Istoria contemporană universală.

De la revoluţia bolşevică până astăzi

Prof.univ.dr. Gheorghe Onişoru

1
 Cuprins

Introducere …………………………………………………………. p.5

Partea I – Relațiile internaționale între pace și război …………… p.9

Capitolul I – ”Criza de 20 de ani” (1919 - 1939) …………………. p.9
I.1. Conferința de pace de la Paris (1919 – 1920) ………….. p.9
I.2. Noua hartă a Europei ……………………………………. p.18
I.3. Deceniul speranțelor risipite …………………………….. p.28
I.4. De la marea criză economică la războiul mondial ……… p.35
Capitolul II – Al doilea război mondial ……………………………. p.53
II.1. Blitzkrieg-ul …………………………………………… p.53
II.2. Planul Barbarossa ………………………………………. p.71
II.3. Războiul din Pacific …………………………………….. p.78
II.4. Frontul din Africa și Italia …………………………… p.88
II.5. Victoria în Europa ………………………………………. p.94
II.6. Consecințele războiului …………………………………. p.98
Capitolul III – Organizarea postbelică a lumii (1943 – 1947) ……. p.105
III.1. Conferințele de la Teheran, Yalta și Potsdam ……… p.105
III.2. Organizația Națiunilor Unite …………………………. p.114
III.3. Tratatul de pace de la Paris (10 februarie 1947) …….. p.122
Capitolul IV – Războiul rece ………………………………………. p.126
IV.1. Un nou tip de conflict …………………………………. p.126
IV.2. Lumea sub amenințarea nucleară ……………………. p.134
IV.2.1. Războiul din Indochina ……………………….. p.135
IV.2.2. Războiul din Coreea ………………………….. p.138
IV.2.3. Moartea lui Stalin ……………………………… p.144
IV.2.4. Criza Suezului ……………………………….... p.148
IV.2.5. Revoluția ungară din 1956 ………………………... p.151

2
 IV.2.6. Zidul Berlinului ……………………………….. p.154
IV.2.7. Criza rachetelor cubaneze …………………… p.157
IV.2.8. Războiul din Vietnam …………………………. p.162
IV.2.9. Invadarea Cehoslovaciei, 1968 ………………. p.166
IV.3. De la destinderea relativă la căderea comunismului în Europa
……………………………………………………………………….. p.168
IV.3.1. Decada destinderii ……………………………… p.168
IV.3.2. Afganistanul: al doilea război rece …………….. p.172
IV.3.3. Prăbușirea Uniunii Sovietice …………………… p.176
Capitolul V – ”Sfârșitul istoriei”? ………………………………….. p.181
V.1. Construcția europeană …………………………………. p.183
V.2. Conflictele din epoca post război rece ………………….. p.191
V.2.1. Criza din Golf ……………………………………. p.191
V.2.2. Dezmembrarea Iugoslaviei ……………………… p.195
V.2.3. Conflictele înghețate ……………………………. p.201
V.2.4. Orientul Apropiat ………………………………… p.207
V.2.5. „Primăvara arabă” ……………………………… p.208
V.2.6. Criza din Ucraina ………………………………… p.211
V.3. Terorismul ………………………………………………. p.212

Partea II – Situația internă din marile state ale lumii ……………… p.217
Capitolul I – Europa …………………………………………………. p.217
I.1. Rusia ……………………………………………………….. p.217
I.2. Europa Est-centrală ………………………………………. p.238
I.2.1. Albania ……………………………………………. p.242
I.2.2. Bulgaria ……………………………………………. p.244
I.2.3. Cehoslovacia ……………………………………….. p.246
I.2.4. Iugoslavia ………………………………………….. p.251
I.2.5. Polonia ……………………………………………… p.255
I.2.6. Ungaria …………………………………………….. p.261

3
 I.3. Germania ………………………………………………….. p.264
I.4. Franța ……………………………………………………… p.285
I.5. Marea Britanie …………………………………………….. p.302
I.6. Italia ………………………………………………………... p.313
I.7. Peninsula iberică …………………………………………... p.324
I.7.1. Spania ……………………………………………... p.324
I.7.2. Portugalia ………………………………………… p.334
I.8. Peninsula balcanică .………………………………………. p.338
I.8.1. Grecia ……………………………………………… p.338
I.8.2. Turcia ………………………………………………. p.342
Capitolul II – America ………………………………………………. p.345
II.1. Statele Unite ale Americii ……………………………….. p.345
II.2. America latină …………………………………………… p.363
II.2.1. Argentina ………………………………………… p.366
II.2.2. Brazilia …………………………………………… p.369
II.2.3. Chile ………………………………………………. p.371
Capitolul III – Asia ………………………………………………….. p.374
III.1. China …………………………………………………….. p.374
III.2. Japonia ………………………………………………….. p.384
III.3. India ……………………………………………………. p.394
III.4. Israelul și războaiele cu țările arabe ………………….. p.399
III.5. Comunismul în Asia ……………………………………. p.406
Capitolul IV – Africa ……………………………………………….. p.408
IV.1. Decolonizarea ……………………………………………p.408
IV.2. Tentația comunistă ………………………………………p.413

4
 Introducere

Centenarul primului război mondial este un bun prilej pentru o incursiune

în istoria omenirii din ultimul secol. Acum un deceniu am publicat pentru uzul
studenților noștri un curs de istorie contemporană universală în două volume 1,
prilej de a trece în revistă – cu instrumentele specifice unui astfel de tip de
demers – marile probleme cu care s-a confruntat omenirea după anul 1917,
marcat de victoria primei revoluții socialiste din istorie. De la apariția acestui
curs evoluțiile de pe scena internațională au fost extrem de dinamice și noi
provocări au apărut la nivel global.
Dacă ar fi să ne gândim doar la noul statut al României, devenită în acest
interval membră a NATO și a Uniunii Europene, la așa-numitele ”conflicte
înghețate”, la evenimentele din Orientul Mijlociu și Apropiat, la ”primăvara” din
nordul Africii sau la criza din Ucraina, am avea suficiente motive în sprijinul
apariției unui nou curs dedicat studenților și celor interesați de istoria lumii
contemporane.
Lucrarea de față este, așadar, un curs universitar, alcătuit după regulile
academice, dar cu un accent pe cursivitatea discursului, motiv pentru care am
folosit aparatul pentru trimiteri spre lecturi esențiale, absolut necesare celor
interesați de aspecte și cazuri particulare. Pentru a ne duce la bun sfârșit intenția,
am apelat în primul rând la materialul din cursurile editate de noi în 2004 și
2005, pe care le-am îmbogățit însă cu noile apariții din ultimul deceniu, cu
abordări care sunt populare în mediul de specialitate. Am introdus noi
documente provenind din arhive, folosind și excelentele surse electronice care
ne permit accesul on-line la documentele de bază ale istoriei relațiilor
internaționale, precum și ale istoriei Marilor Puteri. Pentru cei interesați

1
Gheorghe Onișoru, Istoria contemporană universală, 1917 – 1945, București,
2005 și Istoria contemporană universală după 1945, București, 2004.

5
recomandăm studierea cu atenție a aparatului critic, acolo unde vor găsi
trimiterile necesare la arhive, instrumente de lucru (dicționare, enciclopedii etc.),
volume de documente, lucrări generale sau speciale, studii și articole.
În privința structurii cursului am preferat ca perioada 1917 – 215 să fie
tratată în două părți distincte. În prima secțiune am analizat – în cuprinsul a cinci
capitole – evoluția relațiilor internaționale de la finele primului război mondial
până în zilele noastre. Sigur, pentru început am fost preocupați de prezentarea
manierei în care a fost conceput și aplicat ”sistemul Versailles”, încercând să
înțelegem motivul falimentului acestuia în doar două decenii. Tocmai de aceea,
titlul primului capitol face trimitere la celebrul titlu folosit de clasicul relațiilor
internaționale Edward Hallett Carr încă în anul 19392.
Condițiile păcii de la Paris au fost percepute încă din timpul desfășurării
lucrărilor de mari personalități precum a fost John Maynard Keynes, ilustru
economist, care vorbea încă din 1919 despre consecințele economice ale păcii3.
Sistemul politic stabilit în capitala Franței a fost lovit încă din start de
neparticiparea Rusiei sovietice la Conferință, de faptul că Statele Unite nu au
ratificat Tratatul de la Versailles, precum și de nemulțumirea Geermaniei față de
condițiile care i-au fost impuse, considerate de Berlin ca fiind draconice.
Analizând politica de securitate colectivă, momentele de optimism
precum Pactul Briand – Kellogg, sau cele în care europenii au simțit că nu sunt
tratați cu aceeași unitate de măsură, vezi Tratatul de la Locarno, analiza noastră
urmărește apoi maniera în care prevederile Tratatului de la Versailles au fost
încălcate sistematic, conducând inevitabil spre război. Vorbind despre
slăbiciunile Occidentului manifestate sub forma conciliatorismului promovat de
premierii Angliei și Franței, Neville Chamberlain și Edouard Daladier, nu
trebuie să cădem în greșeala de a nu sublinia care au fost principalii vinovați

2
Edward Hallett Carr, The twenty years crisis. An Introduction in the Study of
International Relations, Londra, 1939.
3
John Maynard Keynes, The Economic Consequences of the Peace, New York,
1920.

6
care au aruncat lumea într-un nou război, adică Hitler, Mussolini și militariștii
japonezi.
Al doilea război mondial este discutat într-un capitol separat. Am preferat
să urmărim evoluția militară a principalelor fronturi, în dauna unei prezentări
strict cronologice. Războiul din Europa, cel din Pacific și Africa au dus lumea în
fața unui conflict cu adevărat total, care a produs milioane de victime, inclusiv
în rândurile civililor.
Perioada postbelică este discutată în cuprinsul următoarelor trei capitole.
Astfel, pentru început am avut în vedere maniera de organizare a lumii prin
prezentarea marilor conferințe interaliate, de la Teheran, Yalta și Potsdam, a
lucrărilor Conferinței de la Paris, fără a neglija însă Conferința de la San
Francisco din 1945 la care au fost puse bazele Organizației Națiunilor Unite.
Într-un astfel de curs nu puteam omite problematica generată de războiul
rece, un nou tip de conflict între superputeri, un interval de circa patru decenii în
care spectrul nuclear a dominat relațiile internaționale. Am prezentat pentru o
mai bună înțelegere a subiectului nu doar evoluția și fazele războiului, ci și o
discuție legată de aspectele teoretice și propagandistice, încheind cu căderea
comnismului în Europa și disoluția Uniunii Sovietice.
Ultimul capitol al primei părți, care preia titlul celebrului eseu semnat de
Francis Fukuyama4, își propune să demonstreze contrariul din aserțiunea
celebrului politolog. Războiul din Golf, șirul de atentate spectaculos jalonate de
atacurile asupra turnurilor gemene din New York, de la 11 septembrie 2001, și
de tragedia de la Paris din ianuarie 2015, conflictele de pe toate continentele, au
creat imaginea unei lumi care încearcă să-și găsească un echilibru pe o scena
instabilă. În acest context, construcția Uniunii Europene reprezintă un pol de
stabilitate.
Partea a doua a lucrării are în vedere evoluțiile, în special politice, interne
de pe toate continentele. Am preferat să grupăm materialul în patru capitole

4
Francis Fukuyama, The End of History and the Last Man, 1992.

7
dedicate Europei, Americii, Asiei și Africii, oprindu-ne asupra principalelor state
ale lumii.
În privința „bătrânului continent” am aanalizat în primul rând istoria
statelor care au experimentat atât regimuri totalitare, cât și democratice. Avem
aici în vedere evoluția Rusiei de la Lenin la Putin, istoria țărilor din Estul și
Centrul Europei obligate să parcurgă o perioadă de peste patru decenii de
comunism, dar și statele care au cunoscut totalitarismul de dreapta, respectiv
Germania, Italia, Spania și Portugalia, fără a neglija și statele balcanice în frunte
cu Grecia și Turcia. Un loc aparte este rezervat marilor democrații reprezentate
de Anglia și Franța.
Capitolul dedicat Americii este dominat de situația Statelor Unite ale
Americii, prima putere a lumii. Ne-a interesat de asemenea și starea Americii
latine, mai ales că în zona Centrală a existat un fenomen comunist având Cuba
vârf de lance. Am considerat utile pentru demersul nostru trecerea în revistă a
cazurilor specifice ale Argentinei, Braziliei și statului Chile.
O situație complexă am regăsit în Asia, dominată de China și Japonia,
mari puteri în devăratul sens al cuvântului, fără a uita însă de India. Un
subcapitol complex este reprezentat de istoria recentă a statului Israel și de
lungul șir de războaie cu țările arabe, după cum nici regimurile comuniste de pe
acest continent nu au trecut neobservate.
În fine, în privința „continetului negru”, am preferat să avem în vedere
două fenomene complexe: decolonizarea și tentația unui comunism african, fără
a neglija însă alte probleme.
Sperăm ca prezentul curs să vină în ajutorul celor interesați de
problematica lumii contemporane. Sigur că, fiind nevoiți să ne încadrăm într-un
spațiu tipografic rezonabil nu am avut posibilitatea de a intra în detalii, dar
considerăm că, prin apelul la sursele bibliografice pe care le-am indicat, iubitorii
istoriei vor reuși să se acomodeze cu marile probleme ale ultimului secol.

București, august 2015

8
 Partea I
Relațiile internaționale între pace și război

Capitolul I
”Criza de 20 de ani” (1919 - 1939)

I.1. Conferința de pace de la Paris (1919 – 1920)

Primul război mondial5 a izbucnit în vara anului 1914, pe fondul

acumulării tensiunilor internaţionale, în special a rivalităţilor dintre Marile
Puteri. Detonarea s-a produs - se putea altfel?! - în butoiul cu pulbere al
Europei, în Balcani, la Sarajevo. Momentul are semnificaţii multiple. El
marchează începutul unui război total aşa cum omenirea nu mai cunoscuse. De
asemenea, trecerea de la războiul de poziţii la cel de tranşee va induce, treptat
dar sigur, în opinia publică imaginea unui conflict ce va părea fără sfârşit la un
moment dat. Nu este de neglijat nici aspectul emoțional, faptul că deși războiul
„plutea în aer”, opinia publică internațională a fost totuși bulversată de maniera
fulgerătoare și neașteptată în care conflictul a demarat și s-a extins.
Cei patru ani de luptă vor marca sfârşitul unei epoci din istoria universală
și debutul alteia, mult mai agitată și având o agendă tot mai globalizată 6. În vara
5
Comemorarea în 2014 a unui secol de la declașarea Marelui Război a fost
marcată de numeroase dezbateri științifice la nivel internațional, dar și de o
mediatizare pe măsura evenimentului.
6
Numeroasele informații, date și evenimente sau cronologii pe care le-am
utilizat în prezentul curs se bazează pe marile enciclopedii și cronologii apărute
de-a lungul timpul sub redacția științifică a unor reputați specialiști sau
colective. Pentru cursivitatea lucrării, am preferat să limităm numărul notelor
din aparatul critic la strictul necesar, o listă bibliografică in extenso putând fi
consulatată la final. Cu titlu de exemplu amintim aici doar *** Hammond’s

9
anului 1914, mai precis la 4 august, Partidul Social Democrat German, cea mai
puternică forţă a Internaţionalei II a votat în Reichstag, în unanimitate, creditele
de război, marcând falimentul Internaţionalei Socialiste şi demonstrând faptul că
internaţionalismul fusese un mit. Dar, după trei ani Lenin a arătat lumii că
societatea comunistă nu este doar un vis utopic. Mai mult, în 1918, după
capitularea Germaniei se năştea, practic, o nouă Europă, una a naţionalismului.
Pe parcursul celor patru ani tehnologia a cunoscut o dezvoltare deosebită
legată de necesităţile războiului. Pentru prima dată au fost folosite armele
chimice, respectiv gazele toxice de către germani la Ypres, în 1915. Din aceeaşi
familie de armament, amintim şi aruncătoarele de flăcări, utilizate atât de
germani, cât şi de francezi, e drept pe o scară restrânsă. Britanicii, urmaţi de
francezi, vor introduce pe frontul de vest tancul, care va fi însă modernizat şi
folosit la adevărata capacitate abia în următorul conflict mondial. Prima apariţie
a tancului pe un câmp de luptă este consemnată cu prilejul bătăliei de pe
Somme, la 15 septembrie 1916, într-o tentativă a Antantei de a rupe liniile
germane. Avioanele au fost utilizate de ambele tabere, la început pentru
recunoaştere, apoi rolul lor a crescut, mulţi piloţi devenind adevărate vedete în
rândul armatelor proprii. De asemenea, germanii au făcut apel la submarine cu
precădere în Marea Nordului şi Oceanul Atlantic, în căutarea unor soluţii pentru
a contrabalansa supremaţia britanică de la suprafaţă.
Primul război mondial a avut multiple consecinţe. În plan politic se
remarcă două chestiuni majore: apariţia primului stat socialist din istorie, Rusia
sovietică, precum şi prăbuşirea imperiilor multinaţionale. Pe ruinele Austro-

complete world atlas, C.S.Hammond and Co., New York, s.a., *** Chronicle of
the Twentieh Century, New York, 1987, Terry Burrows, editor, Visual History of
the twentieh century, Londra, 1999, William L. Langer, editor, An encyclopedia
of world history, Boston, 1972, Hermann Kinder, Werner Hilgemann, editori,
The Penguin Atlas of World History, vol.I-II, Penguin Books, 1983, Jan
Palmovski, Dicţionar Oxford de istorie contemporană universală. De la 1900
până azi, Bucureşti, 2007, vol.I-II, Arthur P. Mendel(ed.), The twentieh century,
1914- 1964, New York, 1965, Thomas Parrish, Enciclopedia războiului rece,
Bucureşti, 2002, Peter M. R. Stirk, A history of european integration since 1914,
New Yok, 2001.

10
Ungariei, Germaniei (Al Doilea Reich), Imperiului otoman şi a celui ţarist vor
apărea noi state: Polonia, ţările baltice (Estonia, Letonia şi Lituania),
Cehoslovacia, Iugoslavia, Austria, Ungaria. În alte cazuri, edificator fiind
exemplul României, se va încheia procesul de unificare a statului naţional
modern.
Consecinţele politice au fost dublate de cele sociale şi economice. Şocul
războiului total a fost puternic resimţit în toate statele beligerante, doar Statele
Unite şi Japonia având avantajul de a nu lupta pe propriul teritoriu. Statistica
vorbeşte de circa zece milioane de morţi (alte surse indică însă 20 de milioane)
şi de 20 de milioane de răniţi. Se adaugă, desigur, alte zeci de milioane de
invalizi şi orfani. Costurile totale, directe şi indirecte, ale celor patru ani de lupte
sunt estimate la circa 340 - 350 miliarde dolari. Unele surse indică faptul că
peste 20 de milioane de locuinţe au fost distruse. Desigur, în urma folosirii
noilor generaţii de arme au rămas vaste teritorii distruse, agricultura şi industria
au fost puternic afectate, ceea ce a condus, evident, în primii ani postbelici la
scăderea vizibilă a nivelului de trai.
Totuşi, consecinţa cea mai importantă a războiului va deriva din maniera
de organizare a păcii. După cum observa istoricul J.M. Roberts, „cel mai
cunoscut fapt privind organizarea păcii despre Primul Război Mondial este că a
eşuat în prevenirea altui Mare Război”7. Desigur, cauzele eşecului sunt multiple
şi nu trebuie aruncată întreaga vină pe artizanii păcii, fără a uita rolul statelor
revanşarde şi totalitare.
După capitularea Germaniei, puterilor învingătoare le-a revenit sarcina de
a organiza Conferinţa de pace la care să fie trasată noua hartă politică a lumii şi
să fie tranşate marile probleme generate de cei patru ani de conflict. Lucrările
propriu-zise s-au desfăşurat în capitala Franţei, în perioada 18 ianuarie 1919 –
21 ianuarie 1920, soldându-se cu semnarea de tratate între Aliaţi şi cele cinci

7
La acelaș autor poate fi consultat și un interesant bilanț al Marelui Război, J.
M. Roberts, Twentieh century. The history of the world, 1901 to 2000, New
York, 1999, p.238-267.

11
state învinse: Germania, Bulgaria, Turcia, Austria şi Ungaria (ultimele două în
calitate de moştenitoare ale defunctei monarhii bicefale)8.
Deşi au participat 27 de puteri aliate, deciziile s-au luat la nivelul a cinci
puteri, Statele Unite, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia, restul statelor
fiind considerate ca având doar interese cu caracter special, deci fiind invitate
doar la şedinţele ce le priveau în mod direct. În această postură s-a aflat şi
România. Organismul cel mai important a fost Consiliul celor patru, format din
preşedintele american Woodrow Wilson9 şi premierii englez, francez, respectiv
italian, David Lloyd George10, Georges Clemenceau şi Vittorino Orlando.
Japonia nu era cooptată în acest important factor de decizie.
Ideea de bază de la care s-a pornit a fost aplicarea celor 14 puncte
wilsoniene, detaliate de preşedintele american în celebrul discurs din faţa
Congresului, rostit la 8 ianuarie 1918, care prevedeau în esenţă următoarele:
1. încheierea păcii fără apelul la acorduri secrete;
2. asigurarea libertăţii de navigaţie pe mări şi oceane, cu excepţia apelor
teritoriale;
3. înlăturarea barierelor economice comerciale;
4. reducerea armamentului până la nivelul minim care să asigure garantarea
securităţii interne a statelor;
5. rezolvarea revendicărilor coloniale prin reglementări libere şi imparţiale;
6. respectarea independenţei Rusiei şi evacuarea trupelor germane de pe
teritoriul acesteia;
7. evacuarea trupelor germane din Belgia;
8. evacuarea trupelor germane din Franţa, avându-se în vedere inclusiv cele
două regiuni disputate de Berlin şi Paris, Alsacia şi Lorena;
9. trasarea graniţelor Italiei pe principiul etnic;
10. garantarea autoguvernării limitate pentru popoarele subjugate în
cuprinsul Austro-Ungariei;
11. evacuarea trupelor germane din Balcani şi asigurarea independenţei
statelor din zonă;
8
Aldo Battaglia, editor, Conférence de la paix, 1919-1920. Recueil des actes de
la Conférence, Paris, Imprimerie nationale, 1922-1935.
9
John Milton Cooper, Woodrow Wilson. A biography, Vintage Books, 2011.
10
Margaret MacMillan, Peacemakers: The Paris Conference of 1919 and Its
Attempt to End War, Londra, 2003.

12
 12. proclamarea independenţei Turciei şi asigurarea de drepturi de
autoguvernare restrânsă pentru alte populaţii aflate în cuprinsul
Imperiului;
13. proclamarea independenţei Poloniei;
14. înfiinţarea Societăţii Naţiunilor11.
Interesele specifice şi angajamentele asumate de Marile Puteri pe
parcursul conflictului au făcut ca tratativele finale să se îndepărteze de la acest
spirit. S-au remarcat cu precădere acțiunile Franţei, care dorea revanşa şi
garanţii puternice că Germania va fi îngenuncheată pentru o lungă perioadă de
timp, dar şi cele ale Marii Britanii, Lloyd George fiind mai degrabă adeptul unor
prevederi moderate. Italiei i s-a rezervat un rol secundar, în timp ce lipsa Rusiei
se va dovedi un motiv suficient de îngrijorare pentru cei care doreau aplicarea
prevederilor tratatului.
Varianta finală a proiectului de tratat a fost înmânată delegaţiei germane
conduse de contele von Brockdorf-Rantzau la 7 mai 1919. Desigur, diplomatul
german a protestat puternic, argumentând că nu se regăseau în text termenii pe
baza căruia Berlinul acceptase capitularea. El nu a obţinut însă decât rectificări
minore, fiind nevoit să declare că semnează în lipsă de alternative, mai ales că în
Germania se declanşase o adevărată criză datorită acestei probleme.
La 28 iunie 1919, Tratatul dintre Puterile Aliate şi Asociate şi Germania a
fost semnat în Sala Oglinzilor de la Versailles, locul unde Franţa fusese umilită
în 1871. Partea I a documentului cuprinde Pactul Societăţii Naţiunilor 12, care va
fi introdus şi în tratatele cu Austria, Bulgaria, Turcia şi Ungaria. Potrivit acestuia
era înfiinţată Societatea Naţiunilor, având drept organisme permanente
Adunarea, Consiliul şi Secretariatul, fiind stabilit totodată modul de
reglementare a diferendelor dintre state, precum şi sancţiunile aplicate pentru
încălcarea prevederilor sale.
Data oficială de naştere a Ligii este 10 ianuarie 1920, dar prima şedinţă a
avut loc abia la 15 noiembrie. Proiectul Societăţii fusese făcut public de

11
http://avalon.law.yale.edu/20th_century/wilson14.asp
12
http://avalon.law.yale.edu/20th_century/leagcov.asp

13
preşedintele american Woodrow Wilson încă de la 14 februarie 1919, fiind
întâmpinat cu mult entuziasm. Articolul 8 prevedea chiar reducerea înarmărilor
până la un punct cât mai scăzut, de natură să asigure siguranţa naţională şi să fie
respectate obligaţiile internaţionale asumate. Totuşi, Liga a eşuat, iar motivele
sunt multiple. Marea slăbiciune a fost determinată chiar de lipsa Statelor Unite
din Societate, după cum absenţa Uniunii Sovietice a constituit un handicap
deosebit. Lovitura de graţie a venit însă din partea statelor revizioniste.
Potrivit prevederilor Tratatului de la Versailles 13, Germania era nevoită să
restituie mai multe teritorii. Astfel, Alsacia şi Lorena reveneau Franţei, Belgia
primea o serie de cantoane, ducatul Schleswig trecea în posesia Danemarcei
(conform plebiscitului organizat la 20 martie 1920, partea de Nord s-a pronunţat
pentru Copenhaga, iar centrul a rămas în componenţa Germaniei), Polonia intra
în posesia Posnaniei şi a Prusiei Occidentale, în timp de Danzigul era proclamat
oraş liber sub controlul Societăţii Naţiunilor. În fine, Lituania primea Memelul,
iar Saarul trecea pentru 15 ani sub control internaţional, exercitat tot prin
intermediul Societăţii Naţiunilor.
Clauzele politice şi teritoriale ale tratatului erau dublate de cele militare,
nu mai puţin dure. Serviciul militar obligatoriu era desfiinţat, iar efectivele
armatei erau plafonate la 100.000 de soldaţi. Armele de asalt şi flota de război
trebuiau distruse, în timp ce Rhenania era declarată zonă demilitarizată. Dar,
poate mai dificile decât aceste clauze li s-a părut germanilor acuzaţia că erau
principalii vinovaţi de declanşarea conflictului şi de „violarea legilor şi
obiceiurilor războiului şi a legilor umanităţii”. Era avută în vedere şi plata unor
daune materiale, suma urmând a fi stabilită de comisia reparaţiilor. La acest
capitol merită reţinută opinia de mare autoritate exprimată de economistul
britanic John Maynard Keynes potrivit căreia fixarea unui cuantum prea mare va
pune Germania în incapacitate de plată şi va conduce, inevitabil, la un blocaj
economic de anvergură14.

13
http://avalon.law.yale.edu/imt/parti.asp
14
J. M. Keynes, op.cit.

14
 Tratatul dădea astfel satisfacţie Franţei, dar va fi şi un puternic stimulent
pentru adepţii revanşei, fiind unul din motivele principale ale discursului
hitlerist. Interesant este şi faptul că, la 19 noiembrie 1919, Congresul Statelor
Unite a respins ratificarea documentului de la Versailles, abia la 25 august 1921
fiind semnat un tratat de pace între cele două ţări, la Berlin, însă tot pe baza
clauzelor principale ale tratatului versaillez.
La 10 septembrie 1919, la Saint Germain en Laye, o altă suburbie
parisiană, s-a semnat tratatul cu Austria15. Erau fixate graniţele noului stat care
renunţa la o serie de teritorii în favoarea Italiei, Iugoslaviei şi Cehoslovaciei.
Armata era redusă la 30.000 de soldaţi şi era interzisă în mod expres unirea cu
Germania, Anschluss-ul. Totodată era consfinţită unirea Bucovinei cu România.
Tratatul cu Bulgaria a fost semnat la Neuilly sur Seine, la 27 noiembrie
191916. Autorităţile de la Sofia recunoşteau noile frontiere cu Iugoslavia, în timp
ce graniţa cu România rămânea pe aliniamentul existent la 1 august 1914.
Bulgaria era obligată să plătească daune de circa 2,5 miliarde franci aur, iar
efectivele sale militare trebuiau să nu depăşească 20.000 de soldaţi.
La 4 iunie 1920, la Trianon, era semnat tratatul cu Ungaria, în calitate de
succesoare a fostei monarhii dualiste, alături de Austria17. Noul stat era redus la
graniţele naturale, pe principiul etnic, cedând importante teritorii vecinilor. Italia
primea Rijeka (Fiume), Iugoslavia intra în posesia Croaţiei şi a vestului
Banatului, Slovacia şi Ucraina subcarpatică se alăturau noului stat cehoslovac şi
Burgenlandul trecea în componenţa Austriei. Şi în acest ultim caz, era consfinţită
în plan diplomatic realitatea deja existentă, respectiv unirea Transilvaniei cu
România. La rândul ei, armata regulată ungară nu avea voie să depăşească un
efectiv de 30.000 de soldaţi.

15
Aldo Battaglia, editor, op.cit.
16
Ibidem.
17
C.A. Macartney, Hungary and her successors: The Treaty of Trianon and Its
Consequences 1919–1937, Oxford University Press, 1937.

15
 Ultimul tratat încheiat la Paris a fost cel cu Turcia, documentul fiind
semnat la Sévres18. Practic, Imperiul otoman îşi încheia existenţa întrucât Tracia
revenea Greciei, Arabia, Pakistan, Siria şi Mesopotamia treceau sub mandat
franco-englez, insula Cipru intra în posesie britanică, Armenia îşi câştigase
independenţa, iar Marocul şi Tunisia ajungeau sub protectorat francez. Datorită
victoriei revoluţiei kemaliste din Turcia tratatul nu a fost ratificat şi, deci, nu a
intrat niciodată în vigoare.
Abia după ce, la 1 noiembrie 1922, Mustafa Kemal a proclamat
Republica, ultimul sultan plecând din Constantinopole la bordul unui vas
britanic, precum şi în urma unui lung conflict armat, problema Turciei va fi pusă
în discuţia participanţilor la Conferinţa de la Lausanne. Întrunirea a început la 20
noiembrie 1922, tratatul fiind semnat la 24 iulie 1923 19. Turcii reuşeau să obţină
mici rectificări teritoriale, angajându-se în schimb să respecte statutul
minorităţilor şi principiul demilitarizării Strâmtorilor20.
În cadrul aceluiaşi efort de organizare postbelică a lumii se înscrie şi
Conferinţa de la Washington21, desfăşurată între 12 noiembrie 1921 şi 6 februarie
1922. În capitala americană s-au discutat problemele navale şi cele ale
Extremului Orient în prezenţa delegaţilor din nouă state: Belgia, Franţa, Italia,
Marea Britanie, Olanda, Portugalia, China, Japonia şi Statele Unite. Au fost
semnate patru documente care reglementau chestiunile ce ţineau de zona
Pacificului şi de stabilirea parităţii între puterile navale.
La 13 decembrie 1921, Statele Unite, Franţa, Marea Britanie şi Japonia
semnau Tratatul celor patru puteri prin care îşi garantau reciproc posesiunile. A
urmat tratatul de la Shantung, din 4 februarie 1922, potrivit căruia Japonia
18
http://wwi.lib.byu.edu/index.php/Peace_Treaty_of_S%C3%A8vres
19
Justin McCarthy, The Ottoman Peoples and the End of Empire, Londra,
Oxford University Press, 2001.
20
Pentru problemele legate de politica externă a Turciei în perioada interbelică
vezi Ionuț Cojocaru, România și Turcia actori importanți în sistemul de relații
interbelice (1918 - 1940), Cetatea de Scaun, 2014.
21
Erik Goldstein, Erik, John H. Maurer, editori, The Washington Conference,
1921-22: naval rivalry, East Asian stability and the road to Pearl Harbor,
Psychology Press, 1994.

16
restituia Chinei zona Chia-Chow, dublat de un alt document, din 6 februarie,
Tratatul celor nouă puteri prin care independenţa Chinei era garantată. Condiția
pusă era însă una destul de împovorătoare pentru Beijing, fiind vorba despre
perpetuarea vechiului principiu al porţilor deschise. În fine, tot la 6 februarie,
Tratatul naval definea raportul de forţe dintre marile puteri în apele
internaţionale.
Pentru România, Conferinţa de la Paris a prilejuit semnarea altor două
tratate separate. La 9 decembrie 1919, Bucureştiul se angaja să garanteze
drepturile minorităţilor22, iar la 28 octombrie 1920 diplomaţii români obţineau
recunoaşterea unirii cu Basarabia de către Franţa, Italia, Marea Britanie şi
Japonia. Protocolul de la Paris consfinţea o stare de fapt, respectiv votul Sfatului
Ţării de la Chişinău din 27 martie 1918, stabilind graniţa răsăriteană a ţării
noastre pe fluviul Nistru. În lipsa unui acord cu Uniunea Sovietică 23, acest
document internaţional căpăta o importanţă aparte.
În capitala Franţei, Marile Puteri au încercat să stabilească cadrul pentru o
lume nouă. La Paris a triumfat principiul naţionalităţilor, fiind consfinţită
apariţia ca state independente a Cehoslovaciei, Iugoslaviei, Poloniei, a ţărilor
baltice, Austriei şi Ungariei, după cum România întregită era recunoscută ca
atare de concertul mondial. Mai mult, a fost înființată Societatea Națiunilor care
– teoretic, cel puțin – ar fi trebuit să vegheze la garantarea securității colective și
la rezolvarea pașnică a conflictelor. Totuşi, sistemul Versailles nu se va dovedi
viabil decât pentru două decenii, prăbuşindu-se sub loviturile statelor
revanşarde.

I.2. Noua hartă a Europei

22
Tratatul a fost ratificat de senatul României la 29 iulie 1920, împreună cu
textul Tratatului de la Saint Germain, Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond
Preşedinţia Consiliului de Miniştri, vol.I, dosar 126/1920, f.1-40.
23
De altfel, la 1 noiembrie 1920, Rusia sovietică și Ucraina adresau o notă
guvernelor Marii Britanii, Franţei, Italiei şi României, arătând că nu recunosc
protocolul de la Paris; Lidia Pădureac, Relaţiile româno-sovietice, 1917 - 1934,
Chișinău, 2003, p.35.

17
 Punerea în aplicare a hotărârilor luate la Conferinţa de pace de la Paris, în
privinţa noilor realităţi politico-teritoriale a fost uşurată de amploarea mişcărilor
de eliberare naţională, ori a celor ce militau pentru unirea completă, din spaţiul
central-est european. Practic, putem vorbi de apariţia de noi state, cazul
Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, de reapariţia altora, cum ar fi Polonia sau ţările
baltice, de formarea de state în graniţele naturale, respectiv Austria şi Ungaria,
de remodelarea a trei imperii pe ruinele cărora se vor dezvolta Republica de la
Weimar, Rusia sovietică şi Turcia naţionalistă, dar şi de împlinirea idealului
naţional în cazul României, prin voturile plebiscitare ale adunărilor de la
Chişinău, 27 martie 1918, Cernăuţi, 28 octombrie 1918, şi Alba Iulia, 1
decembrie 1918. Desigur, faptul că aceste decizii populare au fost dublate de
prevederile tratatelor de la Saint Germain, Trianon şi ale protocolului de la Paris,
au conferit şi girul comunităţii internaţionale.
Prin dispariţia fostelor imperii multinaţionale şi apariţia de noi state
independente, harta Europei a cunoscut mutaţii geo-politice majore. A apărut un
nou echilibru de forţe, iar dinamica relaţiilor diplomatice s-a schimbat, ecuaţia
internaţională fiind de acum mult mai complexă. Trebuie avut în vedere faptul
că state precum Cehoslovacia şi Iugoslavia, gândite de Aliaţi drept centre de
stabilitate, nu s-au dovedit viabile în timp. Dezmembrate pe parcursul celui de-al
doilea război mondial, refăcute apoi, cele două ţări vor cunoaşte după 1990 un
proces de disoluţie, paşnic în primul caz, violent în cel al Iugoslaviei. De
asemenea, nu trebuie neglijat faptul că din rândul noilor state, în frunte cu
Ungaria, căreia i se va alătura Bulgaria, va porni un curent revizionist care va
găsi ecouri favorabile în Italia lui Mussolini şi Germania hitleristă.
Pe fondul crizei Puterilor Centrale, la începutul lui 1918, la Roma s-a
desfăşurat Congresul naţiunilor subjugate din monarhia austro-ungară. Lucrările
forului desfăşurate între 9 şi 11 aprilie au avut un ecou deosebit atât datorită
determinării participanţilor de a-şi uni eforturile pentru atingerea scopului final,
cât şi prin rezoluţia adoptată acum de participanţii care susţineau dreptul

18
popoarelor la formarea de state naţionale ori la unirea completă acolo unde era
cazul. Dacă avem în vedere şi faptul că lucrările Congresului se desfăşurau pe
fondul victoriei revoluţiei bolşevice, care proclama, de asemenea, dreptul
popoarelor la autodeterminare, avem un tablou de ansamblu al unei puternice
mişcări cu caracter naţional la nivel european24.
În aceste condiţii, eşecul tentativei împăratului Carol I de federalizare a
Imperiului dualist apare firesc. Manifestul Către popoarele mele credincioase,
din 3 octombrie 1918, a fost privit mai degrabă ca o soluţie disperată de salvare
a monarhiei într-un moment în care aceasta era în plină disoluţie. Abdicarea
kaiserului german Wilhelm II, la 9 noiembrie 1918, şi proclamarea Republicii de
la Weimar, urmată de capitularea finală, a deschis drumul spre formarea noilor
state unitare.
Întrucât cazurile Germaniei şi Rusiei sovietice vor fi studiate în alt
context, ne vom opri în continuare la situaţia concretă din celelalte state
europene. Poate situaţia cea mai complexă a oferit-o Imperiul otoman, unde, pe
fondul înfrângerii în război şi a rezistenţei sultanului în faţa reformelor, se va
dezvolta o puternic mişcare naţionalistă condusă de Mustafa Kemal 25. La 13
septembrie 1918 se părea că s-a ajuns la un modus vivendi prin semnarea
Pactului naţional bazat pe principiile autodeterminării, securizării
Constantinopolelui (Istanbul), deschiderii Strâmtorilor, drepturilor minorităţilor
şi abolirii capitulaţiilor. Au urmat alegerile din octombrie, câştigate de
naţionalişti într-un moment în care soarta Imperiului era în primejdie.
La 19 mai 1919, Mustafa Kemal, un lider al noii generaţii, născut în 1880,
sosea la Samsun unde va începe organizarea rezistenţei în faţa tentativelor de
dezmembrare teritorială a Turciei. Eforturile sale vor fi zădărnicite de intervenţia
directă a ultimului sultan Mohammed VI (1918-1922), care-l demite pe Kemal şi
îl scoate chiar în afara legii la 11 iulie. Cu toate acestea, între 23 iulie şi 6 august

24
C.A. Macartney, A.W. Palmer, Independent Eastern Europe: A history, Londra,
1962.
25
Feroz Ahmad, The Making of Modern Turkey, New York, Routledge, 1993.

19
1919, la Erzurum are loc un congres al mişcării naţionaliste în fruntea căruia se
va manifesta acelaşi Mustafa Kemal.
Tratatul de la Sévres a contribuit şi mai mult la complicarea situaţiei din
Imperiu. Cu toate că documentul preliminar din 4 septembrie 1919 afirma
unitatea teritorială a Turciei, prevenind formarea unei Armenii independente,
precum şi ocupaţia străină, el a nemulţumit profund forţele naţionaliste care, la
28 ianuarie 1920, vor adopta în Parlament textul Pactului naţional din 13
septembrie 1918. Pe acest fond, la 16 martie 1920, trupele aliate au ocupat
Constantinopole, Parlamentul fiind dizolvat la 11 aprilie.
Reacţia forţelor naţionaliste a fost promptă, Mustafa Kemal formând un
guvern provizoriu la Ankara, la 23 aprilie. Misiunea noului cabinet a fost una
dificilă, fiind complicată şi de atacarea Turciei de către trupele greceşti, care
după 22 iulie vor ocupa importantele centre Bursa şi Adrianopole. Mai mult, la
10 august, guvernul de la Constantinopole semna tratatul de la Sévres, ceea ce a
condus la ruptura definitivă dintre sultanul Mohammed VI şi naţionaliştii
conduşi de Kemal.
Pentru a sublinia noua realitate, la 20 ianuarie 1921, Adunarea de la
Ankara controlată de naţionalişti va vota legea fundamentală a ţării 26. La bază
stătea principiul suveranităţii poporului, exercitată prin votul universal. Alte
prevederi importante se refereau la responsabilitatea ministerială şi la alegerea
unui preşedinte care să beneficieze de puteri sporite. Astfel, practic, Turcia se
găsea într-o situaţie disperată fiind condusă de două guverne şi aflându-se în
război în condiţiile în care o bună parte a teritoriului naţional era ocupat de trupe
străine.
Pentru identificarea unei soluţii diplomatice în problema turcă s-a ajuns,
în februarie 1921, la convocarea Conferinţei de la Londra. Au fost invitați să
participe reprezentanţi ai celor două guverne de la Constantinopole şi Ankara,
precum şi Grecia. Din nefericire, lucrările Conferinţei au intrat repede în impas,
soldându-se cu un eşec.

26
Ibidem.

20
 Sperând să speculeze neînţelegerile interne din Turcia, Grecia va lansa o
puternică ofensivă împotriva acesteia la 23 martie. După ce armata elenă a
obţinut câteva succese, forţele naţionaliste turce au reuşit să apere Ankara în
urma bătăliei de la Sakkaria, 24 august – 16 septembrie. Totuşi, abia peste un an
Mustafa Kemal va fi capabil să declanşeze o contraofensivă puternică, ocupând
în scurt timp Smirna, la 9 - 11 septembrie 1922. Este momentul în care
premierul britanic face apel, la 15 septembrie, la Aliaţi pentru a interveni în
apărarea Strâmtorilor. Rezultatul a fost însă negativ, doar Australia şi Noua
Zeelandă arătându-se dispuse să se alăture metropolei, în timp ce Franţa şi Italia
au refuzat să sprijine iniţiativa lui Lloyd George.
De această dată cel care va exploata situaţia creată va fi Mustafa Kemal.
La 1 noiembrie 1922 el va proclama abolirea sultanatului, Mohammed VI fugind
din Constantinopole la bordul unui vas britanic 27. Pentru reglementarea
internaţională a conflictului, dar şi a statutului Strâmtorilor, s-a ajuns la
Conferinţa de la Lausanne, deschisă la 20 noiembrie 1922. Potrivit tratatului
final, semnat la 24 iulie 1923, Mustafa Kemal recunoştea pierderea teritoriilor ce
nu erau locuite de turci, dar obţinea Tracia Estică. De asemenea, era acceptat
statutul minorităţilor, iar Strâmtorile erau demilitarizate. Un succes pentru
Kemal era exonerarea de la plata reparaţiilor de război. Potrivit un tratat separat
încheiat cu Grecia era operat un schimb de populaţii între cele două state.
După succesul Conferinţei de la Lausanne, la 23 august Aliaţii se
retrăgeau din Constantinopole punând capăt lungului şi sinuosului conflict.
Stăpân pe situaţie, Mustafa Kemal va proclama Ankara drept capitală a statului
naţional turc la 14 octombrie. La scurt timp, la 29 octombrie 1923, el va fi ales
primul preşedinte al Republicii, avându-l în fruntea guvernului pe Ismet Paşa. Pe
baza Legii fundamentale din 20 ianuarie 1921, la 20 aprilie 1924, Parlamentul
turc va vota Constituţia care va deschide o perioadă importantă de reforme care
au contribuit la modernizarea Turciei şi înlăturarea vestigiilor feudale28.

27
Ibidem.
28
Stable URL: http://links.jstor.org

21
 Pe ruinele Austro-Ungariei au apărut mai multe state naţionale ori
federale. Drept succesoare ale fostului Imperiu au fost desemnate Austria şi
Ungaria. Perioada dintre abdicarea lui Carol I şi semnarea Tratatului de la Saint
Germain a fost una agitată la Viena. Pe fondul nemulţumirilor cauzate de anii
prelungiţi de război, la 16 februarie 1919, au avut loc primele alegeri câştigate
de socialişti, care au obţinut 72 de locuri în Parlament, fiind urmaţi de creştin-
socialişti cu 69, în timp de naţionaliştii germani obţineau 26 de mandate. Astfel,
la 12 martie, era adoptată Constituţia potrivit căreia Austria devenea parte a
Reichului German, fiind condusă de cancelarul Karl Renner.
Un moment tensionat a fost generat de insurecţia armată din 15 iunie
1919, o tentativă a armatei de preluare a puterii. Din fericire, semnarea
Tratatului de la Saint Germain, la 10 septembrie 1919, a pus capăt instabilităţii.
Potrivit prevederilor sale, Anschluss-ul, respectiv unirea cu Germania, era
interzis, motiv pentru care este proclamată Republica Austria. Noua realitate este
consfinţită de Constituţia din 1 octombrie 1920, care va statua reorganizarea ţării
după modelul elveţian29.
Situaţia s-a dovedit mult mai complexă în cazul celuilalt stat succesor,
Ungaria. La Budapesta, Parlamentul a reacţionat imediat după lansarea
manifestului împăratului Carol I prin proclamarea independenţei complete a
Ungariei, la 17 octombrie 1918. S-a creat o stare revoluţionară şi, la 31
octombrie, contele Karolyi devenea prim-ministru, iar la 16 noiembrie era
proclamată Republica30. Primul preşedinte a fost desemnat tot Karolyi, la 12
ianuarie 1919, însă el va demisiona la 21 martie în semn de protest faţă de
decizia Puterilor Aliate de a recunoaşte unirea Transilvaniei cu România.
Conjunctura favorabilă a fost exploatată din plin de comuniştii conduşi de
Bela Kun (1886-1939). Născut în Transilvania, el participase pe frontul primului
război mondial ca sublocotenent în armata austro-ungară. În noiembrie 1918,

29
Norman Stone, Europe transformed 1878–1919, Fontana, 1983.
30
Peter F. Sugar, A History of Hungary, 1990.

22
revenea de la Petrograd la Budapesta şi prelua conducerea Partidului Comunist
Ungar, fiind arestat timp de o lună, între 20 februarie şi 21 martie 1919.
La 21 martie, după modelul revoluţiei bolşevice, Consiliul soldaţilor şi
muncitorilor proclamă Republica Sovietică Ungaria, care va deveni al doilea stat
comunist din Europa alături de Uniunea Sovietică, e drept doar pentru 133 de
zile. Se va forma un guvern comunist în care omul forte era ministrul de externe
Bela Kun şi va fi chiar adoptată, la 24 iunie, o Constituţie după modelul sovietic.
Pentru consolidarea regimului s-a încercat exploatarea sentimentului
naţional, motiv pentru care în noaptea de 15 aprilie 1919 va fi declanşată o
ofensivă în Transilvania, pe Valea Someşului, care a generat replica imediată a
armatei române31. O contraofensivă puternică, ce avea girul Aliaţilor, va conduce
la respingerea trupele maghiare peste Tisa, la 24 iulie. După o săptămână, Bela
Kun32 a fugit în Austria şi, de aici, în Uniunea Sovietică, punând capăt aventurii
comuniste. Evenimentul se producea chiar înaintea ocupării Budapestei, la 4
august, de către armata română, care se va retrage la 14 noiembrie.
De această dată situaţia este exploatată de forţele de dreapta care-l
sprijineau pe amiralul Miklos Horthy, comandantul armatei, care se va impune
ca regent al Ungariei şi şef al statului la 1 martie 1920. La 23 martie, Ungaria
era proclamată regat cu tronul vacant. Tentativa fostului împărat Carol I de a
exploata stare confuză şi deci de a-şi recupera coroana se va lovi însă de votul
negativ al Adunării Naţionale, la 27 martie. Obligat să plece din nou în Elveţia,
Carol va suferi un nou eşec la 21 octombrie, iar la 1 aprilie 1922 va fi exilat la
Madeira în Portugalia.

31
Pe larg, Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea Românei,
vol.II, București, 1989, p.411-471.
32
După ce inițial a avut o carieră notabilă la Komintern, Kun a intrat în dizgrața
lui Stalin, la ordinul căruia va fi asasinat, la 30 noiembrie 1939; Rudolf Tőkés,
Béla Kun and the Hungarian Soviet Republic: the origins and role of the
Communist Party of Hungary in the revolutions of 1918–1919, New York,
Praeger, 1967.

23
 Întreaga perioadă interbelică va fi dominată de Horthy33, care va instaura
un regim personal, cu accente dictatoriale în interior, promovând o politică
externă agresivă şi revanşardă. În plus, din 1938 va lua măsuri cu cracter
antisemit, evreii din Ungaria fiind supuși unui adevărat holocaust. Un rol
important îl vor juca extremiștii grupați în Organizația Crucilor cu săgeți34.
Aliat cu Hitler în vel de-al doilea război mondial, Horthy va fi totuși lăsat
să se stabileasă în Portugalia, profitând din plin de condițiile războiului rece,
unde a încetat din viață în anul 1957.
Apariţia Cehoslovaciei35 s-a produs atât pe fondul intereselor Puterilor
Aliate de a creat un stat puternic în Centrul Europei, cât şi datorită activităţii
intense depuse în exil de personalităţi precum Thomas Masaryk (1850-1937),
Milan Stepanek sau Eduard Benes (1884-1948). Pe fondul crizei din Austro-
Ungaria, la 14 octombrie 1918, la Paris, Consiliul Naţional Cehoslovac va pune
bazele unui guvern în exil condus de Masaryk, avându-l la externe pe Benes.
După două săptămâni, Consiliul Naţional va proclama independenţa ţării, la 30
octombrie, Consiliul Naţional Slovac votând unirea cu cehii. Revenit la Praga,
Thomas Masaryk va fi confirmat drept preşedinte al noului stat, la 14 noiembrie
1918.
Preşedintele Masaryk a avut un rol important atât în exil, cât şi după
preluarea puteri. De numele lui se leagă reforma agrară din 16 aprilie 1919,
realizată prin confiscarea cu compensaţie a marilor proprietăţi, care vor fi
împărţite ţăranilor, dar şi adoptarea Constituţiei din 29 februarie 1920 (după
modelul francez). Primele alegeri din Cehoslovacia vor avea loc la 18 aprilie.
Tot un stat federal a rezultat din unirea slavilor de sud, prin formarea
Iugoslaviei. Dincolo de acordul Aliaţilor, la baza viitorului regat a stat tratatul de
la Corfu, din 20 iulie 1917. Atunci, reprezentanţii sârbilor, croaţilor, slovenilor şi

33
Thomas Sakmyster, Hungary's Admiral on Horseback, Boulder, 1994.
34
Hans Rogger, Eugen Weber (ed.), Dreapta europeană. Profil istoric, Bucureşti,
1995, p.313-338.
35
Victor S. Mamatey, Radomir Luza (ed.), La Republique Tchechoslovaque,
1918 – 1948. Une experience de democratie, Librarie du Regard, 1987.

24
muntenegrenilor au declarat că vor forma o singură naţiune ce va fi organizată
sub conducerea unei dinastii sârbe. Decizia de la Corfu va fi pusă în aplicare
abia la 14 octombrie 1918, atunci când condiţiile au permis Consiliului naţional
al sârbilor, croaţilor şi slovenilor să proclame unirea lor36.
După ce prinţul Alexandru al Serbiei a acceptat, la 1 decembrie, regenţa
noului stat, la 4 decembrie 1918 era proclamat oficial Regatul sârbo-croato-
sloven. Ulterior, potrivit Constituţiei din 1 ianuarie 1921, a fost adoptată o formă
centralizată de guvernare, premier fiind ales Nikola Pasici. De remarcat că, pe
parcursul perioadei interbelice, alături de Cehoslovacia şi România, Iugoslavia a
depus eforturi importante în vederea prevenirii şi chiar a stopării tentativelor
revanşarde ale vecinilor37.
Dezmembrarea Imperiului ţarist şi a celui Austro-Ungar a creat premizele
pentru reapariţia statului independent polonez38. De altfel, încă de la izbucnirea
războiului polonezii au realizat faptul că ar putea să exploateze rivalitatea dintre
Rusia şi Austro-Ungaria în sensul reconstituirii statului naţional. Astfel, la 14
august 1914, sperând în ajutorul Rusiei, se înfiinţa un Comitet Naţional Polonez
de la Varşovia, în timp ce două zile mai târziu, generalul Josef Pilsudski (1867-
1935) fonda la Cracovia un Consiliu Naţional Suprem, care beneficia de
protecţie austriacă. Ulterior, la 25 iulie 1916, Pilsudski va demisiona în semn de
protest faţă de eşecul Puterilor Centrale de a asigura rezolvarea problemei
poloneze.
Totuşi, se pare că demisia lui Josef Pilsudski a avut efecte întrucât, la 5
noiembrie 1916, Germania şi Austro-Ungaria proclamau un regat polonez
independent. Conducerea executivă era asigurată de un Consiliu de Stat care va
vota chiar o Constituţie, la 30 ianuarie 1917. În replică, la 30 martie, din rațiuni
care țineau mai degrabă de propagandă decât o dorință sinceră vizând refacerea
36
Pe larg, Barbara Jelavich, History of the Balkans, vol.II, Cambridge University
Press, 1983.
37
Milan Vanku, Mica Înțelegere și politica externă a Iugoslaviei, București,
1979.
38
Pe larg, Norman Davies, Istoria Poloniei: terenul de joacă al lui Dumnezeu.
Din 1795 până în prezent, Iași, 2014.

25
statului polonez şi guvernul provizoriu rus se va declara favorabil în privinţa
proclamării independenţei sale. Totuşi, germanii vor fi cei care, la 15 octombrie
1917, vor forma un Consiliu de Regenţă în Polonia, având grijă să păstreze
desigur un riguros control asupra lui.
După un de zile, pe fondul colapsului Puterilor Centrale, la 7 octombrie
1918, Consiliul de Regenţă avea să preia puterea efectivă, aceasta în condiţiile în
care Rusia sovietică recunoscuse deja independenţa Poloniei la 29 august 1918.
Ales în fruntea statului, la 12 octombrie, generalul Josef Pilsudski a trebuit să
rezolve problema ameninţării ucrainiene în Galiţia, provincie cucerită de
polonezi la 1 noiembrie.
În aceste condiții, la 3 noiembrie, avea să fie proclamată, la Varşovia,
Republica Polonia. La 17 ianuarie 1919, Pilsudski devenea primul preşedinte al
noii republici, în timp ce Jan Paderewski prelua conducerea unui guvern de
coaliţie39.
Independenţa noului stat a fost consolidată, cu sprijinul Franţei, după
războiul cu Rusia sovietică, desfăşurat între 25 aprilie şi 12 octombrie 1920. Cu
acest prilej au fost rezolvate şi o serie de chestiuni de ordin teritorial la frontiera
estică. Adoptarea noii Constituţii, la 17 martie 1921, deschidea calea pentru
dezvoltarea liberă a Poloniei, însă izbucnirea celui de-al doilea război mondial
va conduce la o nouă împărţire a statului40.
Pe fondul revoluţiei burgheze, apoi a celei socialiste din Rusia, se va
produce şi proclamarea independenţei statelor baltice41. Estonia a făcut acest
lucru la 28 noiembrie 1917, însă va fi atacată de trupele Armatei Roşii, deşi
Lenin lansase principiul autodeterminării popoarelor mergând chiar până la
ruperea de metropolă. Datorită faptului că au intervenit trupele germane, la 24
februarie 1918, Estonia îşi proclama din nou independenţa, care va fi

39
Ibidem.
40
Ibidem.
41
Pe larg despre situația Estoniei, Letoniei și a Lituaniei, vezi sinteza semnată de
Andrejs Plakans, A concise history of the Baltic States, Cambridge University
Press. 2011.

26
recunoscută şi prin prevederile Tratatului de la Brest Litovsk, din 3 martie 1918.
Cu toate acestea, la 22 noiembrie 1918, va avea loc o nouă invazie sovietică,
respinsă de această dată cu sprijinul flotei britanice. După consolidarea noului
statut, la 15 iunie 1919 a fost adoptată şi Constituţia Estoniei independente.
Aproape identică a fost şi situaţia Letoniei. Independenţa recunoscută prin
tratatul de la Brest Litovsk a trebuit să fie apărată în faţa invaziei sovietice
declanşate la 18 noiembrie 1918. La fel ca în cazul Estoniei, cu sprijinul flotei
britanice, Letonia va reuşi să îşi apere independenţa.
La 23 septembrie 1917, cu sprijinul Germaniei, la Vilnius îşi începea
activitatea Consiliul Naţional al Lituaniei, care va solicita independenţa faţă de
Rusia. La 16 februarie 1918, va fi proclamată chiar independenţa Lituaniei, ce
va fi recunoscută de Kremlin prin tratatul de la Brest Litovsk, în ciuda atacului
pe care-l declanşase Armata Roşie.
Independenţa celor trei state baltice va fi încălcată în cele din urmă în
condiţiile declanşării celui de-al doilea război mondial şi al punerii în aplicare a
prevederilor Pactului Ribbentrop-Molotov42.
Noile state independente din Europa Centrală şi de Sud-Est au jucat un rol
important pe scena politică europeană interbelică, militând pentru promovarea
unei politici active şi pentru aplicarea principiilor stabilite la Versailles 43. Ele au
încercat chiar să pună bazele unor organisme regionale cu caracter defensiv,
menite să le asigure securitatea. În acest sens amintim doar Mica Înţelegere şi
Pactul Balcanic, alianţe în cadrul cărora România a jucat un rol important.
Totuşi, sub loviturile statelor revanşarde şi totalitare o parte din ele vor suferi
consecinţe din cele mai tragice.

I.3. Deceniul speranțelor risipite

Ibidem.
42

43
Excepție a făcut desigur Ungaria, nemulțumită de prevederile tratatului de la
Trianon.

27
 Reparaţiile au reprezentat o problemă pe care Puterile Aliate au încercat să
o rezolve în cuprinsul mai amplu al organizării păcii. O comisie de specialitate a
funcţionat încă din 1919 la Paris, în componenţa acesteia intrând Franţa, Marea
Britanie, Italia, Belgia şi Japonia, cărora li se adăugau alte cinci state –
Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia, Polonia şi România – care nu beneficiau însă
decât de un vot împreună. Era, în fapt, una din faţetele aplicării principiului
existenţei a două tipuri de state, cu interese generale, respectiv limitate.
Obiectivul principal al Comisiei era acela de a studia resursele economice şi
capacităţile de plată ale Germaniei. În martie 1919, a fost redactat un raport al
acestui organism de experţi care prevedea că Germania va plăti 30 de miliarde
de dolari în 30 de ani44. Principiul va fi impus Berlinului prin tratatul semnat la
Versailles.
Pentru urmărirea modului în care Germania îşi onorează obligaţiile
asumate, timp de nouă ani cu începere din 1920 la Paris a funcţionat o comisie a
reparaţiilor. Misiunea acesteia s-a dovedit dificilă în contextul în care germanii
nu erau în măsură să-şi plătească datoriile. Din această cauză s-a ajuns chiar ca,
la 6 aprilie 1920, trupele franceze să ocupe, ca o formă de sancţiune,
importantele centre industriale Frankfurt şi Darmstadt, din zona carboniferă a
Ruhrului. Acest prim avertisment se va finaliza prin retragerea armatei franceze
la 17 mai45.
Problema datoriilor germane a fost discutată la Conferinţa de la Spa,
desfăşurată între 5 şi 16 iulie 192046. S-a ajuns la un acord, în prezenţa unei
delegaţii germane, prin care erau repartizate sumele pe care Berlinul trebuia să
le plătească Puterilor Aliate cu titlu de reparaţii. Din nou s-a făcut simţită
diferenţa dintre marile puteri şi statele considerate cu interese limitate, România,
de exemplu, primind doar un procent din totalul sumei.

44
S. Webb, Hyperinflation and Stabilization in Weimar Germany, Oxford
University Press, 1989.
45
Vezi Eric D. Weitz, Weimar Germany: Promise and Tragedy, Princeton
University Press, 2007.
46
http://www.jstor.org/stable/2213048?seq=1#page_scan_tab_contents

28
 Cu prilejul întrunirii comisiei de reparaţii la Londra, între 25 aprilie şi 5
mai 1921, a fost fixat cuantumul reparaţiilor datorate de Germania la suma de
132 miliarde mărci aur. Sub ameninţarea ocupării Ruhrului de către trupele
aliate, la 10 mai, Reichstagul era nevoit să accepte decizia luată la Londra, fără
însă ca guvernul german să-şi achite tranşele respective.
Un moment important pentru Republica de la Weimar l-a constituit
semnarea tratatului cu Rusia sovietică, la 16 aprilie 1922. Documentul de la
Rapallo47 are o semnificaţie multiplă. Dacă din punct de vedere al problemei
reparaţiilor părțile renunţau reciproc la orice pretenţie, mult mai importantă era
ieşirea ambelor state din izolare. În plus, cancelariile occidentale sesizau
pericolul formării unui imens bloc germano-sovietic care ar fi putut răsturna
echilibrul instaurat de ele prin prevederile Conferinţei de la Paris.
Pentru a forţa guvernul german să plătească sumele în contul reparaţiilor,
la Conferinţa interaliată de la Paris, din 2 ianuarie 1923, francezii, secondaţi de
belgieni, au reuşit să-şi impună linia dură faţă de Berlin ameninţând cu ocuparea
Ruhrului, un gaj care să determine schimbarea de atitudine a Germaniei. Deşi
Marea Britanie s-a opus planului, la 11 ianuarie, 600.000 de soldaţi din trupele
franceze şi belgiene ocupau bogatul bazin carbonifer. În replică, autorităţile
germane şi-au retras ambasadorii de la Paris şi Bruxelles, iar în Ruhr s-a
declanşat rezistenţa pasivă48. Boicotul populaţiei în faţa ocupanţilor a avut
efectul scontat, determinându-i pe francezi să accepte calea negocierilor. Nu
trebuie însă neglijat impactul asupra economiei germane, una care deja se
confrunta cu mari probleme, moneda naţională fiind vizibil afectată.
Abia după ce, la 26 septembrie 1923, guvernul condus de Gustav
Stresseman49 a acceptat să pună capăt rezistenţei pasive, a fost luată în calcul

47
http://avalon.law.yale.edu/20th_century/rapallo_001.asp
48
Henri Pensa, De Locarno au Pacte Kellogg: La Politique européenne sous le
triumvirat Chamberlain-Briand-Stresemann, 1925-1929, Paris, 1930.
49
Om politic german, 1878 – 1929, a fost cancelar în 1923, pentru o perioadă
scurtă, dar agitată din istoria Republicii de la Weimar, apoi ministru de externe
între 1924 şi 1929. Adept al mijloacelor pacifiste şi al diplomaţiei a jucat un rol
esenţial la Locarno, apoi la admiterea Germaniei la Societatea Naţiunilor în

29
varianta unei soluţii diplomatice. S-a ajuns astfel la planul Dawes. Acesta era
rezultatul muncii unei echipe conduse de americanul Charles Dawes 50 care
publica un raport la 9 aprilie 1924. Pornind de la sloganul afaceri, nu politică,
planul prevedea reorganizarea Reichsbank sub control internaţional, astfel încât
Germania să poată relua plata datoriilor în contul reparaţiilor la un nivel de un
miliard mărci aur anual, pentru început.
Planul Dawes a fost acceptat de guvernul german la 16 aprilie şi a intrat în
vigoare la 1 septembrie, fiind funcţional până în 1928. La rândul lor, trupele
belgiene şi franceze au evacuat Ruhrul în intervalul 1 iulie – 17 august 1925.
Totuşi, se impune precizarea că, nici de această dată Germania nu a plătit decât o
parte a sumelor prevăzute prin acordurile asumate.
O ultimă tentativă de rezolvare a problemei reparaţiilor, eşuată la rândul
ei, a fost planul Young, adoptat la 7 iunie 1930. În esenţă, planul adoptat pe baza
propunerilor comisiei conduse de americanul Owen Young51 dădea satisfacţie
Germaniei. Datoria Berlinul era redusă la 38 miliarde mărci aur, iar Comisia
reparaţiilor era desfiinţată. În locul acesteia apărea Banca Reglementelor
Internaţionale.
Pentru Franţa, adoptarea planului Young constituia o puternică lovitură, în
primul rând economică, dar şi un moment în care aliaţii ei din Marele Război nu
au mai ţinut cont de poziţia guvernului de la Paris. De altfel, reacţia unei
personalităţi de talia premierului Raymond Poincaré, care a preferat să
demisioneze decât să accepte soluţia propusă de comisia Young, spune totul. În
scurt timp puternica depresiune economică mondială, apoi venirea lui Hitler la

1926. Grav bolnav, nu a abandonat totuşi politica şi a murit în urma unui atac la
3 octombrie 1929. Vezi Hans Gatzke, Stresemann and the Rearmament of
Germany. Baltimore, 1954.
50
Dawes (1865 - 1951) a fost vicepreşedinte al Statelor Unite în timpul
republicanului Calvin Coolidge (1925 - 1929) şi pentru eforturile depuse şi
concretizate în planul care-i poartă numele a primit premiul Nobel pentru pace
în 1925, http://www.britannica.com/EBchecked/topic/152943/Charles-G-Dawes
51
William K. Klingman, 1929, The Year of the Great Crash, New York, 1989.

30
putere şi denunţarea tratatului de la Versailles de către Germania au rezolvat de
la sine problema reparaţiilor.
Puterile învingătoare în primul război mondial, în frunte cu Franţa,
precum şi noile state independente din Europa Centrală şi Estică, doreau să se
asigure că o nouă agresiune germană nu va mai avea loc. Din această cauză
diplomaţii acestor state au încercat să găsească soluţii valabile şi viabile menite
să contribuie la preîntâmpinarea un nou conflict.
Cel mai important instrument ar fi trebuit să fie Societatea Naţiunilor.
Potrivit prevederilor Pactului Ligii52, încă din preambulul documentului statele
semnatare se angajau:
- Să promoveze cooperarea internațională și să asigure pacea și
securitatea internațională;
- Să nu apeleze la război
- Să respecte normele de drept internaționale
- Să mențină și să respecte obligațiile asumate prin tratatele
internaționale.
De asemenea, articolul 8 prevedea în mod expres că pentru menținerea
păcii este necesară reducerea înarmării.
Căutând să dubleze prevederile tratatului de la Versailles, Cehoslovacia,
Iugoslavia şi România au format încă din 1921 o alianţă defensivă. Bazele Micii
Înţelegeri53 au fost puse prin semnarea tratatului dintre Cehoslovacia şi
Iugoslavia, la 14 august 1920. Ulterior, România a încheiat, la rândul ei,
documente similare cu guvernele de la Praga, la 23 aprilie 1921, şi Belgrad, la 7
iunie. Era vizată în principal izolarea Ungariei şi determinarea guvernului de la
Budapesta de a respecta prevederile tratatului de la Trianon. Un alt obiectiv, mai
ales în primii ani, era prevenirea restauraţiei Habsburgilor pe tronul ungar.
Fără îndoială însă că momentul cel mai important, plin de semnificaţii
totodată, în acest sens, l-a constituit Conferinţa de la Locarno. Ani buni după
semnarea tratatului de garanţie renan se va instala chiar o anumită stare de

52
http://avalon.law.yale.edu/20th_century/leagcov.asp
53
Milan Vanku, op.cit., Bucureşti, 1979.

31
euforie diplomatică, mai ales că şi alte semnale îndemnau lumea să considere că
perspectiva războiului este tot mai îndepărtată.
Conferința desfășurată în Elveția, între 5 și 16 octombrie 1925 s-a încheiat
cu semnarea mai multor documente54. Cel mai important este, desigur, Tratatul
mutual de garanţie dintre Germania, pe de o parte, şi Franţa şi Belgia, pe de alta,
prin care Berlinul se angaja să respecte frontierele existente la graniţa sa vestică.
O semnificaţie sporită provenea din faptul că Marea Britanie şi Italia deveneau
garanţii internaţionali ai respectării angajamentului german.
Potrivit primului articol al Tratatului:
”Înaltele Părţi Contractante garantează în mod colectiv şi solidar, în
modul prevăzut în articolele următoare, menţinerea status quo-ului teritorial al
frontierelor dintre Germania şi Belgia şi între Germania şi Franţa, precum şi
inviolabilitatea frontierelor amintite astfel cum este stabilit de către Tratatul de
pace semnat la Versailles, la 28 iunie 1918, precum şi respectarea prevederilor
articolelor 42 şi 43 din tratat în ceea ce priveşte zona demilitarizată.”55
Momentul în sine este foarte important pentru că, practic, deşi Franţa a
obţinut ceea ce şi-a dorit, un angajament german ferm sub auspicii internaţionale
în privinţa frontierei dintre cele două puteri, Europa era din acel moment
împărţită în două categorii de state: cu graniţe garantate şi negarantate. Pentru a
depăşi momentul, participanţii la conferinţă au ales calea semnării altor două
documente, respectiv un tratat de arbitraj între Germania, pe de o parte, şi
Polonia şi Cehoslovacia, pe de alta, precum şi un tratat de asistenţă mutuală prin
care Franţa garanta Poloniei şi Cehoslovaciei sprijinul în cazul unei agresiuni
germane. Deşi, ulterior, Franţa a întreţinut relaţii extrem de cordiale cu statele
estice, în paralel cu construirea celebrei linii fortificate Maginot, în spaţiul
central-est european a persistat sentimentul tratării cu două măsuri diferite în
aceeaşi problemă.

54
http://avalon.law.yale.edu/20th_century/locarno_001.asp
55
Ibidem.

32
 Deşi, după cum au observat numeroşi istorici, în primii ani după Locarno,
mai ales în Vest, a predominat un sentiment optimist, nu putem să nu fim de
acord cu cercetătorii care susţin că soluţia din 1925 a fost una iluzorie. Dacă, pe
de o parte, frontierele din Vest s-au întărit, efectul imediat şi implicit a fost
slăbirea securităţii de la frontierele estice.
Germania a reuşit să profite de noul climat internaţional şi un prim semnal
favorabil avea să-l constituie primirea în Liga Naţiunilor la 8 septembrie 1926,
dată de la care Berlinul avea rezervat şi un loc ca membru permanent al
Consiliului. La scurt timp, la 31 ianuarie 1927, avea să-şi încheie activitatea şi
Comisia interaliată de control militar din Germania.
Pe acest fond de încredere şi destindere dublat şi de o perioadă de refacere
a economiei mondiale a venit propunerea secretarului de stat american Frank
Kellogg adresată omologul francez Aristide Briand, la 13 aprilie 1928, de
semnare a unui pact prin care războiul să fie scos în afara legii. După ce, la 21
aprilie, Briand – un vizionar care propunea în cadrul Ligii Naţiunilor o Europă
federală încă din 1930, plan considerat cel puţin fantezist pentru majoritatea
contemporanilor56 – şi-a formulat propriile observaţii s-a ajuns la semnarea
Pactului de la Paris, la 27 august 1928. Cunoscut şi după numele celor doi
iniţiatori, documentul va fi însuşit imediat şi de Liga Naţiunilor, obţinând
acordul a zeci de state57.
Mergând pe aceeaşi idee, a renunţării la război ca mijloc de reglementare
a conflictelor dintre state, ministrul sovietic de externe, Maxim Litvinov va
propune un document asemănător României, Poloniei, Estoniei şi Letoniei.
Astfel, la 9 februarie 1929, era semnat protocolul de la Moscova, o aplicare în
plan regional a pactului Briand – Kellogg58.
Tot pe linia eforturilor de asigurare a păcii şi determinării statelor învinse
în primul război mondial de a renunţa la ideea revanşei poate fi înscrisă şi

56
Charles Zorgbibe, Histoire de la construction européennes, Paris, PUF, 1993.
57
http://avalon.law.yale.edu/20th_century/kbpact.asp
58
Textul a fost publicat de Ioan Scurtu, Teodora Stănescu-Stanciu, Georgiana
Margareta Scurtu, Istoria românilor între anii 1918 – 1940, București, 2002.

33
semnarea Pactului Balcanic de la Atena, la 9 februarie 1934, de către Grecia,
Turcia, Iugoslavia şi România59. De această dată, obiectivul principal era
temperarea Bulgariei. Deşi era un stat balcanic, Albania nu a fost invitată să
adere la Pact, în principal datorită faptului că Tirana gravita în jurul Italiei
fasciste.
Între timp însă, odată cu marea criză economică, au început să apară
semnale tot mai neliniştitoare pentru pacea mondială. Deşi se aşteptau rezultate
deosebite de la Conferinţa dezarmării, desfăşurată în perioada februarie - iulie
1932 la Geneva, în prezenţa a 60 de state, lucrările acesteia s-au încheiat cu un
eşec răsunător. Momentul marca practic finalul eforturilor de asigurare a unei
dezarmări controlate la nivel mondial şi, în subsidiar, falimentul principiului
asigurării securităţii colective.
De altfel, la acea dată, germenii noului conflict mondial apăruseră odată
cu agresiunea Japoniei în Manciuria, declanşată la 18 septembrie 1931. Un
impact deosebit a avut însă denunţarea de către Germania, la 16 martie 1935, a
clauzelor tratatului de la Versailles privind dezarmarea.
Reacţia comunităţii internaţionale față de politica agresivă a lui Hitler a
fost palidă. Conferinţa de la Stresa60 din 11 aprilie 1935, la care au participat
Italia, Franţa şi Marea Britanie, poate fi înscrisă în categoria eșecurilor
previzibile. La fel s-a întâmplat și după o săptămână, la 17 aprilie, la Societatea
Națiunilor care s-a mulțumit cu condamnarea formală a gestului Germaniei.
Incapacitatea forumului mondial de a gestiona criza care se accentua va fi
demonstrată după numai cinci luni. În septembrie 1935, Italia va ataca Etiopia,
aducând spectrul războiului tot mai aproape de bătrânul continent, fără ca Liga –
în ciudaa unor eforturi lăudabile - să-l poată împiedica pe Mussolini să-și pună
planurile de cucerire în practică.

59
http://www.rastko.rs/istorija/diplomatija/pbs_e.html
60
Pentru contextul internaționale vezi Laurențiu Constantiniu, Alin Victor Matei,
Andrei Șiperco, editori, Documente diplomatice române, seria II, vol.18, partea
II, 1 iulie – 31 decembrie 1936, Rm. Vâlcea, 2010.

34
I.4. De la marea criză economică la războiul mondial

Agresiunea statelor nemulţumite de echilibrul de forţe stabilit după

încheierea primului război mondial a fost prefaţată de operaţiunile militare din
Asia. Acţionând aparent fără un ordin politic expres de la Tokyo, armata
japoneză va ataca, la 18 septembrie 1931, China în provincia Manciuria,
ocupând relativ uşor trei importante centre urbane. Practic, din acest moment,
putem vorbi despre începutul unui război nedeclarat oficial între Japonia şi
China61.
Întrucât partea chineză a reacţionat aplicând sancţiuni economice, la 29
ianuarie 1932 marina japoneză a declanşat un puternic atac asupra portului
Şanhai, pe care l-a şi ocupat. A fost nevoie de intervenţia Ligii Naţiunilor pentru
medierea conflictului pentru ca japonezii să accepte evacuarea zonei. Totuşi,
încă de la 18 februarie 1932 ,autorităţile de la Tokio înregistraseră un succes
mult mai semnificativ prin proclamarea independenţei Manciuriei sub numele de
Manciuko. În fruntea statului-marionetă controlat de japonezi era impus, ca
regent din 9 martie, apoi încoronat împărat la 1 mai 1932, Pu I (cel care fusese
forţat să abdice de la tronul Chinei în 1912)62.
După ce, printr-un protocol semnat la 15 septembrie 1932, era stabilit
statutul special al Manciuriei, în fapt cel de protectorat japonez, a venit şi
confirmarea în plan internaţional a noilor realităţi. Este vorba despre Raportul
Lytton, document devenit public la 4 octombrie 1932, potrivit căruia Manciuko
era un stat autonom, sub suveranitate chineză, dar controlat de Japonia.
Marile ambiţii ale regimului de la Tokio se conjugau cu cele afişate în
mod deschis în Europa de Germania şi Italia. De aceea, după semnarea pactului
de constituire a Axei Roma – Berlin, la 25 octombrie 1936, nu a surprins
aderarea Japoniei la alianţă în urma unor tratate bilaterale cu cele două puteri

61
Philip Jowett, Days of the Rising Sun: Japan's Asian Allies 1931–45, vol.I,
China and Manchukuo. Helion and Company Ltd, 2005.
62
Edward Behr, The Last Emperor, Futura, 1998.

35
revizioniste, ceea ce a condus la constituirea Pactului Anticomintern la 25
noiembrie.
Consolidându-şi poziţia în plan internaţional, după alegerile de la 30
aprilie 1937 ce au adus la putere la Tokio guvernul de uniune naţională condus
de prinţul Fumminaro Konoye (ministru de război fiind Sugiyama), niponii au
redeschis conflictul cu China. Din nou, fără a exista o declaraţie de război
explicită, trupele japoneze au reuşit să cucerească capitala Beijing, la 28 iulie
1937, iar a doua zi şi importantul centru Tienţin. Au urmat succese pe întreg
teritoriul chinez, dublate de ofensiva navală asupra Şanhaiului (8 august - 8
noiembrie) ce a condus la ocuparea marelui port. Deşi atât Liga Naţiunilor (5 - 6
octombrie), cât şi guvernul Statelor Unite au condamnat agresiunea, japonezii au
continuat ofensiva înregistrând un nou succes la 13 decembrie, atunci când au
cucerit Nanking.
Cu toate că, sesizând marele pericol al dispariţiei Chinei ca stat
independent63, toate forţele interne s-au unit recunoscând comanda unică a lui
Cian Kai-şi, japonezii au continuat să obţină succese şi în anul următor. Astfel,
la 10 ianuarie era ocupat Ţintao, trupele nipone atingând Fluviul Galben la 6
martie. Repetând experienţa din Manciuria, japonezii vor instaura în teritoriul
cucerit, la 28 martie, un guvern-marionetă al Republicii China din Nanking.
Operaţiunile din China s-au dovedit a fi doar un preambul al marii
ofensive nipone asupra Asiei. Efectul va fi intrarea în conflict direct cu Marea
Britanie şi, după surprinzătorul atac de la Pearl Harbor, cu Statele Unite.
Agresiunea japoneză din China a fost urmată, e drept, la o scară mai mică,
de operaţiunile militare declanşate de Italia lui Mussolini în Africa. De această
dată, victima era Etiopia, stat independent, membru al Societăţii Naţiunilor încă
de la 28 septembrie 1923. Interesant este faptul că la momentul admiterii statului
african în Ligă, Italia împreună cu Franţa i-au susţinut candidatura, în timp ce
Marea Britanie s-a opus.

63
Vezi Henry Kissinger, Despre China, București, 2012, p.15-84.

36
 Interesul guvernului de la Roma pornea însă nu dintr-un impuls
democratic ori emoţional, ci dintr-un calcul ce plasa Abisinia şi Africa de Est în
sfera sa de interes. De altfel, în urma unui schimb de note diplomatice între
Roma şi Londra, survenit la 4 şi 20 octombrie 1925, Italia obţinea din partea
Marii Britanii chiar o recunoaştere a interesului specific în zonă, generând
protestul etiopian (19 decembrie 1926).
Ulterior, relaţiile dintre Roma şi Addis Abeba au dat semne de
îmbunătăţire ajungându-se chiar la semnarea, la 2 august 1928, a unui tratat de
prietenie pe 20 de ani între cele două ţări. O precizare importantă a
documentului se referea la constituirea zonei libere Assaba. La scurt timp, în
timpul domniei lui Haile Selassie (1930-1936) în Etiopia au început să fie
aplicate reforme vizând modernizarea şi democratizarea societăţii şi a scenei
politice, fiind adoptată chiar o nouă Constituţie, la 16 iulie 1931.
Pe acest fond, la 5 decembrie 1934, vor avea loc ciocniri între trupele
italiene şi cele etiopiene la Ualual, la graniţa cu Somalia Italiană. Era doar
preludiul agresiunii Romei în Africa de Est64 unde, din februarie 1935, vor fi
trimise efective militare sporite. De această dată reacţia comunităţii
internaţionale a fost ceva mai promptă decât în cazul invaziei Japoniei din
Manciuria. La 11 octombrie 1935, Liga Naţiunilor va impune chiar sancţiuni
Italiei în conformitate cu prevederile articolului 16 din Pactul Societăţii. Acestea
vor intra în vigoare la 18 noiembrie şi vor contribui la încordarea relaţiilor cu
Marea Britanie, englezii concentrând iniţial forţe navale masive în Marea
Mediterană. Ulterior, din raţiuni de ordin strategic, în primul rând legate de
protejarea Maltei, flotila va fi retrasă la Alexandria.
În ciuda faptului că armata italiană s-a lovit de o rezistenţă neaşteptat de
puternică din partea abisinienilor, la 5 mai 1936, Addis Abeba era ocupată, iar la
9 mai războiul se încheia cu anexarea Etiopiei la Italia. Din nou, Liga Naţiunilor
nu a avut replică în apărarea unui stat membru pe care, pur şi simplu, l-a
abandonat. Interesant este faptul că pentru înfrângerea trupelor africane italienii

64
David Nicolle, The Italian Invasion of Abyssinia 1935–1936, Maryland, 1997.

37
au fost nevoiţi să apeleze la aviaţie şi chiar au utilizat gaze toxice, deşi folosirea
lor era interzisă potrivit prevederilor Convenţiei de la Geneva din 1926.
În urma conflictului se forma Africa de Est Italiană, teritoriu care mai
includea Eritreea şi Somalia Italiană. Formal, regele Victor Emanuel era
încoronat şi ca împărat al Etiopiei. Pacificarea zonei a necesitat însă eforturi
deosebite. După tentativa de asasinarea a generalului Graziani la 19 februarie
1937, cel care administra zona în calitate de vicerege şi care va fi rănit cu
prilejul atentatului organizat la Addis Abeba, au fost însă luate măsuri punitive
extreme şi s-a apelat chiar la execuţii în masă. Liderul principal al forţelor de
opoziţie, Desta Demtu, va fi cu acest prilej capturat, la 21 februarie, fiind
executat trei zile mai târziu65.
Ulterior, prin semnarea pactului italiano-englez din 16 aprilie 1938,
Mussolini va obţine şi recunoaşterea în plan internaţional a dominaţiei asupra
Etiopiei, în schimb el ordonând „voluntarilor” italieni ce luptau în Spania să se
retragă şi acceptând menţinerea statu-quo-ului din Marea Roşie. Totuşi,
etiopienii nu au abandonat ideea de a-şi recâştiga independenţa şi, cu ajutorul
trupelor engleze, Haile Selassie va reveni pe tron în mai 1941.
Având asigurată neutralitatea britanicilor, Mussolini putea să-l primească
pe Hitler la Roma (3 – 9 mai 1938) şi să cadă de acord în privinţa consolidării
Axei. Dorind să demonstreze partenerului său că armata italiană era, totuşi, una
puternică în ciuda celor demonstrate pe frontul din Africa, Ducele va da ordin de
invadare a Albaniei la 7 aprilie 193966. Întrucât Marea Britanie nu a avut nici o
reacţie, iar regele Zogu a fugit în Grecia şi de aici în Turcia, abandonându-şi
tronul, la 12 aprilie era consemnată realizarea uniunii personale a Albaniei cu
Italia, sub egida regelui Victor Emanuel sau, cu alte cuvinte, dispariţia statului
independent albanez. Potrivit noii Constituţii, impusă Tiranei la 3 iunie, ţara era
condusă – potrivit modelului italian – de un Consiliu Suprem Fascist.

65
Ibidem.
66
Bernd J. Fischer, Albania at War, 1939 – 1945, Purdue University Press, 1999.

38
 Succesele Italiei în Etiopia şi Albania s-auî dovedit efemere. Cu precădere
campania africană a dezvăluit marile slăbiciuni ale armatei italiene, etalând
marea discrepanţă dintre visele clasei conducătoare şi realităţi. Mussolini şi-a
dorit mult să-i demonstreze lui Hitler că este un partener egal, dar realităţile de
pe fronturile celui de-al doilea război mondial vor scoate în evidenţă contrariul.
Mai mult, unele gafe ale Romei, între care la loc de cinste stă atacul asupra
Greciei, vor influenţa negativ chiar strategia generală a Axei.
Totuși, pericolul principal pentru pacea lumii a venit de la Berlin. După ce
a devenit cancelar al Germaniei, la 30 ianuarie 1933, Adolf Hitler şi-a pus în
aplicare doctrina potrivit căreia Reichul avea nevoie de spaţiu vital67, motiv
pentru care a iniţiat o politică externă agresivă menită să reconfere Berlinului
statutul de Mare Putere. Dacă asupra măsurilor luate de regimul nazist în
privinţa consolidării situaţiei interne vom insista în capitolul următor, în
continuare vom pune accentul pe etapele planului hitlerist care a condus,
fatalmente, omenirea spre un nou conflict mondial.
Adolf Hitler şi-a pus încă din primele luni de guvernare în practică
planurile enunţate în Mein Kampf68. Pentru a nu fi stânjenit în acţiunile sale, el a
ales să se retragă de la Conferinţa dezarmării (14 septembrie 1933) şi, mai ales,
de la Societatea Naţiunilor, la 23 octombrie. Având astfel o libertate de acţiune
mai mare, noul cancelar german nu va ezita să denunţe în mod public, la 16
martie 1935, clauzele militare prevăzute în tratatul de la Versailles 69. Un prim pas
concret după această mişcare l-a constituit decizia de mărire a efectivelor
Wehrmacht-ului la 36 de divizii.

67
Hitler a fost influențat și de ideile geopolitice ale lui Karl Haushofer în această
privință, vezi Hans-Adolf Jacobsen, Karl Haushofer: Leben und Werk, vol.I-II,
Harald Boldt Verlag, 1979.
68
Inițial lucrarea a apărut în două volume datorită lui Robert Hess, care l-ea
publicat în 1925 și 1926. După venirea lui Hitler la putere, Lupta mea a devenit
o adevărată biblie a național-socialismului.
69
Hans-Adolf Jacobsen, Nationalsozialistische Aussenpolitik, Frankfurt pe Main,
1968.

39
 Seria încălcării sistematice a prevederilor de ordin politico-militar stabilite
la Versailles a început cu îndrăzneaţa acţiune din 7 martie 1936, atunci când
Germania a ocupat zona demilitarizată renană. De notat faptul că trupele
franceze nu au avut nici cea mai mică reacţie în faţa avansării diviziilor
germane. Abia la 12 martie, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Belgia vor denunţa
violarea pactului de la Locarno de către Germania, dar totul se va rezuma la
nivelul declaraţiilor. Au contat implicaţiile războiului italiano-etiopian, precum
şi opoziţia Angliei în chestiunea aplicării unor sancţiuni Berlinului70.
Perioada a coincis şi cu o mai mare apropiere între Adolf Hitler şi Benito
Mussolini, mai ales că ambii s-au implicat în războiul civil din Spania, izbucnit
la 18 iulie 1936, sprijinind insurgenţii conduşi de generalul Francesco Franco.
De altfel, la 25 octombrie, Axa Roma – Berlin era constituită, ea fiind
consolidată prin semnarea Pactului Anticomintern71. Pe lângă suportul italian,
Hitler a exploatat din plin politica „ciudată” promovată de premierii Angliei şi
Franţei, Neville Chamberlain şi Edouard Daladier, în raport cu Berlinul, intrată
în istorie drept conciliatorism72. Nu trebuie neglijat nici talentul diplomatic al lui
Hitler, pus în slujba cauzei proprii, de fiecare dată el prezentându-şi
revendicările teritoriale spre Est ca fiind „ultimele”.
Al doilea pas major în încălcarea prevederilor tratatului de la Versailles de
către Hitler l-a constituit Anschluss-ul73. Criza din intervenită în relaţiile
germano-austriece s-a acutizat în martie 1938, atunci când, o dată în plus,
Germania a exploatat propriile probleme cu care se confruntau Franţa şi Italia,
precum şi politica engleză de acceptare a faptului împlinit.
Agitaţiile naziste din Austria începuseră încă din martie 1933. Atunci,
cancelarul creştin-socialist Engelbert Dolfuss a reacţionat prompt în faţa
pericolului şi, pentru a controla situaţia, a suspendat activitatea parlamentară şi a

70
James Thomas Emmerson, The Rhineland crisis, 7 march 1936: A study in
ultilateral diplomacy, Londra, 1977.
71
http://avalon.law.yale.edu/wwii/tri1.asp
72
Martin Gilbert, Richard Gott, Conciliatorii, București, 1966.
73
Jürgen Gehl, Austria, Germany, and the Anschluss, 1931–1938, 1963.

40
interzis activitatea partidelor, precum şi orice reuniune politică. Mai mult, ca
replică la marea demonstraţie a naziştilor austrieci din 29 martie, Dolfuss va
dizolva, la 19 iunie, Partidul Nazist Austriac.
Desigur, prin acest gest, cancelarul şi-a atras antipatia naziştilor care, după
o tentativă eşuată la 3 octombrie 1933, îl vor asasina pe Dolfuss la 25 iulie 1934.
Întrucât, la acel moment, Italia şi Iugoslavia au adoptat o poziţie fermă, Hitler a
preferat să nu se amestece încă în mod direct în criza izbucnită la Viena. Astfel,
cancelar al Austriei va deveni, la 30 iulie, un apropiat al lui Dolfuss, Kurt
Schuschnigg.
Deşi semnarea acordului germano-austriac din 11 iulie 1936 părea să pună
capăt tensiunilor dintre cele două state, criza va izbucni din nou mai puternic la
începutul anului 1938. La 12 februarie, cancelarul Kurt Schuschnigg efectuează
o vizită la Berchtesgarden unde, sub presiunea cererilor lui Hitler, va fi nevoit să
facă importante concesii naziştilor austrieci, care vor fi amnistiaţi, iar şeful
acestora Arthur Seyss-Inquart va fi cooptat chiar în guvernul de la Viena,
oferindu-i-se importantul post de ministru de interne cu începere de la 16
februarie. Hitler a exploatat momentul şi, la 20 februarie, într-unul din
discursurile sale incendiare va promite protecţie pentru cele zece milioane de
germani care trăiau în afara Reichului.
Simţindu-se vizat în mod direct, cancelarul Schuschnigg va răspunde
prompt, la 24 februarie, reafirmând credinţa lui într-o Austrie independentă. Mai
mult, luându-l prin surprindere pe Fűhrer, la 9 martie el va anunţa organizarea
unui plebiscit în această problemă. Cum era de aşteptat, iniţiativa curajoasă a
cancelarului austriac l-a nemulţumit profund pe Adolf Hitler care i-a adresat, la
11 martie, un ultimatum prin care îi cerea să renunţe imediat la ideea
referendumului. Întrucât Kurt Schuschnigg a preferat să demisioneze, fiind
înlocuit cu Seyss-Inquart, armata germană a trecut direct la acţiune, Austria fiind
ocupată, fără a opune rezistenţă, la 12 martie. La rândul său, preşedintele
Miklas, depăşit de evoluţia evenimentelor, a ales calea demisiei74.

74
Ibidem.

41
 În noile condiţii, la 13 martie, cancelarul Seyss-Inquart avea să propună
unirea Austriei cu Germania, adică tocmai Anschluss-ul ce fusese interzis în mod
expres prin tratatul de la Saint Germain. Pentru a conferi o imagine democratică
noilor realităţi, Seyss-Inquart va organiza chiar un plebiscit în chestiunea unirii,
la 10 aprilie, rezultatul fiind evident covârşitor favorabil, respectiv 99,75% din
voturile exprimate.
După ce Austria a fost înglobată în cel de-al treilea Reich, următorul
obiectiv al lui Hitler a devenit Cehoslovacia. Pe fondul crizei sudete din
septembrie 1938, atunci când regimul de la Praga a fost abandonat de aliaţii
tradiţionali în frunte cu Franţa în schimbul iluziei păcii, Germania va controla
autoritar întreaga Europă Centrală, devenind în mod cert principala putere
continentală.
Calul troian folosit de Führer în acest caz a fost minoritatea etnică
germană ce locuia în regiunea sudetă a Cehoslovaciei 75. La un an după ce
ministrul propagandei de la Berlin, Joseph Goebbles, acuza Praga de colaborare
apropiată cu Uniunea Sovietică în domeniul aviaţiei (10 septembrie 1936), la 29
noiembrie 1937 deputaţii care îi reprezentau pe germanii sudeţi au părăsit
lucrările parlamentului cehoslovac, protestând împotriva faptului că au fost
atacaţi de poliţie cu prilejul incidentelor de la Teplice, din 16 octombrie. Liderul
lor, Konrad Henlein, a mers chiar mai departe cerând autonomie completă
pentru cei 3,5 milioane de sudeţi.
După realizarea Anschluss-ului, deşi germanii i-au asigurat pe cehoslovaci
că discursul lui Hitler din 20 februarie 1938 privind protecţia minoritarilor
germani din afara graniţelor Reichului nu se referea la ei, Konrad Henlein va
face public Programul de la Karlsbad, în opt puncte, prin care solicita
autonomie completă pentru sudeţi76. Desigur, autorităţile de la Praga au respins
imediat aceste cerinţe.

75
Ivone Kirkpatrick, The Inner Circle, Macmillan, 1959.
76
www.wintersonnenwende.com/.../sgi03.html

42
 Întrucât tensiunea dintre Germania şi Cehoslovacia era în continuă
creştere, o confruntare militară de proporţii ameninţând întregul continent, la 3
august 1938, lordul Runciman era trimis de Foreign Office la Praga pentru a
încerca o mediere. Misiunea sa a eşuat, iar Germania, Franţa şi Marea Britanie
vor trece la adevărate demonstraţii de forţă.
Culmea crizei a fost atinsă la începutul toamnei77. La 12 septembrie, Adolf
Hitler ţinea un discurs la Nürnberg cerând, pentru prima dată în mod explicit,
autonomia sudeţilor. Intervenţia cancelarului german a provocat, cum era de
aşteptat, puternice dezordini în regiune, astfel că, a doua zi, în Cehoslovacia era
introdusă legea marţială, motiv pentru care Konrad Henlein, însoţit de alţi lideri
sudeţi, va fugi în Germania, la 15 septembrie, pentru a se proteja.
Evenimentul s-a produs chiar în ziua conferinţei de la Berchtesgarden,
provocată la cererea lui Neville Chamberlain. La întrunirea dintre cancelarul
german şi premierul englez, Hitler a cerut în mod clar atribuirea teritoriului
locuit de sudeţi, ameninţând că în caz de refuz va face apel la forţa militară.
Revenit cu mâinile goale la Londra, Chamberlain se va întâlni cu omologul său
francez, Edouard Daladier, la 18 septembrie. De comun acord, cei doi vor
solicita guvernului cehoslovac să accepte termenii lui Hitler, promiţând în
schimb că vor garanta noile graniţe ale Cehoslovaciei.
Fiind în dezacord cu cererea aliaţilor occidentali, premierul Hodza va
solicita, la 20 septembrie, un arbitraj cu Germania pe baza acordului semnat de
cele două state la Locarno în 1925. Demersul său nu a avut nici un ecou, iar
Hodza, fiind supus presiunilor diplomatice anglo-franceze, va prefera să
demisioneze. Prin urmare, la 22 septembrie, la Praga se va forma un nou guvern,
condus de generalul Jan Sirovy78.
Căutând încă o soluţie diplomatică pentru aplanarea crizei, Chamberlain îl
va întâlni din nou pe Hitler, de astă dată la Godesburg, în 22 şi 23 septembrie.

77
A.J.P. Taylor, Originile celui de-al doilea război mondial, Iași, Polirom, 1999,
p.123-148.
78
Vezi Viorica Moisuc, România și criza cehoslovacă. Septembrie 1938.
Documente, București, 2010.

43
Führerul se va dovedi însă şi mai determinat în a nu ceda, el venind chiar cu
cereri suplimentare, considerate pe bună dreptate inacceptabile de către
premierul englez, astfel că şi această rundă de convorbiri a celor doi lideri se va
solda cu un eşec.
Consecinţele în plan internaţional au fost vizibile, tensiunea crescând
gradual. Cehoslovacia va ordona mobilizarea generală, un semnal al
determinării guvernului de la Praga de a nu ceda o zonă strategică fără de care
ţara ar fi rămas complet fără apărare. În acele zile, România, aliata Pragăi din
Mica Înţelegere, i-a fost aproape, după cum Anglia şi Franţa au început să
sondeze poziţia Uniunii Sovietice, dispusă să sprijine Cehoslovacia pe calea
aerului. În schimb, Italia se va plasa tot mai evident alături de cauza Berlinului.
La 26 septembrie avea loc o nouă întâlnire la Londra între Chamberlain şi
Daladier, cei doi convenind să-i ceară lui Hitler să accepte participarea la o
conferinţă internaţională în chestiunea sudetă. Ideea era sprijinită şi de
preşedintele american Franklin Delano Roosevelt, însă majoritatea istoricilor
înclină să fie de acord că Mussolini l-a convins, finalmente, pe Hitler să fie de
acord cu ideea79.
Astfel, la 29 septembrie, la München, se întâlneau Hitler şi Mussolini,
secondaţi de miniştrii lor de externe, Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo
Ciano, cu Chamberlain şi Daladier. Deşi era principalul subiect al conferinţei,
Cehoslovacia nu a fost invitată la discuţii. Potrivit termenilor acordului semnat
după miezul nopţii, Hitler obţinea un succes total 80. El primea regiunea sudetă,
angajându-se alături de Franţa, Anglia şi Italia să garanteze noua frontieră a
Cehoslovaciei. Totuşi, Hitler şi Mussolini îşi nuanţau poziţia precizând că
aşteaptă mai întâi rezolvarea solicitărilor teritoriale pe care le aveau Ungaria şi
Polonia faţă de Praga. Practic, Germania devenea principala putere continentală
având deschisă calea spre est.

79
Pentru jocul „imparțial” al lui Mussolini vezi analiza lui A. J. P. Taylor, op.cit.,
p.146-147.
80
http://avalon.law.yale.edu/imt/munich1.asp

44
 În schimb, liderii englez şi francez se vor mulţumi cu ideea că au salvat
pacea omenirii pentru o perioadă îndelungată de timp, fapt ce se va dovedi
iluzoriu mai curând decât se aşteptau şi cei mai pesimişti. Cu toate acestea,
primele reacții în mediile politice din Anglia și Franța au fost favorabile lui
Chamberlain și Daladier81.
Cedând la München, Chamberlain şi Daladier atingeau culmile politicii
lor conciliatoriste şi, fără să vrea, deschideau calea spre cel de-al doilea război
mondial, scoţând din calea lui Hitler cel mai puternic adversar pe care-l putea
întâlni în Est, fără ca Wehrmacht-ul să fie nevoit să apeleze la arme.
Cehoslovacia era, în septembrie 1938, a şasea putere industrială a Europei, cu o
importantă producţie de armament82. După dispariţia acestui stat resursele lui au
trecut în mâinile lui Hitler, care nu va ezita să le folosească la momentul oportun
împotriva celor care în capitala Bavariei au crezut că au salvat pacea lumii.
Mutilarea teritorială a Cehoslovaciei nu s-a oprit însă la nivelul deciziei
din 30 septembrie. A urmat ocuparea zonei Teschen de către Polonia, la 2

81
Articolul publicat în ziarul „Timpul” din 8 octombrie 1938, privind primirea
făcută lui Daladier în Adunarea Naţională este relevant în acest sens:
„Camera franceză a înfăţişat azi, într-o şedinţă simbolizând strălucit
uniunea naţională, voinţa de pace şi de înţelegere a Franţei, politica de
colaborare şi de acţiune realistă, mulţumirea că forţele războiului n-au putut
îngrânge forţele păcii.
Tribunele publice erau pline până la ultimul loc. Întreg corpul diplomatic
era prezent. Pe banca ministerială se aflau toţi membrii guvernului.
Aplauze generale au salutat apariţia dlui Daladier la tribună. Singuri
comuniştii au păstrat tăcerea…
Dreapta, centru, stânga, inclusiv socialiştii, au făcut primului ministru o
manifestaţie entuziastă de încredere.
Iar la afirmaţia dlui Daladier despre conferinţa de la München:
- Am spus da şi nu reget nimic!

Camera a răspuns printr-un vot impresionant: 535 voturi pentru şi 75 voturi

– aproape toate ale comuniştilor – contra.”, Arhivele Naţionale Istorice Centrale,
fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Serviciul Special de Informaţii, dosar
34/1934, f.20.
82
Vezi Aurică Simion, Agresiunile naziste din Europa în anii 1938 – 1939,
București, 1983.

45
octombrie, şi transferarea unui teritoriu locuit de circa un milion de persoane de
la graniţa slovaco-ungară către Budapesta, la 9 octombrie.
În aceste condiţii, în care resturile Cehoslovaciei jucau rolul unui satelit
german, preşedintele Eduard Benes va demisiona, la 5 octombrie, plecând în
Statele Unite. A doua zi, Slovacia va obţine autonomia deplină, monseniorul
Josef Tiso fiind numit premier. La rândul ei, la 8 octombrie, şi Rutenia va deveni
autonomă.
Deşi Hitler se angajase în mod solemn la München să respecte noile
graniţe ale Cehiei, în primăvara lui 1939 el îşi va încălca promisiunea trecând la
dezmembrarea completă a statului vecin. Săptămâna 10 - 16 martie s-a dovedit
decisivă. Hitler l-a chemat la Berlin pe noul preşedinte ceh Emil Hacha (ales în
locul lui Benes la 30 noiembrie 1938), împreună cu ministrul său de externe
Hvalkovski, cerându-le să accepte „încrederea” şi „protecţia” Germaniei.
Aceasta însemna ca Hacha a fost de acord cu proclamarea independenţei
Slovaciei şi a Ruteniei, precum şi cu instaurarea protectoratului german asupra
Boemiei şi Moraviei, la 15 martie. Fostul şef al diplomaţiei germane, Konstantin
von Neurath devenea protector al Boemiei şi Moraviei, în timp ce Hacha
rămânea în fruntea rămăşiţelor statului ceh83.
Rezolvând problema cehoslovacă în mod definitiv, fără a întâlni opoziţia
vreunei alte puteri, Hitler a trecut la următorul pas: Polonia. Pentru prima dată
pretenţiile germane au fost ridicate oficialilor polonezi în mod explicit la 24
octombrie 1938, la Berlin. Atunci, cu prilejul unei întrevederi între Joachim von
Ribbentrop şi ambasadorul Josef Lipski84, s-a vorbit despre unirea Reichului cu
oraşul-liber Danzig şi despre construirea unei autostrăzi şi a unei linii de cale
ferată care să unească Germania cu Prusia Orientală, lipsind astfel Polonia de
accesul la Marea Baltică.
După ce, la 23 martie 1939, Germania anexa Memelul în urma unor
presiuni asupra Lituaniei, vor fi afişate deschis vechile pretenţii asupra portului

83
Pe larg, Ibidem.
84
A. J. P. Taylor, op.cit., p.155.

46
Danzig (Gdansk) şi a coridorului polonez. De această dată, reacţia Marii Britanii
a fost promptă, la 31 martie fiind făcut public sprijinul anglo-francez pentru
Polonia concretizat în pactul de asistenţă mutuală semnat la 6 aprilie85.
În criză se va amesteca şi preşedintele Roosevelt, care se va adresa în scris
lui Hitler şi Mussolini cerându-le asigurări pentru securitatea a 31 de state
europene şi din Orientul Apropiat. În stilul devenit caracteristic, Führerul va
răspunde dezminţind orice intenţie agresivă86. Cu toate acestea, la 20 august
începea criza poloneză ce va conduce la izbucnirea celui de-al doilea război
mondial.
Totul a fost precipitat de un eveniment care a luat prin surprindere mediile
internaţionale, respectiv semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov. După ce, la 21
august, în urma a două luni de discuţii sterile purtate de delegaţii militari englezi
şi francezi la Moscova87, s-a anunţat că Uniunea Sovietică poartă negocieri pe
aceeaşi temă cu Germania, la 23 august a venit ştirea care a zguduit lumea.
Artizanul Pactului anticomintern Joachim von Ribbentrop bătea palma cu
omologul său sovietic Veaceslav Molotov. Este extrem de interesantă gândirea
pragmatică a lui Stalin în această chestiune expusă Biroului Politic al Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice la 19 august:
„Dacă vom accepta propunerea Germaniei privind semnarea pactului de
neagresiune cu ea, Germania, desigur, va ataca Polonia şi amestecul Franţei şi
Angliei în acest război va deveni inevitabil. Europa Occidentală va fi supusă
unor tulburări şi dezordini serioase. În aceste condiţii noi avem mari şanse să
rămânem în afara conflictului şi putem spera la o intrare avantajoasă în război.”88

85
http://avalon.law.yale.edu/wwii/blbk18.asp
86
http://avalon.law.yale.edu/wwii/blbk124.asp
87
Buletinul informativ de presă din din 18 august 1939, culegând date de la Paris
este elocvent:
„Ziarele franceze afirmă aproape în unanimitate că punctul culminant al
actualei crize europene nu se va produce decât în doua jumătate a lunii
septembrie şi pretind că nu se poate spera înainte de această dată într-o soluţie
oarecare în actuala tensiune.”, Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond
Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 24/1939, f.70.
88
Victor Suvorov, Spărgătorul de ghețuri, București, 2000.

