(I) Preparative pentru definiția colaborării

prin diferențiere de cooperare (1)

o posibilă referențializare a interacțiunii de colaborare
în științele politice și în relațiile internaționale

Din perspectiva de interes a prezentei cercetări, diferențele de logică – dintre cea

a provocării (organizaționale) și cea a nevoii (instituționale) – și de resursă energetică
– cu ’combustibilul’ puterii (pentru organizație) și cu cel al autorității (pentru instituție) –
au generat intelligence, culturi și comportamente specifice.
Pe de altă parte, prin cele trei din urmă adăugate, pentru o atare ecuație tocmai
menționată și utilă pentru evidențierea diferențelor, interacțiunile, procesele și meca-
nismele – inclusiv (și mai ales) cele de colaborare – se desfășoară inevitabil în baza
unor anume mentalități care s-au particularizat organizațional, respectiv instituțional.
Eventualitatea oricărei încercări de evaluare a unor asemenea interacțiuni, proce-
se și mecanisme uneori ar presupune, alteori ar impune identificarea contribuțiilor
concrete inerente ale acelor diferențe esențiale și ale mentalităților particulare/izate,
care ori se manifestă, ori doar își fac simțită prezența asupra celor dintâi.
Sunt registre diferite de operaționalizare ale celor două cuvinte aparent sinonime:
registrul flexibil al logicii provocării pentru colaborare, întotdeauna informală și impo-
sibil de reglementat și registrul stabil, uneori și pe alocuri rigid, al logicii nevoii pentru
cooperare, cel mai adesea reglementată formal.
Dacă logica primului registru este însoțită de o rezonabilă încredere referențială,
o zisă bizuință, și un secret substanțial asumat – circumscris managementului riscurilor
–, logica celui de-al doilea registru hiperbolizează încrederea și minimalizează secretul
substanțial – nicicum controlabil prin instrumente reglementate –.
Faptul că nu sunt sinonime perfecte așa cum unele dicționare (încă) le mai
prezintă și nici măcar sinonime aproximative după cum exprimările neglijente, lejere
din cotidian, le întrețin confuzia, nu înseamnă că cele două cuvinte sunt antonime.
Registrele lor operaționale sunt doar diferite dar în niciun caz contradictorii, ci mai
degrabă (funcție de interes) complementare, putând fi astfel numeroase situațiile
când perechea acestor cuvinte se prezintă ca o sinonimie de circumstanță.
Din cauza deficitului de intersubiectivizare, circumstanțele de concordanță fie ale
unor interese de circumstanță, fie ale unora aparent concordante, nu de puține ori pot
fi interpretate diferit de entitățile aflate în interacțiune; unele pot crede că sunt părți ale
unei colaborări în timp ce altele înțeleg că ar participa la o simplă cooperare. În astfel

(1)
Acest material, realizat de Gheorhe BUNECI, reprezintă unul dintre referatele de cercetare la teza de
doctorat intitulată ”INTELLIGENCE-ul European între COOPERAREA publică și COLABORAREA
secretă” și constituie (într-o formă aproximativă) o primă parte din conținutul capitolului 2.

1
de situații, concordanța (închipuită, relativă sau de circumstanță) inițială se poate risipi
sau chiar inversa, rezultatele acelei interacțiuni dobândind grade diferite de confuzie
de la inocentele greșeli de interpretare până la complicatele lor manipulări intenționate,
atât în dauna celor implicați, cât și a terților interesați (și / sau în subsidiar afectați).
Construcția socială a înțelesului este un necesar punct de plecare dar prea rar
ori niciodată și soluția pentru reconstrucția continuă a acelui înțeles care, la momentul
reconstrucției sale, va avea interesul (ce l-a creat sau invocat) într-un alt stadiu de
realizare, dacă nu se modifică sau nu se înlocuiește deja prin altul, într-o altă prioritate
la rândul ei schimbată – a unei ’agende’ oricum mereu recalibrată și reajustată –.
Constatarea empirică că întotdeauna «interesul schimbă înțelesul» reclamă o
repoziționare sinceră a locului pe care interesul este obligat(oriu) să îl ocupe în triada
ascendentă subiectivare, subiectivizare și intersubiectivizare, niciodată corectă și
completă, întotdeauna susceptibilă de îmbogățire sau simplificare, după interes.
Esența triadei se bizuie pe interesul fluctuant și pe înțelesul fix, ignorând
(deocamdată) climatul în care cel dintâi este realizat, prin flexibilizarea de circumstanță
a celui de-al doilea, în mod util și în timp real.
În această 'dezorganizare' dinamică a interesului, spre deosebire de organizarea
statică a înțelesului, (ca și cooperarea) colaborarea are un drum particular, pe o
mentalitate specifică ei, cu o natură și o logică diferite altor interacțiuni, procese și
mecanisme, care să o facă distinctă, non-confundabilă cu altele, detalii pe care
prezenta investigație le-a clarificat cu precădere înaintea și în vederea unei definiții
avizate, utile / funcționale și originale a colaborării.

Până la definiția colaborării și dincolo de ea, printre multe altele dar în mod
special și inevitabil, cooperarea a fost menținută în atenție și în interesul cercetării,
urmând referențialul literaturii de specialitate în cadrul căreia cooperarea și colabora-
rea sunt adeseori exprimate în înțeles interșanjabil.
În cadrul acestei vaste literaturi, se pot găsi frecvent autori și lucrări care nici
măcar nu folosesc cuvântul colaborare, sugerând parcă o limitare expresă la
cooperare, din motive care însă rămân neexplicate. Să fi avut oare acei autori / acele
lucrări o tainică justificare pentru evitarea atentă a cuvântului colaborare, în contextul
în care dicționarele le (re)cunoșteau o așa-zisă “echivalență“ ?
Ar fi o coincidență la fel de atipică ca și aceeași evitare a termenului de colaborare
din toată reglementarea, doctrina și jurisprudența dreptului internațional (public) – pe
care investigația a semnalat-o și a subliniat-o interesat încă din primul său capitol –.
În completare și în perimetrul științelor politice și al relațiilor internaționale,
exemplul cel mai la îndemână și mai notoriu poate fi verificat în “Evoluția cooperării“
unde de la problema cooperării, apariția și cronologia ei până la cooperarea fără

2
prietenie sau previziune, promovarea cooperării ori structura socială a cooperării
(Axelrod 1984, passim), cuvântul “colaborare“ are o deplin-sustenabilă absență.
Autorul acelei lucrări – ca și în Realizarea cooperării sub anarhie: Strategii și
Instituții (Axelrod & Keohane 1985) – a lăsat colaborarea în afara instituționalului și a
reglementării iar acest gest nu poate fi considerat un simplu rod al întâmplării.
Prin urmare, din perspectiva ipotezelor cercetării, devine de la sine înțeleasă
abținerea de a mai demonstra că acea dilemă a prizonierului – construită și intrumentată
pe coerciție și control (comportamental) – este una din numeroasele enormități și erori
teoretice, de vreme ce nu este aplicabilă colaborării. De altfel, ar fi contra naturii
oricărei asocieri (deci, liber consimțite) ca ea să fie inițiată plecând de la premisele
controlului și coerciției (instituționale). De multe ori însăși constrângerea pe care o
poartă interesul interacțiunii – fie de nevoie, fie de provocare – este un inhibator mai
mult decât suficient ajustării și adecvării acelui interes.
Oricum, contestarea dilemei prizonierului făcută de mulți alții și mai bine, la scurt
timp după ce a formalizat-o Hardin a fost apoi continuată pe temeiuri diversificate după
monografia cooperării lansate de Axelrod (e.g. Cambell 1985, 3).
Ideea de “informație completă“ cu care ar fi echipați jucătorii (Ostrom 2015, 4),
acelei dileme nepractice din teoria jocurilor oricum a fost demontată explicit și în
secvențele de analiză ale cercetării, în cadrul căreia – la secțiunea dedicată colaborării
în intelligence – s-a conferit o altă semnificație, cu o interpretare mult mai nuanțată a
termenului de defector, pe care 'dilema' îl întrebuințează oarecum impropriu.
În tot cazul, și în prezent, chiar în abordarea teoretică a jocului din teoria IR,
autorii folosesc cu prudență doar cuvântul cooperare (e.g. Kydd 2015, 127-130). Așa
cum s-a mai insistat, toate aceste îmbucurătoare coincidențe nu pot fi întâmplătoare.
În ceea ce privește interesul comun, comportamentul de grup (cu tradiția lui) și
altele asemenea, pe care Olson le-a teoretizat în lucrarea sa de referință, Logica
acțiunii colective, cercetarea va propune o perspectivă proprie în parcursul său analitic,
având o concepție și o linie de argumentare diferite decât cele ale autorului citat.
Totuși, poate fi împărtășită aserțiunea lui David Hume, acolo arătată, care a simțit
că “grupurile mici ar putea să-și atingă scopurile comune, dar cele mari, nu“ (Olson
[1971] 2002, 33). Investigația va dovedi că și colaborarea (agrează și) devine perfor-
mantă numai în cadre restrânse, formatul bilateral dovedindu-se cadrul select, ideal.
Trecând de la generalitățile care de multe ori pot privi deopotrivă și cooperarea
și colaborarea sau de autorii și lucrările care întrebuințează cu atenție și rigoare
termenul de cooperare, rezervat LSC și reglementării instituționale, acum atenția va fi
îndreptată către un alt segment de literatură, pluridisciplinară dar la fel de serioasă și
precaută în exprimările de interes pentru această cercetare:

3
 1. Î n re fere nți a l ul s i noni me l or Având în vedere dinamica limbii și în
pofida faptului că ambele cuvinte, atât colaborarea cât și cooperarea, au fost
transculturalizate în majoritatea limbilor indo-europene cu mult timp în urmă, fără a
putea fi considerate cuvinte călătoare ori cu semantică variabilă, investigația a dat
preferință unei literaturi pluridisciplinare care își are confirmată actualitatea pentru a
ridica și mai mult relevanța constatărilor de diferențiere.
Ca domenii, au fost alese aleatoriu guvernanță globală, economie globală, politici
EU (CFSP & ASFJ), comerț ilicit și ...terorism – mai precis, economia sa politică –.
În urmă cu cinci ani, când se punea în discuție, de exemplu, “obiectivele
cooperării globale pentru dezvoltare“ cu ale ei natură, domeniu și limite (Ocampo 2013,
314, 320), fără a fi nicicum definită explicit, sensul de utilizare a 'cooperării' era unul
vădit instituțional. “Abordarea necooperantă la cooperare“ (Moene 2013, 52-53) ori,
într-o prezentare mai largă, cooperarea securității globale în Secolul 21 (Ikenberry
2013, 94) merg pe aceeași linie. Este cu atât mai lesne de înțeles ca în privința
instituțiilor care controlează să se vorbească despre “instituția și legitimitatea
cooperării“ (Stone 2011, 223-4).
O atentă întrebuințare a termenului a fost constatată și în rândul instituționaliștilor
declarați printre care se remarcă, de bună seamă, Smith, cu monografia sa din epoca
pre-Lisabona despre instituționalizarea cooperării, în cadrul CFSP (e.g. Smith 2005,
49, 63, 253, passim) și care printre multe altele, în cele din urmă, lasă impresia că ar
începe să cocheteze în unele privințe cu avantajele explicativ-interpretative ale
abordării constructiviste (Ibidem 255-257).
Într-un flux oarecum lesne de înțeles, post-Lisabona s-au înmulțit impulsurile de
“cooperare multinivel a actorilor publici și privați“ (e.g. Bergström 2011, 97) și de
cooperare interguvernamentală în ASFJ (e.g. Wessel, Marin & Matera 2011, 299), în
general, fără a se face vreo confuzie cu colaborarea.
Deși în domeniul vast al combaterii schimbului, traficului și / sau comerțului
ilicit(e) teoretic există numeroase situații în care poate / ar putea fi întâlnită și colabo-
rarea, teoreticienii atenți la nuanțe și rezervați cu exprimările largi și atotcuprinzătoare,
utilizează invariabil sintagma “cooperare internațională“ (e.g. Efrat 2012, 5, 21, 59, 98,
115, 175, passim). Cu unele detalii specifice – care nu fac obiectul unei dezvoltări
adăugate în acest context – situația este comparabilă și în ceea ce privește acea
“cooperare internațională“ (Enders & Sandler 2006, 134-6) referită punctual la
specioasa problemă a combaterii terorismului și finanțării lui.

