Dreptul la rezistenţă

Dreptul roman recunoaşte dreptul de folosire a forţei şi violenţei în apărarea

proprietăţii. Totuşi legile cu mare grijă reglementau şi limitau folosirea violenţei
în asemenea cazuri. Aceste limitări vizau stabilirea mijloacelor atacului,
raţiunile atacului şi alternativele lăsate pentru victimă. Una din maximele
dreptului roman specifica că „forţa poate fi respinsă cu forţa” (vim ivi repellere
licet), fapt care forma baza conceptului justificator al apărării legitime împotriva
violenţei. Legile permiteau o apărare violentă împotriva agresiei, deoarece erau
considerate fireşti, în concordanţă cu legile naturale (jus gentium), dreptul la
auto-apărare. Principiile incontenti şi moderamen inculatae tutelae aveau
menirea să resticţioneze violenţa în apărarea proprietăţii şi persoanelor la limite
„rezonabile”1. Scopul lor era limitarea actelor de violenţă la auto-apărare şi să
elimine vendeta şi războaiele private.

1
Kathleen Parrow, From Defense to Resistance: Justification of Violence During the French Wars of Religion,
American Philosofical Society, 2007, p. 15.