47
 Tratatul de neagresiune dintre Germania şi Uniunea Sovietică din 23
august 1939, după un preambul în care se făcea trimitere la pactul de neutralitate
încheiat de cele două state din 24 aprilie 1926, precum şi la „dorinţa de a
consolida cauza păcii între Germania şi U.R.S.S.”, cuprindea şapte articole:
„I. Ambele părţi contractante se obligă a se abţine de la orice violenţă, de
la orice acţiune agresivă şi orice atac una împotriva alteia, atât izolat, cât şi în
comun cu alte puteri.
II. În cazul când una dintre părţile contractante devine obiectiv al
acţiunilor militare din partea unei terţe puteri, cealaltă parte contractantă nu va
susţine sub nici o formă această putere.
III. Guvernele ambelor Părţi contractante rămân să ţină contact între ele
pe viitor pentru consultaţii, ca să se informeze reciproc asupra chestiunilor ce
privesc interesele lor comune.
IV. Nici una dintre Părţile contractante nu va participa la orice grupare de
puteri îndreptată, direct sau indirect, împotriva altei părţi.
V. În caz de izbucnire a litigiilor sau conflictelor între Părţile contractante
într-un fel sau altul de chestiuni, ambele Părţi vor rezolva aceste litigii şi
conflicte exclusiv pe cale paşnică, făcând schimb prietenesc de opinii sau, în
cazuri necesare, pe calea creării unor comisii pentru aplanarea conflictului.
VI. Tratatul de faţă este încheiat pe un termen de zece ani. Dacă una dintre
Părţile contractante nu-l va denunţa cu un an înainte de expirarea termenului,
durata pactului să fie considerată în mod automat pe următorii cinci ani.
VII. Tratatul de faţă urmează să fie ratificat într-un termen cât mai scurt
posibil. Schimbul de instrumente de ratificare trebuie să aibă loc la Berlin.
Tratatul intră în vigoare imediat după semnarea lui.”89
Pactul este important mai ales prin protocolul adiţional secret care l-a
însoţit. Potrivit prevederilor cuprinse, Germania şi Uniunea Sovietică îşi
împărţeau sferele de influenţă din Europa de Est. Interesant este faptul că până la
atacul din 22 iunie 1941, Stalin a respectat convenţia din 1939, după cum Hitler

89
http://digitalarchive.wilsoncenter.org/document/110994

48
a înţeles să fie de acord cu termenii documentului în cazul Poloniei. Victime ale
înţelegerii celor doi dictatori cădeau, pe lângă Polonia, statele baltice şi
România, ultima nevoită să cedeze în 1940 părţi importante din teritoriul
naţional, respectiv Basarabia şi nordul Bucovinei. Tocmai datorită impactului şi
consecinţelor sale la nivelul politici mondiale, redăm integral şi textul
protocolului adiţional secret:
„Cu ocazia semnării Tratatului de neagresiune dintre Reichul german şi
Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste plenipotenţiarii semnatari din partea
celor două părţi au discutat, în cadrul unor convorbiri strict confidenţiale,
problema delimitării sferelor lor respective de interes în Europa Răsăriteană.
Aceste convorbiri au dus la următorul rezultat:
1. În cazul unor transformări teritoriale şi politice ale teritoriilor
aparţinând statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania),
frontiera nordică a Lituaniei va reprezenta frontiera sferelor de interes
atât ale Germaniei, cât şi ale U.R.S.S.
În legătură cu aceasta, interesul Lituaniei faţă de teritoriul Vilno este
recunoscut de ambele părţi.
2. În cazul unor transformări teritoriale şi politice ale teritoriilor
aparţinând statului polonez, sferele de interes, atât ale Germaniei, cât şi
ale U.R.S.S., vor fi delimitate aproximativ de linia râurilor Narev,
Vistula şi San.
Problema dacă în interesele ambelor părţi ar fi de dorit menţinerea unui
stat polonez independent şi a modului în care vor fi trasate frontierele acestui
stat poate fi soluţionată definitiv numai în cursul evenimentelor politice
ulterioare.
În orice caz, ambele guverne vor rezolva această problemă pe calea unor
înţelegeri prieteneşti.
3. În privinţa Europei de Sud-Est, partea sovietică subliniază interesul pe
care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul
dezinteres faţă de aceste teritorii.

49
 4. Acest protocol va fi considerat de ambele părţi ca strict secret.”90

Pericolul declanșării imediate a războiului ca urmare a semnării acordului

de la Moscova a fost sesizat imediat de anglo-francezi, care au intrat in derută.
Încă de la 22 august, pentru a da un singur exemplu, atașatul militar al României
la Paris transmitea că l-a văzut pe generalul Gamelin care i-a spus că luptele în
Europa puteau începe chiar într-o săptămână 91. La rândul ei, presa din marile
capitale a reacționat imediat, după cum surprinde o sinteză a buletinelor
informative:
”Londra
Ziarele de dimineaţă relevă zăpăceala provocată la Londra din cauza
iminentei încheieri a pactului de neagresiune germano-sovietic. Ştirea a sosit
prea târziu pentru a permite comentarii ziarelor, dar primele note arată că a fost
un trăsnet neaşteptat care a lovit planul anglo-frncez de încercuire…
Paris
Cu scopul de a micşora senzaţia dureroasă produsă de imininenta
încheiere a pactului de neagresiune germano-sovietic, ziarele pun un mare semn
de întrebare după această ştire, abţinându-se de la orice comentariu.
New York
Știrea încheierii pactului de neagresiune germano-sovietic a produs
senzaţie enormă în cercurile politice din Washington şi New York. Ziarele
semnalează surpriza amară a Londrei şi Parisului. Herald Tribune News
subliniază sfârşitul planului de încercuire anglo-francez şi prevede că Polonia va
sfârşi prin a se înţelege cu Germania.”92
Pactul i-a luat prin surprindere până şi pe japonezi, care nu înţelegeau
cum se poate împăca Hitler cu duşmanul său de moarte, comunismul,
reprezentat de statul sovietic, prin urmare Japonia alegând să decidă singură

90
Ibidem.
91
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Casa Regală, miscleanee, dosar 906,
f.76.
92
Idem, fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 24/1939, f.92-94.

50
asupra acţiunilor din Asia şi Pacific. În confuzie şi afla şi mişcarea comunistă
internaţională incapabilă să accepte o înţelegere cu extrema dreaptă.
Până la urmă, înțelegerea s-a dovedit a fi un târg între două mari puteri
care şi-au împărţit frăţeşte un important spaţiu est-european, fără a ţine cont de
doctrine, ci doar de interese imediate. Efectul său cel mai important a fost însă
provocarea marii conflagraţii, Hitler având de acum certitudine că nu va fi
nevoit să lupte pe două fronturi.
La 24 august, preşedintele Statelor Unite va face un apel public către
Adolf Hitler, Victor Emanuel, regele Italiei, şi preşedintele polonez Ignacy
Mosciscki, sugerându-le trei căi concrete de soluţionare a diferendului germano-
polonez: iniţierea de negocieri directe între cele două state, arbitrajul sau
concilierea sub auspiciile unei a treia părţi93. Deşi Polonia s-a declarat de acord
cu ultima soluţie, iar Parlamentul englez a dat un semnal clar că nu mai este
dispus să cedeze în faţa cererilor lui Hitler, conferind puteri dictatoriale
guvernului, considerându-se stăpân pe situaţie şi având asigurată neutralitatea lui
Stalin, Führerul va solicita în faţa ambasadorului britanic la Berlin, la 25 august,
mână liberă în Polonia. De altfel, la 29 august, cancelarul german va cere – pe
baza experienţei acumulate în crizele austriacă şi cehoslovacă – sosirea unui
plenipotenţiar polonez la Berlin în termen de 24 de ore.
Răspunsul Varşoviei a fost mobilizarea parţială a armatei la 30 august. De
această dată războiul nu mai putea fi însă evitat. În ultima zi de pace, Sovietul
Suprem al Uniunii Sovietice ratifica Pactul Ribbentrop-Molotov, iar Berlinul
propunea Poloniei 16 puncte moderate pentru rezolvarea crizei. Simptomatic,
documentul nu va mai ajunge la Varşovia pentru simplul motiv că între cele
două capitale comunicarea fusese întreruptă.
A doua zi începea cea mai mare confruntare militară din istoria omenirii
care marca totodată falimentul păcii şi, implicit, pe cel al sistemului gândit în
capitala Franţei. De la încheierea primul război mondial nu trecuseră nici 21 de
ani.

93
https://www.mtholyoke.edu/acad/intrel/WorldWar2/fdr6.htm

51
 Capitolul II
Al doilea război mondial

II.1. Blitzkrieg-ul

Originile celui de-al doilea război mondial au fost caracterizate în mod

corect de marele istoric A.J.P. Taylor ca fiind controversate94. Fără îndoială că
putem fi de acord cu cei care regăsesc sursele conflictului în eşecul organizării
postbelice a lumii. Lipsa de coeziune a sistemului gândit în capitala Franţei,
dublat de faptul că Statele Unite nu s-au implicat în aplicarea punctelor propuse
chiar de preşedintele Wilson şi de revoluţia bolşevică din Rusia, sunt cauzele
majore.
Pe acest fond, politica agresivă promovată de Germania, Italia şi Japonia,
susţinute mai mult sau mai puţin tacit de alte state mai mici, atitudinea
duplicitară a Uniunii Sovietice, Stalin fiind unul din autorii morali ai declanşării

94
A. J. P. Taylor, op.cit. Vezi postfața la ediția în limba română semnată de
regretatul profesor Ion Ciupercă, p.233-246.

52
conflictului la 1 septembrie 1939 prin semnătura pusă pe pactul de la 23 august,
şi-a făcut efectul în faţa conciliatorismului promovat de anglo-francezi şi a
neutralităţii americane.
Desigur că nu putem trece cu vederea schimbarea de atitudine pe care
Anglia şi Franţa au avut-o după martie 1939, faptul că ele au intrat la 1
septembrie în război alături de Polonia deşi nu erau pregătite, apărând însă un
principiu. Peste toate, dincolo de orice discuţii teoretice sau care propun modele
contrafactuale, desigur că decizia luată de Hitler în Europa şi de japonezi în Asia
rămâne primordială. Nu trebuie uitat faptul că lupta s-a dat între democraţie şi
totalitarism, chiar dacă în prima tabăra s-a aflat şi un dictator de talia lui Stalin.
Al doilea război mondial a oferit omenirii un „spectacol”, dar mai ales o
lecţie care nu mai trebuie să se repete. Drame de neînchipuit şi crime
condamnabile vor rămâne ca o pată pe care o societate ce se autoproclamă
civilizată este nevoită să nu o uite. Marea conflagraţie se constituie într-o lecţie a
istoriei fantastică din care este absolut necesar să învăţăm cu toţii, dar mai ales
clasa politică, care este obligată atunci când ia o decizie să se gândească şi la
consecinţe.

53
 La 1 septembrie 1939 începea cel de-al doilea război mondial 95. După ce
îşi asigurare prietenia Uniunii Sovietice prin semnarea tratatului de neagresiune
cu Stalin, Adolf Hitler va semna, la 31 august, directiva nr.1 privind atacarea
Poloniei96. Practic, era pus în aplicare Planul alb, avizat operativ de Führer încă
de la 11 aprilie. Pentru a sublinia duplicitatea dictatorului german nu este lipsit
de interes nici faptul că, în paralel cu ultimele pregătiri de război, el adresa
guvernelor Marii Britanii şi Franţei propunerea de organizare a unei conferinţe
internaţionale la care să se medieze în chestiunea poloneză. Data propusă pentru
această întâlnire era 5 septembrie.
A doua zi după invadarea teritoriului vecinului estic de către Wehrmacht,
Italia îşi va proclama neutralitatea, fiind urmată de Japonia, la 4 septembrie, şi
de către Statele Unite ale Americii, o zi mai târziu. Aceeaşi poziţie va fi adoptată
şi de Consiliul de Coroană al României, la 6 septembrie. În schimb, Marea
Britanie şi Franţa vor pune în practică garanţiile acordate Poloniei încă din
primăvară şi, după eşuarea oricăror căi de a-l determina pe Hitler să decomande

95
Bibliografia subiectului este impresionantă. Vezi în special lucrările devenite
clasice asumate de specialiști recunoscuți, principalele colecții de documente,
precum și memoriile principalilor participanți cum ar fi Allan Bullock, Hilter
and Stalin. Parallel lives, Londra, 1993, Winston Churchill, Mémoirs sur la
deuxième guerre mondiale, vol.I-VI, Paris, 1948-1952, *** Corespondenţa
Preşedintelui Consiliului de Miniştri al U.R.S.S cu preşedinţii S.U.A. şi primii
miniştri ai Marii Britanii din timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei,
1941 – 1945, vol.I-II, Bucureşti, 1958, Norman Davies, Rising 44. The battle for
Watsaw, Pan Books, 2004, *** Documents on German Foreign Policy, 1918 -
1945, Washington, 1949, Dwight Eisenhower, Cruciadă în Europa, București,
1975, John Erickson, Road to Berlin, Londra, 1983, *** Foreign Relations of
the United States. Diplomatic Papers, Washington, 1960, Charles de Gaulle,
Mémoirs de guerre, Paris, 1956, W. Averell Harriman, Elie Abel, Special envoy
to Churchill and Stalin, 1941 – 1946, New York, 1975, B.H. Lidell-Hart, Istoria
celui de-al doilea război mondial, București, s.a., Walter Lord, Pearl Harbor,
București, 1970 și Victoria de la Midway, București, 1972, Henri Michel,
Second World War, vol.I-II, New York, 1975 etc.
96
Pe larg despre problematica principalelor momente de cotitură ale conflictului
vezi Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial,
vol.I-II, București, 1988.

54
atacul, inclusiv adresarea unui ultimatum, vor declara război Germaniei la 3
septembrie97.
Tentativa lui Mussolini, din 2 septembrie, generată de o sugestie a lui
Hitler, de a propune o mediere între Reich, pe de o parte, şi anglo-francezi, pe de
alta, nu mai avea în condiţiile date nici o şansă de succes. Marile democraţii
demonstrau puterilor totalitare că au învăţat din lecţia oferită de „momentul
München”. La un sfert de veac de la declanşarea primului război mondial,
Europa retrăia coşmarului unui conflict de mare amploare care nu va întârzia să
capete dimensiuni planetare.
Pretextul folosit de Hitler pentru justificarea atacului asupra Poloniei a
fost bine pregătit de serviciile secrete germane. Este vorba despre diversiunea
organizată la graniţa dintre cele două state, la postul de radio de la Gleiwitz.
Conform planului, comandantul trupelor germane, generalul von Brauchitsch,
urma să atace pe două direcţii, Nord şi Sud, avându-i alături pe generalii von
Bock şi von Rundstedt98.
Atacul de la 1 septembrie punea în practică blitzkriegul, războiul fulger, în
urma căruia armata poloneză era scoasă practic din luptă după primele zece zile.
Superioritatea numerică, 1.700.000 de soldaţi germani faţă de doar 600.000 de
polonezi, a fost dublată de una tehnică, diferenţele fiind vizibile. În aceste
condiţii, Polonia nu a mai avut de ales decât să reziste pentru a-şi apăra onoarea,
fiind singură în faţa unui inamic extrem de puternic. Comandantul trupelor
poloneze, mareşalul Smigly-Rydz, nu se putea sprijini nici măcar pe un sistem

97
La 3 septembrie presa transmitea din Londra și Paris vestea:
„În alocuţiunea sa radiodifuzată, Chamberlain a anunţat că nevenind nici
un răspuns comunicării făcute la orele 11,00 de Neville Henderson lui
Ribbentrop, Anglia se consideră în stare de război cu Germania. A adăugat că
ambasadorul francez a efectuat acum la Berlin un demers la fel cu cel al lui
Henderson…
În urma lipsei răspunsului guvernului german, Franţa se vede obligată din
această cauză să-şi îndeplinească de la orele 17,00 angajamentele contractate
faţă de Polonia…”, Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Direcţia Generală
a Poliţiei, dosar 25/1939, f.51-52.
98
J. de Launey, op.cit., vol.I., p.37-39.

55
de fortificaţii la graniţa cu Germania. În doar opt zile tancurile germane erau la
porţile Varşoviei, pecetluind practic soarta campaniei. O palidă reuşită pentru
guvernul polonez o va constitui operaţiunea de evacuare a tezaurului Băncii
Naţionale prin România spre Occident. Pe aceeași cale vor sosi în România
membrii guvernului polonez și mareșalul Smigly-Ridz99.
Mai mult, la 17 septembrie, punând în practică protocolul secret
Ribentropp – Molotov, Stalin va ordona Armatei Roşii condusă de mareșalul
Voroșilov să atace Polonia dinspre est. Astfel, la 27 septembrie, Varşovia era
ocupată de trupele germane, guvernul polonez capitulând. Din acest moment
rezistenţa va fi condusă din exterior de către un guvern în exil. La 29
septembrie, Hitler şi Stalin îşi împărţeau Polonia în mod aproape egal. Dacă
Rusia era puţin avantajată sub aspect teritorial, germanii preluau controlul
asupra unei populaţii mai numeroase, 22,1 milioane faţă de 13,2 milioane
rămase sub autoritate sovietică. La rândul lor, Slovacia şi Lituania primeau mici
teritorii din fostul stat polonez independent.
La 5 martie 1940, la ordinul lui Stalin, fapt confirmat de documentele
publicate la 14 octombrie 1992 de preşedintele rus Boris Elţîn, circa 26.000 de
prizonieri polonezi aflaţi în lagărele sovietice au fost împuşcaţi. Decenii la rând,
sovieticii au aruncat vina asupra naziştilor pentru masacrul de la Katyn, fără a
recunoaşte acest act care încălca toate regulile războiului. Deși chiar germanii
făcuseră primele descoperiri încă din 1943, întregul adevăr a fost relevat abia
după căderea comunismului în Uniunea Sovietică100.
Cauza poporului polonez a fost reprezentată de un guvern în exil condus
de Sikorski, stabilit la Paris, la 30 septembrie, de aici el mutându-se la Londra,
la 19 iulie 1940. După ce acest cabinet a solicitat Crucii Roşii Internaţionale, la
16 aprilie 1943, să investigheze informaţiile potrivit cărora circa 10.000 de
ofiţeri polonezi ar fi fost găsiţi morţi în pădurea Katyn, de lângă Smolensk, radio

99
Vezi Cristian Păunescu, Dorin Matei, Salvarea aurului polonez, București,
2012.
100
Anna M. Cienciala, Natalia Lebedeva, Wojciech Materski, editori, Katyn: A
Crime without Punishment, Yale University Press, 2008.

56
Moscova a difuzat, la 18 aprilie, un comunicat prin care întreaga responsabilitate
era aruncată pe partea germană şi se anunţa suspendarea relaţiilor cu polonezii
din exil. Documentele publicate după prăbuşirea Uniunii Sovietice au relevat
implicarea clară a lui Stalin în acest masacru. La momentul anului 1943
solicitarea guvernului polonez de la Londra va fi şi un excelent prilej pentru
sovietici de a îngheţa relaţiile cu acesta.
După împărţirea Poloniei, Hitler va ţine, la 6 octombrie 1939, un discurs
prin care propunea Angliei şi Franţei încheierea păcii101. Desigur, propunerile
cancelarului german nu vor avea un ecou favorabil, ele fiind respinse după
câteva zile. Pe parcursul războiului, naziştii au înfiinţat în întreaga Polonie
lagăre de concentrare, cel mai sinistru fiind cel de la Auschwitz, evreii fiind
concentraţi şi în ghetto-ul din Varşovia. Un moment eroic l-a constituit revolta
din 19 aprilie 1943 soldată cu moartea sau deportarea a circa 50.000 de evrei din
ghetto.102
La rândul ei, Uniunii Sovietice a exploatat starea de confuzie şi lipsa de
reacţie a Occidentului generată de dispariția Poloniei, Kremlinul încercând să-şi
regleze conturile cu vecinii din nord-vest, respectiv statele baltice şi, mai ales,
Finlanda. Mai mult, nici Statele Unite nu s-au implicat în conflict, preşedintele
Roosevelt obţinând doar amendarea legii neutralităţii din mai 1937, punând
astfel bazele viitorului sistem cash and carry pentru armament. Imediat după
împărţirea Poloniei, Uniunea Sovietică a încheiat tratate cu Estonia, Letonia şi
Lituania, între 29 septembrie şi 10 octombrie, prin care a obţinut dreptul de a
folosi baze militare şi navale pe teritoriul acestora. Pe baza acestor documente
statele baltice au fost practic ocupate de Armata Roşie.
Beneficiind de faptul că avea mână liberă în zonă, Stalin a încercat să
intimideze Finlanda solicitând, în octombrie, rectificări la frontieră în sensul
mutării graniţei mai departe de Leningrad pentru ca oraşul să nu fie expus unor
bombardamente ale artileriei inamice, precum şi predarea porturilor Petsamo şi

J. de Launay, op.cit., vol.I, p.47.

101

Gunnar S. Paulsson, Secret City: The Hidden Jews of Warsaw, 1940–1945,

102

Yale University Press, 2008.

57
Hangő. Răspunsul guvernului de la Helsinki a fost unul demn, deşi pretenţiile
sovietice nu erau respinse, cu excepţia portului Hangő, singura ieşire a
finlandezilor la mare cu excepţia celor din Oceanul Arctic. Discuţiile au intrat în
impas la 13 noiembrie. Prin urmare, armata sovietică a atacat Finlanda la 30
noiembrie, agresiunea desfăşurându-se simultan pe trei direcţii: la Petsamo în
Marea Arctică, în Centru şi în Istmul Karelian103. De această dată Liga Naţiunilor
a reacţionat şi, la 14 decembrie, Uniunea Sovietică era declarat stat agresor şi
exclus din Societate.
După o rezistenţă eroică, în timpul căreia armata finlandeză condusă de
mareşalul Mannerheim a compensat inferioritatea numerică prin exploatarea
condiţiilor oferite de teren şi vreme. Mai mult, erori are comandamentului
sovietic vor conduce, la jumătatea lunii decembrie, la întreruperea temporară a
ofensivei. Aceasta va fi reluată la 1 februarie 1940 şi inevitabilul se va produce
în timp ce Anglia şi Franţa dezbăteau problema oportunităţii ajutorării Finlandei.
De această dată, mareşalul Timoşenko, care preluase conducerea pe frontul din
Karelia, a avut grijă să folosească pauza de iarnă pentru instruirea trupelor sale
şi acomodarea la luptele pe schiuri, făcând posibilă străpungerea liniei fortificate
Mannerheim.
La 13 martie 1940, la Moscova, se va încheia pacea. Finlanda, prin
semnătura premierului Risto Ryti, era nevoită să cedeze Istmul Karelian,
Vîborgul şi baza navală de la Hangö. În schimb, era menţinută independenţa
ţării în condiţiile date.
Lecţia oferită de micul popor finlandez, în ciuda înfrângerii, a fost una cu
un puternic ecou internaţional şi a produs reacţii, oferind un imbold statelor
atacate de inamici cu posibilităţi militare superioare. Mai mult, la 22 iunie 1941,
armata finlandeză nu va ezita să se alăture Germaniei pentru a-şi recupera
teritoriile pierdute în urma războiului din iarna anului 1939/1940.
Cunoscutul istoric Norman Davies, în monografia dedicată revoltei
varşoviene din vara anului 1944, surprinde cu talent o stare de fapt:

103
Carl van Dyke, The Soviet Invasion of Finland, 1939–40, Routledge, 1997.

58
 „Europenii din vest îşi amintesc de iarna 1939 - 1940 ca de războiul
ciudat. Dar nu era nimic ciudat în războiul din Est, unde Hitler şi Stalin erau
ambii activi în a-şi urmări cuceririle.”104
Am făcut apel la acest citat pentru că explică o idee care odată cu trecerea
timpului era tot mai vehiculată în Vest, anume că Hitler se va mulţumi cu
Polonia şi că se va ajunge la un modus vivendi cu Occidentul. Este una
explicaţiile pentru care nu s-au înregistrat, cum era normal, riposte serioase ale
trupelor anglo-franceze la graniţa cu Germania. Astfel, ceea ce trebuia să fie
lovitura dată de francezi pe frontul de vest pentru micşorarea presiunii asupra
Poloniei s-a limitat la o acţiune începută la 8 septembrie şi stopată a doua zi în
faţa liniei fortificate Siegfried. La rândul său, nici conducerea Wehrmacht-ului
nu s-a angrenat în mişcări consistente de trupe, mulţumindu-se, la 16 octombrie,
cu retragerea francezilor peste graniţă, practic fără luptă. De altfel, până la 9 mai
1940, liniştea va domni pe frontul de vest.
Cel care a beneficiat de această credulitate a fost Adolf Hitler. După ce a
întreţinut o perioadă iluzia că nu se va depăşi faza războiului ciudat, el a
declanşat un atac nimicitor în vest reuşind performanţe care au uluit lumea la
acea dată. Astfel, Danemarca, Luxemburg şi Olanda au capitulat instantaneu,
doar olandezii rezistând cinci zile, în timp ce armata belgiană asistată de unităţi
franceze va face faţă iureşului german mai bine de zece zile. În aceste condiţii,
luptele din Norvegia care au ţinut două luni pot fi considerate drept o rezistenţă
serioasă. Însă, adevăratul şoc avea să-l constituie scoaterea Franţei din război în
şase săptămâni, deşi un important corp expediţionar britanic se aflase alături de
aliatul tradiţional.
Primele incidente mai serioase de pe frontul vestic s-au înregistrat
începând din februarie 1940 în apele norvegiene105. La 17 februarie, nave
britanice au atacat vasul german Altmark în această zonă şi au eliberat 299 de
prizonieri. Declarându-se neutru la debutul conflictului, guvernul norvegian va

N. Davies, op.cit.
104

Henrik O. Lunde, Hitler's Pre-Emptive War, The Battle for Norway, 1940,
105

Casemate, 2009.

59
protesta faţă de această violare a statutului proclamat. Totuşi, sesizând
importanţa strategică a zonei, la 8 aprilie marina anglo-franceză va anunţa că a
minat apele norvegiene pentru a nu permite trecerea vaselor germane.
Drept ripostă, Hitler va declanşa ofensiva de primăvară. La 9 aprilie,
Danemarca era ocupată, după o rezistenţă de doar 24 de ore, şi începea
campania din Norvegia. Erau atacate folosind trupe aero-navale principalele
centre ale ţării, Oslo, Bergen, Narvik, Stavanger şi Trondheim. Efectul surpriză
i-a ajutat pe germani în primele zile, pentru ca apoi armata norvegiană să-şi
revină şi să opună o rezistenţă dârză. Trupele nordice au beneficiat şi de atacul
declanşat de navele britanice la 13 aprilie la Narvik, acestea reuşind să le
scufunde pe cele germane şi să preia controlul portului pe care l-au menţinut
până la 8 iunie. De asemenea, un corp expediţionar anglo-francez a debarcat în
sudul Norvegiei între 16 şi 19 aprilie, dar va fi silit să se retragă în urma
contraatacului german la 3 mai.
Soarta războiului s-a decis în urma ocupării de către germani a centrului
feroviar Dombas, la 30 aprilie. Evenimentul a contribuit la izolarea diverselor
unităţi ale armatei norvegiene care, după această dată, vor opune doar o
rezistenţă izolată până la 10 iunie. În aceste condiţii, regele Haakon VII,
împreună cu guvernul s-au refugiat la Londra106.
Ocupată de armata germană, Norvegia va fi condusă de un comisar al
Reichului care, la 25 septembrie 1940, va dizolva toate partidele politice cu
excepţia Nasjonal Samling condus de Vidkun Quisling107. Acesta era liderul
adepţilor nazismului din Norvegia şi el s-a pus în slujba ocupantului, drept
recompensă fiind numit la 1 februarie 1942 ca ministru-preşedinte de către
comisarul german Joseph Terboven. Prima măsură importantă adoptată de
Quisling va fi luată la 7 februarie, atunci când Constituţia a fost dizolvată, iar el
s-a proclamat dictatorul Norvegiei.

Ibidem.
106

Paul M. Hayes, Quisling: the career and political ideas of Vidkun Quisling,
107

1887–1945, Newton Abbot, 1971.

60
 Lipsit de reacţie eficientă pentru în apărarea primului aliat, Polonia,
guvernul francez condus de Edouard Daladier îşi va prezenta demisia la 20
martie 1940. Dificila misiune de prim-ministru în condiţiile date era asumată de
Paul Reynaud. Însă nici acest cabinet nu va reuşi să iasă din starea de
expectativă în relaţia cu Germania, astfel că tot Adolf Hitler va prelua iniţiativa
într-un moment în care Danemarca era ocupată, iar Norvegia pe cale să
capituleze.
La 10 mai 1940, trupele Wehrmacht-ului invadau simultan Belgia, Olanda
şi Luxemburg într-o reeditare a planului Schlieffen din primul război mondial.
Este ziua în care, urmând exemplul lui Daladier, şi premierul englez Neville
Chamberlain îşi va prezenta demisia fiind înlocuit cu Winston Churchill 108. Nu
este lipsită de interes observaţia că, în ajunul atacării Franţei, la Londra şi Paris
domnea instabilitatea politică.
Blitzkriegul german este nimicitor, victoriile venind una după alta în faţa
unui adversar incapabil să opună o rezistenţă fermă şi coerentă. La 11 mai,
germanii cuceresc cheia defensivei belgiene, fortul Eben Emael, a doua zi
trecând deja fluviul Meuse la Sedan. Aviaţia germană declaşează şi ea un
puternic atac care scoate practic din luptă avioanele belgiene şi crează o stare de
dezorganizare completă. În paralel, este decisă soarta Olandei, generalul von
Bock avansând pe întreaga linie a frontului. Portul Rotterdam este ocupat la 13
mai, regina Wilhemina se refugiază la Londra, iar capitularea este înregistrată la
14 mai, după doar cinci zile de rezistenţă109.
Printr-o îndrăzneaţă iniţiativă, Hitler atacă folosind puternice forţe
motorizate, celebrele divizii de tancuri Panzer, nordul Franţei. Între 17 şi 21 mai
se obţine separarea trupelor franco-belgiene din Flandra de restul armatei
franceze. Generalul Gustave Gamelin este înlăturat de la conducerea armatei, la
20 mai, dar succesorul său Maxime Weygand nu mai pare capabil să redreseze

J. de Launay, op.cit., vol.I.

108

109
Hilter luase decizia nerespectării neutralității Belgiei, Olandei și
Luxemburgului încă de la 6 octombrie 1939 când semnase Planul Galben
privind invaderea celor trei state, J. de Launay, op.cit., vol.I, p.91.

61
situaţia. La 26 mai este înregistrată şi capitularea Belgiei din ordinul regelui
Leopold III, după ce capitala Bruxelles cade în mâna germanilor. Tot atunci este
cucerit şi Boulogne.
Viteza de mişcare a trupelor germane va conduce astfel la izolarea a
250.000 de soldaţi britanici forţaţi să se retragă la Dunkerque, cu speranţa că
flota engleză va fi capabilă să-i recupereze. Operaţiunea Dynamo, declanşată de
amiralitatea britanică la 26 mai, va fi încununată de un succes aproape miraculos
la 4 iunie, atunci când 338.226 de soldaţi şi ofiţeri, potrivit datelor oficiale, între
care şi circa 140.000 de francezi vor fi salvaţi de vasele britanice 110. Operaţiunea
a fost facilitată şi de vreme, aviaţia condusă de Hermann Göring beneficiind de
doar 60 de ore favorabile pentru intervenţie. Pe de altă parte, viceamiralul
Ramsay, care a coordonat retragerea, a ştiut să-şi mobilizeze bine unităţile,
inclusiv o puzderie de mici ambarcaţiuni care au făcut numeroase curse în
strâmtoarea Calais. Astfel, germanii se vor mulţumi cu cei circa 40.000 de
prizonieri pe care i-au mai găsit pe plaje.
La 10 iunie, într-un moment când se afla într-o situaţie disperată, Franţa
va fi atacată şi din sud de trupele italiene. Sperând să exploateze momentul,
Mussolini a declarat război Franţei şi Angliei, renunţând la neutralitatea afişată
în septembrie 1939. În acest caz putem vorbi însă mai mult de efecte de ordin
psihologic şi politic, fiindcă în plan militar armata italiană a demonstrat o dată în
plus cât de departe este, sub toate aspectele, faţă de Wehrmacht. Germanii
reuşesc să ocupe Parisul, părăsit de guvern, la 13 iunie, şi continuă ofensiva în
faţa rămăşiţelor armatei franceze111.
Pe lângă această situaţia pe marginea prăpastiei, francezii erau în dezacord
şi în privinţa căilor de urmat. Şeful armatei, Weygand, susţinut de mareşalul
Pétain, revenit de la postul de ambasador în Spania, credea că doar capitularea
mai poate să salveze ceva. Ideea era combătută cu vehemenţă de consilierul
militar al primului ministru, proaspătul general Charles de Gaulle, adeptul unei

Douglas C. Dildy, Dunkirk 1940: Operation Dynamo. Oxford, 2010.

110

William L. Shirer, The Rise and Fall of the Third Reich: A History of Nazi
111

Germany, Simon & Schuster, 1990.

62
rezistenţe disperate în Bretania, astfel încât trupele să fie păstrate intacte şi
evacuate în coloniile din Africa de Nord, de unde să continue lupta112.
În noaptea de 14 iunie, Charles de Gaulle pleca la Londra pentru a sonda
punctul de vedere al lui Churchill. În lipsa lui, au loc discuţii tensionate la care
participă preşedintele Albert Lebrun, premierul Reynaud, Weygand şi Pétain. În
după-amiaza zilei de 16 iunie, de Gaulle putea transmite de la Londra
propunerea privind realizareaunei uniuni britanico-franceze. Soluţia nu este
agreată, iar Reynaud îşi anunţă demisia şi, de la orele 23.30, premier devine
mareşalul Philippe Pétain, figură legendară a primului război mondial113.
Sub conducerea lui Pétain are loc prima ședință a noului cabinet. La
finalul acesteia noul premier își impusese punctul de vedere, care va deveni
public a doua zi: Capitularea!
Cererea lui Pétain va fi aprobată de Hitler şi, la 22 iunie, se va semna
armistiţiul de la Compiègne, în acelaşi vechi vagon unde germanii capitulaseră
în 1918, de această dată actorii fiind generalul francez Huntziger şi omologul
său german Keitel. Victorioşi acum, germanii vor impune dezarmarea armatei
franceze şi ocuparea a 3/5 din teritoriul francez. În zona liberă se va instala
guvernul condus de Pétain, care îşi va muta reşedinţa la Vichy. După două zile
se va semna şi armistiţiul cu Italia.
Totuşi, lupta francezilor va continua, încă de la 23 iunie şeful Comitetului
Naţional Francez, generalul Charles de Gaulle, refugiat la Londra, chemând la
continuarea războiului. El fusese unul din puţinii militari care atrăseseră atenţia
asupra rolului pe care îl pot juca tancurile în războiul modern, dar vocea sa nu a
fost ascultată de Marele Stat Major la timp. Desfăşurarea campaniei din mai –
iunie 1940 avea să-i dea dreptate, diviziile motorizate germane având rolul
principal în scoaterea rapidă din luptă a armatelor aliate. Trupe ale francezilor
liberi vor lupta alături de cele britanice, după cum problema flotei şi a
posesiunilor coloniale franceze se va dovedi extrem de delicată.

112
Charles de Gaulle, op.cit.
113
Guy Pedroncini, Pétain. Le Soldat et la Gloire, Perrin, 1989.

63
 Guvernul de la Vichy va merge pe calea colaborării cu Germania şi, la 5
iulie, va rupe relaţiile cu Marea Britanie în urma atacului flotei engleze asupra
celei franceze de la 3 iulie din portul Oran. În plan intern, parlamentul reunit la
Vichy, la 9 iulie, se va declara favorabil unui regim autoritar condus de
mareşalul Pétain (1856 - 1951), un rol important jucându-l Pierre Laval,
desemnat iniţial drept vicepremier. Treptat el se va manifesta ca fiind adevăratul
şef al regimului instalat la Vichy, militând pentru colaborarea cu germanii, motiv
pentru care, de la 18 aprilie 1942, va deveni virtual dictator. De altfel, la 17
noiembrie 1942, Pétain l-a desemnat pe Laval drept succesor, acordându-i
dreptul de conduce prin legi şi decrete. În fapt se poate constata creşterea
influenţei şi a controlului german114.
După atacul aliat din Africa de Nord, Hitler va decide să ocupe şi zona
liberă administrată de la Vichy, de la 11 noiembrie 1942, dorind să evite astfel
orice surpriză. Totuşi, vasele franceze vor fi scufundate de propriile echipaje
care au evita capturarea lor de către germani. În ceea ce priveşte posesiunile
franceze din Africa de Nord, la 1 decembrie 1942, amiralul Jean François Darlan
se va proclama şef al acestor teritorii, beneficiind de aprobarea Statelor Unite şi
a Marii Britanii. Darlan va fi însă asasinat la 24 decembrie şi va fi înlocuit de
generalul Henri Giraud. La 15 martie 1943, pe fondul trecerii iniţiativei de
partea Aliaţilor, Giraud va anunţa că întreaga legislaţie adoptată după capitularea
Franţei de către regimul de la Vichy este fără efect.
Pentru a coordona viitoarele acţiuni de eliberare a Franţei, la 4 iunie 1943,
s-a format în exil un Comitet Naţional de Eliberare, figurile centrale fiind
generalii Henri Giraud şi Charles de Gaulle (1898 – 1970). Ei vor pune la
dispoziţia Aliaţilor trupele pe care le comandau, precum şi resursele coloniilor,
având un rol important în debarcarea din iunie 1944 care a condus la eliberarea
Franţei.

Vezi pe larg pentru istoria Franței ocupate Julian Jackson, France: The Dark
114

Years, 1940–1944, Oxford University Press, 2001.

64
 După capitularea Franţei, următorul obiectiv pentru Hitler era ocuparea
Angliei. Preconizata debarcare trebuia însă pregătită printr-un puternic atac
aerian menit să submineze rezistenţa engleză şi să faciliteze atacul terestru.
Germanii aveau de partea loc un moral excelent, resurse materiale remarcabile şi
o armată bine pusă la punct, dotată la un înalt nivel. De partea cealaltă, englezii
vor opune o formidabilă voinţă, reuşind să mobilizeze coloniile şi să cîştige
suportul statelor Unite, chiar dacă acesta nu era manifestat printr-o intervenţie
deschisă.
Nu trebuie neglijată nici posesia radarului (radio detection and ranging),
un instrument care a făcut diferenţa în luptele aeriene. Inventat încă din 1935 de
către Robert Watson-Watt şi A.F. Wilkins, acesta permitea detectarea avioanelor
inamice de la 112 kilometri depărtare115. Se vor adăuga superioritatea navală şi,
nu în ultimul rând, informaţiile furnizate de serviciile secrete. Un rol important
avea să-l joace Winston Churchill, devenit premier la 10 mai 1940 în fruntea
unui cabinet de coaliţie. Unul dintre cei mai acerbi critici ai lui Chamberlain şi
ai acordului de la München, Churchill devenise conducătorul Amiralităţii
britanice din prima zi a declarării războiului, 3 septembrie. După atacul german
împotriva Franţei, la 13 mai, el va ţine primul discurs devenit după preluarea
puterii în faţa Parlamentului, devenit celebru, atenţionându-i pe englezi că nu are
nimic de oferit decât „sânge, lacrimi şi suferinţă”. Churchill a întruchipat
imaginea britanicului încăpăţânat, decis să facă orice sacrificiu pentru a învinge
pe Hitler.
Directiva privind atacarea Marii Britanii, operaţiunea Leul de mare, a fost
semnată de Adolf Hitler la 16 iulie 1940, după o perioadă de câteva zile în care
acesta a ezitat, sperând se pare încă într-o pace separată 116. Scopul era scoaterea
din război a englezilor,cu preţul unei debarcări. Pentru pregătirea acesteia
trebuia mai întâi ca Royal Air Force să fie scoasă din luptă, facilitând trecerea
Canalului de către unităţile germane. Atacul Luftwaffe urma să fie coordonat de
115
David Zimmerman, Britain's Shield Radar and the Defeat of the Luftwaffe,
Sutton Publishing, 2001.
116
J. de Launay, op.cit., vol.I, p.176-179.

65
către Hermann Gőring personal. Planul prevedea debarcarea a două armate
germane, estimate la 25 de divizii în sudul Angliei, de aici urmând a fi
declanşată bătălia pentru cucerirea Londrei.
Ofensiva asupra Marii Britanii117 a început la 8 august 1940 printr-un
puternic atac aerian al Luftwaffe. Spre deosebire de cazul francez, englezii vor
riposta şi vor bombarda oraşele germane, efectul fiind mai degrabă unul
psihologic, având în vedere şi superioritatea numerică a Wehrmachtului. Nu este
lipsită însă de importanţă nici observaţia că avioanele de vânătoare Hurricane şi
Spitfire, pe care le avea în dotare Royal Air Force, erau superioare din punct de
vedere al capacităţii de luptă. Atacul declanşat de Gőring, la 8 august, cu circa
1.500 de avioane va avea efecte importante mai ales între 11 şi 13 august,
provocând mari pierderi inamicului. Cu toate acestea, datorită ripostei engleze,
numai în săptămâna 8 - 13 august, Luftwaffe a pierdut 145 de aparate.
Continuând ofensiva aeriană, germanii vor decreta, la 17 august 1940,
blocada coastelor Angliei, însă Londra va obţine un important succes prin
încheierea unui acord defensiv cu Statele Unite, la 2 septembrie. Mai mult,
datorită utilizării eficiente a radarului, dar şi a spiritului combativ al piloţilor
britanici, nu vor întârzia să apară rezultatele. De exemplu, numai în ziua de 16
septembrie au fost distruse 185 de avioane germane. Pe de altă parte, germanii
vor da o grea lovitură apărării engleze distrugând oraşul Coventry la 10
noiembrie. Principala ţintă pentru Lufwaffe va fi însă Londra, bombardată timp
de 57 de nopţi consecutiv cu începere de la 7 septembrie.
După această dată atacurile au scăzut în intensitate şi practic ideea
debarcării a fost abandonată de către Hitler. O statistică arată că în prima fază a
bătăliei Angliei, 8 august – 31 octombrie, germanii au pierdut 2.375 de avioane,
faţă de doar 800 britanice. Totuşi, bombardarea Angliei a continuat până la
sfârşitul războiului. La 10 mai 1941 va fi înregistrat un masiv atac aerian asupra

117
Bătălia Angliei este primul moment în care Germania este nevoită să-și
recunoască incapacitatea de a scoate cu ușurință un adversar din luptă. Vezi
Richard Overy, The Battle of Britain: The Myth and the Reality, New York,
2001.

66
Londrei după care, preocupat de pregătirea planului Barbarossa, Hitler va trece
Marea Britanie în plan secund, menţinând totuşi blocada cu ajutorul
submarinelor. La rândul lor, englezii vor utiliza convoaiele navale, o metodă
care şi-a dovedit din plin eficienţa.
De asemenea, un rol important pentru moralul trupelor şi al populaţiei
engleze l-a jucat operaţiunea de scufundare a vasului amiral al flotei germane,
Bismarck. Atacat iniţial lângă Islanda, prilej cu care germanii vor scufunda
crucişătorul Hood, Bismarck va fi trimis la fundul Oceanului Atlantic, la 27 mai
1941, de torpilele lansate de la bordul crucişătorului Dorsetchire. Dincolo de
importanţa strategică a unei astfel de victorii, mai importantă este simbolistica
evenimentului, Bismarck fiind considerat un simbol al puterii Germaniei
naziste118.
Ieşirea din izolare pentru britanici va veni odată cu atacarea Uniunii
Sovietice de către Hitler. De asemenea, semnarea Cartei Atlanticului, la 14
august 1941, după întâlnirea de la Placentia Bay din Newfoundland, dintre
premierul Winston Churchill şi preşedintele Franklin D. Roosevelt, va oferi
englezilor certitudinea că vor învinge în dificila confruntare cu Hitler având, de
acum, alături Statele Unite şi Uniunea Sovietică.
Căderea Franţei a avut un impact deosebit asupra Balcanilor, state de aici
fiind aliate tradiţionale ale Occidentului, dar lăsate acum la bunul plac al
dictatorilor Hitler şi Stalin. Prima victimă a fost România nevoită să cedeze
Basarabia şi nordul Bucovinei în urma ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940,
dar şi partea de nord-vest a Transilvaniei potrivit prevederilor dictaului de la
Viena din 30 august 1940. Odată cu dispariţia României Mari era consemnat şi
falimentul regimului personal al regelui Carol II, silit să renunţe la tron în
favoarea fiului său Mihai I şi a generalului Ion Antonescu, noul dictator de la
Bucureşti. Prima sa iniţiativă externă a fost ralierea la puterile Axei astfel trupele
germane au intrat în România cu scopul declarat de a proteja câmpurile
petrolifere de pe Valea Prahovei.

118
Robert Jackson, The Bismarck, Londra, 2002.

67
 Dacă România trecea în mod deschis de partea Axei, în schimb Turcia va
semna un pact de ajutor reciproc cu Marea Britanie şi Franţa. Potrivit
documentului, semnat încă de la 19 octombrie 1939, Ankara urma să beneficieze
de întreg ajutorul celor două puteri dacă era atacată de alt stat european. Astfel,
Turcia a reuşit să-şi asigure neutralitatea pe parcursul conflictului.
La 28 octombrie 1940 armata italiană ataca Grecia, stat care-şi proclamase
neutralitatea, chiar în timpul unei întâlniri dintre Hitler şi Mussolini ce se
desfăşura la Florenţa. Ducele dorea astfel să-i arate partenerului german că şi el
este capabil de acţiuni în forţă şi că este un aliat demn al Axei. În plus, Ducele
dorea să-i răspundă Führerului cu aceeaşi monedă:
„Hitler mă pune totdeauna în faţa faptului împlinit. De această datî îi voi
plăti cu aceeaşi monedă: va afla din ziare că am intrat în Grecia” 119, îi va spune
Mussolini lui Ciano încă de la 12 octombrie.
Din păcate pentru el, rezistenţa trupelor greceşti a una dârză, şeful
guvernului elen, generalul Metaxas, respingând ultimatumul italian. Problemele
italienilor se vor complica datorită intervenţiei unităţilor britanice care, la 30
octombrie, vor întări garnizoana din insula Creta, precum şi alte insule din
Mediterană.
Pentru italieni salvarea a venit din partea Germaniei, dar Hitler va plăti un
preţ imens prin faptul că intervenţia din Balcani a condus la întârzierea atacului
contra Uniunii Sovietice. Situaţia s-a complicat datorită evoluţiilor din
Iugoslavia. După ce, la 25 martie 1941, Iugoslavia adera la Pactul Tripartit, în
urma unei lovituri de stat desfăşurată la Belgrad între 26 şi 28 martie, prinţul
Paul va fi înlocuit cu tânărul rege Petru II. Un nou guvern condus de generalul
Simovici va proclama neutralitatea Iugoslaviei. Prin urmare, la 6 aprilie,
germanii vor declanşa o puternică operaţiune ofensivă, mareşalul von
Brauchitsch beneficiind şi de intervenţia concomitentă a trupelor bulgare şi
ungare. Belgradul este atacat cu sălbăticie de Luftwaffe, numai în prima zi fiind
înregistraţi 17.000 de morţi, fiind cucerit la 10 aprilie. În mod semnificativ,

119
J. de Launay, op.cit., vol.I, p.194.

68
pentru prima dată de la începerea celui de-al doilea război mondial, presa
sovietică va acuza Germania120.
La 17 aprilie, guvernul Simovici era nevoit să capituleze, Iugoslavia fiind
dezmembrată, după ce Croaţia şi-a proclamat „independenţa” încă de la 13
aprilie, sub domnia ducelui de Spoleto. Dictatorul ţării era însă Ante Pavelici,
liderul mişcării fasciste ustaša, în timp ce Macedonia era trecută sub tutela
coroanei italiene. Ulterior, pe întreg teritoriul iugoslav se va declanşa o puternică
mişcare de partizani, care va pune mari probleme ocupantului german. Trebuie
subliniat că rezistenţa avea două segmente importante, unul condus de
comunistul Tito, celălalt de colonelul Mihailovici, şeful cetnicilor. Ambele
grupări erau active încă din vara lui 1941, dar divergenţele dintre ele erau atât de
grave încât s-a ajuns chiar la confruntări reciproce.
Continuând ofensiva, trupele germane vor ocupa Salonicul încă de la 9
aprilie şi vor trece linia fortificată Metaxas. În faţa înfrângerii iminente,
premierul Koryzis se sinucide, la 18 aprilie, iar regele George II este obligat să
se refugieze cu avionul în insula Creta, în urma capitulării de la 23 aprilie, Atena
fiind cucerită patru zile mai târziu. Din nou blitzkriegul face ravagii. În doar 23
de zile Iugoslavia şi Grecia erau ocupate, ambele state înregistrând grele pierderi
umane şi materiale121.
Controlul german în Balcani a fost consolidat de îndrăzneaţa operaţiune
aeropurtată demarată la 20 mai, ce a condus la ocuparea insulei Creta. Trupele
generalului Student aveau misiunea să-i elimine pe britanici din zonă, în special
pentru protejarea petrolului românesc, vital în perspectiva atacării Uniunii
Sovietice, aerodromurile de aici fiind excelente baze de lansare spre Valea
Prahovei. După lupte crâncene, Student a ocupat Creta însă preţul plătit a fost
excesiv, de ambele părţi. Pentru Hitler a contat dispariţia a 170 de avioane şi
imensul consum de benzină. Este unul din motivele pentru care Führerul a
refuzat să avizeze un nou desant aerian în insula Cipru122.
120
Hugh Trevor-Roper, Hitler's War Directives: 1939–1945, Viborg, 1964.
121
John Keegan, The Second World War, Londra, 2005.
122
Ibidem.

69
 Totuşi, deşi controla importanta regiune strategică a Balcanilor, Hitler
pusese deja în pericol campania rusă prin timpul pierdut aici. Mai mult, Stalin
reuşise o lovitură diplomatică123 prin semnarea unui tratat de neutralitate cu
Japonia, la 13 aprilie 1941, asigurându-se astfel că nu va duce un război pe două
fronturi în cazul unui atac german pe care serviciile secrete îl anunţau ca fiind
iminent124. Cât despre Mussolini, după eşecurile din Balcani el îi demonstrase lui
Hitler că nu poate fi un aliat de nădejde, armata italiană nefiind pregătită pentru
a face faţă rigorilor războiului modern total.

II.2. Planul Barbarossa

După ce a abandonat ideea de a debarca în Anglia, Hitler îşi va concentra

atenţia spre Uniunea Sovietică. La 18 decembrie 1940, el va da deja ordinele

123
O notă a S.S.I. din 16 aprilie 1941 sublinia:
”Încheierea pactului de neutralitate sovieto-japonez, deşi era aşteptată de
mult timp, a făcut totuşi mare senzaţie în toate cercurile politice străine pentru că
acest fapt s-a produs într-un moment când evenimentele internaţionale au luat o
întorsătură neaşteptată…
Între Moscova şi Tokyo existau anumite probleme care, dacă nu puteau
duce la un conflict între ambele ţări, făceau totuşi să existe oarecari suspiciuni,
ce dădeau loc la numeroase fricţiuni de ordin politic şi economic. Pe acest plan
se situa securitatea Manciuriei şi Mongoliei exterioare. Prin declaraţiile
reciproce, făcute de Molotov şi Matsuoka, orice litigiu pe tema acestor teritorii
sunt pentru moment excluse, pentru că ambii oameni de stat au recunoscut
încadrarea acestor teritorii în sferele de influenţă sovietică şi japoneză.
Această declaraţie, conexată cu pactul de neutralitate, are o deosebită
importanţă şi pentru un alt motiv.
Desfăşurarea actualelor evenimente internaţionale în Balcani nu a lăsat
indiferente cercurile politice sovietice pentru că în acest sector al Europei, URSS
caută să-şi întărească influenţa.
Înţelegerea formală cu Japonia asigură securitatea URSS de la Est, şi în
acest caz îi poate permite să se menţină mai departe în poziţia sa de expectativă
şi – deci – să se ocupe mai îndeaproape de problema Balcanilor, unde influenţa
sovietică a fost serios sdruncinată în ultimul timp…”, Arhivele Naţionale
Istorice Centrale, fond Ministerul Propagandei Naţionale, informaţii, dosar
1072, f.152-153.
124
Tratatul era semnat de miniștrii de externe ai celor două state, Veaceslav
Molotov și Yosuke Matsuoka; http://avalon.law.yale.edu/wwii/s1.asp

70
necesare pregătirii operaţiunii Barbarossa, sperând că repetând campania din
Vest va reuşi să-l învingă pe Stalin şi să-şi asigure spaţiul vital în teritoriile
estice. Generalul Halder, care începuse să lucreze la planul atacului la 1 august
1940 avea fixat şi termenul în care Uniunea Sovietică trebuia scoasă din luptă:
cinci luni125.
Planurile lui Hitler au fost însă întârziate de evenimentele neprevăzute din
Balcani, în special de războiul din Iugoslavia. În felul acesta, germanii au fost
nevoiți să amâne data invaziei de mai multe ori, fapt care s-a dovedit fatal în
condițiile nefavorabile ale iernii 1941/1942.
La 22 iunie 1941, Hitler a declanşat cea mai amplă operaţiune militară a
epocii contemporane, atacarea Uniunii Sovietice126. În numai câteva zile circa trei
milioane de soldaţi germani, sprijiniţi de aliaţi din România 127, Italia, Finlanda şi
Ungaria, erau în faţa altor două milioane de militari sovietici, dublaţi de o
formidabilă rezervă. Atacul confirma zvonurile şi informaţiile pe care Stalin
refuza să le creadă cu încăpăţânare, deşi acestea proveneau din surse de mare
încredere, inclusiv pe canale diplomatice britanice şi americane. El şi-a
îndeplinit angajamentele faţă de Hitler până în preziua atacului, fiind convins
potrivit opiniei majorităţii istoricilor că un atac german nu era posibil înainte de
1942.
Izbucnirea războiului germano-sovietic îi oferea un nesperat aliat
premierului britanic, Winston Churchill anunţând imediat sprijinul Angliei
pentru Uniunea Sovietică. De altfel, la 13 iulie era încheiat deja un tratat de
ajutor mutual între cele două mari puteri. Semnarea Cartei Atlanticului128 de către
Churchill şi Roosevelt, la 14 august, va prefigura deja Marea Alianţă. Important
era semnalul dat de anglo-americani care anunţau că scopul Cartei este acela de
a garanta drepturile statelor independente şi restaurarea democraţiei, deci că nu
125
David E. Murphy, What Stalin Knew: The Enigma of Barbarossa, Yale
University Press, 2005.
126
John Erickson, The Road to Stalingrad, Londra, 2005.
127
Generalul Ion Antonescu a fost informat despre planul Barbarossa la 12 iunie
1941, în cursul unei întâlniri cu Adolf Hitler.
128
http://avalon.law.yale.edu/wwii/at10.asp

71
se are în vedere cucerirea de teritorii. La 24 septembrie, 15 guverne, din care
nouă în exil, vor adera la principiile Cartei Atlanticului.
Declanşând operaţiunea prin surprindere, beneficiind de experienţa celor
aproape doi ani de victorii neîntrerupte, Hitler va avea un atu suplimentar faţă de
Stalin care, în anii marii terori decimase pur şi simplu comanda Armatei Roşii.
În consecinţă, în primele luni victoriile germane au fost fără drept de apel, de
multe ori avansarea fiind atât de rapidă încât liniile din avanposturi erau nevoite
să aştepte restul armatei. Operaţiunile129 au urmărit iniţial trei mari direcţii, Nord,
Centru şi Sud, vizând cucerirea centrelor Leningrad, Moscova şi Kiev, pentru
succesul acestora fiind utilizate 190 de divizii, susţinute din plin şi de aviaţie. De
asemenea, erau avute în vedere două obiective secundare, Finlanda şi litoralul
nordic al Mării Negre. Cei 3,6 milioane de soldaţi aveau sprijinul a 3.600 de
tancuri şi 2.700 de avioane de luptă, constituind o teribilă forţă de şoc care
trebuia să nimicească industria sovietică.
Pe de altă parte, amânarea declanşării operaţiunii datorită luptelor din
Balcani cu patru săptămâni, la care se va adăuga încă una după atacarea Cretei,
se va dovedi crucială în momentul în care iarna rusă şi-a arătat potenţialul. La
fel ca Napoleon în 1812, Hitler era nevoit să se recunoască învins mai întâi de
condiţiile climaterice şi apoi de armata inamică. Nu este mai puţin adevărat că
ajutorul Aliaţilor s-a dovedit vital pentru Stalin.
Hitler va coordona personal campania rusă de la cartierul general din
Prusia Orientală, de la Rastenburg, secondat de Keitel şi Jodl. Astfel, la 1 – 2
iulie, Wehrmacht-ul ocupa deja Riga, capitala Letoniei, iar la 16 iulie
importantul centru Smolensk era cucerit. După o lună, germanii emiteau, la 19
august, pretenţii asupra întregii Ucraine, cu excepţia zonei Odessa care trecea
sub administraţie românească.
Încercând să-şi asigure flancul sudic, trupele sovietice şi cele britanice vor
obţine un prin succes comun prin atacarea Iranului, ocupat la sfârşitul lunii

129
Pe larg, John Erickson, op.cit.

72
august. La 16 septembrie, Reza Şah abdica, fiind înlocuit de fiul său Mohammad
Reza Pahlavi, favorabil Aliaţilor.
La 4 septembrie începea o adevărată epopee, blocada Leningradului 130. În
ciuda tuturor previziunilor, cu preţul unor sacrificii de neînchipuit, circa 650.000
de morţi, oraşul lui Petru cel Mare va reuşi să reziste până în ianuarie 1944,
atunci când contraofensiva sovietică a dus la depresurarea sa completă. În
acelaşi timp, nu este de neglijat nici faptul că asediul Leningradului a ţinut
ocupată o importantă forţă germană estimată la circa 750.000 de soldaţi pe
parcursul celor 900 de zile de rezistenţă cu adevărat eroică.
În centru germanii vor reuşi să ocupe capitala Ucrainei, Kiev, la 19
septembrie, apoi îşi vor extinde controlul de la Orel, la Harkov şi până în
Crimeea. La sfârşitul lunii octombrie Wehrmacht-ul declanşa deja ofensiva
pentru ocuparea capitalei sovietice Moscova, determinând mutarea cartierului
general al guvernului la Kuibîşev.
Totuşi, Stalin reuşise încă de la 1 octombrie să semneze un protocol la
Moscova prin care Marea Britanie şi Statele Unite se angajau să aprovizioneze
Uniunea Sovietică cu materialul necedar ducerii războiului, pentru o perioadă de
nouă luni. La 30 octombrie, guvernul de la Kremlin obţinea deja un credit de un
miliard de dolari, iar după intrarea Statelor Unite în război, cu începere de la 11
iulie 1942 sistemul lend-lease era extins în mod special pentru sovietici.
Ajutorul anglo-american s-a dovedit decisiv pentru echilibrarea frontului
sovietic şi, apoi, pentru declanşarea unei contraofensive care a scos Germania
din război131.
În paralel cu ofensiva asupra Moscovei, germanii începeau asediul
Sevastopolului la 15 noiembrie, reuşind să ocupe a doua zi oraşele Kerci şi
Rostov. De această dată Armata Roşie va fi capabilă să contraatace şi să ocupe
cele două centre după o săptămână. O nouă iniţiativă ofensivă, declanşată la 6

130
Anna Reid, Leningrad: The Epic Siege of World War II, 1941–1944, New
York, 2011.
131
George C. Herring Jr, Aid to Russia, 1941 – 1946. Strategy, diplomacy , the
origins of the cold war, Columbia University Press, 1973.

73
decembrie, va conduce la scăderea presiunii asupra Moscovei, la 16 decembrie
fiind recucerit chiar oraşul Kalinin.
Dispărând pericolul ca Moscova să fie cucerită, năprasnica iarnă rusă
făcându-şi o dată în plus datoria, sovieticii vor reuşi chiar să iniţieze o
contraofensivă de iarnă ce va contribui la stabilizarea frontului şi la creşterea
moralului Armatei Roşii, puternic afectat de înfrângerile suferite în 1941. După
intrarea Statelor Unite în război, s-a întărit convingerea generală că victoria, deşi
încă îndepărtată, va aparţine coaliţiei celor Trei Mari.
Cu toate acestea, principala iniţiativă ofensivă din 1942 va aparţine lui
Hitler care, în cuprinsul campaniei de vară, şi-a propus să ocupe importanta şi
bogata zonă petroliferă a Caucazului. La 2 iulie, după un asediu de opt luni era
capturat portul Sevastopol, Wehrmacht-ul continuând apoi atacul pentru a forţa
trecerea Donului. Până la acel moment ei vor reuşi să controleze două
importante centre, Voronej, ocupat la 7 iulie, şi Rostov, la 24 iulie132.
La 22 august începea atacul în direcţia Stalingrad după trecerea Donului.
Oraşul era considerat un important nod strategic care controla întreaga zonă 133.
Hitler a numit în fruntea unităţilor de pe acest front pe generalul Friedrich von
Paulus, împreună cu diviziile de tancuri comandate de Ewald von Kleist. De
partea opusă, Stalin i-a încredinţat celui mai bun general al său, Jukov, misiunea
de a coordona apărarea şi de a rezista cu orice preţ. Cucerind Novorosiisk,
germanii vor intra în Stalingrad la 14 septembrie. Dornici de victorie, generalii
nemţi îşi vor întinde prea mult liniile şi vor permite un contraatac sovietic la 21
septembrie, la nord-est de oraş. La 1 octombrie, Armata Roşie va reuşi să
deschidă un nou front şi în sudul Stalingradului complicând foarte mult situaţia.
Din nou iarna se va dovedi un bun aliat pentru Stalin, mai ales că
proviziile lui von Paulus se epuizau rapid. La 19 noiembrie 1942 începea o
puternică contraofensivă sovietică, în doar patru zile circa 250.000 de soldaţi
germani fiind izolaţi de restul armatei germane. Corpul 5 de armată român era

Pe larg, B.H. Lidell-Hart, op.cit., vol.I.

132

Antony Beevor, Stalingrad, Londra, 1998. Vezi și Petre Otu, Mihai Vasile-
133

Ozunu, Înfrânți și uitați. Românii în bătălia de la Stalingrad, București, 1999.

74
capturat chiar din seara de 19 noiembrie, el fiind dotat cu material antitanc
insuficient şi depăşit. În ciuda evidenţei, Hitler îi va ordona lui von Paulus să nu
se retragă, tăindu-i astfel orice posibilitate de joncţiune cu celelalte trupe.
Führerul se baza pe promisiunile lui Gőring, potrivit cărora era posibilă
aprovizionarea lui von Paulus de către aviaţie, dar şi pe succesul lui von
Manstein, căruia îi ordonase să pătrundă în Stalingrad.
Rămas fără ultimul aerodrom pe care-l mai controla, la 22 ianuarie 1943,
von Paulus a cerut din nou lui Hitler să fie de acord cu capitularea 134. Desigur, el
a fost refuzat, fiind însă avansat, la 24 ianuarie, la gradul de mareşal. Inevitabilul
se va produce la 31 ianuarie atunci când, în ciuda ordinelor disperate ale
Führerului, Friedrich von Paulus va capitula împreună cu resturile armatei sale.
După două zile, ultimele grupe de rezistenţă germană din oraş încetau. Se
termina astfel una din cele mai dure confruntări ale războiului, circa 800.000 de
germani şi un milion de sovietici plătind cu viaţa participarea la unul din
momentele de răscruce ale conflagraţiei.
Stăpân pe situaţie, Stalin va ordona, în ianuarie 1943, un puternic atac pe
toate fronturile restabilind legăturile cu Leningradul şi capturând trupele
germane şi române încercuite la Stalingrad, la 2 februarie. Pe parcursul celor trei
luni ale ofensivei sovietice de iarnă vor mai fi recuperate centre importante
precum Kursk, Rostov şi Harkov şi vor fi pricinuite provocate pierderi în tabăra
inamică de peste jumătate de milion de soldaţi. Abia la 15 martie germanii vor
reuşi să recucerească Harkovul şi să stabilizeze frontul135.
Bazându-se pe impresionantul sprijin material aliat, în vara lui 1943,
Stalin va fi capabil să preia complet iniţiativa, declanşând pentru prima dată o
puternică ofensivă de vară. Datele problemei erau acum total schimbate,
diviziile ruseştii fiind mai numeroase şi mai bine echipate, în timp ce
Wehrmachtul plătea tribut dificultăţilor cu care se confrunta Reichul ca urmare a
puternicelor bombardamente aliate asupra Germaniei. La 5 iulie, germanii vor

134
Vezi mărturia lui Wilhelm Adam, O hotărâre dificilă, vol.I-II, București, 1988.
135
B. H. Lidell-Hart, op.cit., vol.I.

75
ataca totuşi pe direcţia Orel – Belgorod, conform planului Citadela, dar, după
numai o săptămână vor fi respinşi. Armata Roşie va reuşi printr-o formidabilă
contraofensivă, la care participau circa 900.000 de soldaţi, să schimbe în mod
decisiv soarta războiului prin victoria de la Kursk 136. În doar 37 de zile Armata
Roşie avansează 150 de kilometri, în timp ce, mai la sud, generalul Konev
eliberează Harkovul, la 11 august, şi anihilează 15 divizii germane. Astfel,
diviziile generalului Rokossovski vor atinge, până în luna octombrie, fluviul
Nipru în câteva puncte, urmând apoi succese logice precum ocuparea Kievului,
la 6 noiembrie, şi a Jitomirului, la 31 decembrie.
Anul 1944 a continuat să fie unul fructuos pentru Uniunea Sovietică pe
frontul de est. În urma acţiunilor ofensive va fi ocupat oraşul Novgorod, la 20
ianuarie, Estonia şi va fi atinsă graniţa cu Polonia. Pe frontul sudic, la 10 aprilie
se va înregistra căderea Odessei, căreia i-au urmat Tarnopolul, la 15 aprilie, şi
Sevastopolul, la 9 mai. Pe frontul din nord, a fost atacată Finlanda şi ocupat
portul Vîborg137.
În vară situaţia germanilor devine disperată, aceştia pierzându-şi pe rând
aliaţii. La 31 iulie, trupele lui Rokossovski erau deja la porţile Varşoviei. În oraş
va izbucni o insurecţie, la care participă peste 20.000 de soldaţi sub comanda
generalului Bor-Komorovski. Intervenţia germană este dură, peste 200.000 de
civili fiind ucişi, iar oraşul distrus aproape total până la 28 septembrie. Aceasta
în timp ce Armata Roşie, invocând probleme logistice asista impasibilă la
represiune. Momentul a contribuit la acutizarea „problemei poloneze”. Ulterior,
ofensiva spre Berlin va fi reluată.
Un moment cu semnificaţie strategică deosebită, care a grăbit prăbuşirea
rezistenţei germane în Europa de Sud-est şi în Balcani, s-a produs în urma
arestării mareşalului Ion Antonescu de către regele Mihai I, la 23 august 1944.
România revenea în tabăra aliaţilor tradiţionali şi aducea un mare serviciu cauzei
Aliate, în plus Hitler pierzând şi petrolul de pe Valea Prahovei. Armatele

136
Lloyd Clark, Kursk: The Greatest Battle: Eastern Front 1943, Londra, 2012.
137
John Erickson, Road to Berlin.

76
germane din Balcani erau izolate în bună măsură, lovitura politică de la
Bucureşti contribuind în mod decisiv la scurtarea războiului cu câteva luni138.
Precipitându-se evenimentele, la 8 septembrie era înregistrată capitularea
Bulgariei, la 13 octombrie Atena era eliberată de trupele engleze, iar după o
săptămână partizanii iugoslavi conduşi de Tito intrau în Belgrad alături de
soldaţii sovietici, completând astfel dezastrul balcanic al Wehrmacht-ului. În
nord, Finlanda cerea şi ea încheierea armistiţiului la 25 august, documentul fiind
semnat la Moscova, la 19 septembrie. Deşi pierdea din nou Vîborgul, mareşalul
Mannerheim ieşea onorabil din conflict.
Continuând ofensiva, sovieticii vor declanşa în ianuarie 1945 atacul spre
direcţia Berlin, iar la 13 februarie va cădea Budapesta după două luni de
rezistenţă a trupelor germane şi a celor maghiare. Încă de la 23 martie 1944,
Hitler ordonase ocuparea Ungariei, Horthy fiind nevoit să accepte demisia
premierului Kallay şi formarea unui guvern filo-german condus de Doeme
Sztojay, fostul ambasador ungar la Berlin. Ulterior, chiar Horthy va fi arestat,
puterea fiind preluată, în numele Crucilor cu săgeţi, de Szalasi, la 16 octombrie
1944139.
Aşadar, beneficiind de sprijinul Aliaţilor, dar şi cu imense eforturi interne
şi milioane de victime în rândul propriei populaţii, Stalin se va dovedi un

138
Importanța actului de la 23 august 1944 a fost recunoscută imediat de liderii
aliați, în frunte cu premierul britanic Winston Churchill, evenimentul beneficiind
de o impresionantă bibliografie. Astfel, în memoriile sale Churchill arăta:
„O lovitură de stat organizată la Bucureşti de tânărul rege Mihai şi
consilierii săi apropiaţi, a adus o răsturnare completă a situaţiei militare.
Armatele române şi-au urmat regele ca un singur om şi în cele 3 zile care au
precedat sosirea trupelor sovietice, trupele germane au fost dezarmate sau s-au
repliat între frontierele septentrionale.”, W. Churchill, op.cit, vol.VI-1, p.86.
La rândul său, marele istoric Hugh Seton-Watson sublinia:
„Acţiunea de la 23 august 1944 fost unul din evenimentele decisive ale
celui de-al doilea război mondial. A deschis tot sud-estul Europei Armatei Roşii.
A fost urmată la scurt timp de defecţiunea Bulgariei şi eliberarea Belgradului.”,
Hugh Seton-Watson, The East European Revolutions, Londra, 1961, p.89.
139
Randolph Braham, The Politics of Genocide: The Holocaust in Hungary,
Columbia University Press, 1981.

77
adevărat lider de război şi va asigura înfrângerea Germaniei după ce i-a rezistat
aproape singur lui Hitler timp de circa trei ani.

II.3. Războiul din Pacific

După agresiunea împotriva Chinei cercurile militariste de la Tokio 140 erau

stimulate de evoluţiile din Europa. Venit în fruntea guvernului la 16 iulie 1940,
prinţul Fummumaro Konoye, deşi mai moderat faţă succesorul său Hideki Tojo,
a dat expresie acestor interese promovând o politică agresivă în zona Pacificului,
ceea ce va duce, inevitabil, la un conflict deschis cu Statele Unite. Pentru
toamna anului 1940, reţine atenţia declanşarea războiului din Indochina, la 26
septembrie.
Pe de altă parte, reales pentru al treilea mandat ca preşedinte al Statelor
Unite la 5 noiembrie 1940, Franklin D. Roosevelt va fi adeptul unei riposte faţă
de agresiunile din Pacific, ca şi faţă de dominaţia instituită de Hitler asupra
Europei141. Sub imboldul şefului de la Casa Albă, la 11 martie 1941, Congresul
va vota legea de împrumut şi închiriere (lend-lease act)142, document care
sprijinea efortul forţelor ce luptau contra dictaturii, principalul beneficiar fiind
Marea Britanie. Practic, preşedintele era împuternicit să asigure bunuri şi
servicii acelor naţiuni a căror apărare era considerată vitală pentru securitatea
Statelor Unite.
Pe acest fond, administraţia Statelor Unite vor lua măsuri pentru a
controla traficul din Atlantic semnând, la 9 aprilie 1941, un acord cu guvernul
danez în exil pentru apărarea Groenlandei, primind în schimb dreptul de a
construi baze aero-navale pe această insulă cu o importanţă strategică
deosebită143. Mai mult, la 7 iulie, răspunzând invitaţiei adresate de către cabinetul
140
Pe larg, Constantin Bușe, Zorin Zamfir, Japonia. Un secol de istorie, 1853 –
1945, București, 1990.
141
Thomas G. Paterson, J. Gary Clifford, Kenneth J. Hogan, American foreign
policy. A history since 1900, Lexington, 1989.
142
http://www.digitalhistory.uh.edu/disp_textbook.cfm?smtID=3&psid=4075
143
https://www.mtholyoke.edu/acad/intrel/WorldWar2/greenland.htm

78
de la Reykjavik, trupe americane vor sosi în Islanda, sprijinind astfel corpul
expediţionar britanic. Pe aceeaşi linie se înscrie şi ocuparea Guyanei Olandeze
pentru a preveni ocuparea coloniei de către trupele Axei. De asemenea,
preşedintele Roosevelt va bloca prin decret, la 26 iulie 1941, toate creditele
japoneze din băncile americane144.
Deși japonezii vor prelua controlul asupra Indiilor Olandeze de Est, la 2
iulie, americanii vor încerca să evite un război în Pacificul de Sud, motiv pentru
care președintele Roosevelt a inițiat negocieri cu guvernul Konoye.
Departamentul de Stat credea că va putea obţine neutralitatea niponilor în
regiune, în timp ce factori de decizie de la Tokio aveau credinţa că vor putea
învinge Statele Unite într-un conflict naval.
La 17 octombrie 1941, prinţul Konoye era schimbat din fruntea
guvernului nipon de către generalul Hideki Tojo, adept deschis al impunerii
controlului în Pacific cu orice risc. Tojo prelua şi conducerea ministerului de
război şi punea capăt discuţiilor cu administraţia Roosevelt. La o lună după
schimbarea lui Konoye, ambasadorul american la Tokio, Joseph C. Grew
avertiza deja Departamentul de Stat asupra unui posibil atac surpriză japonez,
fără ca informaţia să fie fructificată145. De altfel, utilizând maşina de descifrat
Magic americanii cunoşteau intenţiile belicoase ale niponilor, dar Roosevelt a
preferat să nu ia măsuri de precauţie declanşând o controversă în rândul
istoricilor care nu este soluţionată nici astăzi pe deplin, mulţi specialişti
considerând că preşedintele american aştepta de fapt atacul, un bun prilej pentru
justificarea angrenării în război.
Comandamentul japonez avizase planului atacului din Pacific încă de la 6
septembrie 1941146. Potrivit acestuia într-o primă fază lovitura de la Pearl Harbor
trebuia dublată prin debarcarea simultană în Malaesia, Filipine, Guam, Hong

144
http://www.history.com/this-day-in-history/united-states-freezes-japanese-
assets
145
https://www.mtholyoke.edu/acad/intrel/WorldWar2/grew3.htm
146
Pe larg, Walter Lord, Pearl Harbor.

79
Kong şi Borneo. După îndeplinirea cu succes a etapei de debut, agresiunea
trebuia extinsă pe patru direcţii:
- Thailanda, Singapore şi insula Wake;
- Java şi Sumatra;
- China;
- Birmania şi insula Andaman.
La 3 noiembrie, amiralul Yamamoto va semna ordinul de operaţiuni nr.1
privind războiul cu Statele Unite, Marea Britanie şi Olanda, ziua atacului fiind
aleasă tot de şeful marinei imperiale care ştia că amiralul american Kimmel
ordona flotilei sale să revină la baza de la Pearl Harbor la fiecare sfârşit de
săptămână.
Atacul surpriză japonez de la Pearl Harbor, locaţia celei mai importante
baze militare americane din Pacific, din dimineaţa zilei de duminică, 7
decembrie 1941, urmat de alte acţiuni similare în Hawai, Filipine, Guam,
Insulele Midway, Hong Kong şi Malaya, va produce un imens efect psihologic
în Statele Unite care se vedeau atrase în cel de-al doilea conflict mondial. La 8
decembrie, reacţionând cu promptitudine, Congresul Statelor Unite oficializarea
situaţia de facto de pe frontul din Pacific, declarând război Japoniei. Interesant
este faptul că şi populaţia niponă a aflat vestea tot la 8 decembrie din
proclamaţia împăratului Hirohito.
Baza de la Pearl Harbor, situată în insula Oahu, din arhipelagul Hawai, a
devenit ţintă pentru 353 de avioane japoneze, care au atacat la ora 8 dimineaţă,
profitând din plin de elementul surpriză, americanii fiind total depăşiţi de
evenimente într-o duminică pe care sperau să o petreacă în linişte. În doar 30 de
minute, 3.500 de militari şi civili aflaţi la Pearl Harbor erau ucişi sau răniţi de
aviaţia niponă. Întreaga operaţiune a durat doar două ore. Este meritul
comandantului flotei japoneze, viceamiralul Chuichi Nagumo, care a reuşit să se
apropie la circa 450 de kilometri de baza americană fără a fi detectat, astfel că
bilanţul atacului, opt nave de luptă, trei crucişătoare, trei distrugătoare şi 200 de
avioane americane distruse, este explicabil. De partea cealaltă, Nagumo pierdea
doar 30 de avioane şi o sută de soldaţi. Totuşi, americanii vor reuşi să-şi

80
conserve mare parte din flota Pacificului şi să repare şase din navele afectate de
bombardament. Mai mult, japonezii nu au reuşit să distrugă rezervele de petrol
de la Pearl Harbor, esenţiale pentru alimentarea navelor şi avioanelor americane
din zonă147.
Surpriza va veni din partea lui Hitler. Într-un moment când armatele sale
se aflau la porţile Moscovei şi el avea speranţe că până la capitularea Uniunii
Sovietice nu va mai trece mult timp, Führerul, secondat de Mussolini, va declara
război Statelor Unite la 11 decembrie. Unii istorici, cum este cazul lui Norman
Davies, consideră maniera în care a reacţionat Hitler după aflarea veştii că
japonezii au atacat la Pearl Harbor drept „un act de supremă nebunie”148.
Totuşi, în primele luni după atacul din 7 decembrie, puterile Axei aveau
toate motivele să fie optimiste, mai ales după ce japonezii vor obţine un succes
remarcabil în dauna britanicilor ocupând, la 25 decembrie 1941, Hong Kong. La
acea dată ei controlau deja capitala Thailandei, Bangkok fiind cucerit la 9
decembrie, iar întreaga ţară în doar două săptămâni (7 – 21 decembrie), insulele
strategice Guam, din 13 decembrie, şi Wake (20 decembrie). Au urmat alte
succese remarcabile pentru niponi prin ocuparea capitalei Filipinelor, Manila,
apoi a Indiilor Olandeze, a insulei Solomon şi, mai ales, a portului Singapore, la
15 februarie 1942. De o importanţă strategică deosebită, oraşul a fost apărat de
britanici până la final cu preţul a circa 60.000 de prizonieri149.
Exploatând momentul şi avantajul strategic conferit de ocuparea
Singaporelui, japonezii vor distruge flota unită olandezo-americană din Marea
Java în urma luptelor desfăşurate între 27 februarie şi 1 martie. Mai mult, la 7
martie, englezii erau forţaţi să se retragă din Rangoon, astfel că şi Burma era
ocupată de japonezi. Ne aflăm practic, până în aprilie 1942, în faza de graţie a
atacului japonez.

147
Ibidem.
148
N. Davies, Rising `44.
149
Colin Smith, Singapore Burning: Heroism and Surrender in World War II,
Penguin Books, 2005.

81
 Este momentul când, la 17 martie 1942, generalul Douglas MacArthur
(1880 – 1864), absolvent al celebrei academii militare de la West Point, cel care
devenea în 1935 primul feldmareşal al armatei americane, va asuma comanda
supremă a trupelor aliate din Pacific150. Deşi japonezii aveau încă resurse pentru
a continua cu succes ofensiva, trupele lui MacArthur au reuşit un prim rezultat
pozitiv cu prilejul luptelor din Marea de Corali, 4 – 8 mai, prevenind astfel
invadarea Australiei.
În ciuda faptului că japonezii au scufundat portavionul Lexington şi au
scos din luptă Yorktown, americanii au reuşit să-şi menţină supremaţia pe teren
şi să determine întoarcerea celor 14 nave nipone care transportau trupele ce
trebuiau să ocupe Australia. Confruntarea nedecisă din Marea Coralilor va
rămâne în istorie şi ca un moment ce va consacra rolul portavioanelor.
Vârful ofensivei nipone îl va constitui atacul de la Midway 151. Bătălia
desfăşurată între 4 şi 7 iunie 1942 este considerată una din cotiturile decisive ale
celui de-al doilea război mondial. Insulele Sand şi Eastern erau situate
aproximativ la jumătatea distanţei dintre Statele Unite şi China, fără a avea vreo
importanţă economică, dar compensând cu rolul strategic major. Deşi au suferit
pierderi foarte importante, americanii au reuşit să-i respingă pe japonezi şi au
pus capăt expansiunii acestora din zona Pacificului. De acum înainte iniţiativa
va trece treptat de partea Aliaţilor.
Obiectivul amiralului Isoroku Yamamoto, comandantul flotei japoneze,
era de a termina ceea ce se începuse la Pearl Harbor, scoaterea definitivă din
luptă a forţelor americane din Pacific, el fiind convins că dacă victoria nu este
obţinută într-un an, şansele de succes dispar într-un conflict de durată. De
această dată însă efectul surpriză nu a mai fost realizat pentru că se reuşise
decriptarea codurilor folosite de marina imperială, astfel că Statele Unite
pregătiseră trei puternice portavioane, Enterprise, Hornet şi Yorktown, la care se

150
Richard B. Frank, MacArthur, New York, 2007.
151
Pe larg, W. Lord, Midway.

82
alăturau 150 de avioane gata de luptă în Hawai şi Midway, pregătite să
intercepteze forţa expediţionară aflată sub comanda lui Yamamoto.
Luptele din 4 iunie au început la ora 6,30, prin atacul a peste o sută de
avioane japoneze, care aveau baza pe patru portavioane. Fiind detectate din timp
de către americani, care au avut posibilitatea să ridice de la sol propriile aparate,
atacul conceput de Nagano a fost executat practic în gol asupra unor ţinte
neînsemnate. Însă, nici riposta americanului Nimitz nu a dat rezultate pozitive
din prima încercare. Abia după ora 10,20, circa 40 de bombardiere americane
vor da lovitura scoţând din luptă în doar jumătate de oră trei portavioane
inamice, Akagi, Kaga şi Soryu. Rămas singur, portavionul Hiryu a reuşit să
avarieze grav Yorktown, dar va avea şi el aceeaşi soartă în jurul orei 17.
Victoria americană din 4 iunie a creat o superioritate mai ales prin
eliminarea celor patru portavioane japoneze, astfel că multe avioane de tip Zero
nu au mai avut unde ateriza şi s-au scufundat. Deşi şi aceştia vor reuşi să scoată
din luptă U.S.S. Yorktown, torpilat de un submarin, la 6 iunie soarta bătăliei de la
Midway era decisă, deşi Yamamoto nu angajase încă în luptă grosul unităţilor
sale. Ultima confruntare mai însemnată a dus la scufundarea crucişătorului greu
japonez Mikuma. La 7 iunie, cele două flotile erau regrupate, niponii retrăgându-
se spre vest, iar americanii spre est 152. Trecuseră exact şase luni de la atacul de la
Pearl Harbor.
Istoricii consideră lupta de la Midway ca pe un exemplu clasic de victorie
decisivă obţinută prin mijloace inferioare adeversarului. Este şi meritul
amiralului Chester W. Nimitz153 care, în ciuda faptului că cei Trei Mari luaseră
hotărârea să se concentreze cu prioritate asupra victoriei din Europa, conform
principiului Germany First, a dat dovada unei gândiri strategice deosebite.
Desigur, faptul că Yamamoto nu a mai putut repeta surpriza de la Pearl Harbor
constituie însă principala explicaţie a deznodământului confruntării din mijlocul
Oceanului Pacific.

Ibidem.
152

Walter R. Borneman, The Admirals: Nimitz, Halsey, Leahy and King - The
153

Five-Star Admirals Who Won the War at Sea, New York, 2012.

83
 Un obiectiv important pentru americani, după victoria de la Midway, l-au
constituit insulele Solomon. La 7 august 1942, ei declanşau atacul asupra acestui
obiectiv şi reuşeau să cucerească după lupte grele baza japoneză de la
Guadalcanal. Abia la 12 noiembrie, după o confruntare navală de trei zile,
insulele Solomon vor fi cucerite de trupele Statelor Unite, în timp de insula
Guadalcanal era controlată în întregime la 8 februarie 1943. O operaţiune care a
avut un impact psihologic deosebit asupra japonezilor a fost atacarea de către
americani a convoiului aerian al amiralului Yamamoto, avionul acestuia fiind
doborât, la 17 aprilie, în jungla din Noua Guinee. Niponii pierdeau unul din cei
mai importanţi şi respectaţi comandanţi şi strategi.
Iniţiativa a fost preluată complet de Aliaţi în vara anului 1943. La 1 iulie
era declanşată o ofensivă concertată în sudul Pacificului, rezultatul fiind
recuperarea poziţiilor deţinute de japonezi. La 2 februarie 1944 erau cucerite
insulele Marshall, apoi Noua Guinee, la 24 aprilie, şi insulele Mariane, la 16
iulie.
La acea dată americanii deschiseseră deja campania asupra arhipelagului
nipon, moment ce marca faza finală a războiului din Pacific. La 16 iunie 1944,
insulele Kyushu erau bombardate contribuind la creşterea nemulţumirii populare
împotriva conducătorilor care-i târâseră pe niponi într-o aventură periculoasă. Pe
acest fond, la 18 iulie, Hideki Tojo şi-a prezentat demisia fiind înlocuit de
generalul Kuniaki Koiso, acestuia revenindu-i misiunea imposibilă de a salva
situaţia154.
Din păcate pentru japonezi, soarta conflictului din Asia şi Pacific nu mai
putea fi întoarsă. Americanii cuceriseră definitiv, la 11 august, insula Guam,
importantă bază strategică, pentru ca în urma celei de-a doua bătălii din Marea
Filipinelor niponii să fie nevoiţi să se retragă cu pierderi foarte grele. Momentul
va fi exploatat din plin de trupele Statelor Unite care vor ocupa insula Samoa, la
26 octombrie.

154
C. Bușe, Z. Zamfir, op.cit.

84
 La începutul lui 1945 trupele americane se vor confrunta cu rezistenţa
fanatică opusă de japonezi155, puşi în postura de a-şi apăra propriul arhipelag.
Luptele de la Iwojima, desfăşurate între 19 februarie şi 17 martie, vor proba din
plin faptul că niponii nu erau dispuşi să cedeze, fiecare metru cucerit fiind
scump plătit de soldaţii americani, atacaţi de piloţi sinucigaşi kamikaze156. Totuşi,
trupele Statelor Unite vor reuşi să ocupe, la 1 aprilie, insula Okinawa. La 5
aprilie, ca un important efect politic, guvernul condus de Kuniaki Koiso îşi
prezenta demisia fiind înlocuit de o echipă condusă de amiralul Kentaro Suzuki
om politic mai înclinat spre negocieri cu Aliații157.
Luna mai va marca declanşarea celei mai puternice ofensive aeriene
cunoscută de istorie, ţinta fiind inima Japoniei. Atacul decisiv din 10 – 19 iulie
deşi i-a apropiat pe americani de victorie continua să ridice problema numărului
mare de soldaţi pierduţi zilnic în faţa atacurilor sinucigaşe ale japonezilor. În
aceste condiţii, preşedintele Truman va aviza folosirea bombei atomice. La 6
august, era lovită şi distrusă Hiroshima, urmare a raidului avionului ”Enola
Gay” de tipul B 29. Având o capacitate de 20 de kilotone, ”Little boy” a
provocat distrugeri cumplite materiale, plus 90.000 de morți și 35.000 de
răniți158.
Trei zile mai târziu şi oraşul Nagasaki avea aceeaşi soartă, de această dată
înregistrându-se 80.000 de morți și 60.000 de răniți159. Sigur că, în aceste condiții
155
Richard B. Frank, Downfall: the End of the Imperial Japanese Empire, New
York, 1999.
156
Termenul poate fi tradus ca vânt divin, cu trimitere la evenimentele din 1281
când Japonia a fost salvată de invazia flotei mongole în urma unei puternice
furtuni; http://dictionary.reference.com/browse/kamikaze
157
Suzuki a fost și ministru de externe, conducând guvernul imperial până la 17
august 1945. El este cel care a redactat textul capitulării citit de împăratul Hiro
Hito la 15 august 1945; R.B. Frank, op.cit.
158
Michael D. Gordin, Five Days in August: How World War II Became a
Nuclear War, Princeton University Press, 2007.
159
Avionul folosit la Nagasaki era tot de tipul B-29, iar bomba poreclită Fatboy,
era mai puternică decât Little boy, având echivalentul a 21.000 tone TNT.
Explozia s-a produs la ora locală 11,02, la o altitudine de 500 metri. 70.000 de
locuitori, din cei 240.000 au fost uciși pe loc, bilanțul total fiind de 80.000,
ameliorat de condițiile geografice;

85
japonezii nu mai aveau alternative în afară capitulării, istoriografia consemnând
însă o întreaga dezbatere pe tema oportunității folosirii armei atomice 160. Fără
îndoială că decizia președintelui Truman, dincolo de argumentul reducerii
numărului de soldați americani care mureau zilnic în fața rezistenței fanatice a
niponilor, trebuie privită și în contextul răcirii relațiilor dintre Statele Unite și
Uniunea Sovietică din cursul anului 1945.
Între timp, la 8 august, respectându-şi angajamentul luat la Potsdam,
Stalin va ataca în Manciuria, declarând război Japoniei. La rândul lor, americanii
organizau un masiv atac cu bombe incendiare asupra capitalei Tokio, la 10
august. În aceeași zi, Aliaţii transmiteau deja termenii capitulării necondiţionate
guvernului japonez, care în lipsa oricărei alternative îi va accepta la 14 august.
A doua zi, întreaga ţară afla despre încheierea păcii chiar de la împăratul
Hirohito, care a imprimat pe bandă un mesaj către supuşii lui, care auzeau
pentru prima dată vocea suveranului lor. Totodată şi premierul Suzuki era
înlocuit, sarcina semnării capitulării revenind guvernului condus de prinţul
Narukiho Higashikuni161.
Prin urmare, la 26 august, trupele americane ocupau întreg arhipelagul
nipon. Documentul semnat la bordul U.S.S. Missouri, în rada portului Tokio, la
2 septembrie 1945, devenea astfel formalitatea care punea capăt luptelor cu
Japonia. Guvernul nipon îşi asuma înfrângerea prin ministrul de externe
Shigemitsu Mamoru şi comandantul armatei, generalul Umezu Yoshikiro162.
După o săptămână, la Nanking a capitulat şi armata japoneză din China în faţa
liderului naționalist Cian Kai Şi.
Era ultimul episod al celui de-al doilea război mondial163.

http://www.sonicbomb.com/modules.php?file=article&name=News&sid=70
160
Vezi, de exmplu, Gregg Herken, The winning weapon: The atomic bomb in
the cold war, 1945 – 1950, New York, 1980, Michael D. Gordin, op.cit. și Paul
H. Nitze, From Hiroshima to glasnost. At the center of decision, New York,
1989.
161
R.B. Frank, op.cit.
162
http://www.archives.gov/exhibits/featured_documents/japanese_surrender_doc
ument/

86
 Intrată în război cu gândul de a cuceri zona Pacificului şi de a controla
Asia, Japonia termina conflictul îngenuncheată şi ocupată. Liderii militarişti
plăteau astfel un imens tribut ambiţiilor lor nemărginite. Pe parcursul războiului
peste două milioane de soldaţi şi ofiţeri niponi îşi pierduseră viaţa, lângă ei
aşezându-se şi circa 600.000 de civili, victime ale bombardamentelor americane.
Industria era distrusă, iar mândrul Imperiu nipon fusese transformată într-o
ruină.

II.4. Frontul din Africa și Italia

Stimulat de victoriile pe care Hitler le obţinea în Europa, Mussolini şi-a

pus în practică visele africane. Continuând agresiunea începută prin atacarea
Etiopiei, trupele italiene vor trece, la 6 august 1940, în Somalia Britanică pe
care, beneficiind şi de dificultăţile cu care se loveau englezii în Metropolă, o vor
cuceri la 19 august. Ducând o campanie înţeleaptă, beneficiind şi de ajutorul
partizanilor etiopieni, britanicii vor întoarce soarta războiului şi, după un asediu
163
Foarte interesantă, mai ales din perspectiva psihologiei și culturii poporului
japonez a fost ceremonia din 2 septembrie. Iată cum o descria un martor ocular
potrivit postului de radio Londra, emisiunea din 5 septembrie 1945, orele 22,30:
„Graham Starford, trimisul special al ziarului Daily Mail care a fost
martor ocular al capitulării Japoniei pe cuirasatul Missouri descrie scena
dramatică a acestei capitulări:
În timp ce sute de avioane britanice și americane zburau deasupra golfului
Tokyo, 11 japonezi au coborât încet pasarela cuirasatului pentru a se sui pe
bordul contratorpilorului care trebuia să-i ducă spre capitala lor devastată.
Cei 11 se compuneau din: patru soldați fără sabie, trei marinari fără vase
și patru diplomați în redingotă fără drepturi diplomatice. Ei pășeau singuri
ducând cu dânșii documentul capitulării fără condiții a țării lor. Acesta a fost
epilogul simbolic al ceremoniei capitulării.
Cei 11 delegați reprezentau pe împăratul Japoniei, guvernul imperial și
poporul japonez. Ei au stat singuri și stânjeniți pe puntea vasului în timp ce se
desfășura ceremonia oficială. În fața lor se afla generalul MacArthur,
comandantul suprem aliat, fără decorații, îmbrăcat într-o simplă uniformă kaki,
având pe cap cascheta cu care a făcut întreaga campanie. El arăta japonezilor
unde trebuie să se așeze, iar după semnarea documentului i-a concediat fără să le
arunce vreo privire.”, Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Președinția
Consiliului de Miniștri, dosar 2039, f.15-16.

87
de 40 de zile, garnizoana italiană condusă de ducele de Aosta va capitula la
Amba-Alagri, la 19 mai 1941. Împăratul Haile Selassie putea astfel să-şi facă o
revenire triumfală la Addis Abeba164.
Sperând la mai mult la scurt timp după agresiunea din Etiopia, Mussolini
va ordona atacarea Egiptului la 13 septembrie 1940, folosind bazele din Libia.
Riposta engleză se va concretiza într-un puternic contraatac, declanşat la 8
decembrie, finalizat cu victoria de la Sidi Barrani, astfel că după numai patru
zile britanicii intrau în Libia.
În paralel cu atacarea trupelor italiene din Etiopia şi Eritreea, la 15
ianuarie 1941, britanicii vor continua şi ofensiva din Libia. La 22 ianuarie era
cucerit centrul strategic de la Tobruk. Întrucât rezultatele erau catastrofale pentru
Mussolini, în doar două luni circa 114.000 de soldaţi italieni fiind făcuţi
prizonieri de către armata inamică comandată de generalul Archibald Wavell, el
a apelat la Hitler. Deşi era preocupat de pregătirea planului Barbarossa,
Führerul a trimis un corp expediţionar în nordul Africii comandat de generalul
Erwin Rommel165.
Supranumit vulpea deşertului, Rommel îşi câştigase deja o faimă pe
frontul francez în fruntea diviziei de panzere pe care a comandat-o. Sosit la
Tripoli la 14 februarie 1941, el a reuşit să-i învingă pe britanici în lupta de la
Agheila, la 31 martie, şi să ocupe Tobruk, la 20 aprilie. Continuând ofensiva
spre Egipt, Rommel a fost stopat de englezi abia la frontieră, cu preţul unei
rezistenţe disperate. Pentru aceste succese impresionante, Hitler l-a ridicat la
gradul de feldmareşal.
Obligat să-şi descompleteze efectivele datorită campaniei din Rusia,
Erwin Rommel va fi respins în urma celei de-a doua ofensive britanice care
începe la 11 decembrie 1941 şi va pierde, la 25 decembrie, oraşul Benghazi.
Totuşi, la 27 mai 1942, Afrikakorps declanşează cea de-a doua ofensivă spre

164
A. J. Barker, Rape of Ethiopia, 1936, New York, 1971.
165
Ronald Lewin, Rommel as Military Commander, New York, 1998.

88
Egipt şi la 21 iunie este ocupat din nou Tobrukul. În urma succesului Rommel
ajunge la El Alamein, la doar o sută de kilometri de Alexandria, la 30 iunie.
Sub comanda generalului Bernard Montgomery, britanicii vor declanşa
cea de-a treia ofensivă din nordul Africii la 23 octombrie 1942. De această dată
superioritatea era de partea Aliaţilor, care dispuneau de 230.000 de soldaţi, 1.230
de tancuri şi 1.500 de avioane, faţă de doar 80.000 de militari germani, susţinuţi
de 210 tancuri şi 350 de avioane. Astfel, mareşalul Rommel este stopat şi apoi
forţat să părăsească Egiptul la 12 noiembrie166.
Semnalul schimbării definitive a raportului de forţe din Africa va fi dat de
intervenţia Statelor Unite167. Operaţiunea Torch fusese planificată din 20
septembrie şi prevedea debarcarea anglo-americanilor în trei zone importante
din nordul Africii, Casablanca, Oran şi Alger. Era a doua încercare aliată de
deschidere de noi fronturi după eşecul de la Dieppe, din 19 august 1942, atunci
când tentativa anglo-canadiană a fost respinsă de trupele germane, fiind
înregistraţi 3.000 de morţi în rândul atacatorilor. Lecţia de la Dieppe a prins bine
comandamentului aliat care a sesizat faptul că porturile naturale sunt mai uşor de
apărat decât cele artificiale, aplicând o altă tactică în Normandia. În schimb,
germanii vor lua măsuri tocmai pentru întărirea principalelor porturi de la malul
Atlanticului.
Sub comanda unică a generalului Dwight Eisenhower, la 8 noiembrie
1942, americanii vor debarca la Casablanca, generalul Patton ocupând imediat
garnizoana franceză de aici, apoi pe cele de la Oran şi Alger. Eisenhower ajunge
chiar la un acord cu reprezentantul guvernului de la Vichy pentru Africa,
amiralul Darlan, cu care semnează un armistiţiu la 11 noiembrie. Darlan va fi
însă asasinat la 24 decembrie, într-un moment în care armata americană controla
nordul Africii168. Pe ansamblu, operaţiunea Torch a fost o reuşită, însă pierderile
au fost destul de mari în rândul aliaţilor datorită condiţiilor specifice luptelor

166
Peter Caddick-Adams, Monty and Rommel: Parallel Lives, Preface
Publishing, 2001.
167
Pe larg, Dwight Eisenhower, Cruciadă în Europa, București, 1975.
168
Ibidem.

89
desfăşurate în deşert şi a numeroaselor momente în care comandanţii de mari
unităţi au trebuit să improvizeze soluţii la faţa locului.
Debarcarea reuşită din Africa de Nord l-a determinat de Hitler să ordone
ocuparea totală a Franţei, semnând directiva 19, astfel că operaţiunea Attila
demara la 10 noiembrie169. A doua directivă a Führerului viza stabilirea unui cap
de pod în Tunisia. Sub conducerea generalului Nehring, Tunis şi Bizerta sunt
cucerite de germani. La rândul său, Rommel a reuşit să ajungă în Tunisia,
părăsind Tripoli, împreună cu resturile din Afrikakorps, după lupte grele cu
britanicii. Plecând în Reich, el a lăsat comanda generalului von Armin.
Cu prilejul conferinţei interaliate de la Casablanca, desfășurată între 14 și
23 ianuarie 1943, președintele american Franklin D. Roosevelt şi premierul
britanic Winston Churchill se vor pune de acord asupra principiului capitulării
necondiţionate şi îi vor încredinţa lui Eisenhower comanda supremă a trupelor
aliate din Africa170. El va ordona declanşarea ofensivei finale, la 22 aprilie. Prinşi
între două fronturi, germanii se vor retrage din Africa după luptele din 8-12 mai,
prilejuindu-le Aliaţilor eliberarea centrelor Tunis şi Bizerta. Generalul von
Armin, împreună cu 250.000 de soldaţi, este făcut prizonier. Campania din
nordul continentului negru, în care Hitler a fost angrenat pentru a-şi proteja
aliatul italian, i-a costat în total pe germani circa un milion de morţi şi prizonieri,
precum şi 8.000 de avioane171.

http://ww2db.com/doc.php?q=318
169

În comunicatul Conferinţei de la Casablanca publicat la 24 februarie 1943 se

170

sublinia:
”… Obiectivele generale ale conferinței au fost clare. La conferința de
presă de la închiderea întrunirii, Președintele a punctat următoarele:
1. Să mențină inițiativa obținută la finele lui 1942 și să le extindă.
2. Să asigure întrg suportul Rusiei…
3. Să trimită asistență armatelor chineze.
4. Să unească francezii în războiul contra Axei.