Totuși, odată amintită chestiunea terorismului, atât de actuală într-o bună parte
a lumii occidentale, glisarea spre securitate devine și mai acută. Însă, nici aici literatura
serioasă nu se încumetă să folosească teoretica sinonimie a dicționarelor dintre
cooperare și colaborare, chiar dacă cea dintâi nu este definită într-un mod expres și

4
limitativ. De exemplu, în “De ce NATO dăinuie“ se face într-adevăr o comparație de
potențial al cooperării dintr-un sistem bipolar față de unul multipolar (Thies 2009,
290) dar fără altă caracterizare calitativă ori cantitativă a termenului de interes.
Într-un alt ultim exemplu privind EU, “cooperarea securității europene a fost
cauzată de către o dorință de a crește perspectivele pentru câștig comun printr-o
instituție internațională“ (Jones 2007, 44) – cooperarea fiind pusă într-o cheie
instituțională – și “cooperarea securității europene este datorată construcției unei
identități europene“ (Ibidem, 49) – de astă dată fiind pusă într-o cheie identitară –.
Același autor, prezentând cooperarea din timpul Războiului Rece amintește de
unele “proiecte colaborative“ ale acelei epoci dintre aliații NATO (Ibidem, 150-159),
care în fapt – după cum rezultă din prezentare, unde aduce și corectivele rezonabile
de exprimare – sunt tot manifestări de cooperare.
Prin urmare, dacă s-ar avea în vedere doar literatura sobră, preocupată de
proprietatea termenilor, astfel cum a fost ea dobândită în ultimele două decenii, cel
puțin a patra ipoteză a investigației s-ar fi dovedit inutilă.
Însă, situația în ansamblu crează cu totul alte aparențe.
În primul rând, literatura tânără, universitară, de conferințe (și alte evenimente de
socializare) nu are aceeași disponibilitate de întrebuințare precaută a diferiților termeni,
în dizertațiile și doctoratele relaționate la cooperare fiind continuată lejeritatea ambigui-
tăților și a interșanjabilităților, considerate poate nesemnificative și / sau irelevante.
În al doilea rând, chiar și la reuniunile de certă ținută academică (inclusiv din
spațiul britanic) deși pe suportul tipărit sau electronic, materialele conțin numai
cuvântul cooperare, prezentatorii – în expunerea verbală – sunt tentați să-l înlocuiască
frecvent cu termenul de colaborare. Întrebați despre motivul rocadei, atunci când nu vor
răspunde cu o tăcere stânjenitoare și puțin politicoasă rangului, îl vor trimite pe curios
la dicționarele care le prezintă ca sinonime.
În al treilea rând, jurnalismul tradițional, mass media și social media se dovedesc
cei mai mari vehiculatori ai cuvântului “colaborare“ în sensuri nepotrivite situațiilor
concrete pe care le înfățișează.
Din pricina acestor trei principale cauze, constatate empiric cu prilejul fazelor
premergătoare și pregătitoare cercetării, internetul, bibliotecile universitare și librăriile
(diverselor edituri și redacții) sunt inundate de o non-literatură privind colaborarea;
parte din ea fiind improprie chiar și cooperării, pe care majoritatea o lasă nedefinită.
Într-o atare stare de ansamblu, contagierea / spillover-ul LSC EU în privința
întrebuințării termenului de colaborare nu mai este deloc surprinzătoare.
Aceasta se pare să fi fost o scuză suficientă pentru ca întreaga literatură acade-
mică de și despre intelligence din EU – și nu numai – să se contamineze la rându-i.

5
 2. Î n re fe re nți a lul a ntoni me l or În vederea creionării unei definiții
operaționale – fie ea doar de lucru, fie cu utilizare ulterioară facil agreată – s-ar putea
presupune necesar de urmat măcar trei referențiale succesive, care apoi să fie coro-
borate într-o manieră integratoare, înaintea unei ultime simplificări, de esențializare.
Din cele tocmai arătate rezultă că referențialul sinonimelor (perfecte sau aproxi-
mative) lipsește, colaborarea neavând niciun alt cuvânt sinonim; provizoriu nu se mai
fac referi deci la sinonime aparente, cu naturi diferite, ca cel înșelător al cooperării.
În lipsa unui astfel de referențial, investigația va trece la următorul, la referențialul
antonimelor, știut și acceptat /-bil fiind faptul că ceva se poate defini prin sinonim și /
sau prin antonim, în principal ori în completare, precizare, etc.
Ultimul referențial va fi cel al trasăturii caracteristice (de individualizare).
În principiu, este puțin probabil ca acest tip de abordare să fie nouă sau nepo-
trivită iar pentru confirmări cercetarea va face un tur al literaturii consacrate.
De vreme ce investigația se va axa pe antonimele eventuale ale colaborării, faptul
că autorii vor folosi indistinct perechea cooperare - colaborare va fi trecut concesiv cu
vederea, de dragul scopului punctual propus.
Unii autori, pasionați de teoretizările timpurii, se întorc la lucrări scrise cu jumătate
de secol în urmă când se distingea între colaborare (colaborarea pozitivă), competiție
(rivalitate) și luptă (colaborarea negativă), cea din urmă fiind urmată de o explicație
însoțitoare interesantă: “Colaborarea nu ar trebui să fie identificată întotdeauna cu
atingerea unor obiective comune, deoarece obiectivele pot fi diferite și condițiile în care
are loc realizarea obiectivelor sunt singurele elemente comune“ (Pszczołowski 1978,
273 apud Koźuch 2009, 18). Acele singure elemente comune ar părea să reprezinte –
din perspectiva cercetării – sintangma echivalentă pentru conceptul propriu al
climatului de intersubiectivizare, concept care este pe larg prezentat de la definire până
la explicarea lui încă din primul capitol de analiză a investigației. Aici doar se punctează
o primă confirmare a acelei perspective, subliniindu-se că obiectivele pot fi diferite.
La începutul anului 1989, un articol apărut într-o publicație academică de
prestigiu, “colaborează cu competitorii tăi - și câștigă“ (Hamel, Doz & Prahalad 1989)
s-a bucurat de o largă mediatizare ulterioară, generând bogate și diversificate polemici,
în pragul schimbărilor politice majore ce aveau să urmeze.
Pe lângă faptul că erau tangentate exemplificativ corporații de anvergură ale
acelei vremi – General Motors, Toyota, Siemens, Philips, Canon, Kodak, Thomson, JVC
etc. – articolul era echipat cu concepte noi și – mai ales – cu idei novatoare.
Într-adevăr, realitatea o confirmă neîncetat că “armonia nu este cea mai impor-
tantă măsură a succesului“ (Ibidem, 134). Chiar și literatura realității politice se vede
nevoită să recunoască timid acest adevăr (e.g. Thies 2009, 296) – atunci când se
referă la cooperările internaționale –.
Pe de o parte, autorii articolului postulează: “Cooperarea are limite“.

6
 Aparent, pentru majoritatea orientărilor instituționale/iste și a unor mentalități
tradiționale, uneori și pe alocuri ar putea să pară de necrezut și greu de conceput.
Însă, continuând cu avertismentul că entitățile trebuie să se apere împotriva com-
promisului competitiv sintagma 'compromis competitiv' rămâne destul de puțin aplicabilă
instituționalului a cărui legitimitate (prezumată) înlătură competitivul (incompatibil legiti-
mității) și păstrează compromisul, compatibil la orice, după cum cercetarea o va dovedi.
Pe de altă parte, “colaborarea este competiția într-un alt fel“ (Hamel, Doz &
Prahalad 1989, 134). Deși la prima vedere, colaborarea pare mai degrabă sinonimă
cu antonimul său, pe parcursul investigației s-a demonstrat că există un înalt grad de
compatibilitate între cele două, de vreme ce atât competiția cât și colaborarea sunt
generate pe aceeași logică, cea a provocării și, cu viziune, sunt tacticizate predilect,
de un anume tip de mentalitate flexibilă, productivă și creativă. Însă, aici se va sublinia
doar acea aserțiune foarte importantă a autorilor citați: colaborarea este competiție.
Despre “conflict și cooperare“ (Zartman & Touval 2010, 3-4), “cooperarea în
conflict“ (Zartman & Touval 2010, 165-174), “încadrarea conflictului și a colaborării“
(Gray 2004, 167-8), etc., etc. se pot cita numeroși alți autori și se pot scrie foarte multe
alte detalii (interesante teoretic) dar cu o scăzută relevanță scopului acum urmărit.
Pentru a-l atinge, provizoriu cercetarea își îndreaptă totuși atenția către unul dintre
promotorii marcanți ai acelor teorii de soluționare a conflictelor, Martin Deutsch.
În pofida unor reeditări de dată relativ recentă (e.g. Deutsch 2014), investigația a
apelat la o mai veche scriere a sa, în care – pe lângă esențializarea antonimelor de
interes – înfățișează și o modalitate de definire.
Dintru început trebuie remarcat că toate lucrările și reeditările lui Deutsch, cu o
precizie statistică, au folosit termenul de “cooperare“ și nu vreun alt sinonim – pentru
că nici nu are – spre deosebire de perechea competiție și conflict, cărora le-a inaugurat
dibuirea diferențelor încă de la jumătatea secolului trecut.
Reamintind de “studiile timpurii ale cooperării și competiției“, autorul, pe de o
parte, face mențiune despre “o inerentă teză a ideologiei americane“ potrivit căreia
“concurența încurajează o motivație mai mare pentru a fi productivă decât alte forme
de organizare socială“, iar pe de altă parte, deplânge redusa claritate conceptuală cu
privire la conceptele de bază “concurență“, “cooperare“ (Deutsch 2003, 12), adică
tocmai a acelora care să susțină acea teză inerentă unei anumite ideologii.
Vorbind despre o “justiție brută a relațiilor sociale“ (Ibidem, 17) – pe care prezenta
cercetare, fără să o neglijeze, a asimilat-o și a inclus-o (în ultimele sale secvențe de
analiză) justiției substanțiale –, a făcut primul pas spre acea clarificare conceptuală,
oprindu-se însă doar la cel dintâi termen. Un început necesar.

7
 Prin urmare, potrivit aceluiași autor, termenii “competiție“ și “conflict“ adesea sunt
folosiți sinonimic sau interșanjabil. Aceasta reflectă o confuzie de bază. Deși concu-
rența produce conflict, nu toate situațiile conflictuale reflectă concurența (Ibidem, 10).
Deloc surprinzător, dacă lucrurile se prezintă astfel în cazul a doi termeni aflați în
aceeași logică – cea a provocării –, cazul perechii cooperare - colaborare, a unor logici
diferite și uneori doar posibil complementare (funcție de interes) ar putea să-și înceapă
diferențierea într-un mod totuși comparabil : «Colaborarea produce (se realizează
prin) cooperare, dar nu toate împrejurările de cooperare implică colaborare».
Parafrazarea reprezintă numai un artificiu, posibil util, dat fiind faptul că – datorită
logicilor diferite de manifestare – cooperarea nu implică în mod necesar colaborarea,
cea din urmă nefiind o condiție de existență, o trăsătură caracteristică a celei dintâi.
În sens invers, explicat și exemplificat convingător în analizele investigației, co-
operațiunea / co-operarea este o simplă diferență cantitativă, repetată, a inter-operațiu-
nii / interacțiunii (conforme), fiind implicată inerent (și) într-un proces de colaborare.
“Conflictul poate să apară într-un context cooperativ sau competitiv și procesele
de soluționare a conflictelor care sunt susceptibile să fie prezentate vor fi puternic
influențate de contextul în care apare conflictul“ (Ibidem).
Având în vedere “justiția brută“ la care făcuse referire și în locul “contextului“,
conceptul inedit născut din prezenta cercetare în chip de instrument metodologic de
lucru, al acelui climat de intersubiectivizare dintre un t0 (al unei izbucniri) și un t1 (al
unei soluționări) se va dovedi mult mai practic și întregitor sub ambele aspecte .
Fără a mai interesa definițiile în sine ale conflictului (și competiției) – oarecum
obsolite și vulnerabile unei deconstrucții / desubstanțializări atente – se cam păstrează
impresia că o bună parte a teoretizării sale este o repespectivizare a acțiunii colective
olsoniene, cu al ei interes (comun, de grup) în binomul co-operațiune / ~ co-acțiune /
re-acțiune – cea din urmă fiind o chestiune de grad –.
În tot cazul, investigația s-a arătat mai receptivă la interesul pur al lui Olson în
defavoarea celui cu zgomot adăugat (“ținte, valori, credințe, preferințe“ ) al lui Deutsch;
în definitiv, o realitate construită diferit de cei doi, din interese cu totul diferite.

