosit abrevierile din limba surselor de proveniență citate.

27
 Extras
din Bibliografia citată a tezei
în prezentul referat de cercetare

ANDERSON-BUTCHER, Dawn, LAWSON, Hal A., IACHINI, Aidyn, BEAN, Gerald,

FLASPOHLER, Paul D. & ZULLIG, Keith, 2010. “Capacity – Related Innovations
Resulting From the Implementation of a Community Collaboration Model for
School Improvement“ in Journal of Educational and Psychological Consultation,
vol. 20, Routledge Taylor & Francis Group.
BAILEY, D. & KONEY, K., 2000. Strategic Alliances among Health and Human
Services Organizations : From Affiliations to Consolidations, Thousand Oaks,
Sage Publications, Inc., CA, US.
BIAVA, Alessia, DRENT, Margriet & HERD, Graeme P., 2011. “Characterising the
European Union's Strategic Culture: An Analytical Framework“, in Journal of
Common World Studies - JCSM. Blackwell Publishing.
COHEN, Jean L., 2012. Globalization and Sovereignity. Rethinking Legality,
Ligitimacy, and Constitutionalism. Cambridge University Press, NY, US.
CORNISH, Paul & EDWARDS, Geoffrey, 2005. “Beyond the EU / NATO Dichotomy:
The beginnings of a European Strategic Culture“, in International Affairs (Royal
Institute of International Affairs), vol. 77, no. 3 (Changing Patterns of European
Security and Defence).
FREY, Bruce B., LOHMEIER, Jill H., LEE, Stephen W. & TOLLEFSON, Nona, 2006.
“Measuring Collaboration Among Grant Partners“ in American Journal of
Evaluation, vol. 27, no. 3.
GAJDA, Rebecca, 2004. “Utilizing Collaboration Theory to Evaluate Strategic
Alliances“, in American Journal of Evaluation, vol. 25, no. 1, pp. 65–77.
GINGRAS, Yves, 2014. “Les dérives de l’évaluation de la recherche – Du bon usage
de la bibliométrie”, Raisons d’Agir, le Bulletin des bibliothèques de France, 4°2,
Paris.
HAYASHI, Shawn Kent, 2013. Conversations That Get Results and Inspire
Collaboration – Engage Your Team, Your Peers, and Your Manager to Take
Action, Mc Graw Hill Education.

28
IORDĂNESCU, Teodor, 1945. The Latin - Romanian Dictionary. The Publishing House
of The Newspaper “Universul“, Bucharest, Ro.// Dicționar Latin - Român, Editura
Ziarului “Universul“, București.
JACOBS, Dirk, PHALET, Karen & SWYNGEDOUW, Marc, 2004. “Associational
Membership and Political Involvement Among Ethnic Minority Groups in
Brussels“, in Journal of Ethnic and Migration Studies, vol. 30, no. 3. Carfax
Publishing
JEPPESEN, Jacob Emil, ANDERSEN, Kristina Vaarst, LAUTO, Giancarlo &
VALENTIN, Finn, 2014. “Big Egos in Big Science“ in DRUID Academy
Conference in Rebuild, Aalborg, Denmark
KATZ, J. Sylvan & MARTIN, Ben R., 1995. “What is Research Collaboration?“ in
Research Policy, vol. 26, 1997, University of Sussex, Brighton, UK.
KERAMINIYAGE, Kaushal, AMARATUNGA, Dilanthi & HAIGH, Richard, 2009.
“Achieving Success in Collaborative Research Environments“ in Journal of
Information Tech-nology, eds. K. Ruikar & S. Emmitt, vol. 14, ITGn.
KOŻUCH, Barbara, 2009. “The Culture of Collaboration. Theoretical Aspects“, in
Journal of Intercultural Management, vol. 1, no. 2.
LAUDEL, Grit, 2002. “Collaboration and reward – What do we measure by co-
authorships?“ in Research Evaluation, vol. 11, no. 1, Guildford, Surrey, England.
MATTESSICH, Paul W. & MONSEY, Barbara R., 1992. Collaboration: What Makes It
Work – A Review of Research Literature on Factors Influencing Successful
Colaboration. Amherst H. Wilder Foundation, St. Paul, Minnesota, US.
MATTESSICH, Paul W., MURRAY – CLOSE, Marta & MONSEY, Barbara R. 2001.
Col-laboration: What Makes It Work, 2nd Edition: A Review of Research Literature
on Factors Influencing Successful Collaboration. Wilder Research Center,
Amherst H. Wilder Founndation, Saint Paul, MN, US.
OCCMSI, 2009. “Collaboration and Collaborative Leadership“ in Implementation
Guide, Version 2, Ohio Community Collaboration Model for School Improvement,
OH, US.
REYES – GONZALES, Leonardo, 2012. “Research Collaboration, Academic Stars and
the Evolution of Science Systems“ in Carnegie Mellon University – Research
Showcase, San Francisco, CA, US.

29
SMITH, David & KATZ, J. Sylvan, 2000. Collaborative Approaches to Research.
HEFCE Fundamental Review of Research Policy and Funding, University of
Leeds & University of Sussex, UK.
SONNENWALD, Diane H., 2006. “Scientific Collaboration: A Synthesis of Challenges
and Strategies“ in Annual Review of Information Science and Technology, vol. 4,
Blaise Cronin, Medford, NJ.
WEAVER, Breanna, 2011. Coordination, Cooperation, and Collaboration: Defining the
C3 Framework. The Honors Program, Capstone Project, Michigan Education,
US.
WINER, Michael & RAY, Karen, 1994. Collaboration Handbook. Creating, Sustaining,
and Enjoying the Journey. Amherst H. Wilder Foundation, Saint Paul, Minnesota,
US.
WOOD, Donna J. & GRAY, Barbara, 1991. “Toward a Comprehensive Theory of Col-
laboration“, in Journal of Applied Behavioral Science, Vol. 27, No. 2, NTL Institute.

Extras
din Bibliografia suplimentară a tezei
în prezentul referat de cercetare

PSZCZOŁOWSKI, Tadeusz. 1978. A Small Encyclopaedia of praxeology and

organizational theory // Mała encyklopedia prakseologii i teorii organizacji.
Ossolineum Press, Poland. related to (Kożuch 2009, 18)

*** Macmillan English Dictionary for Advanced Learners, 2006, 5th edition. Macmillan
Education - A division of Macmillan Publishers Limited.

30