Utilizând o frază din scrisoarea generalului Ulysses S. Grant către

comandantul confederat al forturilor Henry și Donelson din timpul războiului
civil, Președintele a numit întâlnirea ca fiind Conferința capitulării fără
condiții.”, http://www.ibiblio.org/pha/policy/1943/430124a.html
171
D. Eisenhower, op.cit.

90
 Pe de altă parte, controlând bazele din sudul Mediteranei, anglo-
americanii puteau controla mai bine traficul din zonă şi puteau pregăti
deschiderea unui nou front în Europa. Războiul din deşertul african, dincolo de
condiţiile extreme în care s-a disputat, a născut adevărate legende în rândul
comandanţilor din taberele britanică şi engleză, în special, capitol la care
amintim pe Wavell, Montgomery ori pe Rommel. Din punct de vedere strategic,
luptele din Africa de Nord şi, cu precădere, operaţiunea Torch, au avut influenţă
asupra întârzierii debarcării din Europa. În ceea ce-l priveşte pe Hitler, acesta a
comis o eroare tactică angajându-se cu efective prea numeroase pe un front
periferic, într-un moment în care se afla deja în defensivă şi fiecare unitate îi era
mult mai necesară pentru apărarea Germaniei.
Înfrângerile din Balcani şi Africa au condus la scăderea prestigiului intern
al lui Mussolini, iar perspectiva unei victorii Aliate care se contura tot mai clar a
determinat importante mişcări politice la Roma. Stăpân încă pe situaţie, Ducele
va efectua o importantă remaniere guvernamentală, la 6 februarie 1943,
înlocuind 11 miniştri, în frunte cu ginerele său, ministrul de externe Galeazzo
Ciano. Acesta îşi pierduse creditul în faţa germanilor după ce aceştia au obţinut
informaţii potrivit cărora şeful diplomaţiei italiene demarase tentative în vederea
încheierii unei păci separate172. Pentru a-i demonstra lui Adolf Hitler că i-a rămas
fidel, Mussolini va prelua el însuşi portofoliul Externelor. Ciano va fi executat la
Verona, la 11 ianuarie 1944.
Curând Italia se va confrunta cu problema de a rezista în faţa Aliaţilor care
au luat decizia de a deschide un front în sudul Europei, alegând soluţia unui
desant insula Sicilia. La operaţiunea din 10 iulie 1943, sub comanda generalului
Dwight Eisenhower s-au aflat 2.000 de vase care au debarcat 160.000 de soldaţi
americani, englezi şi canadieni. Comandamentul aliat va aprecia ca extrem de
utilă experienţa siciliană în perspectiva marii operaţiuni Overlord173.

172
Vezi Galeazzo Ciano, Diary, 1937 – 1943, Enigma Books, 2002.
173
D. Eisenhower, op.cit.

91
 După ce şi-au consolidat capul de pod, Aliaţii au reuşit un prim succes, la
14 iulie, capturând Port Augusta. Folosind bazele din Sicilia, Eisenhower va
bombarda puternic Napoli, la 19 iulie, şi Roma, a doua zi. La 21 iulie, el cucerea
deja oraşul Catania.
Efectele succeselor aliate din Sicilia au influențat imediat viața politică
internă din peninsulă. La 25 iulie, după o şedinţă furtunoasă a Marelui Consiliu
Fascist, suveranul îi cerea lui Mussolini să demisioneze în favoarea mareşalului
Badoglio174. În seara aceleaşi zile, regimul dictatorial al Ducelui lua sfârşit,
acesta fiind apoi arestat. Conform aşteptărilor, regele Victor Emanuel III l-a
numit pe mareşalul Pietro Badoglio (1871 - 1956) în fruntea noului guvern,
misiunea principală a noului cabinet fiind încheierea armistiţiului, motiv pentru
care Badoglio a deschis imediat negocieri. Totodată, el a desfiinţat, la 28 iulie,
Partidul Fascist.
În ceea ce-l priveşte pe Mussolini, acesta a fost răpit de la Gran Sasso un
de era închis, la 12 septembrie, de către o echipă de comando germană condusă
de celebrul Otto Skorzeny. Sperând că Mussolini mai are încă influență în Italia,
Hitler l-a numit la 15 septembrie şeful Republicii Fasciste Italiene, cu centrul la
Salo, teritoriu din nord aflat sub controlul Wehrmachtului.
Întrucât negocierile privind semnarea armistiţiului se desfăşurau într-un
ritm lent, Eisenhower a continuat ofensiva din Sicilia ocupând Messina, la 18
august, eliberând apoi întreaga insulă. La 2 septembrie, Aliaţii treceau deja
strâmtoarea Messina şi debarcau în sudul peninsulei. Astfel, abia la 3 septembrie
era semnat armistiţiul de la Alger între guvernul mareşalului Badoglio şi anglo-
americani, pe baza acestui document Italia capitulând necondiţionat la 8
septembrie 1943175.
Reacţia germană faţă de ieşirea Italiei din război a fost promptă. În paralel
cu răpirea lui Mussolini şi instalarea lui în fruntea unui regim fantomă în nordul
ţării, Hitler va ordona preluarea controlului asupra Romei şi a altor importante

174
Jacques de Launay, Ultimele zile ale fascismului în Europa, București, 1985.
175
Vezi http://www.yale.edu/lawweb/avalon/wwii/italy01.htm

92
centre din Peninsulă, la 15 septembrie. Operaţiunea Schwartz va fi pusă în
practică de generalul Kesselring. Atacul declanşat de americani pentru eliberarea
capitalei italiene se va solda cu ocuparea oraşului Napoli, la 1 octombrie, după
care ofensiva a fost stopată datorită condiţiilor climaterice nefavorabile, dublate
de relieful ce avantaja armata aflată în defensivă condusă de generalul
Kesselring176.
În primăvara anului următor ofensiva aliată a fost reluată prin atacul de la
Cassino din 15 martie, punctul strategic fiind ocupat după trei zile de lupte. La 4
iunie 1944, Roma era eliberată, apoi, la 12 august, Florenţa va avea aceeaşi
soartă. Sub presiunea anglo-americanilor, generalul Badoglio, care conducea din
aprilie un nou guvern de coaliţie, îşi va prezenta demisia, fiind înlocuit de
Ivanoe Bonomi.
Totuşi, armata germană a fost capabilă să reziste în zona muntoasă din
nord până la capitularea finală a lui Hitler, trupele din Italia depunând armele
abia la 1 mai 1945. În prealabil, la 28 aprilie, Benito Mussolini fusese capturat
de către partizani, împreună cu amanta sa Clara Petacci, şi executat 177. Era finalul
unui dictator care venise la putere în fruntea unei mișcări care promitea Italiei
glorie şi recâştigarea prestigiului internaţional şi sfârşise ca o marionetă în
braţele lui Hitler. Odată cu cei doi dispăreau din istorie fascismul și nazismul,
forme ale totalitarismului care au marcat în mod nefast istoria Europei secolului
trecut.

II.5. Victoria în Europa

Lovitura de graţie pentru Hitler a fost dată de debarcarea din Normandia,

cea mai amplă operaţiune de acest gen cunoscută în istorie, pentru care au fost
folosite trupe aeropurtate, precum şi marina. Deschiderea celui de-al doilea front
venea într-un moment în care Germania era ameninţată direct de avansarea

176
Albert Kesselring, A Soldier`s Record, Greenwood Press, 1970.
177
J. de Launay, op.cit.

93
Armatei Roşii dinspre Est, când Mussolini nu mai avea nici o putere, iar Japonia
era forţată se apere în propriul arhipelag.
Operaţiunea Overlord a fost pregătită cu multă atenţie pe teritoriul Marii
Britanii timp de câteva luni, sub coordonarea generalului american Dwight
Eisenhower, numit în fruntea comandamentului aliat special pentru această
misiune la 7 decembrie 1943178. De partea cealaltă, germanii conduşi de Erwin
Rommel nu aveau dubii că vor fi atacaţi, problemele nerezolvate fiind legate de
locul unde se va produce evenimentul şi de maniera de reacţie. Trebuie subliniat
faptul că Hitler a intuit, încă de la 2 mai, că Aliaţii vor alege Normandia pentru
debarcare. De asemenea, Rommel dorea ca, în această eventualitate, reacţia
germană să fie una promptă, în sensul atacării inamicului chiar pe plajele unde
urma să se producă debarcarea. Din păcate pentru feldmareşal, în momentul
debarcării el lipsea de la comanda trupelor întrucât o avertizare meteo punea sub
semnul întrebării orice tentativă de stabilire a unui cap de pod pe malul
Atlanticului.
Debarcarea din zorii zilei de 6 iunie 1944 a deschis o săptămână pe
parcursul căreia Aliaţii au reuşit să-şi construiască în Normandia un cap de pod
de circa 100 de kilometri, suficient pentru crearea unei puternice baze ofensive.
Nu au lipsit nici elementele neaşteptate, cum ar fi o furtună de trei zile,
declanşată la 18 iunie, care a afectat porturile artificiale ale Aliaţilor şi a
întrerupt momentan debarcarea. Pentru o imagine de ansamblu asupra întregii
operaţiuni precizăm că doar în prima sută de zile pe teritoriul francez au fost
lansaţi circa două milioane de soldaţi şi patru milioane tone de bunuri.
Importante au fost şi succesele din primele zile, între acestea un ecou deosebit
având eliberarea porturilor Cherbourg, la 27 iunie, şi Caen, la 9 iulie 179. În
teritoriile eliberate, la 11 iulie, Statele Unite recunoşteau Comitetul pentru
Eliberare Naţională condus de Charles de Gaulle drept guvern civil de facto.

178
Pe larg memoriile principalului actor, D. Eisenhower, op.cit.
179
Ibidem.

94
 Răspunsul Führerului s-a materializat în ordinul de atacare a Londrei cu
rachetele V1 şi V2. Rezultatul a fost departe de așteptările lui Hitler. Mai mult,
moralul trupelor germane, deja scăzut, va fi afectat şi de tentativa, eşuată, de
asasinare a lui Hitler, la 20 iulie, de către un grup de ofiţeri superiori. Colonelul
Klaus von Stauffenberg a reuşit să amplaseze o bombă în sala de consiliu de la
Rastenburg, explozia acesteia producând mai multe victime. Hitler a scăpat însă
nevătămat. Multe informaţii converg spre ipoteza că nici generalul Rommel nu
era străin de complot, iar sinuciderea acestuia nu face decât să alimenteze
această speculaţie180.
După obţinerea breşei pe frontul din Normandia, Aliaţii au organizat şi
realizat cu succes o nouă debarcare în insula Elba, la 19 iunie, sub conducerea
generalului de Lattre de Tassigny, dublată de o alta în sudul Franţei, operaţiunea
Anvil, între Marsilia şi Nice, la 15 august. Puternica ofensivă aliată va conduce
la eliberarea Parisului, la 24 august, onoarea de a intra primele în oraş revenind
trupelor de francezi liberi conduşi de generalul Jacques Leclerc. Aceeaşi soartă a
avut-o şi capitala Belgiei, Bruxelles, la 2 septembrie, astfel că, la 12 septembrie,
trupele americane erau deja la graniţa vestică a Germaniei. Nu au lipsit nici
eşecurile, deosebit de răsunător fiind cel de la Arnhem, operaţiunea Market
Garden cea mai mare acţiune aeropurtată din istorie soldându-se cu un rezultat
negativ după zece zile de lupte, 17 – 26 septembrie 181. Hitler va controla Olanda
până la 27 martie 1945, iar bazele de lansare a rachetelor V 2 rămâneau intacte.
De asemenea, importantul port Anvers rămânea inutilizabil pentru Aliaţi.
Ultima iniţiativă ofensivă a germanilor pe frontul de vest s-a declanşat în
zona munţilor Ardeni, la 16 decembrie 182. Acţiunea era încă posibilă şi datorită
eforturilor pe care Albert Speer le făcea în direcţia menţinerii controlului asupra
producţiei de război, construind în acest sens o adevărată reţea industrială

180
Joachim Fest, Plotting Hitler’s Death: The German Resistance to Hitler
1933–1945, Nicolson, 1996.
181
Cornelius Ryan, Un pod prea îndepărtat, București, 2009.
182
Peter Elstob, Hitler`s last offensive, Barnsley, 2003.

95
subterană, aflată la adăpostul bombardamentelor aliate 183. Desfăşurată pe un front
de 100 de kilometri, operaţiunea condusă de generalul Model va fi stopată
definitiv la 26 decembrie, după o serie de succese ale Wehrmacht-ului, care a
pierdut circa 120.000 de soldaţi în această campanie. La 30 ianuarie 1945,
Aliaţii recuperaseră deja întreg teritoriul abandonat la mijlocul lui decembrie
însă pieerduseră timp prețios în cursa cu Stalin pentru Berlin.
Anul 1945 a adus colapsul Germaniei şi sfârşitul nazismului. Pe frontul
estic, Armata Roşie va declanşa o puternică ofensivă în Polonia, la 12 ianuarie,
ocupând Varşovia, la 17 ianuarie, trei zile mai târziu avangarda sovietică fiind la
doar 50 de kilometri de Berlin. La rândul lor, după ce au respins ultima tentativă
ofensivă a germanilor din Ardeni, americanii vor trece în Ruhr, la 22 februarie.
Ofensiva declanşată la 23 martie va conduce Aliaţii pe Elba, fluviul fiind atins la
11 aprilie. Până la Berlin mai erau circa 95 de kilometri. La 25 aprilie, la Torgau
se întâlneau cele două mari forţe care au înclinat balanţa războiului mondial,
armatele americană şi sovietică184.
Totuşi, trebuie menţionat faptul că Hitler nu s-a împăcat niciodată cu
ideea înfrângerii şi că a crezut până în ultima clipă într-o minune legată de
celebrele lui arme secrete, apelând pentru o rezistenţă finală la Berlin la
Hitlerjugend, aruncând în luptă copii de 14 ani. De partea cealaltă, Stalin va
arunca în luptă două milioane de soldaţi şi un impresionant arsenal pentru
cucerirea capitalei Reichului. La 21 aprilie, Konev intra în sudul oraşului, iar
două zile mai târziu Jukov era în partea estică. Totuşi, sovieticii nu au reuşit să
cucerească uşor citadela, considerată de Stalin obiectiv prioritar, peste 300.000
de soldaţi plătind cu viaţa succesul final185.
Hitler a luat decizia de a rămâne în Berlin până la final la 20 aprilie.
Părăsit treptat de toţi colaboratorii, cu excepţia lui Martin Bormann şi Joseph
Goebbels, el se va sinucide împreună cu Eva Braun, cu care s-a căsătorit în
ultima zi de viaţă, la 30 aprilie, într-un moment când Armata Roşie se apropiase
183
Albert Speer, În umbra lui Hitler. Memorii, vol.I-II, București, 1997.
184
Pe larg, John Erickson, Road to Berlin.
185
Ibidem.

96
ameninţător de refugiul său subteran. Cum era de așteptat, după război, în jurul
acestui eveniment a apărut o întreagă teorie a conspirației fiind destule voci care
au susținut, fără a avea însă nici o probă, că Hitler ar fi reușit să scape din
blocada din jurul Cancelariei și s-ar fi refugiat în America de Sud186.
Comanda celui de-al Treilea Reich a fost preluată de amiralul Karl Dönitz,
desemnat de Führer drept preşedinte, şi de Joseph Goebbels, numit cancelar.
Moartea lui Hitler devenea publică la 1 mai187. Tot atunci Goebbels se sinucide
împreună cu soţia şi copiii, în timp ce Martin Bormann încearcă să evadeze din
încercuire, fiind, cel mai probabil, ucis în timpul tentativei de trecere a liniilor
inamice.
Moartea lui Hitler a marcat finalul rezistenţei germane. Aflat la baza de la
Flensburg, amiralul Dőnitz va lua cuvântul la radio, la 2 mai, anuntând dispariţia
dictatorului şi cerând menţinerea ordinii. Circa un milion de soldaţi germani
erau făcuţi prizonieri în Italia şi Austria, iar, la 7 mai, mareșalul Jodl şi generalul
Friedeburg semnau armistiţiul de la Reims 188 în fața Comandantul trupelor Aliate
Bedell Smith.
La solicitarea sovieticilor, deși evenimentul de la Reims fusese prezent și
generalul Susloparov, va fi semnat un al doilea act de capitulare a doua zi, la
Berlin, înfrângerea fiind asumată de această dată, în numele Reichului, de

186
De exemplu, într-o lucrarea publicată în 2011 de Simon Dunston și Gerrard
Williams, The Grey Wolf. The Escape of Adolf Hitler, autorii susțin că Führerul
ar fi murit în Argentina, în anul 1962. Lucrarea, în căutarea senzaționalului,
conține și alte teorii fantastice, între care amintim aici doar faptul că naziștii ar fi
reușit să construiască o bază pe lună.
Totuși, trebuie să amintim faptul că la nivelul anului 1945 serviciile
secrete americane conduse de celebrul J. Edgar Hoover, primeau informații
potrivit cărora Hitler ar fi ajuns în Argentina, în jurul datei de 15 mai 1945, la
bordul unui submarin, fiind condus la o fermă din sudul Anzilor. Documentele în
discuție, declasificate de FBI în aprilie 2014, arată că Hoover a dat ordin ca
informațiile să fie verificate, dar rezultatul final a fost, evident, unul negativ.
Vezi cele 203 pagini de documente www.express.co.uk/news/weird/470586/Are-
these-classified-FBI-files-proofADOLF-HITLER-escaped-by-SUBMARINE-to-
Argentina
187
J. de Launay, op.cit.
188
http://avalon.law.yale.edu/wwii/gs3.asp

97
mareşalul Wilhelm Keitel, în calitate de șef al Marelului Stat Major al
Wehrmachtului, asistat de amiralul Hans Georg von Frideburg, în numele
marinei, și de generalul Hans Jürgen Strumpf – din partea aviației, în faţa
Aliaților reprezentați prin mareşalului sovietic Ghiorghi Jukov, generalul
american Carl Spaatz, amiralul britanic Arthur William Tedder şi generalul
francez Jean de Lattre de Tassigny189. Astfel, armata germană era dezarmată, iar
Karl Dönitz arestat190.
Victoria era anunţată în mod oficial în Statele Unite prin proclamația
președintelui Harry Truman din 8 mai191, iar în Uniunea Sovietică de Stalin, de la
Moscova, la 9 mai 1945.
Cu începere de la 5 iunie o Comisie Aliată de Control, în care intrau şefii
celor trei mari armate, americanul Dwight Eisenhower, mareşalul sovietic Jukov
şi generalul britanic Montgomery, va gestiona problema germană, fostul Reich
fiind împărţit, până la 31 decembrie 1947, în patru zone de ocupaţie (sovietică,
americană, britanică şi franceză)192, Cei Trei Mari fiind de acord să asocieze și
Franța în această operațiune. Sarcinile Comisiei nu erau deloc ușoare, în primul
rând fiind vorba de necesitatea dezanificării Germaniei, proces complex și
delicat având în vedere cei 12 ani petrecuți la putere de Hitler și acoliții săi.

II.6. – Consecințele războiului

În urma marii conflagraţii, s-au produs schimbări majore în toate

planurile. Pentru că Marile Puteri nu au fost capabile să găsească o soluţie
viabilă pentru instaurarea unor regimuri cu adevărat democratice la scară
planetară, a fost nevoie de o confruntare fără precedent, războiul rece, pentru

189
http://avalon.law.yale.edu/wwii/gs11.asp
190
Amiralul va fi judecat în lotul criminalilor de război de Tribunalul din
Nürnberg, fiind condamant la 10 ani de închisoare, pe care i-a executat la
penitenciarul Spandau. A murit la 24 decembrie 1980.
191
http://avalon.law.yale.edu/wwii/gs8.asp
192
Pe larg, B.H. Lidell-Hart, op.cit.

98
reglementarea diferenţelor profunde ce separau sistemul capitalist de cel
socialist.
Marea conflagraţie mondială desfăşurată între 1939 şi 1945 a avut toate
caracteristicile unui război total. Prin amploarea desfăşurărilor de trupe, nivelul
pierderilor, cantitatea imensă a resurselor antrenate, numărul statelor implicate şi
alte elemente, conflictul a influenţat decisiv evoluţia societăţii umane. De
asemenea, efectele şi urmările lui au fost resimţite la scară planetară.
Dacă avem în vedere urmările războiului, primul gând ne conduce spre
pierderile înregistrate, fie ele de natură economică sau materială. Desigur că
marile distrugeri şi dramele umane aferente nu sunt singurele elemente demne
de luat în calcul. Al doilea război mondial a adus în faţa omenirii noi provocări,
dintre acestea remarcându-se lagărele de concentrare şi utilizarea primei bombe
atomice. Fără îndoială, nu au lipsit nici beneficiarii, după cum ştiinţa a progresat
– din păcate în legătură cu dezvoltarea tehnicilor aferente războiului.
O altă categorie de urmări sunt cele de natură politică. De o amploare fără
precedent în istoria umanităţii, acestea vor fi analizate in extenso în subcapitolul
următor.
Datele statistice reci oferă un tablou apropiat de realitate în privinţa
daunelor suferite de populaţia globului. Potrivit majorităţii surselor s-au
înregistrat, în cei şase ani de conflict, circa 50 milioane de morţi. Într-un
clasament, Uniunea Sovietică, statul care a suferit cele mai grele pierderi la toate
capitolele, se află în frunte cu 20 de milioane. La rândul lor, ţările agresoare,
Germania cu 4,5 milioane şi Japonia cu două milioane, au înregistrat daune
umane considerabile. Şi Europa de Est şi-a plătit contribuţia la război cu circa
cinci milioane de jertfe, după cum în cazul Chinei – din motive lesne de înţeles –
cifrele oscilează între 3 şi 13 milioane193.
Bineînţeles că numărul victimelor constituie doar o latură a dimensiunii
umane a pierderilor. Trebuie adăugate distrugerile de locuinţe, în multe cazuri
localităţi întregi fiind şterse literalmente de pe suprafaţa pământului, sutele de

193
Pentru detalii vezi bibliografia indicată la începutul capitolului.

99
milioane de invalizi răspândiţi în întreaga lume şi orfanii rămaşi fără părinţi şi
adăpost în vremuri extrem de grele. După cum am subliniat deja, Uniunea
Sovietică domină şi la acest capitol, înregistrând distrugerea a circa 28 de
milioane de locuinţe. Foametea, devenită cronică în multe cazuri, cum ar fi
experienţa locuitorilor Leningradului aflaţi sub asediu 194, sau bolile, pentru un
singur exemplu amintim de cei două milioane de morţi înregistraţi de India în
1942 în urma unei epidemii, s-au dovedit pentru supravieţuitori obstacole
importante.
Dincolo de pierderile inerente ale oricărui conflict, atât printre militari, cât
şi în rândul populaţiei civile, războiul mondial a şocat prin dezvăluirile privind
lagărele de concentrare naziste. Pe baza studiilor apărute până în prezent, se
estimează că numai în Germania dominată de Hitler timp de 12 ani au fost
exterminaţi peste 6 milioane de evrei 195. Victime ale unei doctrine rasiste, care
proclama superioritatea arienilor faţă de alte rase, au căzut în locuri de tristă
amintire precum Auschwitz, Birkenau, Buchenwald, Belsen etc. Nu s-a făcut
diferenţă între copii şi bătrâni, între bărbaţi şi femei, după cum nu au lipsit nici
experienţele pe oameni, torturi de un sadism de neimaginat pentru homo
sapiens. Astfel de orori nu a cunoscut doar Europa, pe frontul din Asia
înregistrându-se numeroase excese, datorate mai ales japonezilor.
Dacă dezvăluirea secretului lagărelor de concentrare a şocat, în schimb
folosirea bombei atomice a avut darul de a induce pentru prima dată sentimentul
că omenirea a atins pragul când este capabilă să se autodistrugă. Este cunoscut
faptul că, pe parcursul războiului, Hitler a ameninţat tot timpul cu teribilele sale
arme secrete. Propaganda nazistă a trâmbiţat mereu că Germania este în faţa
unor descoperiri ce vor revoluţiona istoria războiului. În cele din urmă, germanii
nu au putut utiliza decât rachetele de tipul V1 şi V2. În schimb, cercetările
americanilor au fost încununate de succes.

194
O lectură absolut tulburătoare despre drama locuitorilor care au trăit blocada
la Leningrad, Ales Adamovici, Daniil Granin, Cartea blocadei, septembrie 1941
– ianuarie 1944, București, Editua Politică, 1987.
195
http://www.ushmm.org/wlc/en/article.php?ModuleId=10005469

100
 Construirea bombei atomice, sau Proiectul Manhattan, s-a bazat pe
cercetările teoretice desfăşurate din 1943 de o echipă condusă de Robert
Oppenheimer în laboratoarele de la Los Alamos, statul New Mexico 196.
Beneficiind de fonduri importante, estimate la circa două miliarde de dolari,
după doi ani cercetătorii americani au reuşit să-şi atingă obiectivul. Prima
bombă atomică a explodat în deşertul de la Alamogordo la 16 iulie 1945, orele
5,30. Efectele au fost înspăimântătoare pentru cei care au supravegheat
experimentul. O imensă ciupercă s-a ridicat până la circa 12 km, iar suflul
exploziei s-a dovedit terifiant.
La scurt timp, după cum arătat deja, la 6 august 1945, oraşul japonez
Hiroshima era distrus practic în totalitate de o singură explozie, fiind urmat după
trei zile de un alt mare centru urban, Nagasaki.Rezultatul a fost pe măsura
aşteptărilor. Japonia a capitulat imediat, arma demonstrându-şi puterile colosale.
Din păcate, efectele pe termen lung, în special cele legate de radiaţii, au arătat cu
claritate că un posibil război nuclear la scară planetară nu ar avea învinşi şi
învingători. De altfel, la 9 august 1945, preşedintele Truman avea să declare:
„Bomba atomică este prea periculoasă pentru a fi încredinţată unei lumi
fără principii.”197
După cum se întâmplă în cazul conflictelor militare majore, economia are
întotdeauna de suferit. Şi pe parcursul celui de-al doilea război mondial s-au
înregistrat dereglări importante, dincolo de cele provocate de trecerea de la
producţia de pace la cea de război. Au fost distruse întinse terenuri agricole şi
ani în şir agricultura nu a putut asigura hrana necesară populaţiei, cu atât mai
mult cu cât şi în privinţa creşterii animalelor pierderile au fost majore.
Industria a avut de suferit atât din cauza adaptării la producţia de război,
cât, mai ales, datorită distrugerilor provocate de bombardamente, de demontarea
unor întreprinderi şi uzine, de lipsa materialelor, a comenzilor şi a pieselor de

196
Francis G. Gosling, The Manhattan Project: Making the Atomic Bomb,
Washington, 1994.
197
http://www.presidency.ucsb.edu/mediaplay.php?id=12165&admin=33

101
schimb. Producţia era, la sfârşitul războiului, dezorganizată, haosul domnind
peste tot.
Reţelele de comunicaţii, căile ferate, drumurile şi şoselele au suferit daune
considerabile. Se adăuga nesiguranţa utilizării lor şi lipsa mijloacelor de
transport, fapt care afecta negativ evoluţia altor domenii economice.
Dacă pierderile din industrie şi transporturi au fost recuperate în primii ani
postbelici, era greu de rezolvat problema distrugerilor instituţionale. În multe
zone, s-a creat haos prin înlocuirea unor reguli statuate, după cum dispariţia unei
minime birocraţii a avut efecte asupra organizării vieţii sociale. Totul a fost
amplificat în ţările în care a fost impus un nou sistem social, politic, economic şi
ideologic.
Schimbările de ordin demografic, mobilitatea populaţiei, deportările, au
jucat un rol important, pe lângă pierderile propriu-zise de vieţi omeneşti.
Evenimentele din Europa, deportarea etnicilor germani în Uniunea Sovietică,
faptul că s-a ajuns la schimbări de populaţie, cum ar fi situaţia germanilor din
Polonia şi Cehoslovacia, sau că mişcarea croată Ustaša reuşise să elimine fizic
circa trei milioane de sârbi, sunt realităţi de necontestat. Astfel, se poate
consemna la finalul războiului un nou triumf al naţionalismului.
Fără îndoială că principalul beneficiar al războiului, din punct de vedere
economic, a fost S.U.A. Datele statistice sunt relevante: s-a înregistrat o creştere
economică evidentă, produsul intern brut aproape s-a dublat, ajungând de la 91
la 166 miliarde dolari, după cum şi producţia globală s-a dublat. Agricultura a
cunoscut o creştere de peste 20%, în timp ce industria de armament a înflorit,
numai producţia de avioane crescând într-un ritm de 6.000 de aparate anual. Prin
redistribuirea sarcinilor şi comenzilor, Vestul american a cunoscut o creştere
economică importantă, recuperând handicapul faţă de coasta de est. Toate
acestea au fost posibile întrucât Statele Unite au purtat războiul în afara
graniţelor, fiind totodată şi principalul susţinător al efortului de război al
coaliţiei Naţiunilor Unite.

102
 Aşa cum se întâmplă de obicei, mobilizarea pentru câştigarea unui război
oferă ştiinţei şansa de a beneficia de resurse financiare şi condiţii privilegiate
pentru a se dezvolta într-un ritm superior celui din timp de pace. Este aproape o
certitudine faptul că, de exemplu, epoca zborurilor spaţiale a fost mult
precipitată de invenţiile savanţilor germani, după cum o instalaţie la modă
astăzi, precum radarul, a fost pusă la punct în timpul războiului de către englezi.
Neajunsul constă în faptul că pe primul plan a stat dezvoltarea armamentului şi a
tehnicilor de distrugere în masă.
Dincolo de toate transformările, omenirea a demonstrat că este capabilă să
treacă peste greutăţi şi să recupereze pierderile cauzate de marea conflagraţie.
Desigur, în tot acest context, factorul politic joacă un rol primordial. De aceea,
vom analiza în cele ce urmează transformările de ordin politic, deosebit de
spectaculoase. Practic, harta politică a lumii s-a schimbat, Europa a mai pierdut
un tempo în faţa Statelor Unite, ba chiar şase mari puteri coloniale de pe
bătrânul continent au rămas fără posesiunile de peste mări.

103
 Capitolul III
Organizarea postebelică a lumii (1943 – 1947)

III.1. – Conferinţele de la Teheran, Yalta și Postdam

Problema organizării păcii a preocupat conducătorii Naţiunilor Unite încă

din momentul în care s-a închegat alianţa dintre Statele Unite ale Americii,
Marea Britanie şi Uniunea Sovietică. Practic, eşecul trupelor germane de a
debarca în Anglia şi, mai apoi, de a scoate Uniunea Sovietică din război, dublat
de agresiunea Japoniei contra Statelor Unite (Pearl Harbor, 7 decembrie 1941) a
avut efect de bumerang. Prin unirea potenţialului militar, economic şi uman al
Statelor Unite, Angliei şi Uniunii Sovietice s-a creat un bloc impresionant,
beneficiar al unor resurse uriaşe care făceau pe măsura trecerii timpului tot mai
previzibil rezultatul final al confruntării.
Pentru a evita repetarea dificultăţilor ce au urmat primului război mondial,
cei Trei Mari, Franklin D. Roosevelt (preşedintele Statelor Unite), Winston
Churchill (premierul britanic) şi Iosif V. Stalin (dictatorul de la Kremlin), au
convenit să se întâlnească la cel mai înalt nivel pentru a decide cum va arăta
harta postbelică a lumii. Din păcate, deciziile şi tratativele iniţiate de Marile
Puteri, dar şi de „sateliţii” Germaniei, au fost influenţate negativ de soluţia
nefericită a capitulării necondiţionate (unconditionnal surrender), făcută publică
de preşedintele Roosevelt la 24 ianuarie 1943, cu prilejul conferinţei de presă ce
a urmat reuniunii de la Casablanca 198. Deşi formula nu a fost îmbrăţişată imediat
de Stalin, ea a inhibat opoziţia din Germania şi Italia, la fel ca şi pe cea din alte
state ce erau aliate de circumstanţă cu Axa.
198
http://www.ibiblio.org/pha/policy/1943/430124a.html

104
 Prima mare conferinţă interaliată, cea de la Teheran (28 noiembrie - 2
decembrie 1943), care i-a reunit pe Stalin, Roosevelt şi Churchill, a fost un bun
prilej pentru manifestarea publică a coeziunii Celor Trei Mari, într-un moment
de cotitură a războiului199. Sorţii erau de partea Aliaţilor, dar victoria finală era
încă departe. Pe lângă demonstrarea dorinţei Naţiunilor Unite de a merge până la
capăt în lupta împotriva puterilor Axei, cea mai importantă hotărâre luată în
capitala Iranului s-a referit la deschiderea celui de-al doilea front în Europa. Cu
toate că Winston Churchill ar fi dorit ca acesta să fie în sud-estul Europei,
soluţia aleasă a fost alta: debarcarea în Franţa. A fost o decizie care nu a
influenţat decisiv soarta războiului dar care, în schimb, a marcat profund
evoluţia politică postbelică a statelor din Europa de Est care rămâneau la
discreţia Armatei Roşii şi a lui Stalin. În fapt, încă de la Teheran s-a profilat
divizarea Europei după înfrângerea lui Hitler.
Conferinţa de la Teheran, desfăşurată sub numele de cod Evrika, a
prilejuit stabilirea declanşării operaţiunii Overlord pentru intervalul 15 - 20 mai
1944. De asemenea, au fost discutate chestiuni precum cea a intrării Turciei în
război, cele finlandeză şi poloneză, ori statutul postbelic al Germaniei. Întâlnirea
i-a dat ocazia lui F.D. Roosevelt, care a prezidat şedinţele în plen, să-şi
dovedească calităţile de arbitru în disputele dintre Churchill şi Stalin. De notat
că atmosfera generală a fost totuşi una cordială200.

199
Paul D. Mayle, Eureka Summit: Agreement in Principle and the Big Three at
Tehran, 1943, University of Delaware Press, 1987.
200
Declaraţia celor Trei Mari adoptată la Teheran este elocventă în acest sens:
”Noi – președintele Statelor Unite, primul ministru al Marii Britanii și
premierul Uniunii Sovietice, ne-am întânit în ultimele patru zile în capitala
aliatului nostru, Iran, și au discutat și confirmat politica noastră comună.
Ne exprimăm determinarea ca națiunile noastre să lucreze împreună în
război și pace după cum urmează.
În privința războiului – conducerile noastre militare au fost reunite la masa
noastră de discuții și ne-am concertat planurile pentru distugerea forțelor
germane. Am ajuns la un acord complet ca scop și durată de operare din est, vest
și sud…
În privința păcii – suntem siguri că vom învinge și organiza pacea…”;
http://www.ibiblio.org/pha/policy/1943/431201c.html

105
 Anul 1944 a fost decisiv pentru înclinarea definitivă a balanţei militare de
partea Naţiunilor Unite. Pe frontul din Europa, Germania a suferit eşecuri în lanţ
atât în Vest, acolo unde operaţiunea Overlord a reuşit la 6 iunie 1944, cât şi în
Est, unde sub presiunea trupelor sovietice s-au produs schimbări profunde,
inclusiv trecerea României în tabăra Aliaţilor ca urmare a actului de la 23 august
1944. O semnificaţie aparte pentru evoluţia situaţiei internaţionale a avut-o
vizita premierului Winston Churchill la Moscova, în octombrie 1944. A fost un
prilej de a regla, încă din seara de 9 octombrie, interesele Marii Britanii şi ale
Uniunii Sovietice în Europa de Est şi Balcani. Potrivit memoriilor lui Churchill,
Stalin a acceptat propunerea de a încheia un acord procentual prin care Moscova
îşi asigura preponderenţa de 90% în România, iar Anglia o poziţie similară în
Grecia201. Deşi, ulterior, premierul britanic a negat vehement că era vorba de
împărţirea sferelor de influenţă202, fiind doar aranjamente valabile pe parcursul
războiului, evoluţia evenimentelor (decembrie 1944 – Atena, martie 1945 –
Bucureşti) a confirmat înţelegerea de la Moscova. Este totuși de semnalat şi
faptul că unii istorici consideră că, prin această negociere, Churchill de fapt a
salvat Grecia de la comunism, în condiţiile în care pentru România nu se mai
putea face mare lucru.
Dacă la Teheran, în condiţiile cunoscute ale anului 1943, au fost abordate
cu precădere chestiuni de ordin strategic, la Yalta, în februarie 1945, problemele
politice au fost cele care au dominat agenda întâlnirii. Reuniunea din Crimeea,
desfăşurată între 4 şi 11 februarie, a stat sub semnul avantajului militar luat de
Stalin în faţa democraţiilor occidentale. Armata Roşie ocupase deja România,
Polonia, Ungaria şi părţi din Cehoslovacia, iar avangarda trupelor sovietice se
afla la doar 60 de kilometri de Berlin. În schimb, anglo-americanii, care fuseseră

Winston Churchill, Mémoirs, Paris, vol.VI-1, p.235.

201

Comentând acordul dintre Stalin şi Churchill, un reputat specialist în politica

202

externă a Uniunii Sovietice avea să constate sec:

„Dar aceasta este precis ceea ce dorea Churchill: un acord privind sferele
de influenţă.”, Adam Ulam, Expansion and Coexistence. The History of Soviet
Foreign Policy, New York, 1968, p.364.

106
puşi în dificultate în Ardeni, se găseau la circa 500 de kilometri vest de capitala
Reichului.
Ar fi de precizat şi faptul că în legătură cu Conferinţa de la Yalta există
deja o întreagă literatură privind înţelegerea dintre Marile Puteri asupra partajării
Europei203. La fel cum se va întâmpla după jumătate de secol în cazul întâlnirii
din Malta (decembrie 1989), dintre preşedintele american George Bush şi
omologul său sovietic, Mihail S. Gorbaciov, istoricul este obligat să deceleze
între mit şi realitate.
Conferinţa204 a început în după-amiaza zilei de 4 februarie, Statele Unite
fiind reprezentate de preşedintele Franklin D. Roosevelt, asistat de secretarul de
stat Edward Stettinus, generalul George C. Marshall, amiralii Ernest King şi
William Leahy, Marea Britanie de premierul Winston Churchill, însoţit de şeful
diplomaţiei engleze Anthony Eden, Alan Francis Alanbrooke, Harold Alexander
şi Charles Portal, în timp ce delegaţia sovietică care-l acompania pe Stalin era
compusă din Molotov, Hudeakov, Kuzneţov şi Antonov. De remarcat că
reprezentanţii militari au participat doar la această primă întâlnire. De asemenea,
la fel ca la Teheran, atmosfera a fost una destinsă, cel puţin la nivelul celor Trei
Mari, Roosevelt însuşi făcând apel la discuţii deschise şi sincere, întrucât toată
lumea aştepta deciziile menite să contribuie la scurtarea războiului.
Dintre chestiunile majore abordate în Crimeea reţinem:
- stabilirea statutului postbelic al Germaniei, zonele de ocupaţie şi
participarea Franţei cu propria zonă;

203
De exemplu lucrarea clasică semnată de Arthur Conte, Yalta, ou la partage du
monde, Paris, 1964. În replică, W. Averell Harriman consideră că:
„A apărut un mit despre Yalta, că într-un fel sau altul Roosevelt şi Churchill
au vândut Europa Estică lui Stalin. Nu este adevărat de loc… s-a hotărât ca
popoarele din aceste ţări să-şi decidă proprii guvernanţi prin alegeri libere. Dar
Stalin n-a permis acest lucru.”, W. Averell Harriman, America and Russia in a
changing world. A half century of personal observation, New York, 1971, p.35-
36.
204
*** Foreign Relations of the United States. Conferences at Malta and Yalta
1945, vol.III, The Yalta Conference, February 4 – 11, 1945, Washington, 1945.

107
 - Polonia, „o chestiune de onoare” pentru Churchill, una „de securitate”
pentru Stalin;
- intrarea Uniunii Sovietice în război contra Japoniei;
- aprobarea documentelor Conferinţei de la Dumbarton Oaks din august -
septembrie 1944, care au condus la înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor
Unite (problemă asupra căreia vom insista cu prilejul discuţiei asupra
Conferinţei de la San Francisco)205.
Pentru opinia publică internaţională Yalta va apărea iniţial ca un succes.
Adoptarea Declaraţiei privind Europa eliberată206 a produs satisfacţie şi a
205
Ibidem.
206
Prezentăm în continuare fragmentele cele mai importante ale documentului:
„Premierul URSS, primul ministru al Regatului Unit și președintele
Statelor Unite ale Americii s-au consultat în interesul comun al popoarelor lor și
al celor din Europa eliberată. Uniți ei declară acordul lor mutual pentru a
coopera în timpul perioadei temporare de instabilitate în Europa eliberată pentru
prin politica celor trei guverne să asiste popoarele eliberate de sub dominația
Germaniei naziste și popoarele din fostele state satelite ale Axei să rezolve în
mod democratic problemele presante de ordin politic și economic.
Stabilirea ordinii în Europa și reconstrucția vieții economice naționale
trebuie să se îndeplinească prin procese care să aajute popoarele eliberate să
distrugă ultimele vestigii ale nazismului și fascismului și să creeze instituții
democratice după propria alegere. Acesta este un principiu din Charta
Atlanticului – dreptul tuturor popoarelor de a-și alege forma de guvernământ –
restaurarea drepturilor suverane și auto-guvernarea acelor popoare care au fost
deposedate de acest drept prin forța națiunilor agresoare…”
Celelalte puncte priveau:
„III. Dezarmarea Germaniei…
IV. Zonă de ocupație pentru francezi și Comisie de Control pentru
Germania…
V. Reparații…
VI. Marii criminali de război…
VII. Polonia…
VIII. Iugoslavia…
IX. Frontiera italo-iugoslavă și frontiera italo-austriacă…
X. Relațiile iugoslavo-bulgare…
XI. Europa de sud-est
Delegația britanică a informat colegii asupra următoarelor subiecte:
a. Comisia de Control din Bulgaria
b. Pretențiile Greciei asupra Bulgariei, în pecial privind reparațiile.
c. Echipamentul petrolifer din România.

XII. Iran…

108
generat optimism, fapt explicabil dacă avem în vedere angajamentul guvernelor
Statelor Unite, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice de a conlucra pentru
asigurarea dreptului tuturor popoarelor de a-şi alege forma de guvernământ şi de
a se organiza alegeri libere.
Din păcate, la nici o lună de la încheierea Conferinței, testul din România
– instaurarea guvernului Groza – a demonstrat clar că documentul adoptat în
Crimeea nu avea acoperire. Ca o ironie, în ziua când Stalin l-a trimis la
Bucureşti pe adjunctul lui Molotov, Andrei I. Vîşinski (27 februarie 1945),
pentru a impune schimbarea guvernului Rădescu, Winston Churchill prezenta
raportul despre Yalta în faţa Parlamentului britanic, în timp ce Roosevelt abia
debarca la New York. Evoluţia evenimentelor a condus la ipoteza că, de fapt,
Stalin acţiona la Bucureşti cu acordul tacit al anglo-americanilor, aceasta cu atât
mai mult cu cât Churchill era lipsit de reacţie, legat fiind de semnătura dată la
Moscova în octombrie 1944. De altfel, în Memorii, premierul britanic se
justifică:
„Între timp, ne simţean jenaţi să protestăm pentru că Eden şi cu mine, în
cursul vizitei la Moscova din octombrie, am recunoscut preponderenţa Rusiei în
România şi Bulgaria, în timp ce noi ne-am asumat conducerea operaţiunilor în
Grecia. Stalin a respectat foarte atent acest acord în cursul celor șase săptămâni
de lupte contra comuniştilor ELAS la Atena…
Mă temeam în particular că venirea la putere a lui Groza ne va aduce o
epurare a tuturor românilor anticomunişti…”207
Se poate considera, astfel, că Uniunea Sovietică a reuşit să-şi impună
punctul de vedere fie la masa tratativelor, fie după încheierea negocierilor,

XIII. Întrunirile celor trei secretari de externe…

XIV. Convenția de la Montreux și Strâmtorile…”
În finalul declarației era cuprinsul acordul privind Japonia:
„Liderii celor trei mari puteri -….- au căzut de acord ca la trei luni după ce
Germania va capitula și războiul în Europa s-a terminat, Uniunea Sovietică va
intra în război contra Japoniei de partea Aliaților…”,
http://digitalarchive.wilsoncenter.org/document/116176. Vezi și 23 august 1944.
Documente, vol.IV, doc.1174.
207
Winston Churchill, op.cit., vol.VI-2, p.75-76.

109
profitând din plin de avantajul militar pe care îl avea în Europa208. De altfel,
pentru statele din Est a început să fie pus în practică un plan de transformări
politico-economice şi sociale, intrate în istoriografie sub numele de epocă
„democrat-populară”.
Dacă la San Francisco s-au discutat probleme de organizare a unui
organism la nivel planetar, ultima Conferinţă a Celor Trei Mari desfăşurată la
Potsdam (17 iulie - 2 august 1945) 209 a fost un prilej pentru a trage concluziile în
urma înfrângerii Germaniei. Lângă Berlin au fost prezenţi Harry Truman, noul
şef al executivului american, Iosif Visarionovici Stalin şi Winston Churchill,
înlocuit pe parcursul lucrărilor de succesorul său, laburistul Clement Attlee. Era,
chiar dacă privim doar prin prisma noii componenţe, un semnal al destrămării
coaliţiei.
De această dată, americanii au încercat să conducă ostilităţile, Truman
având o altă viziune210 şi, implicit, atitudine faţă de Stalin în comparaţie cu
predecesorul său, Roosevelt. El beneficia acum şi de un important atu de ordin
militar, deopotrivă factor psihologic şi de presiune în negocierile cu sovieticii:
bomba atomică. Într-adevăr, la 16 iulie, în poligonul de la Alamogordo (New
Mexico), omenirea păşea în era nucleară, primele impresii confirmând efectul
devastator al noii arme. Truman era decis să o folosească împotriva Japoniei,
sperând că astfel va înfrânge rezistenţa fanatică a niponilor, crezând totodată că
îl poate impresiona pe Stalin în contextul în care americanii au pus în discuţie
aplicarea Declaraţiei privind Europa eliberată de la Yalta, prin remanierea
guvernelor României şi Bulgariei şi organizarea de alegeri libere în cele două
ţări şi Ungaria211.
208
Vezi analiza lui Sergiu Verona, Military occupation and diplomacy. Soviet
troops in Romania, 1944 – 1958, Duke University Press, 1992.
209
Vezi documentele discutate la ultima mare conferință a Celor Trei Mari, ***
Foreign Relations of the United States. Diplomatic papers. The Conference in
Berlin (The Potsdam Conference). 1945, vol.I-II, Washington, 1960.
210
Barton J. Bernstein, Truman at Potsdam: His secret diary, în „Foreign Service
Journal”, july-august 1980, p.29-36.
211
Herbert Feis, Between war and peace. The Potsdam conference, Princeton
University Press, 1960.

110
 Problema intrării Uniunii Sovietice în război contra Japoniei a fost,
practic, rezolvată înainte de debutul oficial al discuţiilor, cu prilejul vizitei făcute
de Stalin lui Truman, chiar la 17 iulie. Întrucât agenda întâlnirii a fost extrem de
aglomerată, vom puncta doar problemele esenţiale. Între acestea s-a înscris cea a
formării unui Consiliu al miniştrilor de externe în care să fie reprezentate cele
cinci state membre permanente ale Consiliului de Securitate al O.N.U., respectiv
Statele Unite, Marea Britanie, Uniunea Sovietică, China şi Franţa. Misiunea
principală a Consiliului era de a pregăti tratatele de pace cu foştii aliaţi ai
Germaniei, inclusiv România, de a rezolva eventualele chestiuni de ordin
teritorial rămase în suspans şi, mai ales, de a organiza Conferinţa de pace
proiectată după capitularea Japoniei. Propunerea, venită din partea secretarului
de stat american, James Byrnes, a întrunit sufragiul sovieticilor şi britanicilor212.
Marea majoritate a problemelor discutate la Potsdam au generat
controverse între aliaţi, ieşind în evidenţă interesele divergente ale sovieticilor,
pe de o parte, şi ale anglo-americanilor, pe de alta. Astfel, dacă în cazul situaţiei
Austriei s-a ajuns la o soluţie amiabilă, atât privind zonele de ocupaţie, cât mai
ales prin renunţarea la reparaţii, situaţia a diferit în multe alte situaţii. Avem în
vedere chestiunea reparaţiilor sau pe cea poloneză (graniţa de vest a Poloniei şi
raporturile dintre Marile Puteri şi guvernul polonez de la Varşovia şi, mai ales,
cel din exil de la Londra).
Definirea statutului postbelic al Germaniei, la Potsdam convenindu-se
asupra înfiinţării unei Comisii interaliate de control care să-şi înceapă cât mai
curând activitatea, a stat, firesc, în centrul atenţiei. Astfel, s-au luat măsuri
pentru dezarmarea şi demilitarizarea spaţiului german, pentru dizolvarea
instituţiilor naziste. Criminalii de război urmau să fie pedepsiţi, în acest sens
înfiinţându-se un Tribunal Militar Internaţional. În plus, trebuiau încurajate
elementele anti-totalitare, să fie restaurate autoguvernările locale şi stimulate
partidele democratice, prin respectarea libertăţii cuvântului, a presei şi religiei.
212
*** Foreign Relations of the United States. Diplomatic papers. The
Conference in Berlin (The Potsdam Conference). 1945, vol.I-II, Washington,
1960.

111
 Desigur, nu lipseau nici prevederi punitive. Au fost impuse măsuri
restrictive de ordin economic, prin prohibirea producţiei de război, controlul
producţiei de metal, materiale chimice şi maşini, controlul exporturilor, dar şi a
cercetării ştiinţifice. Cartelele, sindicatele şi trusturile germane erau
descentralizate. Prin adoptarea acestui complex de decizii se spera că Germania
nu va reuşi prea curând să redevină o ameninţare pentru vecinii săi213.
Conferinţa de la Potsdam a fost epilogul întâlnirilor la vârf dintre Cei Trei
Mari, marcând totodată finalul unei etape importante din istoria omenirii. Prin
efortul conjugat al Aliaţilor, au fost înfrânte regimurile totalitare de tip fascist,
fiind restaurate drepturile şi libertăţile fundamentale pentru sute de milioane de
oameni. Nu este mai puţin adevărat însă că, tot ca efect al războiului, statele din
Europa de Est au fost ocupate de Uniunea Sovietică, fiind nevoite să adopte
sistemul politic, economic, social şi ideologic de tip totalitar-comunist pentru
aproape jumătate de secol.
O situație mai specială a fost înregistrată în România, unde, sub influența
celor discutate la Potsdam, a fost declanşată criza constituţională, atunci când
regele Mihai a încercat să demită guvernul Petru Groza („greva regală”). De
această dată, la fel ca la 6 martie 1945, Uniunea Sovietică s-a aflat pe poziții
total opuse cu Statele Unite și Marea Britanie214. Prin urmare, chestiunea
recunoașterii guvernului român a figurat pe agenda Conferinței miniștrilor de
externe de la Londra, din septembrie 1945, dar atitudinea inflexibilă a
Kremlinului a dus la reportarea chestiunii pentru următoarea întâlnire a șefilor
diplomațiilor din statele aliate. În cele din urmă, în decembrie 1945, cu prilejul
Conferinței de la Moscova s-a ajuns la o formulă care conducea la recunoașterea
executivului de la București în urma unei cosmetizări, respectiv prin acceptarea
a doi miniștri fără portofoliu reprezentând marile partide democratice, național-
țărăniștii și liberalii215. Era dovada clară că între chestiunile „de onoare” şi cele
„de securitate”, ultimele au avut câştig de cauză.

Ibidem.
213

Pe larg, Dinu C. Giurescu, Imposibila încercare. Greva regală, 1945.

214

Documente diplomatice, Bucureşti, 1999.

112
III.2. Organizația Națiunilor Unite

Scopul declarat al Conferinţei de la San Francisco, programată să înceapă

la 25 aprilie 1945, era acela de a pune bazele Organizaţiei Naţiunilor Unite,
forumul mondial în care trebuiau să fie discutate problemele globale ale
omenirii după încheierea războiului. Crearea şi semnarea Cartei O.N.U. nu era
un lucru facil, în special dacă avem în vedere eşecul răsunător înregistrat de
predecesorul ei, Societatea Naţiunilor. Faptul că Liga nu reuşise să identifice
soluţiile practice pentru oprirea ascensiunii statelor revanşarde şi revizioniste,
fiind necesară autodizolvarea ei, constituia un semnal de alarmă pentru iniţiatorii
noului proiect internaţional, care erau conştienţi că, de această dată, totul trebuia
pregătit mai temeinic, inclusiv prin adoptarea unor măsuri care să eficientizeze
noua structură.
Rădăcinile interne ale creării O.N.U. trebuie căutate în semnarea Cartei
Atlanticului, la 14 august 1941, într-un moment în care Germania domina
Europa, iar coaliţia Celor Trei Mari era încă un proiect. Totul a fost precipitat de
rezistenţa Armatei Roşii la porţile Moscovei, dar, mai ales, de atacul Japoniei de
la Pearl Harbor care a provocat intrarea Statelor Unite în război. Astfel, la 1
ianuarie 1942, la Washington era semnată Declaraţia Naţiunilor Unite, elaborată
de reprezentanţii Statelor Unite, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice, în numele
celor 26 de state aflate în război cu Axa.
Problema a rămas în atenţia conducătorilor Aliaţi, fiind discutată la cel
mai înalt nivel la Teheran. A revenit însă miniştrilor de externe ai celor trei state,
reuniţi la Dumbarton Oaks (august 1944), misiunea de a elabora proiectul Cartei
O.N.U., documentele pregătitoare fiind făcute publice la 7 octombrie 1944216.
215
Vezi Gheorghe Onișoru, Alianțe și confruntări între partidele politice din
România, 1944 – 1947, București, 1996, p.221-225.
216
Documentul definea în primul capitol scopurile Organizației, respectiv:
„1. Menținerea securității și păcii internaționale, motiv pentru care trebuie
luate măsuri efective colective pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor la
adresa păcii și încetarea actelor de agresiune și să contribuie prin mijloace

113
Ulterior, cu prilejul Conferinţei de la Yalta, a fost decisă procedura votării în
cadrul viitorului Consiliu de Securitate, precum şi data începerii şi locul de
desfăşurare a Conferinţei: 25 aprilie 1945, San Francisco.
Textul invitaţiei oficiale a fost publicat în numele guvernelor Statelor
Unite, Marii Britanii, Uniunii Sovietice şi Chinei, el fiind adresat iniţial pentru
42 de state. Finalmente, după ce a fost clarificat statutul Argentinei, Danemarcei,

pașnice la disputele care ar putea amenința pacea.

2. Dezvoltarea de relații de prietenie între state și luarea măsurilor necesare
pentru întărirea păcii universale.
3. Folosirea cooperării internaționale în soluționarea problemelor
internaționale de ordin economic, social și umanitar;
4. Construirea unui centru pentru armonizarea acțiunii națiunilor pentru
îndeplinirea acestor scopuri.”
Capitolul II cuprindea principiile după care trebuia să funcționeze viitorul
forum mondial:
„1. Organizația se bazează pe principiul egalității suverane a tuturor statelor
iubitoare de pace.
2. Toți membrii Organizației se angajează, urmărind asigurarea pentru toți a
beneficiilor rezultate din asocierea la Organizație, să îndeplinească obligațiile
aasumate de ele în acord cu Carta.
3. Toți membrii Organizației trebuie să-și rezolve disputele prin mijloace
pașnice astfel încât pacea și securitatea internațională să nu fie amenințată.
4. Toți membrii Organizației trebuie să se abțină în cadrul relațiilor
internaționale de la amenințarea sau folosirea forței în orice formă care
contravine scopurilor Organizației.
5. Toți membrii Organizației trebuie să dea tot sprijinul Organizației în
toate acțiunile luate în acord cu prevederile Cartei.
6. Toți membrii Organizației trebuie să se abțină să dea ajutor oricărui stat
împotriva căruia sunt luate măsuri preventive sau de forță de către Organizației.
Organizația trebuie să se asigure că statele care nu fac parte din ea
acționează în acord cu aceste principii, astfel încât să fie menținută pacea și
securitatea internațională.”
În continuarea documentul sublinia că membri ai Organizației pot deveni
toate statele iubitoare de pace, iar organele principale urmau să fie:
- Adunarea Generală
- Consiliul de Securitate
- Curtea Internațională de Justiție
- Secretariatul, condus de un secretar general.
Erau stabilite și numele celor cinci mari puteri care aveau un loc rezervat ca
membru permanent în Consiliul de Securitate, respectiv Statele Unite, Marea
Britanie, Uniunea Sovietică, China și Franța, alături de alte șase state cu mandat

114
Bielorusiei şi Ucrainei, s-a ajuns ca la San Francisco să fie reprezentate 50 de
ţări.
Conferinţa de la San Francisco a stat sub semnul decesului preşedintelui
Franklin D. Roosevelt, la 12 aprilie, fapt ce a contribuit decisiv şi la schimbarea
deciziei Kremlinului de a-l trimite în cele din urmă la reuniune pe Veaceslav
Molotov în locul lui Andrei Gromîko, desemnat iniţial, deşi celelalte Mari Puteri
hotărâseră să-şi trimită miniştrii de externe. La 23 aprilie, la Washington s-au
întâlnit şefii diplomaţiilor din Statele Unite, Marea Britanie, Uniunea Sovietică
şi China, Edward Stettinus, Anthony Eden, Veaceslav Molotov şi Sun Tzi-van,
pentru a discuta probleme de ordin tehnic şi metodologic, menite să contribuie la
succesul întâlnirii de la San Francisco.
Conferinţa s-a desfăşurat între 25 aprilie şi 26 iunie 1945 217, pe baza
aranjamentelor convenite anterior de către Marile Puteri. Cele 50 de delegaţii au
aprobat Statutul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi pe cel al Tribunalului
internaţional. Ulterior, la 15 octombrie 1945, Polonia a semnat şi ea
documentele devenind al 51-lea membru fondator al O.N.U.
Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite218 a fost semnată la 26 mai, intrând în
vigoare la 24 octombrie 1945, declarată Ziua Naţiunilor Unite. Ea stabileşte
principiile şi ţelurile fundamentale, statuând totodată cele şase organisme
principale. Este vorba despre:
a. Adunarea Generală, care cuprinde reprezentanţi ai tuturor membrilor,
fiecare stat beneficiind de dreptul la un vot;
b. Consiliul de Securitate, alcătuit din membri permanenţi, respectiv cele
cinci mari puteri desemnate chiar prin Cartă (China, Franţa, Marea Britanie,
Statele Unite şi Uniunea Sovietică) şi membri nepermanenţi aleşi de Adunarea
Generală pentru mandate de doi ani. Cei cinci membri permanenţi beneficiază
de drept de veto.

limitat de doi ani; http://www.ibiblio.org/pha/policy/1944/441007a.html

217
http://digicoll.library.wisc.edu/cgi-bin/FRUS/FRUS-idx?
type=header&id=FRUS.FRUS1945v01
218
http://www.hrweb.org/legal/unchartr.html

115
 c. Consiliul Economic şi Social, E.C.O.S.O.C.;
d. Curtea Internaţională de Justiţie;
e. Consiliul de Tutelă;
f. Secretariatul.
Scopurile principale ale O.N.U., aşa cum sunt precizate de Cartă, sunt
asigurarea păcii şi securităţii internaţionale, dezvoltarea de relaţii de prietenie
între naţiuni pe baza respectării principiului egalităţii în drepturi a tuturor
statelor şi a dreptului de a decide ele însele, realizarea cooperării în plan
internaţional din punct de vedere economic, social, cultural şi umanitar.
O.N.U. are, în plus, organisme subsidiare. La 16 octombrie 1945 a luat
fiinţă F.A.O. - Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, cu
sediul la Roma, având ca rol principal dezvoltarea economiei mondiale şi
eliminarea spectrului foametei prin ameliorarea producţiei şi repartizarea
produselor agroalimentare219.
La 16 noiembrie 1945, cu prilejul Conferinţei pentru cooperare
intelectuală de la Londra s-au pus bazele Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru
Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, U.N.E.S.C.O., cu sediul la Paris. Scopul
U.N.E.S.C.O. este ca prin promovarea educaţiei, ştiinţei şi culturii să contribuie
la pacea şi securitatea mondială220.
Ca organisme specializate ale Națiunilor Unite au început să funcţioneze,
de la 27 decembrie 1945, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (B.I.R.D.) şi Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.). Cele două
instituţii de profil au fost create potrivit acordurilor de la Bretton Woods din
1944, sediul lor fiind la Washington. Scopul principal al Fondului îl constituie
promovarea colaborării monetare internaţionale şi dezvoltarea comerţului dintre
state221.
219
http://www.fao.org/home/en/
220
http://digicoll.library.wisc.edu/cgi-bin/FRUS/FRUS-idx?
type=article&did=FRUS.FRUS1945v01.i0010&id=FRUS.FRUS1945v01&isize
=M
221
Benn Steil, The Battle of Bretton Woods:John Maynard Keynes, Harry Dexter
White, and the Making of the New World Order, Princeton University Press,

116
 Conducerea executivă a Organizației este asigurată de un secretariat
general, având în frunte un secretar general. Reşedinţa acestuia a fost stabilită la
New York cu prilejul primei sesiuni a Adunării Generale desfăşurate la Londra,
între 10 ianuarie şi 14 februarie 1946. Până în prezent, la conducerea
Organizaţiei s-au aflat opt secretari generali.
Trygve Haldvan Lie (1896 - 1968)222 a fost ales primul secretar general al
Organizaţiei Naţiunilor Unite chiar cu prilejul sesiunii de la Londra, care a fost
prezidată de diplomatul belgian Paul Henri Spaak223. De profesie avocat, fost
ministru de externe în guvernul norvegian în exil de la Londra, el a condus
O.N.U. până la 10 martie 1953, când a demisionat. Ulterior, după 1963, a fost
cooptat în cabinetul de la Oslo.
Pe baza recomandării Consiliului de Securitate, la 7 aprilie 1953, un alt
nordic, Dag Hammarskjoeld (1905 - 1961)224, devine cel de-al doilea secretar

2013.
222
http://www.un.org/Overview/SG/sg1bio.html
223
Evenimentul a fost pe larg relatat de toată presa mondială, care a subliniat
importanța și rolul rezervat secretarului general. În buletinul săptămânal pregătit
pentru Ministeru Afacerilor Străine se sublinia:
„Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a ales pe domnul
Trygve Lie, ministrul Afacerilor Străine și delegat al Norvegiei, în funcția de
secretar general al său cu 46 de voturi, contra 3 și 2 abțineri.
Felictându-l pe domnul Lie, domnul Spaak, președintele ONU-ului, a spus
printre altele: Poziția pe care o ocupați este foarte înaltă și grea. Sunt sigur însă
că pentru a reuși, veți pune la contribuție toate calitățile dumneavoastră, veți fi
ferm și conciliant, dar fără slăbiciune și imparțial fără exces. Aș vrea să vă
spun că niciodată drumul pe care îl veți imprima Organizației Națiunilor Unite
să nu piardă contactul cu realitățile.
Răspunzând cuvintelor rostite de domnul Spaak, domnul Trygve Lie a
spus printre altele: Sunt profund impresionat de caracterul serios la misiunii ce
mi s-a încredințat. Sunt la dispoziția dvs a tuturor pentru a vă servi. Vă puteți
bizui pe imparțialitatea cu care voi examina toate problemele dvs. După ce a
subliniat misiunea Națiunilor Unite de a menține pacea care este legată de
aspectul social și economic mondial, domnul Lie a încheiat cu glas solemn: Cei
care și-au dat viața pentru ca noi să fim liberi, ne-au încredințat un mandat
sfânt, acela de a așeza temelii solide pentru pace lumii. Noi jalonăm acum
viitorul întregii lumi civilizate.”; Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond
Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 2062, f.51-52.
224
http://www.un.org/Overview/SG/sg2bio.html

117
general al O.N.U. Mandatul său s-a încheiat în condiţiile crizei din Congo şi ale
asasinării primului ministru Patrice Lumumba, la 13 februarie 1961. A doua zi,
guvernul sovietic a cerut înlăturarea lui Hammarskjoeld pentru că a fost
„complice şi organizator” al acţiunii, întinând implicit numele şi prestigiul
Organizaţiei. După câteva luni, în mod paradoxal, tocmai pe când se afla într-o
misiune în Republica Congo, avionul cu care călătorea s-a prăbuşit lângă oraşul
Ndola, la 18 septembrie 1961.
Cel care a preluat interimatul, diplomatul originar din Burma (Birmania),
U Thant (1909-1974)225, era învestit oficial la 30 noiembrie 1962 ca secretar
general. El avea o bună experienţă în spaţiul Naţiunilor Unite, reprezentând ţara
sa la New York încă din 1957. Mandatul lui U Thant rămâne important mai ales
prin prisma rolului pozitiv jucat cu prilejul crizei rachetelor cubaneze in anul
1962.
La 22 iunie 1971, Consiliul de Securitate l-a recomandat drept succesor al
lui U Thant pe Kurt Waldheim (1918 – 2007) 226, austriacul fiind confirmat de
Adunarea Generală. Waldheim avea, la rândul lui, o bogată experienţă
diplomatică acumulată ca ambasador al Austriei la Organizaţia Naţiunilor Unite
şi în Canada. După un mandat de zece ani ca secretar general, până la finele lui
1981, el a fost ales, în 1986, preşedinte al Austriei și a deținut această demnitate
până în 1992. În timpul campaniei electorale a fost acuzat de implicare pe
parcursul celui de-al doilea război mondial în execuţiile sumare ale unor
partizani iugoslavi şi în deportarea evreilor227.
Primul reprezentant al Americii de Sud în fruntea Organizaţiei Naţiunilor
Unite a fost numit la 1 ianuarie 1982. Peruanul Javier Perez de Cuellar (născut
în 1920)228 a continuat tradiţia mandatelor de zece ani. Cel de-al cincilea secretar
general rămâne important prin rolul jucat ca factor de stabilitate şi de apărător al
păcii, beneficiind şi de noua eră a relaţiilor internaţionale ce a urmat încheierii

225
http://www.un.org/Overview/SG/sg3bio.html
226
http://www.un.org/Overview/SG/sg4bio.html
227
„New York Times”, 14 iunie 2007.
228
http://www.un.org/Overview/SG/sg5bio.html

118
războiului rece. După încheierea mandatului s-a implicat în viața politcă din
Peru, dar a fost învins în cursa pentru prezidențiale din anul 1995 de către
controversatul Alberto Fujimori. Totuși, după 2002 a revenit în pozițiile cheie de
prim-ministru și ministru de externe, fiind apoi acreditat ca ambasador al Perului
la Paris.
În ianuarie 1992 a venit rândul Africii să fie reprezentată la cel mai înalt
nivel la O.N.U. prin alegerea ca secretar general a lui Boutros Boutros Ghali.
Născut la Cairo, în 1922, Boutros Ghali 229 este, totodată, şi primul arab care
accede la înalta demnitate. La data alegerii se remarcase deja prin misiunea de
negociator din 1978 cu prilejul discuţiilor de la Camp David, dintre Israel şi
Egipt, în calitatea sa de şef al diplomaţiei de pe Nil. De remarcat că el s-a
manifestat drept un promotor al rezolvării diferendului arabo-israelian pe cale
paşnică. În schimb, mandatul său a fost pătat de genocidului din Rwanda 230,
motiv pentru care Statele Unite s-au opus realegerii sale. După părăsirea
mandatului la O.N.U., Boutros Ghali a fost secretar general al Organizației
Internaționale a Francofoniei între 1997 și 2002.
Al șaptelea secretar general, Kofi Annan231, provine din Ghana și a
reprezentat Africa Neagră. Născut în 1938, el a preluat oficial mandatul de la
Boutros Ghali în ianuarie 1997, păstrând funcția pentru un deceniu. În momentul
alegerii, Annan avea o experienţă de peste trei decenii în structurile O.N.U.,
ultima sa misiune importantă fiind cea din Iugoslavia. În 2001 a primit,
împreună cu Organizaţia Naţiunilor Unite, premiul Nobel pentru pace. Un ultim
succes diplomatic pentru Annan a fost medierea conflictului dintre Camerun și
Nigeria în anul 2007.
Cu începere de la 1 ianuarie 2007 funcția de secretar general al Națiunilor
Unite este deținută de sud-coreeanul Ban Ki Moon, al doilea său mandat urmând

229
http://www.un.org/Overview/SG/sg6bio.html
230
În aprilie 1994, în Rwanda a început o largă operațiune dirijată de regimul lui
Paul Kagane împotriva minorității tutsi, soldată cu sute de mii de morți și
refugiați, http://www.unitedhumanrights.org/genocide/genocide_in_rwanda.htm
231
http://www.un.org/sg/formersg/annan.shtml

119
a expira la 31 decembrie 2016232. Născut la 13 iunie 1944, Ban Ki Moon a fost
diplomat de carieră, la data alegerii în fruntea Organizației fiind ministru de
externe și comerț al Coreei de Sud. În cele două mandate a inițiat o serie de
proiecte importante, așa cum a fost discuția asupra problemelor legate de
schimbările climaterice sau de rolul crescând al femeii în noul mileniu. De
asemenea, nu trebuie neglijat nici aspectul legat de combaterea terorismului
internațional.
În cele peste șapte decenii de activitate, bazele Organizaţiei Națiunilor
Unite au fost lărgite permanent, astfel că astăzi se poate vorbi cu adevărat de o
structură la nivel mondial. În acest interval s-a confruntat cu numeroase crize pe
care le-a depășit cu mai mult sau mai puțin succes. Forumul mondial a jucat un
rol important în evitarea unei noi conflagraţii mondiale, fără a reuşi însă să
tuteleze Marile Puteri care prin dreptul de veto pe care-l au în calitate de membri
permanenţi ai Consiliului de Securitate pot oricând bloca o decizie dorită de o
majoritate covârşitoare. De asemenea, dimensiunea culturală şi umanitară a
O.N.U. a ieşit în evidenţă, contribuind la îmbogăţirea patrimoniului comun al
umanităţii.

III.3. Tratatul de pace de la Paris (10 februarie 1947)

Ca şi la finalul primei conflagraţii mondiale, sarcina de a găzdui

Conferinţa de pace a revenit capitalei Franţei. De această dată, puterile
învingătoare au avut grijă ca toate deciziile să treacă mai întâi prin mâinile
şefilor diplomaţiilor din Statele Unite, Marea Britanie, Franţa şi Uniunea
Sovietică. Cei patru erau, în fapt, singurii cu putere reală de decizie, evident cu
consultarea guvernelor proprii.
Între 25 aprilie şi 12 iulie 1946, miniştrii de externe din Uniunea Sovietică
(Veaceslav Molotov), Statele Unite (James Byrnes), Marea Britanie (Ernest
Bevin) şi Franţa (Georges Bidault), s-au reunit la Paris pentru a discuta

232
http://www.un.org/sg/biography.shtml

120
proiectele tratatelor de pace dintre puterile învingătoare şi sateliţii Germaniei,
respectiv Italia, Finlanda, Bulgaria, România şi Ungaria233. Cu acest prilej s-a
convenit asupra convocării Conferinţei de pace pentru data de 29 iulie. Aceasta
avea să se desfăşoare conform planului, până la 15 octombrie, la Palatul
Luxemburg.
La reuniune au participat delegaţiile a 32 de state. Rolul conducător, la fel
cum se petrecuse în 1919 - 1920, a revenit celor cinci puteri: Statele Unite,
Marea Britanie, Franţa, Uniunea Sovietică şi China. Alături de acestea s-au aflat
un număr de 16 ţări cu statut de invitat şi alte şase cu titlu consultativ. Din
ultima categorie făceau parte cele cinci state învinse. Delegaţiile lor îşi puteau
exprima punctul de vedere numai dacă erau solicitate, în timp ce eventualele
memorii înaintate Conferinţei nu puteau constitui material de lucru. De altfel, se
impune precizarea că singurul for care avea putere de decizie era Consiliul
Miniştrilor de Externe ai Marilor Puteri, Conferinţa având doar posibilitatea de a
face recomandări234.
Proiectele tratatelor de pace au devenit publice odată cu publicarea lor
simultană la Londra, Paris, Moscova şi Washington, la 30 iulie 1946. Calendarul
lucrărilor Conferinţei a fost respectat, întâlnirile desfăşurându-se în plen şi pe
secţiuni235. Nota comună a fost lipsa entuziasmului în a găsi rezolvări notabile,
excepţie făcând problema reparaţiilor, acolo unde s-au înregistrat progrese
vizibile.
Problemele rămase în suspensie au fost reportate pentru Conferinţa
miniştrilor de externe de la New York (4 noiembrie - 11 decembrie 1946), care a
avut sarcina de a redacta forma finală a tratatelor. Caracteristica principală a
reuniunii a fost nota de conciliere, oarecum surprinzătoare, afişată de şeful
diplomaţiei sovietice, Molotov, mai ales în privinţa statutului zonei Trieste şi a

233
http://digicoll.library.wisc.edu/cgi-bin/FRUS/FRUS-idx?
type=header&id=FRUS.FRUS1946v03
234
http://avalon.law.yale.edu/20th_century/decade21.asp
235
http://digicoll.library.wisc.edu/cgi-bin/FRUS/FRUS-idx?
type=header&id=FRUS.FRUS1946v03

121
situaţiilor din Iran şi Turcia. În acest mod, reprezentanţii Marilor Puteri au reuşit
să-şi îndeplinească misiunea, salvând totodată imaginea unor aliaţi hotărâţi să
acţioneze în comun pentru eliminarea urmărilor dezastruoase ale războiului.
Astfel, pe rând, textele tratatelor au fost semnate de James Byrnes (20 ianuarie
1947, New York), V.M. Molotov (29 ianuarie, Moscova) şi Ernest Bevin (4
februarie, Londra)236.
Ceremonia oficială s-a desfăşurat în Sala Orologiului de la Quai d’Orsay,
la 10 februarie 1947, în prezenţa delegaţiilor celor cinci state învinse: Italia,
Finlanda, Bulgaria, România şi Ungaria237. Clauzele teritoriale, care au prilejuit
dezbateri şi confruntări, au fost în centrul atenţiei. Italia pierdea patru mici
teritorii la frontiera cu Franţa, insulele din Marea Adriatică şi Insulele
Dodecanezului, coloniile din nordul Africii. Oraşul Trieste era declarat zonă
liberă, capacitatea armatei era limitată la 300.000 de soldaţi, iar cuantumul
reparaţiilor se ridica la 360 milioane de dolari.
Finlanda238 ceda Uniunii Sovietice localitatea Petsamo, fiind în plus
obligată să închirieze Kremlinului, pentru 50 de ani, baza navală de la Porkkala.
Ungaria239 era readusă la graniţele din 1938, în timp ce Bulgaria 240 păstra
Cadrilaterul, obţinut de la România prin acordul de la Craiova din 7 septembrie
1940.
În ceea ce priveşte România241, pe lângă clauzele economice
împovărătoare, era legalizată pierderea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, în
schimb Bucureştiul obţinând câştig de cauză în privinţa nord-vestului
Transilvaniei.

236
http://digicoll.library.wisc.edu/cgi-bin/FRUS/FRUS-idx?
type=header&id=FRUS.FRUS1946v04
237
Vezi Mihaly Fülop, Pacea neterminată, Iași, 2007.
238
Leonard C. Lundin, Finland in the second world war, Bloomington, 1957.
239
Stephen Kertesz, Diplomacy in a whirpool. Hungary between nazi Germany
and Soviet Russia, Notre Dame, 1953. Vezi și M. Fülop, op.cit.
240
Michael M. Boll, Cold War in the Balkans: American foreign policy and the
emergence of communist Bulgaria, Lexington, 1984.
241
Vezi Ion Calafeteanu, Veronica Nanu, Dinu Zamfirescu, coord, România la
Conferinţa de pace de la Paris, vol.I-II, Bucureşti, 2011.

122
 Alături de problemele de ordin economic şi teritorial, ori cele privind
reparaţiile, au reţinut atenţia clauzele militare. S-a hotărât ca în termen de nouă
luni trupele străine să fie retrase din Europa, cu excepţia celor sovietice din
România şi Ungaria, explicaţia oficială fiind necesitatea asigurării liniilor de
comunicaţie cu unităţile staţionate în Austria. După cum se ştie, aceste prevederi
nu au fost respectate, Armata Roşie retrăgându-se din România în 1958, iar din
Ungaria abia în 1991.
De fapt, semnarea tratatelor de pace de la Paris a avut pentru ţările din
Europa de Est o altă semnificaţie 242. De acum înainte, Uniunea Sovietică putea
acţiona fără echivoc pentru instaurarea unor regimuri comuniste care să imite
modelul Kremlinului, bazate pe dictatura proletariatului și a partidului unic,
integrând astfel aceste state în complexul politico-militaro-economic dirijat de
Stalin.
Pe de altă parte, este de remarcat faptul că, spre deosebire de situaţia
creată după primul război mondial, de această dată toate Marile Puteri au fost
prezente la masa tratativelor şi, în ciuda divergenţelor, au reuşit să pună bazele
unei organizări mondiale care s-a dovedit coerentă, în ciuda numeroaselor
momente de criză din a doua jumătate a secolului XX.

242
Daniel Yergin, The shattered peace, Boston, 1977.

123
 Capitolul IV
Războiul rece

IV.1. Un nou tip de conflict

Atunci când un conflict între marile puteri se încheie, într-un grad mai
mare ori mai mic, printr-un compromis, de regulă este urmat de o altă
confruntare. Aşa s-a întâmplat şi la finele celui de-al doilea război mondial,
despre care istoricul italian Peter Calvocoressi spunea că a avut drept cea mai
remarcabilă consecinţă a sa „războiul rece”243. Iată deci un termen nou apărut
243
„Cea mai remarcabilă consecință a celui de-al doilea război mondial a fost
războiul rece, care a durat aproape cât întreaga jumătate de secol scursă de la
victoria din 1945, aproape de zece ori mai decât durata războiului mondial
însuși.”, Peter Calvocoressi, Rupeți rândurile! Al doilea război mondial și

124
pentru a caracteriza o stare paradoxală a relaţiilor internaţionale din a doua
jumătate a secolului XX, respectiv cei 45 de ani în care omenirea s-a aflat „între
o pace ratată şi un război nedeclarat”, pentru a relua expresia folosită de
regretatul profesor Ioan Ciupercă244.
Paternitatea pentru folosirea termenului de război rece, imediat după
încheierea conflictului mondial, revine jurnalistului şi publicistului american
Walter Lippman (1889 - 1974). Absolvent al prestigioasei universităţi Harvard,
autor a 26 de volume, recompensat cu două premii Pullitzer, Lippman a apelat la
sintagma „război rece” încă din 1947 în cuprinsul unei lucrări în care critica
poziția lui George Kennan față de politica Uniunii Sovietice în Europa 245. În
același an, la 16 aprilie, consilierul pe probleme financiare al preşedintelui
Franklin D. Roosevelt, Bernard Mannes Baruch caracteriza starea relaţiilor
internaţionale, cu prilejul unui discurs rostit la Columbia, statul Carolina de
Nord, drept război rece246. Aşadar, nu este vorba despre un conflict propriu-zis,
clasic, ci, mai degrabă, despre o expresie diplomatică şi strategică, dacă am da
dreptate politologului francez Jean François Revel247.
Astăzi este îndeobște acceptat faptul că originea războiului rece248 trebuie
căutată încă de la victoria revoluţiei bolşevice şi apariţia statului sovietic şi de la
divizarea marilor puteri pe criterii ideologice bine delimitate. S-a adăugat
politica agresivă a Kremlinului în anii celui de-al doilea război mondial
concretizată în câteva acţiuni semnificative, în care regulile după care
funcţionează democraţiile veritabile au fost brutal încălcate. Avem aici în vedere

configurarea Europei postbelice, Polirom, 2000, p.155.

244
Vezi postfața la volumul lui A. J. P. Taylor, Originile celui de-al doilea război
mondial, Polirom,1999, p.231-246.
245
Walter Lippman, The Cold War. A Study in U.S. Foreign Policy, New York,
1947.
246
Jeremy T. Gunn, Spiritual weapons: the Cold War and the forging of an
American national religion, Praeger, 2009, p.24.
247
Jean François Revel, Revirimentul democrației, București, 1992.
248
Vezi, pe larg, John Lewis Gaddis, The long peace. Inquiries into the history of
the Cold War, Oxford University Press, 1987. Vezi și Idem, Războiul rece, Rao,
2009, precum și Thomas Parish, Enciclopedia războiului rece, Univers
enciclopedic, 2002.

125
pactul Ribbentrop-Molotov şi protocolul adiţional secret din 23 august 1939,
invadarea Poloniei, la 17 septembrie, şi a Finlandei, la 30 noiembrie 1939,
anexarea statelor baltice Estonia, Letonia şi Lituania, în iunie 1940, a Basarabiei
şi a nordului Bucovinei, luna următoare.
Astfel, deşi sursele războiului rece au inclus şi elemente culturale şi
ideologice, el se va manifesta ca o luptă pentru supremaţie între Uniunea
Sovietică şi Statele Unite. De notat că, potrivit lui Peter Calvocoressi, cei doi
protagonişti se temeau unul de celălalt şi, în plus, pe parcursul disputei au făcut
şi calcule greşite249.
Vorbind despre cursa deschisă dintre cele două superputeri, de după 1945,
trebuie să facem câteva observaţii. În primul rând, disputa americano-sovietică
avea Europa în prim-plan, dar conflictele armate s-au desfăşurat în afara
bătrânului continent. În acelaşi timp, rivalitatea dintre Statele Unite şi Uniunea
Sovietică a fost utilizată pentru ocultarea şi rezolvarea unor grave probleme
interne de care s-au lovit cele două state.
O caracteristică, care a preocupat umanitatea, a fost dimensiunea nucleară
a confruntării, care a activat spectrul unei posibile catastrofe planetare. La 25
septembrie 1949, agenţia T.A.S.S. anunţa detonarea primei bombe atomice
sovietice, punând capăt exclusivităţii americane în acest domeniu 250. Ulterior,
China, India, Marea Britanie, Franţa şi alte state vor contribui la lărgirea
clubului nuclear, implicând creşterea exponenţială a riscului.
Dar, deşi am asistat la o cursă a înarmărilor fără precedent, subliniem să
administraţia Statelor Unite era conştientă de faptul că victoria poate fi obţinută
fără utilizarea directă a forţei împotriva Uniunii Sovietice. Un raport al
Consiliului Naţional de Securitate, din 14 septembrie 1948, privind atitudinea
politică a Washingtonului faţă de ţările din Europa de Est, satelite ale
Kremlinului, preciza:

249
P.Calvocoressi, op.cit.
250
Glenn Blackburn, The West and the World since 1945, New York, 1985, p.11.

126
 „Obiectivul nostru principal faţă de ţările satelite trebuie să fie reducerea
treptată şi, eventual, eliminarea totală a preponderenţei puterii sovietice în
Răsăritul Europei, fără a recurge la război. Noi trebuie să încurajăm
neconformiştii din rândurile membrilor partidului comunist, regimurile
nestaliniste, ca prim pas, chiar dacă ele sunt comuniste.
Un atac masiv contra doctrinei socialiste, în ţările satelite, privind
naţionalismul comunist şi utilizarea maximă a puterii noastre economice în
vederea acestor schimbări.”251
Un alt termen devenit clasic pentru studierea războiului rece este “cortina
de fier”. Paradoxal poate, el a fost utilizat mai întâi de ministrul nazist al
propagandei Joseph Goebbles. În articolul Anul 2000, publicat pe prima pagină
în numărul din 25 februarie 1945 al revistei Das Reich, acesta profeţea că dacă
Germania va capitula se va lăsa imediat o cortină de fier 252. Imediat după
încheierea războiului în Europa, la 12 mai, deci la mai puțin de trei luni de la
apariția textului semnat de Goebbles, Winston Churchill îi telegrafia noului
preşedinte american Harry Truman pentru a comenta comportamentul
sovieticilor în Germania, apreciind că „a fost trasă o cortină de fier în faţa
Aliaţilor”253.
Fără îndoială însă că termenul a devenit clasic abia după discursul istoric
rostit de Winston Churchill la Westminster College, din Fulton, statul Missouri,
la 5 martie 1946:
„De la Stettin din Marea Baltică, până la Trieste, în Marea Adriatică, o
cortină de fier a căzut peste întregul continent. În spatele ei se află capitalele
vechilor state din centrul şi estul Europei: Varşovia, Berlin, Praga, Budapesta,
Belgrad, Bucureşti şi Sofia. Toate aceste faimoase capitale şi populaţia acestor
ţări zac acum sub zona de influenţă sovietică, şi toate, sub o formă sau alta, sunt

251
S. Nelson Drew, NSC-68: Forging the Strategy of Containment, Washington,
1996, p.31-39.
252
http://research.calvin.edu/german-propaganda-archive/goeb49.htm
253
G.W. Sand, Defending the West. The Truman – Churchill Correspondance,
1945- 1960, New York, Praeger, 2004, p.75.

127
nu numai sub influenţa sovietică, dar şi strict controlate de Moscova. Partidele
comuniste, inexistente în aceste ţări din Răsăritul Europei, au fost promovate
partide conducătoare şi urmăresc peste tot să obţină un control absolut.”254
Bineînţeles, luarea de poziţie a lui Churchill, deşi el nu mai conducea
guvernul britanic la acea dată, a stârnit replica violentă a lui Stalin. La 14 martie,
Stalin îl ataca pe Churchill în Pravda comparându-l cu Adolf Hitler, fapt ce
denotă gradul de nemulţumire al Kremlinului255.
La începutul anului 1946 factorii de decizie de la Casa Albă erau la curent
cu toate abuzurile sovieticilor, cu atât mai mult cu cât, la 22 februarie, George
Kennan, însărcinatul cu afaceri al Statelor Unite la Moscova, expedia la
Washington o analiză în cinci capitole a concepţiilor şi acţiunilor Uniunii
Sovietice. Documentul, intrat în istorie drept telegrama cea lungă (8.000 de
cuvinte), denunţa politica externă rusească pe care o considera drept o
ameninţare pe termen lung la adresa civilizaţiei occidentale 256. Concluzia lui
Kennan era că:
„Politica sovietică este condusă pe două planuri:
1. Planul oficial reprezentat de acțiunile oficiale în luate numele
guvernului sovietic; și
2. Planul subteran de acțiune aplicat de agențiile pentru care guvernul
sovietic nu-și asumă responsabilitatea…”257
Se pare că, şi sub efectul analizei pertinente a lui Kennan, un excelent
cunoscător al realităţilor sovietice, s-a produs reorientarea şi radicalizarea
politicii externe americane faţă de Moscova. Încă la 28 februarie 1946, vorbind

254
Nicolae Baciu, Agonia României, München, 1987, p.146.
255
”… În această direcție, îmi aduce aminte de Hitler și prietenii lui. Hitler a
început să pregătească războiul anunțându-și teoria rasială, declarând că doar
poporul vorbitor de germană reprezintă o adevărată națiune. Domnul Churchill
pregătețte războiul tot printr-o teorie rasială, susținând că dora națiunile care
vorbesc engleza sunt adevărate națiuni, chemate să decidă destinele întregii
omeniri…”; http://www.fordham.edu/halsall/mod/1946stalin.html
256
George Kennan, Memoirs, 1925-1950, New York, Pantheon Books, 1967,
p.547-559.
257
Ibidem.

128
la Overseas Press Club, secretarul de stat James Byrnes avea să anunţe acest
lucru, confirmat şi de documentele de arhivă.
Astfel, la 14 aprilie, un raport al Consiliului Naţional de Securitate trecea
în revistă căile de acţiune împotriva comunismului distingând patru opțiuni
posibile:
„a. Continuarea măsurilor în curs, cu proiectele de programe actuale sau
actualizate pentru a pune în practică aceste măsuri;
b. izolarea;
c. războiul;
d. o consolidare mai rapidă a puterii politice, economice şi militare a lumii
libere mai accelerată decât la punctul a, cu scopul de a atinge, dacă e posibil, o
stare tolerabilă de ordine între state fără ca războiul să fie necesar...”258.
Tocmai în vederea consolidării lumii libere, Statele Unite au iniţiat
programul de reconstrucţie a Europei, cunoscut sub numele de planul Marshall.
Era prevăzut un ajutor financiar distribuit prin intermediul Administraţiei
Cooperării Economice, condus de Paul G. Hoffman. Cele 13 miliarde de dolari
erau distribuite către Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia,
Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia,
Portugalia, Suedia, Turcia şi Germania de Vest, fiind dirijate în special pentru
refacerea industriei şi agriculturii259.
Planul a devenit public la 12 martie 1947, odată cu discursul rostit de
Truman în faţa Congresului260. Totodată, momentul marchează debutul doctrinei
Truman, bazată pe realitatea că lumea era împărţită în două tabere, democraţii şi
opresorii. Concret, preşedintele cerea un ajutor imediat de 400 milioane dolari
pentru Grecia şi Turcia, planul fiind votat la 1 mai.

258
Allain Winkler, Trecutul apropiat Eseuri şi documente despre America de
după cel de-al doilea război mondial, Cluj Napoca, 1996, p.54-57.
259
Pe larg, Michael J. Hogan, The Marshall Plan. America, Britain and the
reconstruction of Western Europe, 1947 – 1952, Cambridge University Press,
1987.
260
Jean Baptiste Duroselle, Histoire diplomatique de 1919 á nos jours, Dalloz,
1962, p.508; vezi și Glenn Blackburn, op.cit., p.8-9.

129
 Aplicarea programului în Europa a avut efecte economice deosebite,
înregistrându-se creşteri între 15 şi 25% pentru statele care au beneficiat de
prevederile sale. Uniunea Sovietică, secondată de sateliţii ei, a respins însă
participarea la planul Marshall, singurul moment de suspans, de scurtă durată
însă, oferindu-l doar Cehoslovacia261.
Periodizarea războiului rece rămâne încă o temă de dezbatere pentru
specialişti, existând mai multe opinii262. Vom apela totuşi, din motive didactice, la
o astfel de separare pe etape a celor 45 de ani, cu precizarea că limitele lor sunt
mobile şi că alte opţiuni pot fi luate în calcul.
O primă etapă, numită de unii cercetători a primului război rece, începută
încă înainte de semnarea tratatului de la Paris, durează până la moartea lui
Stalin, deci între 1945 şi 1953. A fost o perioadă în care conflictul a izbucnit,
chiar dacă nu declarat, între superputeri, numeroase dispute armate fiind
consemnate pe mai multe continente, în paralel cu primele măsuri legate de
aplicarea doctrinei Truman. Pentru a aminti doar câteva exemple ne vom referi
la primul război din Indochina, la 19 decembrie 1946, forţele franceze fiind
atacate la Tonkin de comuniştii viet-minh, la blocada Berlinului şi la războiul
din Coreea.
În aceşti primi ani un eveniment precum criza Berlinului avea să traseze
limitele de demarcaţie dintre cele două blocuri în Europa, dar, în acelaşi timp, el
elimina posibilitatea conflictelor militare pe bătrânul continent. Altele erau
datele problemei în Asia, în Coreea, de exemplu, apelându-se la războiul clasic,
261
Fără a consulta pe sovietici, guvernul cehoslovac, la sugestia ministrului de
Externe Jan Masaryk, care l-a convins pe liderul comunist Klement Gottwald, a
votat în unanimitate alăturarea la planul Marshall la 4 iulie 1947. După trei zile,
la 7 iulie, Gottwald, Masaryk şi Prokop Drtina, ministrul socialist de justiţie, au
fost chemaţi la Stalin pentru a explica votul din 4 iulie. Gottwald a spus după
întrevederea cu Stalin din 9 iulie.
„Nu l-am văzut niciodată pe Stalin aşa furios.”
Reveniți la Praga cei trei au convocat o nouă ședință de guvern, la 10
iulie 1947, la care s-a votat în unanimitate respingerea planului Marshall. Vezi
Tad Szulc, Czechoslovakia since world war II, New York, 1971, p.33-34.
262
Vezi în special John Lewis Gaddis, The long peace…, precum și Martin
McCauley, Rusia, America şi războiul rece, 1949 – 1991, Iaşi, 1999.

130
momentul fiind considerat pe drept cuvânt crucial. Primul război rece s-a
încheiat odată cu moartea lui Stalin, în martie 1953, dublată de decizia luată de
preşedintele american Dwight Eisenhower de a face pace în Coreea (1953) şi
Vietman (1954).
A urmat o etapă complicată şi sinuoasă, care a durat între 1953 şi 1969.
Evenimentele s-au succedat cu repeziciune, de multe ori în contradicţie cu cursul
aparent firesc. Au existat momente de relaxare precum „spiritul Genevei” din
anii 1954 - 1955 sau cel de la Camp David, generate de negocierile din 1959,
după cum totul a alternat cu o politică sovietică riscantă ori de una pe „marginea
prăpastiei” a altor mari puteri. S-a ajuns la incidente majore precum au fost cele
din 1956 din Ungaria şi Egipt sau criza rachetelor cubaneze din 1962.
Acest drum sinuos a fost continuat de o etapă mai calmă, respectiv un
deceniu de destindere Est – Vest, 1969 - 1979, care, fără a fi lipsit de momente
tensionate, a consolidat teoria coexistenţei paşnice a celor două sisteme pe
termen lung. Gafa politică a Uniunii Sovietice concretizată prin atacarea
Afganistanului avea însă să conducă spre ceea ce istoriografia a numit deja al
doilea război rece, 1979 - 1985.
Linia dură a Washingtonului, concretizată în doctrina războiului stelelor
impusă de preşedintele Ronald Reagan şi, mai ales, politica reformistă,
perestroika, iniţiată la Kremlin după 1985, de către noul secretar general al
Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Mihail Sergheevici Gorbaciov, vor
contribui la încheierea conflictului. Fără îndoială, dincolo de răspunsul la
întrebarea dacă reformarea Uniunii Sovietice a fost rezultatul voinţei lui
Gorbaciov sau a fost impusă de însuşi sistemul aflat în pragul colapsului, rămân
meritele incontestabile ale liderului de la Kremlin în restabilirea păcii dintre Est
şi Vest.

131
 Războiul rece263, prin durată şi amploare, a produs efecte din cele mai
diverse. El a grăbit, neîndoielnic, reabilitarea Germaniei şi a Japoniei. Bonnul va
fi primit în N.A.T.O. şi Uniunea Europeană, iar niponii se vor afirma drept mare
putere economică. Pe de altă parte, marele perdant a fost Kremlinul, Uniunea
Sovietică destrămându-se.
În același timp, s-a schimbat complet situația Europei, după unificarea
Germaniei un alt fenomen major – extinderea Uniunii Europene până la
granițele fostei Uniunii Sovietice – producând efecte pozitive pentru crearea
unui nou climat, de bunăstare și securitate, pe bătrânul continent.

IV.2 – Lumea sub amenințarea nucleară

Acest fenomen ciudat al secolului XX, în care un conflict începe fără o

declaraţie de război şi se încheie fără semnarea unui tratat de pace, îşi are
originea în ciudăţeniile celui de-al doilea război mondial. Faptul că democraţiile
occidentale au fost nevoite să învingă Germania nazistă apelând la un alt regim
de sorginte totalitară, cel sovietic, este, în opinia noastră, primordial.
Trecând în revistă prima etapă a războiului rece este necesar să subliniem
premizele sale, cele mai însemnate fiind instaurarea regimurilor „democrat-
populare” în Europa de Est264 şi seria de războaie civile, o semnificaţie aparte
având-o confruntările din Grecia şi China. De asemenea, merită amintită
folosirea instrumentelor politice de către ambele tabere. Pe de o parte, Statele
Unite şi aliaţii occidentali au apelat la planul Marshall şi doctrina Truman, în

263
Pentru o cronologie detaliată vezi Thomas Parish, op.cit., p.313-383. De notat
că Parish datează evenimentele pornind de la revoluția socialistă din octombrie
1917, oprindu-se la 25 decembrie 1991 atunci când Mihail Gorbaciov a
demisionat din fruntea unei Uniuni Sovietice, care nu mai exista de facto. Pentru
reperele cronologice am utilizat pe parcursul capitolului și excelenta lucrarea
editată de William L. Langer, An encyclopedia of world history, Boston, 1972.
264
Pentru aceste fenomen vezi lucrarea clasică a lui François Fejtő, Histoire des
démocraties populaires, vol.I-II, Paris, 1971.

132
timp ce sovieticii, pe de altă parte, au replicat prin înfiinţarea Comitetului de
Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.) şi a Kominformului.
Situaţia este, oarecum, identică şi în privinţa instrumentelor militare.
Înfiinţarea N.A.T.O. a fost contrabalansată de apariţia Tratatului de la Varşovia,
în timp ce la cursa atomică au participat deopotrivă Estul şi Vestul. Organizaţia
Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) a fost un răspuns viguros al
Occidentului la Blocada Berlinului. Tratatul a fost semnat la 4 aprilie 1949 de
către 11 state: Canada, Statele Unite, Belgia, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia,
Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Portugalia265. Ulterior, s-au alăturat Grecia
şi Turcia, în 1952, Republica Federală Germania, în 1955, precum şi Spania, în
1982.
Ca o replică imediată la admiterea Germaniei Federale în N.A.T.O., la 9
mai 1955, Uniunea Sovietică a creat bazele Tratatului Est-European de Prietenie,
Colaborare şi Asistenţă Mutuală, documentul de înfiinţare fiind semnat în
capitala Poloniei, tot în mai 1955. Apărea astfel Organizaţia Tratatului de la
Varşovia, o alianţă militară în care Uniunea Sovietică era secondată de Albania,
Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană, Polonia, România şi
Ungaria266. De notat că Albania se va retrage din Tratat în 1968, în condiţiile
politicii de izolare duse de Enver Hodja. După marile schimbări din 1989 -
1991, Organizaţia s-a autodizolvat în mod oficial în mai 1991.
Cursa atomică a cunoscut, la rândul ei, o derulare spectaculoasă. La 25
septembrie 1949, agenţia T.A.S.S. anunţa oficial că Uniunea Sovietică a detonat
prima bombă atomică de producţie proprie, punând astfel capăt monopolului
american. În privinţa pasului următor, bomba cu hidrogen, deşi americanii au
reuşit primul experiment în Insulele Marshall la 1 noiembrie 1952, după numai
câteva luni, la 8 august 1953, Moscova anunţa o realizare similară. Se ajunsese
practic în situaţia ca ambele superputeri să fie capabile să declanşeze un conflict
nuclear cu efecte catastrofale asupra planetei.

http://avalon.law.yale.edu/20th_century/nato.asp
265

Gavriil Preda, Petre Opriş (ed.), România şi Organizaţia Tratatului de la

266

Varşovia, 1954 – 1968, vol.I-II, Bucureşti, 2008-2009.

133
IV.2.1. Războiul din Indochina

Revolta forţelor naţionaliste din Vietnam a izbucnit pe fondul unei situaţii

favorabile, apărute la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, marcată de
înfrângerea Japoniei imperiale şi de lipsa trupelor coloniale franceze. În fruntea
mişcării s-a aflat liderul comunist Ho Şi Min (1890-1969) 267, numele său fiind un
pseudonim care în traducere înseamnă Aducătorul de Lumină. El va deveni
conducătorul istoric al Vietnamului timp de 24 de ani, de la proclamarea
Republicii Democrate (2 septembrie 1945) până la moartea sa pe care
iconografia oficială o plasează exact la 2 septembrie 1969, deşi există serioase
indicii că el decedase încă din iulie.
Ho Şi Min a pus bazele Partidului Comunist din Indochina în 1929 şi, în
condiţiile războiului, va înfiinţa la Bac Po (1941) organizaţia Viet-Minh (Liga
pentru independenţa Vietnamului). În iarna anului 1944 - 1945, Indochina s-a
confruntat cu o cumplită foamete, care a generat un puternic val de nemulţumire
populară. Pe acest fond, americanii au utilizat trupele viet-minh pentru a lupta
împotriva japonezilor. Cu abilitate, Ho Şi Min a folosit prilejul pentru a se
instala la Hanoi, bazându-se şi pe sprijinul forţelor naţionaliste chineze,
forţându-l pe împărat să abdice în august 1945. La 2 septembrie era proclamată
Republica Democrată Vietnam, stat care şi-a proclamat independenţa faţă de
fosta metropolă Franţa268.
În primăvara anului 1946, Ho Şi Min, având sprijinul forţelor naţionaliste
chineze, îşi consolidase poziţia la Hanoi şi în nordul ţării. În martie, francezii au
recunoscut Republica Democrată Vietnam ca stat autonom în cadrul Uniunii
Franceze, dar acordul nu a fost de durată. Pe fondul presiunii puternice a forţelor
colonialiste, a prezenţei în Franţa a unui puternic grup vietnamez expatriat şi a

Thomas Parish, op.cit., p.138-139.

267

268
Pentru desfășurarea evenimentelor după proclamarea independenteți vezi
http://asia.isp.msu.edu/wbwoa/southeast_asia/vietnam/history.htm

134
nevoii gaulliştilor de prestigiu, la 1 iunie 1946, francezii au proclamat la Saigon,
Republica Autonomă Cochin China (Vietnamul de Sud).
Misiunea de a depăşi criza a revenit participanţilor la Conferinţa de la
Fontainbleu (iulie - septembrie 1946)269. Lucrările ei au eşuat însă, Ho Şi Min
nereuşind să-i convingă pe francezi să-i accepte programul. Astfel, trupele
franceze au recurs la forţă şi, încercând să consolideze statutul special al
Vietnamului de Sud au bombardat, la 23 noiembrie 1946, portul Hanoi. Au murit
6.000 de oameni în preludiul celui mai lung şi sângeros război colonial de după
1945. Francezii au ocupat Hanoiul, dar se vor lovi în anii următori de
combativitatea trupelor viet-minh, în fruntea cărora se afla, din august 1945, Vo
Nguen Giap (născut în 1912)270. Prima replică puternică a viet-minhului s-a
înregistrat la 19 decembrie 1946, prin atacarea trupelor franceze de la Tonkin.
După mai bine de un an de lupte, la 8 martie 1949, francezii au reuşit să
semneze un acord cu forţele naţionaliste anticomuniste din Vietnam, iar la 8
iunie să-l instaleze la putere pe fostul împărat al Annanului, Bao Dai. Cu toate
acestea, Ho Şi Min continua să reziste în nord, guvernul său fiind recunoscut, la
14 ianuarie 1950, de Uniunea Sovietică şi China. În schimb, Statele Unite,
Marea Britanie şi Franţa susţineau Vietnamul, Cambodgia şi Laosul ca state
asociate în cadrul Uniunii Franceze.
Un puternic atac al comuniştilor asupra Hanoiului este respins de
generalul francez de Lettre de Tassigny în ianuarie - februarie 1951. În urma
eşecului, trupele viet-minh au schimbat tactica trecând la lupte de guerillă. Ideea
se va dovedi inspirată, întrucât deşi Parisul avea în 1953 o superioritate evidentă
(230.000 soldaţi francezi faţă de 125.000 vietnamezi), cei care vor declanşa
ofensiva finală vor fi asiaticii. La 14 aprilie 1954, trupele lui Ho Şi Min au

269
Jacques Vallette, La Conférence de Fointainbleau, în volumul coordonat de
Charles-Robert Ageron, Les chemins de la décolonisation de l`empire colonial
français, 1936 – 1956, vol.III, Paris, 1986, p.231-249.
270
Th. Parish, op.cit., p.296.