Trecând referențialul antonimelor la realități concrete, poate fi ridicată problema

prevalenței satisfacerii – în varii grade – a interesului (individual, de grup, comunitar,
etc.). Cercetarea a selectat deloc ’aleatoriu’ două exemple, unul pe securitate și un
altul pe politică (economică) iar, pentru identitate de rațiune și simetria de comparare,
ambele vor fi altruiste, deci nu la un nivel individual ci la cel comunitar ...al EU.
“Iluzia cooperării în domeniul securității“ poate fi justificată în diverse modalități
ca de pildă: “Cooperarea pe securitatea europeană este improbabil să se realizeze

8
din cauza naționalismului (2) și a politicii balanței de putere și, retragerea forțelor
americane va conduce la competiție în domeniul securității“ (Jones 2007, 40).
Ideea de fond, mult mai veche de un deceniu – când a fost publicată lucrarea
citată –, sugerează cum cauzele se traduc în ultimă instanță prin 'interese' nesusținute
pe un traiect federalizant, interese de altfel stabile, care nu au cunoscut mutații
semnificative de atunci, confirmate de academic sau altfel.
Cel de-al doilea exemplu va pune sub reflector o altă realitate din referențialul
antonimelor (aici menținându-se preocuparea doar pentru competiție).
Opiniile exprimate de Majone – care ar putea fi considerate mai degrabă sincere,
decât dure – sunt confirmate prin alăturarea altora, repetate mai bine de trei decenii în
privința acelei realități, nu totdeauna, peste tot și pentru toți la fel de agreată /-bilă.
Sub titlul de capitol “Integration through cooperative competition“, autorul îl
aduce în avanscenă pe economistul Albert Breton care în 1996 argumenta că
“guvernele democratice concurează între ele deoarece ele trebuie să răspundă
intereselor și preferințelor cetățenilor lor. [...] Indivizi și populații întregi uneori au mers
unde era mierea mai dulce, ca să spunem așa, reorientându-și apartenența înspre țara
care era guvernată cel mai bine și de aici diseminarea destul de rapidă a inovațiilor de
instituții și politici de-a lungul continentului în perioada de dinaintea dezvoltării depline
a statului național. [...] Paradoxal [vizionarii integrării europene] au continuat să fie
puternic influențați de modelul statului suveran chiar și când făceau eforturi pentru a-l
transcede. Rezultatul a fost că opoziția lor la naționalism nu i-a determinat să
exploreze căi alternative de organizare a relațiilor interstatale, ci i-a determinat mai
degrabă să transfere la nivel supranațional cât mai mult din modelul național de
statalitate pe care-l primiseră [...] dezvăluitoare în această privință (a integrării pozitive) este
preferința pentru armonizare totală – adică pentru măsuri concepute să reglementeze
exhaustiv o problemă, spre excluderea măsurilor naționale anterior existente [...] André
Breton, în cunoscuta sa carte Guvernele Competitive critică Uniunea Europeană
pentru ceea ce el numește excesiva ei armonizare de politici:“ (Majone 2014, 269-270)
“[...] concurența este minimalizată prin armonizarea excesivă a unei părți substanțiale
a politicilor sociale, economice și de alte tipuri. Dacă vom compara gradul de
armonizare din Europa cu cele din Canada, din Statele Unite și din alte federații, vom fi

(2)
Cercetarea a folosit delimitări nete între individualitate și identitate. Aceasta nu înseamnă că ar fi
ignorat sau că ar fi trecut sub tăcere un segment de literatură valoroasă care teoretizează tocmai
despre problemele identitare – printre care cele naționale par să ocupe un loc 'privilegiat' –.
Prin urmare, investigația a luat în considerare acele lucrări despre cooperarea pe securitatea
europeană care prezintă rolul, locul și interacțiunea ideologiilor naționale, identitare de tot felul, în
succesele și eșecurile cooperării aici pusă în discuție, din diferite perspective, istoricistă, instituțio-
nală, de politici publice, etc. (e.g. Hofmann 2013, 2, 6, 36, 204, passim).

9
impresionați de măsura în care acesta este mai înalt în Europa decât în alte federații“
(Breton 1996, 275-6 apud Majone 2014, 270).
“[...] noțiunea de guvernare competitivă este străină ideologiei integrării
europene acceptate de către fondatori [...] ar fi imposibil de integrat un grup de
economii puternic reglementate fără limitări asupra intervenționismului guvernelor
naționale“ (Majone 2009, 96-7).
“[...] o concurență între regulatori este incompatibilă cu noțiunea de concurență
nedistorsionată în interiorul pieței europene [...] Regatul Unit – membrul care a fost cât
se poate de statornic în apărarea beneficiilor concurenței interstatale – a fost acuzat
că a plasat drepturile individuale și protecția socială sub controlul unei filosofii de piață
liberă incompatibilă cu aspirațiile fundamentale ale Comunității / Uniunii Europene: com-
petiția între regulatori pe această perspectivă este pur și simplu incompatibilă cu misiu-
nea istorică a Comunității Europene“ (Weatherill 1995, 180, apud Majone 2014, 272).
Deci, “în cadrul Uniunii Europene competiția interstatală a fost aproape suprimată
prin armonizarea de politici excesivă“ considerându-se în mod fals că termenul de
competiție “este incompatibil cu (și contradictorie) cooperării [...] această percepție
este greșită. Lăsând la o parte intrigile, cooperarea și competiția pot și de obicei
coexistă astfel încât prezența uneia nu indică absența celeilalte“ (Majone 2014, 273).
Sublinierea antonimelor aici operate nu stânjenește esența ideii finale.
Dacă investigația nu ar fi avut dreptul și timpul suficient să o lămurească, au făcut-
o alții mai simplu și mai devreme (e.g. Ibidem; Breton 1996, 33). Oricum, sensul
funcțional și etimologic al co-operațiunii / cooperării nu are nimic de-a face cu sensul
instituțional al termenului, detaliu implicit dovedit de către cercetare.
În mod aproape natural, competiția, concurența, conflictul și colaborarea se pot
realiza numai prin co-operații / interacții / interacțiuni (re-acțiuni) repetate / cooperări
(negative - în varii grade de “activități incompatibile“, cum le numea Deutsch).
Prin urmare, acum se poate sublinia doar că termenul de cooperare are două
înțelesuri total diferite: unul firesc, etimologic (explicat cu dezvoltări într-una dintre
secvențele analitice) și unul instituțional creat și vehiculat prin LSC autorității.
Așadar, există o relație de antinomie (directă) între conflict, concurență, compe-
tiție – bazate în mod firesc pe co-operațiuni – și 'cooperarea' instituțională, gradul de com-
patibilizare în raport cu colaborarea fiind în schimb (după cum analizele o vor demon-
stra) unul inter/subiectivizat, negociat și / sau condiționat de un interes concret.
Acele voci puțin numeroase care mai invocă sensul firesc al co-operațiunii /
cooperării ajung să nici nu mai prea conteze în raport cu mainstream-ul sensului
împărtășit instituțional. Deși cercetarea s-a alăturat poziției celor dintâi, situația de fapt
ar trebui măcar menționată ca atare, în acest stadiu al prezentării ei.

10
 Un exemplu al nivelului ridicat de a gândi în antonime l-ar putea oferi – printre
multe altele – o sumă de documente oficiale precum EU și NATO: co-operare sau
competiție (EP 2006), care vine în confirmarea liniei de referențializare de mai sus.

3. Î n re fe re nți a l ul tră s ă turi i c ara c ter i s ti c e (de individualizare) investi-

gația trebuie să se asigure dacă identifică o (pre-)condiție de existență a interacțiunii,
procesului ori situației pe care dorește să o definească, adică dacă are o caracteristică
definitorie (și de diferențiere) dintr-un mănunchi de sinonime, astfel cum ele sunt apoi
simplificate, completate, precizate sau delimitate prin antonimele asociate.
Cum problema antinomiei și (lipsei) sinonimiei ar putea fi considerată lămurită
prin cele deja prezentate, cercetarea se încumetă să treacă la pasul următor propus.
În fapt, va fi o primă parte, introductivă a unei alteia explicative, continuată într-
una dintre analizele de început din cel de-al patrulea capitol.
În aceste etapă și context, decontextualizate de trupul ansamblului cercetării, aici
se poate asuma doar că orice inter/acțiune (separată) și / sau co/acțiune – ori co/operare
(ca interacțiuni conforme, repetate) – sunt prezumate ca fiind intențional-raționale (fără
a fi ignorat și emoționalul), altfel simplificat fie scris, motivate de interes.
Potrivit unor opinii covârșitor majoritare, o asemenea caracteristică definitorie
ar părea să existe și că numele ei ar fi ÎNCREDERE.
Acest 'concept' – buzzword al LSC instituționale, până acum rămas neinstitu-
ționalizat din pricina imposibilității de probare directă (concretă / utilă, pertinentă și
concludentă) –, ca multe abstracțiuni ideaționale, are cusurul că nu poate fi măsurat,
în pofida ’argumentelor’ speculative pe care teoria jocurilor le propune prin diverse pre-
zentări fanteziste. Însă acest inconvenient a fost transformat în avantaj (adică în
instrument) pentru LSC autorității ...și nu numai, funcție de interes.
Încrederea a devenit o “religie“ în sine, una laică care completează și / sau
înlocuiește credința / dogma religioasă (explicită), pentru cei superficiali folosind ca un
panaceu bun la orice iar pentru cei rezonabili, doar ca o eventuală (pre-)condiție a unei
posibile co/operări – în cadrul unor instituții, mai mult sau mai puțin formale –.
’Ideologia’ încrederii și, mai ales, a încrederii cooperării, a generat o literatură
fabuloasă care, uneori și pe alocuri, poate fi valoroasă, funcție (și) de autor ori de
contextul și interesul pentru care s-au realizat acele scrieri (cam mult spus - cercetări).
De aceea, chiar dacă la capătul documentării, poziționarea prezentei investigații
a rămas oarecum stingheră și izolată de (cele mai) multe-altele, parcurgerea segmen-
telor de literatură a încrederii (cooperării) trebuia oricum realizată, măcar și pentru a
își cunoaște locul la momentul declanșării analizelor de justificare și susținere a poziției
sale nu întâmplător individual(ist)ă, cel puțin în raport cu peisajul instituțional(ist).
Prin urmare, acum vor fi trecute în revistă câteva repere bibliografice parcurse,
legate de încredere – inclusiv cu cea asociată cooperării / colaborării – urmând ca în

11
cadrul cercetării, într-un capitol următor să fie adaugate alte repere ale literaturii de
specialitate, privind (lipsa de) încredere relaționată cu activitatea de intelligence.
Oricum, încrederea s-a dovedit o marotă de neevitat în economia investigației
întreprinse și, în general, pentru asemenea teme sensibile / percepute astfel.

În această privință – pur teoretic – literatura s-ar putea împărți în cea referită la
încrederea alegerii raționale și la cea a diferitelor culturi sectoriale: politică (și IR),
instituțională, organizațională și, într-o măsură nesemnificativă, profesională – ca să
nu mai fie adăugate și alte numeroase trimiteri la lucrările de sociologie și psihologie
(pentru referiri restrânse de la colectiv / grup spre individual) –.
Însă, în practică, interdisciplinaritatea multora dintre ele face dificilă o împărțire sau
grănițuire riguroasă a abordării încrederii. De bună seamă, exemplificările de argumen-
tare din literatura politică sunt cu totul diferite, de pildă, de cele din lucrările teoriilor
organizaționale, dar cele din urmă se remarcă totuși cu o mult mai mare preocupare
pentru latura practică a teoretizării, spre deosebire de cele dintâi care, nu de puține
ori, transmit parcă un (subtil) reflex ideologizant. Reperele bibliografice care vor fi
enumerate vor acoperi relevantul presupus pentru cercetare în întreaga sa diversitate.
Încredere și suspiciune (Deutsch 1958) poate fi considerată publicația de la care
lexicul termenului acum avut în vedere și-a început popularizarea – “suspiciune
socială“, “încredere mutuală“, etc. – cu definiții și aplicații, pe orientări motivaționale
cooperative/-ste, individualiste sau competitive, cu complementaritatea dintre intenție
și expectație, prin filtre de comunicare, fără ocolirea teoriei jocurilor – la modă și în
acele vremuri –. “Încrederea în teoria jocului“ (Hausman 1997) și alte asemenea lucrări,
pe aceeași metodologie, au încercat să pătrundă mecanismul încrederii și să-i măsoare
influența. Au urmat apoi și primele încercări de teoretizare interdisciplinară a încrederii
(e.g. Rousseau et al. 1998), impulsionate de intensificarea interacțiunilor, odată cu
evoluțiile tehnologice. Dar, pe lângă asocierile cu cooperarea, multe teoretizări s-au
făcut tocmai pe antonimul încrederii, astfel că Politica neîncrederii a avut consacrate
atât abordări juridice (e.g. Epstein 1992) cât și politice, în amicorumuri (e.g. Hardin
2004, 22, 205, passim) sau lucrări separate, mai vechi (e.g. Hardin 2007) ori mai noi
(e.g. van de Walle & Six 2013), în timp ce altele au ajuns până la trădare și adversiunea
față de ea (Bohnet 2006).
Renunțând la control fără a pierde controlul (Spreitzer & Mishra 1999), cu multe
alte publicații anterioare și care au mai tot urmat, arată o altă față (de teoretizare) a
încrederii, însă pe baza unor ipoteze și argumentări (extrem de) diferite față de
concepția prezentei investigații referitoare la relația 'încredere - control'-ul ei.
Metacogniția culturală și încrederea bazată pe influență în colaborarea creativă
(Chua, Morris & Mor 2011) arată și preocupările – asemănătoare celor de cultural
intelligence (succint prezentat într-una din secțiunile celui de-al treilea capitol) – de