135
invadat Laosul, într-un moment în care soarta războiului început în 1946 se
decidea la Dien Bien Phu271.
Numit, la 8 mai 1953, comandant al forţelor franceze din Indochina,
generalul Henri Navarre a ordonat construirea unei fortăreţe într-un sat de
munte, Dien Bien Phu, care se va dovedi ultimul fort al rezistenţei franceze din
Vietnam. Atacul viet-minhului la Dien Bien Phu a început la 13 martie 1954,
generalul Navarre fiind încercuit. Apelul său disperat către aviaţia americană va
găsi un ecou neaşteptat însă, la 24 martie, preşedintele Dwight Eisenhower
refuzând să-şi mai trimită avioanele la Dien Bien Phu 272. Prin urmare, fortul a
căzut la 7 mai, marcând victoria lui Ho Şi Min.
Tratativele de pace s-au desfăşurat la Geneva (26 aprilie - 21 iulie 1954).
Într-un context mai larg, în care erau avute în vedere şi conflictele din Coreea,
Laos şi Cambodgia, dar şi datorită promisiunilor noului premier francez Pierre
Mendès-France, numit în funcţie la 18 iunie, că va obţine pacea în Indochina, s-a
ajuns la acordul de la Geneva. Bazele tratatului au fost convenite cu prilejul
întâlnirii la vârf dintre Mendès-France şi liderul comunist chinez Ciu En Lai,
desfăşurată la Berna la 23 iunie.
Potrivit acordului semnat la Geneva, la 20 iulie 1954, Vietnamul era
împărţit în două state separate de paralela 17. În nord era instalat un regim
comunist condus de Ho Şi Min, iar în sud unul capitalist, recunoscut de Statele
Unite, Marea Britanie şi Franţa în frunte cu prinţul Bau Loa şi premierul Ngo
Dinh Diem273.
Din păcate, acordul de la Geneva nu a rezolvat pe termen lung situaţia din
Vietnam, astfel că noi confruntări sângeroase se vor înregistra în zonă.

IV.2.2. Războiul din Coreea

271
W.L. Langer, op.cit., p.1325.
272
Th. Parish, op.cit., p.92.
273
https://www.mtholyoke.edu/acad/intrel/pentagon/pent12.htm

136
 După retragerea trupelor japoneze în 1945, peninsula Coreea a rămas
divizată, linia de demarcaţie dintre Nordul aflat sub ocupaţie sovietică şi Sudul
controlat de trupele americane fiind paralela 38, fapt consfinţit la Conferinţa de
la Potsdam. Tentativa de a se forma un guvern democratic al întregii peninsule,
care să fie supervizat timp de cinci ani de către Uniunea Sovietică, Statele Unite,
Marea Britanie şi China, precum şi de către o comisie aliată americano-sovietică
a eşuat la Conferinţa de la Moscova, ideea fiind respinsă la 27 decembrie 1945.
În acest mod, Coreea devenea singura zonă în care Uniunea Sovietică şi Statele
Unite se confruntau direct şi singure, iar lipsa unui guvern coreean recunoscut
complica şi mai mult situaţia274.
Pentru a găsi o rezolvare, întrucât discuţiile directe cu Moscova s-au
dovedit neproductive, Statele Unite au decis să transfere problema coreeană
către Organizaţia Naţiunilor Unite, în septembrie 1947. Totodată, Uniunea
Sovietică propunea retragerea simultană a trupelor americane şi sovietice din
peninsulă. Datorită acestor paşi, la 14 noiembrie, Adunarea Generală a
Organizaţiei Naţiunilor Unite recunoştea dreptul Coreei la independenţă şi
aproba un plan ce prevedea alegerea unei Adunări Naţionale Constituante.
La 8 ianuarie 1948, o comisie a Naţiunilor Unite sosea la Seul pentru a
superviza scrutinul, dar membrii acesteia nu vor fi primiţi în zona de nord
controlată de sovietici. Astfel, la 10 mai, aveau loc alegeri doar în Sud. Noua
Adunare Naţională, controlată de partidele de dreapta, s-a întrunit la Seul, la 28
mai, invitând fără succes şi delegaţi din Nord.
În faţa refuzului comuniştilor de a colabora, la 15 aprilie 1948 a fost
proclamată Republica Coreea, în sudul peninsulei, cu capitala la Seul. Momentul
marca sfârşitul guvernării militare americane, fiind semnat totuşi un acord prin
care trupele coreene urmau a fi instruite de cele americane. Preşedinte al Coreei
de Sud a fost ales Syngman Rhee (1875 - 1965) 275, un politician cu vederi
naţionaliste şi un apropiat al Statelor Unite. De altfel, el locuise în America încă

274
Pe larg, André Fontaine, Istoria războiului rece, vol.III, București 1992.
275
Th. Parish, op.cit., p.250.

137
din 1919, fiind chiar preşedintele provizoriu (în exil) al Republicii Coreea aflată
sub dominaţie japoneză. Beneficiind de o educaţie aleasă la universităţi de
prestigiu precum George Washington şi Harvard, Rhee a obţinut titlul de doctor
în filosofie la Princeton. A fost considerat de mulţi contemporani drept un
„George Washington al Coreei”, în timp ce generalul american John R. Hodge,
care a comandat după război trupele americane din Coreea pentru o perioadă,
spunea că Rhee este „necinstit şi brutal”.
În replică la evenimentele din 15 aprilie, la 9 septembrie era proclamată
Republica Populară Democrată Coreeană în nordul peninsulei, sub protectorat
sovietic276. În fruntea noului stat era impus Kim Ir Sen (1912-1994). Acesta
luptase împotriva trupelor japoneze din Manciuria şi îşi luase pseudonimul după
un erou al luptelor de guerillă din generaţia precedentă, numele lui adevărat
fiind Kim Il Sung277. El era liderul comuniştilor încă din 19 decembrie 1945,
când a devenit şeful Partidului Muncii. Kim Ir Sen avea să rămână la putere
până la moarte, în 1994, supravieţuind căderii Uniunii Sovietice şi reuşind chiar
să transfere puterea fiului său. După proclamarea Republicii Populare
Democrate Coreene, la 25 decembrie 1948 şi Uniunea Sovietică anunţase că îşi
va retrage trupele din ţară.
La 30 mai 1950, în Coreea de Sud au avut loc alegeri câştigate de
partidele moderate. Profitând de moment, la 5 iunie, Kim Ir Sen a propus
deschiderea de negocieri pentru organizarea unei adunări a întregii ţări,
condiţionându-le însă de înlăturarea de la discuţii a guvernului Syngman Rhee,
cu care refuza să discute. Pe acest fond, la 25 iunie 1950 a izbucnit războiul din
Coreea278, într-un moment în care trupele sovietice şi cele americane fuseseră
retrase din peninsulă.

276
Ibidem, p.239-241.
277
Ibidem, p.165-166.
278
http://www.trumanlibrary.org/whistlestop/study_collections/koreanwar/docum
ents/index.php?documentdate=1950-06-25&documentid=ki-12-
1&pagenumber=1

138
 Moment crucial al războiului rece, conflictul a debutat prin invadarea
Sudului de către comunişti, care beneficiau de suportul material şi moral al
Moscovei. După numai două zile, preşedintele american Harry Truman a decis
să trimită unităţi militare care să apere Sudul. Decizia este una extrem de
importantă, mai ales dacă avem în vedere situaţia din China, acolo unde
americanii îl abandonaseră pe Cian Kai-şi. Determinant a fost faptul că Nordul
comunist l-a atacat pe Syngman Rhee, Kim Ir Sen devenind pentru lumea
democrată un agresor. Dacă, dimpotrivă, Rhee ar fi declanşat atacul, era posibil
ca Statele Unite să nu se amestece în conflict şi să rezulte o Coree unită şi
comunistă.
Truman a exploatat şi momentul internaţional favorabil, respectiv
retragerea Uniunii Sovietice din Consiliul de Securitate al Organizaţiei
Naţiunilor Unite, boicotul Moscovei datorându-se eşecului de a obţine pentru
China un loc de membru permanent în Consiliu. Astfel, Statele Unite au
determinat votul Consiliului de Securitate279 în vederea trimiterii de trupe în
Coreea pentru a rezista în faţa agresiunii comuniste.
Bineînţeles, marea majoritate a soldaţilor şi ofiţerilor era asigurată de
către americani. Având în vedere dificultatea misiunii din Asia, preşedintele
Harry Truman a luat decizia de a-l numi drept comandant general al forţelor
Naţiunilor Unite din Coreea, la 8 iulie 1950, pe experimentatul general Douglas
MacArthur280.
MacArthur (1880-1964) era deja o legendă vie când a preluat comanda.
Absolvent al Academiei Militare de la West Point, el este primul şi singurul
feldmareşal din istoria Americii, cu merite deosebite după atacul de la Pearl
Harbor şi în administrarea postbelică a Japoniei. După câteva victorii ale
Nordului venite pe fondul surprizei, s-a ajuns ca rezistenţa Sudului să se reducă
doar la capul de pod de la Pusan (5 septembrie 1950). La 13 septembrie,

279
http://www.trumanlibrary.org/whistlestop/study_collections/koreanwar/docum
ents/index.php?documentdate=1950-06-25&documentid=ki-17-
4&pagenumber=1
280
Richard B. Frank, MacArthur, New York, 2007.

139
MacArthur trecea la contraofensivă, combinând-o cu o debarcare amfibie la
Inchon, reuşind să atingă paralela 38 la sfârşitul lunii.
În timp ce Adunarea Generală O.N.U. adopta, la 6 octombrie, o rezoluţie
pentru o Coree unificată, independentă şi democratică, hotărând şi formarea unui
Consiliu pentru unificarea Coreei281, la 9 octombrie, MacArthur trecea paralela
38. Continuându-şi ofensiva, trupele americane au atins în doar trei săptămâni
graniţa cu Manciuria.
În acest moment s-a produs intervenţia directă a Chinei în război 282. La 1
noiembrie, s-a declanşat o puternică contraofensivă nord-coreeană sprijinită de
circa 200.000 de soldaţi chinezi. Astfel, comuniştii recucereau teritoriul pierdut
atingând, la rândul lor, paralela 38 la 26 noiembrie, reuşind chiar să treacă linia
de demarcaţie şi să ocupe capitala Seul, la 4 ianuarie 1951. O nouă iniţiativă
ofensivă a generalului MacArthur conduce însă la eliberarea Seulului, la 14
martie. Luptele sunt foarte grele, cu pierderi mari de ambele părţi şi sorţi
schimbători. Pe acest fond, la 10 aprilie 1951, MacArthur este înlocuit la
comanda trupelor aliate cu generalul Matthew Bunker Ridgeway283.
Întrucât războiul se prelungea şi situaţia era oarecum echilibrată, au
început tratativele. Primele discuţii se desfăşoară la 8 iulie 1951, la Kaesong, dar
ele vor eşua la 23 august. Noi negocieri au loc la 8 octombrie, la Panmunjon, un
sat aflat chiar pe paralela 38. La 27 noiembrie, cele două părţi hotărăsc că vor
înceta focul dacă armistiţiul va fi semnat în termen de 30 de zile. Nu s-a
întâmplat însă nimic, întrucât două chestiuni blocau discuţiile: schimbul de
prizonieri şi construirea de aerodromuri în Nord.
Această situaţie a dominat şi anul 1952. Noul comandant al trupelor
americane, numit la 28 aprilie, generalul Mark Wayne Clark284 va fi martorul

281
http://www.trumanlibrary.org/whistlestop/study_collections/koreanwar/docum
ents/index.php?documentdate=1950-10-06&documentid=ki-18-
7&pagenumber=1
282
David Halberstam, The Coldest Winter: America and the Korean War, New
York, 2007.
283
Th. Parish, op.cit., p.251-252.
284
Ibidem p.70.

140
unui nou eşec al negocierilor bilaterale la 8 octombrie. Abia la 26 aprilie 1953
discuţiile au reînceput la Panmunjon, după ce în martie şi aprilie se realizaseră
schimburi de prizonieri.
După trei luni de negocieri, la 26 iulie, s-a ajuns la armistiţiul de la
Panmunjon285. Conform înţelegerilor, la graniţa dintre cele două state se forma o
zonă demilitarizată, totodată înfiinţându-se şi o comisie militară mixtă pentru
supravegherea respectării termenilor armistiţiului şi o alta de supervizare
formată din reprezentanţi ai unor naţiuni neutre. A doua zi, la 27 iulie, cele 16
state care participaseră cu trupe în Coreea sub steagul Naţiunilor Unite au
promis că vor respecta încetarea focului.
Din păcate, războiul din Coreea s-a încheiat doar cu un armistiţiu. Sosit la
Panmunjon, la 25 octombrie 1953, cu un mandat clar, acela de a conveni cu
reprezentanţii lui Kim Ir Sen asupra organizării unei conferinţe de pace,
delegatul Naţiunilor Unite, Arthur Dean, avea să eşueze. Bilanţul conflictului
vorbeşte de la sine: trei milioane de morţi, răniţi şi dispăruţi, precum şi alte cinci
milioane de refugiaţi şi rămaşi fără locuinţe.
Câteva observaţii se impun. În primul rând este interesantă conduita lui
Stalin pe parcursul războiului din Coreea. El a ajutat armata chineză cu
armament, dar preţul cerut era considerat de Beijing ca fiind exorbitant. De
asemenea, pe baza informaţiilor furnizate de spionajul sovietic, Stalin ştia că
americanii nu intenţionau să folosească bomba atomică împotriva Chinei şi, în
consecinţă, că americanilor le va fi imposibil să obţină victoria într-un război
convenţional în faţa superiorităţii numerice copleşitoare a chinezilor. Din acest
motiv, Uniunea Sovietică nu s-a implicat direct în conflictul militar.
Războiul din Coreea286, dincolo de faptul că s-a încheiat doar cu un
armistiţiu fragil chiar până astăzi, are consecinţe importante pe plan global.
Conflictul a contribuit la realimentarea anticomunismului din Statele Unite,
subminând în primul rând imaginea Chinei. Liderul Mao Tse-dun era privit

285
„New York Times”, 27 iulie 1953, p.1.
286
Henry Kissinger, Diplomația, All, 2003 p.414-430.

141
acum de americani ca un agresor. Sesizând pericolul comunist, Truman decide
să mute centrul disputei din Asia în Europa, motiv pentru care Dwight
Eisenhower devine comandantul trupelor aliate de pe bătrânul continent şi
începe reînarmarea Germaniei Vestice. Japonia va fi unul dintre marii câştigători
de pe urma războiului din Coreea: revine printre marile puteri, devenind una
anticomunistă, având securitatea garantată de Statele Unite, în schimbul
sprijinului material acordat americanilor pe parcursul luptelor.
Din perspectivă istorică, marele perdant a fost regimul sovietic. În loc să
dirijeze fonduri pentru reconstrucţie şi dezvoltare economică durabilă, Uniunea
Sovietică s-a văzut nevoită să susţină financiar o cursă a înarmărilor fără de care
nu putea face faţă provocărilor Vestului. Decizia se va dovedi fatală pe termen
lung.

IV.2.3. Moartea lui Stalin

La 5 martie 1953, orele 21,50, unul dintre cei mai sângeroşi dictatori pe
care i-a cunoscut istoria umanităţii, Iosif Vissarionovici Stalin, înceta din viaţă.
Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice avea să facă
publică informaţia a doua zi. Moartea lui Stalin a avut un impact deosebit asupra
evoluţiei relaţiilor internaţionale, determinând şi promovarea unui nou curs de
către Kremlin287.
Anul 1953 începuse la Moscova sub semnul anunţului publicat de Pravda
potrivit căruia fusese descoperită o conspiraţie a medicilor împotriva
conducătorilor partidului. După o campanie fulminantă, la 23 februarie, totul va
fi abandonat brusc. Mai târziu evenimentul va fi folosit pentru înlăturarea
temutului şef al serviciilor secrete sovietice, Lavrenti Beria.
Întrucât Stalin nu-şi desemnase un succesor, puterea a fost preluată de un
colectiv care şi-a motivat acţiunea prin dorinţa de prevenire a dezordinei şi
panicii. Iniţial sorţii păreau de partea lui Gheorghi Malenkov. De altfel, la

287
Pe larg, Walter Laqueur, Stalin. The Glasnost Revelations, New York, 1990.

142
funeraliile lui Stalin din 9 martie, el a rostit primul discurs, înaintea lui Molotov
şi Beria.
Malenkov (1902 - 1988)288 a preluat conducerea guvernului bazându-se pe
experienţa dobândită pe parcursul colaborării cu Stalin, crezând că gestionând
treburile executivului va avea prima şansă în a se impune din grupul celor care
exercitau puterea colectivă. Alături de noul premier, drept lideri se mai remarcau
Lavrenti Beria, mareşalul Nikolai Bulganin, Veaceslav Molotov şi Nikita
Hruşciov. Finalmente, decizia lui Malenkov de a se axa pe conducerea
guvernului, lăsând partidul în seama lui Hruşciov, i se va dovedi fatală. El
demonstra că nu înţelege noua etapă istorică şi, mai ales, rolul pe care îl joacă
partidul în sistemul sovietic.
Dacă, la 6 martie 1953, Malenkov devenea preşedinte al Consiliului de
Miniştri, fiind asistat de Lavrenti Beria, Nikolai Bulganin, Lazar Kaganovici şi
Veaceslav Molotov (care deţinea în continuare portofoliul externelor), la 20
martie, Nikita Hruşciov era ales prim-secretar al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice. De pe această poziţie, el va controla uşor aparatul de partid,
impunându-se drept lider necontestat încă din septembrie 1953. La acea dată, cel
mai incomod adversar, Lavrenti Beria, era deja exclus din partid şi arestat (10
iulie). După cinci luni, la 23 decembrie 1953, fostul şef al K.G.B.-ului era
executat, fiind condamnat pentru trădare289. La 1 februarie 1955, Gheorghi
Malenkov era, la rândul lui, obligat să demisioneze din fruntea guvernului, fiind
înlocuit cu mareşalul Bulganin. Semnificativă era reapariţia în fruntea
ministerului Apărării a eroului celui de-al doilea război mondial, mareşalul
Jukov.
În paralel cu lupta pentru putere de la nivelul conducerii sovietice, Nikita
Hruşciov a încercat să impună un nou stil şi în politica externă. El a iniţiat
reconcilierea cu liderul Iugoslaviei, mareşalul Iosip Broz Tito, şi a semnat
tratatul de pace cu Austria, alături de Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa.

288
Th. Parish, op.cit., p.184-185.
289
Ibidem, p.35.

143
Potrivit acestuia, cele patru mari puteri îşi retrăgeau trupele din Austria. În cazul
Armatei Roşii această acțiune era o premieră după terminarea celui de-al doilea
război mondial.
Mai mult, în iulie 1955, Hruşciov participă la Conferinţa de la Geneva,
discutând direct şi constructiv cu preşedintele american Dwight Eisenhower,
fapt ce constituia o nouă premieră postbelică. De altfel, perioada imediat
următoare va fi dominată de ceea ce istoricii au denumit „spiritul Genevei”,
adică o relaxare atât a tensiunilor internaţionale, cât şi a celor interne în statele
din blocul sovietic290. Cu acest prilej, Hruşciov va renunţa la ideea unei Germanii
unite şi neutre, asigurându-l pe liderul Republicii Democrate Germane, Walter
Ulbricht că socialismul şi „cuceririle” sale vor fi apărate. În paralel însă, el l-a
invitat pe cancelarul vest-german Konrad Adenauer pentru discuţii la Moscova,
în septembrie 1955.
De asemenea, în octombrie 1954, Hruşciov, Malenkov şi Bulganin au
semnat un tratat cu liderul chinez Mao Tse-dun, bazat pe principiul egalităţii în
drepturi, avantajului reciproc, respectului mutual, suveranităţii naţionale şi
integrităţii teritoriale. Era creat astfel un precedent în relaţiile existente între
statele socialiste, punându-se capăt hegemoniei sovietice. Mai mult, astfel era
deschisă calea pentru reconcilierea cu Iugoslavia.
Fără îndoială, cel mai spectaculos gest al lui Hruşciov rămâne raportul
secret prezentat la ședința de închidere a Congresului XX al Partidului Comunist
al Uniunii Sovietice, în noaptea de 24/25 februarie 1956 291. Deşi lucrările forului
290
Interesant este faptul că, în paralel, Uniunea Sovietică a început să facă un
schimb intens cu Egiptul, oferind arme în schimbul bumbacului; H. Kissinger,
op.cit., p.456.
291
Reproducem în continure extrase din acest document istoric intitulat Despre
cultul personalității și urmările sale:
”Tovarăși!
În raportul de activitate al C.C. al partidului la Congresul XX, într-o serie
de cuvântări ale delegaților Congresului, precum și înainte, la Plenarele C.C. al
P.C.U.S. s-a vorbit mult despre cultul personalității și urmările lui dăunătoare.
După moartea lui Stalin, C.C. al partidului a început să aplice cu strictețe
și consecvență linia de lămurire a inadmisibilității preamăririi unei personalități,
a transformării ei într-un fel de supraom, care posedă calități supranaturale

144
suprem al comuniştilor sovietici începuseră prin ţinerea unui minut de
reculegere în memoria lui Stalin, documentul prezentat de Hruşciov denunţa din
primele fraze cultul personalităţii lui Stalin, adică tocmai una din trăsăturile
caracteristice regimurilor totalitare.
Raportul, un document masiv de circa 60 de pagini, nu a fost publicat
niciodată în Uniunea Sovietică. În schimb, după nici trei săptămâni va apărea o
primă informaţie despre el în numărul din 16 martie al ziarului New York Times.
La scurt timp, mai precis la 4 iunie, Departamentul de Stat va da publicității o

asemenea lui Dumnezeu, preamărire străină de spiritul marxism-leninismului.

Acest om parcă știe toate, vede toate, gândește pentru toți, poaate să facă totul;
este infailibil în comportările sale.
Asemenea păreri despre om și, vorbind în mod concret, despre Stalin, se
cultivau la noi de mai mulți ani.
În raportul de față nu ne punem ca sarcină să facem o apreciere
multilaterală a vieții și activității lui Stalin…
În decembrie 1922 în scrisoarea sa către Congresul ordinar la partidului,
Vladimir Ilici (Lenin) scria:
Tov. Stalin, devenind secretar general, a concentrat în mâinile sale o
putere nemărginită și eu nu sunt sigur dacă va ști întotdeauna să se folosească
de această putere cu destulă prudență…
Stalin este prea brutal, și această lipsă abssolut tolerabilă în mediul și
relașiile dintre noi, comuniștii, devine intolerabilă în postul de secretar general.
De aceea, eu propun tovarășilor să examineze modalitatea mutării lui Stalin
dina cest post și să numească în acest post pe un alt om, care în toate celelalte
privințe se deosebește de tov. Stalin nu numai printr-o trăsătură care
prevalează, și anume este mai tolerant, mai loial, mai politicos și mai atent față
de tovarăși, mai puțin capricios etc.
Acest document leninist a fost citit pe delegații ale Congresului XIII al
partidului, care au discutat chestiunea mutării lui Stalin din postul de secretar
general. Delegațiile ss-au pronunțat pentru lăsarea lui Stalin în acest post având
în vedere că el va ține cont de observațiile critice ale lui Vladimir Ilici și va ști
să-și îndrepte lipsurile, care inspirau temeri serioase lui Lenin.
Tovarăși! Este necesar să aducem la cunoștința Congresului partidului
două documente noi, care completează caracteristica leninistă dată lui Stalin de
Vladimir Ilici în testamentul său.
Aceste documente sunt: scrisoarea Nadejdei Konstantinovna Krupskaia
către Kamenev, care prezida pe vremea acea în Biroul Politic și scrisoarea
personală a lui V.I. Lenin către Stalin…”; Arhivele Naționale Istorice Centrale,
fond C.C. al P.C.R., Secția Relații Externe, dosar 23/1956, f.2-61.

145
copie a discursului liderului sovietic. La 27 iulie textul apărea și în Europa de
Est, mai precis în revista poloneză Politika292.
Dezicerea lui Hruşciov de Stalin şi stalinism la Congresul XX a fost
urmată de un alt gest spectaculos. Este vorba despre dizolvarea Biroului
Informativ (Kominform), în aprilie 1956, la doar nouă ani de la înființare.
Analiștii au văzut în măsura lui Hrusciov faptul că era făcut un nou pas pe calea
normalizării raporturilor cu Iugoslavia lui Tito.
În ciuda acestor semnale evidente ale destalinizării din Uniunea Sovietică,
evenimentele din 1956 din Ungaria şi Egipt au reamintit omenirii că războiul
rece continua.

IV.2.4. Criza Suezului din 1956

Orientul Mijlociu a rămas o zonă a conflictelor de maximă intensitate şi în

a doua jumătate a secolului XX. Datele divergenţelor dintre statele arabe şi
Israel erau complicate de ingerinţele marilor puteri, pe lângă veleităţile anglo-
franceze intervenind şi dorinţa Uniunii Sovietice de a exploata naţionalismul
arab, în sensul deturnării spre comunism. Pe acest fond a izbucnit criza legată de
naţionalizarea Canalului Suez.
După încheierea celui de-al doilea război mondial, statele arabe din zonă
s-au organizat într-o Ligă (martie 1945), Egiptul fiind secondat de Irak, Iordania,
Libia, Arabia Saudită, Siria şi Yemen. Bineînţeles, constituirea Ligii Arabe era şi
o reacţie directă la crearea statului Israel. Situaţia era însă complicată de
instabilitatea politică din Egipt, stat ce dorea să fie un lider al mişcării pan-
arabe. De altfel, la 23 iulie 1952, regele Faruk era răsturnat de la putere în urma
unei lovituri militare conduse de generalul Mohammed Naguib Bey. În scurt
timp, la 17 ianuarie 1953, cabinetul condus de Naguib îşi va asuma puteri
absolute293.
292
François Furet, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul
XX, Humanitas, 1996, , p.472-473.
293
Th. Parish, op.cit., p.207.

146
 În urma unor jocuri şi interese de culise din sânul militarilor ce constituiau
consiliul revoluţionar, la 17 aprilie 1954, generalul Naguib va fi înlocuit în
fruntea guvernului de colonelul Gamal Abdel Nasser, moment ce va marca
profund evoluţia Egiptului.
Gamal Abdel Nasser s-a născut la Alexandria, la 15 ianuarie 1918,
absolvind Academia Regală Militară din Cairo294. S-a implicat în activitatea
organizaţiei Ofiţerilor liberi care conspirau împotriva britanicilor, exploatând în
acest sens şi nemulţumirea populară generată de campania dezastruoasă
împotriva Israelului din 1948. Deşi era adevăratul conducător al mişcării, Nasser
a preferat să rămână în expectativă, lăsându-l iniţial în fruntea guvernului pe
Naguib. Nasser se va afirma ca un lider al mişcării de nealiniere cu prilejul
Conferinţei de la Bandung din 1955, dar şi al ţărilor arabe. Va rămâne în fruntea
Egiptului până la moarte, la 28 septembrie 1970.
Acţiunile lui Nasser au generat îngrijorare în rândul cercurilor politice
occidentale, cu precădere la Londra şi Paris. Acestea s-au accentuat după ce, la
27 septembrie 1955, Egiptul a încheiat un acord cu Cehoslovacia, exportând
orez şi bumbac în schimbul armamentului.
Linia independentă adoptată de Nasser s-a concretizat şi în noua
Constituţie egipteană, prezentată opiniei publice spre dezbatere la 16 ianuarie
1956. Potrivit noii legi supreme, adoptată prin plebiscit la 23 iunie, Egiptul
devenea Republică, condusă de un preşedinte, ales de Adunarea naţională pentru
un mandat de şase ani. În mod firesc, primul şef al statului a devenit Gamal
Abdel Nasser.
Cu câteva zile mai înainte, la 13 iunie, după negocieri complicate,
ocupaţia britanică asupra Canalului Suez lua sfârşit după 74 de ani. De acum,
Egiptului îi revenea întreaga responsabilitate pentru apărarea şi administrarea
importantei căi de comunicaţie maritimă care lega Marea Mediterană de
Oceanul Indian. Însă Nasser avea planuri mai îndrăzneţe, dorind să naţionalizeze
Canalul. Anunţarea acestei intenţii a generat protestul Angliei şi al Statelor Unite

294
Ibidem, p.208.

147
care au decis să-şi retragă sprijinul financiar ce trebuia acordat Egiptului pentru
construcţia marelui baraj de la Assuan (19 - 20 iulie 1956). În ciuda tuturor
presiunilor, la 26 iulie, Nasser a naţionalizat Canalul Suez295.
În căutarea unei soluţii diplomatice, la 16 august, s-a desfăşurat
Conferinţa de la Londra, la care au participat 22 de state interesate de problema
Suezului, iniţiativa aparţinând Marii Britanii, Franţei şi Statelor Unite. Drept
urmare, Liga Arabă va avertiza că un atac împotriva Egiptului va fi interpretat ca
o agresiune contra tuturor membrilor săi. În aceste condiţii, Conferinţa de la
Londra a eşuat.
La 11 septembrie, Marea Britanie şi Franţa, nemulţumite de eşecul
acţiunii lor diplomatice, au căzut de acord să recurgă la presiuni economice
asupra guvernului egiptean, silindu-l astfel să accepte controlul internaţional
asupra Canalului. Însă, cele două puteri europene vor primi o lovitură puternică
şi neaşteptată chiar a doua zi din partea Statelor Unite care se vor pronunţa
împotriva folosirii forţei.
Fără a lua în calcul avertismentul american, la 29 octombrie 1956, trupele
israeliene au atacat Egiptul în zona Canalului. Evenimentul se producea exact în
momentul în care criza din Ungaria era la apogeu, conducerea Uniunii Sovietice
concentrându-şi întreaga atenţie asupra Budapestei. A doua zi, Marea Britanie şi
Franţa dădeau un ultimatum forţelor israeliene şi egiptene, cerându-le să se
retragă la zece mile de Canal pentru a permite armatelor anglo-franceze să ocupe
poziţiile strategice. De o mare importanţă se va dovedi însă faptul că Statele
Unite şi Uniunea Sovietică s-au pronunţat pentru încetarea focului296.
Războiul s-a încheiat abia după ce, la 6 noiembrie 1956, Uniunea
Sovietică a ameninţat cu folosirea forţei dacă Israelul, Franţa şi Marea Britanie
nu pun capăt operaţiunilor militare, iar Statele Unite, prin vocea autorizată a
preşedintelui Dwight Eisenhower, ordonau declanşarea unei alarme globale a

295
Vezi H. Kissinger, op.cit., p.456-480.
296
Ibidem.

148
trupelor americane. Astfel, s-a creat o forţă de intervenţie a Naţiunilor Unite în
Egipt, primele unităţi ajungând în zona Suezului la 15 noiembrie.
În mod evident, Marea Britanie şi Franţa au suferit o înfrângere
umilitoare, anul 1956 marcând sfârşitul tentativelor de hegemonie anglo-
franceză în Orientul Mijlociu297. Totodată, prodigioasa carieră politică a primului-
ministru britanic Anthony Eden se sfârşea, acesta plătind pentru faptul că a
crezut că americanii vor rămâne neutri.
În schimb, Washingtonul şi-a consolidat poziţia în zonă. La 5 februarie
1957, președintele Eisenhowwer se va adresa Congresului, care va adopta o
declaraţie potrivit căreia Orientul Mijlociu reprezintă regiune de interes naţional
de importanţă vitală pentru Statele Unite, ceea ce va rămâne în istorie drept
doctrina Eisenhower298. O primă punere în practică a noului curs se va înregistra
chiar în 1957, atunci când regele Hussein al Iordaniei va primi consistenta sumă
de zece milioane de dolari în momentul în care era ameninţat de forţele pro-
Nasser.
Bineînţeles, soluţionarea crizei Suezului din 1956 nu a rezolvat nici pe
departe marile probleme ale Orientului Mijlociu. În schimb, evenimentele din
Egipt au demonstrat că ecuaţia războiului rece rămâne una extrem de
complicată, iar statele mici și mijlocii trebuie mai mult luate în calculul politicii
Marilor Puteri.

IV.2.5.Revoluţia ungară din 1956

Ungaria avea toate datele necesare declanşării unei revolte anticomuniste

şi antisovietice. Sentimentele maghiarilor faţă de Moscova nu erau din cele mai
amiabile, trupele de ocupaţie ale Armatei Roşii contribuind la întreţinerea lor.
De altfel, revolta din „cea mai veselă baracă din lagăr”, cum era numită Ungaria,
a avut un puternic caracter naţionalist, fapt demonstrat de una din lozincile cele

297
http://www.globalsecurity.org/military/world/war/egypt2.htm
298
http://millercenter.org/president/eisenhower/speeches/speech-3360

149
mai des întâlnite pe străzile Budapestei în octombrie-noiembrie 1956: „Cine este
maghiar merge cu noi!”299
Principalele solicitări ale manifestanţilor din Ungaria aveau în vedere
retragerea trupelor sovietice, desfiinţarea poliţiei politice, asigurarea libertăţii
presei şi organizarea de alegeri libere. Toate acestea erau însă incompatibile cu
ideologia regimului comunist instalat de sovietici la Budapesta 300. Figura
principală a evenimentelor a fost Imre Nagy301 care încercase încă din 1953, după
moartea lui Stalin, să impună un nou curs. La 4 iulie 1953, Nagy prelua postul
de prim-ministru, înlocuindu-l pe stalinistul Matyas Rakosi 302, însă după nici doi
ani, la 18 aprilie 1955, el era acuzat de deviere şi înlocuit în fruntea guvernului
cu Andras Hegedus.
Totuşi, sub presiunea crescândă a populaţiei, la începutul lui 1956
staliniştii din partid erau forţaţi la noi concesii, aceasta și sub impulsul
discursului lui Hrusciov de la Congresul XX al P.C.U.S. La 29 martie, Laszlo
Rajk303, care fusese executat în 1949 fiind acuzat de titoism, era reabilitat de
Matyas Rakosi. Mai mult, la 18 iulie, Rakosi însuşi era nevoit să cedeze
conducerea partidului lui Erno Gerö.
Evenimentele s-au precipitat în toamnă. La 13 octombrie, Imre Nagy era
reprimit în partid şi la 24 octombrie era deja reconfirmat în funcția de prim-
ministru, manifestându-se drept principalul exponent al cursului antisovietic din
partid. Între timp, la 21 octombrie, situaţia devenise explozivă, studenţii
ameninţând cu declanşarea grevei generale, o stare revoluţionară cuprinzând
întreaga Ungarie304.

299
François Fejtő, 1956. Budapest, l’insurection, s.l., s.a.
300
Cornel Lungu, Mihai Retegan (ed.), 1956. Explozia. Percepţii române,
iugoslave şi sovietice asupra evenimentelor din Polonia şi Ungaria, Bucureşti,
1996.
301
Th. Parish, op.cit., p.207-208.
302
Ibidem, p.238-239.
303
Pe larg despre acest fenomen care a cuprins toate regimurile democrat-
populare, George Hodos, Show trials. Stalinist purges in Eastern Europe, 1948
– 1954, New York, 1987.

150
 Pentru moment situaţia evolua în favoarea protestatarilor. A doua zi după
numirea lui Imre Nagy în fruntea guvernului, stalinistul Erno Gerö era obligat să
cedeze, la rândul lui, şefia partidului în favoarea lui Janos Kadar 305. La 27
octombrie, Partidul Comunist promitea deja public că va întreprinde demersurile
necesare pentru retragerea trupelor sovietice din Ungaria, aceasta pe fondul
extinderii revoltei la nivel naţional. Mai mult, Imre Nagy avea curajul să-i
primească pe liderii Partidului Micilor Agrarieni, care fusese scos în afara legii,
pentru a le propune să colaboreze cu guvernul.
Surprinşi de dezvoltarea situaţiei, conducătorii de la Kremlin au decis
iniţial, la 30 octombrie, să-şi retragă trupele din Budapesta. Imediat, luând
cuvântul la radio, Imre Nagy promitea că vor avea loc alegeri libere şi că
sistemul partidului unic se apropie de sfârşit. Încercând să pună în practică
promisiunile, Nagy va denunţa, la 2 noiembrie, Tratatul de la Varşovia şi va
apela la Organizaţia Naţiunilor Unite pentru a lua în discuţie situaţia din
Ungaria.
Din păcate, apelul lui Nagy nu a avut efect în Occident, mai ales la nivelul
factorilor politici de decizie. În schimb, la 4 noiembrie, trupele sovietice
reveneau la Budapesta şi înăbuşeau revolta în sânge. Decizia lui Hruşciov de a
trimite Armata Roşie împotriva revoluţionarilor era generată de mai mulţi
factori. În primul rând, el avea în calcul propria poziţie în partid, după cum
semnalele primite de la Partidul Comunist Chinez şi de la Tito convergeau în
direcţia unei intervenţii militare hotărâte.
Represiunea a fost cruntă. Numai la Budapesta s-au înregistrat circa 2.000
de morţi, alţi circa 700 adăugându-li-se în întreaga ţară, la care s-au alăturat mii
de răniţi şi arestaţi. Imre Nagy a fost înlocuit în fruntea guvernului cu Janos
Kadar. Deşi Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a condamnat
intervenţia, trupele sovietice şi-au dus misiunea la bun sfârşit, ultimele grupe de
rezistenţă fiind lichidate pe Insula Csepel, la 14 noiembrie. Nagy însuşi,
304
Stephen Kertesz, East Central Europe and the world. Developments in the
post-Stalin era, Notre Dame, 1962.
305
Th. Parish, op.cit., p.157.

151
împreună cu generalul Pal Maleter, unul dintre militarii care s-au alăturat
revoluţiei, au fost prinşi306.
Înfrângerea revoluţiei ungare arăta clar tuturor celor care mai credeau că
sistemul poate fi reformat, că Uniunea Sovietică nu va accepta cu uşurinţă
reinstaurarea unui regim democratic. După ce revolta a fost lichidată, Janos
Kadar a luat măsurile necesare pentru revenirea la situaţia anterevoluţionară,
acestea fiind aprobate de guvern la 10 februarie 1957. La scurt timp, la 28
martie, Kadar se deplasa la Moscova pentru a semna un acord cu Uniunea
Sovietică prin care era asigurată pe mai departe prezenţa trupelor sovietice în
Ungaria.

IV.2.6. Zidul Berlinului

Momentul la care ne referim este unul tipic pentru traseul sinuos al

perioadei în discuţie. Criza, intervenită pe fondul general al partajării Germaniei
postbelice, a fost provocată, potrivit majorităţii specialiştilor, de către Nikita
Hruşciov, dar un rol important îi revine şi liderul comunist est-german, Walter
Ulbricht. Motivul principal era generat de dorinţa lui Ulbricht de sistare a
politicii frontierelor deschise cu Berlinul de Vest.
Totul a început datorită ultimatului dat de Hruşciov în problema
Berlinului la 27 noiembrie 1958307. Liderul de la Kremlin dorea ca în termen de
şase luni Berlinul de Vest să devină „o entitate politică independentă, un oraş
liber”. De fapt, anunţând că toate drepturile sovieticilor de la Berlin vor fi
transferate Republicii Democrate Germane, Hruşciov spera că occidentalii vor
proceda identic în partea pe care o administrau, astfel că ei ar fi putut fi
îndepărtaţi din Berlin. În caz contrar, sovieticii ameninţau că accesul aliaţilor în

306
De fapt, Nagy s-a refugiat la ambasada Iugoslaviei din Belgrad, cerând azil, de
unde a fost dus cu un avion în România, fiind închis într-o vilă la Snagov. Vezi
întreaga poveste, Imre Nagy, Însemnări de la Snagov. Corespondenţă, rapoarte,
convorbiri, Iaşi, 2004.
307
H. Kissinger, op.cit., p.495-517.

152
Berlinul de Vest urma să fie controlat de către autorităţile est-germane. În aceste
condiţii, la 31 decembrie, Aliaţii vor respinge ultimatumul în mod firesc, întrucât
ei nu recunoscuseră încă Republica Democrată Germană.
Sperând să-şi impună totuşi planul ce viza crearea unei Germanii neutre,
dar divizate, Hruşciov va respinge şi el, la 10 ianuarie 1959, contrapropunerile
Aliaţilor din 31 decembrie. Întrucât situaţia era extrem de tensionată s-a apelat la
canalele diplomatice, ambele părţi fiind conştiente de riscurile escaladării
confruntării militare în centrul Europei. Conferinţa miniştrilor de externe de la
Geneva, desfăşurată între 11 mai şi 5 august 1959, va eşua însă, astfel că o
soluţie întârzia să apară308.
Datele problemei erau complicate şi de dorinţa liderului comunist chinez
Mao Tse-dun ca Uniunea Sovietică să menţină o linie dură în raporturile cu
Occidentul şi mai ales cu Statele Unite. Pe acest fond, în septembrie 1959, s-a
înregistrat o premieră diplomatică: vizita primului conducător sovietic în Statele
Unite309. Hruşciov a sosit peste Ocean la 15 septembrie şi a rămas până la 27
septembrie, ultimele zile petrecându-le alături de preşedintele Dwight
Eisenhower la Camp David. Deşi avea o nemulţumire de ordin personal, aceea
că nu reuşise să viziteze Disneylandul întrucât americanii l-au anunţat că nu-i
pot garanta protecţia, Hruşciov a fost un om de dialog, angajându-se împreună
cu Eisenhower să lărgească schimburile dintre Statele Unite şi Uniunea
Sovietică.
Important pentru discuţiile purtate, în ceea ce specialiştii au numit
„spiritul de la Camp David”310, este faptul că Hruşciov s-a angajat să pună capăt
divergenţelor privind Berlinul. Din păcate, acest spirit nu a supravieţuit prea
mult. La 25 aprilie 1960, Nikita Hruşciov anunţa că încercarea Occidentului de
a-şi menţine drepturile în Berlinul de Vest prin forţă se vor lovi de forţă. La

308
Vezi documentele, https://history.state.gov/historicaldocuments/frus1958-
60v08/ch6
309
http://www.upi.com/Archives/Audio/Events-of-1959/Khrushchev-Visits-the-
United-States/
310
H. Kissinger, op.cit.

153
nivelul declaraţiilor, a fost rândul noului preşedinte american John F. Kennedy
să reafirme, într-un discurs rostit la 25 iulie 1961, interesul Statelor Unite în
zonă.
În timp ce războiul declaraţiilor continua, valuri tot mai mari de germani
foloseau Berlinul de Vest ca poartă de scăpare spre libertate. Pentru a stopa
exodul - în ultimele luni media celor care fugeau din „paradisul socialist”
ajunsese la 30.000 -, guvernul Republicii Democrate Germane a apelat la o
măsură disperată: a închis graniţa din Berlin şi în noaptea de 12/13 august 1961
a început construirea unui zid care separa oraşul în două311.
Zidul Berlinului avea iniţial 2,4 metri înălţime şi era înconjurat cu valuri
de sârmă ghimpată. Totuşi, în ciuda tuturor măsurilor luate de autorităţile est-
germane, în ultimele zile dinaintea definitivării construcţiei, circa o mie de
germani au mai reuşit să treacă în Vest. La 24 august a fost împuşcat Gunther
Liften, acesta devenind prima victimă dintr-un lung şir ce încerca să trecă zidul.
Scenele din ultimele zile au devenit de-a dreptul dramatice, mii de germani
încercând să-şi reunifice familiile sau să găsească drumul spre libertate.
Zidul nu rezolva însă toate problemele guvernului est-german. Între 26 şi
28 octombrie 1962 o nouă şi puternică criză va izbucni în Berlin, reţinând
atenţia opiniei publice internaţionale. Întrucât cei din Republica Democrată
Germană au cerut turiştilor americani documente la trecerea din Berlinul de Vest
în cel de Est, s-a ajuns la trimiterea tancurilor americane şi sovietice pe
Friedrichstrasse. Abia după această demonstraţie de forţă situaţia a revenit la
normal.
Poziţia inflexibilă adoptată de americani în chestiunea Berlinului a fost
subliniată şi cu prilejul vizitei preşedintelui John F. Kennedy în partea de vest.
La 26 iunie 1963 el rostea un discurs celebru, îndemnându-i pe cei care
considerau comunismul drept doctrina viitorului să viziteze Berlinul, încheiat cu
propoziţia care a rămas în istorie: „Ich bin ein Berliner”312. Era un îndemn la
311
Pentru detalii vezi Frederick Taylor, The Berlin Wall: 13 August 1961 – 9
November 1989, Bloomsbury, 2006.
312
Vezi discursul la http://millercenter.org/president/speeches/speech-3376

154
rezistenţă care a rămas treaz în inima berlinezilor până la căderea zidului în
1989.
Cu prilejul sărbătorilor de iarnă din acel an, ca un semn al relaxării crizei,
şi autorităţile est-germane au făcut un gest de prietenie permiţând la circa
500.000 de vest-berlinezi să-şi viziteze, cu ocazia Crăciunului și a Anului nou,
rudele rămase în Estul controlat de sovietici. Măsura a fost valabilă pentru
perioada 19 decembrie 1963 - 5 ianuarie 1964.
În planul relaţiilor internaţionale situaţia va fi reglementată abia la 3
septembrie 1971, odată cu semnarea Tratatului celor patru puteri de la Berlin 313.
Criza care a condus la construirea Zidului a fost un prilej pentru puterile
occidentale în frunte cu Statele Unite de a-şi reafirma intenţia clară de a nu mai
ceda un pas în faţa Uniunii Sovietice în chestiunea germană.

IV.2.7. Criza rachetelor cubaneze din 1962

Evenimentele din Cuba anului 1962, în ciuda faptului că nu s-a ajuns la

confruntare militară, sunt considerate a fi momentul de vârf al războiului rece şi
un test care a demonstrat că în faţa unui cataclism planetar cele două superputeri
erau capabile să reacţioneze raţional. Practic, omenirea nu s-a aflat niciodată mai
aproape de declanşarea unui război nuclear la scară planetară, cu efecte
catastrofale, ca în octombrie 1962.
La 1 ianuarie 1959, forţele revoluţionare conduse de Fidel Castro reuşeau
să ocupe Santiago şi apoi Havana. Dictatorul Fulgenio Batista era obligat să
demisioneze şi să fugă din Cuba în Republica Dominicană. La scurt timp, la 15
aprilie, Castro se afla într-o vizită neoficială în Statele Unite pentru a afirma în
faţa autorităţilor americane că regimul său nu era unul comunist, ci umanist.
Fidel Alejandro Castro Ruz314 s-a născut în 1926 într-o familie cu puternice
tradiţii revoluţionare. În anii studenţiei a participat la mişcări cu caracter
313
www.cvce.eu/obj/quadripartite_agreement_on_berlin_berlin_3_september_197
1-en-9bfcb5f5-8e0d-46ee-9f7f-8e9a7c945fa7.html
314
H. Kissinger, op.cit., p.63-64.

155
revoluţionar ori protestatar în Republica Dominicană şi Columbia, reuşind totuşi
să-şi termine studiile la Universitatea din Havana în 1950. După nici doi ani va
fi desemnat candidat pentru alegerile prezidenţiale, însă acestea nu vor mai avea
loc datorită dictatorului Batista. În 1953, Castro se va afla în fruntea unei
mişcări ce viza înlăturarea generalului, atacând cazarma militară Santiago.
Arestat, el va fi eliberat cu prilejul unei amnistii ordonate de Batista în 1955.
Castro era pe atunci liderul Mişcării de la 26 iulie, pe care a reuşit să o
transforme într-o mică armată de 800 de persoane, care se va dovedi însă extrem
de combativă. Alături de Castro s-a aflat Ernesto Guevarra de la Serna (1928-
1967)315, figură legendară a mişcării revoluţionare a secolului XX. Mai bine
cunoscut drept Che Guevarra, locotenentul lui Castro provenea din Argentina şi
va deţine în Cuba chiar demnitatea de ministru. Totuşi, Che Guevarra îşi va găsi
sfârşitul în Bolivia în timpul unor lupte de guerillă, alimentând şi mai mult aura
de legendă care-l înconjura din timpul vieţii.
În ciuda asigurărilor date americanilor, Fidel Castro a început să strângă
relaţiile cu Uniunea Sovietică, extrem de interesată la rândul ei în a susţine un
regim comunist în coasta Statelor Unite. La 13 februarie 1960, Castro şi
vicepremierul sovietic Mikoyan semnau la Havana un tratat pentru
aprovizionarea U.R.S.S. cu cinci milioane tone de zahăr, cubanezii primind în
schimb un credit de 100 milioane dolari316. În consecinţă, la 6 iulie, preşedintele
Eisenhower acuza politica ostilă a Havanei faţă de Statele Unite şi aplica
sancţiuni economice reducând cu 95% cota de zahăr importată din Cuba. Mai
mult, la 9 iulie, Eisenhower avea să declare că nu va permite niciodată stabilirea
unui regim dominat de comunişti în emisfera vestică.
În aceeaşi zi însă Nikita Hruşciov ameninţa, pe tonul caracteristic, că
Uniunea Sovietică va folosi rachetele din dotare dacă americanii vor interveni pe
cale militară în Cuba. La 12 iulie, menţinând discuţia la acelaşi nivel belicos, el

Ibidem, p.128.
315

Vezi o apariție recentă care exploateză și documentele sovietice, Sergo

316

Mikoyan, The Soviet Cuban Missile Crisis: Castro, Mikoyan, Kennedy,

Khrushchev and the Missiles of November, Stanford University Press, 2012.

156
va adăuga că doctrina Monroe a pierit „de moarte naturală”. Având sprijinul
sovietic asigurat, guvernul cubanez îşi va pune în practică programul socialist şi,
la 14 octombrie 1960, va naţionaliza băncile şi marile întreprinderi industriale şi
comerciale.
Noul preşedinte american John F. Kennedy a încercat să rezolve situaţia
neplăcută şi jenantă pentru americani, folosind forţele anticastriste care se aflau
în Statele Unite. La 22 martie 1961, Frontul Democratic şi Mişcarea
Revoluţionară pentru Popor organizau, la New York, un consiliu revoluţionar
condus de ex-premierul José Murao Cardona. Acesta a cerut cubanezilor să se
revolte şi să răstoarne regimul Castro.
La 17 aprilie, circa 1.600 de cubanezi, grupaţi într-o forţă rebelă şi
sprijiniţi de C.I.A. au debarcat în Golful Porcilor într-o tentativă de răsturnare a
lui Castro317. Cu toate că preşedintele Kennedy fusese avertizat de consilierii săi
că şansele de reuşită sunt minime, şeful de la Casa Albă a dat credit C.I.A.,
avizând personal desfăşurarea operaţiunii şi schimbând chiar locul debarcării de
pe coasta de est pe cea sudică, reducând sprijinul aerian şi naval. Debarcarea din
Golful Porcilor s-a încheiat după trei zile cu un dezastru total: 300 de morţi şi
1.179 prizonieri. Desigur, Hruşciov a folosit momentul avertizând, la 18 aprilie,
Statele Unite să stopeze invazia şi promiţând sprijin lui Castro. La rândul lui,
deşi şifonat, Kennedy afirma că nu va permite o intervenţie militară din afară şi
că va face tot posibilul pentru stoparea comunismului. În ciuda declaraţiilor
Casei Albe, la 2 decembrie 1961, simţindu-şi poziţiile consolidate, Fidel Castro
se va declara public adept al marxism-leninismului.
Însă adevărata criză va izbucni în anul următor după ce, la 2 septembrie
1962, Uniunea Sovietică anunţa că va aproviziona Cuba cu armament şi
specialişti318. Tentativa Moscovei de a amplasa rachete nucleare în spaţiul insulei

http://www.jfklibrary.org/JFK/JFK-in-History/The-Bay-of-Pigs.aspx
317

Potrivit unui Memorandum al C.I.A. din 28 noiembrie 1962, fazele principale

318

ale escaladării conflictului în Cuba au fost următoarele:

„25 – 31 iulie
Cuba de Vest: Escaladarea sosirii de armament sovietic în porturile din Cuba de
Vest.

157
nu fi însă tolerată de americani care erau astfel vizaţi direct, că atât mai mult cu
cât pe teritoriul cubanez staţionau deja circa 42.000 soldaţi sovietici. După ce
serviciile secrete ale Washingtonului au descoperit în Cuba construcţii capabile
să adăpostească rachete balistice sovietice, un avion-spion U2 american a
fotografiat, la 14 octombrie 1962, o bază pentru rachete lângă San Cristobal, în
apropierea Havanei. Era o dovadă evidentă care, la 16 octombrie, se găsea deja
pe masa de lucru a preşedintelui Kennedy319.
La 22 octombrie, şeful executivului american apărea într-o emisiune
televizată care a ţinut respiraţia omenirii 320. Pe un ton ferm, Kennedy anunţa că

1 – 15 august
Cuba de Vest: Încep construcțiile de situri militare sovietice în multe localități.
15 – 20 august
Cuba de Vest: Sosesc grupuri armate sovietice.
Cuba Centrală: Escaladarea aprovizionării cu armament sovietic în porturile din
Cuba centrală.
20 – 25 august
Cuba Centrală: Încep construcțiile militare la Cienfuegos.
1 – 5 septembrie
Construcții militare în Cuba de Vest și Centrală.
5 – 10 septembrie
Grupuri armate sovietice sosec în Cuba Centrală.
15 – 20 septembrie
Construcții militare și aprovizionare cu armament în porturile din est .
20 – 25 septembrie
Construcții militare în Cuba de Est.
25 – 30 septembrie
Construcții în Vestul și Centrul Cubei.”
http://avalon.law.yale.edu/20th_century/msc_cuba214.asp
319
http://avalon.law.yale.edu/20th_century/msc_cuba018.asp
320
Cu două zile mai înainte, Kennedy l-a avertizat printr-o scrisoare pe Hrusciov
că va fi extrem de ferm:
”Dragă domnule președinte,
O copie a declarației pe care am făcut-o în această noapte privind
evenimentele din Cuba și reacția guvernului meu față de ele a fost înmânaată
ambasadorului vostru la Washington. Având în vedere gravitatea evenimentelor
la care mă refer, vreau să vă informez imediat și cu acuratețe în privința poziției
guvernului mei în această problemă…
Sper ca guvernul dvs să se abțină de la orice acțiune care ar agrava această
situație deja gravă și că vom găsi calea spre o negociere pașnică.
Cu sinceritate, JFK”;

158
dacă sovieticii nu vor renunţa la bazele pentru rachete până la 24 octombrie,
Statele Unite vor amplasa o linie de carantină în jurul Cubei pentru a stopa şi
cerceta orice vas suspectat că ar transporta echipament nuclear. Demersul lui a
fost sprijinit şi de Organizaţia Statelor Americane.
Lumea s-a aflat în pragul războiului nuclear la 24 octombrie. Atunci,
vasele sovietice „Gagarin” şi „Komiles”, secondate de submarine, s-au întors în
ultima clipă de pe „linia de carantină” într-un moment în care americanii se
pregăteau deja să atace submarinele care le însoţeau. Sesizând pericolul,
secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, U Thant, a propus o mediere
între Kennedy şi Hruşciov, chiar la 25 octombrie. Peste două zile însă, acelaşi
avion U2 pilotat de maiorul Anderson, care realizase fotografia din 14
octombrie, era doborât deasupra Cubei. Imediat, Casa Albă a declanşat alarma
roşie pentru rachetele nucleare americane şi 90 de bombardiere B52 cu arme
nucleare la bord au decolat gata să lovească Uniunea Sovietică. Din fericire, a
doua zi cele două superputeri au ajuns la o înţelegere321.
Pe baza propunerilor lui Kennedy, Hruşciov a fost de acord ca Uniunea
Sovietică să stopeze construcţia de baze pentru rachete în Cuba şi să accepte ca
Naţiunile Unite să supervizeze controlul armelor. În schimb, Statele Unite
puneau capăt carantinei şi dădeau asigurări că nu vor invada Cuba, de îndată de
forţele şi armamentul sovietic vor fi retrase din insulă. La 20 noiembrie,
preşedintele John Kennedy va face publică vestea sfârşitului blocadei Cubei322.
Criza rachetelor a avut efecte deosebite pentru evoluţia raporturilor dintre
Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Conştiente de forţa de distrugere pe care o
puteau desfăşura, forţă ce putea genera un cataclism nuclear fără învinşi şi
învingători, cele două guverne au decis să deschidă o linie telefonică directă
între Washington D.C. şi Moscova, astfel încât destinderea să fie asigurată
printr-un dialog permanent între şefii celor două state. O altă consecinţă

http://avalon.law.yale.edu/20th_century/msc_cuba044.asp
321
https://history.state.gov/milestones/1961-1968/cuban-missile-crisis
322
Vezi Michael Dobbs, One minute to midnight: Kennedy, Khruschev and
Castro on the brink of Nuclear War, New York, 2008.

159
importantă a fost aceea că după criza din octombrie 1962 conflictele armate vor
fi transferate în alte zone, cum s-a întâmplat în Vietnam, acolo unde americanii
au suferit un eşec răsunător, sau Afganistan, unde a fost rândul sovieticilor să
cunoască gustul înfrângerii. Oricum, se impune sublinierea faptului că din aceste
conflicte cele două superputeri nu au avut decât de pierdut, nimic de câştigat.

IV.2.8. Războiul din Vietnam

Separarea Vietnamului pe paralela 17 nu a rezolvat problemele din

Indochina, totul fiind complicat şi de diferenţele ideologice dintre Nordul
comunist şi Sudul capitalist. Noul şi sângerosul război din Vietnam a izbucnit în
urma incidentelor din vara anului 1964323. La 2 şi 4 august, distrugătorul
american Maddox era atacat de forţele comuniste nord-vietnameze în apele
internaţionale, respectiv în golful Tonkin. Incidentul va fi folosit de americani,
care sperau să stopeze printr-o acţiune în forţă ameninţările Hanoiului la adresa
regimului de la Saigon324.
În februarie 1965 începea bombardarea Vietnamului de Nord. Statele
Unite erau percepute de comunitatea internaţională drept agresor şi întreaga
desfăşurare a conflictului se va dovedi catastrofală pentru autorităţile de la
Washington. Istoricii au observat că americanii s-au precipitat intrând în conflict
fără o dezbatere internă reală, după cum nici acţiunile din Cambodgia, atacată în
1970, şi Laos, nu s-au dovedit inspirate.
După primul bombardament american din 7 februarie 1965, situaţia s-a
complicat datorită sprijinului arătat regimului din Nord de către Uniunea
Sovietică. De altfel, în semn de suport, premierul Kosîghin va vizita Hanoiul. La

323
Statele Unite erau interesate în sprijinirea regimului de la Saigon, fapt dovedit
de vizita vicepreședintelui Lyndon Johnson în Vietnamul de Sud din mai 1961.
Vezi H. Kissinger, op.cit., p. 565-566.
324
”În august 1964, un presupus atac nord-vietnamez asupra distrugătorului
Maddox a condus la o lovitură de răspuns a Americii împotriva Vietnamului de
Nord aproape unanim susținută de Senat prin așa-numita Rezoluție a Golfului
Tonkin,”, Ibidem, p.573.

160
rândul său, urmând sugestia lui Charles de Gaulle, secretarul general al
Naţiunilor Unite, U Thant, propunea organizarea unei conferinţe internaţionale.
Însă, la 25 februarie, preşedintele american Lyndon Johnson va respinge oferta,
motivând că Nordul nu respectă independenţa şi suveranitatea Vietnamului de
Sud325.
Din nefericire pentru americani, războiul se prelungea fără ca o
perspectivă clară de victorie să apară. În schimb, numărul pierderilor înregistrate
de armata Statelor Unite creştea îngrijorător, numai în 1966 fiind ucişi 5.000 de
soldaţi şi ofiţeri. Bineînţeles, situaţia de pe front genera o întreagă polemică
acasă, fiind pusă tot mai acut întrebarea ce căutau trupele americane în zonă.
Deşi dispunea la sfârşitul anului 1966 de 385.000 de soldaţi, comandantul
William C. Westmoreland326 era blocat de limitările impuse de şefii lui politici:
nu putea folosi arme nucleare şi nu putea invada Nordul sau ataca căile de
comunicaţie din Laos. Situaţia părea fără ieşire căci, în 1968, deşi efectivele
trupelor americane crescuseră la 500.000 de soldaţi se înregistrau deja 16.000 de
morţi327. Mai mult, la 21 ianuarie 1968, ei erau încercuiţi la Khe Sanh. Peste zece
zile, chiar în timpul sărbătorilor Tet328, comuniştii declanşau o ofensivă masivă.
Deşi erau respinşi şi suferiseră pierderi masive, din punct de vedere politic
adepţii lui Ho Şi Min înregistrau o victorie, întrucât presa americană se întreba
tot mai des care este rostul războiului. De altfel, anul 1968 a fost cel mai prost
pentru americani, ei înregistrând 14.592 de morţi şi 80.000 de răniţi. Pe acest
fond, până şi candidatul republican la preşedinţie, Richard Nixon, un

325
Pentru războiul din Vietnam vezi George C. Herring, America`s longest war.
The United States and Vietnam, 1950 – 1975, New York, 1985.
326
Născut în 1914, generalul a decedat în 2015. Vezi memoriile sale William
C.Westmoreland, A Soldier Reports, Doubleday, 1976.
327
Stanley Karnow, Vietnam: A History,New York, Penguin Books, 1991.
328
Henry Kissinger consideră că: „Ofensiva Tet s-a transformat într-o mare
victorie psihologică peentru Hanoi. Ne putem gându cu oarecare melancolie la
cursul pe care l-ar fi luat evenimentele dacă liderii americani și-ar fi intensificat
presiunile asupra principalelor unități ale forțelor nord-vietnameze, care erau
acum lipsite de protecția gherilei.”, H. Kissinger, op.cit., p.584.

161
anticomunist înfocat329, adopta în campania electorală sloganul „să ne aducem
băieţii acasă”.
La 31 octombrie 1968, dând glas presiunilor interne, preşedintele Lyndon
Johnson anunţa încetarea completă a operaţiunilor navale, aeriene şi de
bombardare a Vietnamului de Nord. În noiembrie începeau tratative de pace la
Paris330, dar acestea se vor dovedi sinuoase şi complicate, fără a se înregistra
progrese. Între 1969 şi 1972 s-a ajuns la o situaţie paradoxală: Statele Unite ar fi
dorit să iasă din război, însă nu puteau accepta că victoria va aparţine
comuniştilor.
De aceea, la 30 aprilie 1970, trupele americane secondate de cele sud-
vietnameze atacau Cambodgia sperând să taie liniile de aprovizionare ale
comuniştilor331. Şi această decizie se va dovedi neinspirată, contribuindu-se
indirect la venirea la putere în această ţară a lui Pol Pot 332 şi a Khmerilor roşii.
După două luni de la declanşarea invaziei, Senatul american vota amendamentul
Cooper – Church333 prin care intervenţia în Cambodgia lua sfârşit. Aceeaşi soartă
o va avea şi campania din Laos, din februarie 1971.
Faza finală a războiului va fi precipitată de invazia trupelor comuniste în
Sud, care începe la 30 martie 1972, în scurt timp fiind cucerit importantul centru
de la Quang Tri. Americanii ripostează prin bombardamente masive şi folosirea
armelor de ultimă generaţie, astfel că, în octombrie, Nordul propune încheierea
păcii pe baza încetării focului. Cu toate că între 18 şi 30 decembrie 1972 noi

329
Nixon fusese vicepreședinte sub administrația președintelui republican
Eisenhower.
330
H. Kissinger, op.cit., p.597-598.
331
Vezi St. Karnow, op.cit.
332
Unul din cei mai sângeroși dictatori din istorie, i se atribuie două milioane de
victime, la o populație totală de șapte milioane. Vezi Stephane Courtois, Nicolas
Werth, Jean-Louis Panné, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis
Margolin, Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, Bucureşti,
1998, p.549-607.
333
Spencer C. Tucker, editor, The Encyclopedia of the Vietnam War: A Political,
Social, and Military History, ABC-Clio, 2011 vol.I, p.239.

162
bombardamente americane ating Hanoi şi Haiphong, la 23 ianuarie 1973 se
încheie pacea de la Paris334.
Cei care au negociat tratatul, secretarul de stat american Henry Kissinger
şi oficialul vietnamez Le Duc Tho335, au fost recompensaţi cu premiul Nobel
pentru pace, dar războiul din Vietnam nu se încheiase deşi, la 29 martie 1973,
ultimul soldat american se retrăsese. În decembrie 1974, trupele comuniste au
atacat din nou Sudul, testând reacţia americană.
De această dată Casa Albă nu mai era dispusă la o nouă aventură.
Momentul a fost exploatat imediat de generalul Vo Nguyen Giap, care, la 10
martie 1975, va ordona o ofensivă majoră de primăvară, trupele sale atingând
Saigonul la 23 aprilie. Cu speranţa că Nordul se va mulţumi cu cuceririle de
până atunci, preşedintele american Gerald Ford a anunţat că Statele Unite nu se
vor amesteca în conflict.
Însă ofensiva comuniştilor era totală336. La Saigon, sub efectul panicii,
americanii au abandonat mii de sud-vietnamezi care le fuseseră loiali, inclusiv
documente şi înregistrări privind cetăţeni din Sud care-i ajutaseră. La 30 aprilie
1975, palatul prezidenţial din Saigon era cucerit de comunişti, iar Sudul integrat
regimului comunist.
Pentru Statele Unite, războiul din Vietnam a fost unul din evenimentele
care au afectat negativ atât imaginea publică a ţării, americanii fiind percepuți de
mediile pacifiste drept agresori. De altfel, cele mai puternice manifestații
împotriva războiului au fost organizate chiar pe teritoriul american. Ca efect
negativ trebuie inclus şi impactul asupra economiei și, implicit, asupra nivelului
de trai, fapt care a generat dispute care s-au extins în timp.
Peste toate rămâne orgoliul rănit al unei mari puteri şi poate, tocmai din
această cauză, a fost nevoie ca la Hollywood să se inventeze un personaj de tipul
334
Pe larg, St. Karnow, op.cit.
335
De notat că nord-vietnamezul a refuzat premiul – potrivit variantei oficiale -
pentru că războiul din Vietnam continua, adevărat motiv fiind însă unul pur
ideologic; Th. Parish, op.cit., p.173.
336
George J. Veith, Black April. The Fall of South Vietnam, 1973 – 1975,
Encounter Books, 2013.

163
Rambo, caracteristic pentru propaganda războiului rece, pentru ca măcar pe
micul ecran vietnamezii să fie învinşi.

IV.2.9. Invadarea Cehoslovaciei, 1968

După lovitura comunistă din 1948, regimul din Cehoslovacia nu s-a

deosebit cu nimic de celelalte din lagărul socialist. Şi totuşi, „primăvara de la
Praga” din 1968 va demonstra că setea de libertate a cehilor şi slovacilor nu
scăzuse. Evenimentele se leagă de numele lui Alexandr Dubcek 337, ales în fruntea
partidului la 25 ianuarie 1968.
Originar din Slovacia, născut în 1921, Dubcek copilărise în Uniunea
Sovietică până prin 1938. Revenit în ţară în timpul războiului, el a luptat în
clandestinitate, urmând apoi o carieră pe linie de partid, putem spune tipică.
După ce a fost ales prim-secretar al Partidului Comunist Cehoslovac, alături de
el se vor remarca generalul Ludvik Svoboda, ales la 6 aprilie preşedinte, precum
şi noul premier Oldrich Cernik.
Noua echipă va iniţia un program al partidului ambiţios, reformator, o
întreagă mişcare ce va rămâne în istorie drept „primăvara de la Praga”. Erau
prevăzute în mod expres libertatea cuvântului şi a presei, a adunărilor şi a
religiei. De asemenea, Slovacia primea un nou statut, beneficiind de o
autonomie lărgită. Vântul reformelor s-a extins la nivelul instituţiilor şi a fost
foarte bine primit de întreaga societate. Evenimentele din Cehoslovacia nu
puteau rămâne fără ecou la Moscova care se temea ca exemplul praghez să nu
fie urmat şi de alte state comuniste.
Astfel, în iulie 1968, conducerea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice
a început să preseze la Praga pentru stoparea tendinţelor liberale. Însă, deşi este
invitat să participe la o conferinţă la Moscova sau Varşovia, la 5 iulie, Dubcek

337
http://www.britannica.com/EBchecked/topic/172727/Alexander-Dubcek

164
refuză. În aceste condiţii, Biroul Politic sovietic se deplasează la graniţa
cehoslovacă, în mica localitate Cierna338.
Presiunile făcute asupra lui Dubcek nu au avut efectele scontate. Mai
mult, el primea la Praga vizitele lui Iosip Broz Tito (9 - 11 august) 339 şi Nicolae
Ceauşescu (15 - 17 august)340, care-l asigurau de sprijinul Iugoslaviei şi al
României. În aceste condiţii, în noaptea de 20 spre 21 august, conducerea
sovietică a decis să trimită 200.000 de soldaţi aparţinând trupelor participante la
Pactul de la Varşovia pentru a înăbuşi revolta cehoslovacilor 341. S-a remarcat
lipsa României342, actul lui Nicolae Ceauşescu fiind considerat unul de frondă
faţă de Moscova343 şi contribuind mult la buna imagine pe care o va avea în
Occident în anii următori.

338
Pentru desfășurarea evenimentelor vezi Robert Littell, The czech black book,
prepared by the Institute of history of the Czechoslovak Academy of sciences,
Avon, 1969.
339
Mihai Retegan, 1968. Din primăvară până în toamnă, Rao, 2014, p.216-219.
340
Ibidem, p.272-292.
341
Marţi, 20 august 1968, ora 23:
„Trupe sovietice, poloneze, est-germane, ungare şi bulgare trec frontiera
cehoslovacă prin 18 puncte, venind din nord, nord-est, est şi sud.
Trupe aeropurtate echipate cu tancuri uşoare, maşini blindate şi artilerie
antitanc sunt lansate în primele ore ale zilei de miercuri, 21 august în Praga şi
Bratislava.”; Tad Szulc, op.cit., p.377.
342
„Izvestia”, în numărul din 25 august 1968 publica următorul articol:
”Contrarevoluția sub masca renașterii
Unii se rup în așa măsură de principiile comune tuturor țărilor socialiste,
încât în mod obiectiv ajută contrarevoluția cehoslovacă în străduința sa de a
împinge Cehoslovacia din comunitatea socialistă. În sprijinul acestei poziții se
emite teza potrivit căreia, cum a spus Nicolae Ceaușescu: nimeni nu poate să-și
asume rolul de învătător și de sfătuitor, arătând când și în ce mod trebuie
construit socialismul. Dar nu știm cum se face că tocmai susținătorii unei
asemenea teze dau în stânga și în dreapta stafuri Uniunii Sovietic, supunând unei
critici neîntemeiate nu numai politica ei externă, dar uneori și cea internă.
Un asemenea punct de vedere naționalist își găsește avocații săi în
România și Iugoslavia.”; Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond C.C. al
P.C.R., Secția relații externe, dosar 49/1959, f.51.
343
„Micul contingent bulgar a fost nevoit, datorită opoziţiei României, să zboare
de la Varna la Odessa şi apoi la graniţa dintre Cehoslovacia şi RDG.”, T. Szulc,
op.cit., p.379.

165
 Rezistenţa populară eroică a cehoslovacilor a determinat Moscova să
suplimenteze numărul trupelor, ajungându-se la 650.000 de soldaţi. Pe parcursul
evenimentelor, Dubcek a dispărut câteva zile, iar generalul Svoboda a fost
chemat la Moscova. La 27 august, cei doi se întorc la Praga şi anunţă anularea
unor importante reforme. La 6 septembrie, adjunctul ministrului sovietic de
externe, Kuzneţov, sosea la Praga. Era introdusă cenzura, iar Jiri Hajek, şeful
diplomaţiei cehoslovace care prezentase cazul ţării sale la Organizaţia Naţiunilor
Unite, este forţat să demisioneze la 19 septembrie 344. În ce-l priveşte pe Alexandr
Dubcek, el a mai fost tolerat în fruntea partidului până în aprilie 1969, fiind apoi
schimbat din funcţie, scos din Comitetul Central şi trimis ambasador în Turcia,
la 28 septembrie 1969.
La fel ca în cazul Ungariei, evenimentele de la Praga au demonstrat că
Moscova nu este dispusă să accepte reformarea sistemului în statele din lagărul
socialist, fiind conştientă că aceasta putea să îi afecteze propria stabilitate
politică.

IV.3. De la destinderea relativă la căderea comunismului în Europa

IV.3.1. Decada destinderii, 1969-1979

Venirea preşedintelui Richard Nixon la Casa Albă şi numirea lui Henry

Kissinger345 în fruntea Consiliului Securităţii Naţionale (ulterior el va fi şi
secretar de stat între 1973 şi 1977), va schimba optica americanilor asupra
relaţiilor cu Uniunea Sovietică. După ce un număr major de conflicte a condus la
deteriorarea continuă a raporturilor dintre cele două superputeri, la sfârşitul
anilor ’70 apărea un nou tip de mesaj şi anume apelul la înţelegere şi rezolvarea
diferendelor pe cale amiabilă. Astfel, începe un deceniu în care au fost
promovate cu precădere relaţii cordiale şi au fost înregistrate progrese simţitoare

344
Pe larg, R. Littell, op.cit.
345
Vezi H. Kissinger, op.cit.

166
în calea cooperării internaţionale. Totul avea să se sfârşească brusc odată cu
atacarea Afganistanului de către trupele sovietice, în decembrie 1979.
Destinderea s-a făcut simţită pe numeroase planuri, atât în Europa, cât şi
în afara ei. De exemplu, după ce problema germană fusese una din principalele
surse de tensiune dintre Est şi Vest, la 12 august 1970, premierii şi miniştrii de
externe sovietici şi germani, Alexei Kosîghin şi Andrei Gromîko, respectiv Willy
Brandt şi Walter Scheel, semnau tratatul dintre cele două state 346. Potrivit acestui
document care inaugurează linia Ostpolitik a Bonnului, frontierele europene nu
mai puteau fi schimbate decât în urma negocierilor.
O evoluţie care a surprins mediile internaţionale a fost apropierea dintre
Statele Unite şi China. În februarie 1972, preşedintele Richard Nixon vizita
Beijingul, întâlnindu-se cu Mao Tse-dun347. Prin acest pas americanii urmăreau să
creeze o breşă în relaţia dintre cei doi coloşi comunişti, Uniunea Sovietică şi
China, dar şi să rezolve dificilele probleme legate de prezenţa trupelor
americane în Asia de Sud-Est. Deşi chestiunea Taiwanului rămânea una
spinoasă, totuşi vizita lui Nixon la Beijing a fost fructuoasă şi cu semnificaţii
pentru raporturile internaţionale, cel mai important factor fiind plasarea Chinei
în rândul superputerilor.
Din acest moment, Uniunea Sovietică va trebui să urmărească ecuaţia
chineză cu mai multă atenţie. Succesorul lui Nixon, Gerald Ford, va fi şi el
oaspetele lui Mao, între 1 şi 5 decembrie 1975, prilej cu care liderul comunist
chinez va critica destinderea relaţiilor americano-sovietice.
Un pas semnificativ pe calea destinderii şi a dezarmării l-a constituit vizita
lui Richard Nixon la Moscova, în perioada 22 - 30 mai 1972. Împreună cu
Leonid Brejnev, şeful executivului american a semnat, la 26 mai, acordul
S.A.L.T. privind limitarea armamentului strategic, contribuind astfel decisiv la
îmbunătăţirea climatului internaţional348. Cooperarea sovieto-americană în

346
Departamentul de Stat al Statelor Unite, Documents on Germany 1944-1985,
Washington, f.a., p. 1103-1105.
347
Pe larg, H. Kissinger, Despre China.
348
http://www.state.gov/www/global/arms/treaties/salt1.html

167
domeniul controlului înarmărilor şi cu precădere în cel al rachetelor balistice a
cunoscut progrese demne de consemnat, iar atmosfera de înţelegere se va
concretiza în prima misiune spaţială comună, programul Soiuz – Apollo,
demarat în 1975.
Răspunzând invitaţiei omologului american, Leonid Brejnev va vizita, la
rândul lui, Statele Unite între 18 şi 25 iunie 1973. La 21 iunie, cei doi şefi de
state semnau un acord asupra principiilor de bază privind reducerea armelor
ofensive strategice. O nouă întâlnire a celor doi lideri a avut loc la Moscova,
între 27 iunie şi 3 iulie 1974, pentru ca, la 24 noiembrie, la Vladivostok, Nixon
şi Brejnev să convină asupra încheierii unui tratat privind limitarea armelor
strategice până în decembrie 1985349.
Între timp, în iulie 1973, se deschisese Conferinţa internaţională de la
Helsinki privind colaborarea şi securitatea în Europa, cu participarea a 33 de
state europene din ambele blocuri militare, inclusiv a celor neutre, la care se vor
adăuga Statele Unite şi Canada. Doar Albania a boicotat lucrările Conferinţei,
Enver Hodja dovedind încă o dată că la Tirana era instalat un regim de tip
stalinist care respingea până şi discutarea ideii de reformă. Actul final de la
Helsinki a fost semnat la 1 august 1975350. Noul preşedinte american Gerald Ford
şi Leonid Brejnev parafau astfel status-quo-ul în Europa. Moscova îşi dorea
acest lucru încă de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, dar această
consfinţire a stării de fapt va fi plătită prin recunoaşterea caracterului universal
al drepturilor omului.
Spiritul de la Helsinki s-a răsfrânt pozitiv asupra relaţiilor internaţionale,
cele două sisteme părând a coopera în mod onest, deşi numeroase surse de
tensiune alimentau temerile celor pesimişti. O semnificaţie aparte, mai ales din
perspectivă istorică, o are alegerea, la 16 octombrie 1978, a cardinalului polonez
Karol Wojtyla ca Papă sub numele Ioan Paul II. În vârstă de 58 de ani,

349
Pe larg asupra perioadei, Raymond L. Garthoff, Détente and Confrontation:
American-Soviet Relations from Nixon to Reagan, Washington, 1994.
350
http://www.osce.org/mc/39501

168
anticomunist convins, el era cel mai tânăr suveran pontif ales în secolul XX 351,
fiind şi primul neitalian ajuns în această postură după Adrian II (1522).
Mulţi analişti ai războiului rece vor considera că alegerea unui Papă
provenit dintr-un stat comunist va da o puternică lovitură sistemului. Primele
semne au apărut chiar în iunie 1979, atunci când Ioan Paul II a vizitat Polonia,
fiind primul suveran pontif care poposea într-un ţară socialistă. Imensul val de
simpatie arătat de polonezi atunci avea şi conotaţia unei fronde la adresa
regimului de la Varşovia.
Spre sfârşitul decadei nimic nu părea să anunţe o nouă perioadă de
conflict. La Kremlin, secretarul general al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice, Leonid Brejnev era deja dependent de medicamente şi gerontocraţia
domina. Noul preşedinte american, Jimmy Carter, nu avea o imagine foarte clară
asupra liniei politice faţă de Moscova, cu toate că sovieticii înregistraseră două
succese indirecte în faţa Casei Albe: în aprilie 1978 comuniştii preluaseră
puterea în Afganistan, iar în iunie 1979, şahul Iranului abdicase, noul lider de la
Teheran, ayatollahul Khomeini fiind profund antiamerican şi antioccidental.
Mai mult, în America Centrală, Grenada şi Guatemala experimentau
regimuri de tip comunist. În ciuda acestor evoluţii, între 15 şi 18 iunie 1979,
Leonid Brejnev şi Jimmy Carter se întâlneau la Viena pentru a semna acordul
S.A.L.T. II352.
Totul a căpătat alte dimensiuni atunci când Moscova a luat decizia de a
invada Afganistanul. Atunci situaţia internaţională era deja încordată datorită
evenimentelor de la Teheran şi a amplasării de rachete sovietice tip S.S.20 în
vestul Uniunii Sovietice. În noiembrie 1979, ambasada Statelor Unite din Iran a
fost ocupată şi personalul diplomatic împreună cu alţi cetăţeni americani au fost
luaţi ostateci353. Momentul a fost unul extrem de jenant pentru administraţia de la

351
Din multitudinea de monografii dedicate lui Ioan Paul II vezi Jean-Bernard
Raimond, Ioan-Paul II – Un Papă în inima Europei, București, 2000.
352
http://www.state.gov/www/global/arms/treaties/salt2-1.html
353
Massoumeh Ebtekar, Fred Reed, Takeover in Tehran: the inside story of the
1979 U.S. Embassy capture, Talonbooks, 2000.

169
Casa Albă, pusă în imposibilitatea de a interveni pentru a-şi apăra interesele,
marcând practic falimentul politicii sovietice a lui Jimmy Carter.
Celălalt eveniment semnificativ, amplasarea rachetelor S.S.20, va genera,
la 12 decembrie 1979, decizia N.A.T.O. de a desfăşura rachete Cruise şi
Pershing II în Europa de Vest. Astfel, invadarea Afganistanului începută la 26/27
decembrie 1979 nu va face decât să detoneze o situaţie explozivă.

IV.3.2. Afganistanul: al doilea război rece

Afganistanul a fost şi a rămas până astăzi o zonă în care interesele marilor

puteri se încrucişează în mod nefericit cu un amalgam etnic şi religios. În aprilie
1978, o lovitură de stat aducea la putere două facţiuni de sorginte marxistă,
khalq şi parcham354. Cum se întâmplă adesea, după victorie liderul uneia dintre
grupări a trebuit să cedeze puterea fostului aliat. În acest caz, Babrak Karmal,
liderul khalq a fost nevoit să-şi găsească refugiul în Europa de Est. În fruntea
Afganistanului rămâneau preşedintele Nur Mohammed Taraki şi premierul
Hafizullah Amin. Ei au iniţiat o serie de reforme prin care vizau modernizarea
societăţii, dominate de triburile tradiţionaliste islamice, punând accent pe un nou
statut al femeii şi pe rolul educaţiei.
Noul curs iniţiat de putere a nemulţumit forţele tradiţionaliste astfel că, în
martie 1979, a izbucnit o puternică revoltă a mujahedinilor 355. După ce situaţia a
revenit sub control, în septembrie, premierul Amin l-a asasinat pe preşedintele
Taraki şi a rămas singur la putere. Convinşi că sub regimul lui Hafizullah Amin
situaţia se va deteriora, Uniunea Sovietică, care avea deja un număr important de
consilieri în Afganistan, a luat o decizie ce se va dovedi extrem de neinspirată,
asemănată de istorici cu gafa făcută de Statele Unite când s-au angrenat în
războiul din Vietnam. În mod evident, Leonid Brejnev a greşit subestimând
reacţia Occidentului, bazându-se pe informaţiile livrate de K.G.B. care îl
354
Frank Clements, Conflict in Afghanistan: a historical encyclopedia, ABC-
CLIO, 2004.
355
Ibidem.

170
asigurau că intervenţia va fi de ordinul săptămânilor şi că preşedintele american
Jimmy Carter nu va interveni.
Însă, de această dată, Carter l-a ascultat pe consilierul său Zbignew
Brzezinski356 şi a ţinut un discurs fulminant, caracterizând invazia sovietică din
Afganistan drept „cel mai serios pericol pentru pace începând din 1945” 357. În
plus, a oprit derularea unui contract de export de cereale cu Moscova şi a decis
boicotarea Olimpiadei de la Moscova din vara anului 1980 (de menţionat că, în
replică, Uniunea Sovietică va proceda identic în cazul Olimpiadei de la Los
Angeles din 1984, atunci când doar România va sparge unitatea blocului
socialist trimiţându-şi reprezentanţii în Statele Unite). De asemenea, Brejnev a
greşit şi atunci când a calculat greşit efectele din lumea islamică şi reacţia
acesteia.
În noaptea de 26/27 decembrie 1979 trupele sovietice invadau
Afganistanul, preşedintele Hafizullah Amin fiind ucis în timpul evenimentelor şi
înlocuit cu Babrak Karmal. În replică, la 4 ianuarie 1980, Jimmy Carter impunea
embargou comercial şi suspenda ratificarea tratatului S.A.L.T. II, promiţând
sprijin sporit pentru autorităţile din Pakistan. Dincolo de faptul că atacul a pus
capăt destinderii din relaţiile sovieto-americane nu este lipsită de importanţă nici
reacţia Chinei care a condamnat invazia şi a cerut retragerea trupelor sovietice
din Afganistan358.
356
Vezi excelenta sa analiză, The grand failure. The birth and death of
communism in the twentieth century, Collier Books, 1990.
357
http://www.presidency.ucsb.edu/ws/?pid=32911
358
Pe o poziție similară s-a situat și România. Iată extrase din stenograma
şedinţei Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al P.C.R. din 12
ianuarie 1980:
„Nicolae Ceauşescu: Tovarăşi, vreau să discutăm o problemă internaţională
şi anume situaţia din Afganistan. Se va discuta la ONU această problemă şi
trebuie să precizăm poziţia care să o adoptăm la această sesiune…
Dacă sovieticii aveau sau nu dreptul să acorde ajutor nu este important să
discutăm acum…
Noi chiar acum am avut o discuţie cu ambasadorul sovietic şi am rugat să
transmită din partea noastră că am dori să analizeze posibilitatea retragerii
forţelor sau cel puţin să fie stabilit un termen nu prea îndelungat pentru această
retragere…

171
 După ce a surprins Moscova prin poziţia neaşteptat de fermă adoptată,
Carter va formula o nouă doctrină, care-i va purta numele, potrivit căreia Golful
Persic era considerat zonă de importanţă strategică vitală pentru Statele Unite 359.
Practic, Uniunea Sovietică era exclusă de la trativele din regiune, americanii
urmând a trata direct cu orice forţă exterioară care i-ar fi ameninţat interesele.
După cum subliniam deja, nu trebuie neglijată implicarea lui Zbignew
Brzezinski, care a determinat atragerea Uniunii Sovietice într-o cursă economică
şi militară cu efecte negative ce au condus la creşterea tensiunilor politice şi
sociale interne.
Pe lângă reacţia Statelor Unite şi opoziţia neaşteptat de fermă a rebelilor
afgani, Moscova se va confrunta şi cu criza din Polonia. Aici, la 22 septembrie
1980, se năştea primul sindicat independent din Europa de Est, care aduna circa
zece milioane de membri. Sub presiunea lui, Edward Gierek va fi nevoit să
cedeze conducerea partidului lui Stanislaw Kania, considerat mai reformist.
Însă, la 24 ianuarie 1981, la apelul Solidarităţii milioane de polonezi au intrat în
grevă, solicitând săptămâna de lucru de cinci zile360.
Pentru a nu scăpa situaţia de sub control, autorităţile comuniste au apelat
la un om de mână forte, generalul Wojtech Jaruzelski. La 13 decembrie,
Jaruzelski instituia legea marţială, ordonând arestarea liderilor Solidarităţii.
Interesantă este observaţia formulată deja de mulţi analişti, conform căreia
poziţia dură a lui Jaruzelski a fost adoptată pentru a evita o intervenţie sovietică
care la un moment dat se anunţa iminentă.
Datele problemei au fost complicate şi de schimbările apărute la nivelul
conducerilor executive din Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Noul şef al

Am cerut lui Drozdenko să transmită lui Brejnev din partea mea şi a CPEx
părerea noastră. Nu putem discuta cauzele, dacă a fost bine sau nu, dacă ne luăm
după ce spune ambasadorul, el spune că a fost foarte bine…”; Arhivele
Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dosar 2/1980, f.4-7.
359
Heiko Meiertöns, The Doctrines of US Security Policy - An Evaluation under
International Law, Cambridge University Press, 2010.
360
Vezi Ion Constantin, Polonia în epoca „Solidarităţii”, 1980 – 1989,
Bucureşti, 2007.

172
administraţiei americane, republicanul Ronald Reagan 361, era adeptul unei linii
dure în relaţia cu Moscova, motiv pentru care a decis suplimentarea arsenalului
nuclear propriu, argumentând că o primă lovitură nucleară sovietică ar fi
devastat Statele Unite. Totodată, Reagan a cerut sovieticilor să se retragă din
Afganistan şi Cambodgia.
Între timp, la Kremlin, după decesul lui Brejnev survenit la 10 noiembrie
1982, fostul şef al K.G.B.-ului, Iuri Andropov era ales secretar general la 12
noiembrie. Acesta era conştient de faptul că economia sovietică se confrunta cu
o criză de sistem, că războiul din Afganistan era unul impopular şi că la toate
acestea se adăugau subvenţiile necesare menţinerii sateliţilor din întreaga lume,
în frunte cu Cuba, Vietnam, Afganistan ori Etiopia.
În martie 1983, Ronald Reagan a venit cu o idee surpriză: Iniţiativa de
Apărare Strategică, mai bine cunoscută datorită mijloacelor media ca războiul
stelelor362. Totul părea desprins dintr-un scenariu ştiinţifico-fantastic, de altfel
titlul dat de presă Iniţiativei este elocvent, propunându-se protejarea Statelor
Unite în faţa unui atac nuclear cu rachete prin ridicarea unui scut în spaţiu.
Criticat, programul a contribuit totuşi şi mai mult la atragerea Uniunii Sovietice
într-o cursă extrem de costisitoare pe care economia acestei ţări o va suporta tot
mai greu. La rândul lui, Reagan a avut un argument suplimentar după ce ruşii au
doborât în septembrie 1983 un avion de pasageri sud-coreean, zborul KAL 007,
care dintr-o eroare se abătuse de pe culoarul de zbor planificat. Au murit atunci
toate cele 269 de persoane aflate la bord numai datorită faptului că sovieticii îl
confundaseră cu un avion de spionaj363.
La 9 februarie 1984 înceta din viaţă Iuri Andropov, el fiind înlocuit după
patru zile tot cu un reprezentant al gerontocraţiei, Konstantin Cernenko. Însă la
Kremlin începuse deja să joace un rol proeminent Mihai Gorbaciov care va

361
Dintre numeroasele lucrări dedidcate acestei mari personalități vezi Sidney
Blumenthal, Th. Byrne Edsoll, The Reagan legacy, New York, 1988.
362
Vezi discursul http://pierretristam.com/Bobst/library/wf-241.htm
363
Alexander Dallin, Black Box: KAL 007 and the Supeerpowers, University of
California Press, 1985.

173
întreprinde, de altfel, o vizită în Marea Britanie între 15 şi 21 decembrie 1984.
Întâlnirea cu premierul Margaret Thatcher va constitui un succes personal pentru
Gorbaciov care a demonstrat că poate reprezenta o alternativă la Kremlin
acceptabilă pentru Occident.
De altfel, la 11 martie 1985, a doua zi după decesul lui Cernenko,
Gorbaciov va deveni secretar general al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice. Venirea lui la putere va aduce şi încheierea războiului rece.

IV.3.3. Prăbuşirea Uniunii Sovietice

Mihail Sergheevici Gorbaciov s-a născut în 1931 în Caucazul de Nord, la

Stavropol364. A urmat Facultatea de Drept la Universitatea din Moscova,
absolvind-o în 1955. În anii studenţiei a cunoscut-o pe Raisa Titorenko, cei doi
s-au şi căsătorit în 1953, cea care va avea o influenţă deosebită asupra carierei
sale politice. După ce a terminat studiile s-a întors acasă, urmând treptele
ierarhiei de partid astfel că, în 1970, era prim-secretar al Comitetului Regional
Stavropol. Apoi, pe rând, ajunge în Comitetul Central al Partidului Comunist al
Uniunii Sovietice, în 1971, membru supleant al Biroului Politic, în 1979, şi
membru cu drepturi depline anul următor.
Ajuns în fruntea Uniunii Sovietice, Gorbaciov a iniţiat o nouă gândire
politică bazată, în principal, pe câteva componente. Cele mai importante aveau
în vedere faptul că o confruntare între cele două superputeri era neproductivă, că
puterea militară nu garanta automat şi securitatea şi că Uniunea Sovietică trebuia
să devină un stat normal, care nu dorea să cucerească lumea. Deci, implicit, era
abandonată ideea că politica externă trebuia gândită şi condusă prin prisma
factorului ideologic. Pentru a promova această gândire, Gorbaciov l-a avut

Despre Gorbaciov s-a scris enorm. Vezi, de exemplu, Robert G. Kaser, Why
364

Gorbatchev happend. His triumphs and his failure, New York, 1991, Hélène
Carrere d`Encausse, La gloire des nations – ou la fin de l’Empire sovietique,
Fayard, 1990.Vezi și Mihail Gorbaciov, Amintiri. Viața mea înainte și după
perestroika, București, Litera, 2013.

174
alături pe Eduard Şevarnadze, numit la 2 iulie 1985 ministru de externe în locul
veteranlui Andrei Gromîko. Cei doi au revoluţionat, practic, politica externă
sovietică, beneficiind şi de un imens capital de simpatie în întreaga lume.
Gorbaciov a realizat că doar prin dialog deschis cu Statele Unite poate
găsi o soluţie pentru ieşirea din criză. Între 19 şi 21 noiembrie 1985, la Geneva,
avea loc o primă întâlnire cu Ronald Reagan 365, aceasta deschizând şirul unor
discuţii fructuoase. În plan intern, Gorbaciov a reţinut atenţia prin poziţia
adoptată la Congresul XXVII al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice
desfăşurat între 25 februarie şi 6 martie 1986. Cu acel prilej, va fi atacată epoca
Brejnev, denumită „era stagnării” şi se va vorbi despre războiul din Afganistan
ca despre „o rană sângerândă”366.
Prima vizită a lui Gorbaciov în Statele Unite, desfăşurată între 7 şi 10
decembrie 1987, s-a transformat într-un imens succes personal al liderului
reformist367. Asumându-şi cele convenite la discuţiile cu Reagan, Gorbaciov va
semna, la 14 aprilie 1988, documentele care puneau capăt războiului din
Afganistan, la 15 februarie 1989 ultimele trupe sovietice părăsind ţara vecină.
De asemenea, Gorbaciov a contribuit la normalizarea relaţiilor cu China
profitând de vizita efectuată la Beijing între 15 şi 19 mai 1989. Apoi, la 6 iulie,
Gorbaciov vorbea la Consiliul Europei de la Strasbourg, afirmând că Uniunea
Sovietică nu se va opune reformelor din Europa de Est368.
Semnalul dat de Gorbaciov la Strasbourg a fost bine receptat atât în
mediile politice apusene, cât şi în statele estice. Spre toamnă un val de schimbări
a afectat întreg lagărul socialist. La 7 octombrie, vizitând Berlinul, Gorbaciov

365
Despre întâlnirile dintre cei doi lideri vezi Jack F. Matlock Jr., Reagan and
Gorbachev: How the Cold War Ended, New York, Random House, 2004.
366
Cel mai important document a fost raportul politic prezentat de Gorbaciov,
https://archive.org/stream/PoliticalReportOfTheCPSUCentralCommitteeToThe2
7thPartyCongress/Political%20Report%20of%20the%20CPSU%20Central
%20Committee%20to%20the%2027th%20Party
%20Congress#page/n0/mode/2up
367
J. Matlock Jr., op.cit.
368
Chronology 1989; East-West Relations, supliment al revistei Foreign Affairs,
toamna 1989-1990, p. 230.

175
avea să declare că „viaţa îi pedepseşte pe cei care rămân în urmă” 369. Efectul a
fost schimbarea lui Erich Honecker cu Egon Krenz, la 18 octombrie. Mult mai
spectaculoasă a fost însă căderea zidului Berlinului la 9 noiembrie, moment
perceput în întreaga lume ca un preludiu la înlăturarea deplină a comunismului
în Europa.
După întâlnirea din insula Malta, din 2 - 3 decembrie 1989, dintre Mihail
Gorbaciov şi noul președinte american George Bush, prilej cu care liderul de la
Kremlin a declarat că nu va folosi forţa pentru menţinerea regimurilor comuniste
din Europa Estică, lucrurile au devenit clare. O semnificaţie aparte a avut
căderea regimului lui Nicolae Ceauşescu, la 22 decembrie, şi executarea
dictatorului370. Valul schimbărilor a afectat apoi întregul spaţiu dominat până cu
câteva luni în urmă de Uniunea Sovietică.
Problema unificării Germaniei a fost un test decisiv al noului raport de
forţe şi al faptului că războiul rece se sfârşise. La 8 februarie 1990, secretarul de
stat James Baker vizita Moscova şi propunea negocieri pentru unificarea
Germaniei în formula doi plus patru, adică cele două Germanii, Statele Unite,
Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Franţa. Întrucât părţile au căzut de acord,
la 12 septembrie, tot la Moscova, era semnat tratatul care consfinţea reunificarea
pe cale paşnică a Germaniei. La 3 octombrie, la Berlin, avea loc ceremonia
oficială..
În aceste condiţii, dizolvarea oficială a Pactului de la Varşovia, survenită
la 31 martie 1991, nu mai constituia o surpriză. În schimb, sfârşitul Uniunii
Sovietice a fost unul dramatic. La 21 august 1991, a eşuat o tentativă de lovitură
de stat la Moscova371. Principalul efect a fost şubrezirea poziţiei lui Gorbaciov şi
creşterea influenţei politice a lui Boris Elţin, cel care a condus rezistenţa
populară împotriva puciştilor. Scăderea autorităţii lui Gorbaciov a devenit
369
Ibidem.
370
Constantin Corneanu, Victorie însângerată. Decembrie 1989. Premizele,
izbucnirea și desfășurarea Revoluției Române din 1989, Cetatea de Scaun, 2014.
371
Victoria Bonnell, Ann Copper, Gregory Freidin, editori, Russia at the
barricades: Eyewitness accounts of the Moscow coup (August 1991), M.E.
Sharpe, 1994.

176
evidentă la 8 decembrie 1991, atunci când în pădurea Belovej de lângă Minsk,
preşedinţii şi premierii Rusiei, Ucrainei şi Bielorusiei declarau dizolvarea
Uniunii Sovietice şi formarea Comunităţii Statelor Independente. Ulterior, la 21
- 22 decembrie, la Alma Ata, 11 reprezentanţi ai fostelor republici sovietice
aderau la C.S.I. De menţionat că Estonia, Letonia, Lituania şi Georgia nu au
participat la întâlnire, alegând independenţa.
În aceste condiţii, la 25 decembrie, Mihai Gorbaciov va demisiona, iar
steagul sovietic va fi înlocuit la Kremlin cu cel rusesc. La 27 decembrie, noul
preşedinte rus Boris Elţîn îi lua locul lui Gorbaciov, iar la 31 decembrie,
Uniunea Sovietică îşi va înceta oficial existenţa potrivit regulilor dreptului
internaţional372.
Fără îndoială, semnificaţia încheierii războiului rece este una multiplă.
Întrebările care rămân sunt numeroase şi desigur istoricii nu şi-au spus încă
ultimul cuvânt. Documentele diplomatice clasificate încă vor oferi, cu siguranţă,
surprize multiple şi nu este exclus ca unele judecăţi de valoare să fie privite prin
altă prismă. Deschiderea arhivelor fostei Uniunii Sovietice vor oferi, desigur,
între altele, şi argumente la dilema dacă atunci când a decis promovarea noii
linii politice, Gorbaciov era conştient de nevoia sistemului de schimbare sau a
predominat voinţa omului politic. Oricum, rămâne faptul că omenirea a găsit o
ieşire rezonabilă dintr-una din cele mai mari crize prin care a trecut, care la un
moment dat risca să pună în discuţie chiar viitorul civilizaţiei.

Steve Crawshaw, Goodbye to the USSR: The Collapse of Soviet Power,

372

Bloomsbury, 1992.

177
 Capitolul V
”Sfârșitul istoriei?”

Căderea comunismului în Europa, după evenimentele istorice din 1989,

apoi destrămarea Uniunii Sovietice, nu au condus aşa cum pronosticau unii spre

178
„sfârşitul istoriei”373. La cumpănă de milenii, omenirea s-a confruntat cu noi
probleme. Dintre acestea au reţinut atenţia războiul din Golf, divizarea violentă
a Iugoslaviei, dar, mai ales, noua provocare la scară mondială a terorismului.
Prăbuşirea turnurilor gemene de la World Trade Center din New York ca urmare
a spectaculoasei deturnări a unor avioane de linie şi transformării acestora în
adevărate arme, acţiune atribuită organizaţiei fundamentaliste Al-Qaeda, a
schimbat profund modul de a privi evoluţia relaţiilor internaţionale la început de
secol. Ulterior, atentatele de la Madrid, Londra și, foarte recent, Paris au tras un
adevărat semnal de alarmă asupra pericolului real reprezentat de terorismul
internațional.
Pe de altă parte, mai ales în Europa, o serie de fenomene pozitive au
condus la refacerea unităţii bătrânului continent. În principal este vorba despre
iniţiativele prin care porţile N.AT.O. şi ale Uniunii Europene au fost deschise
fostelor state comuniste şi a celor nealiniate. Astfel, alianţa nord-atlantică s-a
extins până la graniţele fostei Uniuni Sovietice, atentatele de la 11 septembrie
2001 contribuind decisiv la grăbirea ritmului.
După semnarea tratatului istoric de la Maastricht, la 7 februarie 1992, de
către 12 state membre ale Pieţei Comune, au fost puse bazele noii Uniuni
Europene. După un proces complex şi nu lipsit de surprize (cum ar fi
respingerea tratatului de către Danemarca), în principal datorită eforturilor
depuse de Germania şi Franţa, un rol important jucând aici personalitatea
cancelarului Helmuth Kohl, Uniunea a primit noi membri, în mai multe valuri,
astfel că astăzi 28 de state s-au alăturat efortului comun de construire a unei
Europe prospere. Între timp, cu începere de la 1 ianuarie 1999, a fost introdusă
moneda comună a statelor membre ale Uniunii, respectiv euro, fapt ce contribuie
efectiv la integrarea economică a ţărilor în discuţie.
Un alt fenomen care reprezintă un motiv de discuţie este globalizarea.
Adulată de mulţi, contestată vehement de alţii, ea este fără îndoială o realitate a

Trimitere evidentă la lucrarea celebră a lui Francis Fukuyama, The End of

373

History and the Last Man, 1992.

179
începutului de mileniu şi un proces ireversibil. Globalizarea este efectul
dezvoltării comerţului internaţional şi al creării unor imense reţele transnaţionale
care domină ramuri întregi ale industriei, transporturilor şi ale noilor tehnologii.
Astăzi, Internetul este un element indispensabil care asigură legături aproape
instantanee între oameni şi firme din părţi diferite ale lumii, iar reţele imense de
computere controlează de la schimburile internaţionale până la cumpărăturile
noastre zilnice.
Desigur, alte probleme, unele chiar grave, se află pe agenda celor
responsabili de soarta umanităţii. Amintim dintre acestea doar câteva: rezolvarea
aprovizionării zilnice cu hrană a zonelor subdezvoltate, controlul creşterii
populaţiei globului (în 1981, China lua măsuri pentru limitarea creşterii
natalităţii în sensul ca fiecare familie să aibă doar un copil; cu toate acestea
numai între 1981 şi 1991 populaţia planetei a crescut cu un miliard, principalul
stat „vinovat” fiind India), gestionarea resurselor subsolului, în principal fiind
vorba de cele epuizabile precum petrolul, gazele naturale şi cărbunele,
identificarea unor surse energetice alternative şi neconvenţionale, limitarea
influenţei omului asupra naturii, protejarea stratului de ozon, fenomenul
încălzirii planetei, maladia S.I.D.A., mai recent sindromul S.A.R.S. sau
consumul de droguri. Nu trebuie neglijat nici pericolul unor accidente nucleare,
cel mai celebru caz fiind explozia unui reactor de la centrala sovietică de la
Cernobîl, la 26 aprilie 1986. O paletă aşadar vastă, dacă avem în vedere că doar
am enumerat unele chestiuni, fiecare având însă propria „istorie”.
De asemenea, importantele schimbări climaterice, la nivel global,
afectează profund societatea. Mai mult, dezastre naturale precum valul tsunami
care a lovit Asia de sud-est în decembrie 2004 ne pun în faţa unui nou tip de
provocare. Schimbările climaterice la nivel planetar sunt deja o evidenţă, iar
gestionarea noii situaţii nu poate avea un final fericit decât prin conjugarea
eforturilor tuturor statelor.
Asupra acestui tip de probleme dorim să ne oprim în cuprinsul acestui
capitol chiar dacă ele privesc multe fenomene a căror evoluţie este încă în plină

180
desfăşurare. Am considerat că, totuşi, istoricul are datoria să se pronunţe, chiar
în lipsa unei perspective şi a unor informaţii documentare complete.

V.1. Construcția europeană

Necesitatea unirii eforturilor statelor europene în vederea evitării unui nou

cataclism mondial a devenit evidentă după 1918. Oameni politici, de cultură sau
de afaceri au venit cu tot felul de propuneri în vederea realizării unei construcții
europene durabile, singura în măsură să contribuie eficient atât la dezvoltarea
Europei, cât și la instaurarea unui sistem de securitate continental eficient. În
acest sens, probabil că primul exemplu ar trebui dat chiar de Societatea
Națiunilor, proiect eșuat însă după doar două decenii.
Fără a intra în istoria proiectelor care au precedat înființarea Uniunii
Europene, vom aminti aici de momentele cele mai semnificative. În primul rând
avem în vedere propunerea făcută de doi italieni, patronul și fondatorul uzinelor
de automobile Fiat, Giovanni Agnelli, și de economistul și universitarul Attilio
Cabiatti în anul 1918. Atunci, în cuprinsul unei lucrări ei au venit cu ideea
înființării unei federații europene în cuprinsul căreia să nu existe briere vamale,
soluție pe care cei doi o considerau mai eficientă decât preconizata Ligă a
Naţiunilor374.
Un pas mai departe face, în anul 1923, Richard Coudenhove-Kalegi, prin
publicarea Manifestului paneuropean375. Noutatea acestei inițiative consta în
lansarea ideii revoluționare pentru acea dată de cetățenie europeană, mai ales
dacă avem în vedere neînțelegerile și tensiunile existente între Franța și
Germania.

374
Giovanni Agnelli, Attilio Cabiatti, Federazione europea o lega delle nazioni,
Torino, 1918.
375
Richard Coudenhove-Kalergi, Pan-Europe, Viena, 1923. Vezi şi ediţia 1988,
apărută la PUF, Paris, sub egida Institutului Universitar de Studii Europene din
Geneva.

181
 Nici diplomații nu au lipsit de la acest efort al celor mai vizionari, iar la
acest capitol trebuie amintit în primul rând omul politic francez Aristide Briand.
În calitatea sa oficială de ministru de Externe, Briand va ține un discurs istoric,
la 5 septembrie 1929, în fața Adunării Societății Națiunilor, vorbind despre
organizarea Statelor Unite ale Europei376. Condițiile istorice se vor arăta însă
potrivnice ideii, iar venirea lui Hitler la putere în Germania, în ianuarie 1933, va
închide discuția pentru o bună perioadă de timp.
Abia după încheirea celui de-al doilea război mondial – deși condițiile nu
erau din cele mai propice datorită politicii agresive a Uniunii Sovietice care a
dus la împărțirea bătrânului continent pe criterii ideologice – s-a putut trece de la
idee la faptă, e drept la început doar în Occident. Din nou, merită subliniat
efortul lui Richard Coudenhove-Kalergi căruia în datorăm organizarea
Congresului de la Zürich, prilej pentru a relansa ideea federală. De notat că
printre cei implicați s-a numărat și Winston Churchill care, în discursul ținut la
18 septembrie 1946, va lansa un apel la unirea statelor libere ale Europei377.
La scurt timp va începe și procesul efectiv pe calea realizării Uniunii.
Primul pas a fost înregistrat în martie 1947, atunci când Belgia, Olanda și
Luxemburgul au anunțat că au pus bazele unei uniuni vamale 378, care va începe
să funcționeze din octombrie același an. Momentul părea favorabil pentru Vest,
iar lansarea de către Statele Unite a Planului Marshall dădea un imbold
federaliștilor. Noi etape se consumă în anii 1948 și 1949, în martie 1948 fiind
semnat Tratatul de la Bruxelles din statele din Benelux, pe de o parte, Marea
Britanie și Franța, pe de alta. Între 7 și 11 mai 1948 are loc Conferința de la
Haga, remarcându-se intervențiile francezului Robert Schumann și a germanului
Konrad Adenauer379, iar ca rezultat concret constituirea Mișcării Europene.

376
Ibidem, p.141.
377
Ibidem, p.143.
378
Pentru istoria construcţiei europene vezi, dintr-o listă bibliografică bogată,
Peter M.R. Stirk, David Weingall, The origins and development of European
Integration. A reader and commentary, New York, 1999.
379
Schumann (1866 – 1963) fusese deportat în Germania în 1940, evadase și se
alăturase rezistenței, fiind premier al Franței în anii 1947 - 1948, în timp ce

182
Astfel, în mai 1949, conform celor convenite anterior la întâlnirea miniștrilor de
Externe de la Londra, la Strasbourg zece state din Vest semnau statutul
Consiliului Europei380. De notat și rolul jucat de Jean Monnet (1888 - 1979), om
politic francez apropiat generalului Charles de Gaulle, care l-a influențat mult pe
Schumann381.
După ce, la 4 mai 1950, Jean Monnet a adresat șefului diplomației
franceze, care era nimeni altul decât Robert Schumann, un Memorandum382, la 9
mai 1950, acesta s-a adresat cancelarului german Konrad Adenauer, propunând o
acțiune comună în domeniul industriei cărbunelui și oțelului. Astfel s-a născut
Declaraţia Schumann383, document ce stă la baza Comunității Europene a
Cărbunelui şi Oţelului.
Tratatul ca atare a fost semnat la 18 aprilie 1951, la Paris, de către Belgia,
Franţa, Germania Federală, Italia, Luxemburg și Olanda384, intrând în vigoare la
la 25 iulie 1952, fiind valabil o jumătate de secol 385. De remarcat că Marea
Britanie a preferat să nu se asocieze acordului.
Pentru atingerea obiectivelor Tratatului, era înființată o Înaltă Autoritate,
al cărei prim președinte a fost ales Jean Monnet. El este cel care, în octombrie
1955, pe baza semnelor pozitive ale primilor ani de activitate ai Comunității, va
pune bazele comitetului de acțiune pentru Statele Unite ale Europei. De
asemenea, după ce comitetul condus de ministrul de externe belgian Paul Henry
Spaak (1899 – 1972) a elaborat un raport primit favorabil de cei șase membri ai

Adenauer (1876 - 1967) va fi cancelarul Germaniei federale între 1949 și 1963.

Vezi Iordan Gh. Bărbulescu, Uniunea Europeană. Politicile extinderii, Tritonic,
2006, p.39.
380
Cel zece țări erau Belgia, Damenarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg,
Marea Britanie, Norvegia, Olanda și Suedia. Vezi textul tratatului www.coe.ro,
cu precizarea că aspectele privind apărarea Occidentului fuseseră deja abordate
cu prilejul constiturii N.A.T.O., cu o lună mai devreme.
381
http://www.historiasiglo20.org/europe/monnet.htm
382
Robert Vaughan, Postwar integration in Europe, Londra, 1976, p.51-55.
383
http://europa.eu/about-eu/basic-information/symbols/europe-day/schuman-
declaration/index_en.htm
384
http://europa.eu/about-eu/eu-history/1945-1959/index_en.htm
385
Textul la Stirk, Weigall, ed., op.cit., p.87-89.

183
CECO386, document în care erau prezentate avantajele unei uniuni vamale, dar și
a unei coordonări politice, s-a trecut la a doua fază a construcției europene.
Este vorba despre semnarea Tratului de la Roma, la 25 martie 1957,
document ce va intra în vigoare la 1 ianuarie 1958387. Acum erau stabilite
principiile care urmau să stea la baza organizării Pieței Comune pentru o
perioadă de 12 ani, cheia de boltă fiind uniunea vamală a celor șase.
Rezultatele concrete atinse de Piața Comună au dat un impuls altor șapte
europene, respectiv Austria, Danemarca, Elveția, Marea Birtanie, Norvegia,
Portugalia și Suedia, care vor semna la 4 ianuarie 1960, la Stockholm, convenția
privind înființarea Asociației Europene a Liberului Schimb 388. Islanda (1970),
Finlanda (1986) și Liechtenstein (1991) se vor alătura ulterior acestei
organizații.
După negocieri complicate, în iulie 1971, guvernul britanic se arăta, în
cele din urmă, de acord cu principiile Pieței Comune, astfel că din ianuarie 1972
Marea Britanie, acompaniată de Danemarca, Irlanda şi Norvegia, a semnat
documentele de aderare, cei patru devenind membri efectiv de la 1 ianuarie
1973. Până la căderea comunismului în Europa, au mai devenit membre ai
Comunității trei state: Grecia, în 1981, Spania și Portugalia, în 1986389.
Alte două evenimente notabile petrecute până la finele războiului rece
sunt reprezentate de primele alegeri directe pentru Parlamentul European,
organizate în iunie 1979, dar, mai ales de semnarea Convenţiei de la Schengen,
din iunie 1985390, care permitea libertatea de circulație a persoanelor în interiorul
Comunității. Aceste prevederi au contribuit la implementarea cu scucces a
Actului Unic European391 care propunea un obiectiv îndrăzneț, crearea unei piețe
interne până în anul 1992. Mai mult, la lucrările Consiliului Europei de la

386
Pierre Gerbet, La construction de l`Europe, Paris, 1994, p.170-195.
387
Vezi Actul final al Conferinței interguvernamentale pentru Piața Comună și
Euroatom, www.ier.ro
388
Stirk, Weigall, ed., op.cit., p.148-149.
389
Ibidem, p.183-224.
390
http://www.historiasiglo20.org/europe/acta.htm
391
Stirk, Weigall, ed., op.cit., p.248.

184
Madrid, din iunie 1985, a fost adoptat planul prezentat de Jacques Delors –
președinte al Comiei Europene între 1985 și 1995 - care prevedea trecerea la
uniunea economică şi monetară392.
Căderea comunismului în Europa a impulsionat decisiv procesul
integrării, astfel că a fost posibilă semnarea unui tratat care punea bazele Uniunii
Europene. În condițiile reunificării pașnice a Germaniei și a instaurării de
regimuri democratic în Europa Est-Centrală, la Consiliul european desfășurat în
decembrie 1991 la Maastricht a fost adoptat Tratatul privind Uniunea
Europeană, documentele fiind semnate în februarie 1992 393. Ratificarea acestui
document de către statele semnatare nu a fost lisită de momente tensionate.
Astfel, în Danemarca a fost nevoie de un al doilea referendum, desfășurat în mai
1993, după ce la precedentul din iunie 1992 majoritatea electoratului danez
(50,7%) se opusese, pentru un vot pozitiv. În fine, după ce parlamentul britanic
și Curtea Constituțională din Germania au avut reacții favorabile, în noiembrie
1993 Tratatul de Maastricht a intrat în vigoare394.
Între timp, la summitul de la Copenhaga, din iunie 1993, şefii de stat şi de
guvern din Uniunea Europeană au admis principiul extinderii către ţările
Europei de Est, pe baza îndeplinirii unor performante economice, prin
respectarea valorilor democratice şi a drepturilor omului. Prin urmare, în martie
1994 erau invitate să se alăture Uniunii Europene, Austria, Finlanda, Norvegia şi
Suedia, care vor deveni membre de la 1 ianuarie 1995. Din luna martie 1995 va
începe să fie aplicată şi Convenţia Schengen privind libera circulaţie a
persoanelor în interiorul Uniunii.
Summitul de la Luxemburg, din decembrie 1997, se va solda cu
deschiderea negocierilor de aderare, cu începere din martie 1998, cu alte zece
state. Este vorba despre Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Slovacia, Slovenia şi Ungaria. Prin cel mai consistent val al extinderii, încheiat
în 2004 cu succes, Uniunea se lărgea considerabil, dar şi problemele ridicate de
392
http://www.eng.notre-europe.eu/011016-2033-Jacques-Delors.html
393
http://www.historiasiglo20.org/europe/maastricht.htm
394
Stirk, Weigall, ed., op.cit., p.XV-XVI.

185
diversitatea de situaţii deveneau tot atâtea argumente în favoarea criticilor şi a
„euroscepticilor”. La 1 ianuarie 2007 au urmat România şi Bulgaria, iar la 1
iulie 2013 prin aderarea Croaţiei numărul statelor membre a ajuns la 28.
Documentele aprobate la Maastricht au fost modificate prin semnarea
Tratatului de la Amsterdam la 2 octombrie 1997, el intrând în vigoare la 1 mai
1999. Scopul pentru care au fost efectuate modificările395 nu a fost atins, astfel că
șefii de stat și de guvern ai Uniunii Europene vor semna un nou tratat la Nisa la
26 februarie 2001.
Tratatul de la Nisa a intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Cea mai
importantă noutate se referea la renunțarea la pe principiul unanimității în luarea
deciziilor și înlocuirea acestuia cu cel al majorității calificate396.
Pasul următor a fost semnarea Tratatului de la Roma privind instituirea
unei Constituții pentru Europa, la 29 octombrie 2004. Acesta nu a intrat în
vigoare fiind respins de Franța (29 mai 2005, 55% voturi împotrivă) și Olanda (1
iunie 2005, 63% contra). În aceste condiții liderii europeni au semnat Tratatul de
la Lisabona, la 13 decembrie 2007397. Deși ratificat de 26 din cele 27 de state,
documentul a provocat emoție atunci când a fost respins prin referendum de
Irlanda, la 12 iunie 2008, fiind nevoie de o a doua consultare a electoratului din
această țară, la 2 octombrie 2009398, pentru un rezultat favorabil. Tratatul de la
Lisabona este în vigoare de la 1 decembrie 2009.
Principalele organisme ale Uniunii Europene sunt Comisia, Parlamentul,
Summitul, Consiliul Uniunii (de miniștri), Curtea de justiție și cele financiar-
bancare399.
Comisia europeană poate fi considerat organismul executiv al Uniunii,
fiind formată din 28 de comisari care reprezintă toate statele membre. Aceasta
are sediul la Bruxelles și se întrunește, de regulă, săptămânal. Comisia este

395
ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_24.pdf
396
ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_15
397
„Jurnalul Oficial al Uniunii Europene”, nr.53, 30 martie 2010, p.1-361.
398
http://ec.europa.eu/news/eu_explained/091003_1_ro.htm
399
http://europa.eu/about-eu/basic-information/eu-presidents/index_ro.htm#3

186
condusă de un președinte ales de Consiliul European (Summitul) și validat de
Parlament. Cel de-al 11-lea președinte a fost ales de la 1 noiembrie 2014 pentru
un mandat de cinci ani în persoana lui Jean Claude Juncker. Creștin-democrat,
specialist în finanțe internaționale, acesta s-a născut în 1954, în Luxemburg.
România este reprezentată în Comisie de Corina Crețu.
Parlamentul european este format din reprezentați ai celor 28 de state
membre, proporțional cu populația fiecăreia, dar nu mai puțin de 6 și mai mult
de 96 de deputați pe țară. În total nu pot fi mai mult de 751 de europarlamentari.
El are un rol foarte important întrucât decide asupra legislației europene, a
bugetului și poate monitoriza celelalte instituții. Parlamentul este organizat pe
grupuri politice, cele mai importante fiind cele ale popularilor și social-
democraților, se întrunește în sesiuni, iar activitatea sa se desfășoară la
Strasbourg, Bruxelles și Luxemburg. Președintele Parlamentului european este
social-democratul Martin Schulz, născut în 1955, în Germania. Mandatul său
expiră în ianuarie 2017.
Consiliul european (summitul) are un rol crucial întrucât stabilește politica
generală a Uniunii Europene. El este alcătuit din șefii de stat sau de guvern din
statele membre, fiind condus de la 1 decembrie 2014 de fostul premier polonez
Donald Tusk400. Întrunirile au loc, de regulă, la Bruxelles, bilunar. De notat că
acest organism nu are putere legislativă.
Consiliul Uniunii Europene este format din miniștrii statelor membri care
coordonează politicile europene. Principalele sale atribuții vizează adoptarea
legislației europene, aprobarea bugetului anual al Uniunii, semnarea de acorduri
între Uniunea Europeană și alte state. Acest organism este prezidat de Înaltul
reprezentant pentru politică externă și securitate comună, iar miniștrii desemnați
să participe diferă de la o ședință la alta în funcție de tematică și interesele
statelor pe care le reprezintă. Fiecare țară asigură președinția Consiliului pe o

Tusk este politician de centru-dreapta, născut la Gdansk în 1957. Mandatul

400

său va expira la 31 mai 2017.

187
perioadă de șase luni, prin rotație. România va avea această sarcină în perioada
iulie – decembrie 2019401.
Curtea de justiție a Uniunii Europene are rolul de a interpreta legislația
europeană402. Având sediul la Luxemburg, această instituțiee este formată din 28
de judecători reprezentând toate statele membre, aleși pentru mandate de șase
ani ce pot fi înnoite o singură dată, cărora li se adaugă nouă avocați generali. Cu
începere de la 12 ianuarie 2007, România este reprezentată de judecătoarea
Camelia Toader.
Banca Central Europeană403 are sediul la Frankfurt pe Main, având rolul de
a administra moneda unică europeană, euro, dar și de a asigura stabilitatea
prețurilor în cadrul Uniunii. Este condusă de un Comitet executiv, format dintr-
un președinte, un vicepreședinte și patru membri.
În ciuda crizei economice mondiale declanșate după anul 2008, precum și
a altor probleme – cum ar fi cele generate de imensele datorii acumulate de
Grecia – Uniunea Europeană a găsit până în prezent mijloacele de a depăși
obstacolele generate de anvergura unei astfel de construcții și poate reprezenta,
pe viitor, un factor de stabilitate pe scena internațională.

V.2. Conflictele din epoca post război rece

După evenimentele istorice din anii 1989 – 1991, care au marcat

încheierea războiului rece, pentru scurt timp iluzia că va urma o lungă perioadă
fără conflicte majore părea că are șanse să devină realitate. Din păcate nu a fost
așa, în numeroase zone de pe Planetă mocnind adevărate vulcane stinse sau doar
adormite. Războiul din Golful Piersic, apoi cel din Iugoslavia, așa-numitele
„conflicte înghețate” sau – în special după 11 septembrie 2001 – terorismul
internațional sunt doar câteva exemple asupra cărora ne vom opri în cele ce
urmează.
401
http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/council-eu/index_ro.htm
402
http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/court-justice/index_ro.htm
403
http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/ecb/index_ro.htm

188
V.2.1. Criza din Golf

Ultimul sfert al secolului din istoria Irakului a fost dominat de dictatura lui
Saddam Hussein404. Născut la Tikrit, în 1937, el va deveni preşedinte în locul
generalului Ahmed Hassan al-Bakr în 1979. Hussein a instituit un regim
personal, bazat pe controlul deplin asupra societăţii prin teroare şi impunerea
unui cult deşănţat al personalităţii. Ascensiunea lui nu poate fi înţeleasă fără
rolul obscur jucat chiar de serviciile secrete americane, care au dorit să facă din
el un adversar redutabil în lupta contra Iranului. Preşedintele irakian a înţeles
foarte bine să exploateze şansa ce i s-a oferit, declanşând lungul război cu
Iranul. Ceea ce nu au înţeles suficient de bine americanii a fost faptul că Saddam
Hussein a rămas tot timpul un antioccidental convins, ataşat valorilor
fundamentalist islamice.
După eşecul din războiul cu Iranul, Saddam Hussein, bazându-se pe
vechile aspiraţii hegemonice ale Bagdadului în zona Golfului Persic şi având
nevoie de un succes care să contribuie la refacerea propriei imagini, dar şi la
impulsionarea economiei prin accesul la bogatele resurse petroliere din sud, a
declanşat un atac surpriză împotriva Kuweitului. La 2 august 1990, o imensă
armată invadatoare de circa 100.000 de soldaţi dădea o lovitură decisivă statului
vecin, şeful acestuia, şeicul Jaber al-Ahmed al-Sabah scăpând doar cu fuga în
Arabia Saudită405.
Calculul preşedintelui irakian se va dovedi însă greşit, reacţia
internaţională fiindu-i, aproape unanim, defavorabilă. Dacă la 7 august primele
trupe americane erau deja desfăşurate în zona Golfului cu misiunea declarată de
a proteja Arabia Saudită, ceea ce era desigur previzibil, Hussein a fost surprins
de faptul că Liga Arabă a dezavuat atacul din Kuweit, mai mult, 12 din cele 20
de state membre vor trimite trupe alături de forţele aliate. Uniunea Sovietică s-a

404
Shiva Balaghi, Saddam Hussein: A Biography, Greenwich Press, 2008.
405
http://militaryhistory.about.com/od/battleswars1900s/tp/The-Gulf-War.htm

189
alăturat şi ea solicitărilor Statelor Unite, astfel că Organizaţia Naţiunilor Unite
va cere Irakului să se retragă. În aceste condiţii, chemarea lui Saddam Hussein la
Jihad nu a avut ecou.
La 29 noiembrie 1990, după ce iniţial mai adoptaseră o rezoluţie în acelaşi
sens, statele membre ale Naţiunilor Unite au cerut imperativ lui Saddam Hussein
să se retragă din Kuweit până la 15 ianuarie 1991, impunând totodată şi
sancţiuni economice. Tentativele de identificare a unei soluţii diplomatice au
eşuat însă în faţa atitudinii ferme a Irakului. Astfel, nici ultima întâlnire de la
Geneva dintre secretarul de stat american James Baker şi ministrul irakian de
externe Tarik Aziz, din 9 ianuarie 1991, nici vizita ultimei şanse întreprinsă de
Javier Perez de Cuellar, secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, la
Bagdad a doua zi, nu au putut evita războiul.
Intervenţia aliaţilor conduşi de Statele Unite a fost declanşată abia după ce
în zona Golfului a fost asigurată o superioritate militară evidentă: circa 500.000
de soldaţi, 3.600 de tancuri şi 1.750 de avioane. Se adăuga folosirea unor arme
de ultimă generaţie aflate în arsenalul american, aşa-numitele smart bomb.
Operaţiunea Desert Storm406 a fost declanşată după expirarea ultimatumului
cuprins în rezoluţia O.N.U. din 29 noiembrie 1990, în noaptea de 16/17 ianuarie
1991.
În faţa superiorităţii evidente a adversarului, Saddam Hussein a preferat
să-şi trimită aviaţia în Iran spre prezervare, luând în schimb decizia de a ataca
Israelul cu rachete Scud de fabricaţie sovietică, la 18 ianuarie, sperând că o
reacţie a Tel Aviv-ului va duce la destrămarea alianţei internaţionale şi că statele
arabe vor răspunde la chemarea războiului sfânt. Calculele dictatorului s-au
dovedit a fi iarăși greşite. Sub presiunea guvernului american, Israelul nu a
răspuns atacului, astfel că Hussein a fost lipsit de pretextul pe care-l aştepta.
Singura reacţie cât de cât eficientă a fost cea a bateriilor antiaeriene irakiene.

406
Ibidem.

190
 După o pregătire aeriană intensă, comandantul trupelor aliate, generalul
american Norman Schwartzkopf407 a dat ordinul de invadare a Irakului, armatele
sale trecând graniţa la 24 februarie. După numai patru zile, Saddam Hussein
cerea pace, reuşind astfel să-şi salveze regimul cu preţul unei înfrângeri
umilitoare. Analiştii consideră că preşedintele George Bush a crezut că dictatura
lui Hussein va fi înlăturată de opoziţia internă sau de grupările etnice şi
religioase care se opuneau guvernului de la Bagdad. Evoluţia evenimentelor a
arătat că el s-a înşelat.
Războiul din Golf a însemnat o premieră şi pentru maniera în care
evenimentele erau aduse la cunoştinţa opiniei publice. Practic, datorită canalului
de ştiri C.N.N. luptele erau transmise în direct, ceea ce a contribuit la
sensibilizarea telespectatorilor care susţineau cauza trupelor aliate.
După ce a reuşit să oprească ofensiva armatei americane, Saddam Hussein
a înăbuşit cu cruzime revoltele kurzilor, din nord, şi ale şiiţilor, din sud, arătând
opiniei publice internaţionale că nu este dispus să facă concesii pe calea
democratizării interne a Irakului. Mai mult, în octombrie 1995, el va organiza un
referendum privind realegerea ca preşedinte, obţinând neverosimilul rezultat de
99,96% din voturi.
Poziţia dură a Bagdadului, dublată de acuzele că Irakul deţinea arme de
distrugere în masă, inclusiv chimice, îl vor conduce pe Hussein la noi episoade
tensionate în raporturile cu Statele Unite. În august 1996, la ordinul
preşedintelui Bill Clinton, aflat în plină campanie electorală pentru alegerile
prezidenţiale din noiembrie, aviaţia americană, sprijinită de cea britanică au
bombardat sudul Irakului. Astfel de acţiuni combinate cu tratative diplomatice
au mai avut loc, cea mai însemnată fiind cea din februarie 2001.

Născut în 1934, generalul era veteran al războiului din Vietnam. După victoria
407

din Irak s-a retras și a decedat în anul 2012. Vezi memoriile sale, Norman
Schwarzkopf, It Doesn't Take a Hero: The Autobiography of General H.
Norman Schwarzkopf, Bantam Books, 2003.

191
 Totuşi, înlăturarea lui Saddam Hussein s-a produs abia după masivul atac
al coaliţiei internaţionale conduse de Statele Unite în 2003 408. Preşedintele
american George W. Bush Jr. reuşea astfel să-l răzbune într-un fel, pe tatăl său
care, în 1991, se oprise la porţile Bagdadului. În decembrie 2003, Saddam
Hussein era capturat, în Irak fiind iniţiat un proces amplu de revenire la
democraţie. Acesta se arată însă a fi unul sinuos şi dificil, complicaţiile etnice şi
religioase fiind dublate de atacurile teroriste ale unor grupări fundamentaliste
care nu se vor împăca cu ocupaţia americană.
Din păcate, nici după alegerile din 2005, care au dus la preluarea puterii
de către o coaliţie, lucrurile nu par să intre prea curând pe făgaşul normal în
Irak. Mai mult, procesul şi executarea lui Saddam Hussein, la 30 decembrie
2006, au determinat reacţii ostile în mediile internaţionale, existând numeroase
indicii în sensul că instanţa nu a asigurat judecarea echitabilă a acuzatului, după
cum şi decizia de a grăbi spânzurarea fostului dictator a generat critici. Nu era
vorba despre îndoieli în privinţa atrocităţilor comise de Saddam Hussein pe
parcursul cât a condus Irakul, cât mai ales despre o procedură incorectă aplicată
acestuia de către instanţă.
Înlăturarea lui Hussein prin forţă a constituit o lecţie în privinţa noii linii
politice adoptate de Statele Unite după 11 septembrie 2001. De altfel, primul
efect a apărut imediat după capturarea dictatorului irakian. La doar câteva zile,
şeful autoritar al Libiei, Muammer al Gaddafii, surprindea plăcut comunitatea
internaţională atunci când anunţa că este dispus să primească inspecţii ale
Naţiunilor Unite care să verifice arsenalul militar şi în special pe cel nuclear de
care dispunea.
Totuşi, pe de altă parte, tot mai multe voci autorizate tind să crititce
rezolvarea acestui tip de probleme doar prin apelul forţă, vremea unui jandarm
mondial fiind, se pare, apusă. De altfel, în anul 2011 Statele Unite au luat
decizia formală de a se retrage din Irak, în speranța că și aici se va putea construi

408
http://www.warchronicle.com/iraq/news/timeline_two_wars.htm

192
un regim democratic. Între timp însă, apariția pericolului reprezentat de gruparea
Statul Islamic pare să împingă din nou Irakul într-o situație explozivă.

V.2.2. Dezmembrarea Iugoslaviei

După căderea comunismului în Europa, regimul a mai supravieţuit în

Iugoslavia pentru o scurtă perioadă. Dacă în timpul lui Iosip Broz Tito ţara era
un exemplu pentru mişcarea de nealiniere şi pentru o poziţie independentă în
cadrul blocului dirijat de Uniunea Sovietică, după 1990, Serbia va rămâne un
bastion al orânduirii socialiste pe continent. Personalitatea care a marcat profund
destinul fostei federaţii iugoslave a fost Slobodan Milosevici 409. Născut în 1941,
activist în cele mai înalte structuri ale Uniunii Comuniştilor din Iugoslavia, el va
fi ales preşedinte al Serbiei în 1989. De pe această poziţie se va confrunta cu
răbufnirea problemei naţionale în Iugoslavia.
Apărut ca stat independent în urma deciziei Conferinţei de pace de la
Paris, din 1919 - 1920, regatul sârbo-croato-sloven, apoi Republica Populară
(Socialistă) Federativă Iugoslavia, era o acumulare de etnii şi religii.
Convieţuiau aici sârbi ortodocşi, croaţi catolici şi bosniaci musulmani, în timp
ce provincia Kossovo era dominată de albanezi. Nemulţumirile acumulate în
perioada interbelică au izbucnit în timpul celui de-al doilea război mondial,
atunci când Croaţia s-a separat şi s-a alăturat Germaniei naziste. Ulterior,
comuniştii conduşi de Tito au găsit resurse să gestioneze conflictul latent, deşi
nemulţumirile faţă de tendinţele autoritare ale sârbilor majoritari erau notorii.
În decembrie 1990, în republicile componente ale Iugoslaviei aveau loc
alegeri. La Belgrad a câştigat, previzibil, Slobodan Milosevici, un adept declarat
al „Serbiei Mari” şi lider al Partidului Socialist, fost comunist. Concepţiile lui
intrau însă în coliziune cu dorinţele slovenilor şi ale croaţilor. Neînţelegerile au
fost stimulate şi de blocarea accesului croatului Stipe Mesic la preşedinţia

409
Adam LeBor, Milosevic: A Biography, Yale University Press, 2004.
Milosevici a încetat din viață în 2006.

193
colectivă a Iugoslaviei, în iunie 1991, de către acelaşi Milosevici. În aceste
condiţii, Slovenia şi Croaţia s-au retras din federaţie. Primul pas a fost făcut de
sloveni, încă din luna iulie, după o serie de incidente cu armata federală ei
reuşind să-şi obţină independenţa410.
În schimb, confruntarea dintre Serbia şi Croaţia s-a soldat cu un război
sângeros, armata sârbă mai bine echipată şi organizată aflându-se în ofensivă.
Când au intervenit forurile internaţionale pentru încheierea unui armistiţiu, în
ianuarie 1992, circa o treime din teritoriul croat era controlat de sârbi. Însă
războiul dintre cele două părţi avea să se dovedească unul minor faţă de
conflictul care va izbucni în Bosnia-Herţegovina.
Republica bosniacă reprezenta un caz extrem de complicat, pe lângă
faptul că nici una din etniile care locuiau aici nu deţinea majoritatea absolută,
adăugându-se realitatea că nu existau nici măcar linii de demarcaţie între
acestea, populaţia fiind amestecată în numeroase enclave. Potrivit datelor
statistice, majoritatea bosniacilor erau musulmani, aceştia fiind urmaţi de sârbi,
care reprezentau 31%, şi de croaţi cu 17%.
În aceste condiţii, în februarie şi martie 1992, guvernul bosniac a
organizat consultări populare în legătură cu viitorul republicii, 63% din locuitori
votând pentru proclamarea independenţei. Deşi Republica Musulmană Bosnia
era recunoscută de Uniunea Europeană şi Statele Unite, la 27 martie, pe
teritoriul locuit de sârbii bosniaci s-a autoproclamat o altă republică. Prin
urmare, Organizaţia Naţiunilor Unite a impus sancţiuni Serbiei la 30 mai 1992.
Embargoul preconizat nu a avut succesul scontat, întrucât Uniunea Sovietică şi
Grecia l-au încălcat, sprijinind în mod deschis regimul de la Belgrad. De altfel,
pe Dunăre vor fi organizate adevărate reţele, menite tocmai a sparge blocada
impusă de comunitatea internaţională.
Situaţia din Bosnia s-a complicat şi mai mult la 3 iulie 1992 prin
proclamarea de către Croaţia a unei republici controlate de Zagreb în
410
Pe larg despre conflictul din fosta Iugoslavie, Holm Sundhausen,
Experimentul Iugoslavia. De la întemeiere la destrămarea statului, Bucureşti,
2003.

194
Herţegovina, aceasta în ciuda faptului că până la acel moment Bosnia şi Croaţia
colaboraseră în lupta contra Serbiei. Pe acest fond, Conferinţa de la Londra, din
august, care trebuia să identifice o soluţie pentru a stopa războiul în Iugoslavia, a
eşuat.
Astfel, în Bosnia se confruntau trei puteri, principalii actori fiind însă
musulmanii conduşi de la Sarajevo de către Alia Izetbegovici, care a avut marele
merit că a reuşit să convingă media internaţională că marii vinovaţi pentru
evenimentele din Bosnia erau sârbii şi guvernul de la Pale condus de sârbul
Radovan Karadzici, care se baza pe o armată bine instruită, comandată de
generalul Ratko Mladici, motiv pentru care era adeptul unei linii dure în
raporturile cu musulmanii şi cu croaţii. Datorită luptelor desfăşurate între părţile
aflate în conflict, în 1992 circa un milion de bosniaci de diferite etnii şi religii
vor fi nevoiţi să-şi părăsească domiciliul. Acest fenomen a fost considerat de
specialişti ca fiind unul de „curăţire etnică”, fiind cel mai amplu pe care Europa
l-a cunoscut după cel de-al doilea război mondial411.
Drama iugoslavă putea fi evitată dacă raţiunea ar fi dominat la Belgrad,
Sarajevo ori Zagreb. Un exemplu pentru maniera diplomatică şi elegantă în care
pot fi soluţionate astfel de evenimente l-a dat statul vecin, Cehoslovacia. Apărut
la finele primului război mondial în condiţii aproape similare cu cele din
Iugoslavia, şi Cehoslovacia a cunoscut fenomenul secesiunii slovace pe fondul
ocupării ţării de către Hitler. Însă, după 1990, cehii şi slovacii au găsit
modalitatea paşnică de a se separa în două republici independente, idee sprijinită
atât la Praga de premierul Vaclav Klaus, cât şi la Bratislava de omologul său
Vladimir Meciar. Pentru succesul operaţiunii finalizate la 1 ianuarie 1993 nu
trebuie însă neglijat nici rolul jucat de ultimul preşedinte al Cehoslovaciei,
Vaclav Havel.
Între timp, comunitatea internaţională căuta soluţii pentru încetarea
conflictului din Iugoslavia. Cel mai important moment l-a constituit anunţarea,
în februarie 1993, a planului conceput de lordul Owen şi de diplomatul american

411
Ibidem.

195
Cyrus Vance potrivit căruia Bosnia urma să fie divizată în zece provincii
autonome, bazate pe principiul afilierii etnice. Discuţiile dintre părţile implicate
vor eşua însă la Washington, la 4 iunie.
Naţiunile Unite au recurs la trimiterea de trupe de menţinere a păcii în
regiunile locuite de musulmanii bosniaci, în 1994. Nici această soluţie nu a dat
rezultatele aşteptate, ajungându-se chiar la confruntări între armata sârbă şi
„căştile albastre” la Bihaci, luptele soldându-se cu capturarea unor soldaţi din
forţa de menţinere a păcii. Această lecţie a fost folosită de comunitatea
internaţională şi a condus la implicarea forţelor N.A.T.O. în conflictul din
Bosnia. După luptele de la Srebenica, din iulie 1995, când serbii au masacrat
apărătorii musulmani, în cele de la Goradze se va implica în mod direct alianţa
nord-atlantică.
Pe acest fond, sub conducerea negociatorului Richard Holbrooke, vor
avea loc discuţiile de la Dayton, statul american Ohio, dintre preşedinţii sârb,
bosniac şi croat, respectiv Slobodan Milosevici, Alia Izetbegovici şi Franjo
Tudjman. Tratativele dintre cei trei preşedinţi se vor dovedi fructuoase, în ciuda
mizei aflate în joc, fiind identificată soluţia păcii în Bosnia-Herţegovina. Un
document în acest sens va fi semnat de părţile implicate în decembrie 1995, la
Paris412.
Pentru Milosevici problemele nu încetau însă. Din 1995, în provincia
Kossovo - locuită majoritar de albanezi -, se va dezvolta o mişcare insurgentă în
fruntea căreia se afla Armata de Eliberare din Kossovo. Pe măsură ce forţa
acesteia creştea, autorităţile de la Belgrad au hotărât, cu începere din 1998, să
trimită armata sârbă în provincie, considerată pe drept cuvânt leagănul
civilizaţiei sârbe medievale.
La 18 octombrie 1998, negociatorul Richard Holbrooke a dat un
ultimatum Serbiei, chemându-l pe Milosevici să găsească o soluţie paşnică. Însă,
dacă semnele normalizării situaţiei nu apăreau, la 6 ianuarie 1999 era
descoperită o nouă groapă comună, la Racak, cu 45 de albanezi. Pe acest fond,

412
http://avalon.law.yale.edu/20th_century/day01.asp

196
negocierile de la Rambouillet, localitate aflată lângă Paris, au eşuat, la fel ca şi
ultima misiune a lui Holbrooke la Belgrad, la 22 martie.
Fără a avea mandatul Organizaţiei Naţiunilor Unite, la 24 martie 1999,
aviaţia nord-atlantică a început bombardarea Serbiei, operaţiune care a durat 72
de zile. Milosevici a răspuns atacurilor N.A.T.O. trimiţând noi trupe în Kossovo,
ceea ce a provocat un adevărat exod în regiune, estimându-se că circa 800.000
de etnici albanezi au părăsit zona. Desigur, pierderi însemnate au fost
înregistrate şi în rândurile civililor sârbi, după cum nu au lipsit nici gafe ale
Alianţei, cum ar fi bombardarea sediului ambasadei Chinei de la Belgrad413.
Pacea a fost intermediată de premierul rus Viktor Cernomîrdin. Potrivit
planului adoptat în iunie 1999, Serbia se angaja să-şi retragă trupele din
Kossovo, pacea urmând a fi asigurată de 50.000 de „căşti albastre”. Totuşi,
pentru regimul Milosevici sfârşitul era aproape, liderul comunist fiind contestat
tot mai mult chiar de sârbi.
La alegerile din septembrie 2000, Milosevici a fost învins de
reprezentantul opoziţiei democratice, Vojslav Kostunica, dar a refuzat să
recunoască scorul contracandidatului său, de peste jumătate din voturile
exprimate. Aceasta a condus la o manifestaţie maraton la Belgrad în urma căreia
Milosevici se va recunoaşte învins, Kostunica fiind proclamat preşedinte la 5
octombrie. Declinul lui Milosevici a fost confirmat şi la alegerile parlamentare
din decembrie, atunci când Partidul Socialist pe care-l conducea a obţinut doar
14% din sufragii.
În urma solicitărilor tot mai insistente ale forurilor internaţionale, în
aprilie 2001, Slobodan Milosevici a fost arestat la Belgrad sub acuzaţia de
corupţie. Ulterior, premierul Zoran Djindjici l-a extrădat pe Milosevici pentru a
apărea în faţa tribunalului penal internaţional de la Haga. Procesul a început la
12 februarie 2002, principala acuzaţie fiind genocidul. Milosevici a murit însă în

413
„New York Times”, 17 aprile 2000.

197
timpul desfăşurării procesului, la 11 martie 2006, astfel încât nu a mai putut
răspunde la cele 66 de capete de acuzare414.
La scurt timp, 21 mai 2006, și Muntenegru și-a proclamat independența, e
drept pe cale pașnică. De asemenea, în urma acutizării crizei din Kossovo și
aceasta și-a proclamat unilateral independența față de Serbia, la 17 februarie
2008415. Aceasta a fost recunoscută până în vara anului 2015 de 108 state, în
frunte cu Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franța, Germania sau
China. În schimb, Rusia a protestat vehement față de eveniment inclusiv la
Organizația Națiunilor Unite.
Destrămarea violentă a Iugoslaviei, dramele umane petrecute, nu sunt,
desigur, doar rezultatul acţiunilor lui Milosevici. Datele problemei sunt mult mai
complicate şi evoluţiile ulterioare, poate chiar probele din procesul fostului
preşedinte, vor aduce noi elemente în ceea ce un specialist de talia lui Holm
Sundhausen a numit „experimentul Iugoslavia”416.
V.2.3. Conflictele înghețate417

Termenul de conflict înghețat are în vedere, în special, situația anumitor

teritorii din cuprinsul fostei Uniuni Sovietice, în special zona Caspică și a
Caucazului, fără a exclude însă și alte regiuni precum Transnistria și chiar Cipru.
În prim planul acestor confruntări a fost și este plasat elementul etnic.
Astfel, tensiunile din sudul Oseției sunt legate de confruntarea dintre
gruzini și locuitorii enclavei numită Oseția de Sud, cu rădăcini încă de pe
vremea Uniunii Sovietice. Pe fondul reformelor inițiate la centru de Gorbaciov,
Frontul Popular al Oseției de Sud, înființat în 1988, cerea la 10 noiembrie 1989
414
Michael J. Kelly, Nowhere to Hide: Defeat of the Sovereign Immunity Defense
for Crimes of Genocide and the Trials of Slobodan Milosevic and Saddam
Hussein, Peter Lang, 2005.
415
Anna di Lellio, The case for Kosova: passage to independence, Anthem Press,
2006.
416
H. Sundhausen, op.cit.
417
Pentru o discuție teoretică vezi Filon Morar, The Myth of Frozen Conflicts, în
revista „ProConcordiam. Journal of European Studies and Defense Issues”,
vol.1, nr.2. june 2010, p.10-17.

198
Consiliului Suprem al Georgiei acodarea statului de republică autonomă pentru
teritoriul pe care-l controla. Cum autoritățile de la Tbilisi nu numai că au refuzat
cererea, dar au adoptat în vara anului 1990 o lege prin care erau dizolvate
partidele regionale, la 20 septembrie 1990 a fost proclamată unilateral Republica
Democratică Oseția de Sud, ca stat suveran în cadrul Uniunii Sovietice418.
În replică, la 11 decembrie 1990, liderul georgian Zviad Gamsahurdia va
declara alegerile din Oseția de Sud ilegale, nerecunoscând autonomia provinciei.
Aceasta a dus la izbucnirea unul violent război între cele două părți în anii 1991
– 1992, soldat cu mii de victime și cu mutări de populație. Abia la 24 iunie 1992
noul președinte georgian Eduard Șevarnadze419 va fi de acord să semneze un
acord de încetare a focului, la Soci, sub auspiciile Rusiei. Situația era însă
departe de a fi rezolvată, mai ales că părți importante ale Oseției de Sud erau
controlate de trupele gruzine. Din acest motiv, cu începere de la 6 noiembrie
1992 în regiune a sosit o misiune de pace și monitorizare a Organizației pentru
Pace și Securitate în Europa (O.S.C.E.).
Războiul a reizbucnit în vara anului 2008420. După o scurtă ofensivă
ordonată de președintele Mihail Saakașvili, la 8 august, capitala Oseției de Sud,
Tskhinvali era ocupată de trupele blindate georgiene. Invocând victimele civile,
trupele ruse, aflate în spatele celor osețiene, au declanșat un puternic contraatac
și au intrat după cinci zile în Tskhinvali. Împreună cu aliații din Abhazia, rușii au
deschis un al doilea front contra Georgiei, obținând succese notabile, inclusiv
ocuparea orașului natal al lui Stalin, Gori.
A fost nevoie de intervenția și medierea șefului statului francez, Nicolas
Sarkozy, în urma eforturilor diplomatice fiind semnat un acord de încetare a
focului la 12 august 2008. Președintele rus Dimitri Medvedev și-a retras trupele,
însă, la 26 august va anunța că recunoaște Abhazia și Oseția de Sud. Aceasta a
418
Vezi Arsene Saparov, From conflict to Autonomy in the Caucasus: The Soviet
Union and the Making of Akhazia, South Osetia and Nagorno Karabakh,
Routledge, 2014.
419
Acesta se remarcase ca unul din colaboratorii apropiați de Mihail Gorbaciov,
îndeplinind funcția de ministru de Externe al Uniunii Sovietice.
420
A. Saparov, op.cit.

199
determinat Tbilisi-ul să rupă relațiile cu Moscova, susținând că cele două regiuni
sunt de fapt sub ocupație militară rusească. Prin urmare, conflictul poate
reizbucni oricând.
Aceasta este și situația Abhaziei, teritoriul locuit majoritar de gruzini, care
în perioada sovietică avea statut de Republică Autonomă. Conflictul cu Georgia
a început în august 1992, în mare fiind respectat scenariul din Oseția de Sud, cu
trupele ruse în spatele secesioniștilor. După mai bine de un an de lupte s-a ajuns
la încheierea unui armistițiu la Soci, fără însă ca problema care a generat
războiul să fie soluționată421.
Nu a fost deci nici o surpriză reizbucnirea luptelor în perioada aprilie –
mai 1998, apoi în septembrie 2001, de această dată fiind implicați și luptători
ceceni alături de cei gruzini. În august 2008, în condițiile luptelor din Oseția de
Sud s-a ajuns la soluția enunțată mai sus, Abhazia fiind recunoscută la rândul ei
de către Rusia422.
Un alt spațiu din zona caucaziană aflat în dispută, de această dată între
Armenia și Azerbaidjan, este Nagorno Karabah. Este vorba despre o enclavă cu
populație majoritară armeană situată în sud-vestul Azerbaidjanului cunoscută
pentru tensiunile interetnice încă din timpul regimului sovietic423.
La 20 februarie 1988, Parlamentul din Nagorno Karabah a votat unirea
regiunii cu Armenia, în condițiile cunoscute ale începutului disoluției Uniunii
Sovietice424. Întrucât atât armenii, cât și azerii doreau să controleze acest
teritoriu, s-a ajuns la dispute care au degenerat în lupte, fiind înregistrate multe
victime civile și lansate, de către ambele părți, grave acuzații privind purificarea
etnică.

421
Ibidem.
422
Dov Lynch, The Conflict in Abkhazia: Dilemmas in Russian 'Peacekeeping'
Policy, „Royal Institute of International Affairs”, February 1998.
423
Pentru o imgine de ansamblu vezi Helene Carrere d`Encausse, op.cit.
424
Ibidem.

200
 La 21 septembrie 1991, Armenia și-a proclamat independența față de
Uniunea Sovietică425, moment în care s-a ajuns și la prima tentativă de pace cu
azerii datorită medierii președintelui rus Boris Elțin și a celui kazah, Nursultan
Nazarbaiev. A fost încheiat chiar un acord, semnat pe lângă cei doi mediatori de
președinții armean Levon Ter-Petrosian și de cel azer Mutalibov. Dispariția
Uniunii Sovietice la finele anului 1991 a creat însă condițiile pentru reizbucnirea
violentă a conflictului armeano-azer.
La începutul anului 1992, Armenia a aderat la Comunitatea Statelor
Independente, sperând să-și asigure securitatea în fața unei posibile alianțe între
Azerbaidjan și Turcia. Drept urmare, elemente din fosta Armată a patra sovietică
au intrat în Stepanakert, unde și-au stabilit cartierul general. Ofensiva trupelor
armene a început încă din februarie 1992 în regiunea Nagorno Karabah, fiind
înregistrate succese importante. În vară se înregistrează și o contraofensivă
azeră, dar după câteva succese notabile în toamnă aceștia pierd inițiativa în
Nagorno Karabah.
După ce întreg anul 1993 este marcat de noi conflicte sângeroase, în 1994
se ajunge la încetarea focului. Sub mediere rusă, la 4 mai 1994 se pune capăt
celor șase ani de război dintre Armenia și Azerbaidjan. Rezultatul final este
recunoașterea de facto a independenței statului Nagorno Karabah cu prețul a mii
de victime și circa un milion de refugiați426.
Tot despre un „conflict înghetat” este vorba și pe malul Nistrului, în
Transnistria. Originile trebuie căutate tot în era sovietică, mai precis în perioada
interbelică. După unirea Basarabiei cu România la 27 martie/9 aprilie 1918,
guvernul sovietic a declarat în repetate rânduri că nu recunoaște votul Sfatului
Țării, motiv pentru care a rupt relațiile diplomatice cu România și a blocat
tezaurul trimis spre păstrare la Moscova. În plus, prin intermediul Internaționalei
III a fost sprijinită mișcarea comunistă din România, iar între 16 și 18

425
D.Nohlen, F. Grotz, C Hartmann, Elections in Asia: A data handbook, vol.I,
p329-332, New York, 2001.
426
André Widmer, The Forgotten Conflict - Two Decades after the Nagorno-
Karabakh war, New York, 2013.

201
septembrie 1924 este orchestrată revolta de la Tatar Bunar, înnăbușită datorită
intervenției prompte a autorităților de la București 427. În replică, la 12 octombrie
1924 în stânga Nistrului este înființată Republica Autonomă Sovietică Socialistă
Moldovenească, cu capitala la Balta428. În conformitate cu prevederile Tratatului
de pace de la Paris, din 10 februarie 1947, Basarabia trecea în componența
Uniunii Sovietice.
Peste mai bine de șase decenii, în contextul reformelor inițiate de Mihail
Gorbaciov și la Chișinău se observă o mișcare reformatoare, precum și o
renaștere a mișcării naționale. Un moment de cotitură este adoptarea oficială a
limbii moldovenești, cu folosirea grafiei latine, la 31 august 1989. Tentativele
Moldovei de afirmare independentă au deranjat Moscova care a apelat din nou la
Transnistria, zonă în care staționa Armata 14, astfel că, la 2 septembrie 1990 la
Tiraspol a fost proclamată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească
Transnistreană.
Conflictul pe malul Nistrului a izbucnit la 3 noiembrie 1990, la Dubăsari,
fiind implicate trupele ale Ministerului de Interne al Moldovei 429 și forțe
transnistrene susținute de elemente din Armata 14 a Uniunii Sovietice.
Evenimentele s-au precipitat mai ales că, la 27 aprilie 1991, Parlamentul de la
Chișinău a adoptat drept steag național tricolorul, imnul „Deșteaptă-te române!”
și numele de Republica Moldova. De acum consemnăm momentul de vârf al
luptelor de pe malurile Nistrului.
După ce autoritățile de la Chișinău au înființat un Minister al Apărării, la
17 Martie 1992, s-a constatat amestecul clar al Rusiei prin discursul rostit la
Tiraspol, la 5 aprilie 1992, în fața a circa 5.000 de oameni, de către
vicepreședintele rus Ruțkoi care a îndemnat la proclamarea independenței
Transnistriei. În aceste condiții la 21 iulie 1992 a fost semnat armistițiul care

427
Ludmila Rotari, Mişcarea subversivă din Basarabia în anii 1918 - 1924,
București, 2004, p.242-244.
428
Ibidem, p.263.
429
Aceasta în lipsa unei armate proprii a Republicii Moldova.

202
punea capăt conflictului, de către președintele rus Boris Elțîn și cel moldovean
Mircea Snegur430.
Deși nu face parte din arealul fostului Imperiu sovietic, Insula Cipru se
confruntă de peste patru decenii cu secesiunea. În 1974, partea de nord a fost
ocupată de trupele turcești, sub pavăza cărora a fost proclamată Republica Turcă
a Ciprului de Nord. În acest caz vorbim de fapt de o prelungire a conflictului
istoric dintre greci și turci, acutizat după primul război mondial.
Insula Cipru s-a aflat sub mandat britanic până la proclamarea
independenței la 16 august 1960. Din acest moment, potrivit prevederilor
inserate în Constituția noului stat, pentru a menține un echilibru între ciprioții
greci și cei turci, țara era condusă de un președinte grec și un vicepreședinte
turc431.
În ciuda măsurilor luate, la 21 decembrie 1963, în capitala Nicosia au
izbucnit lupte între cele două grupuri etnice, caare s-au răspândit apoi în toată
țara. A fost nevoie de intervenția unor trupe de menținere a păcii, formate din
britanici, greci și turci, pentru a se încheia armistițiul din 27 decembrie. Pacea
era totuși una fragilă, astfel că următorul deceniu este presărat cu tot felul de
negocieri, inclusiv cu implicarea Națiunilor Unite.
Totul s-a precipitat în vara anului 1974. La 15 iulie, șeful statului
arhiepiscopul Makarios este răsturnat în urma unei lovituri de stat de către Nikos
Sampson432. Întrucât Marea Britanie a evitat să se amestece în desfășurarea

430
Vezi memoriile fostului ministru de Interne al Republicii Moldova, Ion
Costaș, Transnistria 1989-1992. Cronica unui război «nedeclarat», București,
2012.
431
Aceasta în condițiile în care sondajele arătau că grecii reprezintă 74% din
populație, față de 18% turci.
432
În aprilie 1967 în Grecia puterea a fost preluată de o juntă militară, care, în
1973, l-a considerat pe Nikos Sampson un om de mână forte, mai capabil să
reziste turcilor decât era Makarios. Arhiepiscopul a scăpat din Cipru cu ajutorul
britanicilor. În iulie 1974, chiar în timpul evenimentelor din Cipru, junta de la
Atena a fost răsturnată, fiind instalat un guvern civil condus de Constantin
Karamanlis. În aceeași zi, la Nicosia, Nikos Sampson a fost înlocuit de Glafcos
Clerides care a preluat atribuțiile președintelui în lipsa lui Makarios. Despre
Grecia în perioada juntei coloneilor, 1967 – 1974, vezi pe larg C. M.

203
evenimentelor, la 20 iulie președintele turc Bülent Ecevit a ordonat trupelor sale
să invadeze partea de nord a Ciprului. La 22 iulie, la Geneva începeau discuții
trilaterale între Grecia, Turcia și Marea Britanie. Turcii au propus formula unui
stat federal, fiind refuzați de arhiepiscopul Makarios care dorea menținerea
unității insulei.
Au urmat două decenii de negocieri sterile, în ciuda implicării mai multor
secretari generali ai Organizației Națiunilor Unite. Situația s-a schimbat însă
după ce Consiliul European desfășurat la Corfu, în zilele de 24 – 25 iulie 1994, a
confirmat includerea Ciprului în următorul val de state ce vor adera la Uniunea
Europeană. La scurt timp, la 5 iulie, Curtea Europeană de Justiție a impus
restricții la importurile din Ciprul de Nord controlat de turci. Mai mult, potrivit
unei decizii a Curții Europene a Drepturilor Omului, din decembrie 1996, Turcia
era considerată putere ocupantă în Cipru. La 1 mai 2004, Cipru a devenit stat
membru al Uniunii Europene
, iar existența a două state cipriote pentru o lungă perioadă de timp pare o
433

certitudine.

V.2.4. Orientul Apropiat

Problema principală a regiunii la cumpăna dintre milenii era legată de

lupta pentru crearea unui stat palestinian independent. În fruntea acestei mișcări
s-a aflat Organizația pentru Eliberarea Palestinei, condusă de Yasser Arafat.
Urmare a primei Intifade declanșate în 1987, s-a ajuns la negocieri directe cu
Israelul, moderate de președintele american Bill Clinton. În urma lor, la 13
septembrie 1993 era semnat acordul de la Oslo de către Yitzhak Rabin, Yasser
Arafat și Bill Clinton.

Woodhouse, The Rise and Fall of the Greek Colonels, Londra, 1985.
433
Pentru o imagine de ansamblu a situației din Cipru vezi Clement Dodd, The
History and Politics of the Cyprus Conflict, Palgrave Macmillan, 2010.

204
 Potrivit documentului434, Israelul recunoștea Organizația condusă de Arafat
și se angaja să se retragă din West Bank și Fâșia Gaza, unde urmau să fie
organizate alegeri libere pentru crearea unui Consiliu local. Desigur, în schimb
O.E.P. dădea asigurări că renunță la orice formă de terorism. Acordul a fost
completat în 1995 tot la Oslo.
Pentru eforturile depuse în vederea instaurării păcii în Orientul Apropiat,
în 1994, Yitzhak Rabin, Yasser Arafat și Shimon Peres au primit premiul Nobel
pentru pace. Din păcate, la 4 noiembrie 1995, Rabin 435 era asasinat de un
extremist, plătind prețul pentru semnarea acordului de la Oslo.
Cu toate că pași concreți au fost făcuți pentru respectarea acordului de la
Oslo, trebuie subliniat că evoluția în zonă a fost complicată de cea de-a doua
Intifadă, de atacuri teroriste sau de raiduri ale armatei israeliene. O evoluție mai
pozitivă s-a observat începând din august 2010, pigmentată însă de momente
tensionate. Instabilitatea politică și războiul din Liban, acțiunile Hamas sau
Hezbollah, sunt alți factori care complică situația și împiedică instaurarea unei
păci durabile între Israel și Palestina.

V.2.5. „Primăvara arabă”436

Sintagma cuprinde valul de mișcări violente care a lovit teritoriile arabe

de la Marea Mediterană, începând din Africa de nord, până în Siria, după data de
18 decembrie 2010. Amploarea fenomenului este conferită de răsturnarea
regimurilor politice din Tunisia, Libia, Egipt și Yemen, precum și de
frământările violente din alte state, cel mai elocvent exemplu fiind Siria. Poate
434
http://avalon.law.yale.edu/20th_century/isrplo.asp
435
Vezi impresionanta biografie a premierului israelian,
http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/biography/rabin.html
436
Fiind vorba de evenimente recente sunt puține monografii pe această temă,
sursa principală fiind oferită de fluxurile de știri ale marilor trusturi de presă
internațională. Vezi Jason Brownlee, Tarek Masoud, Andrew Reynolds, The
Arab Spring: the politics of transformation in North Africa and the Middle East,
Oxford University Press, 2013 și Hamid Dabashi, The Arab Spring: The End of
Postcolonialism, Macmillan, 2012.

205
de aceea, mulți comentatori politici au comparat fenomenul cu Europa anului
1989. Cauzele acestuia stau în formele politice din statele afectate, regimuri
dictatoriale sau autoritare, rămase în urma evoluțiilor internaționale.
Dincolo de problemele comunei zonei, fiecare stat a generat o serie de
cauze specifice. Astfel, totul a început în Tunisia la 18 decembrie 2010,
tensiunile fiind detonate de un gest disperat de potest al unui mărunt comerciant.
De aici au început ample manifestări de stradă împotriva președintelui Zineddine
Ben Ali, aflat la putere de 23 de ani. În ianuarie, incapabil să stăpânească
situația, Ben Ali s-a văzut nevoit să fugă în Arabia Saudită. În urma sa s-a
instaurat instabilitatea politică, fostul partid de guvernământ fiind obligat să
renunțe la putere.
Drept urmare, la 23 octombrie 2011 au fost organizate alegeri libere
câștigate de partidul islamist, care a obținut 37% din voturi. Cu acest prilej 42 de
femei au pătruns în Adunarea constituantă.
Fuga lui Ben Ali a avut ecouri nu doar în Tunisia, ci și în Egipt. La 25
ianuarie 2011 începea în Piața Tahrir din Cairo un miting maraton de 18 zile
împotriva președintelui Hosni Mubarak437, nevoit să cedeze puterea la 10
februarie în mâinile vicepreșdintelui Omar Suleiman. În fapt puterea era preluată
de armată care a dizolvat Parlamentul și a suspendat Constituția. Mubarak a fost
condamnat la închisoare pe viață.
În locul său a fost ales Mohamed Morsi prin votul Curții Constituționale.
Îndepărtarea lui Mubarak nu a rezolvat însă problemele din Egipt, la 22
noiembrie 2012 fiind reluate protestele violente de stradă. În urma noului val de
manifestări, Armata l-a răsturnat pe Morsi 438 de la putere la numai un an după ce
preluase funcția supremă în stat, fiind considerat incapabil să gestioneze marile

437
Mubarak era la putere din 1981, devenind președinte imediat după asasinarea
lui Anwar el-Sadat.
438
Morsi a fost ulterior condamnat la moarte pentru implicarea în evenimentele
din 2011, http://www.usatoday.com/story/news/world/2015/06/16/former-
egyptian-president-morsi-sentenced/28796565/

206
probleme ale țării. Prin urmare, situația în Egipt este departe de a-și găsi o
soluționare, fiind de așteptat noi convulsii sociale și politice.
Cea mai spectaculoasă răsturnare de la putere s-a petrecut însă în Libia,
condusă dictatorial de 42 de ani, de colonelul Muammar al Gaddafi 439. Protestele
au început la 15 februarie 2011 și s-au transformat repede într-un război civil.
După ce, la 17 martie, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite
adopta o rezoluție în vederea luării tuturor măsurilor necesare pentru protejarea
populației civile, la 19 martie Statele Unite, Marea Britanie și Franța au început
să bombardeze pozițiile lui Gaddafi.
Spre finele lunii august forțele de opoziție au reușit să ocupe capitala
Tripoli, continuând ofensiva asupra pozițiilor pe care colonelul le mai controla
încă. La 20 octombrie, Gaddafi era ucis la Sirte în urma unui puternic
bombardament aerian. Astfel putea începe și în Libia un proces de tranziție spre
democrație.
Tot în ianuarie 2011 au început și protestele din Yemen 440. Aici
nemulțumirile la adresa președintelui Ali Abdullah Saleh se manifestau încă din
2009, dar au devenit virulente cu prilejul marii adunări din 29 ianuarie din
capitala Sanaa. După luni de proteste a avut loc o tentativă de asasinare a
președintelui, care a scăpat cu viață, plecând în Arabia Saudită.
Reîntors în țară la 23 septembrie 2012, Saleh a fost în cele din urmă
nevoit să accepte votul Parlamentului și să cedeze definitiv puterea la 27
februarie 2013.
Proteste împotriva regimului lui Bashar al-Assad441 din Siria au început din
26 ianuarie 2011. Nemulțumirile erau generate și de faptul că țara era condusă
439
Ronald Bruce St.John, Libya: From Colony to Revolution, Oxford, 2012.
440
Pentru o analiză a complicatei situații din Yemen, vezi T. Masoud, A.
Reynolds, op.cit.
441
Siria a fost condusă timp de trei decenii de Hafez al-Assad (1971 - 2000).
După un scurt intermezzo de câteva luni, în care funcția supremă a fost deținută
de Abdul Halim Khaddam, și el un apropiat al familiei al-Assad, din vara anului
2000, fiul lui Hafez, Bashar, a preluat funcția supremă în stat, asigurând o
continuitate aproape dinastică. Vezi David Lesch, Syria: The Fall of the House
of Assad, Yale University Press, 2012.

207
de aceeași familie de patru decenii, dar, în acest caz situația este mult complicată
datorită interferenței de interese a marilor puteri, astfel încât este dificil de făcut
o prognoză cu șanse mari de reușită în privința Siriei.
Cert este că președintele Bashar al-Assad a rezistat timp de patru ani
presiunilor la care a fost supus și a reușit să controleze situația internă în ciuda
revoltei armate a opoziției. Iar pentru ca datele problemei să fie și mai greu de
gestionat trebuie să amintim aici și de implicarea unor grupe de luptători ai
Statului Islamic442.

V.2.6. Criza din Ucraina

Ucraina reprezenta a doua putere a fostei Uniuni Sovietice, la prăbușirea

fostului imperiu Parlamentul de la Kiev votând, la 24 august 1991, independența
Republicii. Actul a fost validat de un masiv vot popular la 1 decembrie 1991, iar
la finalul anului vom regăsi Ucraina alături de Rusia și Belarus ca fondatoare ale
Comunității Statelor Independente443.
Perioada de tranziție spre opțiunea euro-atlantică a Ucrainei a fost
asigurată de președinții Leonid Kravciuk (1991 – 1994) și Leonid Kucima (1994
- 2004), tendința de îndepărtare de Rusia fiind tot mai evidentă spre finalul
mandatului lui Kucima, care s-a confruntat inclusiv cu puternice manifestări ale
opoziției. Astfel, alegerile din noiembrie 2004 s-au desfășurat într-un context
agitat și radicalizat, tabăra pro-europeană fiind reprezentată de Viktor Iușcenko,
în timp de Kucima l-a sprijinit direct de Viktor Ianukovici pe care-l considera un
continuator al politicii de alianță cu Moscova.

442
Desigur, aici trebuie să avem în vedere și geopolitica regiunii, unde în care se
confruntă interese din cele mai diverse.
443
Documentul a fost semnat la Belovej, lângă Minsk, de președinții rus Boris
Elțîn, ucrainean Leonid Kravciuk și de cel al Sovietului Suprem din Belarus
Stanislav Șușkevici, marcând finalul Uniunii Sovietice.

208
 Alegerile au fost marcate de acuzațiile aduse de opoziție privind fraudarea
votului final, astfel că în perioada noiembrie 2004 – ianuarie 2005 la Kiev au loc
puternice manifestații cunoscute sub sintagma de revoluție portocalie 444, în urma
cărora la 3 decembrie Curtea Supremă nu va valida scrutinul din noiembrie,
provocând o nouă chemare a electoratului la urne pentru data de 26 decembrie
2004. De această dată, victoria lui Iușcenko, cu 52%, a fost clară și a deschis o
etapă de negocieri directe cu Uniunea Europeană și NATO.
Totuși, alegerile din 2010 vor oferi surpriza alegerii lui Viktor Ianukovici
ca președinte care, la 21 noiembrie 2013, va suspenda pregătirile pentru
semnarea acordului de asociere la Uniunea Europeană, declanșând noi proteste
la Kiev, cunoscute drept Euromaidan. Sub presiunea manifestanților, la 22
februarie 2014, Ianukovici fuge din Kiev, deschizând calea pentru alegeri
anticipate. Acestea au loc la 25 mai 2014 și sunt câștigate de candidatul Petru
Poroșenko, adept al acordurilor euro-atlantice.
Din păcate, la data alegerii lui Poroșenko, țara se confrunta deja cu o
puternică mișcare separatistă a forțelor pro-ruse. Declanșate în Crimeea, care la
18 martie 2014 va fi deja anexată Rusiei, luptele se vor extinde în zonele
rusofone din est și sud, cele mai puternice confruntări fiind semnalate la Donețk
și Lugansk. S-a ajuns inclusiv la mediere internațională, la 11 februarie 2015
având loc un summit la Minsk cu participarea lui Petru Poroșenko și Vladimir
Putin, în prezența cancelarului german Angela Merkel și a președintelui francez
François Hollande. Deși s-a decis încheierea unui armistițiu, situația a rămas
tensionată.
Criza din Ucraina este complicată în primul rând de faptul că estul țării
este practic sub controlul forțelor proruse, care sunt bine aaprovizionate și
echipate și care, în plus, beneficiază și de suportul populației rusofile.

Andrew Wilson, Ukraine's Orange Revolution, Yale University Press, 2006 și

444

Anders Aslund, Michael McFaul, Revolution in Orange: The Origins of

Ukraine's Democratic Breakthrough, Carnegie Endowment for International
Peace, 2006.

209
V.3. Terorismul

Fără îndoială, opinia publică mondială a fost șocată la 11 septembrie

2001, atunci când Statele Unite ale Americii erau atacate de o grupare teroristă
care a reușit să obțină prăbușirea trunurilor gemene de la World Trade Center din
New York. Nu utilizarea unor metode teroriste 445 era noutatea, ci maniera de
acțiune. Americanii erau de mult în gardă față de acțiunile unor grupări teroriste,
iar ambasadele lor fuseseră deja ținta unor atentate sau agresiuni, exemplele cele
mai cunoscute fiind Teheran și Beirut. De asemenea, inițiativele unor grupări
teroriste care operau în numele unor formațiuni extremiste, care doreau mai ales
să impună secesiunea unor teritorii, erau bine cunoscute. La 11 septembrie 2001
datele problemei erau cu totul altele.
Preliminariile trebuie căutate la 26 februarie 1993, atunci când un atentat
a zguduit America. La ora prânzului, o încărcătură a fost detonată lângă
celebrele turnuri gemene de la World Trade Center din New York, inaugurate în
1972, o adevărată efigie a metropolei. Planul a fost pus la cale şi dus la
îndeplinire de o echipă condusă de Ramzi Yousef, un musulman fundamentalist.
Deşi efectul nu a fost cel aşteptat de terorist, la acea oră în clădiri aflându-se
circa 55.000 de persoane, totuşi au fost înregistrate şase victime, iar panica a
cuprins întreaga zonă. După mai bine de opt ani 446, o nouă lovitură avea să se
dovedească fatală complexului care domina, prin cele 110 etaje ale sale,
Manhattanul.
Potrivit informaţiilor furnizate de serviciile secrete americane, creierul
operaţiunii de la 11 septembrie 2001 era acelaşi care organizase şi primul atentat
445
Armand Blin, Gérard Chalvard, Histoire du terorisme: De l`Antiquité á Al
Qaida, Poche, 2006.
446
Între timp au fost înregistrate și alte atentate între care amintim pe cele din
Arabia Saudită, de la Ryad (13 noiembrie 1995) și Dhahran (25 iunie 1996),
dublul atentat din 7 august 1998 de la ambasadele Statelor Unite din Nairobi
(Kenya) și Dar es Salaam (Tanzania), soldat cu 224 de victime, precum și
incidentul cu nava USS Cole aflată în Golful Aden, în urma căruia la 12
octombrie 200 au decedat 17 marinari americani. Vezi o sinteză în ”Le Monde”,
5 mai 2005.

210
de la World Trade Center. Este vorba despre Osama Bin Laden, un milionar
saudit născut în 1947, crescut în spiritul Jihadului, care se evidenţiase în timpul
invadării Afganistanului de către Uniunea Sovietică. Până în 1989 el a organizat
numeroase acţiuni împotriva invadatorilor, iar în 1988 va pune bazele
organizaţiei Al-Qaeda care se va implica apoi într-o campanie teroristă anti-
occidentală şi, mai ales, anti-americană447.
Planul atacurilor de la 11 septembrie 2001 era unul pe care numeroase
filme de serie de la Hollywood îl prezentaseră deja. Patru avioane de pasageri au
fost deturnate şi transformate în veritabile rachete, din care două au fost
îndreptate spre World Trade Center din New York, unul spre Pentagon, ultimul
prăbuşindu-se lângă Pittsburgh. Efectul cel mai spectaculos a fost obţinut la cele
două turnuri gemene, impactul cu cel de-al doilea avion şi colapsul imenselor
clădiri de 110 etaje fiind transmis în direct de toate canalele de televiziune din
lume. La scurt timp, clădirea Pentagonului, sediul comandamentului armatei
americane, va fi şi ea avariată tot în urma prăbuşirii controlate a unui avion. Au
fost înregistrate câteva sute de victime inocente.
Atentatele de la 11 septembrie 2001 au schimbat profund maniera de
abordare a problemei terorismului. După această dată, amenințările de aacest tip
au trecut în rândul pericolelor majore cu care se confruntă omenirea, având în
vedere caracterul organizat, transnaţional al marilor reţele. Întrucât informaţiile
autorităţilor americane au convers spre Osama Bin-Laden şi Al-Qaeda, la 20
septembrie președintele George Bush anunța în fața Congresului Statelor Unite
că a declarat răboi terorismului448.
Pentru că Osama Bin Laden se afla sub protecția regimului de la Kabul,
care a refuzat să-l predea autorităților americane, la începutul lunii octombrie
2001, unități ale armatei Statelor Unite vor declanşa o puternică ofensivă asupra
Afganistanului. Până la sfârşitul anului, talibanii erau nevoiţi să capituleze,
puterea fiind preluată de un lider al comunităţii Pashtun, Hamid Kharzai, căruia

447
A. Blin, G. Chalvard, op.cit.
448
Pierre Sicard, Chronologie des Etats-Unis, Editions Points, 2011, p.244.

211
îi va reveni dificila misiunea de a organiza tranziţia spre democraţie. După un
deceniu, principalul suspect pentru atentatele de la 11 septembrie, Bin-Laden, a
fost localizat de trupele de elită americane și ucis în urma unei acțiuni top secret,
la 1 mai 2011449.
Importanţa celor petrecute la 11 septembrie 2001 depăşeşte cu mult
graniţele Statelor Unite450. După această dată se poate considera că s-a creat un
front al statelor democratice care luptă pentru combaterea terorismului nu doar
prin prevenirea unor noi atentate, ci prin iniţierea unor ample acţiuni prin care se
urmăreşte lovirea bazei şi limitarea suportului pe care organizaţiile de tip terorist
îl primeau din partea unor state. Ultimele evoluţii internaţionale arată clar că,
deşi este un proces complex, lupta împotriva terorismului reprezintă o prioritate
pe agenda marilor puteri. Aceasta cu atât mai mult că Spania, Marea Britanie și
Franța vor fi ele ținta unora atentate.
Joi, 11 martie 2004, zece explozii au fost înregistrate în patru gări din
jurul Madridului la oră de vârf, între 7,39 și 7,42. S-au înregistrat 199 de morți și
circa 150 de răniți. Primele suspiciuni ale autoritților au fost îndreptate cître
mișcarea separatist bască ETA, dar apoi această pistă a fost abandonată, exitând
mai multe indicii că este vorba despre implicarea Al Qaeda.
După Spania, la 7 iulie 2005 era lovit Londra, vizat fiind tot sistemul de
transport în comun, metroul fiind extrem de aglomerat la ora exploziilor, 8,49.
Momentul ales de teroriști venea imediat după ce capitala Angliei fusese
nominalizată ca organizator al Jocurilor Olimpice din 2012, iar în Scoția se
desfășura summitul G8.
La 7 ianuarie 2015 are loc atacul de la sediul din Paris a revistei satirice
„Charlie Hebdo”, care publicase caricaturi cu profetul Mahomed. La orele
11,30, Siad Kouachi și Cherif Kouachi deschid focul și împușcă 12 persoane,

„Le Monde”, 2 mai 2011.

449

Sigur, nu au lipsit nici teoriile privind o conspirație a serviciilor secrete și a

450

unor forțe oculte în privința celor petrecute pe 11 septembrie 2001. De exemplu,

vezi Giulietto Chiesa, ed., Zero. De ce versiunea oficială despre atacul de la 11
septembrie este un fals, Bucureşti, 2007.

212
după care reușesc să fugă. Vor fi uciși de trupele speciale în nordul Parisului
după 54 de ore.
La scurt timp, la 18 martie 2015, are loc atentatul terorist la Muzeul Bardo
din Tunis, în urma căruia sunt înregistrația 19 morți – din care 17 străini - și zeci
de răniți. Autorii sunt doi tunisieni, Saber Khachnaoui și Yassine Labidi,
apropiați de jihadiști451.
Lunga serie a actelor teroriste, din care noi am reținut doar pe cele mai
importante, coincide și o regrupare în rândul atentatorilor. Astfel, după
eliminarea lui Bin Laden și înlăturarea de la putere a lui Saddam Hussein, noi
forțe se afirmă prin acțiunile îndreptate împotriva Occidentului, sub pretextul
Jihaddului. Sunt luați ostateci pentru eliberarea cărora se cer importante
revedincări, iar în cazul în care nu se ajunge la un acord aceștia sunt decapitați
potrvit unui scenariu care urmărește obținerea unor efecte de ordin psihologic și,
cu precădere, instaurarea fricii.
Din rândul acestor organizații se distinge în ultimul timp Statul Islamic,
autoproclamat la 29 iunie 2014 pe teritorii din Irak și Siria 452. Gruparea în
discuție, cunoscută sub acronimul ISIS (Isamic State of Irak and Levant)453, are la
origini inițiativa unui apropiat al lui Osama Bin Laden, Abu Musad al Zarqawi,
ucis la rândul lui în 2006454.
Autoproclamarea Statului Islamic în anul 2014 a contribuit la o
revigoarare a acțiunilor cu caracter terorist. Un important a revenit liderului care
a condus organizația, Abu-Bakr al Baghdadi, din vara anului 2014 și până la 27
aprilie 2015455. Acțiunile Statului Islamic beneficiază din plin și de starea de

451
Le Monde, 20 martie 2015, p.1-2. După câteva luni Tunisia va fi lovită din
nou, de această dată atentatul vizând turiști străini.
452
http://nationalinterest.org/feature/the-isis-chronicles-history-10895
453
Vezi o foarte recentă apariție pe această temă semnată de Patrick Cockburn,
The Rise of the Islamic State, Verso, 2015.
454
Jean Claude Brisard, Zarqawi. Noua faţă Al-Qaeda, Bucureşti, 2005.
455
La 27 aprilie 2015, liderul statului islamic a decedat în urma rănilor provocate
în cursul unui raid aerian care avusese loc în martie,
http://ibnlive.in.com/news/islamic-state-chief-abu-bakr-albaghdadi-is-dead-
claims-radio-iran/542400-2.html

213
instabilitate din nordul Africii și Orientul Apropiat și Mijlociu. Implicarea tot
mai activă a Turciei începând din iulie 2015 ar putea contribui la slăbirea
bazelor grupării teroriste.

Partea II
Viața politică în principalele state ale lumii

Capitolul I
Europa

I.1. Rusia

Imperiul ţarist a oferit condiţiile propice pentru izbucnirea, pe fondul

primului război mondial, a ultimei mari revoluţii burgheze din istorie, dar şi a
celei dintâi izbânzi comuniste de durată456. La 12 martie 1917, prinţul George
Lvov prelua conducerea unui guvern provizoriu, în care ministru de externe era
Paul Miliukov, în timp ce socialistul Aleksandr Kerensky asigura departamentul
justiţiei, reuşind să impună abdicarea ultimului ţar, Nicolae II, la 15 martie. Deşi
autocratul încercase să salveze monarhia în favoarea fratelui său, cursul istoriei
456
Leonard Schapiro, Les revolutions russes de 1917. Les origins du
communisme moderne, Flammarion, 1984. Vezi și Richard Pipes, Scurtă istorie
a revoluției ruse, Humanitas, 1998, p.82-99.

214
era ireversibil, astfel că succesorul desemnat, Mihail, îi va urma exemplul a
doua zi457.
Preluând puterea, guvernul provizoriu va răspunde cerinţelor societăţii şi
va inaugura o epocă de reforme. Sunt recunoscute libertăţile civice şi egalitatea
tuturor cetăţenilor pe un fond revoluţionar fără precedent. Mai mult, sunt făcuţi
paşi semnificativi în plan extern prin recunoaşterea independenţei Finlandei în
cadrul Federaţiei ruse (21 martie) şi a Poloniei, precum şi autonomia Estoniei la
12 aprilie. În plan intern, la 30 aprilie, noile autorităţi vor anunţa intenţia de a
proceda la o reformă agrară radicală prin confiscarea moşiilor ţarului şi a celor
bisericeşti, eveniment lăsat totuşi la latitudinea viitoarei Adunări constituţionale.
În ciuda acestor succese, guvernul provizoriu se va confrunta cu puternica
opoziţie a sovietului de la Petrograd, cu care împărţea puterea, în chestiunea
spinoasă a continuării războiului alături de aliaţi. Pe acest fond, se va produce
revenirea lui Lenin458, liderul mişcării bolşevice, din Elveţia la Petrograd. Născut
la 22 aprilie 1870, la Simbirsk, pe Volga, pe adevăratul nume Ulianov, el făcea
parte dintr-o familie de revoluţionari, fratele său Alexandru fiind implicat în
tentativa de asasinare a ţarului Alexandru II, din 1887. După 1900, cu excepţia
unui scurt interstiţiu între 1905 - 1906, Lenin a trăit în exil revenind în Rusia
abia la 16 aprilie 1917.
Interesant este faptul că el a beneficiat de sprijinul tacit al germanilor care
sperau că astfel vor fi subminate angajamentele guvernului de a continua
războiul. În ceea ce-l privea, Lenin era adeptul preluării imediate a puterii de
către soviete, a încheierii păcii şi a legiferării deîndată a reformei agrare. De
altfel, a doua zi după revenirea în patrie, el va face cunoscute celebrele Teze din
aprilie459.

457
Pentru istoria sinuoasă a anului 1917 vezi pe larg, Rene Girault, Marc Ferro,
De la Russie a l’URSS. L’historie de la Russie de 1850 a nos jours, Paris, 1989.
458
Dimitri Volkogonov, Lenin. O nouă biografie, Bucureşti, 1994.
459
”Ceva mai târziu, Lenin le-a citit simpatizanților lui documentul cunoscut sub
numele de Tezele din aprilie. Majoritatea celor prezenți au fost izbiți de
conținutul documentului, care părea opera unui om rupt de realitate, dacă nu de-
a dreptul nebun. Lenin propunea: ieșirea din război; trecerea neîntârziată la etapa

215
 Alături de el un rol important va fi jucat de Leon Troţki 460 (pseudonimul de
revoluţionar utilizat de Lev Davidovici Bronstein, născut la 7 noiembrie 1879),
revenit în mai 1917 din exil din Statele Unite, de la New York, acesta organizând
viitoarea Armată Roşie. Cei doi vor fi liderii aripii bolşevice (majoritare) a
socialiştilor, lor fiindu-le opusă gruparea menşevică. Lozincile lansate de Lenin,
de genul Toată puterea în mâna sovietelor sau Pâine, pace şi pământ, au avut
ecou imediat în rândul maselor.
Încercând să-şi consolideze poziţia, guvernul provizoriu a decis
declanşarea unei ofensive decisive, între 29 iunie şi 7 iulie, împotriva Puterilor
Centrale, în Galiţia, cu speranţa că astfel se va impune şi în faţa criticilor interni.
Din păcate, iniţiativa s-a dovedit a fi neinspirată pentru că armata rusă nu a avut
capacitatea de a schimba în mod radical situaţia de pe front. Mai mult, eşecul
militar va avea efecte interne, radicalii preluând controlul la Petrograd. Totuşi, o
încercare a bolşevicilor de a prelua puterea (16 – 18 iulie) va eşua, Troţki fiind
arestat şi Lenin fugind în Finlanda. Este momentul, la 20 iulie, când prinţul
Lvov este schimbat de Kerensky, un rol important în noul executiv jucându-l
generalul Lev Kornilov care a preluat conducerea armatei461.
Din această poziție, Kornilov va încerca să schimbe guvernul provizoriu,
dar tentativa sa din 9 - 14 septembrie va eşua, astfel că va fi demis de Kerensky.

următoare a revoluției; încetarea oricărui sprijin pentru guvernul provizoriu;

trecerea întregii puteri în mâinile sovietelor; dizolvarea armatei și înlocuirea ei
cu miliții populare; confiscarea marilor proprietăți funciare și naționalizarea
pământului; integrarea instituțiilor financiare ale Rusiei într-o singură Bancă
Națională, aflată sub directa supraveghere a sovietelor; controlul sovietelor
asupra producției și distribuției; crearea unei noi internaționale.
Comitetul de redacție al Pravdei a refuzat inițial să publice Tezele lui
Lenin. Obligat să o facă, a însoțit textul acestuia de un editorial în care ziarul se
disocia de opiniile autorului.
Oricare va fi fost părerea bolșevicilor despre declarațiile liderului lor,
germanii erau încântați. La 4/17 aprilie, agentul lor la Stockholm telegrafia la
Berlin: Intrarea lui Lenin în Rusia un succes. Acționează așa cum dorim.”; R.
Pipes, op.cit., p.117.
460
Idem, Troţki. Eternul radical, Bucureşti, 1996.
461
George Katkov, Russia 1917, the Kornilov Affair: Kerensky and the Break-up
of the Russian Army, Longman, 1980.

216
În schimb agitaţiile bolşevicilor vor găsi tot mai mulţi adepţi. Din Finlanda,
Lenin le cerea adepţilor săi să acţioneze imediat, speculând momentul. El se
baza pe noul lider al sovietului din Petrograd, nimeni altul decât Leon Troţki,
motiv pentru care, deghizat, va reveni, la 23 octombrie, în Rusia pentru a
participa la şedinţa secretă a Comitetului Central, desfăşurată la Petrograd, la
care s-a hotărât declanşarea insurecţiei armate. Pe acest fond, în noaptea de 6
noiembrie, bolşevicii vor prelua controlul la Petrograd şi Kronstadt, iar gărzile
roşii vor ocupa sediul guvernului provizoriu, Palatul de iarnă, cu ajutorul
crucişătorului Aurora. Premierul Kerensky va reuşi să se salveze, ajungând în
exil, în timp ce majoritatea populaţiei era preocupată de problemele cotidiene462.
Victoria revoluţiei bolşevice463 va fi consfinţită la 7 noiembrie, atunci când
cel de-al doilea Congres al sovietelor din Rusia va marca preluarea definitivă de
către bolşevici a puterii executive prin intermediul Consiliului Comisarilor
Poporului. Liderul noului organ executiv era Lenin, secondat de Troţki şi Stalin.
Imediat, urmărind consolidarea poziţiei interne şi internaţionale, Lenin va iniţia
publicarea decretului asupra păcii, solicitând părţilor implicate în conflictul
mondial să accepte iniţierea de discuţii în vederea încheierii războiului. Deşi
presupunea sacrificii mari pentru Rusia, Lenin a înţeles să lupte pentru aplicarea
imediată a acestei idei, fiind convins că doar aşa va câştiga timpul absolut
necesar pentru a-şi consolida poziţia în plan intern 464. Întrucât şeful armatei,
generalul Duhonin se opunea iniţiativei, el va fi înlocuit, la 21 noiembrie, cu
bolşevicul Krîlenko. A doua zi, Troţki va reveni asupra soluţiei încheierii unei
păci fără anexări şi despăgubiri, respinsă de Puterile Aliate, dar acceptată la 28
noiembrie de germani.
462
Pe larg, Richard Pipes, op.cit., p.122-143.
463
Vezi, pentru o analiză de sistem Nikolai Berdiaev, Originile şi sensul
comunismului rus, Cluj Napoca, 1994, Alain Besançon, Court traité de
soviétologie à l’usage des autorités civiles, miltaires et religieuses, Paris, 1976,
Idem, Originile intelectuale ale leninismului, Bucureşti, 2003, Idem, Présent
soviètique et passé russe, Hachette, s.a., Isaac Deutscher, The unfinished
revolution: Russia 1917- 1967, New York, 1967, François Furet, Trecutul unei
iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX, Humanitas, 1996.
464
R.Pipes, op.cit., p.144-158.

217
 Venită la putere în numele unor idealuri măreţe, puterea sovietică va face
primii paşi luând unele măsuri ce pot fi considerate cu adevărat remarcabile.
Alături de iniţiativa încheierii păcii, se evidenţiază decretul asupra pământului,
adoptat chiar la 7 noiembrie, naţionalizarea băncilor, nerecunoaşterea datoriilor
externe ale Rusiei ţariste, preluarea controlului asupra fabricilor de către
muncitori, confiscarea proprietăţilor bisericeşti. Pe lângă aceste măsuri ce vizau
democratizarea şi modernizarea societăţii ruse (capitol la care putem consemna
şi adoptarea calendarului gregorian la 31 ianuarie 1918), bolşevicii vor lua şi
alte decizii prin care urmăreau consolidarea poziţiei proprii. Astfel, ei vor prelua
controlul asupra sindicatelor şi vor înfiinţa Comisia Extraordinară pentru
Combaterea Contrarevoluţiei (CEKA) la 20 decembrie 1917465.
În aceste condiții au locac legerile pentru Adunarea constituantă de la 25
noiembrie. Victoria va reveni grupării social revoluţionare (menşevică), care va
obţine 420 de mandate, în timp ce bolșevicii vor reuși să adune doar 225. Este
motivul pentru care la întrunirea de la Petrograd a celor aleşi, la 18 ianuarie
1918, Armata Roşie va interveni pentru a-i disperseze pe cei aleși deputați,
Adunarea fiind dizolvată466.
După cum am subliniat deja, principala problemă pentru Lenin o
constituia ieșirea cât mai grabnică din război. Din această perspectivă, semnarea
armistiţiului dintre Rusia şi Puterile Centrale, la 5 decembrie 1917, la Brest
Litovsk poate fi considerată un prim succes467. Era totuşi unul parţial întrucât
tratativele vor eşua la 28 decembrie datorită faptului că germanii au cerut
Polonia şi teritoriile vestice ale Rusiei, prevalându-se de principiul
autodeterminării lansat chiar de revoluţia bolşevică.
Situaţia se va menţine complicată pe fondul proclamării independenţei
Ucrainei, la 28 ianuarie 1918, care va încheia chiar un tratat separat de pace cu
Puterile Centrale la 9 februarie. A doua zi, în replică, bolşevicii vor face publică

465
Aceasta se va dovedi principala armă a poliției politice și a terorii bolșevicii.
466
R. Pipes, op.cit., p.163.
467
Pentru preliminariile diplomatice la Tratatul de la Brest-Litovsk, vezi Ibidem,
p.159-168.

218
o Proclamaţie prin care anunţau încheierea unilaterală a războiului, dar abia
după replica dură a germanilor care au reluat, la 18 februarie, ofensiva spre
Petrograd, Lenin a fost pus în poziția neplăcută de a accepta condiţii extrem de
grele de pace.
Potrivit tratatului de la Brest Litovsk, din 3 martie 1918, dintre Rusia
sovietică şi Puterile Centrale468, bolşevicii pierdeau Polonia şi Ucraina, precum şi
alte teritorii de graniţă care nu erau locuite în majoritate de ruşi. În schimb,
Lenin câştiga timpul absolut necesar consolidării situaţiei interne. Privit din
perspectivă istorică, tratatul de la Brest Litovsk poate fi considerat un succes al
tinerei diplomaţii bolşevice care a înţeles foarte bine să joace cartea oportunistă,
făcând sacrificii pe termen scurt în detrimentul unor interese de durată. Cu acest
prilej, Lenin şi-a impus punctul de vedere în faţa lui Buharin care considera că
semnarea tratatului cu kaiserul echivala cu trădarea muncitorilor germani.
Pentru Lenin prezervarea revoluţiei ruse era mult mai importantă decât cea
mondială, care era trecută în planul secund.
Fără îndoială principalul test în plan intern pentru bolşevici l-a constituit
războiul civil. Acesta este una din cauzele pentru care Lenin a ales soluţia
mutării sediului său de la Petrograd la Moscova, la 9 martie 1918, oraş în care el
se simţea mai puţin expus. La acea dată, conflictul intern începuse deja semnalul
fiind dat de revolta cazacilor de pe Don conduşi de generalii Kornilov şi
Kaledin, la 9 decembrie 1917. Un merit deosebit în organizarea unei puternice
forţe de ripostă guvernamentale revine lui Leon Troţki, cel care este considerat
părintele Armatei Roşii, cea care va obţine victoria finală în lungul şi sângerosul
conflict469.

468
http://avalon.law.yale.edu/20th_century/bl34.asp
469
Pe larg, D. Volkogonov, op.cit.

219
 Istoria războiului civil470 este una sinuoasă, luptele desfăşurându-se pe mai
multe fronturi şi în etape succesive, cu sorţi diferiţi de izbândă. Finalmente,
hotărâtoare s-a dovedit lipsa de cooperare între forţele „albe” care nu au ştiut să
dea o lovitură decisivă concertată împotriva bolşevicilor, lăsându-le timpul
necesar pentru a interveni pe rând în diferitele zone de conflict. Astfel, la
începutul lui 1918 luptele cu cazacii de pe Don erau în plină desfăşurare, Armata
Roşie reuşind să beneficieze de sinuciderea generalului Kaledin în urma unei
înfrângeri, urmată de uciderea lui Kornilov. Comanda albilor va fi preluată de
generalul Denikin, care va fi sprijinit de hatmanul cazacilor de pe Don, generalul
Krasnov. Este perioada în care este proclamată independenţa Ucrainei,
naţionaliştii de la Kiev reuşind, cu sprijin german, să ocupe Odessa şi să
respingă atacurile bolşevicilor, formându-se chiar un guvern condus de generalul
Skoropadsky.
După capitularea Puterilor Centrale, la 15 noiembrie 1918, socialiştii
ucraineni conduşi de generalul Simon Petliura vor reuşi să preia conducerea
guvernului de la Kiev, dar se vor confrunta cu ofensiva corpului expediţionar
francez care va ocupa Odessa, la 18 decembrie. Intervenţia Aliaţilor va fi
contracarată de o puternică lovitură a Armatei Roşii, bolşevicii ocupând Kievul,
la 3 februarie 1919, apoi Odessa, la 8 aprilie. La acel moment Ucraina devenea
republică bolşevică.
Intervenţia generalului Denikin471 va răsturna din nou situaţia, el ocupând
Ucraina din august până în decembrie 1919. Dar şi dominaţia lui Denikin se va
dovedi efemeră întrucât o nouă ofensivă a Armatei Roşii va duce la preluarea
controlului asupra Kievului, la 17 decembrie 1919. De această dată este rândul
Poloniei să intervină în război, Ucraina fiind ocupată la 7 mai 1920, dar

470
În ultimele două decenii au apărut contribuții remarcabile ale istoriografiei
ruse, bazate pe deschiderea arhivelor asupra unui subiect care în timpul
regimului sovietic era tratat doar din punctul de vedere al bolșevicilor. Vezi din
aparițiile recente și monografia profesorului american Roger Reese, Russian
Civil War, 1918 – 1921, Oxford, 2012.
471
Anton Denikin, The White Army, Cambridge, 1992.

220
puternica contraofensivă sovietică va conduce, finalmente, la alipirea Ucrainei la
Uniunea Sovietică în formare, la 30 decembrie 1920.
Intervenţia forţelor antibolşevice dinspre vest va fi dirijată de generalul
Iudenici care va reuşi, în decembrie 1919, să avanseze spre Petrograd. El va fi
însă învins de Armata Roşie, iar Bielorusia se va alătura Uniunii Sovietice. În
schimb, Lenin va fi nevoit să recunoască independenţa statelor baltice şi a
Finlandei. Aceeaşi soartă o va avea şi intervenţia trupelor aliate din nordul
Rusiei. La 23 iunie 1918, un corp expediţionar englez debarca la Murmansk cu
scopul de a proteja zona în faţa trupelor germane. Ulterior, la 2 august, cu
sprijinul francezilor, britanicii vor ocupa Arhanghelskul şi vor sprijini o
guvernare independentă faţă de bolşevici în zonă, din primăvara lui 1919 aliaţii
beneficiind şi de prezenţa unor unităţi ale armatei americane. Totuşi, pe fondul
unei puternice ofensive bolşevice, după lupte grele, Arhanghelskul, la 30
septembrie 1919, şi Murmanskul, la 12 octombrie, vor fi cedate472.
În primăvara lui 1920 rezistenţa împotriva comunismului era încă
întreţinută în sud de generalul Denikin, care va pierde totuşi, după unele succese
ce s-au dovedit efemere, ultima bază la 27 martie, cedând comanda trupelor
generalului Vranghel. După ce Armata Roşie a reuşit o serie de succese în
Caucaz, ocupând importantul centru Baku, la 28 aprilie, Vranghel va declanşa
contraofensiva ce îi va aduce controlul asupra unui important teritoriu în sud.
Totuşi, el nu se va dovedi capabil să administreze regiunea şi va fi forţat să se
retragă, la 1 noiembrie, în Crimeea, iar de aici, la 12 noiembrie, să-şi evacueze
armata spre Istanbul.
Nici în Asia Centrală opozanţii regimului comunist nu au avut decât
succese efemere. În iunie 1918, legiunea cehă din Siberia, formată din prizonieri
de război, va reuşi să preia controlul asupra Trans-siberianului şi, cu sprijinul
locuitorilor din zonă, va impune chiar un guvern autonom al Siberiei cu centrul
la Omsk. La 18 noiembrie, în urma unei lovituri militare, puterea la Omsk va fi
preluată de amiralul Aleksandr Kolceak, care se va proclama conducător suprem

472
Pe larg, R. Reese, op.cit.

221
al Rusiei473. Deşi a reuşit să reziste o perioadă în faţa unei puternice ofensive
sovietice, Kolceak va fi nevoit să predea puterea generalului Semenov la 17
decembrie 1918. Apoi, treptat, bolşevicii vor avansa spre est, ocupând
Vladivostokul la 25 octombrie 1922, după ce acesta fusese evacuat de către
trupele japoneze, apoi anexând teritoriile din Orientul Îndepărtat la Uniunea
Sovietică, la 19 noiembrie 1922.
În paralel cu lungul război civil, autorităţile bolşevice de la Moscova au
luat măsuri energice pentru a-şi impune dominaţia. Un moment cu multiple
semnificaţii l-a constituit promulgarea Constituţiei sovietice, la 10 iulie 1918,
document ce consfinţea instaurarea de jure a dictaturii proletariatului. A urmat,
la 16 iulie, asasinarea familiei ţarului Nicolae II (inclusiv copiii şi ţarina
Alexandra) la Ekaterinburg, eveniment ce marca ruptura definitivă cu trecutul 474.
Interesant este că o tentativă de asasinare a lui Lenin a eşuat la 30 august, de
această dată reacţia autorităţilor materializându-se în declanşarea unui nou val
de teroare împotriva opozanţilor.
Deşi prin victoriile obţinute de Armata Roşie regimul se consolidase în
interior, o revoltă a marinarilor din Kronstadt, înăbuşită violent de bolşevici (23
februarie – 17 martie 1921), coroborată cu o puternică foamete, îl va determina
pe Lenin să ia o iniţiativă prin care dorea să modifice profund abordarea
problemelor economice de către bolşevici. La 17 martie, liderul de la Kremlin
dădea semnalul abandonării comunismului de război în favoarea noii politici
economice (N.E.P.)475. Era o abordare diferită față de primii ani de bolșevism. În
primul rând, ţăranii beneficiau de o mai mare libertate de acţiune, ei având de
acum posibilitatea de a păstra surplusul de producţie şi de a face comerţ,
autorităţile permiţând chiar activitatea micilor ferme. În domeniul industriei s-a
ajuns până la preluarea controlului unor fabrici de către foştii proprietari, în timp

473
Jonathan D. Smele, Civil War in Siberia: The Anti-Bolshevik Government of
Admiral Kolchak, Cambridge University Press, 1996.
474
R. Pipes, op.cit., p.200-203.
475
Vezi o analiză la Alan M. Ball, Russia's Last Capitalists: The NEPmen, 1921–
1929, Berkeley, 1987.

222
ce noi iniţiative private sunt stimulate. La rândul său, sistemul fiscal este pus pe
baze semicapitaliste în urma unei refome monetare.
În ciuda limitelor imerente ale noii linii economico-politice, controlul
statului asupra industriei grele şi a comerţului exterior fiind total, rezultatele nu
au întârziat să apară. Avea să se constate chiar un reflux al ideologiei comuniste,
după cum teroarea a început să cunoască alte dimensiuni, mai suportabile. La 30
decembrie 1922 apărea în mod oficial Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste,
o federaţie din care, iniţial, făceau parte Rusia, Bielorusia, Ucraina şi
Transcaucazia.
Pe fondul acestor reforme, bolşevicii vor obţine şi un important succes în
plan extern prin semnarea tratatului de la Rapallo, din 16 aprilie 1922, cu
Germania476. Pe lângă ieşirea din izolare, Rusia sovietică obţinea perspectiva unei
colaborări cu o altă putere ce fusese exclusă din rândul marilor forţe mondiale.
Pentru lumea diplomatică internațională era un semnal clar că Rusia sovietică nu
mai poate fi ignorată.
La 21 ianuarie 1924 înceta din viaţă părintele primei revoluţii socialiste
victorioase, Vladimir Ilici Lenin477. Moartea lui nu a surprins, la aceea dată el
suferind deja trei crize puternice. După prima dintre ele, cea din 26 mai 1922, el
reuşise să se recupereze parţial, tratându-se la Gorki, dar, la 16 decembrie, va
avea loc un nou atac. În urma acestui moment el va dicta celebrul Testament, la
25 decembrie 1922. Lenin a reuşit să mai viziteze o dată Kremlinul, la 18
octombrie 1923, înainte de a muri. Trupul său mumificat a fost aşezat în
mausoleul de la Moscova, la 27 ianuarie 1924.
La acea dată poziţia bolşevicilor era deja consolidată, iar meritele lui
Lenin unanim apreciate. De altfel, la 1 februarie, regimul bolşevic era
recunoscut de Marea Britanie, urmată la scurt timp de Italia, Franţa şi Japonia.
Mult mai târziu, la 17 noiembrie 1933, pe aceeaşi poziţie se vor situa şi Statele
Unite ale Americii.
476
Din partea sovietică documentul a fost semnat de comisarul poporului pentru
afaceri externe Cicerin, http://avalon.law.yale.edu/20th_century/rapallo_001.asp
477
D. Volokogonov, Lenin…

223
 Pentru că nu a existat un succesor unic desemnat cu claritate din timpul
vieţii lui Lenin, la moartea lui s-a declanşat un puternic conflict pentru poziția de
lider suprem, la început mocnit, din 1926 deschis, între Leon Troţki, pe de o
parte, şi Iosif Vissarionovici Stalin, pe de alta.
Stalin478, un georgian născut în 1879 în localitatea Gori, într-o familie de
ţărani, era pseudonimul de revoluţionar al lui Iosif Vissarionovici Djugaşvili. El
se va asocia la început cu alţi doi lideri importanţi, Lev Kamenev şi Grigori
Zinoviev, care cu timpul vor realiza că Stalin doar se foloseşte de ei pentru a-şi
impune dictatura personală, motiv pentru care se vor ralia lui Troţki. Nu este
lipsită de importanţă numirea lui Stalin în noul post de secretar general al
Partidului, creat în aprilie 1922, chiar într-un moment în care Lenin era în pragul
primei crize.
Manevrând cu abilitate, Stalin îşi va asigura controlul asupra Biroului
Politic, impunându-şi linia în faţa lui Troţki şi a adepţilor accelerării construcţiei
socialismului şi a revoluţiei continue. Astfel, în perioada iulie – octombrie 1926,
Stalin va reuşi să-i elimine din conducerea Partidului pe Troţki şi Zinoviev,
pentru a reţine doar două nume mai cunoscute. Victoria definitivă a lui Stalin s-a
consemnat la 27 decembrie 1927, cu prilejul Congresului XV al Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice. Deciziile adoptate cu acest prilej vor consemna
şi sfârşitul noii politici economice, ceea ce va produce un puternic impact
negativ asupra societăţii.
Stăpân pe situaţie, Stalin va impune adoptarea primului plan cincinal, care
a debutat la 1 octombrie 1928. Conform noilor viziuni economice, accentul va
cădea pe industria grea şi pe cooperativizarea agriculturii, fiind luate măsuri
represive împotriva ţăranilor înstăriţi, aşa-zişii culaci. Economia planificată era

Despre Stalin s-a scris imens, vezi monografia clasică a lui Boris Souvarine,
478

Staline. Aperçu historique du bolchèvisme, Paris, 1985, interesanta analiză a lui

Walter Laqueur, Stalin. Thw Glasnost Revelations, New York, 1990, precum și
fascinanta lucrare lui Allan Bullock, Hitler and Stalin. Parallel lives, Londra,
1993. De asemenea, recomandăm și Roy Medveev, Let history judge. The
origins and consequences of stalinism, 1989, Edvard Radzinski, Stalin, New
York, 1996.