12
transculturalizare a încrederii (minimalizând etnocentrismele pe care alții au temeiuri
sustenabile să le opună ca piedici majore).
Nu în ultimul rând se face relaționarea între Încredere și risc (Nickel & Væsen
2012) dar de aici lucrurile se complică, riscul implicând o altă plajă lexicală bogată.
Astfel, riscul, amenințarea și managementul lor, șansa, teama irațională,
paralizarea fricii, dovada amenințării etc. sunt definite și dezvoltate (împreună sau
separat de managementul riscului strategic) într-o literatură special dedicată (e.g.
Randall 2011; Andersen & Scrøder 2011, etc.), importantă pentru și stăpânită de
intelligence și – în mare măsură – relevantă colaborării.
Toată această plajă de abordări a întărit propria concepție a cărei argumentare
este devoalată în a șasea secvență analitică a celui de-al patrulea capitol al cercetării.
Pe confirmarea butadei oldies but goldies, în urma acestei enumerări, ar fi sufi-
cientă doar menționarea a lui Gambetta care cu trei decenii în urmă a substanțializat
întreaga poveste: “Starea ignoranței sau incertitudinea cu privire la comportamentul
altora este esențială pentru noțiunea de încredere. Ea este legată de limitele capacității
noastre de a ajunge vreodată pe deplin la cunoașterea celorlalți, a motivelor și a răs-
punsurilor acestora la schimbările deopotrivă endogene și exogene“ (Gambetta 1988,
218). Este un altfel de a exprima limitele capacității de micșorare a secretului sub-
stanțial, în favoarea unei modeste încrederi referențiale... capacitate ce reprezintă una
dintre cheile de boltă ale climatului de intersubiectivizare, potrivit conceptului dezvoltat
în secțiunile celui de-al patrulea capitol.
Același autor adaugă o altă precizare indispensabilă: “Pentru ca încrederea să fie
relevantă, trebuie să existe posibilitatea de ieșire, trădare, defectare“ (Ibidem, 218-9) din
partea beneficiarului de încredere (~trustee). Despre această cheie multifațetată – care
include și controlul – vor fi multe detalii de finețe care vor însoți analizele investigației.

Amintind de reperele bibliografice relaționate cu încrederea din științele politice

și IR, lăsând la o parte reflexele ideologizante ori incongruența celor lecturate cu o
mentalitate proprie – oricare ar fi aceea – despre o atare vastă și plurivalentă proble-
matică, nu le poate fi ignorată contribuția, fie la adăugarea a numeroase informații utile
investigației, fie la confirmarea unor presupuneri și chiar a faptului că, în multe
împrejurări, în locul încrederii, firul prezentărilor părea să reliefeze contrariul ei.
Oricum, încă de la început, logica întregii cercetări s-a bizuit pe cea a proverbului
rusesc Дoберяй, но проверяй / Trust but verify / Încrede-te dar verifică, proverb favorit
al lui Mikhail Gorbachev (Shipler 1987 apud Kydd 2005), dar care are un miez de
sanitate al realității, îmbâcsită în modul cel mai firesc cu multe adevăruri alternative.
Pe acest segment de literatură sunt mult mai prezente sintagme precum
“încredere strategică“ (e.g. Uslaner 2002, 14, passim; Rathbun 2009, 346, 349-50),

13
“construirea încrederii“ (e.g. Wheeler 2012; Torsten 2013a) și alte asemenea, menite
parcă să vină în sprijinul unei posibile viitoare 'cooperlaborări' în IR.
Cel din urmă autor citat își începe prezentarea cu sintagma “mentalitate
manipulativă“, a cărei eventuală definiție este dificil de descifrat în praxiologia acolo
desfășurată, însă își încheie eseul cu susținerea că “există o diferență (euristică) între
simpla bizuință ca alegere strategică calculată rațional și încrederea înțeleasă ca o
atitudine emoțională ce transcede decizia rațională“ (Ibidem, 2013a).
Este o confirmare adăugată că bizunța / ~ reliance, ceea ce investigația va numi
încredere referențială, este diferențiată și în cadrul altor cercetări, care numesc
“încredere emoțională“ – ceea ce orientează spre credință, spre necunoscut – acel
secret substanțial și care, eventual, s-ar putea desubstanțializa în favoarea bizuinței
doar pe măsura reducerii ignoranței / extinderii cunoașterii.
În privința “mentalității manipulative“ – având în vedere domeniul IR – pe un
raționament inițial (arătat în primul capitolul), presupune un comportament manipu-
lativ care se construiește continuu și reciproc cu o cultură manipulativă pe măsură.
Punând pe talerul unei balanțe imaginare ceea ce se cunoaște și se poate cuan-
tifica, cultura manipulativă – care lasă deci urme materiale –, ar rămâne ca pe celălalt
taler al aceleiași balanțe să se pună cultura încrederii (mereu emoțională) propusă
de Torsten, astfel cum teoretic ar putea rezulta dintr-o simplă (re)construcție.
Relaționarea pe care o face același autor între încredere și vulnerabilitate
(Torsten 2013b) va fi pusă în prezenta investigație într-o cu totul altă cheie conceptuală
a unei teorii proprii și inedite despre climatul de intersubiectivizare.
Deși reperele bibliografice de IR până acum semnalate nu ar putea fi prea
favorabile nici colaborării, nici intelligence-ului (organizațional), există totuși identificate
și unele abordări mai prietenoase lor (e.g. Hoffman 2002).

TEORETIZAREA ÎNCREDERII, cu toată deferența fie scris, pe cât este de

voluminoasă cantitativ, pe atât este de inconsistentă calitativ. Deși prin aceasta – sau
măcar cu ajutorul ei – ar fi putut fi lămurită o sumă largă de conexiuni, de la suspiciune
(Deutsch 1958) / bănuială / presupunere, la supunerea pe încredere / control (Spretizer
& Mishra 1999) / (supra)veghere sau amenințare, vulnerabilitate și risc (Randall 2011),
cu ale lor temeri ori, de-a dreptul frici hobbesiene și spaime visceralizate, până la
antonimul său (imperfect), neîncrederea – cu “politicile“ sale (Epstein 1992; Hardin
2004, etc.) – toate teoriile încrederii se dovedesc șubrede și netestabile (practic),
indiferent că provin de pe filiere ideologice și / sau academic-instituționale ori nu.
Cu ce (teorie sau măcar cu ce) definiție s-ar putea opera atunci când s-ar face
vreo referire, spre exemplu, la încrederea în (cadrul) și față de intelligence ?

14
 Cu ce definiție s-ar putea face o susținere operaționabilă a propriului concept-ins-
trument metodologic numit climat de intersubiectivizare, atunci când vor fi necesare
referi la încrederea referențială, în și de către acela conținută și instrumentalizată ?
Provizoriu, investigația se va opri asupra celei mai vehiculate definiții pe care
însăși autorii au conceput-o pentru o utilizare interdisciplinară, de altfel rostogolită (și
în prezent) – printre multe alte domenii – deopotrivă în științe politice și IR :
“Trust is a psychological state comprising the intention to accept vulnerability
based upon positive expectations of the intentions or behaviour of another... [...]
...Trust is not a behavior (e.g., cooperation), or a choice (e.g., taking a risk), but an
underlying psychological condition that can cause or result from such actions“. //
Încrederea este o stare psihologică care cuprinde intenția de a accepta vulnerabilitatea
bazată pe așteptările pozitive ale intențiilor sau comportamentului altora... [...]
...Încrederea nu este un comportament (e.g. cooperare) sau o alegere (e.g. asumarea
unui risc) ci o condiție psihologică fundamentală care poate provoca sau rezulta de la
astfel de acțiuni (Rosseau et al. 1998, 395).
Pe parcursul unei investigații pot fi întâlnite multe (teorii și) definiții de la ușor
obtuze până la flagrant inepte; nu trebuie exclusă nici eventualitatea unei greșite
înțelegeri din partea celui care face lectura lor. Împotmolirile la fiecare astfel de situație
– ce ar impune un studiu atent, separat și adăugat de redefinire – afectează inevitabil
fluența oricărei cercetări. Dar dacă interesul comun (de grup) al lui Olson este mai puțin
important în prezentul demersul – scutind cercetarea de vreo modificare conceptuală
(măcar dintr-o eventuală perspectivă juridică), validabilă practic – sau dacă evoluția
cooperării a lui Axelrod, oricum nu afectează colaborarea investigată, nefiindu-i
aplicabilă, în schimb “încrederea“, sau mai bine fie scris, avalanșa derivatelor ei – de
la bănuială, până la trădare (deja enumerate mai sus) – crează obligația de verificare
a gradului de eficiență al celei mai en vogue definiții a unei atari încrederi, ca referențial
necesar sau măcar util interpretării și explicării altor detalii de interes.
În urma lecturii, potrivit unei simple analize pe textul citat, s-ar putea înțelege că
încrederea este atunci când există intenția să se accepte o (eventuală) vulnerabilizare
pe expectația – fie ea și optimistă – a intenției altuia.
Deci există (doar) intenția unei acceptări, acceptarea unei vulnerabilități, a unei
slăbiciuni (de la apărare / ripostă), la o altă intenție, intenția altuia, prezumată /
așteptată ca fiind pozitivă, nepotrivnică, favorabilă prezumtivului ’așteptător’, în general
(și nu în mod particular, intenției aceluia de a accepta vulnerabilizarea).
Fără multă erudiție în CDA, se poate constata o inflație de “intenție“ în această
definiție ca ea să mai poată servi cu acest titlu vreunei verificări într-o aplicație con-
cretă. O ’așteptare’, oricare ar fi aceea, pusă (doar) între două intenții – presupuse,
nonmanifeste – venite din direcții diferite, explică nesemnificativ de puțin (și necon-
trolabil) și nu definește nimic, numai dacă (nu cumva) încrederea tocmai asta o fi.

15
 După cum se va arăta în în a patra secvență analitică a celui de-al patrulea
capitol, doar intenția în foarte puține cazuri este / devine și / sau se menține relevantă.
Nefiind cititor de gânduri (și intenții), ca cineva să accepte intenția altuia, ca să
știe ce trebuie să accepte, trebui ca mai întâi acel ’altul’ să și-o facă manifestă.
Manifestarea intenției, ca reflex mental, al unui experiențial / al unei mentalități
(deja formate) s-ar putea materializa / comunica nonverbal cât să fie subiectivizată ori
IN VERBIS, într-un limbaj al semnificațiilor care să poată fi subiectivizat, corect înțeles.
Apoi, evaluând ceea ce s-a priceput din mesajul transmis, presupunând că este
sincer exprimat și că, în lipsa unui interes anume, va fi perceput cât se poate de neutru,
urmează ca cel care l-a recepționat cu pricepere și neutralitate să vadă dacă acceptă
sau nu conținutul acelui mesaj, al acelei intenții (exprimate, materializate, evaluabile),
pozitive mai mult sau mai puțin, în raport cu ce credea destinatarul că ar fi astfel.
Dacă din previziune, nu este exclusă eventualitatea unei vulnerabilizări, atunci –
pe principiul costuri-beneficii – funcție de intenția (sincer) exprimată și (neutru) de
fericitul destinatar astfel recepționată, acesta va putea pune în balanță dacă, în ce
condiții și cu ce limite o să accepte (deci, deja o alegere, post-intențională) “intenția“
evaluată (potențial prejudiciativă sau nu) a altuia.
Totuși, succesiunea prezentată nu definește vreo “încredere“, ci calculul... a ceea
ce este / poate fi știut, a ceea ce se (poate) cunoaște în baza unui experiențial,
interconectat intențional-rațional (așezat întotdeauna și inevitabil pe un emoțional,
favorizat sau nu de un climat dat) cu o situație concretă, în baza unei anume mentalități
(deja formatate) în raport fie cu intenția unui ne/cunoscut (bine și de mult timp), fie cu
instinctul unui non/biped sau a oricărei alte aparente “obișnuințe“ naturale.
Calculul făcut în temeiul a ceea ce se (poate) cunoaște este unul al bizuinței /
încrederii referențiale de tipul ”am încrederea că știu (mai mult sau mai puțin) 'destul'
pentru un calcul, invariabil subiectiv – evaluând după priceperea și interesul meu –”.
Ține de mentalitate dacă evaluarea se face ori de câte ori este nevoie, după ce
criteriu se stabilește o atare 'nevoie' (dacă se renunță și când la un asemenea calcul
– de dragul “încrederii“ –) dar mai ales cum se face acel calcul, în baza cărei informații,
din ce surse (sinceră / credibilă / verificabilă) provine, cum este ea asociată cu altele
pentru o interpretare utilă interesului (de interacțiune), cum este ea memorată (de
experiențial) pentru a fi utilă într-un alt concret viitor, etc., etc.