224
considerată cheia de boltă a socialismului, iar pentru Stalin industrializarea era
garanţia viitorului. Dincolo de exagerări şi de încălcări chiar a legislaţiei
socialiste, nu trebuie negate succese precum construcţia hidrocentralei de pe
fluviul Nipru sau construcţia unor noi oraşe industriale, specializate pe anumite
ramuri de producţie, care au generat însă şi un exod din mediul rural, estimat la
circa nouă milioane de persoane.
Cel mai primejdios inamic al lui Stalin, Leon Troţki, va fi expulzat din
Uniunea Sovietică în ianuarie 1929, fiind ulterior asasinat în Mexic, la 20 august
1940479. La 17 noiembrie 1929 şi Buharin era exclus din Biroul Politic întrucât
solicitase continuarea N.E.P. Ulterior teroarea s-a extins până la nivelul simplilor
membri de partid, numai în 1933 fiind excluşi din organizaţiile lor circa un
milion de comunişti. Asasinarea lui Serghei Kirov, un apropiat al lui Stalin, la 1
decembrie 1934, va declanşa un nou val de teroare, prilej pentru eliminarea din
partid şi condamnarea pentru „trădare şi conspiraţie”, în ianuarie 1935, a lui
Kamenev şi Zinoviev.
În ciuda dictaturii interne, Stalin va reuşi un nou succes în plan
internaţional la 18 septembrie 1934 prin primirea Uniunii Sovietice ca stat
membru al Ligii Naţiunilor. De fapt, el aplica cele două direcţii principale ale
politicii externe sovietice: răsturnarea guvernelor capitaliste şi, în paralel,
dezvoltarea de relaţii normale cu aceleaşi state480. Un rol important revenea
Internaţionalei III Comuniste care, după cum observa remarcabilul cercetător
François Furet, era „extinderea internaţională a revoluţiei din Octombrie”481
Noile realităţi vor fi consemnate de Constituţia adoptată la 5 decembrie
1936. La acea dată, federaţia cuprindea 11 republici, iar ca noutate
organizatorică în locul Congresului sovietelor va apărea Sovietul Suprem. Deşi
controlul asupra societăţii era aproape total, Stalin se va îndrepta şi asupra
armatei a cărei comandă a fost practic decapitată. La 12 iulie 1937, un grup de

479
D.Volkogonov, Troțki…
480
Vezi excelenta analiză a lui Adam B. Ulam, Expansion and coexistence. The
history of soviet foreign policy, 1917 – 1967, New York, 1968.
481
Fr. Furet, op.cit.

225
generali în frunte cu mareşalul Tuhacevski, vor fi executaţi pentru „spionaj în
favoarea germanilor şi japonezilor”. Aceeaşi soartă a avut-o şi Buharin, judecat
la 2 – 15 martie 1938, condamnat şi executat alături de alţi lideri din vechea
gardă bolşevică482.
Pe fondul puternicilor presiuni pe care le făcea Hitler asupra Poloniei, la 3
mai 1939, ministrul sovietic de externe, Maxim Litvinov, va fi schimbat din
fruntea diplomaţiei după 18 ani, perioadă în care el se manifestase ca un
politician echilibrat şi respectat de mediile internaţionale. Noul titular al
postului, Veaceslav Molotov, un apropiat al lui Stalin, va impune imediat o nouă
linie strategică, orientându-se spre o colaborare cu Germania. El punea în faţa
intereselor ideologice pe cele ale avantajului practic ce putea rezulta din această
combinaţie „împotriva naturii”. Astfel, se va ajunge la semnarea pactului din 23
august 1939. Deşi s-a declarat neutră la 1 septembrie, Uniunea Sovietică a pus în
practică prevederile pactului la 17 septembrie, atunci când Armata Roşie a
invadat la rândul ei Polonia, ocupând un teritoriu ce coincidea cu linia de
demarcaţie asupra căreia căzuseră de acord Ribentropp şi Molotov.
După atacarea Uniunii Sovietice de către Hitler, la 22 iunie 1941, datele
problemei se vor schimba. Stalin va fi acceptat de Marea Britanie, mai întâi,
apoi şi de Statele Unite, cele Trei Mari Puteri formând coaliţia care a decis
soarta conflagraţiei. De asemenea, el se va remarca drept un autentic lider pe
parcursul unui lung şi dificil război de apărare, ştiind să coalizeze toate forţele şi
resursele interne pentru a rezista la început în faţa fantasticei presiuni a
Wehrmacht-ului, apoi pentru a contraataca şi a obţine victoria finală. Nu în
ultimul rând atragem atenţia asupra manierei în Stalin a ştiut să tragă profit
maxim şi din noile realităţi politice internaţionale postbelice.
Revenind la situaţia Uniunii Sovietice din timpul războiului, se poate
aprecia faptul că Stalin a găsit metodele optime şi mijloacele cele mai eficiente
pentru a-şi apăra ţara. El a înţeles că trebuie să facă rabat de la principii şi

Pe larg despre fenomenul marii terori staliniste, Robert Conquest, The Great
482

Terror: A Reassessment, Oxford University Press, 2007.

226
dogme, să colaboreze cu puterile „imperialiste”, să susţină un discurs mai
degrabă naţionalist decât internaţionalist. Se explică aşadar gestul lui de la 22
mai 1943, dizolvarea Komintern-ului, când fantasticele dificultăţi interne şi
necesitatea susţinerii efortului de război cu Germania predominau. În planul
politicii externe, Stalin a dat dovadă de abilitate în exploatarea situaţiei
postbelice confuze.
În noie condiții generate de ocuparea a numeroase state din Europa de Est,
Stalin a trecut la impunerea sistemului sovietic în acest areal. Trebuie precizat
însă că situaţia politică în ţara sovietelor era diferită faţă de cea din ţările din jur.
Aici Partidul Comunist al Uniunii Sovietice nu era un partid în accepţiunea
occidentală a termenului, el era însăşi statul. Aparatul de partid sau
nomenklatura controla mersul întregii societăţi, de la decizia politică la
programul teatrelor sau numirea antrenorilor la fotbal. Orice funcţie era decisă la
partid, căci el repartiza slujbe şi distribuia privilegii, de la deplasările în
străinătate, la maşini şi accesul în magazinele de circuit închis483.
Esenţa nomenclaturii poate fi înţeleasă dacă avem în vedere că totul se
sprijinea pe o schemă simplă, bazată pe existenţa unor liste. Istoricii au
identificat trei tipuri şi anume cea a funcţiilor, cea a candidaţilor la funcţii şi, în
fine, cea de rezervă. Astfel, oricine era dependent de prezenţa pe o listă şi
stimulat să treacă de pe una pe alta superioară sau să-şi menţină poziţia
demonstrându-şi recunoştinţa faţă de partid.
Asigurându-şi controlul asupra societăţii, Partidul Comunist al Uniunii
Sovietice şi exponentul său principal, Iosif Vissarionovici Stalin, puteau controla
şi celelalte segmente: economia prin planificare, cultura prin cenzură, viaţa
intimă şi eventualele tentative de dizidenţă prin poliţia secretă şi ameninţarea cu
trimiterea în gulag484. Descrisă de genialul George Orwell, în romanele Ferma
animalelor și 1984, acest tip de societate urma să fie impus şi noilor sateliţi.

483
Vezi excelenta analiză a lui Michel Voslensky, Nomenklatura. The rulling
class, Londra, 1984.
484
Alexandr Soljenițîn, The gulag archipelago, vol.I-III, New York, 1974 – 1978.

227
 Desigur că marea cucerire a revoluţiei comuniste rămâne economia
planificată. Troţki considera chiar că planificarea este însăşi esenţa
socialismului, în timp ce pentru Stalin industrializarea era cheia viitorului. De
altfel, în toate economiile de tip sovietic se constată prioritatea acordată
industriei grele care tinde să contribuie la creşterea constantă a părţii de
acumulare din venitul naţional, în dauna celei de consum. În privinţa
agriculturii, experienţa colectivizării din Uniunea Sovietică a demonstrat clar că
produce efecte negative pentru ţărani, dar şi pentru societate. Cu toate acestea,
modelul sovietic a fost impus în toate statele satelite. Rezultatele producţiei
agricole din primii ani arată că ţăranii liberi au câştigat lupta, infirmând teoria
superiorităţii economiei colective asupra micii proprietăţi.
După victoria împotriva Germaniei şi Japoniei, la 10 februarie 1946 în
Uniunea Sovietică s-au desfăşurat primele alegeri pentru Sovietul Suprem de
după 1937. Bineînţeles, totul s-a redus la votarea listei unice a partidului. La 15
aprilie 1946, noul for legislativ aproba prevederile celui de-al patrulea plan
cincinal, pentru care era fixat un obiectiv ambiţios, atingerea unei creşteri
economice de 50%. Având în vedere că majoritatea materialului tehnologic
necesar era ridicat sau urma să fie adus din regiunile străine ocupate, ţinta părea
realistă şi, deci, tangibilă.
Tot acum, la 19 martie, au loc unele modificări de faţadă la nivelul
structurii de conducere politică485. Bătrânul preşedinte Mihail Kalinin (1875 -
1946) demisionează, lăsând locul liderului sindicalist Nikolai Şvernik. De
asemenea, fostul Consiliu al comisarilor poporului este înlocuit de un Consiliu
de miniştri, avându-i în frunte pe Stalin ca preşedinte şi pe Molotov,
vicepreşedinte şi ministru de externe. Cu totul altă semnificaţie are demiterea
din fruntea Armatei Roşii a mareşalului Gheorghi Jukov (1896-1974), la 18
noiembrie 1946. Stalin nu putea tolera creşterea popularităţii lui Jukov câştigată
de acesta pe parcursul războiului sau atunci când a fost primul guvernator al
Germaniei de Est, strângând relaţiile cu un alt erou al marii conflagraţii,

485
Vezi W. Laqueur, op.cit.

228
generalul american Dwight Eisenhower. În locul lui Jukov a fost numit
mareşalul Ivan Konev (1897-1973), care îşi câştigase o bună reputaţie pe front,
fiind avansat la cel mai înalt grad chiar cu prilejul ocupării Berlinului.
Privind în ansamblu486, se constată că în 1946 nu au apărut rezultatele
economice scontate. De aceea, la 28 iunie, Ministerul Controlului de Stat anunţa
măsuri dure de destituire a incompetenţilor din industrie. La fel se va întâmpla şi
în agricultură, în august. Deşi situaţia era încă dificilă şi anul următor, totuşi
Stalin a decis să respingă planul Marshall, în iulie, sfătuindu-şi noii sateliţi să
procedeze la fel. Era, desigur, vorba mai întâi de o decizie politică.
Toamna, semnalele date de economia sovietică au început să devină
optimiste, în octombrie anunţându-se că producţia a fost excelentă, motiv pentru
care, de la 15 decembrie 1947 s-a renunţat la cartele. Pe aceste considerente, la
16 decembrie, a fost efectuată o reformă monetară drastică prin devaluarea
rublei cu zece la unu. Măsura a provocat noi dificultăţi populaţiei, dar s-a
dovedit benefică pentru climatul economic în ansamblu.
Treptat, bazându-se şi pe recuperarea pierderilor suferite în timpul
războiului prin controlul economic asupra statelor învinse, precum şi pe mâna de
lucru calificată şi gratuită obţinută prin deportarea etnicilor germani din statele
europene din jur, Uniunea Sovietică a depăşit perioada de criză. Recuperarea
sumelor prevăzute cu titlu de despăgubiri de război în tratatele încheiate cu foştii
sateliţi ai Germaniei, precum şi avansul tehnico-ştiinţific favorizat de utilizarea
savanţilor germani capturaţi şi deportaţi în ţara sovietelor, trebuie luate în calcul.
Au rămas urme profunde mai ales la nivelul societăţii, milioanele de morţi
şi răniţi, de invalizi şi orfani producând suferinţă în majoritatea familiilor ruse,
după cum marele dezechilibru produs prin dispariţia unui însemnat număr de
bărbaţi s-a resimţit mult timp. Totuşi, Stalin şi conducerea de la Kremlin au găsit
resursele necesare pentru a adopta o linie dură în raporturile cu Statele Unite şi

486
Pe larg despre evoluțiile politice din Uniunea Sovietică în primii ani postbelici
la R. Girault, M. Ferro, op.cit.

229
Occidentul, mai ales în vederea prezervării poziţiilor strategice şi a obiectivelor
politice deja atinse.
Comunismul de tip sovietic rămâne factorul politic dominant al epocii
contemporane şi el şi-a pus amprenta asupra relaţiilor internaţionale, influenţând
totodată evoluţia internă a unui număr însemnat de state 487. Uniunea Sovietică a
reprezentat pentru şapte decenii o ameninţare pentru securitatea sistemului
capitalist şi pentru ţările democratice. Din această cauză, de multe ori evoluţiile
politice interne au privit practic întreg mapamondul. Este şi motivul pentru care
o sumă importantă de precizări au fost deja făcute în prima parte a prezentului
volum.
Întrucât orice sistem comunist se baza pe conducerea monopolistă a
societăţii prin intermediul Partidului, acesta era nevoit să explice opiniei publice
în ce constă doctrina de tip nou şi care erau punctele forte ale acesteia. Într-o
manieră schematică, am putea rezuma totul la un silogism: pentru a atinge
bunăstarea şi echitatea specifică unei orânduiri care promitea să asigure fiecăruia
necesităţile, era nevoie ca proletariatul să obţină puterea, care, la rândul ei
depindea de instaurarea dictaturii Partidului, aceasta funcţionând, evident, prin
impunerea voinţei conducătorilor. De aici şi până la cultul personalităţii lui
Stalin sau Mao, a lui Nicolae Ceauşescu, Fidel Castro ori Kim Ir Sen nu mai era
decât un pas.
Desigur, căderea comunismului, asupra căreia ne-am oprit deja, a fost
generată de mai mulţi factori. Fără îndoială, unul principal a fost de natură
economică şi a ţinut de incapacitatea modelului sovietic de a face faţă
provocărilor sfârşitului de secol. De altfel, cunoscutul politolog francez Jean
François Revel observa acest fapt, subliniind însă şi contribuţia puterilor
occidentale:
„În realitate, slăbiciunea decisivă a comunismului a rezultat din eşecul său
intern, economic înainte de toate, dar şi dincolo de economie. Or, acest eşec, de

Pentru un bilanț vezi Stephane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panné,

487

Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin, Cartea neagră a

comunismului. Crime, teroare, represiune, Bucureşti, 1998.

230
multă vreme limpede pentru toată lumea, Occidentul nu doar că nu l-a crezut
posibil, sau că l-a crezut ceva vremelnic şi superficial, dar a şi încercat de mai
multe ori să-l remedieze! Fără ajutorul economic occidental, fără indulgenţa
Occidentului faţă de represiunile politice cele mai atroce, pe scurt, fără
incapacitatea Occidentului de a specula fragilitatea inerentă a sistemelor
comuniste, prăbuşirea acestora s-ar fi produs mult mai devreme.”488
Întrucât în capitolele precedente ne-am referit deja la succesorii lui Stalin,
de la Hruşciov la Gorbaciov, aici ne vom referi doar la chestiuni privind politica
generală promovată de conducerea sovietică. Astfel, după cum observa istoricul
Michel Heller, un exeget al regimului de la Kremlin, din primele momente
Hruşciov a realizat că acţiunea reformatoare nu poate demara fără controlul
deplin al puterii politice489. De aceea, ascensiunea primului secretar, mai ales
după 1955, nu va face decât să confirme faptul că modelul stalinist de preluare a
puterii era inevitabil, chiar în ciuda faptului că noul lider era un critic acerb al
predecesorului.
Nikita Hruşciov a greşit însă atunci când a încercat să se amestece în prea
multe domenii şi nu a avut puterea să meargă până la capăt practic în nici unul.
Astfel, în agricultură el a luat măsuri pentru relaxarea presiunii asupra
colhoznicilor care devenise insuportabilă. El a scăzut nivelul cotelor obligatorii
şi a iniţiat chiar o reformă a colhozurilor care deveneau mai mari, uneori prin
fuziune, pentru a se reconverti apoi în sovhozuri.
Măsuri similare au privit şi industria. Hruşciov a criticat planul de stat şi a
restructurat sistemul de comandă. Au fost înfiinţate Consilii Economice
Populare Regionale (Sovnarhozuri) care aveau menirea de a se ocupa tocmai de
dezvoltarea resurselor industriale locale. Trebuie însă subliniat, la fel ca în cazul
agriculturii, că el nu s-a atins de modelul economic în sine.
Cu toate limitele, politica preconizată de Hruşciov a rămas drept una a
„noului curs”, semnalul clar fiind dat de raportul secret prezentat la Congresul

Jean François Revel, Revirimentul democrației, București, 1992.

488

Michel Heller, 70 ans qui ebranlerent le monde. Histoire politique de l’Union

489

Sovietique, Calman-Levy, 1988.

231
XX al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din februarie 1956. În esenţă,
prin critica dură la adresa stalinismului era proclamată întoarcerea la „adevăratul
leninism”. Decada dominată de Hruşciov a cunoscut planuri care deşi au fost
îndrăzneţe, nu au fost duse până la capăt. De exemplu, problema lipsei
locuinţelor în oraşe a fost suplinită prin construirea de blocuri într-un ritm dublu
faţă de perioada anterioară, dar calitatea lucrărilor a fost de cele mai multe ori
îndoielnică. Un succes real a avut măsura impunerii salariului minim pe
economie şi a acordării dreptului pentru colhoznici, cu începere din iunie 1964,
de a se pensiona.
Nici situaţia din sistemul carceral sovietic nu era lipsită de tensiuni grave.
În primăvara şi vara lui 1954 au izbucnit chiar revolte în întreg „gulagul”,
evident pe fondul morţii lui Stalin şi al dezicerii noii conduceri de fostul dictator.
Şi în acest caz au fost aplicate jumătăţi de măsură. Deşi au fost create comisii de
reabilitare, aria lor de competenţă se reducea la anii „marii terori”, 1936 - 1939,
eludând astfel problema de fond.
Faptul că Hruşciov nu a mers până la capăt în aplicarea ideilor sale şi că
nu a luat în considerare posibilitatea unei revolte la nivelul Biroului Politic avea
să-i fie fatal490. În 1962 el adusese Comitetul Central în pragul scindării datorită
iniţiativei ca o parte să se ocupe de industrie şi alta de problemele agriculturii. În
aceste condiţii s-a ajuns la reuşita „loviturii de palat” din octombrie 1964, o
nouă premieră pentru partidul lui Lenin: pentru prima dată un conducător al
partidului îşi pierdea postul.
Al doilea secretar din timpul lui Hruşciov, Leonid Brejnev a preluat
conducerea secretariatului general şi, aproape logic, şi-a început mandatul
criticându-şi predecesorul şi metodele lui de acţiune. De asemenea, el şi-a luat
măsuri de precauţie pentru a nu împărtăşi soarta predecesorului. La Congresul
XXIII al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, din 1966, Brejnev a reuşit să
impună prevederea ca secretarul general să fie ales de Comitetul Central şi nu de

Nikita S. Khruschev, Khruschev remembers, traducerea Strobe Talbott, New

490

York, 1970.

232
Biroul Politic. Prin aceasta lărgea sfera celor chemaţi să se pronunţe şi, cel puţin
teoretic, micşora şansele unor eventuali conspiratori.
Leonid Brejnev491, care la rândul lui va fi acuzat de Mihail Gorbaciov că a
girat „anii stagnării”, a ţinut să denunţe acumularea puterii în mâinile lui
Hruşciov şi să proclame întoarcerea la conducerea colectivă şi, desigur, la stilul
leninist de muncă. Cu toate acestea, cei 18 ani în care Uniunea Sovietică a fost
condusă de noul secretar general492, la fel ca şi cei de tranziţie din timpul lui Iuri
Andropov şi Konstantin Cernenko, nu vor face decât să contribuie la intrarea
sistemului în colaps.
Venirea lui Mihail Gorbaciov la Kremlin, în 1985, nu mai putea salva sau
reforma sistemul, astfel că descompunerea Uniunii Sovietice a venit ca un
proces istoric firesc.
La 27 decembrie 1991 odată cu instalarea lui Boris Elțin la Kremlin, în
calitate de președinte al Federației Ruse era deschisă o nouă pagină de istorie.
Rusia, ca moștenitoare a Uniunii Sovietice a moștenit nu doar un teritoriu vast,
fiind în continuarea cel mai mare stat al lumii, cu resurse pe măsura, dar și
nenumărate probleme de ordin intern și internațional.
Boris Elțin (1931 - 2007) a fost primul președinte al Federației Ruse între
1991 și 1999493, asigurând tranziția de la regimul totalitar comunist spre unul
democratic. Având asigurată o imensă popularitate după rolul jucat în eșuarea
loviturii de stat din august 1991, Elțin a avut o conduită politică oscilantă. Pe de
o parte se situează măsurile pentru reformarea societății ruse, iar pe de alta
suspendarea Parlamentului în septembrie 1993 sau brutala intrevenție în Cecenia
din 1994.
Reales președinte al Rusiei în 1996, Elțîn s-a retras din această funcție
datorită problemelor de sănătate, agravate de consumul masiv de alcool.

491
Vladislav Martinovici Zubok, A Failed Empire: the Soviet Union in the Cold
War from Stalin to Gorbachev, UNC Press, 2007.
492
Brejnev a condus Uniunea Sovietică între 14 octombrie 1964 și 10 noiembrie
1982
493
http://www.biography.com/people/boris-yeltsin-9538949#president-of-russia

233
Succesorul său, Vladimir Putin a preluat o Rusie care se confrunta cu o
puternică criză economică, dar și cu conflictele din zona Asiei Centrale.
Putin494, fost ofițer KGB, se deosebește profund de predecesorul său.
Politica sa are în vedere în primul restabilirea rolului de superputere mondială a
Rusiei, fapt dovedit de întreaga sa politică externă, inclusiv de recentul conflict
din Ucraina. Desemnat prim-ministru de către Elțin495, la 9 august 199, Putin a
preluat automat funcția de președinte al Rusiei la 31 decembrie 1999 în
momentul în care Elțin a demisonat pe neașteptate.
În martie 2000, Vladimir Putin a fost ales pentru un prim mandat de
președinte, obținând 53% din voturi încă din primul tur 496, fiind reales cu o
majoritate de 71% la 14 martie 2004 pentru încă patru ani în fruntea Rusiei.
Întrucât Constituția Rusiei limita numărul mandatelor consecutive ale unui
președinte la două, în mai 2008, Putin l-a susținut pentru funcția supremă pe
primul său ministru Dimitri Medvedev, care în schimb l-a numit în fruntea
guvernului pe paarcursul întregului său mandat (2008 – 2012).
La 4 martie 2012, Vladimir Putin era ales – iarăși din primul tur, cu 64%
din voturile exprimate - pentru al treilea mandat de președinte al Rusiei.
Dificultățile economice generate de criza mondială resimțită cu începere din
2008, precum și problemele tot mai acute în gestionarea relațiilor cu opozanții
săi interni497, sunt principalele obstacole în calea omului care de peste 15 ani
conduce destinele Rusiei.

I.2. Europa Est-centrală

494
Născut la 7 octombrie 1952, la Sankt Petersburg.
495
Elțin a anunțat chiar din momentul numirii lui Putin în fruntea guvernului că
își dorește ca acesta să devină succesorul său la Kremlin.
496
Vezi pe larg despre politica lui Valdimir Putin, Ben Judah, Fragile Empire:
How Russia fell in and out of loe with Vladimir Putin, Yale University Press,
2015.
497
Putin a fost chiar acuzat că nu a ezitat să-și elimine inamicii, cazul Litvinenko
sau cel al ziaristei Anna Politovskaia fiind celebre; Alan S. Cowell, Moartea
unui spion. Povestea lui Aleksandr Litvinenko. Primul act de terorism nuclear şi
începutul unui nou război rece, Bucureşti, 2010.

234
 În urma primului război mondial, harta politică a Europei Centrale și de
Est, precum și cea a Balcanilor, s-a modificat profund. Pe lângă căderea
vechiilor imperii, se remarca apariția noilor state naționale care au încercat să
consolideze sistemul Versailles. Nu este mai puțin adevărat că, în opoziție, au
exista și forțe revizioniste și revanșarde care au pus în discuție viabilitatea celor
hotărâte la Paris în 1919 – 1920.
Al doilea război mondial a bulversat întregul areal în discuție, iar prezența
Armatei Roșii după anul 1944 a condus la modificări politice de substanță.
Pentru anii 1944 - 1948, istoricii care au studiat situaţia din Europa de Est
ocupată de trupele sovietice au ales termenul de „democraţie-populară” pentru a
defini intervalul498. În fapt, este vorba despre un hibrid între democraţia de tip
occidental şi sistemul sovietic, cercetătorii considerând că dictatorul de la
Kremlin a ales această tactică tranzitorie cu speranţa că va reuşi să păstreze
unitatea Celor Trei Mari suficient timp pentru a-şi consolida poziţiile 499. De
altfel, în 1945, Stalin nu ezita să-l asigure pe Harry Hopkins că Polonia poate
dezvolta un sistem parlamentar similar celui din Olanda sau Belgia. Se explică
aşadar de ce nu a fost totdeauna vorba de o evoluţie lineară, apărând „anomalii”
în funcţie de specificul naţional, cum ar fi înfrângerea comuniştilor la primele
alegeri din Ungaria, din 1945, prezenţa unor oameni politici burghezi în funcţii
importante, prezervarea monarhiei acolo unde exista o tradiţie puternică (regele
Mihai a rezistat pe tronul României până la 30 decembrie 1947).
Evoluţia politică a estului Europei relevă existenţa unui plan complex,
elaborat de Kremlin, bazat pe gradualism şi camuflaj500, în condiţiile prezenţei

498
François Fejtő, Histoire des démocraties populaires, vol.I-II, Paris, 1971.
499
La 25 decembrie 1948, liderul kominternist Gheorghi Dimitrov declara:
„Regimul sovietic şi regimul democratic-popular sunt două forme ale
unuia şi aceluiaşi sistem de guvernare, bazat pe unirea muncitorilor de la oraşe şi
din agricultură. Ambele sunt bazate de dictatura proletariatului.”; Hugh Seton-
Watson, The East European Revolutions…, p.167.
500
Thomas T. Hammond, editor, The anatomy of communist takeovers, Yale
University Press, 1975.

235
Armatei Roşii, care domina raportul de forţe pe continent. De exemplu, la 1
noiembrie 1946, ca trupe de ocupaţie în Europa, americani aveau 276.000
combatanţi, englezii - 291.000 şi francezii – 80.000, în timp ce Uniunea
Sovietică le opunea singură 1.529.000 de soldaţi şi ofiţeri 501. Nu trebuie neglijat
nici rolul poliţiei secrete sovietice, care dubla peste tot Armata Roşie.
Situaţia politică din Europa de Est apare, deci, ca o realizare graduală a
unui plan strategic elaborat la Moscova şi executat de comuniştii indigeni. Prin
aceasta se urmărea integrarea după război a statelor în cauză în sistemul politic,
economic, social şi cultural sovietic. Era vorba despre aplicarea unui prototip al
revoluţiei bolşevice care însuma folosirea forţei armate, a propagandei, lipsa de
scrupule, partidul unic şi planificarea.
Planul de comunizare este evident mai ales la nivelul puterii executive,
palier la care se disting trei etape:
1. guvern de coaliţie autentică (cele două cabinete Sănătescu şi cel
condus de Rădescu, deci intervalul 23 august 1944 - 28 februarie 1945
în cazul României);
2. cabinet de coaliţie aparentă (echipa condusă de Petru Groza, instalată
la Bucureşti la 6 martie 1945, în care intrau oameni politici burghezi de
talia lui Gheorghe Tătărescu);
3. executiv pur comunist (în noiembrie 1947 liberalii lui Tătărescu erau
excluși din guvernul Groza).
Durata fiecărei etape este diferită în funcţie de condiţiile naţionale, după
cum în cazul Albaniei s-a trecut direct la ultima fază. Aceasta în timp ce în
Bulgaria prima secvenţă se încheia în ianuarie 1945, pe când Ungaria şi
Cehoslovacia au avut guverne de coaliţie autentică până în 1947 - 1948. În
calcul mai trebuie luate anumite personalităţi burgheze care aveau relaţii
tradiţional cordiale cu Moscova, cum ar fi preşedintele cehoslovac Eduard
Benes, factorul confesional ori interesele Marilor Puteri. De asemenea,
cercetătorii au identificat, analizând fazele transformării de tip totalitar, trei

Sergiu Verona, Military occupation and diplomacy. Soviet troops in Romania,

501

1944 – 1958, Duke University Press, 1992, p.50.

236
etape ale loviturii de stat: politică, economică şi socială, ultima mai bine
cunoscută sub sintagma lupta de clasă.
Dacă, la 15 mai 1943, Stalin luase decizia de a dizolva Internaţionala III
Comunistă502, considerând că era o instituţie depăşită în condiţiile războiului şi că
Armata Roşie putea fi mult mai eficientă pentru diseminarea comunismului în
statele ocupate, în 1947 vor apărea Kominformul şi Consiliul pentru Ajutor
Economic Reciproc (C.A.E.R.). Între 22 şi 27 septembrie 1947, la Szklarska
Poreba, în Polonia, reprezentanţii a nouă partide comuniste, respectiv cele din
Uniunea Sovietică, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, România,
Ungaria, Franţa şi Italia, au hotărât să pună bazele Biroului Informativ, un
organism prin intermediul căruia Stalin putea coordona direct mişcările politice
ale liderilor comunişti503. Lipsa Albaniei este explicabilă datorită rolului ei minor,
dar şi prea marii apropieri de Iosip Broz Tito. Sediul a fost stabilit, iniţial, la
Belgrad, acolo unde trebuia să apară şi organul ideologic al Kominformului,
revista „Pentru o pace durabilă, pentru democraţie populară”. După ce Tito va fi
exclus din rândurile organizaţiei, sediul se va muta la Bucureşti, ceea ce sublinia
şi creşterea importanţei pe care Kremlinul o acorda României.
Comitetul de Ajutor Economic Reciproc, creat la 20 ianuarie 1947, era
instrumentul de control şi presiune economică a Moscovei în spaţiul est-
european504, fiind dublat de tratate bilaterale între Uniunea Sovietică şi statele în
cauză.
Se cuvine menţionată şi maniera comună în care a fost instrumentată
eliminarea adversarilor politici în statele est-europene. S-a recurs la vechile
metode verificate de Stalin în anii „marii terori”, la punerea în scenă a unor
procese în care apăreau acuze şi „dovezi incontestabile” privind spionajul şi
trădarea intereselor naţionale. După condamnarea liderilor urma, de regulă,
502
Gheorghe Onișoru, May 15, 1943: Dissolution of the Komintern and its effects
on the Communist Party of Romania, în ”Analele Universității din Craiova”,
seria Istorie, anul XIX, nr.2 (26)/2014, p.75-84.
503
Fr. Fejtő, op.cit., vol.I, p.189.
504
Brânduşa Costache, Activitatea României la Consiliul de Ajutor Economic
Reciproc, 1949 – 1974, Bucureşti, INST, 2012.

237
desfiinţarea partidelor de opoziţie. Astfel, cei care reuşeau să evadeze peste
graniţă se puteau socoti norocoşi.
Toată recuzita venea în contradicţie cu principiile de bază ale doctrinei
comuniste potrivit căreia bunăstarea omenirii depindea de victoria
proletariatului, care nu putea fi înfăptuită decât prin instaurarea dictaturii
partidului comunist, care, la rândul ei, funcţiona prin puterea discreţionară a
liderilor, indiferent dacă vorbim de Biroul Politic sau de Lenin ori Mao.
Bineînţeles că, în această arhitectură, potrivit chiar lui Stalin, cadrele deveneau
„fondul de aur” al partidului. De altfel, după cum subliniază cercetătorii
fenomenului, esenţa oricărui sistem comunist rezidă în conducerea monopolistă
a societăţii de către partid.
Dincolo de factorul politic şi economic, nu trebuie minimalizat rolul
presei într-un regim totalitar. După proclamarea victoriei socialismului, ea
devine un instrument de luptă pentru educaţia maselor largi, având misiunea de a
populariza „marile succese” înregistrate în edificarea noii orânduiri şi, nu în
ultimul rând, politica de pace a Kremlinului sintetizată în sloganul „U.R.S.S. –
bastion al păcii e!”. La rândul său, educaţia a beneficiat de o atenţie specială.
Prin reorganizarea învăţământului erau urmărite două scopuri majore, respectiv
îndoctrinarea încă de pe băncile şcolii şi asigurarea necesarului de cadre cu un
minim de pregătire.

I.2.1. Albania

După încheierea primului război mondial și recâștigarea independenței,

viața politică în această țară a fost influnțată de Ahmed Zogu, cel care în 1928 a
schimbat regimul republican în monarhie, proclamându-se rege sub numele de
Zogu I505.

Vezi pentru evoluția Albaniei în perioada interbelică Ioan Scurtu, Structuri

505

politice în Europa Centrală şi de Sud-Est (1918-2001), vol.I, Iasi, 2010, p.16-

19.

238
 Atacată de trupele italiene încă din aprilie 1939, Albania a fost ocupată de
forţele Axei până la sfârşitul războiului. Evoluţia politică a acestei ţări a fost una
destul de simplă şi previzibilă. La 10 noiembrie 1945, comunistul Enver Hodja
(1908 - 1985) – care va fi dictatorul Albaniei pentru patru decenii – a format un
nou guvern dominat de partidul său, care a fost recunoscut atât de Uniunea
Sovietică, cât şi de Statele Unite şi Marea Britanie.
La acea dată, Hodja, născut într-o familie musulmană şi beneficiind de
posibilitatea de a studia la Montpellier, în Franţa, era o figură proeminentă pe
scena politică albaneză. Fondator al Partidului Comunist în ilegalitate, la 8
noiembrie 1941, el a condus mişcarea de eliberare din sudul ţării, utilizând
armamentul furnizat de iugoslavi şi de anglo-americani. În calitate de
comandant al Armatei de Eliberare Naţională a intrat în Tirana la 28 noiembrie
1944, asumându-şi încă de pe atunci demnitatea de şef al guvernului506.
Primele alegeri au loc la 2 decembrie 1945, fiind admisă doar lista oficială
a Frontului Democrat care a cules 93% din voturi. Noua adunare constituantă va
proclama, la 11 ianuarie 1946, Republica Populară Albania. Fostul rege Zogu I,
care nu era foarte popular, se afla în Marea Britanie încă din timpul atacului
declanşat de trupele lui Benito Mussolini la începutul războiului.
Politica externă promovată de Hodja a fost una de strânsă colaborare cu
Moscova şi Belgradul, reversul fiind oferit de relaţiile reci cu ţările vestice. În
perioada mai - octombrie 1946 s-au înregistrat chiar incidente navale în Canalul
Corfu, fapt care a contribuit la tensionarea relaţiilor cu Londra.
În plan intern, s-a mers pe ideea naţionalizării în industrie şi a unei
reforme agrare radicale. De asemenea, nu a fost tolerată nici o formă de
dizidenţă, fiind luate măsuri dure împotriva opozanţilor, după cum religia a fost
interzisă.
Dacă până în 1948 planurile guvernului albanez mergeau spre linia unei
viitoare uniri cu Iugoslavia, după căderea mareşalului Tito în dizgraţia lui Stalin,
Hodja a urmat fidel, timp de mai mulţi ani, linia politică a Uniunii Sovietice. El

506
Arshi Pipa, Albanian Stalinism, Boulder, 1990.

239
s-a ilustrat printr-un dogmatism dus la extrem, care a menţinut Albania într-o
stare de înapoiere cronică.
Sub conducerea lui Enver Hodja, în Albania a fost aplicată o politică
stalinistă până în anul 1985, la moartea dictatorului. Chiar după ce Stalin a
decedat, la Tirana cultul personalităţii lui era celebrat înainte, iar linia lui politică
promovată cu sfinţenie. Menţionăm faptul că în Albania s-a ajuns până la
interzicerea oficială a religiei. După ce, în 1960, Enver Hodja a sărbătorit cu
mare fast aniversarea lui Stalin, s-a ajuns la blocarea relaţiilor cu Uniunea
Sovietică. Pe acest fond s-a produs apropierea de China şi chiar ruperea
legăturilor cu Moscova în decembrie 1961. Regimul de la Tirana s-a declarat
unicul păstrător al adevăratelor tradiţii leninist-staliniste, acuzând restul statelor
comuniste din Europa că s-au îndepărtat de la această linie.
Datorită politicii înguste promovate de Hodja507, în 1978 s-a ajuns şi la
ruperea legăturilor şi, implicit, a sprijinului pe care China îl acorda Tiranei. În
plan intern, nici un act de dizidenţă sau reformator nu era permis, astfel că
anunţul că primul ministru Mehmet Shehu s-a sinucis, în decembrie 1981, urmat
de acuza că ar fi fost spion occidental, nu mira pe nimeni. Abia după aprilie
1985, când Ramiz Alia a preluat conducerea partidului vor fi introduse primele
reforme timide. Acestea s-au accelerat după 1990, iar semnalul clar al ruperii cu
trecutul a fost reluarea relaţiilor diplomatice cu Statele Unite, în martie 1992,
după mai bine de jumătate de secol de confruntare.

I.2.2 Bulgaria

Înfrântă în primul război mondial, țara a fost condusă în primii ani

postbelici de Partidul Uniunea Agrară, condus de Stamboliiski, până în 1923,
când, în urma unei lovituri de stat, regimul țărănist a fost înlăturat, iar liderul
acestuia ucis. Astfel a început o epocă dominată de interesele noului rege Boris
III, susținut de Alexandr Țankov pentru început. Perioada interbelică este

507
Ibidem.

240
deosebit de agitată din punct de vedere politic, dominând tendințele dictatoriale,
cu excepția unei scurte perioade a Blocului Poporului (1931 – 1934).
Numit în fruntea guvernului în 1934, Kimon Gheorghiev va instaura un
regim peste partidele politice, de tip corporatist 508, la modă în Europa. Pe
parcursul celui de-al doilea război mondial, țara a fost în alianță cu statele Axei.
Evoluţia politică postbelică a Bulgariei a fost profund influenţată de
ocupaţia şi consilierii sovietici. La 8 septembrie 1944, Sofia capitula în fața
Armatei Roșii, a doua zi formându-se un guvern condus de Kimon Gheorghiev,
în care miniştrii comunişti, fără a fi majoritari, deţineau portofoliile cheie.
Capitularea formală a Bulgariei s-a produs la 28 octombrie.
Partidul Comunist Bulgar509 era avantajat de faptul că beneficiase de o
oarecare popularitate în perioada interbelică, iar sentimentul antirus nu era la fel
de puternic precum cel din România sau Polonia. Sprijinit direct de trupele
sovietice, cabinetul procomunist Gheorghiev a iniţiat un val de epurări şi
procese care, numai în primele şase luni au condus la arestarea a peste 11.600
persoane, din care 2.138 au fost executate.
Primele alegeri au fost organizate la 18 noiembrie 1945, soldându-se cu
victoria clară a Frontului Patriei, 82,2% din voturi, controlat de comunişti, în
dauna agrarienilor conduşi pe Nikola Petkov, cel mai puternic partid bulgar
interbelic. Monarhia şi opoziţia au mai fost tolerate apoi scurt timp. După ce, la
31 martie 1946, Kimon Gheorghiev a format un nou guvern, de această dată
predominant comunist, la 8 septembrie a fost organizat un referendum în
privinţa viitorului monarhiei. Întrucât 92,72% din voturi au fost pentru abolirea
regalităţii, la 15 septembrie, s-a proclamat Republica Populară, iar tânărul ţar de
doar 18 ani, Simeon II, a fost nevoit să aleagă exilul împreună cu mama lui,
Ioana. De subliniat că, la data abdicării, el nu se bucura de aceeaşi popularitate
precum suveranul României, Mihai I.

I.Scurtu, op.cit., p.55-56.

508

Politica de alianţe a partidului Comunist Bulgar în anii 1944 – 1948,

509

Bucureşti, 1971.

241
 Tot în toamnă, la 25 octombrie, s-au organizat noi alegeri, prilej pentru
comunişti de a-şi asigura controlul total asupra Parlamentului datorită celor
70,1% din voturi obţinute de Frontul Patriei. Mai mult, la 21 noiembrie,
veteranul şi fostul secretar general al Kominternului, Gheorghi Dimitrov (1882
-1949) se întorcea de la Moscova pentru a prelua conducerea guvernului şi a
asigura trecerea Bulgariei spre socialism.
Sub directa îndrumare a lui Dimitrov s-au luat măsuri similare celor din
statele satelite ale Uniunii Sovietice în plan economic şi politic. A fost adoptat
un plan pe doi ani, la 1 aprilie 1947, iar, la 26 decembrie, erau naţionalizate
băncile, întreprinderile industriale şi miniere510.
Opoziţia politică a fost redusă la tăcere în vara lui 1947, aproape simultan
cu arestarea lui Iuliu Maniu şi dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc în
România. Liderul agrarienilor, Nikola Petkov, a fost arestat la 6 iunie, fiind
executat la 23 septembrie, iar la scurt timp, la 26 august, după o campanie
intensă împotriva celorlaltor membri marcanţi şi colaboratori apropiaţi ai lui
Petkov, Partidul Agrarian a fost desfiinţat. Astfel, la 15 decembrie 1947, când
trupele sovietice au părăsit Bulgaria, acestea lăsau în urmă un regim consolidat,
organizat întocmai conform dispoziţiilor date de sovietici.
Rolul predominant a fost jucat în anii stalinismului de liderul kominternist
Gheorghi Dimitrov, până la moartea acestuia survenită la 2 iulie 1949511. După un
scurt interval în care Partidul Comunist Bulgar a fost condus de Vulko
Cervenkov, între 1954 și 1989 în fruntea sa s-a aflat Todor Jivkov, înlăturat abia
în contextul reformelor din 1989 și înlocuit cu Petar Mladenov. Pentru
comuniști, finalul implacabil a venit în februarie 1990, atunci când au fost
nevoiți să se retragă din fruntea statului și să accepte organizarea de alegeri
libere. În noul context, Bulgaria a devenit membră a Uniunii Europene în anul
2007.

Ibidem.
510

Richard F. Staar, editor, Communist regimes in Eastern Europe. Hoover Press,

511

1982.

242
I.2.3. Cehoslovacia

În anul 1918, ca urmare a eforturilor depuse de personalități precum

Thomas Masaryk, dar și a punerii în practică a unuia din cele 14 puncte
wilsoniene, pe harta Europei Centrale a apărut un nou stat – Cehoslovacia 512.
Evenimentul a fost oficializat la 18 octombrie 1918, odată cu semnarea de către
Thomas Masaryk a Declarației de independență a țării, în calitatea lui de prim-
ministru al guvernului în exil recunoscut de Aliați. Timp de două decenii, până
ce, în urma intervenției brutale a Germaniei hitleriste, Cehoslovacia a fost
destrămată, țara s-a afirmat drept purtătoare a regimului democratic, fapt
consfințit și de Constituția din 29 februarie 1920513.
Dominată de imensa personalitate a lui Thomas Masaryk, viața politică a
fost una agitată pe parcursul epoii interbelice, fapt dovedit de schimbările
frecvente de guvern. O altă problemă importantă era legată de caracterul federal
al statului, unul in care cehii aveau o majoritate fragilă, care depășea totuși 50%
din populație514. Minoritățile slovacă și germană, în special, au fost cele care au
ridicat cele mai mari probleme guvernului central.
După acordul de la München din septembrie 1938, a urmat dezmembrarea
țării în martie 1939, care devenea astfel o victimă a nazismului. În aceste

512
Primul document semnat de reprezentanții cehilor și slovacilor în care era
evocată posibilitatea creării unui stat comun a fost Acordul de la Cleveland din
22 octombrie 1915, fiind urmat la 31 mai 1918 de înțelegerea de la Pittsburgh,
agreată de 28 de delegați ai cehilor și slovacilor, în prezența lui Thomas
Masaryk. Vezi Daniel Citirigă, Europa Centrală și tentația federalismului.
Istorie și diplomație în peerioada interbelică, Cetatea de Scaun, 2015, p.137-
141.
513
Pentru evoluția Cehoslovaciei interbelice vezi sinteza editată de Victor S.
Mamatey și Radomir Luza, La Republique Tchechoslovaque, 1918 – 1948. Une
experience de démocratie, Librarie du Regard, 1987.
514
Recensământul din 1921 indica faptul că din 13,6 milioane locuitori, cehii
reprezentau 51% (6,85 milioane), fiind urmați de germani cu 23,4% (3,1
milioane), slovaci cu doar 14,5% (1,9 milioane). Alte minorități, e drept sub un
milion de locuitori, completau acest tablou al diversității etnice, remarcându-se
cei 745.000 de unguri, 460.000 de ruși, ruteni și ucraineni, dar și 180.000 de
evrei. Vezi D. Citirigă, op.cit., p.151.

243
condiții, preşedintele Eduard Benes515, care era un adept declarat al bunelor
relaţii cu Kremlinul înainte de război, a semnat în anul 1943 un acord mutual pe
20 de ani cu Uniunea Sovietică, cu dorinţa fermă ca ţara sa să devină o punte
între Est şi Vest. Interesant este faptul că în acel moment Benes conducea
guvernul în exil stabilit la Londra.
Astfel, după eliberarea țării de către Armata Roșie, totul părea să decurgă
normal din punct de vedere politic la Praga. Revenit în fruntea Republicii,
preşedintele Benes l-a numit, la 3 aprilie 1945, pe socialistul Zdenek Fierlinger
în fruntea noului guvern al Frontului Naţional516. La 10 mai, după eliberarea ţării,
cabinetul s-a mutat la Praga, confruntându-se – ca în toate celelalte state – cu
problema refacerii, dar şi cu cea a pedepsirii colaboraţioniştilor. Astfel, fostul
preşedinte-marionetă Hacha a murit în închisoare, iar Konrad Henlein, şeful
germanilor sudeţi, s-a sinucis. Monseniorul Josef Tiso, şeful statului slovac din
timpul războiului, a fost executat la 16 aprilie 1947.
În privinţa problemelor teritoriale şi a celor legate de politica faţă de
minorităţi, guvernul de la Praga şi-a dat acordul pentru cedarea Ruteniei către
Uniunea Sovietică, la 29 iunie 1945, dar a expulzat toţi etnicii germani şi ungari
din Cehoslovacia, retrăgându-le cetăţenia la 3 august. Era o modalitate de a
încerca să prevină noi surprize în viitor, precum cea din 1938, cu atât mai mult
cu cât unirea dintre cehi şi slovaci nu avea doar adepţi.
Situaţia Partidului Comunist Cehoslovac era, şi ea, una complexă dar,
totuşi, favorabilă. Ruşii se bucurau de prestigiu în ţară, iar comuniştii au
acceptat un program privind modernizarea. Primele alegeri postbelice au fost
organizate la 14 octombrie 1945, pe baza votului indirect, rezultând o adunare
naţională provizorie. Imediat, la 18 octombrie, guvernul s-a angajat la un

515
Edward Tabarsky, President Benes. Between east and west, 1938 – 1948,
Stanford, 1981.
516
Pe larg despre evoluția postbelică a Cehoslovaciei, Tad Szulc, Czechoslovakia
since world war II, New York, 1971.

244
program ambiţios care prevedea naţionalizarea industriei, a băncilor,
companiilor de asigurări şi efectuarea reformei agrare517.
Noi alegeri, de această dată pe baza votului direct, s-au desfăşurat la 26
mai 1946. Ele au fost câştigate de comunişti, care obţineau 114 din cele 300 de
locuri ale Parlamentului, respectiv 38%, fiind urmaţi de partidul preşedintelui
Benes cu 18,2%, Partidul Catolic Popular cu 15,8% şi de social-democraţii
premierului Fierlinger, care reuşiseră să obţină doar 12,8% din voturi 518. Totuşi,
cele 39 de locuri ale lui Fierlinger vor fi suficiente pentru crearea unei majorităţi
de 51%, împreună cu comuniştii. Liderul partidului, Klement Gottwald, poate
forma așadar un guvern de coaliţie, care trebuie să conducă cu un Parlament în
care se baza pe doar 153 de deputaţi. Pe de altă parte, mişcarea lui Fierlinger a
contribuit mult la ridicarea cotei personale în faţa sovieticilor şi a comuniştilor
indigeni. Evident, opoziţia l-a atacat, considerându-l „groparul democraţiei” din
Cehoslovacia519.
În schimb, la 19 iunie, Eduard Benes va fi reales în unanimitate preşedinte
de către Adunarea Naţională. Faptul că el a primit sufragiile comuniştilor şi ale
socialiştilor, împreună cu prezenţa lui Jan Masaryk în fruntea Ministerului de
Externe, dădeau pe mai departe impresia că o coabitare între forţele democratice
şi cele de extremă stânga era încă posibilă.
În scurt timp, evenimentele au dovedit că era vorba doar de o iluzie 520. Mai
întâi a fost acceptarea de către guvernul cehoslovac în unanimitate, la
insistenţele lui Masaryk, a invitaţiei de a adera la planul Marshall, la 7 iulie
1947. Imediat, premierul Gottwald, însoţit de Masaryk şi de ministrul justiţiei,
socialistul Prokap Drtina, au fost chemaţi la ordine, la Moscova. După întâlnirea
cu Stalin, Gottwald avea să le spună celor doi colegi care îl însoţeau că nu-l
văzuse niciodată pe liderul de la Kremlin atât de furios. Reveniţi la Praga, cei
517
Ibidem.
518
Ibidem, p.31-32.
519
De notat că Fierlinger a rămas un prosovietic chiar și timpul evenimentelor
din 1968, Ibidem, p.32.
520
Josef Korbal, The communist subversion of Czechoslovakia. The failure of
coexistence, 1938 – 1948, Princeton University Press, 1959.

245
trei au participat la o nouă şedinţă a cabinetului, la 10 iulie, prilej de a vota, tot
în unanimitate, respingerea planului Marshall. Erau dezvăluite, practic, limitele
independenţei guvernului cehoslovac, Jan Masaryk însuşi spunând unui prieten
apropiat că „nu suntem altceva decât nişte vasali”521.
Lovitura de stat comunistă va avea loc la 25 februarie 1948. După o bună
pregătire, inclusiv prin preluarea de către Partidul Comunist a controlului asupra
sindicatelor şi a pârghiilor întregului aparat de stat, cu sprijinul deschis al
sovieticilor, preşedintele Benes a fost nevoit să semneze documentul prin care îl
însărcina pe Gottwald să formeze un cabinet pur comunist. Ultimul indezirabil,
Jan Masaryk, era găsit mort, la 10 martie, sub fereastra biroului său de la sediul
Ministerului de Externe. Varianta oficială vorbea de o sinucidere şi, deşi
lucrurile sunt până astăzi incomplet clarificate, majoritatea cercetătorilor înclină
spre ideea că Masaryk a fost aruncat de la un etaj superior522.
La 9 mai, Adunarea Constituantă a Cehoslovaciei a adoptat o nouă
Constituţie, iar la 30 mai au avut loc alegeri. De această dată a fost admisă o
singură listă, cea a Frontului Naţional controlat total de comunişti. În această
situaţie, Eduard Benes a demisionat la 7 iunie, invocând motive reale privind
starea sănătăţii, confirmate de decesul său, la 3 septembrie.
După demisia lui Benes, Klement Gottwald a fost ales preşedinte, la 14
iunie. În câteva luni, prin promovarea unei politici dure, Cehoslovacia se
transformă într-o ţară comunistă, în care teroarea era la loc de frunte. Drept
dovadă este şi legea din 25 octombrie 1948 prin care erau înfiinţate lagărele de
muncă forţată523.
Evoluţiile de la Praga au demonstrat clar că Stalin nu va tolera nici o
formulă de compromis în spaţiul pe care-l domina, demisia lui Benes fiind
îndeobşte considerată drept finalul etapei „democrat-populare” la nivelul estului
Europei. Se confirma că Uniunea Sovietică este îngrijorată pentru menţinerea

521
Tad Szulc, op.cit, p.33-34.
522
Jean Pierre Rageau, 1948. Prague 48. Le rideau de fer s’est abattu, s.l., s.a.
523
Pe larg, Tad Szulc, op.cit., p.35 și urm.

246
poziţiilor sale în Europa de Est, dar între efecte avea să apară şi discreditarea
Moscovei în faţa stângii vest-europene.
Pe parcursul celor patru decenii de regim comunist Cehoslovacia avea
totuți să mai atragă o dată atenția întregii lumi în anul 1968. Tentația reformării
sistemului de către nou lider comunist Dubcek a primit însă o corecție imediată
din partea lui Leonid Brejnev, liderul Uniunii Sovietice 524. Invadată de trupele
sovietice acompaniate de celelalte unități militare ale statelor participante la
Tratatul de la Varșovia, Cehoslovacia a fost readusă pe calea trasată de Moscova
sub conducerea noului lider Gustav Husak, care s-a menținut la putere până în
anul 1989. De notat totuși că Husak, care fusese o victimă a stalinismului, a
înțeles necesitatea reformării partidului, iar în decembrie 1987 s-a retras din
funcția de secretar general în favoarea lui Milos Jakes, păstrând totuși poziția de
președinte al țării.
Anul istoric 1989 a fost marcat în Cehoslovacia de un val de proteste
cunoscut sub numele de revoluția de catifea. În fruntea mișcării s-a aflat
scriitorul Vaclav Havel (1936 – 2011), care se remarcase drept unul din liderii
Chartei 77. La 20 decembrie 1989, Adunarea federală l-a ales pe Havel ca
președinte al Cehoslovaciei.
Disensiunile dintre cehi și slovaci au condus la separarea pașnică a țării în
anul 1992. Havel a fost ales, prin urmare, la 26 ianuarie 1993 primul președinte
al Cehiei, funcție pe care a păstrat-o până în anul 2003, când s-a retras în
favoarea lui Vaclav Klaus, lăsând ca moștenire o țară membră a Uniunii
Europene și a NATO. Același drum a fost ales și de Slovacia.
Separarea pe cale pașnică a Cehiei și Slovaciei în anul 1992 este exemplul
aflat la polul opus față de maniera în care s-au petrecut lucrurile în Iugoslavia,
iar Havel a avut rolul său pozitiv în cursul evenimentelor care au condus la
proclamarea independeței Slovaciei.

I.2.4. Iugoslavia

524
La momentul 1968 ne-am referit pe larg în prima parte a lucrării.

247
 Ca și Cehoslovacia, Iugoslavia este tot o creație wilsoniană, dublată
desigur de dorința popoarelor slavilor de sud de emancipare, în primul rând de
sub dominația imperiului bicefal. La 5 octombrie 1918, s-a format Consiliul
Național al Slovenilor, Croaților și Sârbilor, care a solicitat și a reușit să obțină
recunoașterea, la 29 octombrie, a statului slavilor de sud. Pe parcursul perioadei
interbelice, forma politică de organizare a fost monarhia constituțională,
pecetluită de Constituția adoptată în anul 1921525.
Primul deceniu postbelic526 a fost marcat de instabilitate politică, chiar de
momente violente precum a fost asasinarea lui Nikola Pasici în 1926, dar cea
mai mare problemă era constituită de lipsa de omogenitate etnică a țării,
accentuată de rivalitatea dintre sârbi și croați. Nici factorul religios nu trebuie
neglijat.
În 1929, regele Alexandru I a decis să impună un regim autoritar,
adoptând în consecință o nouă Constituție, în anul 1931. Dar, în 1934, monarhul
va fi asasinat la Marsilia, împreună cu ministrul de externe francez Louis
Barthou, lăsând în urma sa o situație politică dominată de fricțiunile dintre sărbi
și croați. Astfel, prințul Paul – succesorul lui Alexandru în fruntea unei regențe –
a fost nevoit să apeleze la diferite formule guvernamentale, care nu au
împiedicat însă mișcările separatiste. Practic, în ajunul celui de-al doilea război
mondial tendințele de autonomie ale croaților prindeau contur, devenind realitate
în august 1939527.
La începutul celui de-al doilea război mondial existau destule semnale că
Iugoslavia va accepta noua ordine impusă de Hitler în Europa, Deși se alăturase
Germaniei la 25 martie 1941, Iugoslavia va fi zdruncinată de o revoltă politică
internă în urma căreia regele Paul a fost înlăturat și înlocuit cu Petru II, care
după numai două zile a denunțat pactul cu Hitler. În consecință, la 6 aprilie țara

525
I. Scurtu, op.cit., p.29 și urm.
526
Pe larg despre problemele Iugoslaviei interbelice, D. Citirigă, op.cit., p.196-
252.
527
Ibidem, p.69.

248
invadată de trupele germane și ocupată după o campanie fulminantă la 17
aprilie, în urma acestia Croația proclamându-și independența. la Zagreb a fost
instaurat un regim de tip fascist, sub conducerea liderului ustasilor Ante
Pavelici.
Deși înfrântă, Serbia nu a cedat, iar puternica mişcare de partizani
organizată sub conducerea mareşalului Iosif Broz Tito în timpul celui de-al
doilea război mondial l-a făcut pe acesta foarte popular şi a creat condiţiile unei
evoluţii postbelice diferite de cea a majorităţii statelor est-europene. De altfel, el
conducea unul din cele mai puternice partide comuniste din Balcani, deşi fusese
scos în ilegalitate încă din 1921, deţinând şi în această privinţă întâietatea în
regiune. De aceea, în momentul în care Belgradul era eliberat de trupele
iugoslave, sprijinite de Armata Roşie, la 20 octombrie 1944, Iugoslavia era
controlată de Mişcarea de Eliberare Naţională a lui Tito, deşi formal ţara era încă
monarhie.
Alegerile organizate la 11 noiembrie 1945 au dat câştig de cauză Frontului
Naţional condus de Tito, care domina clar noua Adunare. De aceea, proclamarea
Republicii Populare Federale Iugoslavia, la 29 noiembrie, nu a constituit o
surpriză. Expresie a strânselor legături cu Uniunea Sovietică, la 31 ianuarie
1946, era adoptată o nouă Constituţie care copia modelul stalinist. Pe aceeaşi
linie se înscrie şi debutul primului plan cincinal, adoptat la 27 august 1947.
Situaţia particulară a Iugoslaviei528 din timpul războiului a condus la soluţii
radicale după încheierea conflictului. Fiind stăpân pe situaţie, Tito a reuşit, la 10
martie 1946, să-l captureze pe generalul Draža Mihailovici, şeful cetnicilor, cel
care a condus, la rândul lui o mişcare de rezistenţă antigermană. În ciuda
protestelor energice ale statelor apusene, Mihailovici era executat la 17 iulie. De
asemenea, la 18 septembrie, liderul catolic al Croaţiei, arhiepiscopul Stepinac
era arestat şi condamnat la 16 ani de muncă grea.

Pe larg, Barbara Jelavich, History of the Balkans, vol.II, Cambridge

528

University Press, 1983.

249
 Refuzul lui Tito529 de a deveni din prieten, vasal al Moscovei, a condus la
criza sovieto-iugoslavă care a marcat profund relaţiile dintre statele socialiste.
Evenimentele s-au precipitat după ce Stalin a solicitat punerea în practică a
planului de creare a federaţiei iugoslavo-bulgare, doleanţă respinsă, la 1 martie
1948, de Comitetul Central al Partidului Comunist Iugoslav, pe motiv că ideea
era prematură. La 18 martie, Uniunea Sovietică şi-a retras militarii şi consilierii
tehnici din Iugoslavia, ca un ultim avertisment dat lui Tito. A urmat excluderea
din Kominform, o măsură prin care Stalin credea că-l poate izola pe Tito de
conducerea partidului său.
Spre surpriza liderilor moscoviţi în frunte cu generalissim, lucrările
Congresului Partidului Comunist Iugoslav, desfăşurat între 21 şi 29 iulie, s-au
transformat într-un triumf pentru Tito. După ce a respins toate acuzaţiile
sovieticilor şi a primit un vot de încredere din partea Congresului, mareşalul şi-a
permis chiar să treacă la epurarea din partid a adepţilor Kominformului530.
Conflictul dintre Stalin şi Tito a produs şi „victime colaterale” în alte state
socialiste. Wladislaw Gomulka era înlocuit, la 31 august, din fruntea Partidului
Muncitoresc Polonez cu Boleslaw Bierut, iar în 1949 vor fi îndepărtaţi din
funcţii şi executaţi miniştrii de externe ai Albaniei, Bulgariei şi Ungariei,
respectiv Kotchi Xoxe, Traiko Kostov şi Laszlo Rajk.
După ce a reuşit să-şi consolideze situaţia în fruntea partidului şi i-a
demonstrat lui Stalin că este stăpânul Iugoslaviei, Tito a exploatat din plin
situaţia şi în plan extern. Dacă relaţiile cu Uniunea Sovietică 531 şi sateliţii săi s-au
răcit, în schimb s-a înregistrat o îmbunătăţire sensibilă a raporturilor cu Statele
Unite şi puterile vestice. Ca o recunoaştere a noii poziţii internaţionale, la 20
octombrie 1949, Iugoslavia va fi aleasă membru nepermanent al Consiliului de
Securitate O.N.U. Timp de câteva decenii, Tito a reuşit să gestioneze dificila

529
Milovan Djilas, Conversations avec Staline, Gallimard, 1991.
530
Aleksa Djilas, The contested country. Yugoslav unity and communist
revolution, 1919 – 1953, Harvard University Press, 1991.
531
Ivo Banac, With Stalin against Tito: Cominformist splits in Yugoslav
Communism, Cornell University Press, 1986.

250
problemă iugoslavă, afirmându-se şi ca un lider internaţional al mişcării de
nealiniere.
Singurul stat comunist din Europa care a reprezentat o provocare reală
pentru regimul sovietic a fost Iugoslavia. Sub conducerea lui Iosip Broz Tito 532,
federaţia balcanică a atins un nivel de independenţă politică şi economică unic în
arealul est-european controlat de Moscova. Desigur, un rol important au jucat
condiţiile specifice din federaţie, maniera în care s-a ajuns la instaurarea noului
regim şi rolul mişcării de partizani a lui Tito. Născut la Kumrovec, în Croaţia, la
7 mai 1892, el a avut curajul să-l înfrunte pe Stalin încă din 1948. Atunci,
beneficiind de sprijinul partidului în frunte cu lideri marcanţi precum Milovan
Djilas şi Edvard Kardelj, Tito a condus Iugoslavia spre o linie independentă faţă
de Moscova, relaţiile normalizându-se abia spre 1955, în condiţiile preluării
puterii de către Nikita Hruşciov.
Împăcarea nu l-a împiedicat pe liderul iugoslav să critice regimul sovietic
pentru invadarea Ungariei în 1956, a Cehoslovaciei în 1968 şi a Afganistanului
în 1979, precum şi să păstreze o linie de echilibru în raporturile cu cele două
superputeri, Uniunea Sovietică şi Statele Unite. Faptul i-a adus un prestigiu
binemeritat în plan internaţional, el afirmându-se după 1960 în fruntea mişcării
de nealiniere alături de alte state independente din Africa şi Asia. În plan intern,
Tito a promovat o politică a socialismului umanist, accentul căzând pe conceptul
de autoconducere muncitorească, descentralizare şi pe promovarea unor politici
liberale. Desigur, nici în cazul iugoslav nu au lipsit măsurile coercitive împotriva
criticilor regimului, chiar a celor din interiorul sistemului, cazul notoriu fiind al
lui Milovan Djilas.
La moartea lui, la 4 mai 1980, Tito reuşea să lase în urma sa imaginea
unui lider iubit care s-a opus atât nazismului în cel de-al doilea război mondial,
cât şi lui Stalin şi care a condus Iugoslavia pe calea prosperităţii economice. Nu
este lipsită de importanţă nici politica dusă în privinţa naţionalităţilor, el

532
Pe larg, Geoffrey Swain, Tito: A biography, Londra, 2010.

251
aplanând în faşă conflictele etnice. Sfâşierea tragică a Iugoslaviei produsă după
1990 nu va face decât să alimenteze nostalgia adepţilor ideii federale.

I.2.5. Polonia

Reapărută ca stat independent în anul 1918, Polonia a fost organizată ca

Republică în conformitate cu Constituția din 1921 533. Imediat după dobândirea
suveranității, noul stat a fost nevoit să se confrunte într-o serie de războaie cu
vecinii, cel mai important fiind cel cu Uniunea Sovietică, pornit în condițiile
unei ofensive în Ucraina și salvat de mareșalul Pilsudski prin marea victorie din
fața Varșoviei.
Din punct de vedere politic534, epoca interbelică cuprinde trei etape
distincte: una democratică între 1918 și 1926, dictatura lui Pilsudsky instaurată
în mai 1926 și terminată în 1935 la moartea mareșalului, ultima fază fiind legată
de anii care au prefațat al doilea război mondial 535. Lipsa unui exercițiu
democratic autentic, precum și unele greșeli de politică externă, au șubrezit
tânăra societate poloneză care s-a văzut complet nepregătită la momentul
confruntării cu Germania.
Nevoită să capituleze în câteva săptămâni, fiind împărţită între Germania
şi Uniunea Sovietică, Polonia şi-a legat toate speranţele de Occident. Astfel, la
30 aprilie 1940, s-a format un guvern polonez în exil, iniţial cu sediul la Paris, ce
va fi mutat, din 10 iulie 1940, la Londra. El s-a alăturat eforturilor Aliaţilor,
coordonând activitatea trupelor sale din diaspora şi pe cele ale puternicei
emigraţii poloneze536.
Relaţiile proaste ale guvernului în exil cu Uniunea Sovietică s-au
accentuat după ce acesta a sesizat Crucea Roşie Internaţională, la 16 aprilie

533
Pe larg, Norman Davies, Istoria Poloniei: terenul de joacă al lui Dumnezeu.
Din 1795 până în prezent, Iași 2014.
534
D. Citirigă, op.cit., p.76-108.
535
Pe larg, Norman Davies, op.cit.
536
Ibidem.

252
1943, să investigheze informaţiile potrivit cărora circa 10.000 de ofiţeri polonezi
au fost găsiţi morţi lângă Smolensk, în pădurea Katyn. Imediat, în replică, radio
Moscova a dat un comunicat la 18 aprilie, aruncând întreaga responsabilitate pe
germani. Totodată, Moscova a suspendat relaţiile cu guvernul polonez de la
Londra. Documentele date publicităţii după 1990 au demonstrat indubitabil că
masacrul de la Katyn se datorează Armatei Roşii537.
Un alt moment în care Moscova şi-a demonstrat adevăratele intenţii faţă
de Polonia s-a produs în vara lui 1944538. La 1 august, rezistenţa poloneză
condusă de generalul Tadeo Bor a atacat trupele germane din Varşovia, bazându-
se pe faptul că Armata Roşie era în ofensivă, avangarda ei fiind la porţile
capitalei polone. Totuşi, Stalin a dat ordin trupelor sale să se oprească, asistând
astfel la înăbuşirea răscoalei de către germani până la 2 octombrie. Abia după
aceea Armata Roşie şi-a reluat ofensiva. Operaţiunile militare din iarna lui 1944
- 1945 au provocat distrugeri considerabile industriei şi agriculturii, fapt ce a
afectat efortul de refacere.
Cauzele acestei atitudini a Uniunii Sovietice provin din interesul direct de
a controla Polonia după război. Mai mult, Stalin nu dorea să renunţe nici la
teritoriul polonez pe care-l ocupase în conformitate cu prevederile pactului
Ribbentrop-Molotov. Sub puternica presiune a diplomaţiei sovietice, la
conferinţa de la Yalta s-a hotărât ca Polonia să cedeze Uniunii Sovietice teritorii
în est pe linia Curzon, primind în compensaţie spaţiu în vest până pe Oder-
Neisse, în detrimentul Germaniei. „Mutarea” Poloniei spre vest a avut şi o parte
pozitivă pentru economie, întrucât cărbunele din Silezia, pe care specialiştii îl
apreciau ca fiind superior calitativ celui din Ruhr ori bazinul Donului, trecea în
proprietate polonă, contribuind la schimbarea orientării comerţului exterior
postbelic al ţării539.
537
Allen Paul, Katyn: Stalin's Massacre and the Triumph of Truth, Northern
Illinois University Press, 2010.
538
Vezi excelenta analiză a lui Norman Davies, Rising `44. The Battle for
Warsaw, Pan Books, 2004.
539
Pentru evoluțiile politice postbelice din Polonia vezi sinteza lui Norman
Davies, Istoria….

253
 Mai delicată era problema conducerii executive a Poloniei care avea două
guverne: unul în exil şi altul provizoriu, susţinut de Kremlin. După tratative
sinuoase, la 12 iunie 1945, Anglia şi Franţa au convins Uniunea Sovietică să
discute această problemă într-o comisie tripartită, ajungându-se, la 28 iunie, la
formula unui cabinet de uniune naţională condus de socialistul Eduard Osobka-
Morawska, din administraţia de la Lublin. Cu toată că avea o tentă pro-sovietică,
el a fost recunoscut de puterile occidentale.
În aceste condiţii s-a trecut la adoptarea unor măsuri economice specifice.
La 6 ianuarie 1946 se anunţa o naţionalizare radicală în industrie, fiind afectate
toate fabricile cu peste 50 de muncitori. La 30 iunie, în urma unui referendum
era aprobat programul guvernului de naţionalizare şi pentru efectuarea unei
reforme agrare radicale, după care la 6 septembrie erau expropriate terenurile
mai mari de 50-100 hectare, în funcţie de zonă, precum şi formarea unui
Parlament unicameral.
Primele alegeri, desfăşurate la 19 ianuarie 1947, au fost viciate din start
prin măsurile represive luate împotriva Partidului Ţărănesc condus de Stanislaw
Mikolajczyk, la acea dată încă vicepremier. Prin urmare, blocul guvernamental a
obţinut 394 de locuri în Dietă, 80,1% din voturi, faţă de doar cele 28 ale
ţărăniştilor, generând protestul Marii Britanii şi al Statelor Unite, care au
considerat că acordul de la Yalta privind organizarea de alegeri libere a fost
încălcat. Cu toate acestea, la 4 februarie, Josef Cyrankiewicz prelua conducerea
unui guvern de coaliţie aparentă, dominat de comunişti, Boleslaw Bierut fiind
ales preşedinte al Poloniei. La 19 februarie, Dieta a adoptat şi o Constituţie
provizorie540.
Sensul evoluţiei politice fiind evident, mai ales după denunţarea
concordatului cu Vaticanul, la 14 aprilie 1947, liderul opoziţiei, Stanislaw
Mikolajczyk a ales exilul, ajungând, la 24 octombrie, la Londra. În lipsa lui, au
început procesele împotriva liderilor Partidului Ţărănesc rămaşi în ţară. Astfel,
în 1948, Polonia era deja o ţară comunistă. S-a produs fuziunea între comunişti

540
W. Langer, op.cit., p.1220.

254
şi social-democraţi, iar resturile Partidului Ţărănesc au aderat la blocul
guvernamental541.
Deşi începuseră al doilea război mondial pentru a-şi apăra aliatul, atacat
de Germania nazistă, Anglia şi Franţa se vedeau obligate, la încetarea
ostilităţilor, să asiste neputincioase la o altă agresiune asupra Poloniei, cea
comunistă.
După instaurarea regimului comunist nu au lipsit totuși unele tentative de
reformare a sistemului. Prima criză a izbucnit pe fondul destalinizării inițiate de
Hrusciov, după moartea lui Boleslaw Bierut, în martie 1956, sub forma unei
lupte pentru putere între fidelii acestuia, în frunte cu Hilaty Minc şi Jakub
Berman, şi aripa reformatoare condusă de fostul secretar general Wladislaw
Gomulka, epurat şi arestat la domiciliu, revenit în viaţa politică în noile condiţii.
Deşi iniţial locul lui Bierut va fi preluat de un adept al liniei staliniste, veteranul
Edvard Ochab, la 20 martie, în Polonia se vor produce câteva mutări
semnificative. Astfel, atunci au fost demişi şeful securităţii, Stanislaw
Radkiewicz, şi vicepreşedintele guvernului, în acelaşi timp membru al Biroului
Politic, influentul Jakub Berman. Seria schimbărilor a continuat cu ministrul de
externe Stanislaw Skrzeszewski542.
Pentru că aceste schimbări nu au fost dublate de măsuri eficiente de
reformă, s-a ajuns la confruntări deschise cu muncitorii. Centrul mişcărilor
revendicative a fost oraşul Poznan unde s-au înregistrat, în zilele de 28 şi 29
iunie 1956, lupte de stradă soldate cu 53 de morţi şi circa 300 de răniţi. Incapabil
să promoveze o nouă linie politică, Ochab va renunţa la conducerea partidului,
fiind înlocuit, la 19 octombrie, de Wladislaw Gomulka. De remarcat faptul că
schimbarea s-a produs în ciuda rezervelor exprimate de conducerea Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice.
Misiunea lui Gomulka543 era una extrem de dificilă, el fiind prins între
presiunile sovietice şi dorinţa poporului polonez de reformare a sistemului. El a

N. Davies, op.cit.
541

Ivan Berend, Central and Eastern Europe, 1944–1993: Detour from the
542

Periphery to the Periphery, Cambridge University Press, 1999.

255
reuşit, totuşi, cu preţul recunoaşterii supremaţiei Uniunii Sovietice şi al
rămânerii în Pactul de la Varşovia, să obţină acordul Moscovei pentru
introducerea unor reforme interne şi creşterea gradului de autonomie. Desigur,
printre reuşite trebuie înscrisă şi ţinerea de alegeri pluripartite la 20 ianuarie
1957. Gomulka a permis partidelor de opoziţie, respectiv cel Ţărănesc şi cel
Democrat, să participe la scrutin şi chiar să obţină 18,3% din locurile Seimului.
Deşi faptul avea mai degrabă o semnificaţie simbolică, el este demn de reţinut
pentru un stat totalitar. De notat şi faptul că în fruntea guvernului a fost numit
Josef Cyrankiewicz.
Evenimentele din 1956 nu vor face decât să avertizeze asupra
confruntărilor directe cu regimul declanşate după 1980 de primul sindicat liber
dintr-o ţară comunistă, Solidaritatea. Interesant este faptul că în decembrie 1970,
atunci când mişcări populare generate de creşterea costului vieţii au izbucnit la
Gdansk, Gomulka a demisionat, la 20 decembrie, lăsând locul lui Edvard
Gierek. La fel ca în 1956, noul lider era prezentat ca fiind unul cu vederi
liberale, capabil să introducă reforme.
Activitatea sindicatului liber Solidaritatea, înființat în 1980 la Gdansk, în
fruntea căruia se va remarca personalitatea lui Lech Walesa, a avut un impact
deosebit nu numai pentru răsturnarea regimului instaurat de Wojtech Jaruzelski ,
ci asupra întregii Europe Centrale și de Est. Numit prim-ministru la 11 februarie
1981, apoi preluând și conducerea partidului la 18 octombrie, generalul a
decretat legea marțială la 13 decembrie același an. Gestul său a fost interpretat
ulterior ca o măsură de siguranță menită să preîntâmpine o invazie a Armatei
Roșii sub pretextul instaurării ordinii în Polonia544. Ulterior, în 1983 legea
marțială va fi abrogată.
Cu toate acestea, activitatea Solidarității a continuat545, un nou val de greve
a izbucnit în 1988, iar rezultatele au apărut în 1989. După negocierile purtate la

543
https://www.foreignaffairs.com/articles/poland/1971-04-01/beyond-gomulka-
era
544
Manfred E. Berger, Jaruzelski: Traitor or Patriot? Londra, 1990.
545
Ion Constantin, Polonia în epoca Solidarității, 1980 - 1989, București, 2007.

256
așa-zisă masă rotundă, Jaruzelski l-a desemnat, la 19 august 1989, pe Tadeusz
Mazowiecki, membru al Solidarității, pentru funcția de prim-ministru. Era o
premieră pentru Europa de Est, care a jalonat căderea definitivă a comunismului
în Polonia.
Primele alegeri libere au avut loc în noiembrie 1990, prilej cu care Lech
Walesa va fi ales președinte al țării pentru un mandat de cinci ani. Este perioada
în care Polonia se va înscrie pe drumul alianțelor politico-militare cu Occidentul.
Deși s-a înscris în cursa pentru un al doilea mandat, Walesa va fi învins de
contracandidatul de stânga, Kwasniewski, semnal al faptului că tranziția spre
capitalism a fost mult mai dificilă decât se aștepta în momentele istorice ale
căderii comunismului în Europa de Est.

I.2.6. Ungaria

După eșuarea revoluției comuniste conduse de Bela Kun 546, în 1920 în țară
a fost proclamat un regim monarhic, avându-l în frunte pe regentul Miklos
Horthy. Acesta s-a menținut la putere întreaga perioadă interbelică, promovând
conducerea autoritară a societății și având o baza restrânsă de guvernare, în
special pe forțele conservatoare547 și revanșarde din punctul de vedere al politicii
externe.
Sub conducerea amiralului Miklos Horthy, Ungaria a secondat
îndeaproape puterile Axei, începând cu Germania imediat după preluarea puterii
de către Adolf Hitler, cu speranţa că pretenţiile sale teritoriale vor fi satisfăcute.
În condiţiile înfrângerilor suferite de Germania pe front s-a încercat găsirea unei
soluţii pentru încheierea armistiţiului. Cum Hitler nu putea tolera un astfel de

546
Rudolf Tőkes, Béla Kun and the Hungarian Soviet Republic: the origins and
role of the Communist Party of Hungary in the revolutions of 1918–1919, New
York, Praeger, 1967.
547
Joseph Rotschild, East Central Europe between the Two World Wars,
University of Washington Press, Seattle and London, 1992.

257
gest, la 22 martie 1944, Wehrmachtul ocupa Ungaria, impunând un guvern
marionetă condus de Doeme Sztojay, care asuma şi portofoliul externelor548.
După eliberarea de către trupele sovietice, în decembrie 1944, la
Budapesta era instalat un guvern provizoriu condus de generalul Bela Dalnoki
Miklos, care a semnat armistiţiul, la 20 ianuarie 1945, la Moscova. Cabinetul, o
coaliţie între Micii Proprietari, social-democraţi, comunişti, naţional-ţărănişti şi
liberal-democraţi, a condus ţara până la alegerile din noiembrie 1945. Între timp,
un moment important l-a constituit legiferarea reformei agrare, la 18 martie. Sub
controlul direct al mareşalului sovietic Voroşilov a fost redistribuită 35% din
suprafaţa arabilă a ţării549.
Spre deosebire de alte cazuri, primele alegeri postbelice din Ungaria, au
fost mult mai corecte, fără a fi influenţate de comunişti. Ele au fost prefaţate de
scrutinul local de la Budapesta, din 7 octombrie 1945, la care Partidului Micilor
Proprietari, condus de Zoltan Tildy, s-a impus cu 50,39% din sufragiile
exprimate, faţă de 42,77% cât a obţinut coaliţia dintre comunişti şi socialişti.
După acest test de popularitate, au urmat alegerile generale din 4 noiembrie. Ele
au fost marcate de eşecul lui Voroşilov de a impune liste comune, fapt ce a
condus la succesul detaşat al Micilor Proprietari cu 57,03%, în faţa Partidului
Social Democrat, care nu a obţinut decât 17,41%, cifră apropiată de scorul
comuniştilor, respectiv 16,95%. Partidul Naţional Ţărănesc era creditat cu doar
6,87%.550
În consecinţă, lui Zoltan Tildy i-a revenit sarcina de a forma guvernul,
unul de coaliţie totuşi, în care partidul său avea nouă portofolii, comuniştii şi
socialiştii patru, între care cel de Interne repartizat la presiunile Partidului Social
Democrat lui Imre Nagy (Partidul Comunist), lista fiind completată de un
ministru naţional-ţărănist. Misiunea cabinetului era însă cauţionată de o situaţie

548
Stephen Kertesz, Diplomacy in a whirpool. Hungary between nazi Germany
and Soviet Russia, Notre Dame, 1953.
549
*** Documents of the meetings of the Allied Control Comission for Hungary,
1945 – 1947, Budapesta, 2000.
550
Ibidem, p.16.

258
dramatică, fiind influenţată de rechiziţiile sovietice, inflaţia atingând cote fără
precedent. La 18 februarie 1946 era proclamată Republica Ungaria. Zoltan Tildy
a fost ales preşedinte, iar Ferenc Nagy, tot din Partidul Micilor Proprietari, a
preluat conducerea Consiliului de Miniştri.
După semnarea tratatului de pace de la Paris, la 10 februarie 1947 551,
potrivit prevederilor căruia Ungaria era redusă la graniţele naturale, s-a
declanşat o puternică ofensivă împotriva Partidului Micilor Proprietari, ordonată
de la Moscova. La 25 februarie, secretarul general al partidului, Bela Kovacs,
era arestat pentru complot împotriva trupelor de ocupaţie. La scurt timp, la 31
mai, premierul Ferenc Nagy era silit să demisioneze, în urma acuzaţiilor de
conspiraţie pe care i le-au adus comuniştii. Totuşi, preşedinţia guvernului a
rămas în seama Micilor Proprietari, prin Lajos Dinnyes. În plan economic,
cabinetul va adopta, la 1 august 1947, un plan pe trei ani, bazat pe controlul
asupra economiei şi naţionalizarea băncilor.
Alegerile desfăşurate la 31 august au dat câştig de cauză comuniştilor, ei
obţinând 22,25% din voturi, faţă de 14,88% ale socialiştilor şi 15,38% ale
Micilor Proprietari. Pentru că nici un partid nu a reuşit să-şi asigure majoritatea
necesară, s-a apelat la un nou guvern de coaliţie, prezidat tot de Dinnyes. Din
cele 15 portofolii, Partidul Comunist Ungar deţinea cinci552.
Eliminarea opoziţiei politice a fost definitivată în 1948. La 12 ianuarie se
înregistrează fuziunea comuniştilor cu socialiştii, urmărindu-se scenariul de la
nivelul întregii Europe de Est (în România, Partidul Comunist l-a „înghiţit” pe
cel Social Democrat în februarie). La 30 iulie, Zoltan Tildy era forţat să renunţe
la şefia statului în favoarea lui Arpad Szakasits, şeful noului Partid Muncitoresc
Ungar. La 9 decembrie şi premierul Lajos Dinnyes era îndepărtat din fruntea
guvernului, locul său fiind preluat de pro-comunistul Istvan Dobi. Oricum,
adevăratul prim-ministru era liderul comunist Matyas Rakosi553.

551
Pe larg, Mihaly Fülop, Pacea neterminată, Iași, 2007.
552
Stephen Kertesz, editor, The fate of East Central Europe, Notre Dame, 1956.
553
Ferenc Nagy, The struggle behind the Iron Courtain, New York, 1948.

259
 O altă piedică pe care sovieticii şi comuniştii maghiari au considerat
necesar să o înlăture a fost conducătorul bisericii catolice, cardinalul Mindszenty
(1892 - 1975)554. Pentru atitudinea sa rigidă în faţa comuniştilor, cărora le
refuzase orice compromis, cardinalul a fost arestat la 27 decembrie 1948, fiind
condamnat la închisoare pe viaţă, la 8 februarie 1949. Înainte de proces,
Mindszenty şi-a avertizat prietenii să nu ia în consideraţie nici o declaraţie a sa
în faţa tribunalului pentru că ar putea fi drogat de autorităţi. Închis până în 1955
la domiciliu, el a reuşit să se refugieze, în timpul revoluţiei din 1956, la sediul
ambasadei Statelor Unite de la Budapesta. A stat aici până în 1971 când, după
negocieri îndelungate şi dificile, Vaticanul a reuşit să obţină plecarea
cardinalului la Roma.
Aşadar, deşi în Ungaria scena politică a fost clar dominată de Partidul
Micilor Agrarieni, intervenţia Uniunii Sovietice s-a dovedit decisivă. Opoziţia a
fost tolerată doar de formă, iar împotriva bisericii au fost luate măsuri dure.
Totuşi, evenimentele din 1956555 vor demonstra că Ungaria a acceptat regimul
comunist cu multă reticenţă.
În aceste condiții, căderea comunismului s-a petrecut de o manieră
pașnică la Budapesta, tranziția spre democrație fiind una lipsită de surprize, la
fel ca și aderarea țării la NATO și Uniunea Europeană.

I.3. Germania

Înfrântă în primul război mondial, Germania a fost considerată de către

puterile învingătoare drept principala responsabilă de declanşarea conflictului,
motiv pentru care şi condiţiile impuse la Versailles au fost pe măsură, mai ales
că Franţa îşi dorea să se asigure că o nouă agresiune germană nu va mai fi
posibilă prea curând. Acest fapt, precum şi realitatea că armistiţiul a fost
acceptat în condiţiile unei stări revoluţionare – celebrul „cuţit pe la spate înfipt

554
Cardinal József Mindszenthy, Memoirs, New York, 1974.
555
Analizate în prima parte a lucrării.

260
în soldatul german de bolşevici” conform teoriei naziste – îşi vor pune profund
amprenta asupra evoluţiei interbelice a statului german.
Pe fondul puternicei ofensive finale aliate împotriva Puterilor Centrale, la
28 octombrie 1918, avea loc revolta marinarilor din portul Kiel care au refuzat
să mai continue lupta împotriva trupelor engleze. A doua zi, speriat de evoluţia
evenimentelor şi având proaspătă în memorie soarta ţarului, împăratul Wilhem II
părăsea Berlinul, preferând cartierului general al armatei sale de la Spa. Totuşi,
evoluţiile erau ireversibile. La 4 şi 5 noiembrie alte revolte ale marinarilor din
diferite porturi erau înregistrate, iar la 7 noiembrie izbucnea o revoltă la
München în urma căreia, a doua zi, socialistul Kurt Eisner va proclama
republica în Bavaria556.
Aflat în imposibilitate de a mai controla situaţia, kaiserul a ales soluţia de
a fugi în Olanda. La 9 noiembrie, prinţul Max von Baden, şeful guvernului
german, era în măsură să anunţe abdicarea lui Wilhem şi sfârşitul celui de-al
doilea Reich. Controlul asupra puterii executive a fost preluat de socialişti,
Philip Scheidemann proclamând Republica557. Evenimentele se derulau cu o
mare viteză astfel că, la 10 noiembrie, la Berlin se forma un cabinet dominat de
socialişti şi independenţi, în condiţiile în care gruparea de extremă stânga
condusă de Karl Liebknecht şi Rosa Luxemburg, cunoscută sub numele de
Spartacus, se pronunţa deja în favoarea instaurării unui regim comunist. Astfel,
la 11 noiembrie, aflată în imposibilitatea de a mai negocia sau de a rezista în faţa
Aliaţilor, Germania va fi nevoită să capituleze.
Confruntată cu mari probleme generate de război, ţara trebuia să facă faţă
şi un puternice crize politice interne, spectrul instaurării unui regim de tip
bolşevic fiind prezent. De altfel, între 5 şi 15 ianuarie 1919, gruparea Spartacus
va declanşa chiar o revoltă la Berlin, dar intervenţia guvernului provizoriu
susţinut de armată va conduce la înăbuşirea mişcării. Karl Liebknecht şi Rosa
Luxemburg au fost arestaţi şi împuşcaţi în drum spre închisoare. În semn de
556
Pe larg, Lamer Cecil, Wilhem II, vol.II, Emperor and Exile, 1900 – 1941, The
University of North Carolina Press, 1996.
557
Vezi Eberhard Kolb, The Weimar Republic, Psichology Press, 2005.

261
protest, comuniştii au refuzat să participe la alegerile din 19 ianuarie pentru
noua Adunare Naţională Constituantă, astfel că socialiştii şi-au asigurat o
majoritate relativă obţinând 163 de mandate. Componenţa Parlamentului era
completată de 88 de centrişti, 75 de democraţi, 43 de naţionalişti, 22 de socialişti
independenţi şi alţi 31 de deputaţi independenţi.
La 6 februarie, membrii Adunării Naţionale se întruneau în prima şedinţă
la Weimar. Guvernul era controlat de acelaşi Philip Scheidemann care a reuşit
formarea unei coaliţii tripartite în care intrau principalele forţe parlamentare:
socialiştii, centriştii şi democraţii. Practic îşi începea existenţa Republica de la
Weimar în fruntea căreia legislativul va alege, la 11 februarie, drept prim
preşedinte pe Friedrich Ebert558.
Acţionând pentru restabilirea ordinii, trupele federale vor obţine un
important succes în urma intervenţiei din Bavaria, 4 aprilie - 1 mai 1919, care a
condus la răsturnarea Republicii Sovietice autoproclamate în zonă. Totuşi,
Scheidemann îşi va da demisia la 20 iunie în semn de protest faţă de prevederile
tratatului de pace, pe care a refuzat să-l semneze. La 23 iunie era format un nou
guvern condus de Gustav Bauer, cu contele von Brockdorf-Rantzau la externe,
care va accepta semnarea tratatului abia după ce Parlamentul şi-a dat acordul în
faţa pericolului iminent ca ţara să fie invadată de trupele aliate.
Un semn al normalizării treptate a situaţiei l-a constituit adoptarea
Constituţiei de la Weimar, la 31 iulie 1919 559. Potrivit acesteia, Reichstagul era
format din deputaţi aleşi pe liste la nivel naţional, puterea executivă fiind
deţinută de un preşedinte ales pe şapte ani şi de un cancelar numit de aceasta pe
baza realităţilor din parlament. De asemenea, este de notat şi rezultatul
plebiscitului din Schleswig în urma căruia nordul s-a alăturat Danemarcei, dar
sudul a ales revenirea la Germania, la 14 martie 1920.
În acel moment situaţia era suficient de confuză la Berlin datorită
„puciului Kapp”560, desfăşurat între 13 şi 17 martie. În fapt este vorba despre o
558
http://www.britannica.com/EBchecked/topic/177590/Friedrich-Ebert
559
E. Kolb, op.cit.
560
Chris Harman, The Lost Revolution, 1982.

262
tentativă a unei grupări monarhiste conduse de dr. Wolfgang Kapp, fost
parlamentar, de a răsturna guvernul. Cu ajutorul trupelor baronului von Luttwitz
şi cu „binecuvântarea” generalului Erich Ludendorff, fostul şef al Marelui Stat
Major, Kapp a intrat în Berlin şi s-a autoproclamat cancelar. Preşedintele Ebert
şi membrii executivului s-au refugiat la Stuttgart, de unde au chemat sindicatele
să declanşeze grevă generală. Tentativa de lovitură de stat a eşuat după numai
patru zile. Wolfgang Kapp a plecat în Suedia, de unde va reveni însă în 1922,
fără a mai fi judecat pentru tentativa de lovitură de stat.
La 6 iunie 1920 se desfăşurau din nou alegeri pentru Reichstag.
Socialiştii, care dominau „coaliţia de la Weimar”, vor fi însă înfrânţi şi nu vor
mai face parte din guvernul condus acum de cancelarul Konstantin Fehrenbach,
acesta prezidând o echipă susţinută de Partidul Popular (liberal), centrişti şi
democraţi. De fapt era inaugurată o perioadă de instabilitate, guvernele
schimbându-se destul de des, adiţional revenind şi ameninţarea franceză privind
ocuparea Ruhrului drept gaj pentru plata datoriilor de război. De altel, în mai
1921, trupele franceze au ocupat câteva centre industriale din Ruhr, determinând
guvernul german să-şi asume obligaţiile privind plata despăgubirilor.
Deşi în plan extern, prin semnarea tratatului de la Rapallo (16 aprilie
1922)561, Germania reuşise să spargă izolarea diplomatică, în plan intern criza
economică profundă va conduce la un declin accentuat al mărcii cu începere din
august 1922. Noul guvern condus de industriaşul Wilehm Cuno, numit la 14
noiembrie, se va confrunta însă şi cu intervenţia trupelor franceze care au
invadat, la 11 ianuarie 1923, bazinul Ruhr. Aflaţi în imposibilitate de plată,
germanii vor declanşa rezistenţa pasivă. La 12 august 1923, Cuno îşi prezenta
demisia fiind înlocuit de Gustav Stresseman562, liderul Partidului Popular. Noul
cancelar va decide încetarea rezistenţei pasive, la 26 septembrie, cu speranţa că
medierea Marii Britanii va conduce spre o soluţie acceptabilă pentru părţile
aflate în conflict.
561
Documentul a fost semnat de Walter Rathenau și de Mihail Cicerin,
http://avalon.law.yale.edu/20th_century/rapallo_001.asp
562
Eberhard Kolb, Gustav Stresseman, München, 2003.

263
 Pe acest fond se va produce un eveniment care nu a făcut mare vâlvă în
epocă, dar care a fost reconsiderat ulterior, „puciul de la berărie”. Desfăşurată
între 8 şi 11 noiembrie 1923, în capitala Bavariei, München, tentativa de
răsturnare a guvernului regional l-a avut în frunte pe eroul Wehrmacht-ului din
primul război mondial, generalul Erich Ludendorff, secondat de tânărul lider al
unui partid aflat în creştere, cel Naţional Socialist, Adolf Hitler 563. Partidul
Naţional Socialist al Muncitorilor Germani (N.S.D.A.P.) fusese înfiinţat tot în
capitala Bavariei, la 24 februarie 1920, atunci când în faţa a circa 2.000 de
adepţi, Hitler va adopta drept siglă a formaţiunii sale svastica (crucea
încârligată) şi salutul Heil. Treptat, naziştii au devenit cunoscuţi în Bavaria şi
astfel se explică prezenţa lor alături de generalul Ludendorff. Un rol a jucat şi
faptul că partidul avea şi secţii de asalt, S.A., conduse de un apropiat al lui
Hitler, Ernest Rőhm. Tot cu prilejul puciului avea să se remarce şi Hermann
Gőring, unul din viitorii lideri ai celui de-al Treilea Reich.
După puciul din noiembrie 1923, Hitler va fi arestat şi judecat. Dar,
procesul s-a transformat într-un adevărat triumf personal pentru acuzat, instanţa
fiind nevoită să mute cauza la Leipzig. Condamnat la cinci ani de închisoare, din
va efectua doar unul, fiind eliberat în decembrie 1924, Hitler va avea suficient
timp pentru a scrie cartea de căpătâi pentru adepţii săi, Mein Kampf. Lucrarea
conţine o parte autobiografică însă, în acelaşi timp, dezvolta o concepţie proprie
asupra istoriei universale văzută ca o luptă între principiul binelui şi cel al răului.
Desigur, pentru Hitler rasa ariană era încarnarea lucrării Domnului, Diavolul
fiind evreii, consideraţi o subrasă, asemenea negrilor, slavilor sau mongolilor.
Nu lipsea nici programul politic imediat concretizat în revanşa asupra Franţei
pentru reglarea definitivă a conturilor şi cucerirea spaţiului vital prin extinderea
spre răsărit564.

563
Vezi lucrarea clasică a lui Allan Bullock, Hitler: A Study in Tyranny, Harper
and Row, 1962.
564
Lucrarea a fost tradusă și în limba română, Adolf Hitler, Lupta mea, Craiova,
1999.

264
 La acea dată, guvernul Stresseman era confruntat însă cu probleme mult
mai grave565. Pentru depăşirea impasului va fi deschisă Rentenbank, avându-l în
frunte pe Hjalmar Schacht, scopul fiind introducerea unei noi unităţi monetare,
rentenmark. În plus, pentru echilibrarea deficitului bugetar circa 700.000 de
persoane angajate la stat vor fi trimise în şomaj. Totuşi, mult mai eficient se va
dovedi planul Dawes (acceptat de Reichstag la 9 aprilie 1924) şi un împrumut
extern. Prin cumularea acestor măsuri, Germania a depăşit criza şi a obţinut
retragerea trupelor de ocupaţie din Ruhr.
La 25 februarie 1925 înceta din viaţă preşedintele Friedrich Ebert. Pentru
postul vacant au candidat iniţial şapte persoane, fără ca cineva să obţină
majoritatea. Abia la 26 aprilie, a fost ales mareşalul Paul von Hindenburg care se
va impune în faţa candidatului stângii, Wilhem Marx. Interesant este că victoria
lui von Hindenburg a fost facilitată de faptul că Ernest Thälmann, liderul
comuniştilor, a obţinut circa două milioane de voturi, care direcţionate către
Marx i-ar fi fost suficiente acestuia pentru a obţine victoria566.
La 10 februarie 1926, Germania a solicitat să fie admisă în Liga
Naţiunilor, revendicând şi un loc în Consiliu, fapt care a condus la amânarea
răspunsului din partea Societăţii. Abia la 5 septembrie acesta va veni consfinţind
revenirea Republicii de la Weimar la Societate în calitate de membru permanent
al Consiliului. Totuşi, aceasta nu însemna şi asumarea vinei de a fi principala
responsabilă pentru declanşarea primului război mondial. Simptomatic în aceste
sens se va dovedi discursul rostit de preşedintele von Hindenburg, la 18
septembrie 1927, cu prilejul comemorării luptelor de la Tannenberg. Un alt
eveniment demn de consemnat l-a constituit moartea lui Gustav Stresseman, la 3
octombrie 1929, unul dintre liderii marcanţi ai Republicii de la Weimar.
La 14 septembrie 1930 aveau loc alegeri pentru Reichstag. Pentru prima
dată naziştii conduşi de Adolf Hitler567 se vor afirma ca un partid important, ei

565
E. Kolb, op.cit.
566
Idem, The Weimar Republic.
567
William L. Shirer, The Rise and Fall of the Third Reich: A history of Nazi
Germany, Simon and Schuster, 1998.