TEORETIZAREA COMPORTAMENTULUI DE ÎNCREDERE – pe aceeași

definiție la modă, citată și supusă atenției – este cel puțin la fel de discutabilă și de
nesustenabilă oricărei verificări rezonabile, imposibil de întrebuințat atât pentru
intelligence, cât și – mai ales – pentru interacțiunile / procesele de colaborare.
Într-adevăr, enunțul definiției povestește despre un comportament al altuia față
de care cineva (trebuie) să-și declanșeze (doar) o intenție pentru a îl accepta.

16
 Dacă apare acea ezoterică intenție față de o manifestare (inițiată, în desfășurare
– dar fără o rezultativă care să fi prejudiciat deja –), înseamnă că acel cineva va fi
copleșit de încredere față de autorul prim al acelei manifestări, aflată în parcurs.
Dacă nu re/cunoaște încrederea, sau măcar intenția, înseamnă că neagă
ne/re/cunoscător evidenta realitate, astfel cum a fost ea construită social și consfințită
de definiția pe care investigația nu a reușit să o înțeleagă încă.
Dar prin explicația cu care definiția este completată, cooperarea autorilor își
dobândește o primă identificare și elogioasă recunoaștere: intenția – din enunțiativ –
devine sinonimă cu condiția psihologică (de bază) – din explicativ –; intenția, care nu
este instinctivă, impulsivă, reflexă este deci sinonimă cu instinctivul, impulsul, reflexul,
care stimulează sau inhibă varii acțiuni – intenții (acțiunea de a intenționa ?!) sau
comportamente, potrivit enunțului –. În sursa citată nu apare o altă definiție a “condiției
psihologice de bază“ care să lumineze cititorii în ce cheie să-i interpreteze semnificația.
Potrivit acelei logici, cineva – oricine ar fi acela – ar putea să aibă încredere că
orice (infr)acțiune ar săvârși cu intenție, cu știință, va fi astfel sinonimă cu una
comportată reflex, firesc, natural.
Din motivele prezentate, în pofida H-index // indicelui Hirsh remarcabil pe care îl
are definiția în discuție, după cum și cât a fost ea întoarsă pe toate fețele și analizată,
în raport și cu alte interpretări ale ei – din alte lucrări care au mai preluat-o –, nu poate
fi considerată utilă prezentului demers investigativ, nici în folosul intelligence-ului și nici
în cel al colaborării. Totuși, va fi reținut ceea ce este convenabil și în interesul cercetării
să fie reținut : Încrederea nu este un comportament (e.g. cooperare) sau o alegere
(e.g. asumarea unui risc)... [...] (Rousseau et al. 1998).
Fiind de acord cu ceea ce nu este încrederea, tot este mai mult decât nimic,
pentru a lăsa deoparte ceea ce se va dovedi ca ea ar putea fi.
Implicit deja s-a sugerat că încrederea este un buzzword al unui adevăr alternativ.
Ca orice ’adevăr’ de o asemenea anvergură, al unei realități construite mai mult sau
mai puțin socio-instituțional, încrederea își poartă înfățișarea și LSC credinței laice, sora
(la fel de instituțională și) pământeană a celeilalte. Dar asta, în pofida explicației de
însoțire a definiției, pare să fie o “alegere“, o alegere anume instrumentalizată, hrănită
și folosită instituțional (fără instituționalizare explicită) – care, într-adevăr, răspunde la
stimuli și inhibatori – provocate sau rezultate de la [varii] acțiuni (Ibidem) –. În definitiv,
este un “risc asumat“ de cel care o invocă sau chiar crede în ea.
Până la ’derivate’, conceptul de ”încredere” – care nu poate fi ignorat – va fi
dezvoltat și prezentat altfel, doar ca încredere referențială, în succesiunea analizelor
climatului de intersubiectivizare, care la rândul său este multifațetat, dificil de expli-
cat în pagini puține și mult mai greu de definit. Totuși, avansarea unei reprezentări
grafice a acelui concept, a acelei ’încrederi’, s-ar putea să fie oportună acum și aici :

17
18
 Astfel, pentru a fixa orientativ poziția și rolul acelei încrederi referențiale și în
anticiparea unor etape de analiză ale acelor secțiuni, s-a propus ilustrativ – într-o formă
grafică centralizatoare dar simplificată totodată – prima planșă a cercetării, cea de mai
sus, care să facă mai comprehensibile explicațiile acestui referat de cercetare,
indiferent și independent de întinderea pe care o va avea forma finală a lucrării.

Spre deosebire de mainstream care în principal teoretizează încrederea prin

raportare și în asociere cu cooperarea, printr-o planșă generală s-a încercat să se
ilustreze că teoretic există posibilitatea unei bizuințe și doar într-o încredere referenți-
ală, raportată numai la cunoaștere - intelligence - informație (în înțelesul care este
dezvoltat în capitolele 3 și 4 ale cercetării), în asociere inerentă – cel puțin sub aspect
social – cu comunicarea ei, indiferent de climat și a/simetriile de inter/subiectivizare.
Într-o perspectivă mai largă, această încredere referențială, aflată în opoziție și
în concurs / competiție cu secretul substanțial, constituie împreună climatul generic (cu
grad variabil) de intersubiectivizare pentru orice interes concret (de acțiune, reacțiune
sau interacțiune – inclusiv repetată –) în care, referențialul de încredere, doar ceea ce
este cunoscut și deci numai în măsura cunoașterii, ar putea fi evaluat și utilizat.
Astfel, încrederea referențială este doar cunoscutul / cota (relativ) cunoscută a
climatului în care un interes concret este – mai mult sau mai puțin – satisfăcut și la a
cărui satisfacere acel climat își aduce o contribuție (variabilă) proprie adăugată.
Deocamdată această pseudo-definiție provizorie ar putea fi mulțumitoare și minim
suficientă contextualizării planșei prezentate, până la parcurgerea celorlalte analize,
explicații și interpretări adiționale, ulterioare ei pe întregul parcurs al cercetării.

În cele ce urmează vor fi aduse în prim planul discuției și unele surse bibliografice
care să proiecteze confirmări potrivit cărora nici măcar cooperarea instituțională nu
are drept caracteristică definitorie încrederea, aceea clasică, din definiția citată mai
sus (Rousseau et al. 1998) și apoi tocmai contestată justificat pe fisurile ei de logică.
Înainte de a fi punctate acele asemănări de opinii, dat fiind faptul că în investigație
a fost operaționalizată literatura publicată în limba engleză, sunt utile unele precizări
cu privire la parte din lexicul încrederii din respectiva limbă.
Proiecția polisemică a celor mai utilizate cuvinte pare să fie îndreptată în trei
direcții de interes: sinceritate, siguranță și sprijin.
Plecând de la punctul de raportare al sinelui, cu siguranță de sine, încrederea de
sine, confidence – și ca mărturisire (presupusă ca fiind sinceră) ori ca încredințare –
și până la exprimări generice ale încrederii, reliance, văzută ca bizuință sau sprijin,
diferitele contexte și numeroasele derivate – e.g. reliability (încredere, bizuință,
siguranță, exactitate) – lărgesc conținutul semantic al celor trei direcții proiectate.
Însă, cuvântul cu cea mai mare pondere de întrebuințare în literatura dedicată
încrederii este – în mod firesc – trust, însoțit sau urmat la mică distanță de trustwor-
thiness, cu care face pereche: “trustworthiness is not trust. Whereas trust emanates

19
from the trustor, trustworthiness is a characteristic of the trustee“ // ~ încrederea
încredințată / beneficiul încrederii nu este totuna cu încrederea propriu-zisă. În timp ce
încrederea emană de la creditorul de încredere, încrederea încredințată este o carac-
teristică a beneficiarului de încredere (Schultz 2006).
Pe cât de puțin importantă în teoretizarea generică, diferențierea între trust și
truster / Tr, ca sursă a încrederii și trustworthiness și trustee / Te, ca investiție /
destinație a ei, este valorizată în teoretizările aplicate, cu exemple concrete.
La cei cu preocupări taxonomice, pe lângă această diferențiere de bază mai apar
multe altele, care extind lexicul acestui subiect de interes, din teoretizarea lor, păstrând
totuși rezultativ, în linii mari, cele trei direcții de proiecție semantică între sinceritate
(onestitate, corectitudine), siguranță (securitate, control) și sprijin (bizuință, contare).
După aceste precizări lingvistice posibil utile, se poate reveni la ultimul autor citat
tot în perimetrul lor, care deși s-a bizuit tot pe definiția interdisciplinară a lui Rousseau
(et al.) – dar de care prezenta investigație s-a dispensat – a fost mai mult interesat de
crearea unui model - cadru aplicabil în e-commerce environment // mediul comerțului
electronic, specific virtualului. În acel model de încredere situațioanală, ceea ce
autorul numește când încredere specifică, când încredere situațională (Schultz
2006), pe fond este cam ceea ce această investigație numește încredere referențială.
“Încrederea specifică este încrederea (propriu-zisă / trust) unui creditor de
încredere (Tr) într-un beneficiar de încredere (Te) cu privire la un obiect de încredere
într-un mediu de încredere“ (Ibidem). Poate că dacă nu ar fi rămas tributar acelei
definiții – care nu reușește să definească ceva (Rousseau et al. 1998) – acel mediu
(de încredere) însumat cu ecuația (încrederii) pe care o folosește pentru dinamica
unei situații concrete, climatul din concepția cercetării de față ar fi fost prefigurat cu un
deceniu mai devreme, ce-i drept cu un alt conținut, unul înșelător, al încrederii, dar nu
al uneia socializate – căci în e-commerce environment nimeni nu are timp de așa ceva
(spre deosebire de social media în care situația este inversă și toți numai asta fac).
Autorul citat nu pare să vadă mediul (de încredere) ca pe un ’terț inclus’, cu
contribuție proprie adăugată; climatul de intersubiectivizare teoretizat / instrumentalizat
de / în prezenta investigație devine astfel o abordare cu totul diferită.
Poziționarea axiologică dintre încredere care ar fi bună și neîncredere care ar fi
cu necesitate rea, deși sesizată ca nepotrivită și neproductivă încă din urmă cu trei
decenii (Lewicki, McAllister & Bies 1998, 442) dar totuși perpetuată până în prezent,
nu este doar rezultatul unor definiții la modă, spillover-uite în mediile instituționale, aca-
demice și nu numai. Însă, până la urmă, rezultatele sunt cele care contează.
Astfel, în cadrul rezultatelor avute în vedere pentru folosul acestui demers nu se
poate contabiliza prea multă susținere în favoarea abordării de față, care nu se
poziționează pe axiologicul bine - rău, ci pe cel pragmatic dintre necesar / util - inutil.
Într-un fel sau altul, depășind idei năstrușnice precum încrederea în intenții (e.g.
Evans 2003, 52), varii definiții improprii unei atari calificări sau mentalitățile imitative

20
(doar de compilare și de colportare) ori interese publicistice accidentale, unii autori au
încercat să iasă puțin din tipare și să fisureze șabloanele obișnuite, nuanțând diferența
dintre bizuință (cunoaștere) ca alegere calculată rațional și încrederea emoțională, ca
atitudine ce transcede decizia rațională (Torsten 2013a) spre secretul substanțial sau
insistând pe specificitatea dintr-un anumit mediu și pe dinamica / schimbarea de
situație concretă din acel climat (Schultz 2006).
După cum deja s-a arătat, prin relaționarea dintre încredere (referențială) și
limitele cunoașterii / necunoaștere (substanțială), Gambetta (1988, 218) se situează
cel mai aproape de concepția prefigurată în această cercetare, astfel cum a fost ea
prezentată schematic în planșa 1, ulterior parcurgând un lung itinerariu de verificare.

4. Î nc re de re a ș i coope ra re a î n c ons truc ti vi s m nu cauzează colabo-

rării nicio neliniște suplimentară celor mai sus arătate, având avantajul de a fi fost
lăsată deoparte. Să fie oare un avantaj real ?
Despre cooperarea constructivistă (e.g. Hopmann 2010, 106-110) mai pot fi
găsite unele titluri; despre abordări mai mult sau mai puțin constructiviste ale încrederii
în cooperarea internațională (e.g. Rathbun 2009, 26, 38, 201, 227, passim) ori a
încrederii și neîncrederii în IR (e.g. Kydd 2005, 21-25) de asemenea.
Însă, despre vreo colaborare constructivistă – potrivit oricărei atente căutări – nu
a scris nimeni nimic; nimeni nu a publicat (în limba engleză) vreun studiu ori articol cu
/ despre abordarea constructivistă a colaborării.
Autorii aici citați au făcut referiri precise numai la cooperare – cea instituționa-
lizată, potrivit interpretării justificate în secțiunea 2 a acestui referat de cercetare –.
În situația dată este inutilă orice speculație privind eventuala lipsă de interes a
constructivismului pentru acest proces atipic.
În aceste împrejurări, investigația de față nu va prea putea fi raportată la o altă
cercetare constructivistă pe același profil, prin care să se verifice și să se confirme
măsura în care constructivismul ei este autentic, acela critic, inițial declarat și asumat.
Indiferent de încadrarea teoretică pe care o va primi acest demers, investigația
păstrează preocuparea de îndeplinire a obiectivelor tezei pe o cale nebătătorită, înso-
țită cu demonstrațiile analitice care sunt / vor fi considerate necesare.

5. Re fe re nți al e le c omporta me nta l ș i c ul tura l a s oc iate ale încre-

derii și cooperării, destul de neclare până la trecerea în revistă a literaturii lor, permit
acum să se afirme cu convingere că toate acelea se dovedesc improbabile.
Cum s-ar putea pune în analiză o cultură a încrederii având în vedere interesul
rezervat culturii – dezvoltat pe larg în primul capitol al tezei – și definiția interdisciplinară
a încrederii, tocmai pusă la îndoială / contestată de-a dreptul în paginile anterioare ?
Cu ce comportament asociat ar urma să se reconstruiască continuu și reciproc ?
Cum ar putea ca o cultură să se re/construiască continuu și reciproc cu o condiție
psihologică – fie ea și de bază (Rousseau et al. 1998) – sau doar cu o intenție ?

21
 Chiar presupunând că – nefiind nici măcar o alegere (e.g. asumarea unui risc
Ibidem) – totuși ar putea fi ipotetic un comportament (înțeles deci ca o manifestare arti-
culată / coerentă și consecventă), cum ar putea fi acel comportament al încrederii ?
Și cum ar putea acela, până la urmă (cu / pe ”definiția” încrederii), să fie definit ?
Aceste dileme de logică primară, lăsate fără răspunsuri rezonabile publicate, nu
reprezintă un obstacol pentru LSC instituționale, în cadrul cărora sintagma de cultură
a încrederii și-a inaugurat de mult popularizarea propagandistică.
Analizele cercetării, cu tristețe dovedesc repetat că, în mentalitatea și concep-
țiile instituționaliste, un comportament conform, suficient de convenabil / atent regle-
mentat și apoi controlat, trebuie să fie tradus ca fiind un comportament de încredere.
Situația devine stânjenitoare atunci când până și instituționaliștii se văd nevoiți să
recunoască modalitățile de manipulare subconștientă (e.g. Fieschi 2003, 62) a acelui
comportament, care este unul controlat și nu unul al încrederii – în care controlul ar
trebui să fie absent –. Partea ușor hazlie este că uneori și pe alocuri multe aprecieri
privind, de exemplu, loialitatea sau free-riding-ul sunt judecate și, după caz, sancțio-
nate pe referențialul unui standard, al comportamentului de încredere, care este o
ficțiune, unul printre multe alte adevăruri alternative instituționale de necontestat.
Cu atât de multe ficțiuni construite social care să fie decupate de orice logică
verificabilă (funcție de interes), o polemică prea consistentă pe cultura cooperării ar
fi de prisos sau ridicolă. În ceea ce privește înțelesul firesc de cooperare, acela de co-
operațiune a oricărei activități rutiniere, repetate conform, conform unor reguli sau
practici, așa după cum cercetarea o să tot demonstreze, orice activitate, proces, profe-
sie, poate avea o cultură proprie (a co-operațiunilor prin care acelea le realizează).
Așadar, s-ar putea vorbi despre o cultură a cooperării cam tot așa cât de serios
s-ar putea susține o cultură a interacțiunii ...sau una a re/acțiunii, etc.
Însă în privința a ceea ce s-ar putea numi cultura cooperării instituționale, în
baza celor deja prezentate de la începutul referatului, susceptibile de multe alte com-
pletări (de altfel, deja realizate în cadrul aceluiași capitol 2 și pe parcursul investigației),
există totuși un comportament cu care să se poată (re)construi continuu și reciproc.
Astfel, atâta vreme cât acel comportament instituțional este conform, acceptă
controlul formal, se supune / eschivează elegant prin varii mijloace (’prea-politețe’ /
obediență, achiziție de favoruri, etc.) de la acel control informal – mult mai difuz și cu
eficiență exponențială /-izată –, simulează (sau nu) loialitatea, reflectă îndeplinirea
sarcinilor asumate prin (angajare sau) contractare și nu i se identifică un eventual free-
riding, acela ar putea fi numit un comportament instituțional al cooperării.
Prin urmare, dacă cineva este, de exemplu, bugetar (în intelligence sau nu) și își
face treaba / îndeplinește sarcinile înseamnă că este cooperant – cel puțin teoretic –
Practic, doar dacă socializează – cu cine (și cum) trebuie – este cooperant, ceea
’ce face’ putând să conteze mai puțin și / sau să devină scuzabil. Ar fi neindicat /

22
periculos să îi vină vreo idee (creativă), caz în care comportamentul aceluia nu ar mai
(putea) fi considerat conform, predictibil, fiind / putând fi etichetat ca necooperant.
Nu (există și nu) pot exista teorii / cercetări despre vreo cultură a necooperării cu
care comportamentul necooperant să se re/construiască reciproc, măcar temporar.
De aceea s-a intervertit ”instituția socializării” cu prinosul său de nebănuite
avantaje, care pot deveni ceea ce par numai dacă, acolo unde și atunci când ”vin cu
ideile mele și (trebuie să) plec cu cele ale șefilor ierarhici”; astfel ’intersubiectivizarea’
este relativizată și se metamorfozează într-o socializare instituțională.
Dar deja cultura cooperării instituționale începe să se confunde cu cea institu-
țională și comportamentul cooperant instituțional cu cel pur și simplu instituțional.
Nimic surprinzător : sunt sinonime !
Cuvântul “cooperare“ în acest peisaj ideologic și / sau propagandistic – după cum
s-a mai arătat și mai sus – este doar zgomot, un zgomot ale cărui forță și tenacitate
reflectă invariabil o mentalitate, una care a beneficiat de cuvenita atenție în teză.
De aceea devine foarte important de știut cum și când o instituție folosește terme-
nul de cooperare sau pe cel de colaborare și – mai ales – sensul real pe care îl atribu-
ie lor sau fiecăruia separat, în climatul instituțional dat și într-un context concret.
Ca extern al unei asemenea instituții – și spre deosebire de cealaltă categorie
de entități (organizația), ambele categorii avute deopotrivă în interes și analiză de de-
construcție în cadrul investigației – , intersubiectivizarea este la fel de problematică
ca a unui / oricărui intern(ist) aflat la baza ierarhiei și care nu socializează destul.
PR-ul acelei entități, și mai ales unul iscusit, nu își permite să intersubiectivizeze,
măcar din orgoliul profesional al celui care știe bine ce face, tot timpul și cu oricine.
Acel PR, al respectivei instituții – una generică, desigur –, doar va comunica, așa
cum înțelege o instituție actul de comunicare, cooperant, specific culturii de coope-
rare pe care o propovăduiește cu același PR neobosit, într-un efort continuu și la fel
de neobosit de propășire a unei bune și îndelungate “colaborări“, spre un bine comun,
de largă împărtășire. Acel bine, (numai) așa cum îl înțelege instituția, este un bine de
neevitat, este cel legitim și unul lipsit de competiție.
Cooperarea petentului – unul generic, firește – este tot așa, de neevitat.
Altfel scris, dacă s-ar inversa raționamentul, atunci s-ar putea afirma că există o
cultură a cooperării forțate. În definitiv, ar fi un eufemism rezonabil pentru o cultură a
conformării. Însă propaganda nu este întâmplătoare ori lipsită de o logică subtilă :
Cooperarea instituțională (cu și prin “cultura“ ei, a instituției) echipează peten-
tul cu o complicitate (3) în formă continuată SINE DIE, indiferent de interesul concret al
aceluia în raport cu competențele materiale (non-concurențiale) ale genericei instituții.

(3)
Complicitatea este un termen întrebuințat cu două sensuri, unul juridic și un altul (romantic și / sau
mai degrabă) alăturat amiciției, unei relații (oarecum) afectuoase, socializate, de acceptare /
susținere în diferite grade de explicit. Ca foarte multe alte cuvinte – printre care, NOTA BENE, și
cooperarea –, termenul pus în discuție s-a îndepărtat de la sensul etimologic latin (cu origini în

23
 Oricum, odată ce și cât timp nu este stânjenită, conformarea formală lasă petentul
liber (doar în sfera nereglementată), libertate condiționată însă de interesele uneori și
pe alocuri destul de instabile ale instituției, care poate riposta în dublu standard față
de cei cu care nu a cooperat, în comparație cu cei complice, conformi / cooperanți sau
măcar cunoscuți ei, cunoscuți după anumite criterii de re/cunoaștere convenabile.
Fără un CDA pretențios, interpretarea se poate verifica prin comparația cu LSC
organizațional. Organizaționalul – (doar) cel care (încă) nu are afaceri ori nu are de a
face în general sau prea des cu instituționalul – , încurajează comportamentul compe-
titiv care are o cultură pe măsură, una (cândva) imbatabilă pe piața și în viața liberă.

Pe lângă prefigurarea unei mentalități birocratice cu care cultura instituțională

instrumentalizează “cooperarea“ – cel mai des, neînsoțit de atributivul “instituțională“
– și pe lângă comportamentul de conformare, (re)construit reciproc și perpetuu cu o
cultură a conformării la și sub autoritatea prolificelor “instituții fără comunitate“ (Fiesch
2003, 62), complicitatea petentului (generic) la interacțiunea cu acea autoritate de
neevitat nu este singura țintă a logicii respectivului zgomot.

vechea greacă), în prezent ajungând să prevaleze semnificația juridică, pe care prezenta

investigație o îndepărtează și o va ignora, în favoarea celeilalte semnificații.
Complicitatea – în înțelesul aici folosit accentuat și repetat – reprezintă o participare secundară /
implicare la acțiunea / activitatea / procesul inițiat / desfășurat de autor. Autorul ar putea să-și
îndeplinească cele propuse fie cu implicarea altuia, fie fără acea contribuție adăugată / participare
secundară, dar cea din urmă îi conferă sentimentul (și îi întreține imboldul) că nu este singur și /
sau că face ’bine’ ceea ce face. Din această perspectivă, complicitatea se înfățișează (doar) ca
un stimul – care poate să aibă diferite grade de implicare / stimulare, pozitivă sau nu, scopului
urmărit de autor –. Stimulul va fi cu atât mai puternic / eficient cu cât între autor și complice
legătura este mai apropiată. Apropierile – în acest registru – se realizează preponderent prin
socializare. Astfel, va (putea) beneficia de complicități în primul rând din partea celor cu care a
știut / vrut să socializeze mai bine / mult. În demersul său, autorul nu ține cu necesitate – nici n’ar
cam vrea – să-și intersubiectivizeze intențiile pe de-a întregul. Din sens opus, nici complicele nu
ține neapărat să cunoască / înțeleagă toate detaliile de (inter)acțiune / profunzimile de interes ale
autorului. Prezența / participarea secundară / implicarea lui acolo este mai mult justificată de
(pre)existența și de dragul relației, din iubire, prietenie, rudenie, afinități – într-un spectru larg identitar
(etnice, politice, religioase, de gen, etc.) – ori valori împărtășite (culturale, profesionale, etc.).
Complicitatea, dacă ar fi înțeleasă în forma ei originară – de complexitate (gr.) –, este într-adevăr un
complex de relație ...și de relații, cu o complexitate pe măsură de consecințe relevante cercetării.
Fără să se mai insiste deocamdată asupra lor, aici vor fi punctate doar efectele legate de
(responsabilizare și) responsabilitate – atât în privința (gradului de) implicării ~ așa-zisul și
adesea greșit-înțelesul angajament, cât și în privința rezultatelor –. De aceea, printre multe alte
particularizări astfel derivate, – sub rezerva argumentării (ulterioare) – aici doar se asumă că
freeriding-ul este specific complicității / cooperării, iar defectarea este proprie coautoratului
/ colaborării. În intelligence ...uneori, asta contează !