265
obţinând 107 mandate faţă de 12 câte reuşiseră anterior. Hitler va profita de
condiţii optime pentru a-şi susţine discursul revanşard şi antisemit, intrând în
conflict direct cu comuniştii şi exploatând nemulţumirile generate de marea
criză economică ce lovise economia mondială.
În Germania criza s-a accentuat după falimentul Austrian Credit-Anstaldt,
moment ce marchează debutul unui colaps financiar la nivelul întregii Europe
Centrale. Se va ajunge astfel ca în 1932 să fie înregistraţi şase milioane de
şomeri. În plan politic, naziştii şi comuniştii vor exploata nemulţumirea
populară, sporindu-şi influenţa.
Hitler şi-a permis chiar să participe la alegerile prezidenţiale din 13 martie
1932, fiind învins de Paul von Hindenburg abia după un nou tur de scrutin, la 10
aprilie. Ascensiunea extremei dreapta este subliniată şi de lovitura dată în Prusia
de von Papen care, la 20 iulie 1932, reuşeşte să-l înlocuiască pe premierul
socialist al landului. În loc să detensioneze situaţia, rezultatele alegerilor
parlamentare din 31 iulie vor consemna intrarea într-un blocaj. Conform voinţei
electorilor, socialiştii obţinuseră 133 de mandate, naziştii – 130, centriştii – 97,
iar comuniştii 89 de locuri. Întrucât atât Hitler, cât şi comuniştii au refuzat
participarea la orice tip de alianţă nu s-a putut realiza o majoritate parlamentară.
La 12 august, Hitler a refuzat propunerea preşedintelui von Hindenburg de a
deveni vice-cancelar, el cerând pe un ton imperativ totul sau nimic568. În aceste
condiţii, la 12 septembrie, Reichstagul era dizolvat.
Programate la 6 noiembrie, noile alegeri nu vor debloca situaţia astfel că,
la 17 noiembrie, von Papen şi-a prezentat demisia. Întrucât, la 24 noiembrie,
Hitler a solicitat puteri depline în calitate de cancelar şi a fost refuzat de
preşedintele von Hindenburg, la 2 decembrie guvernul era format de Kurt von
Schleicher. Noul cancelar avea o misiune imposibilă, aceea de a concilia dreapta
cu stânga, astfel că demisia prezentată la 28 ianuarie 1933 a venit firesc.
Acesta este fondul pe s-a produs evenimentul de la 30 ianuarie 1933 care
va marca evoluţia istoriei la scară planetară. Fără alternativă, preşedintele Paul

568
Ibidem.

266
von Hindenburg i-a încredinţat funcţia de cancelar lui Adolf Hitler. Născut la 20
aprilie 1889, la Braunau, el şi-a petrecut primii ani din viaţă la Viena, după care,
în 1913, s-a mutat la München. Pe parcursul primului război mondial a participat
la luptele de pe frontul de vest, înrolându-se ca voluntar, fiind decorat cu
„Crucea de fier” şi avansat la gradul de caporal. În octombrie 1918 va fi rănit şi
îşi va pierde temporar vederea, fiind evacuat la Berlin, iar de aici la München,
unde îşi revine în plină revoltă bolşevică. Profund antisemit, Hitler va susţine un
discurs revanşard, acuzând Versailles-ul şi „trădarea” din noiembrie 1918,
considerându-i pe evrei principalii vinovaţi pentru înfrângerea Germaniei în
primul război mondial569.
Mentorul lui Hitler era Mussolini, al cărui bust se găsea în biroul său.
Totuşi, este interesantă precizarea că prima lor întâlnire de la Florenţa, din iunie
1934, a fost un eşec. Mai mult, Führerul nu l-a ascultat pe Duce atunci când
acesta l-a sfătuit să nu-i persecute pe evrei şi să nu părăsească Liga Naţiunilor.
Demn de reţinut este şi protestul lui Mussolini în momentul asasinării
cancelarului austriac Dolfuss, ceea ce l-a determinat de Hitler să amâne
Anschluss-ul. Abia cu prilejul celei de-a doua întâlniri dintre cei doi dictatori,
din septembrie 1937, vor fi afişate sentimente mai calde de ambele părţi.
Figurile cele mai importante ale noului executiv erau von Papen, în
calitate de vice-cancelar, nazistul Hermann Gőring, Walter Frick la Interne,
generalul Werner von Blomberg la Apărare, precum şi ministrul de externe
Konstantin von Neurath. Totuşi, nici Hitler nu s-a dovedit capabil să obţină
cooperarea centriştilor pentru asigurarea unei majorităţi parlamentare, astfel că
noi alegeri sunt convocate pentru data de 5 martie.
Desfăşurată într-o atmosferă de o violenţă extremă, campania electorală
va fi marcată de un eveniment cu ample ecouri, incendierea, la 27 februarie, a
clădirii Reichstagului. Hitler gestionează eficient momentul, dă întreaga vină pe
comunişti (principalul acuzat este olandezul Marinus van der Lubbe) şi îl
convinge pe preşedintele von Hindenburg să ia măsuri pentru suprimarea

569
Pe larg, Allan Bullock, op.cit.

267
libertăţii presei, a cuvântului şi a altor libertăţi constituţionale (de reunire şi
asociere, inviolabilitatea domiciliului, secretul poştei). Este vorba despre
decretul pentru protecţia poporului şi statului german, din 28 februarie, care va
deveni legea fundamentală a celui de-al Treilea Reich. Pe baza acesteia, a doua
zi, Partidul Comunist va fi interzis. Aşa reuşesc naziştii să obţină 44% din
voturile exprimate la 5 martie care, împreună cu alte opt procente revenite
naţionaliştilor, se vor dovedi suficiente pentru a controla parlamentul. În doar o
lună, teroarea brună îşi poate intra în drepturi570.
La 23 martie, beneficiind şi de sprijinul unor deputaţi catolici de centru,
naziştii şi naţionaliştii vor obţine acordarea de către Reichstag de drepturi
depline şi dictatoriale pentru guvern până la 1 aprilie 1937. Având calea
deschisă, Hitler nu va ezita să ia măsuri radicale în toate domeniile vieţii
economice, sociale şi politice. Pe rând, partidele de opoziţie sunt dizolvate,
astfel că Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani (N.S.D.A.P.) va
deveni unica formaţiune acceptată cu începere de la 14 iulie 1933.
Hitler va lua măsuri şi din perspectiva protejării rasei ariene, astfel fiind
adoptate legi rasiale, îndreptate cu precădere împotriva evreilor care vor pierde,
în conformitate cu Legile de la Nürnberg din 15 septembrie 1935, dreptul de
cetăţenie. Ca o extensie a acestor legi, Hitler va promova şi legea pentru
protecţia sângelui şi a onoarei germane potrivit căreia relaţiile sexuale, deci
implicit căsătoria, cu evreii erau interzise. Ulterior, naziştii vor decreta că orice
persoană care are cel puţin un bunic evreu în genealogie era considerat evreu şi,
pe cale de consecinţă, nu putea deveni niciodată cetăţean german. Apogeul
politicii antisemite a lui Hitler o vor reprezenta lagărele de concentrare şi
holocaustul sau soluţia finală571.
După ce a dat un puternic semnal şi în privinţa unei noi linii politice
externe, prin retragerea Germaniei de la Conferinţa dezarmării (14 octombrie
1933), Hitler va organiza alegeri pentru un nou Reichstag care va avea de acum

570
William Shirer, op.cit.
571
http://www.ushmm.org/outreach/en/article.php?ModuleId=10007704

268
înainte un rol decorativ, principala lui menire fiind de a asculta şi aplauda
discursurile fulminante ale Führer-ului.
Pentru a-şi impune voinţa, naziştii nu au ezitat să folosească orice tip de
mijloace, inclusiv asasinatul. O puternică impresie a produs asasinarea, la 30
iunie 1934, în noaptea cuţitelor lungi, a lui Ernest Rőhm, un fost aliat de
nădejde şi conducător al temutelor „batalioane de asalt”, Gregor Strasser,
generalului von Schleicher ori a liderului catolic Erich Klausener. După decesul
preşedintelui Paul von Hindenburg, la 2 august 1935, şeful statului având pe
atunci venerabila vârstă de 87 de ani, la 19 august, în urma unui plebiscit, Adolf
Hitler va asuma şi puterile prezidenţiale, păstrându-şi totuşi titlul de Führer. A
doua zi armata îi va jura credinţă572.
Pe măsura consolidării în plan intern, prin impunerea unor măsuri clasice
pentru un regim dictatorial, Hitler va duce o politică externă agresivă, obţinând
succese în serie ce vor contribui la crearea imaginii unui adevărat luptător pentru
drepturile Germaniei şi, implicit, aducându-i o imensă popularitate la un
moment dat. După ce, în urma plebiscitului organizat în Saar, la 13 ianuarie
1935, potrivit rezultatelor căruia circa 90% dintre votanţi au aprobat unirea cu
cel de-al Treilea Reich, la 16 martie, Hitler denunţa clauzele tratatului de la
Versailles. Întrucât reacţia Marilor Puteri reunite la Stresa a fost palidă, liderul
german îşi va putea permite chiar semnarea unui acord naval cu Marea Britanie
la 18 iunie.
Deosebit de semnificativ este discursul ţinut la doar trei zile după acest
moment în Reichstag de către Hitler. Cu o candoare dezarmantă el se va referi la
pactul sovieto-francez din 2 mai 1935 care ar fi conferit Germaniei un sentiment
de insecuritate. Mai mult, Führer-ul dădea asigurări că este gata să repete
momentul Locarno dacă şi celelalte puteri o vor face, că va respecta zona
demilitarizată renană şi că nu este interesat de Anschluss. Totuşi, în finalul
discursului, el cerea dreptul Germaniei la înarmare, la colonii şi la aplicarea

572
Allan Bullock, op.cit.

269
principiului naţionalităţii în Austria, prin revenirea acesteia la „marea patrie
germană”.
Timpul va dovedi, neaşteptat de repede, că Hitler a fost sincer doar în
finalul discursului din 21 iunie. La 7 martie 1936, el va denunţa tratatul de la
Locarno şi va ocupa zona demilitarizată renană, beneficiind şi de lipsa de reacţie
a părţii franceze. Apoi, la 18 noiembrie, el va recunoaşte guvernul Franco din
Spania, implicându-se activ în războiul civil din peninsulă.
La 4 februarie 1938, Hitler opera două modificări semnificative în
componenţa guvernului înlocuindu-i pe miniştrii Apărării, generalul Werner von
Blomberg, şi Externelor, Konstantin von Neurath. De acum, Hitler va prelua
personal conducerea Ministerului Apărării, fiind secondat de generalul Keitel, şi
de şeful armatei generalul Brauschitsch, în timp ce în fruntea diplomaţiei era
numit Joachim von Ribentropp. Practic, armata şi diplomaţia, două elemente de
mare importanţă în angrenajul oricărui stat, erau controlate direct de nazişti de
încredere573.
De ce a efectuat Führer-ul aceste schimbări au înţeles celelalte state după
evenimentele ce au condus la invadarea Austriei, în noaptea de 12 spre 13 martie
1938, şi la dezmembrarea Cehoslovaciei, în urma crizei sudete. Ocupat cu
consolidarea cuceririlor externe, Adolf Hitler nu va uita nici un moment de
„problema evreiască”, un eveniment culminant pentru maniera în care naziştii
înţelegeau să o rezolve fiind noaptea de cristal (kristallnacht). Atunci, la 9
noiembrie 1938, pe întreg cuprinsul Reichului au avut loc atacuri „spontane”
împotriva evreilor, fiind înregistrate numeroase victime, fapt ce a determinat un
adevărat exod al acestora.
În perspectiva cursei înarmărilor pe care o declanşează Hitler se va
produce şi înlocuirea, la 20 ianuarie 1939, a guvernatorului Reichsbank, Hjalmar
Schacht, cu Walter Funk, tocmai datorită avertismentelor transmise de primul în
privinţa impactului cheltuielilor militare masive asupra inflaţiei. În fine, vom
nota că, deşi la 28 aprilie 1939, Hitler răspundea preşedintelui american

573
Ibidem.

270
Roosevelt polemizând în chestiunea înarmării Germaniei şi dând, ca de obicei,
asigurări liniştitoare, el nu a ezitat să declanşeze un conflict mondial pentru a-şi
pune în operă visele: spaţiul vital, crearea rasei ariene şi asigurarea supremaţiei
acesteia, dominarea scenei mondiale de către Reich şi, nu în ultimul rând,
punerea în practică a sloganului care îi era atât de drag: „un Reich, un Popor, un
Führer”. Desigur, dacă liderii marilor democraţii occidentale ar fi dat atenţia
cuvenită lui Hitler şi ar fi intervenit la timp pentru a-l stopa, ori dacă nu ar fi fost
create condiţii optime pentru ca el să preia conducerea Germaniei pe cale
constituţională, prin alegeri libere, istoria lumii ar fi arătat altfel.
După ce a obținut asigurarea că în eventualitatea unui conflict mondial nu
va fi nevoit să lupte pe două fronturi, prin semnarea pactului cu Stalin din 23
august 1939, Hitler era pregătit de o nouă agresiune. De această dată ținta a fost
Polonia, iar rezultatul declanșarea celui de-al doilea război mondial.
După o aventură de aproape șase ani, Germania era în ruine. Dorinţa lui
Adolf Hitler de a deveni stăpânul lumii avea să provoace grele pierderi propriei
ţări. În 1945, Germania era deja nevoită să lupte cu disperare în speranţa că
miraculoasele arme secrete ale conducătorului urmau să-şi facă efectul.
Aşteptând însă să se producă o răsturnare spectaculoasă, germanii simţeau tot
mai mult efectele privaţiunilor, lipsurilor şi foametei. S-au adăugat şi alte drame
colective cum a fost bombardarea sălbatică a oraşului Dresda, la 13 februarie
1945. Atunci, circa 800 de bombardiere americane şi britanice au şters unul din
cele mai frumoase centre urbane ale Europei, supranumit „Florenţa nordului”, de
pe hartă. Într-o singură zi au fost înregistraţi circa 135.000 de morţi, adică dublu
faţă de numărul victimelor provocate de explozia primei bombe atomice
detonate la Hiroshima574.
Coşmarul Germaniei s-a sfârşit odată cu sinuciderea lui Adolf Hitler, la 30
aprilie 1945. Führerul şi-a pus capăt zilelor în bunkerul său din Berlin, împreună
cu amanta sa Eva Braun. Imediat au demarat negocieri în vederea semnării
armistiţiului, fapt anunţat chiar în primul mesaj al amiralului Karl Dönitz către

574
W.L. Shirer, op.cit.

271
germani, în calitatea lui de succesor desemnat al lui Hitler. Bineînţeles, dată
fiind situaţia disperată în care se găsea, Germania a trebuit să accepte termenii
unei capitulări necondiţionate, fapt consfinţit la 8 mai, la Reims. Guvernul de la
Berlin îşi înceta activitatea, iar autoritatea supremă pe întreg teritoriul german
revenea Comisiei Aliate de Control a Marii Britanii, Franţei, Statelor Unite şi
Uniunii Sovietice. Fiecare dintre cele patru mari puteri controla o arie de
ocupaţie, Berlinul fiind împărţit, la rândul său, tot în patru zone.
Liniile viitorului politic al noii Germanii575 au fost decise de Aliaţi cu
prilejul Conferinţei de la Potsdam (17 iulie - 2 august 1945). Condiţiile erau
dure, cu atât mai mult cu cât industria şi agricultura germană erau, practic,
distruse. În aceste condiţii, populaţia a avut de înfruntat, cu precădere în primii
ani postbelici, multiple greutăţi care au afectat vizibil nivelul de trai.
Foştii lideri ai partidului nazist şi principalii colaboratori ai lui Hitler au
fost judecaţi de un tribunal internaţional la Nürnberg. Procesul, care a durat
aproape un an, 20 noiembrie 1945 - 1 octombrie 1946, a fost un prilej de acuzare
publică a totalitarismului de tip fascist şi a metodelor sale de punere în practică.
În boxa acuzaţilor s-au aflat 24 de înalţi demnitari nazişti, dintre care au fost
achitaţi doar trei: Hjalmar Schacht, Franz von Papen şi Hans Fritzsche. De
asemenea, instanţa l-a achitat pe magnatul Gustav Krupp, considerat senil, în
timp ce Robert Ley s-a sinucis. Martin Bormann, care nu a putut fi capturat de
Aliaţi, a fost judecat şi condamnat în contumacie576.
Conform deciziei finale a tribunalului, la 16 octombrie 1946 au fost
spânzuraţi, la închisoarea berlineză Spandau, zece lideri nazişti: Hans Frank,
Wilhelm Frick, Julius Streicher, Alfred Rosenberg, Ernest Kaltenbrunner,
Joachim von Ribbentrop, Fritz Sauckel, Alfred Jodl, Wilhelm Keitel şi Arthur
Seyss-Inquart. Hermann Göring s-a sinucis în ajunul programatei execuţii. Karl
Dönitz, Baldur von Schirach, Albert Speer577 şi Konstantin von Neurath au primit

575
Pe larg, Dennis L. Bark, David R. Gress, A History of West Germany, vol.I,
1945 – 1963, New York, 1992.
576
Joe Heydecker, Johannes Leeb, Procesul de la Nürnberg, Orizonturi, 1996.

272
pedepse între zece şi douăzeci de ani, în timp ce Rudolf Hess, Walter Franck şi
Erich Raeder au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă.
Dezvoltarea postbelică a Germaniei a fost influenţată de ocupaţia străină,
căile diferind în funcţie de puterea care administra respectiva zonă. De
asemenea, partidele au început să joace din nou un rol, ele fiind reautorizate să
funcţioneze de la finele lui 1945. Şi evoluţia lor a fost decisă de plasarea în zona
sovietică sau cea vestică. De altfel, în teritoriile apusene au fost iniţiate
autoguvernări locale la diferite nivele, în timp ce în răsărit sovieticii au iniţiat o
reformă agrară radicală. Problemele au fost complicate şi de decizia Aliaţilor din
20 noiembrie 1945 potrivit căreia 6,5 milioane de etnici germani au fost
transferaţi din Austria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia şi de dincolo de linia
Oder – Neisse, pe noul teritoriu german.
Primele alegeri postbelice au fost organizate separat, pe zone de ocupaţie.
În teritoriul administrat de americani, scrutinul din 27 ianuarie 1946 a fost
câştigat de creştin-democraţi, secondaţi de social-democraţi578. În schimb, în zona
sovietică, la 21 aprilie 1946, a triumfat Partidul Socialist Unit, o coaliţie între
comunişti şi social-democraţi. A doua zi, liderul comunist Walter Ulbricht putea
declara cu satisfacţie că s-a realizat unificarea mişcării socialiste în zona
sovietică579. De altfel, era din ce în ce mai clar că s-a creat o linie de demarcaţie
evidentă între partea sovietică şi cele administrate de statele apusene.
În mod firesc, a apărut şi ideea unificării celor patru zone, la 2 decembrie
1946, secretarul de stat american James Byrnes şi ministrul britanic de externe
Ernest Bevin semnând un acord privind unirea economică a zonelor controlate
de cele două puteri, cunoscută drept Bizonia. Cu acest prilej, au fost invitate şi
guvernele francez şi sovietic să adere la iniţiativă. Evident, Uniunea Sovietică a
respins soluţia preferând să administreze singură teritoriile din Est.
577
Pentru înțelegerea manierei în care Germania nazistă a reușit să lupte cu o
puternică alianță timp de aproape șase ani vezi memoriile lui Albert Speer, În
umbra lui Hitler, vol.I-II, București, 1996.
578
D. Bark, D. Gress, op.cit., vol.I.
579
Jens Gieseke, The GDR State Security. Shield and Sword of the Party, Berlin,
2002.

273
 Mai mult, la 6 februarie 1948, sovieticii au luat decizia de a părăsi
Comisia Aliată de Control, prilej de a acuza puterile occidentale că sabotează
administrarea cvadruplă a Germaniei. La scurt timp, la 16 mai, au fost
organizate alegeri pentru Congresul poporului din Germania de Est. A urmat
publicarea, la 30 mai, a proiectului de Constituţie al Republicii Democrate
Germane. Adoptarea oficială a textului s-a produs la 7 octombrie 1949, atunci
când guvernul militar sovietic a fost înlocuit de o Comisie de control sovietică.
Primul preşedinte al Republicii Democrate Germane a fost numit Wilhelm
Pieck, în timp ce în fruntea guvernului se afla Otto Grotewohl580.
În partea de Vest s-a mers pe ideea unificării celor trei zone administrate
de Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite. Un prim semnal clar a fost reforma
monetară prin care s-a introdus moneda unică deutsche mark, în paralel fiind
iniţiat un proces de redresare economică rapidă. În replică, la 23 mai 1948, o
reformă monetară a fost operată şi în zona sovietică.
Procesul separării Germaniei a cunoscut un moment extrem de tensionat
odată cu începerea blocadei Berlinului, la 24 iulie 1948 581. Uniunea Sovietică a
luat decizia de a bloca căile ferate şi şoselele spre Berlin în semn de protest faţă
introducerea deutsche mark în zona de Vest a capitalei germane. Ca reacţie,
americanii au iniţiat un pod aerian, aprovizionând, cu începere de la 26 iulie,
Berlinul de Vest exclusiv pe calea aerului. A fost un efort considerabil, adeseori
eroic, care s-a încheiat cu victoria puterilor occidentale, în primul rând a Statelor
Unite. Timp de 11 luni a fost asigurat necesarul subzistenţei pentru Berlin fiind
transportate în total circa două milioane tone de bunuri.
Perioada a fost deosebit de tensionată din punct de vedere militar.
Sovieticii au transferat trupe suplimentare la Berlin, cifrate la circa 40 de divizii,
creându-şi un avantaj de cinci la unu. În replică, americanii au trimis în Marea
Britanie trei grupe de bombardiere strategice. Din fericire, totul s-a redus la o
demonstraţie de forţă, fără a se înregistra un conflict. Mai mult, urmare a

580
Ibidem.
581
Ann Tusa, John Tusa, The Berlin airlift, New York, 1988.

274
puternicelor contramăsuri economice ale puterilor vestice, prin care era practic
sabotat exportul statelor estice, blocada a fost ridicată de sovietici la 12 mai
1949.
În paralel, a continuat acţiunea de unificare administrativă a celor trei
zone din Vest, astfel că, la 9 mai 1949, a apărut legea privind înfiinţarea
Republicii Federale Germania, cu capitala la Bonn 582. Noul stat a fost proclamat
oficial la 23 mai, Constituţia adoptată preluând, în linii generale, ideile
directoare ale celei din timpul Republicii de la Weimar. Beneficiind de
prevederile planului Marshall, în scurt timp, Germania Federală a redevenit o
putere economică, surclasându-şi rivala din est şi devenind un partener solid
pentru Statele Unite.
Primele alegeri din Republica Federală Germană s-au desfăşurat între 12
şi 15 septembrie 1949 şi s-au soldat cu alegerea liberal-democratului Theodor
Heuss ca preşedinte şi a creştin-democratului Konrad Adenauer583 în funcţia de
cancelar. Dorind să transforme Bonnul într-un partener puternic în competiţia
dificilă ce se anunţa cu Estul, aliaţii occidentali au decis, la 21 septembrie,
încetarea ocupaţiei militare şi transferarea către Înalta Comisie Aliată a
prerogativelor ei. Un nou semnal pozitiv a venit la 15 decembrie atunci când
Germania Federală primea drepturi depline în cadrul Planului Marshall, un prim
efect pozitiv al depăşirii crizei postbelice fiind renunţarea la ultimele cartele, la
16 ianuarie 1950.
În continuarea acestor prefaceri, la 19 septembrie 1950, Puterile
Occidentale au decis să revizuiască statutul de ţară ocupată al Germaniei de
Vest. Astfel, se considera că orice agresiune împotriva Bonnului va fi privită de
acum înainte ca un atac contra Puterilor Vestice, în plus fiind relaxat controlul
asupra economiei şi permiţându-se creşterea producţiei de oţel. Mai mult, ca un
semn al noilor realităţi, cancelaria federală era liberă să stabilească relaţii
diplomatice cu alte state, în primul rând cu cele vecine. Totuşi, va mai dura ceva

Pe larg, D. Berk, D. Gress, op.cit., vol.I.

582

Charles Williams, Konrad Adenauer: The Father of the New Germany, New
583

York, 2001.

275
timp, inclusiv nouă luni de tratative între Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa,
pentru ca Germania să primească independenţă internă, aşa cum consemna
tratatul semnat la 26 mai 1952.
Artizanul refacerii Germaniei şi al obţinerii statutului de partener cu
Occidentul a fost cancelarul Adenauer, care a influenţat decisiv o lungă perioadă
din istoria ţării. El va câştiga, de altfel, alegerile din septembrie 1953 şi va reuşi
să obţină statutul de stat suveran şi să se alăture N.A.T.O. la 9 mai 1955.
Momentul favorabil a fost exploatat şi printr-o vizită la Moscova, între 9 şi 13
septembrie. Cu acest prilej au fost stabilite relaţii diplomatice cu Uniunea
Sovietică şi a fost obţinută promisiunea că prizonierii de război germani vor fi
eliberaţi.
Pe aceeaşi linie se înscrie şi reîntoarcerea Saarului la Germania, cu
începere de la 1 ianuarie 1957 devenind al zecelea stat federal, precum şi
semnarea de către Konrad Adenauer a Tratatului de Roma, la 25 martie,
document ce punea bazele Pieţei Comune. Prin urmare, nu a mirat victoria
categorică obţinută de Uniunea Creştin Democrată şi de Adenauer la alegerile
din 15 septembrie 1957. Formaţiunea cancelarului demonstra că domină clar
scena politică germană asigurându-şi majoritatea absolută în Bundestag.
Erodarea firească provenită din exercitarea puterii se va face simţită la
următoarele alegeri generale, cele din 17 septembrie 1961. Atunci, Uniunea
Creştin Democrată, deşi a obţinut 241 de locuri în Parlament, a pierdut
majoritatea absolută. De această dată, Partidul Social Democrat era creditat cu
190 de deputaţi, iar Partidul Liber Democrat cu 66. În aceste condiţii, cancelarul
Adenauer a fost nevoit să se alieze cu liber-democraţii pentru a rămâne la putere,
Gerhard Schröder fiind numit ministru de externe, la 4 noiembrie.
De această dată Adenauer nu şi-a mai dus mandatul până la capăt, el
demisionând în favoarea lui Ludwig Erhard la 16 octombrie 1963. După patru
ani, la 19 aprilie 1967, cel care a marcat profund istoria postbelică a Germaniei
va înceta din viaţă la venerabila vârstă de 91 de ani.

276
 Locul lăsat de Adenauer în fruntea Uniunii Creştin Democrate se va
dovedi greu de umplut. Deşi la alegerile din septembrie 1965, Erhard şi-a
asigurat un nou mandat datorită alianţei cu Uniunea Creştin Socială, după numai
două luni o criză în sânul coaliţiei va duce la demisia lui Erhard. Se va ajunge,
pentru prima dată după război, la formarea unei mari coaliţii între Uniunea
Creştin Democrată, cea Creştin Socială şi Partidul Social Democrat. Cancelar va
fi numit, la 1 decembrie 1967, Kurt Kiesinger, iar ministru de externe social-
democratul Willy Brandt584.
Noul guvern va iniţia o linie politică ambiţioasă în raport cu statele din
estul continentului, aşa numita Ostpolitik. Pe lângă relaţiile cu Moscova,
Germania a militat şi pentru reluarea contactelor diplomatice cu alte state din
zonă. Prima punere în practică a strategiei se va consemna la 31 ianuarie 1967,
odată cu stabilirea de relaţii diplomatice cu România 585. Era momentul în care
noul lider de la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu, încerca să acrediteze imaginea
unui om politic independent faţă de Moscova şi deschis în relaţiile cu
Occidentul. De altfel, poziţia adoptată de Ceauşescu cu prilejul intervenţiei
statelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia va confirma acest curs.
În plan intern, la fel ca în Franţa, Germania se va confrunta cu mişcări
studenţeşti de proporţii în primăvara anului 1968. Pretextul l-a constituit
tentativa de asasinare a liderului Ligii studenţilor socialişti, Rudi Dütschke. S-a
ajuns foarte rapid la ciocniri violente între studenţi şi forţele de ordine.
Revendicările tinerilor se dovedeau radicale iar, în aprilie, Universitatea din
Frankfurt pe Main va fi ocupată de studenţi, care îi vor schimba numele în
Universitatea Karl Marx. Tocmai datorită revendicărilor radicale şi caracterului

584
D. Bark, D. Gress, op.cit., vol.II, Democracy and Its Discontents, 1963 –
1988.
585
După stabilirea relațiilor la nivel de ambasadă între România și R.F. Germană,
Willy Brandt, în calitate de vicecancelar și ministru de externe, a vizitat
Bucureștiul în perioada 3 – 7 august 1967. Cu acest prilej se va întâlni cu
premierul Ion Gheorghe Maurer, pe 4 august, şi cu Nicolae Ceauşescu a doua zi.
Dumitru Preda, editor, România – Republica Federală Germania. Începutul
relațiilor diplomatice, 1966 - 1967, vol.I, București, 2009, doc.135, 136 şi 182.

277
violent al mişcării, tinerii vor pierde curând sprijinul popular, ceea ce li se va
dovedi fatal. În mai, Bundestagul va crea cadrul legislativ pentru prevenirea
repetării unor astfel de situaţii, abilitând autorităţile să uziteze de forţă în cazuri
de insurgenţă.
Primele alegeri postbelice câştigate de Partidul Social Democrat s-au
desfăşurat la 28 septembrie 1969. Cu acest prilej social-democraţii au obţinut
42,7% din voturi astfel că, la 21 octombrie, Willy Brandt devenea cancelar
prezidând o coaliţie cu Partidul Liber Democrat. Era prima dată când Uniunea
Creştin Democrată era exclusă de la guvernare.
Şi din noua poziţie de cancelar, Brandt a continuat linia iniţiată ca
ministru de externe, militând pentru relaţii cordiale cu statele estice. La 12
august 1970, în urma vizitei la Moscova, cancelarul semna un acord cu Uniunea
Sovietică prin care erau recunoscute graniţele postbelice586, inclusiv linia Oder-
Neisse. În schimb, conducerea sovietică declara că nu se va opune unificării
Germaniei dacă aceasta se va produce pe cale paşnică. Tratatul era completat de
prevederi privind dezvoltarea cooperării economice, ştiinţifice şi culturale dintre
cele state. La 7 decembrie, Willy Brandt semna la Varşovia un tratat similar cu
Polonia.
Deşi în urma alegerilor din 1972 a reuşit să-şi menţină postul de cancelar,
Willy Brandt va fi nevoit să demisioneze în 1974 după un puternic scandal
declanşat de infiltrarea unui agent STASI în echipa aflată la putere 587.
Conducerea executivului a fost preluată de ministrul apărării, Helmut Schmidt.
Acesta a continuat linia politică a predecesorului său, militând pentru
continuarea colaborării cu statele estice şi pentru întărirea relaţiilor cu Franţa.
Guvernul s-a confruntat şi cu un neobişnuit val de violenţe cu caracter terorist
declanşat de facţiunea Armata Roşie din Republica Federală Germană care viza
cu precădere politicieni şi oameni de afaceri. Vârful acestor acţiuni s-a situat în
anii 1976 şi 1977, într-un context european mai larg.
586
http://www.cvce.eu/obj/the_moscow_treaty_12_august_1970-en-d5341cb5-
1a49-4603-aec9-0d2304c25080.html
587
D. Bark, D. Gress, op.cit., vol.II.

278
 Mizând pe continuarea colaborării cu Partidul Liber Democrat, Schmidt a
reuşit să câştige alegerile din octombrie 1976 (în ciuda unui scor mai mic faţă de
precedentul scrutin) şi octombrie 1980, păstrându-şi astfel funcţia de cancelar
timp de opt ani.
O nouă epocă dominată de creştin-democraţi va începe în 1982, ea fiind
legată de numele lui Helmut Kohl588, care a rămas cancelar al Germaniei 16 ani şi
a reuşit reunificarea ţării. Kohl s-a născut în 1930, la Ludwigshafen, şi a trecut
un doctorat în ştiinţe sociale la Universitatea Heidelberg în 1958. Lider al
Germaniei într-o perioadă decisivă a războiului rece, martor în acelaşi timp la
căderea comunismului în Europa şi a zidului Berlinului, Kohl a reuşit să-şi pună
în valoare abilităţile şi să contribuie decisiv la revenirea părţii de est în graniţele
statului.
Profitând de precipitarea evenimentelor după căderea zidului Berlinului,
Kohl a iniţiat negocieri cu liderul sovietic Mihail Gorbaciov, absolut necesare
dacă avem în vedere că Uniunea Sovietică mai avea încă circa 300.000 de
soldaţi pe teritoriul german. Pe lângă tratativele în plan extern, cancelarul a mai
profitat şi de colapsul economic al estului, precum şi de compromiterea
regimului comunist după ce, în ianuarie 1990, sediul STASI din Berlin a fost
luat cu asalt de manifestanţi, dosarele descoperite dezvăluind adevărata faţă a
sistemului.
Primele alegeri libere desfăşurate în Republica Democrată Germană, la 18
martie 1990, au fost câştigate de Partidul Creştin Democrat cu 48%, Kohl având
astfel un aliat chiar în interiorul factorului de decizie est-german. De notat că pe
lângă cele 21% obţinute de Partidul Social Democrat, comuniştii reformatori,
sub sigla Partidului Socialist Democratic, adunau totuşi 16% din sufragii.
Pe fondul căderii ostmark de la paritatea de 1 la 3 la cea de 1 la 20 în
raport cu marca vestică, la 1 iulie 1990 s-a ajuns la unificarea economică dintre
cele două state germane. După ce, în iulie, Kohl i-a promis lui Mihai Gorbaciov

Hans Peter Schwarz, Helmut Kohl. Eine politische Biographie, München,

588

2012.

279
suma de 12 miliarde mărci în schimbul părăsirii teritoriului german de către
trupele sovietice (operaţiune finalizată în 1994) şi semnarea unui acord pe
termen lung, şi a confirmat o dată în plus graniţa cu Polonia, la 3 octombrie
1990 unificarea Germaniei era înfăptuită.
În noul context de după destrămarea Uniunii Sovietice, Kohl a promovat o
politică externă menită să contribuie la succesul închegării Uniunii Europene,
Germania fiind o adevărată locomotivă în această grea misiune. În plan intern, în
ciuda costului ridicat al unificării, vizibil în nivelul de trai şi impozite, totuşi
Kohl a reuşit să conducă Uniunea Creştin Democrată spre cea mai înaltă cotă de
popularitate, atinsă în 1995.
După 16 ani de guvernare plină de succese, în 1998, Kohl a fost nevoit să
se recunoască învins de Gerhard Schröder 589 şi Partidul Social Democrat, în
septembrie 1998. Noul cancelar a reuşit o ascensiune impresionantă,
impunându-se şi în propriul partid în faţa mai conservatorului Oskar Lafontaine.
În plan extern, Germania se va implica în războiul din Kossovo, după o amplă
discuţie internă şi internaţională pe această temă.
Exploatând din plin contextul internaţional, Republica Federală Germană
şi-a câştigat mai întâi un statut privilegiat în relaţia cu puterile vestice,
beneficiind de fondurile şi sprijinul Statelor Unite, după care, în condiţiile
marilor prefaceri din 1989 - 1990, se va dovedi polul care a atras din nou Estul.
Nu este de neglijat nici rolul jucat de lideri autentici cum au fost Konrad
Adenauer şi Helmut Kohl. O Germanie puternică şi unificată în centrul Europei
poate să se manifeste, în actualele condiţii geostrategice, drept un factor real de
echilibru.
Acestea erau premizele vieții politice din Germania la 22 noiembrie 2005,
la începutul mandatului noului cancelar creştin-democrat, Angela Merkel
(născută la 17 iulie 1954)590. De remarcat faptul că, este deși prima femeie ajunsă

589
http://www.spiegel.de/international/the-modern-chancellor-taking-stock-of-
gerhard-schroeder-a-379600.html
590
Torild Skard, Angela Merkel, în vol. Women of Power – Half a Century of
Female Presidents and Prime Ministers Worldwide, Bristol, 2014.

280
în această demnitate, o altă premieră fiind legată de faptul că este primul
cetăţean al fostei Republici Democrate Germane devenit cancelar, ea a reușit să
se impună ca o personalitate la nivel internațional. Mai mult, a reușit să-și
mențină partidul la putere atât în 2009, cât și în 2013.

I.4. Franța

Statul occidental care a avut cel mai mult de suferit în urma primului
război mondial a fost, fără îndoială, Franţa. Statisticile vorbesc de la sine:
1.385.000 de morţi, 700.000 de mutilaţi, 2.300.000 de răniţi şi peste 400.000 de
dispăruţi. Practic, jumătate dintre bărbaţii care în 1914 aveau între 20 şi 32 de
ani fuseseră ucişi în timpul conflagraţiei591. Recuperarea Alsaciei şi Lorenei,
bucuria victoriei, nu puteau şterge aceste realităţi astfel că dorinţa Parisului de a
se asigura că Germania va fi redusă la tăcere o perioadă cât mai lungă de timp
este explicabilă.
La 12 iulie 1919, era adoptată o nouă lege electorală potrivit căreia era
introdus scrutinul pe bază de liste, care asigura reprezentarea proporţională pe
băncile Parlamentului Republicii III. La alegerile din 16 noiembrie se vor
înfrunta Blocul Naţional condus de premierul Georges Clemenceau şi un cartel
al stângii, unit sub bagheta lui Edouard Herriott. Socialiştii, comuniştii şi
regaliştii au preferat independenţa. În aceste condiţii, Clemenceau şi-a asigurat
victoria. Totuşi, la alegerile prezidenţiale din 17 ianuarie 1920, deşi miza era mai
mică decât la cele parlamentare întrucât preşedintele avea prerogative destul de
reduse, Clemenceau va fi învins de Paul Deschanel 592, explicaţia fiind oferită de
nemulţumirea populară faţă de prevederile tratatului de la Versailles. Misiunea
acestuia era îngreunată de faptul că îi succeda lui Raymond Poincaré 593, cel a
condus destinele Franţei între 1912 şi 1920, şi care a renunţat la candidatura

591
Vezi, pe larg sinteza lui Marc Ferro, Histoire de France, Paris, 2001.
592
Alexandru Vianu, Camil Mureșan, Robert Păiușan, Simona Nistor, Președinții
Franței, Craiova, 1991, p.101-106.
593
Ibidem, p.91-100.

281
pentru un nou mandat. În ceea ce-l privește pe Georges Clemenceau, acesta îşi
va prezenta demisia şi din fruntea guvernului, fiind înlocuit de Alexandre
Millerand (19 ianuarie – 24 septembrie 1920).
La 23 aprilie 1920 era pronunţată sentinţa într-un proces care a afectat
grav credibilitatea clasei politice franceze. Fostul premier Joseph Caillaux era
condamnat la trei ani de închisoare pentru încheierea unor afaceri cu inamicul.
În toamnă, din motive de sănătate, preşedintele Deschanel va fi nevoit să se
retragă de la post după numai câteva luni petrecute la Palatul Elysée, fiind
înlocuit cu Alexandre Millerand (1859-1943)594. Noul şef al Republicii va încerca
în cei patru ani de mandat, 19 septembrie 1920 - 11 iunie 1924, să lărgească
prerogativele funcţiei aşa cum erau ele stipulate în Constituţie, continuând, în
linii generale, linia politică a predecesorului său. El era adeptul unui stil mai
autoritar de conducere, motiv pentru care iniţial a numit un premier obedient,
Georges Leygues. Pentru români, de numele lui Millerand se leagă vizita regelui
Ferdinand şi a reginei Maria la Palatul Elysée, din august 1921.
Tot sub mandatul lui Millerand, în condiţiile acutizării tensiunilor sociale
şi economice interne, după un intermezzo girat de Aristide Briand, conducerea
guvernului va fi asumată de Raymond Poincaré (15 ianuarie 1922 - 1 iunie
1924). Fostul preşedinte va lua măsuri în vederea obligării Germaniei de a-şi
plăti datoriile de război, ordonând în ianuarie 1923 trupelor sale să ocupe
bogatul bazin al Ruhrului. Scopul principal al acţiunii viza echilibrarea
bugetului Franţei, însă, în condiţiile ştiute, ea se va solda cu un eşec.
Tentativa eşuată a premierului de a determina guvernul de la Berlin să-şi
plătească datoriile s-a reflectat în rezultatul alegerilor de la 11 mai 1924. Atunci
victoria a aparţinut Cartelului de Stânga condus de liderul Partidului Radical
Socialist, Edouard Herriott. Pentru că acesta controla cel mai puternic grup
parlamentar, a reuşit să forţeze demisia preşedintelui Millerand, la 11 iunie,
refuzând să formeze guvernul atât timp cât acesta era titular la Palatul Elysée.
Millerand era acuzat de parlament că a susţinut o politică personală, contrară

594
Ibidem, p.107-115.

282
spiritului Constituţiei. Astfel, la 13 iunie, Gaston Domergue (1863 - 1937)595 era
ales preşedinte, el menţinându-se în această funcţie supremă până în iunie 1931.
A doua zi, era format guvernul Herriott care va gestiona afacerile Franţei până la
10 aprilie 1925. Una din măsurile importante ale acestui cabinet va fi
recunoaşterea de jure a Uniunii Sovietice, la 28 octombrie 1924.
Totuşi, caracteristica primului deceniu postbelic rămâne instabilitatea
politică vizibilă mai ales la nivelul executivului. De exemplu, Aristide Briand va
conduce nu mai puţin de trei guverne de coaliţie între 27 noiembrie 1925 şi 15
iulie 1926, fără a reuşi să găsească soluţii marilor probleme generate în primul
rând de eşecul de a obţine despăgubirile din partea Germaniei şi de căderea
francului. Aici trebuie găsite şi explicaţiile pentru înfrângerea stângii la alegerile
din 1928.
Cel care va reuşi să redreseze economia franceză va fi acelaşi Raymond
Poincaré, prim-ministru al unui guvern de uniune naţională între 28 iulie 1926 şi
26 iulie 1929. Printr-o politică de noi taxe, el va reface bugetul şi va opri căderea
monedei naţionalei, asigurând chiar o revigorare a francului. Potrivit legii din 25
iunie 1928 valoarea francului nou era fixată la 1/5 din cea a monedei antebelice,
respectiv la valoarea de 65,5 miligrame aur596. Din păcate, după demisia
premierului determinată de sănătatea sa şubredă, pe fondul crizei economice şi
mai ales a adoptării de către aliaţii săi a Planului Young, prin care datoriile
externe ale Germaniei erau reduse simţitor, ceea ce contravenea liniei şi luptei
sale politice, instabilitatea guvernamentală se va reinstala. Poincaré se va stinge
din viaţă în urma unei comoţii cerebrale, la 15 octombrie 1934.
Ales preşedinte în iunie 1931 în dauna lui Aristide Briand, la vârsta de 74
de ani, Paul Doumer devenea cel de-al 13-lea preşedinte al Franţei 597. Mandatul
său a fost marcat de aceeaşi instabilitate guvernamentală, în numai un an el
numind doi prim-miniştri, Pierre Laval şi André Tardieu. În plină campanie

595
Ibidem, p.116-125.
596
Despre marea personalitate a lui Poincaré vezi monografia semnată de J.F.V.
Keiger, Raymond Poincaré, Cambridge University Press, 1997.
597
Al. Vianu ș.a., op.cit., p.126-132.

283
electorală, de fapt între cele două tururi de scrutin programate la 1 şi 8 mai 1932,
Doumer va fi asasinat. La 6 mai, un emigrant rus, Pavel Gorgulov, considerat de
unii a fi nebun, l-a împuşcat pe preşedinte în timp ce vernisa o expoziţie de
carte. La rândul lui, Gorgulov va fi condamnat la moarte şi executat la 14
septembrie.
Paul Doumer cădea victimă violenţei la nici două luni după Aristide
Briand, decedat la 7 martie 1932, mandatul de preşedinte fiind preluat de Albert
Lebrun (1871 - 1950)598. Seria atentatelor la cel mai înalt nivel avea să fie
continuată la 9 octombrie 1934. Atunci ministrul de externe Louis Barthou era
asasinat la Marsilia599, împreună cu regele Iugoslaviei, Alexandru. Mulţi
observatori au făcut legătură între acest act şi eforturile lui Barthou de construire
a unei largi coaliţii anti-naziste. Un rezultat al acestor diligenţe poate fi
considerat tratatul franco – sovietic din 2 mai 1935.
Alegerile din 3 mai 1936 au condus la victoria, în premieră, a Frontului
Popular600, o coaliţie de stânga formată de socialişti, comunişti şi radicali. La 5
iunie, liderul Partidului Socialist601, Leon Blum va forma un guvern sprijinit de
Frontul Popular care va propune un program ambiţios. Erau avute în vedere,
între altele, încheierea contractelor colective de muncă, reducerea săptămânii de
lucru la 40 de ore, plata concediilor, naţionalizarea Băncii Franţei, dar şi
interzicerea grupărilor fasciste. Efectele în plan intern a politicii de reforme,
dublate de contextul internaţional ostil guvernului, respectiv ocuparea zonei
demilitarizate renane de către Hitler, atacarea Abisiniei de către Mussolini sau
războiul civil din Spania, vor conduce la devalorizarea puternică a francului.

598
Ibidem, p.133-144.
599
Despre atentatul de la Marsilia și implicațiile sale vezi Jacques de Launay, Les
grandes controverses de l'histoire contemporaine 1914-1945, Histoire Secrete
de Notre Temps, 1974.
600
Jean-Paul Brunet, Histoire du Front populaire, Paris, PUF, 1998.
601
Mișcarea socialistă a avut în Franța o bună tradiție, Partidul Socialist fiind
creat în 1905, stânga fiind mereu între opțiunile electoratului. Totuși, abia după
1980 socialiștii vor reuși să trimită un președinte la Elysée în persoana lui
François Mitterand.

284
 La 19 iunie 1937, Leon Blum va demisiona în faţa refuzului Senatului de
a acorda guvernului puteri în domeniul politicii fiscale. Se va forma un nou
cabinet în frunte cu radical-socialistul Camille Chautemps, Blum fiind menţinut
în structura executivului ca vicepremier. Instabilitatea guvernamentală va
rămâne accentuată şi, după ce la 13 martie 1938 socialiştii au retras sprijinul
acordat lui Chautemps, determinând căderea cabinetului, Leon Blum va forma
un nou guvern de Front Popular602.
Fără a reuşi să-şi asigure sprijinul Senatului, Leon Blum nu va rezista nici
o lună ca prim-ministru. La 10 aprilie, Edouard Daladier (Partidul Radical
Socialist), beneficiind şi de suportul lui Blum, va prelua conducerea guvernului.
Împreună cu noul ministru de externe Georges Bonnet, el se va ralia politicii de
conciliatorism promovate de Chamberlain şi va fi de acord cu soluţia propusă în
septembrie 1938 în chestiunea cehoslovacă, decizie care afecta unul din cei mai
importanţi aliaţi ai guvernului francez din Europa de Est603. Practic, după cum au
demonstrat evenimentele ulterioare, a fost şubrezită chiar siguranţa naţională a
Franţei.
Efectul va fi resimţit şi în plan intern marcând sfârşitul perioadei Frontului
Popular. Criticat de socialişti şi comunişti pentru decizia de la München,
Daladier va rupe relaţiile cu aceştia şi va căuta noi alianţe la dreapta spectrului
politic. În martie 1939, Daladier va obţine din partea Parlamentului puterea de a
conduce prin decrete, situaţie fără precedent în istoria celei de-a treia Republici.
Pe de altă parte, la 5 aprilie, preşedintele Lebrun obţinea, încă din primul tur, un
nou mandat la Elysée.
Edouard Daladier va folosi ultimele luni de pace schimbând linia politică
externă. El a luat măsuri pentru a reînarma Franţa şi a semna alianţe cu statele
estice cu care existau legături de prietenie tradiţionale, dorind de asemenea ca
Marea Britanie să atragă şi Uniunea Sovietică. Daladier a acordat garanţii pentru

602
Ibidem.
603
Pe larg, Martin Gilbert, Richard Gott, op.cit.

285
Polonia, România, Grecia şi Turcia, cu Varşovia încheind chiar un acord militar,
la 25 august, prin care garanta graniţele aliatului estic.
Fără a avea rezultate notorii în urma noului curs, Franţa îşi va respecta
totuşi angajamentele internaţionale şi va declara război Germaniei la 3
septembrie 1939. Daladier anunţa vestea prin intermediul radioului, la câteva ore
după o declaraţie similară a premierului britanic Neville Chamberlain. La acea
dată ţara era slăbită şi divizată, iar armata nepregătită să facă faţă unei
confruntări cu Hitler.
Efectele s-au văzut în primăvara lui 1940, chiar Daladier fiind nevoit să se
retragă din fruntea guvernului pentru a-i lăsa locul lui Paul Reynaud, la 20
martie 1940. Noul premier nu a mai avut însă timpul necesar pentru a schimba
datele problemei astfel că atacul german din 10 mai a fost o reuşită deplină.
După ruşinoasa capitulare din vara anului 1940, Franţa a fost reprezentată
în plan internaţional de guvernul de la Vichy condus de mareşalul Philippe
Pétain, un simbol al rezistenţei din primul război mondial, care va fi recunoscut
de puterile Axei604. În paralel, sunt consemnate primele eforturi ale francezilor
liberi, care refuzau să se împace cu ideea acceptării capitulării din vara anului
1940. La 4 iunie 1943, s-a înfiinţat un Comitet Naţional de Eliberare care-i
includea pe Charles de Gaulle605 şi pe generalul Henri Giraud, succesorul lui
Darlan în fruntea teritoriilor franceze din nordul Africii.
Eliberarea Franţei a început prin deschiderea celui de-al doilea front în
Europa, odată cu debarcarea în Normandia, la 6 iunie 1944. La 11 iulie, Statele
Unite recunoşteau Comitetul Francez pentru Eliberare Naţională condus de
generalul Charles de Gaulle, drept guvern civil de facto în zonele controlate de
Aliaţi. Prin eliberarea Parisului, la 23 - 24 august 1944, erau create condiţiile ca
noile autorităţi să treacă la refacerea Franţei şi să ia primele măsuri împotriva
colaboraţioniştilor.

Al. Vianu ș.a., op.cit., p.145-153.

604

Pentru situația Franței în timpul celui de-al doilea război mondial vezi prima
605

parte a lucrării.

286
 La 7 noiembrie 1944, sub preşedinţia lui Charles de Gaulle, erau deschise
lucrările Adunării naţionale consultative, care a adoptat primele măsuri necesare
democratizării606. S-a decis ca Franţa să se alăture, cu începere de la 1 ianuarie
1945, Naţiunilor Unite, fiind recunoscută ca putere cobeligerantă. În privinţa
colaboraţioniştilor, la 15 august 1945, Henri-Phillippe Pétain era condamnat la
moarte. Dacă, în cazul lui s-a ţinut cont de vârsta şi meritele din timpul Marelui
Război, sentinţa fiind comutată în închisoare pe viaţă, la 9 octombrie, Pierre
Laval va fi condamnat şi executat, la 15 octombrie.
Alegerile pentru Adunarea constituantă607 s-au desfăşurat la 23 octombrie
1945. Rezultatele s-au dovedit favorabile stângii, Partidul Comunist 608 obţinând
152 de locuri, Partidul Socialist - 151, în timp ce Mişcarea Populară
Republicană a trimis în Adunare 138 de reprezentanţi. La 16 noiembrie,
generalul Charles de Gaulle era ales, în unanimitate de Adunare, preşedinte al
guvernului provizoriu, astfel că, la 21 noiembrie, el forma un cabinet de uniune
naţională. Însă, misiunea executivului s-a dovedit aproape imposibilă, în special
datorită opoziţiei constante a stângii. În noile condiţii, de Gaulle a demisionat, la
20 ianuarie 1946, inaugurând o lungă perioadă de instabilitate politică.
În fruntea noului guvern a fost numit, la 22 ianuarie, socialistul Felix
Gouin609. Din nefericire, proiectul de Constituţie adoptat de Adunare, la 19
aprilie, era respins printr-un referendum popular, la 5 mai, ajungându-se la
convocarea electoratului la urne. Alegerile pentru noua Adunare constituantă,

606
După cum arată Jean Jacques Becker:
„În septembrie 1944, viața politică franceză trebuia să răspundă la trei
întrebări: Cui trebuie să revină puterea? Cine are dreptul s-o preia? Cine posedă
legitimitatea?”, Jean Jacques Becker, Histoire politique de la France depuis
1945, Armand Colin, 2008, p.1.
607
În paralel cu alegerile parlamentare, electoratul a fost chemat să răspundă la
un referendum privind posibilitatea noua Adunare să fie Constituantă. 96,37%
din cei prezenți la urne au răspuns da; Ibidem, p.13-14.
608
Despre rolul important, dar controversat jucat de Partidul Comunist Francez
după 1945 vezi Jacques Fauvet, Alain Duhamel, Histoire du Partid Communist
Français, Fayard, 1965.
609
Al. Vianu ș.a., op.cit., p.154-155.

287
din 2 iunie 1946, s-au soldat cu victoria Mişcării Republicane Populare, la 19
iunie, Georges Bidault610 fiind ales preşedinte al guvernului provizoriu.
La 13 octombrie 1946 s-a desfăşurat un nou referendum pentru adoptarea
Constituţiei, rezultatul fiind pozitiv de această dată: 9.120.576 voturi pentru, faţă
de 7.980.333 împotrivă, în condiţiile în care au absentat 7.938.884 electori.
Constituţia Republicii IV avea multe elemente comune cu cea a precedentei
republici, diferenţa fiind că Senatul era înlocuit cu Consiliul republican, iar
relaţiile cu coloniile şi teritoriile de peste mări erau revizuite prin crearea
Uniunii Franceze611.
Odată adoptată Constituţia, la 10 noiembrie 1946, au fost organizate
alegeri pentru Adunarea Naţională. De această dată, rezultatele finale
consemnau 186 de deputaţi comunişti, 186 ai Mişcării Republicane Populare şi
103 pentru Partidul Socialist. Datorită neînţelegerilor dintre comunişti şi
republicani, la 16 decembrie, Leon Blum a fost însărcinat cu formarea unui
cabinet pur socialist. Dar, şi viaţa acestuia s-a dovedit efemeră, Blum
demisionând pe motive de sănătate şi, la 21 ianuarie 1947, Paul Ramadier prelua
conducerea unui cabinet de coaliţie. Între timp, la 17 ianuarie, Vincent Auriol era
ales preşedinte612.
Datorită creşterii pericolului reprezentat de extrema stângă, dar şi a
nemulţumirii populaţiei faţă de activitatea partidelor tradiţionale, la 18 aprilie
1947, generalul Charles de Gaulle a pus bazele Adunării Poporului Francez 613 cu
scopul declarat al realizării unităţii de acţiune naţională şi a reformării societăţii.
Între timp, guvernul Ramadier se confrunta cu o puternică criză, la 9 mai fiind
excluşi cinci miniştri din Consiliu. Se adăugau problemele legate de bugetul
dezechilibrat, generalizarea sărăciei şi a refuzului ţăranilor de a preda grâul la

610
Georges Bidault, D’une résistance à l’autre, Paris, 1965.
611
Pentru o analiză a sistemului constituțional francez postbelic vezi J.J. Becker,
op.cit., p.22-33
612
Al. Vianu ș.a., op.cit., p.174-176.
613
Aici se găsesc rădăcinile UMP (Union pour un Mouvement Populaire), care a
cunoscut și faza RPR (Rassemblement Pour la Republique), partid condus din
1971 de Jacques Chirac; J.J. Becker, op.cit., p.47-48.

288
stat. În noiembrie 1947 au loc puternice greve la care participă circa două
milioane de muncitori, ajungându-se la o coagulare a mişcării sindicale prin
formarea Confederaţiei Generale a Muncii, controlată de comunişti. În faţa
crizei, Ramadier demisionează, la 19 noiembrie, Totodată, primele alegeri
municipale desfăşurate la 19 şi 26 noiembrie arătau forţa Adunării Poporului
Francez, de Gaulle câştigând scrutinul la nivel naţional614.
După retragerea lui Ramadier, a revenit lui Robert Schumann misiunea să
preia conducerea unui cabinet de coaliţie (23 noiembrie 1947 - 19 iulie 1948)
susţinut de socialişti, radicali şi Mişcarea Populară Republicană, reuniţi în cea
de-a treia forţă. După o scurtă perioadă de stabilitate, o nouă creştere a preţurilor
duce la retragerea sprijinului socialiştilor. Se ajunge, după mai multe runde de
negocieri, la un cabinet condus de radicalul Henri Queuille, la 10 septembrie
1948, în care Robert Schumann era ministru de externe.
În noiembrie 1948 o puternică criză socială este generată de decizia
Confederaţiei Generale a Muncii de a organiza un val de greve, considerate de
guvern ca având un vădit caracter politic, procomunist, motiv pentru care trece
la contramăsuri. Pe acest fond, au loc alegerile pentru Consiliul republican, la 7
noiembrie, câştigate de Adunarea Poporului Francez condusă de Charles de
Gaulle615.
O puternică emoţie a provocat poziţia adoptată de Partidul Comunist în
raport cu ameninţarea Uniunii Sovietice. Astfel, la 22 februarie 1949, Maurice
Thorez avea să declare că el şi comuniştii francezi vor refuza să apere Franţa în
eventualitatea unei invazii a Armatei Roşii616. Această conduită avea să conducă
la izolarea treptată a comuniştilor de către forţele de dreapta şi centru.
Caracteristica principală a perioadei rămâne însă instabilitatea politică. La
5 octombrie 1949, guvernul Queuille demisionează, fiind înlocuit de o coaliţie în

614
Michel Winock, La fièvre hexagonale. Les grandes crises politiques de 1871 à
1968, Paris, Seuil, 1995.
615
Despre anii 1948 – 1951 și problema celei de-a treia forțe vezi pe larg J.J.
Becker, op.cit., p.52-57.
616
J. Fauvet, A. Duhamel, op.cit.

289
frunte cu Georges Bidault (28 octombrie), care nu va rezista însă decât până în
iunie 1950.
Viaţa politică franceză617 a continuat să fie dominată de o accentuată
instabilitate şi în deceniul şase. Desele schimbări de guvern afectau coerenţa
actului decizional şi nici noul preşedinte René Coty, ales în locul lui Vincent
Auriol la 23 decembrie 1953 şi instalat în post la 17 ianuarie 1954, nu a avut un
mandat liniştit. Principala dificultate venea din relaţia cu Algeria, colonia care
aspira la independenţă.
Primele incidente cu caracter naţionalist izbucniseră în Algeria încă din
mai 1945, atunci când 14 cetăţeni francezi au fost omorâţi. În replică, autorităţile
coloniale au ucis circa 1.800 de indigeni, fapt care nu a făcut decât să agraveze
situaţia. Deşi a urmat o perioadă relativ liniştită, datorată în principal faptului că
circa 350.000 de algerieni au plecat la muncă în metropolă, reuşind astfel să-şi
susţină financiar familiile rămase acasă, în 1954 conflictul s-a aprins din nou, de
această dată mult mai violent618. Importantă s-a dovedit alianţa care a coagulat
forţele naţionaliştilor musulmani cu cele ale Frontului de Eliberare Naţională,
încheiată în noiembrie acel an619.
După un număr de acţiuni de guerillă relativ restrânse ca impact, a fost
declanşat atacul surprinzător de la 20 august 1955. Sub bagheta lui Zirout
Youssef o revoltă a izbucnit în 25 de centre importante, fiind vizate unităţi
militare franceze, posturi de poliţie şi chiar obiective civile. Nu este lipsit de
interes faptul că au fost atacate până şi locuinţe ale europenilor. Se urmărea
crearea de haos în administraţia franceză şi deci punerea acesteia în incapacitate
de a controla provincia. După primele succese datorate efectului surpriză, rebelii
au fost nevoiţi să înfrunte o puternică forţă militară de intervenţie, care se ridica

617
Pe larg, Serge Berstein, Pierre Milza, Histoire de la France au XXe siècle :
1945-1958, Éditions Complexe, 1999.
618
Pe larg despre acest fenomen complex, Yves Michaud, editor, La Guerre
d'Algérie (1954-1962), Odile Jacob, 2004.
619
Este perioada în care Franța trebuie să se recunoască înfrântă în Indochina.

290
la circa 500.000 de soldaţi. Luptele şi ciocnirile au continuat cu intensităţi
diferite câţiva ani620.
Între timp, la 25 martie 1957, în urma acordului de la Roma, erau puse
bazele Pieţei Comune, eveniment care a influenţat pozitiv economia franceză.
Cu toate acestea, guvernul de coaliţie susţinut de socialişti şi radicali, condus de
Maurice Bourgés-Maunoury a fost nevoit să devalueze francul cu 20%, la 30
septembrie 1957, legătura cu criza algeriană fiind evidentă.
Datorită conflictului din nordul Africii, la 16 aprilie 1958, cabinetul
prezidat de Felix Gaillard era nevoit să demisioneze. La 13 mai, Pierre Pflimlin,
de la Mişcarea Republicană Populară, forma un nou guvern dar, în aceeaşi zi, o
răsturnare spectaculoasă a situaţiei s-a produs când mii de francezi algerieni au
ieşit pe străzile Algerului şi au cerut integrarea imediată a Algeriei la Franţa şi
întoarcerea la putere a singurului politician în care mai aveau încredere, Charles
de Gaulle.
Cum cabinetul Pflimlin nu avea puterea de a stăpâni situaţia, după două
săptămâni de criză, premierul şi-a depus mandatul. Totodată, în Algeria puterea
era preluată de un comitet al salvării publice condus de generalul Jacques Massu
şi de comandorul-şef Raoul Salan. Practic, Franţa era ameninţată de spectrul
unui război civil.
În acest moment de vârf al crizei, la 31 mai 1958, generalul Charles de
Gaulle era numit prim-ministru621. Având acordul Adunării Naţionale, a doua zi
el va instaura un regim de criză anunţând că va urma o reformare a sistemului de
guvernare francez. La 28 septembrie, era deja organizat un referendum prin care
Constituţia Republicii V era adoptată622. Potrivit noului act legislativ intern,
posesiunile franceze de peste mări primeau şase luni pentru a decide dacă doresc
să îşi păstreze statutul, dacă devin departamente integrate Franţei sau devin state
autonome în cadrul Comunităţii Franceze.

620
Pentru acești ani agitați și impactul războiului din Algeria vezi J.J. Becker,
op.cit., p.68-78.
621
S. Bernstein, P. Milza, op.cit.
622
J.J. Becker, op.cit., p.83-93.

291
 Republica V era inaugurată oficial la 5 octombrie 1958. Pe baza noii
Constituţii, la 23 şi 30 noiembrie, erau organizate alegeri care au dat câştig de
cauză Uniunii Gaulliste, care va controla practic noua Adunare Naţională. La 21
decembrie, un colegiu special îl alegea pe Charles de Gaulle preşedinte al
Republicii, funcţie care îi conferea atribuţii deosebit de importante şi o largă
putere de decizie.
Sub conducerea lui de Gaulle a fost iniţiată o nouă linie politică prin care
se urmărea recâştigarea statutului de mare putere pentru Franţa. La 16 februarie
1960, era detonată prima bombă atomică franceză în zona sahariană din sud-
vestul Algeriei, moment ce anunţa intrarea Parisului într-un club select şi destul
de restrâns.
De asemenea, preşedintele a reuşit să identifice o rezolvare şi pentru
chestiunea algeriană într-o manieră surprinzătoare pentru mulţi din cei care
credeau că generalul va adopta o poziţie de forţă623. La 8 ianuarie 1961, era
adoptat prin referendum un plan prin care 75,3% din francezi se pronunţau
pentru acordarea unei eventuale autodeterminări Algeriei. Iniţiativa a
nemulţumit cercurile radicale franceze de la Alger astfel că, la 23 aprilie, în
Franţa s-a declanşat o alertă datorită zvonurilor privind o posibilă invazie a
metropolei de către insurgenţii din colonie. De Gaulle şi-a asumat puteri depline
şi a reuşit să stăpânească situaţia.
La acea dată în Algeria se desfăşurau lupte între trupele fidele lui de
Gaulle, cele ale Frontul de Eliberare Naţională Musulmană şi Organizaţia
Armată Secretă care dorea o Algerie franceză. În aprilie 1961 un grup de
generali francezi din colonie au organizat chiar o revoltă, dar majoritatea
ofiţerilor superiori au rămas fideli lui de Gaulle. Mai mult, Organizaţia Armată
Secretă a încercat să-l asasineze pe preşedinte la Pont-sur-Seine, însă acţiunea a
eşuat. S-a adăugat un număr de alte acţiuni violente dar, în ciuda acestora, la 18
martie 1962, Charles de Gaulle anunţa încheierea acordului de la Evian cu
Frontul de Eliberare Naţională. După un alt succes, arestarea generalului Salan,

623
Ibidem, p.94-103.

292
şeful Organizaţiei Armate Secrete, la 3 iulie 1962, Algeria îşi câştiga
independenţa624.
Preşedintele Charles de Gaulle a dus o politică externă ambiţioasă, reuşind
să încheie un tratat de consfinţea reconcilierea istorică cu Germania,
evenimentul fiind parafat alături de cancelarul Konrad Adenauer la 22 ianuarie
1963. În schimb, în relaţia cu Marea Britanie, de Gaulle şi-a menţinut poziţia şi
s-a opus, la 14 ianuarie 1964, intrării Londrei în Piaţa Comună. De asemenea, el
respingea şi propunerile privind crearea unei forţe militare nucleare în cadrul
N.A.T.O. Mai mult, la 28 aprilie, guvernul francez ordona retragerea ofiţerilor
săi din marina de la Comandamentele N.A.T.O. din Marea Mediterană şi
Canalul Mânecii625.
În plan intern, la 14 martie 1964, a fost efectuată o reformă administrativă
ce viza realizarea unei descentralizări reale. Au fost create 21 de regiuni conduse
de câte un prefect coordonator, care era numit şi în fruntea unei comisii pentru
dezvoltare economică regională. Scopul principal al acestora era tocmai
stimularea creşterii economice.
La 19 decembrie 1965, Charles de Gaulle era reales preşedinte,
învingându-l pe contracandidatul propus de Partidul Socialist, François
Mitterand626. În noul mandat, de Gaulle a continuat să-şi aplice linia politică
externă, un succes personal fiind vizita efectuată în Uniunea Sovietică între 20
iunie şi 1 iulie 1966.
În primăvara anului 1968, Franţa a fost zguduită de greva studenţilor din
Paris care a degenerat repede în confruntări de stradă cu forţele de ordine.
Manifestările au izbucnit la Universitatea Nanterre, extinzându-se apoi la
Sorbona. Primele dispute violente au avut loc în noaptea de 10 mai 1968, atunci
când poliţia a trebuit să înfrunte baricadele studenţilor din Cartierul Latin. La 13
mai, în semn de solidaritate cu acţiunea tinerilor, circa un milion de oameni au

624
Y. Michaud, op.cit.
625
J.J. Becker, op.cit., p.115.
626
De Gaulle a obținut 45% în primul tur și 55% în cel decisiv, J.J. Becker,
op.cit.

293
demonstrat pe străzile capitalei, iar la 22 mai, zece milioane de muncitori au
intrat în grevă627.
La apogeul crizei, guvernul a luat decizia de a închide universităţile, iar la
24 mai, Charles de Gaulle lua cuvântul la radio cerând restabilirea ordinii şi
propunând reforme care urmau a fi supuse referendumului popular. Parlamentul
a fost dizolvat la 30 mai şi au fost organizate alegeri. În urma scrutinului
desfăşurat la 23 şi 30 iunie partidul gaullist obţinea victoria, comuniştii şi
radicalii fiind înfrânţi. La 11 iulie era numit în fruntea guvernului Couve de
Murville, care-l înlocuia pe Georges Pompidou. Era semnalul clar al faptului că
majoritatea populaţiei se opunea revoluţiei şi dezordinei.
Deşi a reuşit să redreseze situaţia, Charles de Gaulle a suferit o neaşteptată
înfrângere în referendumul din 28 aprilie 1969, atunci când reformele
administrative propuse de preşedinte au fost respinse 628. Afectat de rezultat, de
Gaulle a demisionat şi preşedintele Senatului, Alain Poher, a preluat interimar
conducerea statului629. Charles de Gaulle s-a retras din viaţa politică, încetând din
viaţă la 11 noiembrie 1970.
În urma alegerilor organizate la 1 şi 15 iunie, Georges Pompidou l-a învins
pe Poher630 şi, la 20 iunie, era instalat preşedinte, în funcţia de prim-ministru
fiind numit Jacques Chaban-Delmas. La scurt timp de la instalare, administraţia
Pompidou a luat o serie de măsuri la care Charles de Gaulle se opusese, uneori
vehement. Astfel, la 18 august 1969, a fost luată decizia unei devaluări limitate a
francului şi s-a decis remodelarea atitudinii faţă de N.A.T.O. şi a intrării Marii
Britanii în Piaţa Comună.

627
Julie Pagis, Mai 68, un pavé dans leur histoire, Paris, Presses de Sciences Po,
2015.
628
52,41% dintre cei care au participat la referendum au răspuns nu, J.J. Becker,
op.cit., p.143.
629
Al. Vianu ș.a., op.cit., p.184-188.
630
Pompidou a obținut 44% în primul tur și 58% în cel secund, depățindu-l de o
manieră clară pe Alain Poher, J.J. Becker, op.cit., p.149.

294
 Georges Jean Raymond Pompidou (născut la 5 iulie 1911 – mort la 2
aprilie 1974)631 lucrase în echipa lui Charles de Gaulle încă din perioada 1944
-1946, pentru ca după ce protectorul său a revenit în viaţa politică să fie numit
prim-ministru între 1962 şi 1966. După vizita efectuată în Uniunea Sovietică, în
octombrie 1970, prilej pentru semnarea unui acord privind consultarea în
problemele internaţionale majore fără afectarea intereselor părţilor, Pompidou a
reuşit, la 3 noiembrie, să impună o nouă reformă administrativă. Potrivit
acesteia, prin măsuri de descentralizare, creştea rolul autorităţilor locale în
privinţa proiectelor regionale, fără a mai fi neapărată nevoie de acordul
ministerelor de la Paris.
După decesul lui Pompidou, era ales preşedinte Valéry Giscard
d’Estaing632. Născut la 2 februarie 1926, fostul ministru de finanţe în cabinetele
conduse de Charles de Gaulle şi Georges Pompidou, Giscard şi-a început
mandatul la 27 mai 1974, militând pentru colaborarea economică dintre statele
europene. Prim-ministru era numit Jacques Chirac.
D’Estaing va fi însă învins în campania electorală din mai 1981 633 de către
socialistul François Mitterand634 care a condus Franţa până în 1995. Cu ajutorul
premierului Pierre Mauroy au fost iniţiate o serie de iniţiative de stânga pentru
punerea în practică a programului cu care Partidul Socialist câştigase alegerile.
Astfel, au fost luate măsuri pentru naţionalizări în sectorul bancar şi industria
chimică, dar şi pentru creşterea eficienţei sistemului de securitate socială.
În 1984, socialiştii au încercat să aplice măsuri similare în sistemul de
educaţie privată, fapt care a determinat o puternică reacţie populară, circa un
milion de persoane demonstrând contra guvernului la Paris. Pe fondul crizei
premierul Mauroy a demisionat, fiind înlocuit cu Laurent Fabius. Totuşi,

631
Al. Vianu, ș.a., op.cit, p.189-199.
632
Giscard a pierdut clar în primul tur în fața candidatului socialist Mitterand
(32% la 43%), dar o obținut în cel decisiv majoritatea de 50,8%, J.J. Becker,
op.cit., p.167-168.
633
Scorul în turul decisiv a fost de 52% la 48% în favoarea lui Mitterand, Ibidem,
p.184-190.
634
Al. Vianu, ș.a., op.cit, p.214-224.

295
socialiştii vor rămâne în declin, fapt demonstrat şi de alegerile din 1986, când au
pierdut majoritatea în Adunarea Naţională, în fața alianței de dreapta RPR -
UDF635. Mai mult, eşecul stângii a lăsat spaţiu de manevră pentru mişcarea
extremistă condusă de Jean Marie Le Pen.
În ciuda insuccesului Partidului Socialist la alegerile parlamentare,
François Mitterand a reuşit, în 1988, să obţină al doilea mandat prezidenţial,
învingându-l în turul II pe Jacques Chirac cu 54% din voturi 636. Deși a reușit,
urmare a realegerii, să numească un guvern socialist condus de Michel Rocard,
la scurt timp Mitterand a fiind însă nevoit să coabiteze cu partidele de dreapta
începând din 29 martie 1993, dată la care Edouard Balladur a format guvernul 637.
Avându-l la Interne pe Charles Pasqua, Balladur și-a păstrat poziția până la 16
mai 1995.
Alegerile din aprilie – mai 1995 au confirmat că forţele de dreapta
controlau eşichierul politic francez. Nu a fost deci o surpriză victoria lui Jacques
Chirac, ales preşedinte cu un scor de 52,8% la 7 mai 1995 638. La 16 mai, Alain
Juppé era numit prim-ministru, dar și Chirac va fi nevoit să încerce coabitarea cu
socialiștii odată cu numirea lui Lionel Jospin la Matignon, în 1997. Guvernul
Jospin a reușit să se mențină timp de cinci ani, astfel că la alegerile prezidențiale
din 2002 președintele și premierul erau cotați ca principali favoriți.
Jacques Chirac a reușit să obțină un nou mandat de cinci ani, dar marea
surpriză a constituit-o eliminarea lui Lionel Jospin din primul tur de către liderul
Frontului Național, Jean Marie Le Pen 639. Reales cu un impresionant procentaj de
82%, Chirac l-a numit în fruntea executivului pe Jean-Pierre Raffarin.

635
Dreapta a obținut 42% din voturi, J.J. Becker, op.cit., p.203.
636
Mitterand a cîștigat detașat și primul tur în care s-a impus cu 34% față de doar
20% ale lui Chirac, Ibidem, p.208.
637
Ibidem, p.215-216.
638
Jacques Chirac, Jean-Luc Barré, Chaque Pas doit être un but: Mémoires,
Pocket, 2009. Interesant este c ă Lionel Jospin, candidatul Partidului Socialist
este cel care a câștigat primul tur.
639
În primul tur Chirac a obținut 20%, Le Pen 17%, iar Jospin doar 16%, J.J.
Becker, op.cit.

296
 Dreapta a menținut mandatul prezidențial și la alegerile din 2007. La 6
mai, Nicholas Sarkozy, candidatul UMP, obținea în turul doi 53% din voturi,
învinând-o pe reprezentanta Partidului Socialist, Ségolène Royal 640. Lucrurile
avea să se schimbe însă peste cinci ani, la 6 mai 2012, președintele în funcție
Nicholas Sarkozy fiind înfrânt de socialistul François Hollande, care a obținut
51,6% în turul doi. De notat faptul că Hollande a devenit favoritul partidului său
în cursa pentru Palatul Elysée după încurcata afacere Dominique Strauss-Kahn641.
Prima parte a mandatului lui Hollande s-a remarcat prin discrepanța
dintre promisiunile electorale și actul guvernării, motiv pentru care a procedat și
la schimbarea șefului executivului, care de la 2 aprilie 2014 este Manuel Valls.
Momentul coincis cu anunțul făcut de François Hollande în privința unui pact
de stabilitate. La începutul anului 2015, Franța avea să se confrunte și cu
problema teroristă generată de atacul asupra săptămânalului de umor Charlie
Hebdo642.

I.5. Marea Britanie

Anglia a suferit importante pierderi în urma participării la primul război

mondial, pe multiple planuri. Astfel, la cei 750.000 de morţi şi circa 1,5 milioane
de răniţi, se va adăuga dezorganizarea în plan economic, acute probleme sociale,
dar şi tensionarea stărilor de lucruri din Irlanda, India, Egipt şi Palestina. Pe
acest fond, primul scrutin postbelic desfăşurat la 14 decembrie 1918, alegerile
kaki cum au rămas în memoria colectivă datorită impactului pe care războiul l-a
avut asupra lor, se vor încheia cu victoria clară a guvernului care a promis că va
recupera datoriile prilejuite de conflagraţie şi va pedepsi criminalii de război

640
Ibidem, p.252.
641
Președintele Fondului Monetar Internațional, Strauss-Kahn era considerat
principalul candidat al Partidului Socialist pentru alegerile din 2012, dar a fost
arestat la New York, la 14 mai 2011, în urma unui scandal sexual.
642
Vezi partea I a cursului.

297
germani643. Astfel, David Lloyd George va fi abilitat să formeze o coaliţie care se
va menţine la putere până în 1922.
Guvernul Lloyd George se va confrunta mai ales cu probleme de ordin
social, în primul rând cu puternice greve ale minerilor. În privinţa problemei
irlandeze se va ajunge, la 6 decembrie 1921, la semnarea unui tratat cu Dublinul
prin care era garantată independenţa Irlandei, cu excepţia zonei de nord care
rămânea sub administraţie britanică. O soluţie identică a fost identificată şi în
cazul Egiptului, la 28 februarie 1928 consemnându-se sfârşitul protectoratului
englez. De notat că spre deosebire de Irlanda, independenţa regimului de la
Cairo era una, totuşi, relativă.
Alegerile de la 15 noiembrie 1922 vor consemna victoria conservatorilor.
Aceştia au exploatat din plin divizarea liberalilor între cei doi lideri marcanţi,
Lloyd George şi Asquith. Un alt element semnificativ a fost reuşita laburiştilor
care au intrat în Parlament, fiind recunoscuţi pentru prima dată ca partid de
opoziţie. Mai mult, între 22 ianuarie şi 4 noiembrie 1924, Marea Britanie va fi
chiar condusă de un guvern laburist. Premierul Ramsay MacDonald 644 era liderul
unui cabinet în care portofoliul de interne era deţinut de Arthur Henderson, fost
oţelar. La 8 august, guvernul MacDonald va semna un tratat comercial cu Rusia
Sovietică pe baza principiului naţiunii celei mai favorizate. Documentul va fi
puternic criticat de conservatori şi liberali, mai ales că Marea Britanie era prima
putere capitalistă importantă care recunoştea regimul sovietic.
Pe acest fond, campania electorală va fi puternic influenţată de scrisoarea
lui Zinoviev din 25 octombrie 1924, în care liderul sovietic dădea instrucţiuni în
numele Internaţionalei III Comuniste pentru desfăşurarea revoluţiei în Anglia.
Documentul645 a produs o vie emoţie, astfel că alegerile din 29 octombrie au fost
câştigate în mod categoric de conservatori. Stanley Baldwin era acum în măsură

643
Pentru istoria Marii Britanii de la un război la altul vezi lucrarea clasică a lui
A.J.P. Taylor, English History, 1914–1945, Oxford University Press, 1976.
644
https://www.gov.uk/government/history/past-prime-ministers/james-ramsay-
macdonald
645
Chester Lewis, Stephen Fay, Hugo Young, The Zinoviev Letter, Londra, 1967.

298
să formeze cabinetul din nou, unul mult mai stabil decât prima echipă pe care o
condusese, care s-a menţinut la putere până la 4 iunie 1929. Imediat după
preluarea executivului, Baldwin a denunţat în mod firesc, la 21 noiembrie,
tratatul cu Rusia Sovietică semnat de MacDonald.
Perioada a fost dominată de greva generală a minerilor izbucnită la 1 mai
1926, la care au participat peste un milion de muncitori. La apelul Congresului
Sindicatelor, asociaţie din care făcea parte şi puternica federaţie a minerilor,
după două zile se vor alătura alte milioane de lucrători din transporturi, docheri
şi industria metalurgică. Practic industria era paralizată dar, la propunerea lui
Winston Churchill, guvernul a adoptat o linie dură şi nu a cedat în faţa
presiunilor sindicale646. Observând că nu are şanse de câştig, Congresul
Sindicatelor a solicitat greviştilor, la 12 mai, să renunţe la protest, fără ca liderii
să se facă auziţi de masa participanţilor la grevă. Minerii şi alte categorii vor
continua mişcarea încă şapte luni până la terminarea fondurilor de ajutorare a
greviştilor şi intrarea în iarnă. La reluarea lucrului minerii vor fi nevoiţi să
accepte condiţii chiar mai grele decât cele pe care nu le mai acceptaseră în mai,
înfrângerea grevei fiind o grea lovitură pentru mişcare sindicală.
Totuşi, în ciuda revirimentului economic, alegerile de la 30 mai 1929 se
vor solda cu victoria Partidului Laburist care a obţinut 288 de locuri în Camera
Comunelor, faţă de cele 260 de mandate ale conservatorilor. S-a oferit astfel din
nou posibilitatea lui Ramsay MacDonald de a forma un nou cabinet laburist între
5 iunie 1929 şi 24 august 1931. Datorită crizei economice, dublată de una
financiară, guvernul va fi nevoit să îşi depună mandatul. Totuşi, MacDonald va
mai conduce o echipă guvernamentală între 25 august şi 27 octombrie 1931, de
această dată susţinută în Parlament de o largă coaliţie în care intrau, pe lângă
laburişti, conservatori şi liberali647.
Iniţiativa premierului a generat însă o ruptură în propriul partid, vechii
laburişti proclamându-l drept şef al grupării lor pe Arthur Henderson. Totuşi,

646
Margaret Morris, The General Strike, Londra, 1976.
647
A.J.P. Taylor, op.cit.

299
alegerile din 27 iulie 1931 i-au dat dreptate lui MacDonald, coaliţia condusă de
el obţinând o majoritate zdrobitoare. În consecinţă, s-a format un nou guvern pe
aceleaşi baze ca precedentul, condus tot de Ramsay MacDonald, care a condus
Anglia până la 7 iunie 1935. Lui i-a succedat o altă coaliţie de uniune naţională
condusă de această dată de Stanley Baldwin, avându-l pe Samuel Hoare titular la
Externe. Cei aproape doi ani de guvernare Baldwin au fost marcaţi pe moartea
regelui George V la 20 ianuarie 1936. Succesorul său, Edward VIII, va abdica la
10 decembrie, el preferând dragostea unei americance aflată în plin proces de
divorţ, Wallis Warfield Simpson, tronului Angliei. Aşa a fost încoronat rege, sub
numele de George VI, fratele lui Edward648.
După retragerea lui Baldwin din fruntea cabinetului, premier a devenit
Neville Chamberlain, la 28 mai 1937. Întrucât acesta s-a evidenţiat ca un adept
al politicii de conciliatorism în relaţia cu Germania şi Italia 649, la 20 februarie
1938, ministrul de externe Anthony Eden, un suporter al ideii de securitate
colectivă, îşi va prezenta demisia, fiind înlocuit cu lordul Halifax. Abia la 31
martie 1939, Chamberlain va face un pas decisiv spre o nouă atitudine în relaţia
cu Hitler. Atunci, Marea Britanie a decis să dea garanţii Poloniei, apoi şi Greciei
şi României, cu speranţa că astfel se va crea un front al păcii în care va fi atrasă
inclusiv Uniunea Sovietică.
Eşecul politicii conduse din cabinetul situat în Downing Street 10 s-a
concretizat în imposibilitatea de a ajunge la o înţelegere cu Uniunea Sovietică,
Hitler dovedindu-se o dată în plus mai pragmatic, şi la declararea stării de război
între Marea Britanie şi Germania, la 3 septembrie 1939. Totuşi, abia după ce în
fruntea guvernului va veni Winston Churchill 650 guvernul englez va recâştiga
sprijinul opiniei publice britanice şi va fi capabil să reziste timp de un an singur
în faţa agresiunii fasciste din Europa.

648
Patrick Howarth, George VI, Londra, 1987.
649
M. Gilbert, R. Gott, op.cit.
650
Vezi Winston Churchill, Mémoires sur la deuxième guerre mondiale, vol.I-VI,
Paris, 1948 – 1952.

300
 După ce a reuşit să reziste singură agresiunii germane timp de peste un an,
Marea Britanie s-a manifestat ca o mare putere, având un rol important în
înfrângerea Axei. Dând dovadă de tenacitate şi exploatând imensele resurse
umane şi materiale ale vastului imperiu colonial, englezii au reuşit să ducă
războiul concomitent pe trei continente, în Europa, Africa şi Asia.
Simbolul luptei şi încăpăţânării britanice a fost premierul conservator
Winston Churchill. Totuşi, primele alegeri postbelice, desfăşurate la 26 iulie
1945, s-au soldat cu victoria opoziţiei laburiste care a obţinut majoritatea în
Parlament, asigurându-și 388 de locuri din totalul de 640. Clement Attlee 651 a fost
numit în fruntea guvernului, înlocuindu-l pe Churchill chiar în timpul
desfăşurării conferinţei de la Potsdam.
Laburiştii au iniţiat un ambiţios program socialist, a cărui punere în
practică a fost însă influenţată de regimul austerităţii economice datorat
dizlocării economiei britanice ca efect al războiului. Un şoc suplimentar a fost
încetarea aplicării Lend – Lease Act, pentru depăşirea acestuia guvernul
obţinând, la 15 octombrie 1945, votul Camerei Comunelor pentru extinderea cu
cinci ani a puterilor Cabinetului pe timp de război. În plus, englezii au beneficiat
de un substanţial împrumut, de 3,75 miliarde dolari, acordat de Statele Unite, la
care se va adăuga şi cel de 1,25 miliarde venit din partea Canadei.
Seria legilor şi măsurilor cu caracter socialist anunţate de laburişti a
început prin trecerea Băncii Angliei sub proprietate publică, la 14 februarie
1946. Între lunile mai şi iulie 1946, Parlamentul a votat un set de legi între care
le amintim pe cele privind naţionalizarea industriei miniere, un Act al asigurării
naţionale prin consolidarea schemei asigurărilor sociale şi extinderea ei la
categorii mai largi ale populaţiei, un Act al serviciilor de sănătate naţională, prin
care serviciile medicale deveneau libere pentru fiecare, precum şi un Act al
cablurilor şi transporturilor, prin care erau naţionalizate comunicaţiile imperiale.

Vezi memoriile sale Clement Attlee, As It Happend, New York, 1954 și

651

Twilight of Empire: Memoirs of Prime Minister Clement Attlee, New York,

1962.

301
 În ciuda acestor iniţiative, criza mondială a afectat puternic exporturile
britanice astfel că, în plan intern, s-a trecut la măsuri de raţionalizare a pâinii, la
21 iulie 1946, şi a altor produse de primă necesitate. După serioasa criză din
industria minieră, din ianuarie - aprilie 1947, s-a ajuns la impunerea de restricţii
la carburant.
Dificultăţile economice nu au împiedicat Parlamentul să continue opera
legislativă cu caracter socialist652. În primul trimestru al anului 1947 s-au votat
legea transporturilor (care afecta comunicaţiile ferate, rutiere şi navale interne),
a electricităţii (prevedea naţionalizarea aprovizionării cu electricitate) şi cea a
planificării în oraşe şi provincii, prin care se introducea un nou sistem de
dezvoltare a comunităţilor.
De asemenea, s-a încercat şi reformarea imperiului colonial. În acest sens
se remarcă British Nationality Act, adoptat la 30 iulie 1948. Astfel, fiecare
dominion primea dreptul să determine cui aparţineau cetăţenii lui, în condiţiile
în care întreg Commonwealth-ul avea dreptul să acorde cetăţenia britanică.
În ciuda acestor măsuri, declinul exporturilor britanice continua, motiv
pentru care, la 18 septembrie 1948, lira sterlină a fost puternic devalorizată de la
4,03 la 2,80 dolari. Măsura a afectat majoritatea populaţiei, care a reacţionat, cea
mai importantă formă de protest fiind greva docherilor din iunie - iulie 1949.
Guvernul a folosit momentul pentru a denunţa nuanţa comunistă a mişcării
revendicative şi a proclamat starea de urgenţă.
De altfel, puternicul efort depus în vederea refacerii de pe urma
pierderilor suferite pe parcursul războiului şi căutarea unei noi identităţi a
societăţii britanice au marcat perioada. Politica internă britanică a fost dominată
la debutul celei de-a doua jumătăţi de secol de lunga guvernare conservatoare,
1951-1964. La 27 octombrie 1951, Winston Churchill şi Partidul Conservator
reuşeau să câştige alegerile în faţa laburiştilor, inaugurând o perioadă
îndelungată de stabilitate politică653. Numindu-l pe Anthony Eden în fruntea

652
C. J. Bartlett, A History of Postwar Britain, 1945 – 1974, Longman, 1977.
653
Ibidem.

302
Externelor, Churchill refăcea tandemul din timpul războiului, luând totodată o
serie de măsuri prin care se dorea corectarea unor iniţiative laburiste. Cele mai
semnificative decizii luate au vizat denaţionalizarea în industria fierului şi a
oţelului.
Tot la începutul noii ere conservatoare, Anglia l-a pierdut pe regele
George VI, decedat la 6 februarie 1952. După două zile, fiica lui îi succeda la
tron sub numele Elisabeta II. Festivităţile de încoronare vor avea loc în iunie
1953, odată cu acestea inaugurându-se o domnie lungă şi fructuoasă de peste o
jumătate de secol654.
În calitate de prim-ministru, Winston Churchill a promovat aceeaşi
politică tradiţională în plan extern, militând pentru întărirea relaţiilor cu Statele
Unite, în principal. De asemenea, el a acordat atenţie propriului arsenal nuclear,
la 26 februarie 1952 anunţând că şi Marea Britanie a produs bomba atomică.
Din motive de sănătate şi de vârstă, la 5 aprilie 1955, Churchill a
demisionat din fruntea guvernului, desemnându-l succesor pe Anthony Eden 655.
Noul premier se va confrunta cu izbucnirea campaniei teroriste în Irlanda la
iniţiativa Armatei Republicane Irlandeze, dar mai ales cu criza Suezului. În urma
intervenţiei militare nereuşite din Egipt, fiind discreditat, Anthony Eden va fi
nevoit să demisioneze la 9 ianuarie 1957.
La 10 ianuarie, era inaugurat mandatul noului premier conservator Harold
MacMillan656, care va rămâne la Downing Street 10 până în 1963. Una din
principalele realizări ale cabinetului va apărea în urma unei politici înţelepte şi
liberale în privinţa fenomenului decolonizării. În schimb, la capitolul nereuşite,
se înscrie veto-ul francez faţă de solicitarea Marii Britanii de aderare la Piaţa
Comună, exprimat la Bruxelles, la 29 ianuarie 1963.
Un fenomen aparte care ia naştere începând din aprilie 1963 este
beatlemania. Atunci, formaţia Beatles a atins pentru prima dată locul 1 în

654
La data publicării acestei lucrări regina Elisabeta II își continua domnia
fructuosă, având o cotă de popularitate însemnată.
655
Anthony Eden, Mémoires. Face aux dictateurs, 1939 – 1945, Paris, 1963.
656
C.J. Bartlett, op.cit.

303
topurile britanice, declanşând un adevărat fenomen de masă. Cei patru tineri din
Liverpool au cucerit Anglia şi, după turneul din 1964, Statele Unite şi întreaga
lume. S-a ajuns până acolo încât ziarul Sunday Times i-a comparat pe John
Lennon şi Paul McCartney cu compozitorii clasici, considerând chiar că sunt cei
mai mari după Beethoven. Fenomenul a durat până la despărţirea celor patru în
anul 1970.
Lungul mandat al lui Harold MacMillan a luat sfârşit după ce acesta şi-a
prezentat demisia pe motive de sănătate. Succesorul său, Alec Douglas-Home nu
a mai reuşit însă aceleaşi performanţe, sub conducerea sa partidul pierzând
alegerile din 1964 în favoarea laburiştilor. Prim-ministru a devenit Harold
Wilson. Un semn pozitiv pentru dorinţa Angliei de a se alătura Europei îl
constituia însă semnarea acordului cu Franţa din 6 februarie 1964 pentru
construirea unui tunel sub Canalul Mânecii.
În ciuda acestui acord, la 16 mai 1967, Charles de Gaulle se opunea din
nou, apelând la dreptul de veto, aderării Marii Britanii la Piaţa Comună. Era
momentul în care economia engleză se confrunta cu o criză serioasă, motiv
pentru care, la 18 noiembrie 1967, lira sterlină era devaluată de la 2,80 la 2,40
dolari. Se spera că astfel va fi controlat deficitul balanţei de plăţi.
O altă problemă majoră cu care s-a confruntat clasa politică britanică a
fost cea irlandeză. Din păcate, soluţiile identificate nu au fost din cele mai
fericite. Trimiterea de trupe în Irlanda de Nord, în 1969, şi suspendarea
activităţii Parlamentului de la Belfast au avut darul de a incita Armata
Republicană Irlandeză, care începând din 1972 va declanşa acţiuni violente pe
întreg teritoriul Marii Britanii.
După cele două eşecuri de aderare la Piaţa Comună, la 22 ianuarie 1972,
Marea Britanie împreună cu Irlanda, Danemarca şi Norvegia semnau tratatul de
la Bruxelles potrivit căruia, cu începere de la 1 ianuarie 1973, cele patru state
erau admise în Comunitatea Economică Europeană formată din zece ţări. În cele
din urmă, după ce referendumul de aderare a fost respins de Norvegia, vor
rămâne doar nouă state.

304
 Perioada 1979 - 1997 a fost din nou una dominată compact de Partidul
Conservator. În aprilie 1979, Margaret Thatcher 657 devenea prima femeie care
prezida un cabinet britanic, reuşind performanţa de a se menţine ca prim-
ministru timp de 11 ani. „Doamna de fier”, cum a intrat în istorie Thatcher, s-a
născut la 13 octombrie 1925, fiind absolventă a Universităţii Oxford, în
domeniul chimie658. Aleasă în Camera Comunelor încă din 1959, ea va prelua
conducerea Partidului Conservator în 1975. În timpul guvernării ei, Marea
Britanie se va redresa, reuşind chiar un boom economic între 1982 şi 1988.
În plan extern, Margaret Thatcher a dat dovadă de aceeaşi tărie de caracter
şi spirit de iniţiativă cu prilejul războiului Malvinelor din 1982659. La 2 aprilie,
Argentina ataca insulele Falkland din sudul Oceanului Atlantic aflate sub
administrare britanică. Decizia aparţinuse conducătorului militar de la Buenos
Aires, generalul Leopoldo Galtieri, care spera să mascheze imensele dificultăţi
interne cu care se confrunta printr-un succes în plan extern. Atacul a luat prin
surprindere garnizoana engleză care staţiona în insulă, iar forţa britanică de
intervenţie va fi şi ea atacată, la 1 mai. Superioritatea tehnico-tactică a englezilor
şi-a spus însă repede cuvântul şi, la 30 mai, Port Stanley, capitala Insulelor
Falkland, era recucerită.
La 14 iunie 1982, generalul Galtieri era nevoit să anunţe că trupele sale se
predau, 13.500 de soldaţi argentinieni fiind luaţi prizonieri, la bilanţ adăugându-
se circa 700 de morţi. De partea cealaltă, englezii înregistrau 300 de victime.
Războiul Malvinelor a avut importante repercusiuni în plan intern pentru
Margaret Thatcher. Astfel, cota ei de popularitate, aflată în declin, a cunoscut o
revenire sensibilă, conservatorii reuşind să câştige din nou alegerile.
În noul mandat, criza cea mai puternică cu care s-a confruntat cabinetul
conservator a fost generată de greva generală a minerilor începută în 1984. După

657
Margaret Thatcher, Statecraft: Strategies for a Changing World, Harper and
Collins, 2002.
658
A încetat din viață la 8 aprilie 2013.
659
Charles Moore, Margaret Thatcher: From Grantham to the Falklands,
Londra, 2013.

305
mai bine de un an de dispute între sindicat şi guvern, mişcarea revendicativă
care a paralizat industria cărbunelui a luat sfârşit, la 3 martie 1985, Margaret
Thatcher impunându-şi punctul de vedere.
După ce, în 1987, „doamna de fier” a obţinut al treilea mandat, a venit şi
momentul retragerii din viaţa politică. În 1990, în fruntea Partidului Conservator
şi a guvernului a fost numit John Major 660. Fire opusă fostului premier, Major
avea o misiune delicată. Pe lângă dificultatea de a guverna după o mare
personalitate cum a fost Margaret Thatcher, el se confrunta şi cu uzura firească a
Partidului Conservator aflat la putere din 1979.
În 1996 economia britanică a suferit o grea lovitură datorită scandalului
datorat bolii „vacii nebune”. La 20 martie, Stephen Dorell, ministrul Sănătăţii,
admitea în Camera Comunelor că există o legătură între encefalopatia bovină
spongiformă (denumirea ştiinţifică a maladiei în discuţie) şi boala Creutzfeld-
Jakob de la oameni. După cinci zile, Comunitatea Europeană impunea deja
restricţii la exportul britanic de carne de vacă661.
În 1997 o puternică emoţie a fost declanşată de moartea prinţesei Diana.
Divorţată de prinţul Charles în 1994, ea avea o legătură cu Dodi al Fayed, fiul
unui miliardar de origine arabă, care a dat naştere la numeroase speculaţii de
presă şi care a contribuit la ştirbirea prestigiului coroanei britanice. Pe de altă
parte, farmecul personal al Dianei, „prinţesa inimilor”, a contribuit la creşterea
continuă a cotei ei de popularitate. La primele ore ale zilei de 31 august 1997,
după ce luase masa cu Dodi al Fayed la restaurantul Ritz din Paris, Diana a
murit într-un accident de circulaţie în timp ce Mercedesul în care se afla, urmărit
de paparazzi, s-a izbit violent de zidurile unui tunel. Moartea prinţesei a prilejuit
declanşarea unui adevărat val de simpatie din întreaga lume.

https://www.gov.uk/government/history/past-prime-ministers/john-major
660

661
Vezi o analiză științifică a problemei, World Health Organization
Consultation on Public Health Issues Related to Bovine Spongiform
Encephalopathy and the Emergence of a New Variant of Creutzfeldt-Jakob
Disease", în revista „Morbidity and Mortality Weekly Report” din 12 aprilie
1996, 295–303.

306
 Deşi cauzele reale ale accidentului constituie încă subiect de
controversă662, în mod paradoxal, familia regală a ieşit întărită din incident.
Regina Elisabeta II a înţeles că este timpul pentru construirea unei noi imagini
publice, pentru aceasta fiind de ajuns de a urma calea deschisă de Diana,
respectiv vizitarea de locuri publice şi implicarea în acţiuni de binefacere.
Alternanţa la guvernare a venit după alegerile din 1 mai 1997. Partidul
laburist condus de Tony Blair663 şi-a luat revanşa după 18 ani, obţinând o victorie
categorică, 419 locuri în Camera Comunelor faţă de doar 165 ale
conservatorilor. La numai 43 de ani, Tony Blair devenea prim-ministru. Deşi la
alte proporţii, succesul va fi reeditat şi la scrutinul din 7 iunie 2001. Un prim
rezultat pozitiv al noului cabinet va fi înregistrat chiar în iulie 1997 prin acordul
de pace privind Irlanda de Nord. Mai mult, Blair şi laburiștii au reuşit să-şi
asigure un al treilea mandat în urma alegerilor din aprilie 2005. Blair s-a retras
din fruntea guvernului în 2007.
Atentatele de la Londra, din 7 iulie 2005, plănuite tot de liderii Al-Qaeda au
pus guvernul laburist condus de Tony Blair în postura de a face faţă direct
ameninţării teroriste. Situaţia lui Blair era una complicată însă, mulţi politicieni
acuzându-l de faptul că urma îndeaproape linia președintelui american George
Bush.
Din 2007 conducerea guvernului britanic a fost asumată de Gordon
Brown. Echipa laburistă a condus țara până la alegrile anticipate din mai 2010.
Ca urmare a rezultatului înregistrat la acest scrutin, regina Elisabeta II a numit în
Downing Street 10 din nou un conservator.
David Cameron este cel care, în fruntea unei coaliții dintre conservatori și
liberal democrați, a reușit să pună capăt lungii dominații a laburiștilor. Mai mult,
el a reușit prin câștigarea alegerilor din mai 2015 să-și asigure un nou mandat
de prim-ministru.

662
De exemplu vezi Trevor Rees-Jones, The Bodyguard's Story: Diana, the
Crash, and the Sole Survivor, Brown, 2000.
663
https://www.gov.uk/government/history/past-prime-ministers/tony-blair

307
 Ca o trăsătură a jumătăţii de secol avută în vedere se impune, în cazul
Marii Britanii, observaţia că liderii acestui vast imperiu colonial, la un moment
dat, au găsit resurse interne pentru a-l reforma fără violenţe deosebite. Este o
trăsătură care individualizează Anglia în raport cu alte puteri coloniale. De
asemenea, celălalt aspect care a influenţat politica britanică, chestiunea
irlandeză, a lăsat urme adânci. După incidentele din 1972 s-au înregistrat peste
3.000 de morţi, fie ei englezi sau irlandezi, catolici ori protestanţi, soldaţi sau
civili. Fără îndoială, un astfel de bilanţ rămâne ca un balast pentru orice
guvernare.

I.6. Italia

Deşi s-a numărat printre statele învingătoare în primul război mondial,

Italia a considerat că efortul ei de pe front alături de Antantă, concretizat în circa
600.000 de morţi, nu a fost suficient răsplătit la Conferinţa păcii. În plus, Aliații
nu și-au respectat nici angajamentele sumate prin Tratatul de la Londra din
1915, în urma căruia Italia a părăsit neutralitatea. O explicaţie pentru rolul
rezervat autorităţilor de la Roma rezidă în performanţa militară modestă a
acestora, care nu a fost pe măsura pierderilor, motiv pentru care ţara a rămas cu
datorii, nivelul de trai s-a deteriorat şi, drept consecinţă, guvernanţii şi-au
pierdut prestigiul în faţa propriei populaţii.
De altfel, Italia a cunoscut puternice agitaţii bolşevice încă din 1917. La
13 august, la una din manifestaţiile desfăşurate la Torino s-a strigat chiar
„Trăiască Lenin”, iar lozinca „Toată puterea în mâna sovietelor” va fi foarte
populară pe parcursul verii marcată şi de o puternică grevă generală soldată cu
50 de morţi în urma intervenţiei armatei 664. Violenţa cu care extrema stângă
încerca să-şi impună punctul de vedere a creat teren propice şi pentru
manifestările de dreapta, între cei care vor profita de climatul de nesiguranţă

Pe larg, Richard Bosworth, Italy and the Approach of the First World War,
664

Londra, 1983.

308
numărându-se şi Benito Mussolini. Fondatorul fasciilor italiene de luptă,
eveniment petrecut la Milano, la 23 martie 1919, şi fostul redactor la ziarul
socialist Avanti va declara cu acel prilej:
„Ne vom permite luxul să fim aristocraţi şi democraţi, conservatori şi
progresişti, reacţionari şi revoluţionari, legalişti şi ilegalişti, urmând
circumstanţele de timp, loc şi împrejurări.”665
Având în vedere starea de lucruri de acasă, diplomaţia italiană a încercat
să compenseze prin cererile depuse cu prilejul tratativelor de la Paris.
Considerând că solicitările ei nu sunt luate în consideraţie, delegaţia condusă de
premierul Orlando la Conferinţa păcii se va retrage de la negocieri la 24 aprilie
1919, dată la care preşedintele american Wilson făcea un apel public împotriva
pretenţiilor teritoriale ale Italiei în zona Adriaticii. Revenit la discuţii, la 5 mai,
Orlando va fi nevoit să-şi dea demisia din fruntea guvernului la 19 iunie, fiind
înlocuit de Francesco Nitti666.
La 2 septembrie 1919 a fost adoptată o nouă lege electorală, fiind adoptat
modelul francez al listelor. Pe această bază a avut loc scrutinul din 16 noiembrie,
câştigat de socialişti, care au reuşit să-şi asigure o majoritate relativă. Totuşi,
contextul intern era unul deosebit de complex, predominantă fiind nemulţumirea
faţă de vechiul regim, existând condiţiile prielnice declanşării unor mişcări
revoluţionare. De această stare de lucruri au profitat mişcările de extremă, fie ele
de dreapta sau de stânga. În acest context se impune gestul socialiştilor care au
refuzat să-l salute pe rege cu prilejul deschiderii lucrărilor noului Parlament.
În 1920, Italia se afla în pragul revoluţiei bolşevice. Ţăranii ocupau marile
proprietăţi agricole şi puneau bezele unor cooperative, iar muncitorii preluau
gestionarea fabricilor. Doar intervenţia armatei, care a ţinut situaţia sub control,

665
Textul discursului a fost publicat a doua zi de ziarul Il Popolo d`Italia, vezi
Vittorio Gnocchini, L’Italia dei liberi muratori, Milano, 2005, p.148.
666
Rene Albrecht-Carrie, Italy at the Paris Peace Conference, 1938, online
edition.

309
a făcut ca să nu se repete situaţia din Rusia. Nu este mai puţin adevărat că
stângii i-au lipsit liderii autentici capabili să conducă masele spre revoluţie667.
Mai mult, socialiştii nu au reuşit să fructifice momentul favorabil pentru
că la congresul partidului, desfăşurat între 13 şi 22 ianuarie 1922, se va produce
divizarea dintre aripa moderată şi cea radicală, comunistă. De remarcat că la
acea dată se consemnaseră deja primele ciocniri de stradă dintre comunişti şi
fascişti la Florenţa (27 februarie 1921).
Deşi la alegerile din 15 mai 1921, desfăşurate pe baza scrutinului
universal victoria a aparţinut forţelor democrate şi liberale, fasciştii obţinând
doar 22 de mandate, liderul de extremă dreapta Benito Mussolini a fost cel a
gestionat cel mai bine confuzia politică în care era cufundată Italia, mesajul său
politic punând accent pe termenul de naţiune. De remarcat faptul că, la sfârşitul
lui 1919, Mussolini fusese gata să renunţe la proiectul său politic în condiţiile în
care exaltarea naţionalistă şi tema revanşei erau captate de cunoscutul scriitor
Gabriele d’Annunzio.
La 28 octombrie 1922, Mussolini va organiza celebrul marş asupra
Romei668, în fruntea a 40.000 de aderenţi, purtând celebrele cămăşi negre. Efectul
a fost cel scontat, regele oferindu-i posibilitatea să formeze guvernul, la 31
octombrie fiind puse bazele unui cabinet de coaliţie în care intrau fasciştii şi
naţionaliştii. Mai mult, la 25 noiembrie, Mussolini va primi puteri dictatoriale
din partea regelui şi a Parlamentului pe o perioadă e drept determinată, până la
31 decembrie 1923. Nu este de neglijat faptul că la finele lui 1922 fasciile
numărau deja circa un milion de membri.
Păstrând sistemul constituţional, Benito Mussolini669 a reuşit să pună
stăpânire pe mecanismele puterii, folosindu-se cu abilitate de ele pentru a
consolida treptat, dar sigur, poziţia propriei formaţiuni. Astfel, după ce a impus o

667
http://www.fordham.edu/Halsall/mod/mussolini-fascism.asp
668
Ibidem.
669
Despre personalitatea sa, precum și despre particularitățile fascismului italian,
există o bibiliografie impresionantă. Vezi, de exemplu, Richard Bosworth,
Mussolini, Londra, 2002.

310
nouă lege electorală, la 14 noiembrie 1923, potrivit căreia partidul care câştiga
alegerile obţinea automat două treimi din locurile Parlamentului, deci o
majoritate confortabilă, Mussolini va obţine o victorie clară în scrutinul de la 6
aprilie 1924. Pe acest fond, asasinarea, la 10 iunie, a liderului socialist
Giaccomo Matteoti, după ce acesta publicase o carte în care ataca abuzurile
fasciştilor, va fi uşor muşamalizată.
La 24 decembrie 1925, Mussolini va schimba titulul de preşedinte al
consiliului cu cel de şef al guvernului, beneficiind de puteri mult lărgite care
consfinţeau instaurarea practică a dictaturii. Pentru aceasta este de subliniat şi
acordul tacit la monarhiei şi Vaticanului.
La 12 mai 1927, era adoptată o nouă lege electorală, mult mai restrictivă.
Practic, sufragiul universal era abolit, drept de vot având doar bărbaţii peste 21
de ani, plătitori de impozit de cel puţin 100 de lire. Masa alegătorilor se
restrângea astfel la doar circa trei milioane de persoane. Pasul următor l-a
constituit legalizarea unei stări de fapt. Cu începere de la 15 noiembrie 1928,
Marele Consiliu Fascist devenea organ oficial de stat având, între alte atribuţii,
şi pe cele de numire a parlamentarilor şi de control asupra activităţii guvernului.
Un rol important l-a jucat poliţia secretă a lui Mussolini, O.V.R.A. 670,
precum şi tribunalele speciale înfiinţate după 1926 671. Totuşi, se impune
menţiunea că, raportându-ne la alte regimuri dictatoriale şi în primul rând la
Germania hitleristă sau Rusia stalinistă, represiunea din Italia nu poate fi
considerată una masivă. Promovând teoria statului corporatist, autoritar şi
regenerat, Mussolini s-a impus atât în plan intern, cât şi internaţional,
beneficiind de prestigiu în exterior. De altfel, nu pot fi negate unele succese
iniţiale ale regimului cum ar fi echilibrarea bugetului, dezvoltarea industriei şi
ameliorarea condiţiilor de lucru ale muncitorilor, construcţia primelor
autostrăzi672.

670
Organizzazione per la Vigilanza e la Repressione dell'Antifascismo a fost
înființată în 1927.
671
Pe larg, Ion Ciupercă, Totalitarismul – fenomen al secolului XX, Iași, 1995.