24
 Cooperarea (instituțională) poate fi leitmotivul ideal de uz extern nu atât pentru
acel no name petent, care oricum nu îi contează – decât poate statistic –, cât pentru
alte entități și / sau autorități la fel de legitime și de neevitat, din climatul instituțio-social.
Prin și cu complicitatea (3) acelora, într-un spectru larg – de la puțin utilă până la
foarte necesară (ori indispensabilă) – autoritatea își poate re/configura și re/afirma
dimensiunile și legitimitatea dar, pe de altă parte, își poate scuza – fără puniție ori cu
una adesea teoretică și / sau împărtășibilă tuturor – orice disfuncționalitate, vinovate
urmând să rămână frecvent doar unele probleme de cooperare, comunicare, etc. și
eventual entitatea înainte ’parteneră’, acum inerent devenită (sau percepută) complice.
Sub varii presiuni, un alt zgomot se poate asocia anumitor cooperări (instituționale),
cel al comunicării cu numeroasele ei subtilități, al “politrick“-urilor (Kick 2001) cu toată
pletora de dezinformare, manipulare, ideologizare, propagandă și adevăruri alternati-
ve, exprimate în dublu limbaj pe canale multiple. Gălăgia celor două zgomote concerta-
te poate distorsiona sau elimina orice brumă de intersubiectivizare reală.
Însă, complicitatea și scuza nu ar fi suficiente cooperării (instituționale) fără o altă
țintă a sa, controlul ori, numit mai soft, “monitorizarea reciprocă“ (e.g. Elster 1989, 41;
Ostrom 2015, 45) a complicelui de interacțiune / partenerului cooperant.
Cooperarea poate fi un pretext îndestulător – care prin forța lucrurilor devine și
legitim – pentru monitorizarea acelei entități față de care se manifestă întreaga
încredere, adică față de care nu există secrete care să trebuiască apărate.
După cum se insistă passim pe parcursul cercetării, nici colaborarea nu face un
secret din control, numai că ceea ce înțelege colaborarea prin informație și control se
dovedește total diferit de semnificația și întrebuințarea pe care cooperarea o atribuie
acelorași termeni, cu implicații deconstruite și efecte pe larg analizate în investigație.
În linii mari, fără a fi singurele, aceste trei ținte sunt vizate în principal de
cooperarea (instituțională). Prin (complicitate și / sau) compromis se rafinează și se
șlefuiește exercițiul autorității, nu de puține ori asigurându-se o escamotare, o rarefiere
și / sau o inversare de responsabilitate. Prin control, pe lângă faptul că se conferă
prinosul cuvenit rațiunii de a fi a autorității, reunește din altă perspectivă termenii care
justifică controlul: încrederea și secretul.
Încrederea în instituție și / sau secretul instituției (partenere) proiectează adesea
logica simplificată / superficială a cooperării, un buzzword ajuns oricum și oricând util.
Așadar, după cum s-a subliniat de la bun începutul acestei ultime secțiuni a
referatului de cercetare, o cultură a co-operațiunii (etimologice) de sine stătătoare nu
poate exista iar cultura cooperării (instituționale) este sinonimă perfectă cu cultura
instituțională, după cum va fi demonstrat și în dezvoltările analitice ale capitolului 4.
Dacă însă chiar trebuie acceptat că într-un anume caz particular ar exista o
anumită cultură a cooperării, atunci va fi util de verificat deîndată măcar (una din) cele

25
trei logici considerate – sub rezerva argumentelor ce vor urma parcurse în teză – că
o asemenea cultură le încapsulează: a complicității (3), a scuzei și a controlului.
Acestea sunt suficient de versatile ca să se ascundă în umbra logicii nevoii pe
care autoritatea se bizuie într-o manieră covârșitoare. Într-un caz concret de invocare
a unei asemenea fantoșe de 'cultură' este imposibil de dibuit un comportament (stabil)
cu care s-ar putea construi reciproc și continuu, într-un timp relativ scurt.
Versatilitatea acelor logici călătoare poate estompa, devia temporar sau malver-
sa perceperea obișnuită a nevoii, precauția la manipulare, adevărul alternativ, etc.
Important este ca verdictul să nu fie dat grabnic, până la încheierea unei
temeinice verificări. O bună aplicație în cotidian ar putea să o ofere, spre exemplu,
orice no name NGO (finanțat instituțional, într-un secret 'variabil'), apărut de nicăieri,
care proslăvește binevoitor și ”dezinteresat” – printre alte culturi – cultura cooperării.
Cultura cui, de când și cum formată ? Cooperarea cui și pentru ce ?
De aceea, din ce în ce mai des și deloc întâmplător zgomotul comunicării dă
vigoare celui dintâi, cel al cooperării, cu repercusiuni directe asupra (calității) informa-
ției, modului cum și momentului când aceasta este folosită / instrumentalizată.
De aceea, ar trebui păstrat în atenție faptul că – spre deosebire de colaborare –
vocația acestei interacțiuni, a acestui proces, este mai puțin pentru inițierea și mai mult
pentru menținerea și / sau dezvoltarea relațiilor, cel mai adesea într-un mod dirijat.
De aceea, spre deosebire de colaborare, cooperarea (instituțională) are o cu totul
altă propensine și nevoie de socializare, întrebuințând comunicarea într-un fel propriu.
Colaborarea, la rândul său, spre deosebire de cooperare, concepută și axată
pe soluționarea ori depășirea unei provocări, a unui obstacol, a impredictibilului, etc.
reclamă intersubiectivizare și instrumentalizează diferit atât informația cât și actul
comunicării, inclusiv socializarea celei din urmă, dar numai în măsuri atent calculate.
Prin urmare, cooperarea nu este bună sau rea. Pe lângă conținutul și limitele
sale, la fel de importante rămân ”detaliile” pentru ce și cum este ea folosită.
Pe fond, deși deloc ”identică” – cu nuanțările substanțiale dezvoltate de-a lungul
tezei – situația colaborării este comparabilă : ...nu este bună sau rea, este utilă.
Deci, deloc identice, fiecare cu individualitatea sa, fiecare cu atuuri și vulnerabili-
tăți diferite, fiecare altfel, tocmai pentru că fiecare are o natură și o logică distincte.
În fine, o cultură se înfiripă singură și nu declamativ.
Spre deosebire de cooperare, colaborării nu numai că i-ar fi inutilă o astfel de
cultură ci i-ar fi și păgubitor de incomodă, așa cum cercetarea o demonstrează până
la concluzii ...și dincolo de ele. De altfel, în cadrul investigației, încă de pe parcursul
capitolului 2, pe temeiuri exemplificative s-a putut argumenta convingător că sintagma
’cultura colaborării’ este un nonsens, o imposibilitate tehnică ...și logică, deopotrivă.

26
 Trecând concesiv peste uzul interșanjabil – deja hibridizat provizoriu (și nu numai)
într-o cooperlaborare de circumstanță (hibridizare cu potențial nebănuit de teoreti-
zare, sugerat spre finalul tezei) – și peste conținutul eclectic și confuz al definițiilor
'încrederii', încrederii colaborative, comportamentului colaborativ, activității colaborative,
etc., etc., întrebuințate fără zgârcenie într-un atare segment instructiv-educativ de
literatura academică, cercetarea a spicuit doar câteva exemple :
S-ar putea începe chiar cu evoluția cooperării a lui Axelrod. Pentru cine nu are
un background de studii economice precum acel autor (și fără pretenția de a fi de acord
cu linia lui mental-conceptuală), s-ar putea decupa în mod subiectiv “Cooperarea fără
prietenie sau previziune“ (Axelrod 1984, 73-105), toate exemplele din partea a III-a fiind
utile cu parcurgerea lor, în pofida faptului că interpretarea acelora s-ar realiza într-o
altă cheie, cu o altă mentalitate și la o altă epocă.
Însă, pe fond, accentul literaturii care a fost avută în vedere în epoca preparati-
velor de documentare are o cu totul altă direcție, care începe de la atributele personale
ale leadership-ului în influențarea colaborării (e.g. Esteve et al. 2013, 28).
Încrederea în leadership (e.g. Dirks & Ferrin 2002) reprezintă un aspect de primă
importanță pentru rezultatele comportamentale și de performanță, circumscriind
atitudinile și intențiile unei multitudini de ipoteze și variabile, pe referențialul încrederii.
Alți autori prezintă utilizarea alianțelor colaborative pentru a construi capacitatea
leadership-ului (e.g. Kolb & Gray 2007). Apoi sunt alții care tratează guvernanța
colaborativă în teorie și practică (e.g. Ansell & Gash 2007).
Asemenea exemple (discursiv și metodațional) tind să formeze și să pretindă
comportamente de elită ale vârfurilor instituțional-organizaționale. Ele pot să devină –
după cum se va putea lectura în partea a doua a analizelor capitolului 4 – funcție de
mentalitate, modele aspiraționale (imitaționale) sau inspiraționale.
Oricum, aproape întotdeauna comportamentul de la vârful instituțional / organiza-
țional influențează / poate influența interacțiunile, procesele și comportamentele subsi-
diare și / sau partenere (externe), aspecte care, de asemenea, sunt dezvoltate în teză.
Fără ca aici să fie necesară o teoretizare adițională la cea rezervată oricum părții
de analiză, cu acest prilej se re/amintește doar și de acele eseuri referitoare la cei prea
independenți genetic, la cei prea dominați de interes și la alții asemenea lor, care
sancționați fiind, din pricina comportamentului lor, pot fi / deveni pasivi ori pot torpila
“captarea încrederii“, “cooperarea altruistă“ (e.g. Fehr & Rockenbach 2003), etc.
Ca reflexie comportamentală a tit for tat, sunt numeroase tipuri de abordări a LEX
TALIONIS – cu largă aplicare cel puțin în colaborare (dacă nu și în intelligence) – în
afară de cele politice și teoretice (e.g. Axelrod 1995), alăturându-se cele juridice și
aplicate, ca de exemplu rolul reciprocității în dreptul internațional (Paris & Ghei 2003).
“De la Wikipedia la Wikilege“ (Noveck 2009, 12-15), sunt menționate în treacăt
altfel de “echipe colaborative“, tot fără ca în prealabil să se fi definit colaborarea (lor).

27
 Nu întâmplător referatul de cercetare se va încheia cu exemplul din Wikinomics
cu a ei colaborare în masă (Tapscott & Williams 2006, 268-289) – de altfel, improba-
bilă chiar și în cel mai optimist postmodernism virtual – scriere care, cu mai bine de un
deceniu în urmă, și-a plasat multe din recomandările de comportament și atitudine sub
sugestivul titlu al ultimului capitol, (gândire sau) spirite colaborative.
Însă, se pare că rețelele social media, noul tip de private sigint, tehnologiile în
ascensiune vertiginoasă de tip block chain, cu toată puzderia lor de derivate, tind să
prefere alte matrice comportamentale, supuse altor comandamente, apropiate mai de-
grabă de spiritul ”organizării fără organizator” (e.g. Theraulaz & Deneubourg 1992) al
swarm intelligence-ului, cu a sa cultură a roiului și pattern-urile lui specifice, decât
fantezistelor predicții inerent purtătoare ale unor reflexe culturale / identitare, de stil
vechi, închistate în tradiții indistinct și interesat quasi-socio-instituționalizate.
Cu această ultimă proiecție spre referențialul (unui comportament și al) unei
mentalități încă neantrenate destul pentru autenticul spirit al colaborării, referatul de
cercetare a epuizat relevantul referit la cooperarea publică, lăsând pe mai departe
aflarea / lectura / cunoașterea parcursului investigației, în favoarea protagonistei mai
puțin cunoscută și înțeleasă din acest demers academic, colaborarea secretă.

Conținutul de fond al ideilor prezentului referat a fost înregistrat (odată cu teza integrală)
la ORDA sub nr RG II / 7785 din 19 decembrie 2017, beneficiind de protecția anteriorității.
Conținutul acestui referat este destinat publicului / îngăduit publicării, integral sau parțial;
este și rămâne la îndemâna oricărei persoane fizice / juridice care îl consideră util, fără nicio
îngrădire de la o eventuală folosire, citare, traducere, integrală sau parțială, în afară de cea a
indicării sursei (titlu și autor) după standardele recunoscute de uzurile și practicile editoriale.

autorul

28
 Extras
din Lista de abrevieri și acronime (*)
folosite în prezentul referat de cercetare

AFSJ the Area of Freedom, Security and Justice // Spațiul de Libertate,

Securitate și Justiție
CDA Critical Discourse Analysis // Analiza Critică a Discursului
CFSP Common Foreign and Security Policy // Politica Externă și
de Securitate Comună
EP European Parliament // Parlamentul European
EU European Union // Uniunea Europeană
IR International Relations // Relații Internaționale
LSC Language, Speach, Communication // Limbaj, Discurs, Comunicare
NGO non-governmental organization // organizație nonguvernamentală
PR public relations // relații cu publicul
Te trustee // destinatar (beneficiar) al încrederii
Tr truster // sursă a încrederii

Extras
din Bibliografia citată a tezei
în prezentul referat de cercetare

ANDERSEN, Torben Juul & SCHRØDER, Peter Winther, 2010. Strategic Risk
Management Practice. How to Deal Effectively with Major Corporate Exposures.
Cambridge University Press, NY, US.
ANSELL, Chris & GASH, Alison, 2007. “Collaborative Governance in Theory and
Practice“ in Journal of Public Administration Research and Theory, vol. 18, Oxford
Academic, UK.
AXELROD, Robert, 1984. The Evolution of Cooperation. Basic Books, Inc. Publishers, NY,
US.
AXELROD, Robert & KEOHANE, Robert O., 1985. “Achieving Cooperation under
Anarchy: Strategies and Institutions“, in World Politics, vol. 38, no. 1.
BERGSTRÖM, Maria, 2011. “EU anti-money laundering regulation: Multilevel
cooperation of public and private actors“, in Crime whitin the Area of Freedom,
Security and Justice - A European Public Order. Eds. Christina Eckes & Theodore
Konstandinides. Cambridge University Press, NY, US.

(*)
pe parcursul cercetării, s-au folosit abrevierile din limba surselor de proveniență citate.

29
BOHNET, Iris (& ZECKHAUSER, Richard), 2006. “Games of Trust and Betrayal“, in
Harvard Magazine, march-april 2006.
CAMPBELL, Richmond, 1985. “Background for the Uninitiated“, in Paradoxes of
Rationality and Cooperation - Prisoner's Dilemma and Newcomb's Problem. Eds.
Richmond Campbell & Lanning Sowden, The University of British Columbia
Press, Vancouver, Canada.
CHUA, Roy Y.J., MORRIS, Michael W. & MOR, Shira, 2011. Collaborating across
Cultures: Cultural Metacognition & Affect-Based Trust in Creative Collaboration,
Working Paper 11-27, Harvard Business School.
DEUTSCH, Morton, 1958. “Trust ans Suspicion“, in Journal of Conflict Resolution, vol.
2, no. 4.
DEUTSCH, Morton, 2003. “Cooperation, Trust and Institutional Perspective“, in
International Handbook of Organizational Teamwork and Cooperative Working,
eds. Michel A. West, Dean Tjosvold & Ken G. Smith, by John Wiley & Sans Ltd.,
Chichester, UK.
DEUTSCH, Morton, 2014. “Some Questions about conflict“ & “Some Differences
Between the Orientation of Theorists and Practitioners“, in The Handbook of
Conflict Resolution: Theory and Practice, 3rd edition. Eds. Peter T. Coleman,
Morton Deutsch & Eric C. Mzarcus. John Wiley & Sons, Inc., San Francisco, CA,
US. kindle version.

EFRAT, Asif, 2012. Governing Guns, Preventing Plunder. International Cooperation

against lllicit Trade. Oxford University Press, UK.
ELSTER, Jon, 1989. The Cement of Society – A Study of Social Order. Cambridge
University Press, NY, US.
ENDERS, Walter & SANDLER, Todd, 2006. The Political Economy of Terrorism.
Cambridge University Press, NY, US.
EPSTEIN, Richard A., 1992. “Property and the Politics of Distrust“, in University of
Chicago Law Review, vol. 59, no. 41.
ESTEVE, Marc, BOYNE, George, SIERRA, Vicenta & YSA, Tamyko, 2013.
Organizational Collaboration in the Public Sector: Do Chief Executives Make a
Difference? Cardiff & ESADE Business School, UK.
EUROPEAN PARLIAMENT, 2006. EU and NATO: Co-Operation or Competition?
Policy Department External Policies, briefing paper, Brussels.
EVANS, Martin, 2003. “Evolution of Cooperation“, in International Handbook of Organi-
zational Teamwork and Cooperative Working, eds. Michel A. West, Dean
Tjosvold & Ken G. Smith, by John Wiley & Sans Ltd., Chichester, UK.

30
FEHR, Ernst & ROCKENBACH, Bettina, 2003. “Detrimental Effect of Sanctions on
Human Altruism“ in Nature, vol. 422, no. 3, Nature Publishing Group.
FERRIN, Donald L. & DIRKS, Kurt T., 2002. "Trust in Leadership: Meta-Analytic
Finding and Implications for Research and Practiceʺ in Journal of Apllied
Psychology, vol. 87, no. 4. Institutional Knowledge at Singapore Management
University.
FIESCHI, Catherine, 2003. “Cooperation, Trust and Institutional Perspective“, in
International Handbook of Organizational Teamwork and Cooperative Working,
eds. Michel A. West, Dean Tjosvold & Ken G. Smith, by John Wiley & Sans Ltd.,
Chichester, UK.
GRAY, Barbara, 2004. “Strong Opposition: Frame-based Resistance to Collaboration“,
in Journal of Community & Applied Social Psychology, no. 14 / 2004.
HAMEL, Gary, DOZ, Yves & PRAHALAD, Coimbatore, Krishnarao, 1989. ʺCollaborate
with Your Competitors – and Winʺ in Harvard Business Review no. January-
February 1989. Harvard Business School Publishing, US.
HARDIN, Russell, 2004. Distrust: Manifestations and Management. Russell Sage
Foundation, NY, US.
HARDIN, Russell, 2007. “Government Without Trust“, in Max Weber Lecture no. 03 /
2007, European University Institute, San Domenico - Florence, Italy.
HAUSMAN, Daniel M., 1997. “Trust in Game Theory“, in Philosophy Review,
Occasional Paper. University of Wisconsin, Madison, US.
HOFFMAN, Aaron M., 2002. “A Conceptualization of Trust in International Relations,
in European Journal of International Relations, vol. 8, no. 3. SAGE Publications.
HOFFMAN, Stephanie C., 2013. European Security in NATO's Shadow. Party
Ideologies and Institution Building. Cambridge University Press.
HOPMANN, P. Terrence, 2010. “Synthesizing rationalist and constructivist
perspectives on negotiation cooperation“, in International Cooperation – The
Extents and Limits of Multilateralism, eds. I. William Zartman & Saadia Touval.
Cambridge University Press, NY, US.
IKENBERRY, G. John, 2013. “Global Security Cooperation in the Twenty-First
Century, in The Quest for Security - Protection without Protectionism and the
Challenge of Global Governance. Eds. Joseph E. Stiglitz & Mary Kaldor. Columbia
University Press, NY, US.
JONES, Seth G., 2007. The Rise of European Security Cooperation. Cambridge
University Press, US.
KICH, Russ, ed., 2001. The Disinformation Guide to Media Distortion, Historical White-
washes and Cultural Myths. The Disinformation Company Ltd. / Razorfish
Subnetwork, NY, US.

31
KOLB, Judith A. & GRAY, Barbara L., 2007. "Using Collaborative Alliances to Build
Leadership Capacity: A Five-year Initiativeʺ in Central Business Review, vol. 26,
no. 1-2. University of Central Oklahoma, US.
KOŻUCH, Barbara, 2009. “The Culture of Collaboration. Theoretical Aspects“, in
Journal of Intercultural Management, vol. 1, no. 2.
KYDD, Andrew H., 2005. “Introduction“, in Trust and Mistrust in International Relations.
Princeton University Press, Princeton, NJ, UK.
KYDD, Andrew H., 2015. International Relations Theory. The Game-Theoretic
Approach. Cambridge University Press.
LEWICKI, Roy J., McALLISTER, Daniel J. & BIES, Robert J., 1998. ʺTrust and Distrust:
New Relationships and Realities" in The Academy of Management Review, vol.
23, no. 3. Abi / Inform Global.
MAJONE, Giandomenico, 2009. Europe as the Would-be World Power: The EU at
Fifty. Cambridge University Press, UK.
MAJONE, Giandomenico, 2014. Rethinking the Union of Europe Post-Crisis.
Cambridge University Press.
MOENE, Karl Ove, 2013. “Scandinavian Equality - A Prime of Protection Without
Protec-tionism“, in The Quest for Security - Protection without Protectionism and
the Challenge of Global Governance. Eds. Joseph E. Stiglitz & Mary Kaldor.
Columbia University Press, NY, US.
NICKEL, Philip J. & VÆSEN, Krist, 2012. “Trust and Risks“, in Handbook of Risk
Theory - Epistemology, Decision Theory, Ethics, and Social Implications of Risk.
Eds. Sabine Roeser, Rafaela Hillerbrand, Per Sandin, Martin Peterson. Springer
International Publishing AG, Cham, CH.
NOVECK, Beth, Simone, 2009. WikiGovernment – How Technology Can Make
Govern-ment Better, Democracy Stronger, and Citizens More Powerful.
Brookings Institution Press, Washington, D.C., US.
OCAMPO, José Antonio, 2013. “Rethinking Global Economic and Social Governance“,
in The Quest for Security - Protection without Protectionism and the Challenge of
Global Governance. Eds. Joseph E. Stiglitz & Mary Kaldor. Columbia University
Press, NY, US.
OLSON, Mancur, [1971] 2002. The Logic of Collective Action. Public Goods and the
Theory of Groups. Harvard University Press, US.
OSTROM, Elinor, 2015. Governing the Commons. The Evolution of Institutions for
Collective Action. Cambridge University Press, UK.
PARISI, Francesco & GHEI, Nita, 2003. “The Role of Reciprocity in International Law“
in Cornell International Law Journal, Vol. 36, No.1.

32
RANDALL, Alan, 2011. Risk and Precaution. Cambridge University Press, NY, US.
RATHBUN, Brian C., 2009. “It takes al types: social psychology, trust, and the
international relations paradigm in our minds“, in International Theory, vol. 1, no.
3. Cambridge University Press, UK.
ROUSSEAU, Denise M., SITKIN, Sim B., BURT, Ronald S. & CAMERER, Colin, 1998.
“Not So Different After All: A Cross-Discipline View of Trust“, in Academy of
Management Review, vol. 23, no. 3.
SCHULTZ, Carsten D., 2006. “The Trust Framework Model for Situational Contexts“,
in Proceedings of the 2006 International Conference on Privacy, Security and
Trust: Bridge the Gap Between PST Technologies and Business Services; Article
no. 50, Conference on Privacy, Security and Trust. Auckland, New Zealand.
SMITH, Michael E., 2005. Europe's Foreign and Security Policy. The
Institutionalization of Cooperation. Cambridge University Press, UK.
SPREITZER, Gretchen M. & MISHRA, Ancil K., 1999. “Giving Up Control Without
Losing Control - Trust and its Substitutes' Effects on Managers's Involving
Employees in Decision Making“, in Group & Organization Management, vol. 24,
no. 2. Sage Publications, Inc.
STONE, Randall W., 2011. Controlling Institutions - International Organizations and
the Global Economy. Cambridge University Press, UK.
TAPSCOTT, Don & WILLIAMS, Anthony D., 2006. Wikinomics – How Mass
Collaboration Changes Everything. Penguin Books Ltd., London, UK.
THERAULAZ, g. & DENEUBOURG, J.-L., 1992. Swarm Intelligence în Social Insects
and the Emergence of Cultural Swarm Patterns, Santa Fe Institute, (sfi working
paper no. 09 / 046), US
THIES, Wallace J., 2009. Why NATO Endures. Cambridge University Press, NY, US.
TORSTEN, Michel, 2013a. “Time to Get Emotional: Trust, Rationality and the Spectre
of Manipulative Mentality“, in Working Paper no. 01-11, School of Sociology,
Politics and International Studies, University of Bristol, UK.
TORSTEN, Michel, 2013b. “Trust, Rationality and Vulnerability in International
Relations“, in The Vulnerable Subject - Beyond Rationalism in International
Relations. Eds. Amanda Russell Beattie, Kate Schick. Palgrave Macmillan, a
division of Macmillan Publishesrs, Ltd.
USLANER, Eric M., 2002. The Moral Foundations of Trust. Cambridge University Press,
UK.
WALLE, Steven Van de & SIX, Frédérique, 2013. “Trust and Distrust as Distinct
Concepts: Why Studying Distrust in Institutions is Important“, in Journal of
Comparative Policy Analysis, vol. 15. Taylor & Francis Group.

33
WESSEL, Ramses A., MARIN, Luisa & MATERA, Claudio, 2011. “The external
dimension of the EU's Area of Freedom, Security an Justice“, in Crime whitin the
Area of Freedom, Security and Justice - A European Public Order. Eds. Christina
Eckes & Theodore Konstandinides. Cambridge University Press, NY, US.
WHEELER, Nicholas J., 2012. “Trust-Building in International relations“, in South Asian
Journal of Peacebuilding, vol. 4, no. 2.
ZARTMAN, I. William, 2010a. “Conflict management as cooperation“, in International
Cooperation - The Extents and Limits of Multilateralism. Eds. I. William Zartman
& Saadia Touval. Cambridge University Press, UK.
ZARTMAN, I. William, 2010b. “Introduction: Return to the Theories of Cooperation“, in
International Cooperation - The Extents and Limits of Multilateralism. Eds. I.
William Zartman & Saadia Touval. Cambridge University Press, UK.

Extras
din Bibliografia suplimentară a tezei
în prezentul referat de cercetare

BRETON, André. 1996. Competitive Governments. Cambridge University Press, UK.

related to (Majone 2014, 270)

PSZCZOŁOWSKI, Tadeusz. 1978. A Small Encyclopaedia of praxeology and

organizational theory // Mała encyklopedia prakseologii i teorii organizacji.
Ossolineum Press, Poland. related to (Kożuch 2009, 18)

SHIPLER, David K., 1987. "The Summit: Reagan and Gorbachev Sign Missile Treaty
and Vow to Work For Greater Reductions" in New York Times, December 8, US.
related to (Kidd 2005)

WEATHERILL, Stephen, 1995. Law and Integration in the European Union. Clarendon
Press, Oxford, UK. related to (Majone 2014, 273)

34