311
 Desigur, nu lipsesc elemente caracteristice regimurilor totalitare. Este
impus un nou stil arhitectonic, iar cultul personalităţii Ducelui este omniprezent
fiind organizate mari parade şi demonstraţii. Efectul este fascizarea societăţii şi,
în consecinţă, beţia puterii îşi face efectul asupra conducătorului, formula
Mussolini are întotdeauna dreptate fiind edificatoare în acest sens. Totuşi,
înclinăm să-i acordăm credit lui F. W. Deakin care observa:
„Fascismul italian nu a reuşit niciodată să devină totalitar şi destinul său a
fost decis finalmente în enclavele în care, timp de 20 de ani, nu a reuşit să
pătrundă: curtea, armata, serviciile civile şi chiar poliţia.”673
Dictatura fascistă era astfel bine instalată la Roma, deşi monarhia fusese
prezervată, iar relaţiile cu Vaticanul erau excelente după încheierea
concordatului de la Lateran din 11 februarie 1929 prin care era introdus
învăţământul religios în şcoli. În aceste condiţii, legea de organizare a statului
corporativ a venit firesc la 10 ianuarie 1934674.
Ambiţiile lui Mussolini nu se opreau însă la nivelul Italiei, el visându-se şi
un mare lider mondial. Pentru a-şi pune în practică ambiţiile Ducele a ales
Etiopia, stat independent situat pe coasta estică a Africii, pentru atacul din 3
octombrie 1935. De această dată, Liga Naţiunilor va reacţiona şi Italia va fi
declarată stat agresor la 5 octombrie. Cu toate acestea, Mussolini nu şi-a revizuit
linia politică externă. Mai mult chiar, în iulie 1936 se va amesteca în războiul
civil din Spania, iar la 16 martie 1937, în timpul unei vizite în Siria se va
proclama protector al musulmanilor. Era un atac deschis la adresa poziţiilor pe
care Anglia şi Franţa le deţineau în lumea arabă.
Pregătindu-se pentru punerea în practică a visurilor externe, Mussolini va
retrage Italia de la Societatea Naţiunilor la 11 decembrie 1937, după care, la 7
ianuarie 1938, guvernul său va anunţa iniţierea unui ambiţios plan de construcţii
672
Interesantă este definiția pe care chiar Mussolini o dă fascimului în 1932,
http://legacy.fordham.edu/halsall/mod/mussolini-fascism.asp
673
Cf. Brutal Friendship: Mussolini, Hitler and the Fall of Italian Fascism,
Penguin Books, 1966.
674
Pe larg, Walter Laqueur, Fascism: Past, Present, Future, Oxford University
Press, 1997.

312
navale. În plan intern se va constata continuarea politicii dictatoriale, la 8
octombrie 1938, Marele Consiliu Fascist luând decizia de a înlocui ultimul
vestigiu al vechii Constituţii, Camera Deputaţilor, cu o Cameră a Fasciilor şi
Corporaţiilor675.
Ca expresie a bunelor relaţii cu Germania, Mussolini va sprijini soluţia
adoptată la München în septembrie 1938 în chestiunea Cehoslovaciei şi va
încheia un tratat de alianţă cu Hitler la 22 mai 1939. Totuşi, atunci când a
izbucnit cel de-al doilea război mondial, Italia s-a declarat iniţial neutră, aceasta
şi în ideea menţinerii unui posibil canal de negociere între părţile implicate în
conflict. Abia după ce căderea Franţei a devenit evidentă sub loviturile armatei
germane, Mussolini se va alătura deschis lui Hitler, sperând că împreună vor
reuşi să domine lumea.
Situaţia Italiei a diferit de cea a Germaniei în timpul celui de-al doilea
război mondial pentru că ducele Benito Mussolini nu controla situaţia din
peninsula la fel cum o făcea Hitler în Reich. De altfel, pe fondul debarcării
Aliaţilor în Peninsulă, regele Victor Emanuel III l-a însărcinat pe generalul
Pietro Badoglio (1871 - 1956) cu formarea noului guvern la 25 iulie 1943, fostul
dictator Mussolini fiind arestat. Au urmat măsuri normale pentru democratizarea
scenei politice, la 28 iulie, fiind dizolvat Partidul Fascist. În paralel, Badoglio a
iniţiat negocieri pentru încheierea armistiţiului. Termenii capitulării au fost
acceptaţi la 9 septembrie, documentul fiind semnat la 25 septembrie 1943.
Între timp, printr-o acţiune spectaculoasă, germanii l-au răpit pe Mussolini
instalându-l în fruntea unui teritoriu controlat de Wehrmacht, unde s-a
proclamat, la 15 septembrie 1943, Republica de la Salo. Aventura lui Mussolini
s-a sfârşit tragic la 28 aprilie 1945 când a fost capturat de partizani, fiind
executat împreună cu amanta lui, Clara Petacci676.
În paralel, guvernul Badoglio a fost nevoit să demisioneze sub presiunea
anglo-americanilor după ce Roma a fost eliberată de Aliaţi, în aprilie 1944. În

675
Ibidem.
676
Pe larg, Jacques de Launay, Ultimele zile ale fascismului în Europa.

313
fruntea cabinetului a fost numit Ivanoe Bonomi care, la rândul lui, va fi înlocuit,
la 17 iunie 1945, de Ferruccio Parri. La 30 noiembrie 1945, s-a format un
guvern de coaliţie condus de şeful creştin-democraţilor Alcide de Gasperi,
acestuia revenindu-i dificila misiune de a trece la înlăturarea efectelor
războiului677.
O problemă care a născut discuţii şi tensiuni a fost cea a monarhiei. Mulţi
considerau că regele Victor Emanuel III făcuse prea multe concesii fascismului,
agitând chestiunea proclamării Republicii. Într-un gest disperat, menit să salveze
dinastia, suveranul a abdicat, la 9 mai 1946, în favoarea fiului său Umberto II.
Efectul nu a fost însă cel scontat. Cu prilejul alegerilor de la 2 iunie 1946,
câştigate de creştini-democraţi care au obţinut 207 mandate, faţă de 115 ale
socialiştilor şi 104 reuşite de comunişti (Parlamentul italian avea 556 de locuri),
s-a organizat şi un referendum asupra viitorului monarhiei. Deşi rezultatul a fost
relativ strâns, totuşi adepţii ideilor republicane s-au impus cu 12.717.923 voturi
la 10.719.284. Astfel, Umberto II a fost îndepărtat de pe tron după nici o lună de
domnie, Italia fiind proclamată Republică678. Primul preşedinte a fost ales, la 28
iunie, în persoana lui Enrico de Nicola.
Realităţile tranziţiei au fost consfinţite de votarea noii Constituţii, la 22
decembrie 1947. Între cele mai importante puncte ale sale figurau măsurile
pentru descentralizarea guvernării şi faptul că Parlamentul bicameral, format din
Cameră şi Senat, trebuia ales prin vot popular direct. Relaţiile dintre stat şi
biserică rămâneau neschimbate679.
Potrivit reglementărilor Constituţiei, la 18 aprilie 1948, au avut loc alegeri
câştigate din nou de creştin-democraţi. Frontul Popular, alianţa dintre comunişti
şi socialişti, nu a reuşit să obţină decât 30,7%. La 11 mai, senatorul Luigi

677
Despre situația politică a Italiei în primii ani postbelici vezi Paul Wendt, Post
World War II Housing Policies in Italy, University of Wisconsim Press, 1962.
678
Robert Katz, The Fall of the House of Savoy: A Study in the Relevance of the
Commonplace or the Vulgarity of History, New York, 1971.
679
Martin Clark, Modern Italy: 1871 to the Present, New York, 2008, p.384 și
urm.

314
Einaudi680 era ales preşedinte. Noul guvern a fost format tot de Alcide de
Gasperi, la 23 mai, acesta confruntându-se cu opoziţia deschisă manifestată de
comunişti. Tensiunea a crescut mai ales când s-a făcut apel la declanşarea grevei
generale după atentatul împotriva liderului stângii, Palmiro Togliatti, rănit de un
student la 14 iulie 1948.
Totuşi, în ciuda frământărilor politice, care au caracterizat decenii la rând
scena italiană, cu sprijinul deschis al Washingtonului dificultăţile economice au
fost depăşite. A avut impact tratatul de prietenie, comerţ şi navigaţie încheiat de
Italia cu Statele Unite ale Americii la 2 februarie 1948, după cum cele 601
milioane dolari primiţi conform prevederilor planului Marshall, la 28 iunie 1948,
au constituit un puternic stimulent economic. Apropierea de americani s-a
concretizat şi prin aderarea Italiei la N.A.T.O., la 4 aprilie 1949681.
În aceste condiţii, inflaţia a început să scadă între 1949 şi 1951, fiind
impus şi un program strict de stabilizare economică. Astfel, Italia a devenit, la
rândul ei, un partener viabil pentru statele apusene în condiţiile competiţiei cu
lumea comunistă ce a caracterizat războiul rece. Totuși, istoria postbelică a fost
dominată de instabilitate politică, frământări şi mişcări sociale cu caracter
violent, precum şi cu ameninţarea teroristă. Cu toate acestea, Peninsula a
cunoscut o creştere economică şi s-a integrat în structurile europene, depăşind
impasul din primii ani postbelici. De altfel, încă din ianuarie 1950 guvernul
asuma un plan economic ambiţios menit să combată subdezvoltarea. Primele
rezultate au fost vizibile mai ales în agricultură, cu precădere în Sud682.
Scena politică a fost dominată de lupta dintre Partidul Creştin Democrat,
de centru dreapta, şi forţele de stânga. La 1 mai 1951, prin fuziunea dintre
socialiştii de stânga conduşi de Giuseppe Saragat şi socialiştii unitarieni, în
frunte cu Giuseppe Romita, erau puse bazele unui nou Partid Socialist.
680
Distins economic și givernator al Băncii Naționale înte 1945 - 1948, Einaudi
s-a născut în 1874, decedând în 1961. A fost președinte al Italiei timp de șapte
ani, în perioada martie 1948 – martie 1955. Vezi biografia oficială
http://presidenti.quirinale.it/Einaudi/ein-biografia.htm
681
Pe larg, Paul Hogan, op.cit.
682
PaulWendt, op.cit.

315
 În martie 1953, guvernul creştin-democrat a reuşit să treacă o nouă lege
electorală potrivit căreia partidul sau coaliţia care obţinea cel puţin 50% din
voturi, primea 65% din locurile Camerei Deputaţilor 683. Sub noile prevederi,
alegerile desfăşurate la 6 şi 7 iunie înregistrau o victorie clară a Partidului
Creştin Democrat, care aduna 40%, în faţa Partidului Comunist, creditat cu
22,6%. Totuşi, premierul Alcide de Gasperi i-a cedat locul fostului ministru de
finanţe Giuseppe Pella care reuşise să-şi asigure sprijinul monarhiştilor, precum
şi neutralitatea socialiştilor.
O problemă care a preocupat societatea şi oamenii politici italieni a fost
legată de relaţiile cu Iugoslavia şi, mai ales, de statutul oraşului şi a teritoriului
Trieste. După mai multe runde de negocieri tensionate, chiar după ce în calcul
era luată şi varianta folosirii forţei, în cele din urmă totul s-a rezolvat paşnic. La
5 octombrie 1954, Italia şi Iugoslavia semnau un acord potrivit căruia disputa
legată de Trieste era încheiată.
Alegerile desfăşurate la 25 şi 26 mai 1956 s-au soldat cu victoria
partidelor de centru, coaliţia fiind condusă de Partidul Creştin Democrat.
Amitore Fanfani a devenit prim-ministru şi, chiar dacă va demisiona la 26
ianuarie 1959, el va reveni la post la 27 iulie 1960 684. Totuşi, instabilitatea se va
menţine. De exemplu, între 1964 - 1968, numai Aldo Moro a condus trei
guverne, dar s-a dovedit incapabil să stăpânească puternicele mişcări sociale din
Peninsulă. Desigur, opoziţia nu făcea decât să profite de acest climat pentru a
provoca crize guvernamentale.
O altă problemă care a marcat profund societatea italiană a fost
confruntarea cu terorismul. Numai între 1969 şi 1980, statisticile au înregistrat
circa 10.000 de incidente cu caracter terorist din care au rezultat 214 morţi.
Celebru rămâne atentatul din gara Bologna din 1980, căruia i-au căzut victime
84 de persoane. Totul cădea în sarcina unor grupări cu caracter neofascist, cea
mai cunoscută fiind cea a Brigăzilor Roşii.

Philip Cooke, The Legacy of Italian Resistance, Macmillan, 2011, p.43-44.

683

Fanfani a prezidat Consiliului de Miniștri de mai multe ori, ultima dată în

684

1987, ocupând alte numeroase demnități

316
 Celebră rămâne răpirea premierului Aldo Moro685, la 16 martie 1978, de
către membrii Brigăzilor. Întrucât guvernul a refuzat să negocieze cu teroriştii, la
15 aprilie aceştia anunţau că un „tribunal popular” l-a condamnat pe Moro la
moarte. În cele din urmă, premierul a fost executat, iar trupul său va fi găsit, la 9
mai, într-o maşină abandonată chiar în centrul Romei. Efectele asasinatului au
fost însă diferite de aşteptările ucigaşilor. Mulţi partizani şi simpatizanţi s-au
despărţit de Brigăzile Roşii şi curând grupul va intra în declin.
Un alt scandal care a lovit Italia a avut loc în mai 1981, după ce au apărut
semne şi dovezi ale faptului că societăţile secrete, masonice, aveau legături prin
care influenţau inclusiv activitatea guvernului. Este vorba despre loja
Propaganda Due (P2), condusă de Licio Gelli, care își infiltrase membri încele
mai înalte structuri. Inclusiv șeful de cabinet al premierului făcea parte din lojă,
motiv pentru care Arnaldo Forlani a fost nevoit să demisioneze686.
Scena politică din Italia s-a modificat spectaculos după 1990. Sub
impactul căderii comunismului în Europa de Est, puternicul altădată Partid
Comunist Italian a fost nevoit să-şi modifice programul, chiar şi numele
devenind Partidul Democratic de Stânga. Dar comuniştii nu erau singurii afectaţi
de noul context. La alegerile din aprilie 1992, Partidul Democrat Creştin, deşi a
câştigat alegerile, a obţinut doar 29,7%, cel mai slab rezultat postbelic. La fel,
Partidul Democratic de Stânga a scăzut de la 26,6% în 1987, la 16,1%, în timp
ce Partidul Socialist se va mulţumi cu 13,6%687.
Rezultate mai spectaculoase încă se vor înregistra la scrutinul din martie
1994688. De această dată a câştigat Alianţa Libertăţii, o coaliţie în care intrau Liga
Nordului (formaţiune ce susţinea separarea Italiei în trei republici), Alianţa

685
Pe larg, Richard Drake, The Aldo Moro murder case, Harvard University
Press, 1985.
686
Ancheta a demonstrat de Gelli fusese implicat inclusiv în atentatul din 2
august 1980 de la Bologna. Despre aceasta și despre activitatea Mafiei în
general vezi John Dickie, Cosa Nostra: A History of the Sicilian Mafia, Palgrave
Macmillan, 2004.
687
Pentru alegerile din Italia după 1990 vezi http://electionresources.org/it/
688
Ibidem.

317
Naţională (neofascistă) şi Partidul Forza Italia, grupare de dreapta condusă de
magnatul presei Silvio Berlusconi.
Devenit prim-ministru, Berlusconi689 va fi nevoit să demisioneze în
decembrie 1994 în favoarea lui Lamberto Dini, instalat la post în ianuarie 1995.
Însă atât Dini, cât şi succesorul său Romano Prodi, premier între aprilie şi
octombrie 1997, se vor confrunta cu aceeaşi instabilitate politică, devenită
aproape cronică. Sub alte semne a debutat noul mandat al lui Silvio Berlusconi
(născut la 29 septembrie 1936), obţinut în urma victoriei în alegerile din mai
2001, confirmarea electorilor venind şi în mai 2005.
Situaţia s-a schimbat însă după votul din aprilie 2006 690. De această dată
alianţa de centru-stânga condusă de acelaşi Romano Prodi (născut la 9 august
1936), cel care a condus între 1999 şi 2004 Comisia Europeană, a obţinut
victoria. Totul a coincis cu finalul mandatului preşedintelui Carlo Azeglio
Ciampi, schimbat la 10 mai 2006 de Giorgio Napoletano, om politic în vârstă de
81 de ani, legat de fostul Partid Comunist Italian. La 17 mai 2006, Napoletano îl
numea premier pentru un al doilea mandat de Prodi.
Berlusconi a revenit însă în fruntea guvernului italian pentru un nou
mandat între 2008 și 2011, în ciuda numeroaselor scandaluri în care era implicat.
Cu începere de la 22 februarie 2014, în fruntea cabinetului de la Roma se
află Matteo Renzi691. Om politic de stânga, recunoscut drept unul dintre liderii
socialiștilor europeni, Renzi apare ca o figură politică proaspătă, capabilă se
conducă Italia într-un moment de criză al Uniunii Europene. Fostul primar al
Florenței a inițiat o serie de reforme menite să restructureze sistemul social-
economic al țării, dar și să impună un nou statut internațional pentru Italia.
689
Personaj extrem de controversat, adultat și contestat în același timp, devenit
celebru în urma implicării lui în lumea fotbalului, amestecat inclusiv în
scandaluri cu tentă sexuală, magnatul Silvio Berlusconi a dominat scena politică
italiană a ultimilor ani. Vezi pentru o prezentare
http://ketupa.net/berlusconi2.htm
690
Vezi http://electionresources.org/it/
691
Născut la 11 ianuarie 1975, a devenit cel mai tânar prim ministru din istoria
Italiei la doar 39 de ani. Renzi s-a afirmat de asemenea ca un lider marcant al
Partidului Socialist European

318
I.7. Peninsula iberică

I.7.1. Spania

Deşi a avut şansa de a evita participarea la primul război mondial, la

finele acestuia Spania se confrunta cu tensiunile dintre forţele cu orientare
socialistă şi cele anarhiste, dezvoltate mai ales în Catalonia, zonă puternic
dezvoltată industrial. Nu trebuie neglijate, în acest context, nici interesele
marilor proprietari de pământuri, o clasă ce poate fi considerată semifeudală,
sprijinită însă de Biserică şi Armată.
La 13 septembrie 1923, beneficiind de acordul tacit al regelui care plecase
în Franţa, generalul Miguel Primo da Rivera a dat o lovitură de stat. Trupe fidele
au ocupat Barcelona şi au instituit legea marţială, puterea fiind preluată de un
directorat. Cortesurile erau dizolvate. Astfel, începea o perioadă de dictatură
militară care va beneficia şi de recunoaştere internaţională după vizita pe care
generalul da Rivera a întreprins-o la Roma, acompaniindu-l pe regele Alfons
XIII. Desigur, regimul fascist al lui Mussolini era bucuros să-şi găsească un
aliat, cele două state încheind chiar un tratat bilateral la 7 august 1926.
Regimul patronat de generalul Primo da Rivera 692 se va menţine până la 28
ianuarie 1930, atunci când dictatorul, afectat şi de o boală, va demisiona. De
menţionat rolul jucat de suveran care l-a menţinut pe da Rivera în fruntea
statului şi după 3 decembrie 1925, dată la care istoricii consideră că poate fi
înregistrat sfârşitul dictaturii militare. Sub patronajul generalului, Spania chiar
va părăsi temporar (între 11 septembrie 1926 şi 28 ianuarie 1928) Liga
Naţiunilor. La scurt timp de la retragerea din viaţa politică, da Rivera va muri, la
16 martie 1930.
Venit în fruntea guvernului la 30 ianuarie 1930, generalul Damaso
Berenguer va promova o nouă linie politică, de conciliere, decretând amnistierea

692
Pe larg, Raymond Carr, Spain, 1808 – 1975, New York, 1982, p.564 și urm.

319
deţinuţilor politici şi promiţând organizarea de alegeri. Totuşi, atmosfera politică
din Spania era una încărcată, mai ales studenţii acuzând inclusiv pe rege pentru
instaurarea dictaturii şi dezastrul ţării. În aceste condiţii, Alfons XIII va anunţa,
la 8 februarie 1931, restaurarea Constituţiei şi desfăşurarea de alegeri pentru
luna martie. Mai mult, guvernul Berenguer va demisiona.
Alegerile municipale din 12 aprilie vor fi câştigate de republicani, liderul
acestora, Alcala Zamora, solicitând abdicarea regelui. În replică, după două zile,
suveranul va părăsi ţara, fără a-şi depune mandatul însă, anunţând doar că va
respecta voinţa poporului. Profitând de contextul favorabil, Alcala Zamora se va
proclama preşedinte al Spaniei, formând şi un guvern provizoriu. La 28 iunie
aveau loc alegerile generale care s-au soldat cu victoria republicanilor socialişti,
care au obţinut o majoritate semnificativă. La 12 noiembrie, regele Alfons XIII
va fi declarat vinovat de înaltă trădare, fiindu-i interzis accesul în Spania, iar
proprietăţile sale vor fi confiscate de stat693.
Seria reformelor a fost încununată de adoptarea noii Constituţii la 9
decembrie 1931. Ţara devenea Republică, fiind condusă de un preşedinte ales de
un colegiu electoral pe un mandat de şase ani. Puterea legislativă era deţinută de
un parlament unicameral ales prin vot universal, în timp ce Armata şi Biserica
erau excluse din viaţa politică. În acest sens vor fi adoptate şi alte măsuri,
inclusiv interzicerea ordinului iezuiţilor în ianuarie 1932.
La 10 decembrie 1931, Alcala Zamora694 era ales primul preşedinte al
Spaniei, conform prevederilor noii Constituţii în fruntea guvernului fiind numit
Manuel Azaña. După ce o revoltă a militarilor conduşi de generalul José
Sanjurjo, care a reuşit să ocupe temporar Sevilla, a fost înăbuşită de trupele
fidele guvernului la 10 august 1932, primele alegeri pentru Cortes (19 noiembrie
1933) vor da câştig de cauză forţelor de dreapta. Va urma o perioadă de
693
Pentru istoria complicată a războiului civil spaniol vezi R. Carr, op.cit.,
precum și Richard A. H. Robinson, The Origins of Franco’s Spain. The Right,
the Republic and Revolution, 1931-1936, University of Pittsburgh Press, 1970.
694
Născut în 1877, Zamora a fost președinte al Spaniei între 1931 și 1936. A
murit în 1949, în exil, la Buenos Aires, fiind reinhumat în Spania în 1979,
http://geneall.net/es/name/467881/niceto-alcala-zamora-y-torres/

320
instabilitate guvernamentală, complicată şi de proclamarea independenţei
Cataloniei, la 6 octombrie 1934, de către preşedintele provinciei Luis
Companys. Din nou, intervenţia trupelor loiale guvernului vor conduce la
înfrângerea revoltei695.
Noile alegeri desfăşurate la 16 februarie 1936 se vor solda cu victoria
Frontului Popular, a alianţă în care intrau republicanii, socialiştii, comuniştii şi
sindicaliştii. Forţele de dreapta erau învinse, iar Manuel Azaña va forma un nou
cabinet. Primele măsuri adoptate vor viza decretarea amnistiei şi restabilirea
independenţei Cataloniei. La 10 aprilie, preşedintele Alcala Zamora va fi
înlocuit din funcţie de către Cortes pentru depăşirea prerogativelor conferite de
Constituţie, fiind înlocuit, o lună mai târziu, de Manuel Azaña696.
Profundele diferenţe care provocau o falie în societatea spaniolă, ruptura
dintre forţele de dreapta şi cele de stânga, vor conduce la izbucnirea războiului
civil la 18 iulie 1936697. Conflictul a fost declanşat în Africa Spaniolă, mai precis
în Maroc, la garnizoana Medilla, de unde s-a răspândit în alte centre militare
importante din Spania, respectiv la Cadiz, Sevilla şi Zaragoza. Totuşi, guvernul a
reuşit să menţină controlul asupra principalelor metropole, Madrid şi Barcelona.
Mai mult, beneficiind de întregul sprijin al stângii unite, executivul va lua, la 28
iulie, o măsură extremă confiscând toate proprietăţile religioase.
Centrul opoziţiei antiguvernamentale se va forma iniţial la Burgos, acolo
unde, la 30 iulie, generalii Francesco Franco şi Emilio Mola vor pune bazele
unei Junte a Apărării Naţionale. Insurgenţii vor beneficia de sprijinul unor
însemnate echipe de „voluntari” trimişi de Italia şi Germania, dar nu este mai
puţin adevărat că, pe aceleaşi criterii ideologice, guvernul se va baza pe suportul
Uniunii Sovietice şi al Internaţionalei Comuniste.

695
R. Carr, op.cit., p.592 și urm.
696
Născut în 1880, Azana a fost președinte al Spaniei pe parcursul războiului
civil, refugiindu-se în Franța în 1939. La scurt timp, în 1940, a murit în exil. În
2003 au fost publicate memoriile sale, Manuel Azana, Diarios completos:
Monarquia, Republica, Guerra Civil, Baecelona, 2003.
697
Pe larg, R. Carr, The Spanish Tragedy: The Civil War in perspective, Phoenix
Press, 2001.

321
 Deşi la 4 septembrie sub conducerea lui Largo Caballero se va forma un
nou guvern al Frontului Popular, în care vor fi incluşi şi reprezentanţi ai
naţionaliştilor catalani şi basci, apoi din noiembrie şi anarhisto-sindicalişti,
totuşi, la 12 septembrie, insurgenţii vor ocupa importantul centru San Sebastian.
De pe aceste poziţii, la 1 octombrie, generalul Francesco Franco se va proclama
şef al statului spaniol, în calitate de lider al insurgenţilor698.
Pentru a contracara mişcările lui Franco, guvernul va lua măsura de a
acorda pentru prima dată, la 8 octombrie, autonomie Ţării Bascilor, sub
conducerea preşedintelui Aguirre. În ciuda mişcării, la 6 noiembrie, trupele
insurgente vor declanşa ofensiva asupra Madridului, determinând cabinetul în
exerciţiu să se refugieze la Valencia, deşi forţele loiale luptau încă pentru
apărarea capitalei. Pe acest fond, reacţia internaţională se va dovedi a fi, de
asemenea, favorabilă rebelilor. În timp ce marile democraţii, în frunte cu Marea
Britanie şi Franţa, se pronunţau pentru neintervenţie în chestiunile interne ale
Spaniei, la 18 noiembrie, Hitler şi Mussolini vor recunoaşte drept legitim
regimul Franco. Mai mult chiar, generalul va fi ajutat de cele două mari puteri,
italienii trimiţând circa 75.000 de soldaţi pentru a lupta în Peninsulă699.
Beneficiind şi de acest sprijin extern, Franco va reuşi să ocupe Malaga, la
8 februarie 1937, dar va eşua în tentativa de a tăia drumul ce lega Madrid de
Valencia. Dorind să-şi consolideze poziţiile, forţele republicane vor cădea de
acord asupra unei remanieri guvernamentale, la 17 mai, Largo Caballero fiind
înlocuit de socialistul Juan Negrin, care se baza pe aceeaşi coaliţie a stângii, cu
excepţia anarhisto-sindicaliştilor.

698
Născut la 4 decembrie 1892, generalul va conduce Spania până la moartea
survenită la 20 noiembrie 1975. Despre personalitatea controversată și complexă
a dictatorului vezi, între altele, Stanley Payne, The Phoenix: Franco Regime
1936 – 1975. Phoenix Press, 2000, precum și memoriile fostului ambasador
american la Madrid, Carlton Hayes, Wartime mission in Spain, 1942 – 1945,
Macmillan, 1945. Ulterior Hayes a revenit cu o analiză mai complexă, The
United States and Spain. An Interpretation, New York, 1951. Vezi și Samuel
Hoare, Ambassador on special mission, Collins, 1946 și Complacent dictator,
Knopf, 1947.
699
Dante Anthony Puzzo, Spain and the Great Powers, 1936–1941, 1962.

322
 Totuşi, poziţia forţelor guvernamentale era tot mai şubredă700. La 31 mai,
patru vase de război germane bombardau Almeria, ca ripostă la atacul
republicanilor asupra crucişătorului Deutschland, iar, la scurt timp, insurgenţii
ocupau capitala Ţării bascilor, Bilbao (18 iunie). Controlul asupra nord-vestului
Spaniei va fi completat prin cucerirea oraşului Gijon, cel mai important centru al
provinciei Asturia, la 21 octombrie. În aceste condiţii, guvernul se va refugia de
la Valencia la Barcelona, la 28 octombrie, iar Franco va decreta, o lună mai
târziu, blocada navală a Spaniei, utilizând în acest sens ca bază pentru marina sa
insula Mallorca.
Anul 1938 a fost dominat de lupte grele între guvern şi insurgenţi, şansa
fiind tot de partea lui Franco care, la 23 decembrie, având şi sprijinul
voluntarilor italieni va declanşa ofensiva finală în Catalonia, ocupând Barcelona
la 26 ianuarie 1939. Din acest moment, generalul Francesco Franco era în stare
să controleze întreaga Catalonie, condiţii în care circa 200.000 de luptători din
trupele rămase loiale guvernului vor trece în Franţa, unde vor fi dezarmaţi.
Practic, soarta războiului civil era tranşată. La 27 februarie 1939, Marea
Britanie şi Franţa vor recunoaşte drept lider al Spaniei pe Franco, determinând
demisia preşedintelui Manuel Azaña, refugiat la Paris. Mai rămânea de cucerit
doar capitala Madrid, acolo unde, la 6 martie, premierul Juan Negrin era înlocuit
în urma unei lovituri militare de generalul Sigismundo Casado. Se va forma un
Consiliu al Apărării Naţionale în frunte cu generalul José Miaja care va promova
o politică de pace cu onoare701. Însă, după un conflict cu comuniştii, Consiliul va
fi nevoit să accepte capitularea necondiţionată, la 28 martie. Astfel, odată cu
capitularea Madridului şi a Valenciei, lua sfârşit războiul civil din Spania cu
victoria generalului Francesco Franco.

700
De menționat că în sprijinul guvernului ai luptat numeroase brigăzi roșii,
formate din comuniști cu vederi internaționaliste, dar că aceastea nu aveau
dotările de care dispuneau trupele regulate trimise în Spania de Hitler și
Mussolini. În războiul civil au luptat, de ambele părți, și români, legionarii de
partea lui Franco, comuniștii alături de republicani. Vezi postările lui Vladimir
Tismăneanu pe http://www.contributors.ro/tag/razboiul-civil-din-spania/
701
W. Langer, editor, op.cit., p.984.

323
 Bilanţul conflictului era unul tragic dacă avem în vedere numai numărul
morţilor în cei trei ani de conflict, circa 700.000. Se adaugă, desigur, sechelele şi
traumele fizice şi psihice care au marcat în mod profund societatea spaniolă timp
de mai multe decenii. Victorios în conflict, generalul Franco702 va obţine şi
recunoaşterea din partea guvernului Statelor Unite, la 1 aprilie 1939, după care
va adera la Pactul Tripartit, la 7 aprilie, un gest absolut normal dacă avem în
vedere sprijinul pe care Germania şi Italia i l-au acordat pe parcursul războiului
civil. Este de notat, în acest cadru, aportul deosebit al celor circa 10.000 de
voluntari germani, majoritatea aviatori.
După retragerea acestor voluntari, rămas stăpân pe situaţie, generalul
Franco va manevra cu abilitate în plan extern. Deşi aderase la Pactul Tripartit,
totuşi, la momentul declanşării celui de-al doilea război mondial, la 3
septembrie, Spania franchistă îşi va proclama neutralitatea, pe care a menţinut-o
pe parcursul întregului conflict în ciuda presiunilor la care a fost supusă de
ambele tabere. Procedând astfel, Franco a fost mai uşor acceptat de marile
democraţii după încheierea războiului, dar a avut şi timpul necesar pentru a-şi
consolida regimul în plan intern. Din acest punct de vedere, se poate aprecia că
el a dat dovadă de o maturitate politică remarcabilă, mai ales dacă avem în
vedere faptul că era militar de carieră. Mai mult, încă din timpul războiului, din
1943, încep mici prefaceri interne, un prim semn fiind scăderea rolului Falangei
fasciste.
Deşi fusese neutră în timpul conflictului mondial, Spania nu a fost admisă
între membrii fondatori ai Naţiunilor Unite, perioada războiului civil stăruind
încă în amintirea opiniei publice internaţionale şi a factorilor politici. Cu toate
acestea, Franco a urmat cursul politic echilibrat şi spre destindere, e drept
limitată şi controlată, dar care va da rezultate. La 31 martie 1947, el emitea chiar
un decret al succesiunii, potrivit căruia Spania urma să redevină monarhie cu
condiţia ca Franco să rămână şeful statului. Oferta a fost declinată, la 2 aprilie,
de moştenitorul tronului Don Juan, care va rămâne în opoziţie cu dictatorul. O

702
R. Carr, op.cit.

324
nouă discuţie între cei doi va avea loc la 29 decembrie 1954, fără ca datele
problemei să se schimbe703.
În plan extern generalul Franco a militat pentru relaţii bune cu Portugalia,
cu care împărţea Peninsula Iberică şi, mai ales, cu Statele Unite. Astfel, între 22
şi 27 octombrie 1949, Franco a vizitat Lisabona şi s-a întâlnit cu omologul său,
Salazar. Un succes al diplomaţiei spaniole l-a constituit decizia Congresului
Statelor Unite, din 6 septembrie 1950, potrivit căreia Madridul primea 62,5
milioane dolari în contul Planului Marshall, deşi erau încă menţinute anumite
restricţii faţă de regimul franchist. De altfel, trebuie subliniat faptul că Franco a
exploatat la maxim poziţia strategică pe care o deţinea în relaţiile cu un guvern
american confruntat cu dificultăţile războiului rece.
Deşi în plan intern greva generală din 23 aprilie 1951, la care au participat
250.000 de muncitori, a fost un test dificil pentru guvern, totuşi momentul greu a
fost trecut. Mai mult, în urma acordului încheiat cu Statele Unite, la 26
septembrie 1953, Spania obţinea sprijin economic american. Desigur, principala
componentă a tratatului era cea militară. Statele Unite primeau dreptul de a
stabili baze aeriene şi navale pe teritoriul spaniol. În fine, în decembrie 1955,
Franco obținea un succes în plan internațional prin admiterea Spaniei în rândul
statelor membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite.704
O iniţiativă care nu a fost bine primită la data implementării ei, dar care a
dat rezultate excelente, a fost stabilizarea monetară din 1959. Deşi a lovit în
muncitori şi în alte pături defavorizate ale societăţii, reforma monetară a
însănătoşit climatul economic şi a creat premizele pentru un adevărat boom care
se va face simţit din 1961. Cu începere din acest an, a crescut producţia
industrială şi s-au produs schimbări în plan social. Nu trebuie neglijat nici
aportul valutar al spaniolilor care lucrau peste hotare şi trimiteau sume
importante familiilor rămase acasă. În aceste condiţii, Franco îşi permitea deja
să ridice problema Gibraltarului, ceea ce va contribui la creşterea tensiunilor cu

703
Pe larg, Idem, Spain…
704
Ibidem.

325
Marea Britanie. De notat faptul că Spania emitea pretenţii asupra teritoriului
strategic în discuţie, deşi spaniolii erau deja minoritari acolo.
Noul curs favorabil s-a concretizat şi în Constituţia aprobată prin vot
popular la 14 decembrie 1964. Potrivit prevederilor acesteia erau create
condiţiile pentru liberalizarea vieţii politice şi pentru o tranziţie paşnică spre
democraţie. De altfel, la 22 iulie 1969, Franco îl desemna pe prinţul Juan Carlos
de Bourbon, fiul lui Don Juan şi nepotul ultimului rege, Alfonso XIII, drept
succesor legal şi moştenitor al tronului Spaniei.
Un alt succes pentru regimul franchist l-a constituit vizita preşedintelui
american Richard Nixon, sosit în Spania la 2 octombrie 1969. A fost un prilej
pentru strângerea relaţiilor bilaterale fiind menţinut principiul utilizării de către
Statele Unite a bazelor aeriene şi navale spaniole în schimbul sprijinului militar
şi economic american. Preşedintele Nixon a recunoscut faptul că Spania era un
element vital pentru asigurarea securităţii bazelor americane din Marea
Mediterană705.
În plan intern, în decembrie 1970, izbucnea cu violenţă problema bască
odată cu răpirea consulului Republicii Federale Germania de la San Sebastian de
către naţionaliştii din provincie. Aceștia solicitau independenţa Ţării Bascilor şi
protestau faţă de condamnarea a 15 militanţi basci de către curtea marţială din
Burgos pentru asasinarea unui şef al poliţiei locale, în anul 1968. Un nou
moment tensionat va apărea la 28 decembrie 1970, atunci când o altă curte
marţială condamna şase basci la moarte. În urma protestelor violente, Franco va
comuta pedeapsa întregului lot la închisoare pe viaţă. Toate acţiunile cu caracter
terorist erau opera ETA, Mişcarea Bască de Eliberare (Euzkadi ta Azkatasuna),
care continuă şi astăzi să militeze pentru independenţa provinciei folosind
aceleaşi mijloace706.
La 20 noiembrie 1975, generalul Francisco Franco, El Caudillo, care
conducea destinele Spaniei din 1939, a murit şi odată cu aceasta înceta o etapă

705
http://history.state.gov/historicaldocuments/frus1969-76v41/ch8
706
http://www.britannica.com/topic/ETA

326
distinctă din istoria ţării707. El reuşise printr-o politică echilibrată să treacă peste
efectele războiului civil şi, în ciuda faptului că regimul său a fost unul
dictatorial, el a asigurat o creştere economică şi, implicit, una a nivelului de trai,
precum şi o tranziţie relativ calmă spre democraţie.
Desemnat încă din 1969 succesor legal, tânărul rege Juan Carlos 708, deşi
crescut în spiritul franchist potrivit căruia comuniştii şi socialiştii erau duşmanii
Spaniei, a demonstrat, la rândul lui, calităţi reale de politician. El a imprimat o
linie care a condus ţara spre democraţie, deşi majoritatea observatorilor erau
sceptici.
Un rol deosebit în reuşita misiunii regelui l-a avut premierul Adolfo
Soares. Numit în fruntea guvernului în iulie 1976, la vârsta de 43 de ani, el
acumulase deja o bună experienţă în ultimii ani ai lui Franco. În noiembrie,
Soares vine cu o propunere vizând acordarea votului universal, care este
aprobată prin referendum de 90% dintre participanţii la scrutin. Ulterior, el va
legaliza activitatea Partidului Comunist şi a celui Socialist, asigurând astfel
tranziţia spre un regim monarhic constituţional cu vădite trăsături liberale.
După 41 de ani, în iunie 1977, au loc primele alegeri libere. Cortesurile
rezultate vor adopta o nouă Constituţie anul următor prin care vor consfinţi
sistemul monarhic constituţional, libertatea de acţiune a partidelor politice, dar şi
asigurarea autonomiei pentru naţionalităţile şi regiunile Spaniei709.
După demisia lui Soares din ianuarie 1981, începe o perioadă mai agitată.
Noul premier Leopoldo Sotelo se va confrunta, la 23 februarie, cu o tentativă de
lovitură de stat militară. Cortesurile sunt ocupate dar, în urma intervenţiei directe
a regelui Juan Carlos, armata rămâne loială monarhului, astfel că revolta
eşuează, iar Sotelo formează un nou guvern.

707
Vezi Pio Moa Rodriguez , Franco. Un bilanţ istoric, Historia, 2008.
708
Născut în 1939, Juan Carlos a fost rege al Spaniei până în 2014, când a abdicat
în favoarea fiuliu său Felipe VI; vezi Paul Preston, Juan Carlos: Steering Spain
from Dictatorship to Democracy, Norton, 2004.
709
http://www.lamoncloa.gob.es/lang/en/espana/leyfundamental/Paginas/index.as
px

327
 O schimbare va interveni în urma alegerilor din octombrie 1982. De
această dată victoria revine Partidului Socialist Muncitoresc, astfel că Felipe
Gonzalez va prelua conducerea guvernului, reuşind să rămână la putere până în
1996. Cel mai important succes al cabinetului de stânga va fi aderarea Spaniei,
împreună cu Portugalia, la Comunitatea Economică Europeană.
După 14 ani de guvernare de stânga, schimbarea va veni datorită
rezultatelor înregistrate la alegerile din martie 1996. Partidul Popular, de nuanţă
conservatoare, va câştiga scrutinul şi Jose Maria Aznar se va instala în fotoliul
de prim-ministru. Consultarea electorală din martie 2000 va confirma poziţiile
guvernului, Aznar obţinând o victorie clară710. El se va implica activ în cursul
războiului din Irak, atunci când Spania a sprijinit activ coaliţia condusă de
Statele Unite.
Din păcate pentru Partidul Popular, în urma atentatului de la Madrid din
11 martie 2004, guvernul a pierdut alegerile în faţa socialiştilor conduşi de
Zapatero. Prima măsură luată de către noul cabinet va fi retragerea trupelor
spaniole din Irak. Socialiștii s-au menținut la putere până în anul 2011, atunci
când s-a format cabinetul condus de Mariano Rajoy 711, liderul opoziției și șeful
Partidului Popular.
Evoluţia Spaniei după cel de-al doilea război mondial a surprins mulţi
observatori şi istorici. Puţini credeau că dictatorul Franco va găsi resursele
necesare pentru a desemna un succesor care să reinstaureze democraţia în ţară.
Nu trebuie neglijat aici nici rolul jucat de monarhie, respectiv de regele Juan
Carlos, care a reuşit să ducă la îndeplinire o sarcină extrem de dificilă dacă avem
în vedere faptul că războiul civil şi-a pus amprenta asupra societăţii,
resentimentele celor învinşi sau care au avut de suferit pierderi fiind puternice.
Totuşi, Spania a devenit o democraţie autentică şi joacă la începutul noului
mileniu un rol important pe scena politică europeană.
I.7.2. Portugalia

http://electionresources.org/es/congress.php?election=2000
710

Născut în 1955, Rajoy avea și experiență guvernamentală câștigată în timpul

711

regimului lui Jose Maria Aznar.

328
 Perioada 1910 – 1926 este cunoscută drept etapa primei republici
portugheze, în 1911 fiind adoptată o constituție republicană. Deși și-a păstrat
neutralitatea pe parcursul primului război mondial, Portugalia nu a fost ferită de
instabilitate politică și tulburări, ceea ce a facilitat instaurarea regimurilor
conduse de generalii de Castro (la începutul anului 1915) și Pais (decembrie
1917 – decembrie 1918).712
Asasinarea generalului Pais, la 14 decembrie 1918, a redeschis – e drept
pentru o scurtă perioadă de timp – problema revenirii la monarhie, dar insurecția
regaliștilor de la Lisabona a fost înfrântă după nici o lună, la 13 februarie 1919.
Astfel, experimentul republican a continuat până în 1926.
La 28 mai 1926, o lovitură de stat militară va deschide calea spre regimul
autoritar al lui Antonio Salazar, Statul Nou 713. În fapt vorbim despre copierea
modelului corporatist italian. Asemenea vecinei sale, Portugalia a rămas neutră
la începutul celui de-al doilea război mondial, în conformitate cu hotărârea luată
chiar la 3 septembrie 1939, deşi bazele navale portugheze din Insulele Azore vor
fi folosite de Aliaţi.
După încheierea războiului, premierul Salazar va lua o serie de măsuri
menite a contribui la destinderea climatului politic. La 7 octombrie 1945, el
permitea reînfiinţarea partidelor de opoziţie, decretând şi o amnistie politică.
Mai mult, la 12 octombrie, cenzura presei era ridicată, dar decizia va fi de scurtă
durată. După două zile se revenea asupra măsurii, pentru a putea controla
atacurile puternice ale opoziţiei.
În acest climat, la 18 noiembrie se desfăşurau primele alegeri din ultimii
20 de ani. Cum opoziţia a boicotat scrutinul, Partidul Unităţii Naţionale condus
de Salazar se va impune fără probleme. Situaţia s-a repetat şi cu prilejul votării

712
David Birmingham, A Concise History of Portugal, Cambridge University
Press, 1993.
713
Hugh Kay, Salazar and Modern Portugal, Londra, 1970.

329
preşedintelui, la 13 februarie 1949. Cum singurul contracandidat s-a retras,
Antonio Carmona, în vârstă de 79 de ani, a fost reales fără probleme714.
În ciuda regimului din ţară, la 4 aprilie 1949, Portugalia va fi primită în
rândul statelor membre N.A.T.O., la fel ca în cazul Spaniei primând interesele de
ordin strategic ale Alianţei. În schimb, regimul de la Lisabona nu a fost admis în
rândurile Organizaţiei Naţiunilor Unite datorită veto-ului exprimat de Uniunea
Sovietică.
În aceste condiţii, Salazar a optat pentru strângerea relaţiilor cu Spania. Pe
lângă faptul că cele două ţări erau vecine, un element suplimentar care
contribuia la apropiere era factorul ideologic, regimul franchist fiind asemănător,
în linii generale, celui lusitan. Importante s-au dovedit cele două întâlniri directe,
din 26 - 27 septembrie 1950 şi 14 - 15 aprilie 1952, dintre Salazar şi Franco. Cei
doi lideri au căzut de acord că este esenţială coordonarea eforturilor bilaterale,
după cum solidaritatea Occidentului în faţa agresiunii sovietice era un alt punct
în care exista convergenţă de opinii.
Ultimii ani ai dictaturii lui Salazar au coincis cu acutizarea, mai ales după
1964, a problemei moştenirii coloniale din Africa. Au izbucnit numeroase
acţiuni anticoloniale şi s-au născut puternice mişcări de eliberare pe continentul
negru. În plus, atât la nivelul Organizaţiei Naţiunilor Unite, cât şi la cel al
Organizaţiei Unităţii Africane, s-au înregistrat numeroase proteste faţă de
politica colonială lusitană.
La 16 septembrie 1968, dictatorul Salazar a suferit o puternică hemoragie
cerebrală şi a intrat în comă. El nu a mai fost capabil niciodată să-şi revină cu
adevărat şi va muri la 27 iulie 1970. Noul premier al Portugaliei a devenit, la 27
septembrie 1968, Marcello Caetano715.
Confruntat cu revoltele deschise din colonii, încă din mai 1970 trupele
portugheze se luptau cu rebelii din Angola, la 2 decembrie 1970, Caetano va
anunţa un plan potrivit căruia erau acordate locuri suplimentare coloniilor

714
D. Birmingham, op.cit.
715
Născut în 1906, Caetano a murit în exil, în Brazilia, în anul 1980.

330
africane în legislativul de la Lisabona şi era extinsă autonomia lor locală. Totuşi,
nu era introdus un adevărat sistem de egalitate rasială, astfel că soluţiile
premierului nu au dat rezultatele scontate, în ciuda faptului că Mozambicul şi
Angola obţineau o autonomie sporită chiar din decembrie 1970. Adevărata
soluţie a crizei va fi găsită abia în 1975 prin acordarea independenţei celor două
state africane.
Marcello Caetano va fi răsturnat de la putere de o lovitură de stat militară
a Mişcării Forţelor Armate (M.F.A.), la 25 aprilie 1974 716. Generalul Antonio de
Spinola devenea preşedinte, însă el se va menţine în această funcţie doar până în
septembrie 1974, când a demisionat, în condiţiile în care mulţi din ofiţerii care-l
înconjurau aveau vederi de stânga. Guvernul era condus, din iulie, de colonelul
Vasco Goncalves. În acel moment, Portugalia era divizată profund. În regiunile
sudice erau luate măsuri cu caracter pro-comunist, fabricile erau ocupate de
muncitori, iar ţăranii preluau pământul, în timp ce în cele din nord, acolo unde
domina populaţia catolică cu vederi de dreapta, sediile Partidului Comunist erau
atacate.
După demisia lui Spinola, preşedinte a fost ales Francisco Carlo Gomes,
în septembrie 1974. Noul şef al statului a făcut faţă cu succes unei tentative de
contralovitură de stat, încercată în martie 1975 de generalul Spinola. După
eşecul rebeliunii, în aprilie au fost organizate alegeri, câştigate de liderul
moderat al Partidului Socialist, Mario Soares. Adevărata putere era deţinută însă
de Comitetul Revoluţionar Suprem al Ofiţerilor Marxişti în frunte cu căpitanul
Otelo de Carvalho.
Întreaga evoluţie politică din Portugalia semăna tot mai mult cu modelul
cubanez când, în noiembrie 1975, un grup moderat condus de colonelul
Ramalho Eanes717 va trece la arestarea lui Carvalho şi a altor o sută de ofiţeri cu
vederi de stânga. Sub conducerea lui Eanes, ales preşedinte în 1976, şi a

716
Hogo Gil Ferreira, Michael William Marshall, Portugal's Revolution: 10
years on, Cambridge University Press, 1986.
717
Acesta va fi președinte al Portugaliei până în 1986, când a fost înlocuit de
Mario Soares.

331
primului ministru Mario Soares, Portugalia se va îndrepta finalmente spre un
regim democratic.
Noua realitate politică a fost consfinţită în Constituţia adoptată în aprilie
1976, document ce parafa alegerea valorilor europene de către Portugalia. După
accidentul de avion din decembrie 1980, căruia i-a căzut victimă premierul de la
acea dată Francisco Carneiro, înlocuit cu Francisco Pinto Balsemao, sfârşitul de
secol a fost dominat de personalitatea lui Mario Soares. Revenit în fruntea
cabinetului în ianuarie 1983, cu o echipă de coaliţie, Soares va fi ales preşedinte
în 1986, apoi reconfirmat în ianuarie 1991. El preda ştafeta prezidenţială în urma
alegerilor din ianuarie 1996 lui Jorge Sampaio, reprezentantul Partidului
Socialist718.
În planul politicii externe în timpul mandatului lui Sampaio au fost
finalizate procedurile privind revenirea provinciei Macao în componența Chinei,
discuțiile de bază având loc încă în anii 1986 – 1987. Astfel, la 20 decembrie
1999, datorită aranjamentelor diplomatice survenite între Lisabona și Beijing,
vechea colonie lusitană, pe care Portugalia o administra încă în Asia, a fost
retrocedată Beijingului.
În anul 2006 președinte al țării a fost ales Anibal Cavaco Silva, care avea
o bună experiență politică dobândită pe parcursul deceniului 1985 – 1995 în
care a fost prim-ministru. În 2011, Silva a fost reales pentru un nou mandat de
cinci ani719, care va expira în 2016.
Evoluţia politică a Portugaliei a fost, în bună măsură, asemănătoare celei a
Spaniei. Din fericire, şi în acest caz, deşi tranziţia a fost mai plină de emoţii,
rezultatul final a fost revenirea la un regim democratic autentic. Astfel, la
începutul noului mileniu cele două state din Peninsula iberică pot fi considerare
drept exponente ale democrației de tip occidental, aderente ale valorilor
europene.
I.8. Peninsula Balcanică

Sampaio a condus țara tot timp de zece, la fel ca Eanes și Soares.

718

719
http://www.robert-schuman.eu/en/eem/1125-presidential-election-in-portugal-
23rd-january-2011

332
 Întrucât în privința situației Albaniei, Bulgariei și a fostei Iugoslavii am
făcut deja referiri, vom insista aici asupra evoluțiilor politice din celelalte două
state balcanice, Grecia și Turcia.

I.8.1. Grecia

La finele primului război mondial grecii au încercat să obțină profitul

maxim de pe urma situației dificile a fostului Imperiu otoman. Din păcate pentru
ei, evoluția situației internaționale, precum și reformele din Turcia, s-au dovedit
ostile. În plua a contat și instabilitatea politic internă care a condus la
proclamarea Republicii la 1 mai 1924, aceasta sub influența lui premierului
Eleftherios Venizelos720, omul politic democrat care a influențat cel mai mult țara
în perioada interbelică. De numele lui Venizelos se leagă și semnarea acordului
istoric cu Turcia de la Ankara, de la 30 octombrie 1930.
Regimul republican nu a durat decât 11 ani, fiind pigmentat cu numeroase
crize și schimbări de guverne. La 24 noiembrie 1935 s-a întors în țară prin
surprindere și cu sprijinul Marii Britanii – în contextul mai larg al crizei din
Abisinia – regele George II. Restaurarea monarhiei nu a contribuit însă și la
democratizarea vieții politice. La 4 august 1936, generalul Ioannis Metaxas 721 a
organizat o lovitură de stat, instituind un regim dictatorial. În vara anului 1938,
după înfrângerea unei revolte izbucnite în Creta, Metaxas s-a proclamat premier
pe viață. În ciuda regimului intern, la 13 aprilie 1939, Marea Britanie și Franța
garantau Grecia, în contextul ocupării Albaniei de către Italia.
Deşi la începutul războiului s-a declarat neutră, la 29 octombrie 1940
Grecia era atacată de trupele italiene apoi, în faţa incapacităţii acestora de a
720
Liderul partidului liberal (născut în 1864, decedat în 1936) a fost de mai multe
ori premier între 1920 și 1932. Pe larg, Georgios Contogeorgis, Histoire de la
Grèce, Nations d'Europe, 1996.
721
Născut în 1871, Metaxas a rămas la conducerea Greciei până la moartea sa,
survenită în 1941, cu scurt timp înainte de ocupația germană. Jan Palomowski,
Dicționar…, vol.II, p.140.

333
înfrânge rezistenţa elenă, şi de Germania, la 6 aprilie 1941. Sub puternica
presiune a Wehrmachtului, la 23 aprilie, Grecia capitula necondiţionat.
Eliberarea s-a produs la 13 octombrie 1944, atunci când Aliaţii au
debarcat la Atena. Din păcate, situaţia internă era complexă, Grecia fiind în
pragul războiului civil. Se adăuga interesul major al Marii Britanii, manifestat
nedisimulat de primul ministru Winston Churchill cu prilejul întâlnirii cu Stalin
din 9 octombrie, de la Moscova722. Într-o tentativă de a clarifica situaţia, întrucât
la 1 decembrie izbunise deja conflictul între grupările de dreapta și stânga
coalizată în jurul EAM (Frontul Eliberării Naționale) 723, la 25 decembrie,
premierul englez, însoţit de ministrul de externe Anthony Eden, a sosit la Atena
cu intenţia de a aranja o înţelegere între beligeranţi. S-a format un guvern al
regenţei condus de arhiepiscopul Damaskinos, el însuşi devenit regent după
numirea confirmată de regele George II, la 30 decembrie.
Prima fază a războiului civil s-a încheiat la 11 ianuarie 1945, după
intervenţia trupelor britanice împotriva stângii elene. Înăbuşirea revoltei
comuniştilor greci a fost un test pentru Stalin în privinţa respectării acordului cu
Churchill, de la 9 octombrie. La ordin, presa şi radioul sovietic au ignorat
complet subiectul. Situaţia era însă critică, ţara era în ruine, foametea şi
destabilizarea predominau. Instabilitatea politică era o altă trăsătură, numai pe
parcursul lui 1945, arhiepiscopul Damaskinos, sprijinit de englezi, conducând
succesiv şase guverne724.
Primele alegeri generale postbelice au avut loc la 31 martie 1946,
majoritatea voturilor fiind obţinută de Partidul Poporului, regalist, în condiţiile
în care E.A.M.-ul şi alte grupări de stânga au boicotat scrutinul.
Din mai 1946, până în octombrie 1949, un lung şi sângeros război civil
are loc în Grecia. El este declanşat de comuniştii sprijiniţi de ţările socialiste din

722
Este vorba despre întâlnirea la care s-a ajuns la celebrul acord procentual în
urma căruia Grecia era 90% în sfera de interes a Marii Britanii. Winston
Churchill, Mémoirs, vol.VI-1, p.235.
723
În această alinață intrau și comuniștii grupați în ELAS.
724
G. Contogiorgis, op.cit.

334
jur, având la început caracterul unei guerille. Pe fundalul declanşării conflictului,
la 18 aprilie 1946, Panayotis Tsaldaris, populist, preia conducerea guvernului,
organizând, la 1 septembrie, un plebiscit în privinţa monarhiei. La 28
septembrie, regele George II revenea la Atena.
Între timp, o serie de semnale pozitive pentru statul grec apar în plan
internaţional. La 12 martie 1947, preşedintele american Truman anunţa
programul de ajutorare a Greciei şi Turciei, iar la 31 martie Insulele
Dodecanezului reveneau elenilor. În plan politic, consemnăm decesului regelui
George II, la 1 aprilie 1947, tronul revenindu-i fratelui său, prinţul Paul (1901-
1964), fiul mai mic al regelui Constantin. De asemenea, amintim şi formarea
unui nou guvern de coaliţie, la 7 septembrie, cu participarea liberalilor şi a
populiştilor, condus de Themistocles Sophoulis. Era momentul de vârf al
războiului civil întrucât, la 24 decembrie, liderul unei puternice guerille ce
număra 20.000 de partizani, generalul Markos, proclama primul guvern
provizoriu democrat al Greciei libere725.
În replică, la 27 decembrie, guvernul Sophoulis va dizolva Partidul
Comunist şi E.A.M.-ul. Prin măsuri energice, cabinetul a preluat treptat
controlul asupra situaţiei, beneficiind mai ales de schimbarea condiţiilor
internaţionale. Astfel, în 1948, s-a răspândit zvonul că generalul Markos s-a
îmbolnăvit, fiind înlocuit de liderul comunist Zachariades. În fapt, el fusese
epurat la ordinul Kominformului pentru că refuzase să-l atace pe mareşalul Tito,
cel mai important susţinător al său. După înlăturarea lui Markos, extrema stângă
a primit o grea lovitură chiar din partea iugoslavilor. În iulie 1948, Tito anunţa
cu prilejul unei vizite în capitala Macedoniei, Skopje, închiderea frontierei cu
Grecia şi încetarea ajutorului dat mişcării de guerillă. Mai mult, după excluderea
din Kominform, mareşalul Tito şi-a revizuit total poziţia, încheind acorduri cu
guvernele oficiale ale Greciei şi Turciei.

Despre războiul civil din Grecia s-a scris de pe poziții partizane, dar există și
725

numeroase abordări științifice. Vezi Clive Nigel, A Greek Experience: 1943-

1948, Michael Russell, 1985.

335
 Bilanţul războiului civil este unul tragic. S-au înregistrat circa 50.000 de
morţi, 11.000 de sate fiind distruse. Întrucât Sophoulis a murit, la 30 iunie 1949,
s-a format un nou guvern condus de Alexander Diomedes, care a avut satisfacţia
de a pune capăt luptelor. La 16 octombrie 1949, războiul civil se încheia prin
înfrângerea rebelilor. Sprijinul american şi închiderea graniţei cu Iugoslavia s-au
dovedit decisive, însă confruntarea a lăsat urme adânci în societatea greacă
salvată de la comunism datorită intervenţiei democraţiilor occidentale.
Totuși, deceniile ce au urmat au fost destul de agitate în plan politic, iar la
21 aprilie 1967 a avut loc o lovitură de stat condusă de ofițeri cu vederi de
stânga, în frunte cu colonelul Giorgios Papadopoulos și generalul Styliani
Patakos726. Astfel, până în 1974, Grecia a fost condusă de așa-zisul regim al
coloneilor727, care a căzut în urma evenimentelor din Cipru din 1974, la care ne-
am referit deja. De menționat că, la 1 iunie 1973, Papadopoulos s-a proclamat
președinte al țării, monarhia fiind abolită.
Din 1974 putem vorbi despre istoria celei de-a treia republici grecești, una
la fel de agitată ca și perioadele precedente. Membră a NATO și a Uniunii
Europene, Grecia se confruntă cu începere din 2010 cu o puternică situație de
criză datorată datoriei imense acumulate de țară. Pe acest fond, alegerile din
2014 au fost câștigate de coaliția radicală de stânga Syriza, condusă de Alexis
Tsipras. Acesta a devenit prim-ministru la 17 ianuarie 2015 având misiunea
aproape imposibilă de a concilia promisiunile electorale cu presiunile făcute de
Uniunea Europeană, în frunte cu Germania. Plata datoriilor externe ale Greciei a
provocat o criza la nivel continental, vorbindu-se chiar despre posibilitatea
ieșirii țării din zona euro.

I.8.2. Turcia

C. M. Woodhouse, The Rise and Fall of the Greek Colonels, Londra, 1985.
726

727
În timpul acestor ani foarte mulți greci cu vederi de stânga au părăsit țara,
plecând în exil, inclusiv în România.

336
 Istoria Turciei interbelice este legată indisolubil de reformele și imensa
personalitate a lui Mustafa Kemal728. Sub conducerea sa au fost luate măsuri
pentru modernizarea țării, iar în plan extern a fost dusă o politică de echilibru,
absolut necesară dacă avem în vedere situația geopolitică. Kemal a fost nevoit să
mențină relații bune atât cu Uniunea Sovietică 729, dar și țările din jur. Reamintim
aici înțelegerea istorică cu Grecia din 1930, dar și aderarea la Pactul Înțelegerii
Balcanice, la 9 februarie1934.
La moartea lui Kemal, la 10 noiembrie 1938, succesor al său a fost ales
cel care i-a fost colaborator apropiat și prim-ministru între 1925 și 1937, Ismet
Inönü. Sub noul președinte, în preajma declanșării celui de-al doilea război
mondial au fost semnate acorduri și tratate de colaborare cu Marea Britanie și
Franța. Totuși, deși la izbucnirea conflictului Ankara și-a anunțat neutralitatea
(3 septembrie), turcii au acceptat la 19 octombrie un Pact de asistență mutuală
pe o durată de 15 ani oferit de anglo-francezi.
La 1 noiembrie 1940, preşedintele Ismet Inönü declara că scopul politic al
ţării sale era de a-şi menţine independenţa şi de a păstra relaţii de prietenie cu
Uniunea Sovietică şi Marea Britanie730. Politica sa externă se baza pe o
remarcabilă stabilitate internă, consfinţită şi de alegerile din 28 februarie 1943,
la care Partidul Poporului a obţinut toate cele 455 de locuri din parlament. La 8
martie, generalul Ismet Inönü era reales preşedinte.
În condiţiile în care înfrângerea Germaniei era evidentă, la începutul lui
august 1944 relaţiile diplomatice dintre Ankara şi Berlin fiind rupte, de altfel,
Stalin a încercat să obţină un avantaj în raporturile cu guvernul turc. La 19
martie 1945, Uniunea Sovietică denunţa pactul de neagresiune cu Turcia
încheiat în 1925, însă turcii au respins cererile Moscovei privind concesii
teritoriale şi revizuirea convenţiei de la Montreux asupra puterilor din zona
Mării Negre.

728
Feroz Ahmad, The Making of Modern Turkey, New York, Routledge, 1993.
729
La 17 decembrie 1925 era semnat un Tratat între cele două state prin care
colaborarea economică și politică era încurajată.
730
F. Ahmad, op.cit.

337
 La 21 iulie 1946, au loc noi alegeri care semnifică trecerea la un sistem
bipartid. Deşi Partidul Poporului a câştigat din nou majoritatea absolută, 395
deputaţi, Partidul Democrat (înfiinţat la 8 ianuarie 1946 ca partid de opoziţie sub
conducerea lui Jelal Bayar) a reuşit să trimită în parlament primii 66 deputaţi.
Noua adunare l-a reconfirmat pe Inönü ca preşedinte, la 5 august, renunţând însă
la premierul Saracioglu, în locul lui fiind preferat Recep Peker (Partidul
Poporului). După numai câteva luni, la 10 septembrie, Hasan Saka va prelua
conducerea cabinetului.
Turcia a beneficiat la rândul ei, precum Grecia, de prevederile planului
Marshall, făcute publice la 12 martie 1947. Pe lângă semnificaţia şi importanţa
economică, reţine atenţia intenţia declarată a Statelor Unite de a nu abandona
Turcia în faţa pretenţiilor Uniunii Sovietice.
Totuşi, în 1948, progresul Turciei a fost lent. Preşedintele Inönü era forţat
să medieze în sânul propriului partid care era prea reticent în a ceda monopolul
puterii, în timp ce Partidul Democrat, de opoziţie, era tot mai nerăbdător să preia
conducerea executivă. Cu toate acestea, reformele au fost implementate treptat,
iar religia a fost din nou introdusă în şcolile primare (ea fusese interzisă în
1923). În planul politicii externe, relaţiile reci cu Uniunea Sovietică au fost
compensate prin încheierea pactelor de neagresiune cu Marea Britanie şi
Franţa731.
Alegerile din 14 mai 1950 au fost un test ce a probat faptul că Turcia
mergea pe o cale democratică. Victoria a revenit opoziției, prin Partidul
Democrat, carea impus și noul președinte în persoana lui Jelal Bayar. În 1952,
Turcia de venit stat membru al NATO. Democrații au condus țara până la 27 mai
1960 când, în urma unei lovituri militare conduse de generalul Jemal Gürsel,
Partidul de guvernămând a fost dizolvat.
Ales președinte la 26 octombrie 1961, generalul Gürsel a chemat în
fruntea guvernului pe exprimentatul Ismet Inönü. Criza politică a continuat și în

731
W. Langer, op.cit., p.1297.

338
anii următori, fiind de semnalat conflictul din Cipru și intervenția militară a
Turciei în insulă, în 1974.
Rolul militarilor în viața politică a țării a fost unul destul de important și
s-a accentuat după lovitura de stat din 1980. Aceștia au condus Turcia timp de
trei ani, adoptând și o Constituție în 1982, după care au cedat din nou puterea
civililor, păstrându-și însă influența.
La începutul noului mileniu, viața politică din Turcia este dominată de
personalitatea lui Recep Erdogan732, ales la 28 august 2014 primul președinte al
statului în urma unui vot popular. De asemenea, în plan economic se constată o
perioadă de avânt, cu numeroase investiții, inclusiv în infrastructură.

Născut în 1954, Erdogan a fost prim-ministru între 2003 și 2014. În 2001 a

732

pus bazele Partidului Justiției și Dezvoltării.

339
 Capitolul II
America

II.1. Statele Unite ale Americii

Atunci când în vara anului 1914 în Europa a izbucnit marele război, în

virtutea doctrinei Monroe, care de aproape un secol statua principiul
neintervenției Statele Unite în treburile bătrânului continent, Washingtonul și-a
proclamat neutralitatea. Totuși, treptat se va produce o apropiere faţă de tabăra
Antantei, motivele fiind de ordin economic, militar și strategic, poate și chiar
sentimentale având în vedere legăturile cu fosta Metropolă. Oricum, un rol
foarte important în acest sens l-a jucat preşedintele Woodrow Wilson. Acesta, va
câştiga alegerile din 1916 propagând ideea menţinerii neutralităţii, deşi, în mai
1915, submarinele germane scufundaseră pachebotul Lusitania, provocând
moartea a 128 de cetăţeni americani și un val de nemulțumire al opiniei publice
de peste Ocean733.
După ce, în ianuarie 1917, va ţine celebrul discurs Pace fără învingători,
el îşi va modifica sensibil poziţia în urma unui document interceptat de serviciile
secrete britanice şi transmis celor americane, telegrama Zimmerman, potrivit
căruia germanii se ofereau să sprijine pretenţiile Mexicului asupra Texasului,
dacă acesta ataca Statele Unite734. Ulterior, trei nave americane vor fi scufundate

733
Jacques Portes, Histoire intérieure des Etats-Unis au XXe siècle, Armand
Colin, 2010.
734
În telegrama trimisă de Arthur Zimmermann, secretarul german pentru politică
externă, către ambasadorul în Mexic, Heinrich von Echardt, document care după
interceptarea de către englezi a fost trimis de ambasadorul american la Londra,
Walter H. Page către secretarul de stat, Robert Lansing, se arata:
„Intenţionăm să începem la 1 februarie războiul submarin total. Cu toate
acestea dorim să păstrâm Statele Unite neutre. În cazul în care nu vom reuşi,
vom face Mexicului o propunere de alinaţă pe următoarele baze: să ducem
războiul împreună, să facem pacea împreună, sprijin financiar generos şi acordul
nostru ca Mexicul să recucerească teirtoriul pierdut în Texas, New Mexico şi
Arizona. Detaliile înţelegerii rămân în sarcina ta. Vei informa Preşedintele
despre aceasta în cel mai secret mod imediat ce izbucnirea războiului cu Statele

340
de germani astfel că, la 2 aprilie, Wilson va cere Congresului să declare război
Reichului pentru apărarea democraţiei în lume. După patru zile, forul legislativ
suprem american va declara război Germaniei, procedând apoi identic şi cu
restul Puterilor Centrale.
Preşedintele Wilson s-a implicat activ atât în pregătirea campaniei militare
decisive de pe frontul de Vest din 1918, cât şi în privinţa organizării postbelice a
lumii. Din această perspectivă trebuie subliniat impactul la scară planetară a
celor 14 puncte wilsoniene, formulate în cuprinsul mesajului anual către
Congres, rostit la 8 ianuarie 1918. După ofensiva finală declanşată, cu
participarea trupelor americane, la 18 iulie 1918, încununată de capitularea
Germaniei la 11 noiembrie, la 13 decembrie, Wilson sosea la Paris pentru a
participa la Conferinţa de pace, însoţit fiind de secretarul de stat Robert Lansing.
Aici, el va deţine o poziţie foarte importantă, fiind unul din factorii principali de
decizie735.
Cu toate acestea, textul Tratatului de la Versailles supus adoptării
Congresului, la 10 iulie 1919, va fi respins de Senat după lungi controverse, la
19 martie 1920, cu 49 la 35. Votul a avut un impact deosebit în plan
internaţional, contribuind la şubrezirea din start a sistemului gândit în capitala
Franţei. De asemenea, el era un puternic semnal în favoarea revenirii Statelor
Unite la doctrina Monroe736.
În plan intern, după război Statele Unite au beneficiat de faptul că
teritoriul naţional nu fusese câmp de luptă, având în plus de câştigat din punct de

Unite ale Americii este certă şi adaugă sugestia că el ar trebui, din proprie
iniţiativă, să invite Japonia să adere imediat şi, în acelaşi timp, să medieze între
Japonia şi noi. Te rog atrage-i atenţia Preşedintelui asupra faptului că acţiunea
dusă de submarinele noastre ne oferă acum speranţa că Anglia va cere în câteva
luni pacea.
Semnat Zimmerman.”
http://wwi.lib.byu.edu/index.php/The_Zimmerman_Note
735
Vezi prima parte a lucrării.
736
Puternic afectat de evoluția evenimentelor, președintele Woodrow Wilson
suferă o congestie cerebrală cerebrală în septembrie 1919, ceea ce îi afectează
capacitatea de muncă; Ibidem, p.150.

341
vedere material737. De aceea, societatea americană se confrunta cu alte probleme
faţă de cele ale statelor europene, una dintre acestea fiind consumul de alcool.
De altfel, un mare impact în epocă a avut-o adoptarea legii prohibiţiei (Volstead
Act) la 28 octombrie 1919, care va contribui la înflorirea contrabandei cu băuturi
spirtoase şi chiar la înflorirea activităţilor de tip mafiot 738. De exemplu, celebrul
Al Capone, care controla piaţa alcoolului la Chicago, avea un venit anual de
zece ori mai mare decât al celui mai bine plătit actor de la Hollywood 739.
Impopulară, prohibiţia va fi abrogată de administraţia Roosevelt în 1933.
În spiritul epocii, al impactului revoluției bolșevice nu au lipsit nici
temerile legate de răspândirea ideilor acestei peste Ocean. Astfel, după marea
grevă generală de la Seattle, la care au participat peste 65.000 de muncitori, s-a
vorbit chiar despre „frica roșie”740.
După ce, potrivit celui de-al 19-lea amendament la Constituţie, adoptat la
28 august 1920741, femeile au primit drept de vot, alegerile generale din
noiembrie au fost dominate de prima emisiune radio la nivel naţional, asigurată
de la Washington de către Electrical Company. Scrutinul s-a soldat cu victoria
senatorului republican Warren Harding, ales preşedinte în faţa
contracandidatului democrat James M. Cox742. De altfel, până astăzi, sistemul
electoral american continuă să fie dominat de lupta dintre cele două mari
partide, Republican şi Democrat, care şi-au împărţit perioadele în care au
dominat viaţa politică americană. Un rol important au jucat alegerile primare, în
urma cărora cele două formaţiuni principale îşi desemnau candidaţii la funcţiile
737
Trebuie notat totuși faptul că războiul nu a fost popular, fapt care explică
victoria opoziției republicane în Camera reprezentanților din SUA la alegerile
din noiembrie 1918; Pierre Sicard, Chronologie des Etats-Unis, Editions Points,
2011, p.148.
738
Prohibiția a fost introdusă prin cel de-al 18-lea amendament la Constituția
Statelor Unite; Ibidem, p.149.
739
Terry Burrows, editor, Visual history of the twentieh century, Carloton,
Londra, 1999, p.80-81.
740
Ibidem, p.80 și P. Sicard, op.cit., p.149.
741
P. Sicard, op,cit., p.151.
742
Harding a obținut un procentaj record de 60,3% la votul popular, Ibidem,
p.151.

342
de preşedinte şi vicepreşedinte, aceştia înfruntându-se apoi pentru a obţine votul
unui număr cât mai mare de electori. De aceea, din cauza unui sistem electoral
diferit de cel european uneori a fost posibil ca un candidat care a câştigat votul
popular să nu fie desemnat preşedinte datorită faptului că nu a adunat un număr
suficient de electori.
Preşedintele Harding nu şi-a dus mandatul până la capăt, în urma decesul
său el fiind înlocuit de vicepreşedintele Calvin Coolidge, la 2 august 1923.
Acesta va reuşi să obţină victoria la alegerile din 1924, impunându-se în faţa
democratului John Davis, speculând perioada de dezvoltare economică şi de
creştere a nivelului de trai din „ţara tuturor posibilităţilor”. Americanii vor
obţine succese importante şi în alte planuri, cum a fost zborul fără escală al lui
Charles Lindbergh pe ruta New York – Paris, cu monoplanul Spirit of St.Louis.
Pentru aceasta el a avut nevoie de 33 de ore şi 39 de minute, evenimentul istoric
având loc la 20/21 mai 1927743.
Dominaţia republicanilor avea să fie confirmată şi de alegerile din
noiembrie 1928, de această dată Herbert Hoover fiind ales preşedinte în faţa
democratului Alfred Smith744. Explicaţia rezidă în creşterea constantă a nivelului
de trai, fapt reflectat şi de statistici: americanii deţineau în 1920 un număr ce
circa opt milioane de autoturisme, pentru ca în doar un deceniu cifra să atingă 23
de milioane. Radioul, o raritate după război, era prezent în 1930 în casele a peste
13 milioane de familii, la fel ca şi alte instrumente electrocasnice.
Visul avea să se destrame însă odată cu prăbuşirea bursei din New York,
în octombrie 1929745. Va urma o perioadă de adevărat haos, o mare criză
economică, însoţită de şomaj pe scară largă, falimente, dezastre financiare şi
numeroase drame personale ori de grup lovind America.
Pe fondul unor semnale îngrijorătoare, evenimentele de pe Wall Street din
joia neagră, 24 octombrie 1929, au început printr-o dimineaţă dezastruoasă.

743
T. Burrows, op.cit., p.106.
744
Hoover a avut 444 de electori, față de doar 87 ai adversarului, W. Langer,
op.cit., vol.I, p.1052.
745
T. Burrows, op.cit., p.112-113.

343
Totuşi, intervenţia marii bănci patronate de J.P. Morgan, urmată şi de alte bănci,
va salva oarecum impresia generală, lăsând speranţa că totul a fost o criză de o
zi. Însă, săptămâna următoare, după ce luni indiciile erau deja îngrijorătoare, a
venit marţea neagră, 29 octombrie. De această dată dezastrul a fost total,
înregistrându-se falimente în lanţ. Intervenţia preşedintelui Hoover şi a
Congresului s-a dovedit tardivă, criza perpetuându-se timp de câţiva ani746.
Ieşirea din haos este legată de numele lui Franklin Delano Roosevelt, care
în timpul campaniei electorale pentru alegerile din 1932 a venit cu un concept
revoluționar, new deal747. Era vorba despre o serie de reforme în plan legislativ
menite să revigoreze agricultura, băncile şi industria. Era promovată o nouă
politică monetară şi un nou curs extern.
Reprezentantul Partidului Democrat a fost ales preşedinte la 8 noiembrie
1932, învingându-l categoric pe Hoover după ce și-a asigurat 472 de electori,
faţă de doar 59 ai adversarului. Primul mandat al lui Roosevelt, care a debutat la
4 martie 1933, a început sub auspicii din cele mai nefavorabile, în ţară fiind
înregistraţi peste 13 milioane de şomeri. El va promova o linie economică în
spiritul noului curs anunțat în campania electorală. Prin măsurile luate,
Roosevelt a redus numărul şomerilor şi a depăşit criza, economia americană
trecând peste şocul din anii 1929 – 1933748.
La 16 iunie 1933, preşedintele a trecut prin Congres legea reconstrucţiei
industriei naţionale care oferea două soluţii pentru ieşirea din impas. Pe de o
parte, erau disponibilizate trei miliarde de dolari pentru programe de investiţii
publice cu scopul declarat de a crea peste un milion de noi locuri de muncă. Pe
de alta, se urmărea crearea unui cod al comunităţii de afaceri prin unirea
eforturilor angajatorilor cu cele ale sindicatelor. Deşi new deal-ul nu a reuşit să

746
Pe larg despre acest subiect, Charles P. Kindlberger, The World in depression,
1929 - 1939, New York, 2013.
747
P. Sicard, op.cit., p.160.
748
Pentru o analiza complexă a ceea ce a însemnat new deal vezi Anthony J.
Badger, FDR: The First Hundred Days, New York, 2008.

344
stimuleze puternic economia, acesta are meritul de a fi creat un mediu economic
stabil, bază a unei creşteri sănătoase de perspectivă.
Astfel, Roosevelt a câştigat simpatia americanilor care l-au reales ca
preşedinte la 3 noiembrie 1936 cu un scor fabulos: 524 la 7, în faţa
republicanului Alfred London. Urmare a celui de-al 20-lea amendament la
Constituţie, valabil şi astăzi, el îşi va începe cel de-al doilea mandat la 20
ianuarie 1937. În plan extern, preşedintele a luat măsuri pentru o prezenţă mai
activă a Statelor Unite în chestiunile majore. Sesizând starea de lucruri din
Europa, precum şi aspiraţiile Japoniei, la 12 ianuarie 1939, el va solicita
Congresului alocarea unei importante sume, 552 milioane de dolari, pentru
apărare. Mai mult, la 15 aprilie, Roosevelt se va adresa în scris lui Hitler şi
Mussolini cerându-le să garanteze că în următorii zece ani se vor abţine de la
orice agresiune faţă de 31 de state din Europa şi bazinul mediteranean.
Totuşi, la data izbucnirii războiului în Europa, Statele Unite au ales
neutralitatea, proclamată la 5 septembrie. În ciuda acestui fapt, simpatiile pentru
Marea Britanie vor fi evidente, iar legislaţia va fi acomodată în acest sens. Cu
toate acestea, America nu se va amesteca în conflictul mondial decât după ce va
fi atacată de Japonia la baza militară din Pacific, Pearl Harbor, la 7 decembrie
1941.
Principal susţinător al eforturilor de război ale Naţiunilor Unite, Statele
Unite au beneficiat de marea şansă de a-şi desfăşura trupele în afara teritoriului
naţional. Datorită politicii tradiţionale americane, consfinţită încă de la începutul
secolului XIX de doctrina Monroe, şeful executivului american Franklin Delano
Roosevelt a adoptat iniţial o poziţie neutră faţă de conflictul din Europa. Totuşi,
simpatia faţă de Marea Britanie, în special, a fost demonstrată de Actul de
împrumut şi închiriere, Lend – Lease Act, din 11 martie 1941. Prin aceasta,
preşedintele american era împuternicit să aprovizioneze cu bunuri şi servicii
acele naţiuni a căror apărare era vitală pentru securitatea Statelor Unite.
Principalii beneficiari au fost englezii, la început, ulterior şi Uniunea Sovietică
exploatând prevederile legii.

345
 Coaliţia Naţiunilor Unite s-a închegat imediat după atacul japonez de la
Pearl Harbour din 7 decembrie 1941. Congresul american declara război
Japoniei a doua zi, iar de la 11 decembrie conflictul se va generaliza prin
intrarea Germaniei şi Italiei în stare de beligeranţă cu Washingtonul.
Politica Statelor Unite în anii premergători şi în timpul războiului a fost
influenţată decisiv de Roosevelt, ajuns la o înaltă cotă de popularitate. Moartea
acestuia la 12 aprilie 1945, la Warm Springs, a marcat profund societatea
americană dar a permis, în acelaşi timp, radicalizarea poziţiei faţă de Uniunea
Sovietică749. Devenit succesor al lui Roosevelt, vicepreședintele Harrry Truman 750
a fost exponentul unei atitudini mai active în relaţiile internaţionale, susţinând
statutul de lider mondial al Statelor Unite în lupta cu blocul comunist dominat
de sovietici.
În plan intern, după încheierea războiului, economia americană s-a
confruntat cu problemele generate de revenirea la producţia de pace. Datorită
măsurilor luate, care afectau nivelul de trai, sindicatele au iniţiat o serie de
greve, între noiembrie 1945 şi martie 1946, în principalele ramuri industriale.
După o scurtă acalmie, un al doilea val de greve s-a declanşat în lunile aprilie şi
mai în exploatările de minereu uşor şi în transporturi. Pentru a controla situaţia
şi a evita paralizarea unor ramuri vitale ale economiei, la 17 şi 20 mai, guvernul
a decis să preia imediat controlul direct asupra transporturilor şi minelor de
cărbune751.
Confruntat cu dificultăţi interne, guvernul american a luat măsuri pentru
ca, în plan internaţional, Statele Unite să-şi prezerve poziţia. După ce, la
Potsdam, Truman anunţa posesia bombei atomice, între 1 şi 25 iulie 1946 s-au
desfăşurat o serie de experienţe atomice, inclusiv subacvatice, în atolul Bikini
din Pacific, un nou prilej de a demonstra forţa noii generaţii de arme.

749
Jin Bishop, F.D.R.’s last year. Aprilie 1944 – aprilie 1945, New York, 1974.
750
Harry Truman, Mémoirs, vol.I-II, Paris, 1955 – 1956.
751
Pentru o imagine de ansamblu vezi Pierre Mélandri, Histoire des Etas Unis
depuis 1865, Paris, 1984.

346
 La 5 noiembrie 1946 s-au desfăşurat alegeri pentru Congres, republicanii
obţinând o majoritate confortabilă. La 7 ianuarie 1947, secretarul de stat James
Byrnes era schimbat cu generalul George C. Marshall, considerat mai potrivit în
noile condiţii internaţionale. Noul curs a fost confirmat de mesajul preşedintelui
Truman către Congres, din 12 martie, prin care doctrina Truman devenea
publică. În principal, era vorba despre ajutorul economic şi militar promis
naţiunilor ameninţate de comunism, obiectivul imediat fiind susţinerea Greciei şi
a Turciei. La 5 mai, noul secretar de stat anunţa, într-un discurs rostit la
Universitatea Harvard, demararea planului Marshall. Se spera că prin acest set
de măsuri expansiunea comunismului va fi stăvilită752.
Discursul anticomunist se baza pe realitatea, dezvăluită de un sondaj
Gallup din mai 1946, conform căreia 60% din americani considerau că Uniunea
Sovietică vrea să domine lumea. Potrivit unor investigaţii de presă, s-a ajuns
chiar ca pericolul sovietic să fie considerat mai mare decât cel reprezentat de
Germania sau chiar Japonia753.
Lupta împotriva comunismului internaţional a condus şi la ascuţirea
contradicţiilor interne dintre Congresul controlat de republicani şi sindicate.
Pentru a preveni dezvoltarea doctrinei comuniste în Statele Unite, la 23 iunie
1947, congresmenii au adoptat Taft – Hartley Act, în ciuda veto-ului
preşedintelui democrat Truman754. Era interzisă folosirea fondurilor sindicatelor
pentru scopuri politice, era prevăzută introducerea unei notificări de 60 de zile în
cazul declanşării unor acţiuni greviste, iar guvernul era împuternicit să ia măsuri
contra grevelor care ameninţau economia naţională.
În ciuda acestor măsuri, în perioada aprilie - iulie 1948 au avut loc noi
acţiuni greviste în domeniul minier, transporturi feroviare şi industria oţelului,
provocând contramăsurile guvernamentale. Pe acest fond s-a constatat şi
creşterea costului vieţii.

752
Pe larg, Paul Hogan, op.cit.
753
Pentru „epoca Truman” vezi Robert J. Donovan, Conflict and crisis: The
presidency of Harry S. Truman, 1945 –1948, New York, 1977.
754
http://vi.uh.edu/pages/buzzmat/tafthartley.html

347
 Confruntările cu sindicatele şi lupta împotriva comunismului au dominat
campania electorală pentru alegerile din noiembrie 1948. Până la scrutin, cel mai
semnificativ moment a fost adoptarea în Congres a Actului de Asistenţă Externă,
Planul Marshall, prin care era autorizată cheltuirea a 5,3 miliarde dolari pentru
reconstrucţia Europei. Pentru gestionarea fondurilor s-a înfiinţat Administraţia
Cooperării Economice, condusă de Paul G. Hoffman.
În ciuda tuturor pronosticurilor, la 2 noiembrie 1948, Harry Truman a fost
reales preşedinte în faţa contracandidatului republican Thomas E. Dewey, fiind
sprijinit de 303 electori, în timp ce Dewey a adunat doar 189 adepţi 755. Totodată,
democraţii au obţinut majoritatea în ambele camere ale Congresului.
Anul 1948 a fost marcat de creşterea temerii că instaurarea comunismului
în Statele Unite era posibilă. Sentimentul a fost întreţinut de o serie de
evenimente puternic mediatizate, între acestea de notorietate fiind procesul şi
condamnarea pentru spionaj a lui Judith Coplon 756, angajată a Departamentului
de Justiţie, conexiunile relevate în timpul procesului cu cazul Alger Hiss (fost
angajat al Departamentului de Stat găsit vinovat, la 25 ianuarie 1950, pentru
transferul de documente secrete către Uniunea Sovietică) sau procesul liderilor
Partidului Comunist American, condamnaţi, la 14 octombrie 1949, pentru
conspiraţie în vederea răsturnării violente a guvernului Statelor Unite.
În paralel cu măsurile interne, cel mai puternic semnal extern a fost
înfiinţarea Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), la 4 aprilie
1949, documentul fiind ratificat de preşedintele Truman la 25 iulie. Era un
instrument menit să asigure protecţia lumii libere în faţa agresiunii comuniste,
având o dublă menire, politică şi militară. La fel ca în aceşti primi ani,
americanii se vor dovedi şi în deceniile următoare campionii luptei
anticomuniste şi antitotalitare.
Ieşită învingătoare din cel de-al doilea război mondial, America trebuia să
ducă povară unei noi confruntări, cea cu Uniunea Sovietică şi lagărul socialist.

http://uselectionatlas.org/RESULTS/national.php?year=1948
755

Vezi pentru epocă Alexander Vassiliev, Allen Weinstein, The Haunted Wood:
756

Soviet Espionage in America. The Stalin Era, New York, 1999.

348
În aceste condiţii, viaţa politică internă era dominată la începutul deceniului şase
de spectrul pericolului comunist. S-a declanşat astfel o vânătoare de vrăjitoare, o
adevărată pată pentru democraţia americană, exponentul principal al campaniei
fiind senatorul Joseph McCarthy.
Reprezentant al republicanilor din statul Wisconsin, McCarthy declanşa,
la 9 februarie 1950, o campanie împotriva presupuşilor comunişti care
împânziseră America. În calitatea lui de preşedinte al unei comisii senatoriale de
anchetă, McCarthy757 conducea o cruciadă bazată pe acuzaţii care, de cele mai
multe ori, nu se baza pe probe, dar în urma căreia foarte mulţi americani au avut
de suferit. Lista celor care au simţit ce înseamnă să intri în vizorul comisiei a
fost deschisă cu un caz celebru, respectiv o actriţă de mare succes, care a fost
înlocuită din distribuţia serialului The Aldrich Family, deşi acuzaţiile aduse
împotriva ei nu au fost niciodată probate. După o perioadă de glorie, steaua lui
McCarthy a început să apună, în 1952 senatorul Benton asemuindu-l cu Hitler.
Totuşi, abia în noiembrie 1954, McCarthy a fost nevoit să demisioneze din
fruntea comisiei pe care o prezida intrând într-un con de umbră. A murit în 1957,
uitat de toată lumea.
Perioada lui McCarthy a coincis cu războiul din Coreea, prilej pentru
administraţie de a dubla bugetul destinat armatei. Creşterea rolului militarilor în
viaţa politică a fost evident şi cu prilejul campaniei prezidenţiale din toamna
anului 1952. Aceasta s-a desfăşurat sub semnul celui de-al 22-lea amendament
adus Constituţiei prin care preşedintele nu mai putea sta la Casa Albă decât cel
mult două mandate. Decizia era luată şi ca o consecinţă a celor patru succese
consecutive pe care le obţinuse Franklin D. Roosevelt.
La alegerile din noiembrie 1952, eroul din cel de-al doilea război mondial,
generalul Dwight Eisenhower, secondat de un tânăr avocat, Richard Nixon, a
obţinut o victorie zdrobitoare pentru Partidul Republican, surclasându-l pe
democratul Adlai Stevenson în 39 de state şi adunând peste 33 de milioane de

Richard M. Fried, Nightmare in Red: The McCarthy Era in Perspective,

757

Oxford University Press, 1990.

349
voturi populare care i-au dat dreptul la 442 de susţinători în colegiul electoral,
faţă de doar 89 pentru Stevenson758.
Reales în 1956, Eisenhower a rămas la post până în 1960. Pe parcursul
mandatelor sale au crescut tensiunile specifice războiului rece, iar, în plan intern,
a luat sfârşit era McCarthy, izbucnind în schimb puternice conflicte rasiale. De
menţionat că, tot sub regimul Eisenhower, s-a produs şi execuţia pe scaunul
electric a soţilor Ethel şi Julius Rosenberg, la 19 iunie 1953. Cei doi fuseseră
acuzaţi de spionaj în favoarea Uniunii Sovietice, respectiv vânzarea de secrete
privind arsenalul atomic american759. În momentul în care îşi încheia mandatul,
Eisenhower intra în istorie drept unul dintre cei mai populari preşedinţi
americani, păstrându-şi cota de încredere până la moarte, în 1969.
După cum menţionam deja, conflictele şi tensiunile rasiale au marcat
profund societatea americană, cu precădere statele din Sud. Aflate deja la o cotă
periculoasă, confruntările au izbucnit în decembrie 1955 cu prilejul incidentului
de la Montgomery, statul Alabama. Atunci, Rosa Parks, o tânără de culoare, a
refuzat să cedeze locul pe care îl ocupa într-un autobuz în secţiunea destinată
albilor. Ea a fost arestată şi, pentru că a refuzat să plătească amenda, va fi
condamnată. Sentinţa a generat puternice proteste locale conduse de un tânăr
pastor, Martin Luther King760, şi timp de două luni negrii au boicotat autobuzele
locale. Fiind acuzat de instigare, conform legislaţiei locale, King împreună cu
alţi 114 demonstranţi au fost arestaţi la rândul lor. Un alt incident avea loc la
Universitatea Alabama, acolo unde un prim student de culoare admis la cursuri
va fi exclus în urma demonstraţiilor violente ale albilor.
Datorită gravităţii situaţiei, cazul a ajuns la curtea federală, îngrijorată de
creşterea tensiunilor din statele sudice. În februarie 1956, Curtea se pronunţa
pentru încetarea segregaţiei în educaţia publică, considerând-o ca o violare a

758
http://uselectionatlas.org/RESULTS/national.php?year=1952
759
Pe larg, A. Vassiliev, A. Weinstein, op.cit.
760
Despre fenomenul reprezentat de acesta vezi Thomas F. Jackson, From Civil
Rights to Human Rights: Martin Luther King Jr. and the Struggle for Economic
Justice, University of Pennsylvania Press, 2006.

350
libertăţilor civile. După alte două luni, Curtea Supremă decidea şi ea că
segregaţia în mijloacele de transport în comun era ilegală. În ciuda acestor
hotărâri ale înaltelor instanţe federale, disputele din statele sudice au rămas ca o
problemă gravă şi încă nesoluţionată deplin.
Campania electorală din 1960 se anunţa interesantă în condiţiile în care
preşedintele Eisenhower nu mai avea dreptul să candideze. La 8 noiembrie
1960, democratul John F. Kennedy îl învingea pe vicepreşedintele republican
Richard Nixon, după un vot popular mai strâns ca niciodată: 34.227.096 la
34.108.546761. Cu acest prilej s-au înregistrat câteva premiere. A fost prima dată
când cei doi candidaţi s-au confruntat în dezbateri televizate 762, iar faptul a avut
impact dacă avem în vedere că deja 40 de milioane de americani aveau
televizoare. Kennedy devenea cel mai tânăr preşedinte, fiind totodată şi primul
romano-catolic ajuns la Casa Albă.
Kennedy îşi începea mandatul la 20 ianuarie 1961, beneficiind şi de
sprijinul Congresului în care democraţii aveau majoritate, dar acesta se va
dovedi pe cât de scurt, pe atât de zbuciumat. Confruntării deschise cu Uniunea
Sovietică care a dus la criza rachetelor cubaneze, i se vor adăuga probleme
interne. Deşi nu au lipsit succesele, cum ar fi trimiterea lui John Glenn în
spaţiu763, el fiind primul american care, la 20 februarie 1962, va efectua un zbor
orbital înconjurând pământul de trei ori, Kennedy avea de înfruntat puternice
adversităţi.
În plus, mişcarea paşnică iniţiată de pastorul Martin Luther King câştiga
tot mai mult teren. La 28 august 1963, King conducea un impresionant marş la
care a participat un număr important de persoane, adunate în Washington D.C.
Interesant este faptul că un sfert din manifestanţi erau albi, iar vedete precum

761
http://uselectionatlas.org/RESULTS/national.php?year=1960
762
Este vorba despre primele patru dezbateri televizate dintre candidatul
democrat John F. Kennedy și republicanul Richard Nixon; P. Sicard, op.cit.,
p.198.
763
În mai 1961 președintele Kennedy anunța în fața Congresului ambițiosul
program spațial Apollo care prevedea trimiterea primului om pe lună; P. Sicard,
op.cit., p.200.

351
Marlon Brando, Joan Baez ori Bob Dylan au contribuit la creşterea cotei de
interes. Cu acest prilej, Martin Luther King a rostit celebrul discurs I have a
dream, în prezența a 200.000 de militanți la Lincoln Memorial 764, anul următor
fiind recompensat cu premiul Nobel pentru pace.
Mandatul furtunos al tânărului preşedinte avea să se sfârşească în mod
tragic. La 22 noiembrie 1963, John Kennedy era împuşcat în Dealey Plaza din
Dallas, în timp ce vizita împreună cu soţia lui, fermecătoarea Jacqueline,
capitala Texasului, într-un moment când cei doi salutau mulţimea din maşina
decapotabilă cu care se deplasau alături de guvernatorul statului Texas, John
Connoly, rănit şi el. Preşedintele nu a supravieţuit celor două gloanţe pe care le-
a primit în ceafă şi cap, murind în drum spre spital 765. Imediat, vicepreşedintele
Lyndon Johnson a preluat puterea sub imperiul temerilor că sovieticii s-ar fi
putut afla în spatele atentatului şi ar fi putut profita de vidul de putere.
Cazul Kennedy rămâne o enigmă până astăzi, foarte mulţi comentatori
fiind convinşi că adevăratul vinovat şi mai ales cel care a comandat asasinatul
nu va fi aflat niciodată. Principalul suspect, Lee Harvey Oswald, a fost arestat
chiar în după-amiaza de 22 noiembrie. Acesta avea un trecut cel puţin ciudat:
fost în marina americană, el defectase în Uniunea Sovietică unde s-a căsătorit,
după care a revenit în Statele Unite. Având vederi de stânga el organizase
Comitetul Fair Play pentru Cuba. La 24 noiembrie, pe când era transferat de la
o închisoare la alta, deşi era flancat de doi detectivi, a fost împuşcat în spate de
Jack Ruby şi astfel principalul suspect a murit înainte să poată spune ceva. De
menţionat că Ruby era patronul unui club de noapte din Dallas şi era suspectat
că are conexiuni cu lumea mafiei. Potrivit rezultatelor oficiale ale anchetei,

Ibidem, p.203.
764

Există o literatură imensă pe tema asasinatului de la Dallas. Vezi, între altele,

765

best-sellerul clasic al lui William Manchester, The death of a President:

November 20 – November 25, 1963, New York, 1967, precum și John Kelin,
Praise from a Future Generation: The Assassination of John F. Kennedy and the
First Generation Critics of the Warren Report, Wings Press, 2007.

352
publicate de Comisia Warren la 27 septembrie 1964, Lee Harvey Oswald era
singurul vinovat pentru asasinarea lui John F. Kennedy766.
Soarta tragică a lui Kennedy a fost împărtăşită şi de reverendul Martin
Luther King. Născut în 1929, el îşi câştigase o imensă popularitate datorată
campaniei lui paşnice pentru drepturile populaţiei de culoare, care îl considera
un adevărat purtător de cuvânt al celor care se opuneau segregaţiei. La 4 aprilie
1968, King avea să fie ucis cu un glonţ în timp ce se afla pe terasa Motelului
Lorraine din Memphis, statul Texas767. Asasinatul a declanşat un imens val de
manifestaţii la Washington şi în alte peste 100 de localităţi importante, fiind
înregistrate chiar ciocniri cu garda naţională. În acelaşi an, la 5 iunie, fratele
fostului preşedinte John Kennedy, senatorul Robert F. Kennedy, era şi el asasinat
în timpul campaniei electorale pentru Casa Albă de către un tânăr, Sirhan
Beshara Sirhan.
Pe acest fond de violenţe, campania pentru alegerile prezidenţiale a fost
deosebit de echilibrată. De această dată, republicanul Richard Nixon a reuşit să-l
învingă pe contracandidatul democrat Hubert Humphrey, votul popular
consemnând 31.770.237 sufragii pentru Nixon şi 31.270.533 pentru Humphrey.
În schimb, Partidul Democrat păstra majoritatea în Congres768.
Mandatul lui Nixon, început sub auspicii excelente după ce primul
astronaut american a pus piciorul pe Luna769, avea să fie umbrit de cel mai mare
scandal în care a fost implicată Casa Albă, Watergate 770. La 17 iunie 1972, cinci
oameni erau surprinşi în clădirea în care democraţii îşi aveau cartierul general
pentru alegeri, blocul Watergate din Washington. Preşedintele Nixon a negat
implicarea sa în scandal şi va reuşi să câştige alegerile, obţinând al doilea

766
http://www.archives.gov/research/jfk/warren-commission-report/
767
Vezi William F. Pepper, An Act of State: The Execution of Martin Luther
King, Verso, 2008.
768
http://uselectionatlas.org/RESULTS/national.php?year=1968
769
La 20 iulie 1969, Neil Armstrong și Buzz Aldrin deveneau primii oameni care
pășeau pe un corp ceresc, o încununare a misiunii Apollo 11; T. Burrows, op.cit.,
p.344-345.
770
Pe larg, Jim Hougan, Watergate, Deep Throat and the CIA, New York, 1984.

353
mandat. Totuşi, derularea anchetei şi a procesului vor dezvălui implicarea lui
Nixon prin intermediul foştilor agenţi C.I.A. şi F.B.I., Howard Hunt şi Gordon
Liddy, conform sentinţei date în ianuarie 1973. Însă lucrurile nu s-au oprit aici,
ancheta fiind continuată de doi ziarişti de la Washington Post, Robert Woodward
şi Carl Bernstein771, care s-au bazat pe informaţiile furnizate de un misterios
informator care şi-a păstrat anonimatul, Deep Throat772. Pe baza cel relevate de
ziarişti, în martie 1974, un mare juriu federal l-a acuzat pe Nixon de implicare în
conspiraţia din cazul Watergate. În consecinţă, la 8 august 1974, preşedintele îşi
anunţa public demisia773.
Efectele scandalului au fost resimțite și la alegerile prezidențiale din 1976.
Republicanii, repezentați de Gerald Ford, au pierdut în fața candidatului
democrat Jimmy Carter774, care a obținut 297 de electori față de cei 40 ai lui
Ford.
Dacă John Kennedy rămâne cel mai tânăr preşedinte din istoria Statelor
Unite, Ronald Reagan devenea la 69 de ani cel mai bătrân şef al executivului
american. Născut la 6 februarie 1911, în localitatea Tampico din statul Illinois 775,
fost actor la Hollywood în filme de serie776, el va fi ales preşedinte la 4 noiembrie
1980777, într-un moment dificil al războiului rece, reuşind printr-o politică fermă
să redea încrederea americanilor. De altfel, deceniul nouă va rămâne drept „era
Reagan”778. Remarcabilă a fost recuperarea rapidă a preşedintelui după tentativa
de asasinat eşuată a lui John Hinckley, un tânăr de doar 25 de ani.

771
În 1974 cei doi au publicat o carte pe această temă, All the President`s Men,
care a devenit best-seller, fiind ecranizată doi ani mai târziu.
772
Ulterior, în anul 2005, identitatea acestuia a fost făcută publică, fiind vorba
despre Mark Felt, director adjunct al FBI la momentul afacerii. Acesta a murit în
2008. Vezi, I`m the guy they called Deep Throat, în „Vanity Fair”, iulie 2005.
773
Conform Consituției Statelor Unite mandatul a fost preluat de vicepreședintele
Gerald Ford.
774
http://uselectionatlas.org/RESULTS/national.php?year=1976
775
Reagan a murit la 5 iunie 2004.
776
În noiembrie 1966 Ronald Reagan era ales senator de California promițând
refacerea economică și instaurarea ordinii la Berkekey; P. Sicard, op.cit., p.208.
777
http://uselectionatlas.org/RESULTS/national.php?year=1980
778
Pentru un bilanț recent vezi H.W. Brands, Reagan: The Life, New York, 2015.

354
 Reales în 1984 de o manieră clară, cu aproape 60% din votul popular 779,
Reagan a reușit să împletească reușitele în plan intern, care urmăreau
implementarea unor măsuri menite să asigure bunăstarea concetățenilor, cu
inițiativele spectaculoase în plan extern. Amintim aici vizita istorică din China,
în aprilie 1984, dar mai ales stabilirea de relații cordiale cu noul lider de la
Kremlin, Mihail Gorbaciov780. De altfel, după cum am subliniat deja în prima
parte a cursului, Ronald Reagan are meritul de a fi contribuit în mod decisiv la
încheirea războiului rece. Sigur, nu au lipsit nici momentele critice între care
menționăm aici doar dezastrul provocat de explozia navetei spațiale Challenger,
în ianuarie 1986781.
Sub impresia realizărilor lui Reagan, în noiembrie 1988, vicepreşedintele
republican George Bush, fost ambasador la Naţiunile Unite, va reuşi să se
impună în dauna democratului Michael Dukakis. Bush reușea să-și asigure 426
de electori față de cei doar 111 ai contracandidatului său782.
America rămânea la sfârşitul secolului o ţară a tuturor posibilităţilor, dar şi
a contrastelor, cu alte cuvinte o naţiune mereu surprinzătoare. Astfel se explică
noutăţi cel puţin „ciudate” cum ar fi alegerea unui guvernator de culoare în
statul Virginia, pe de o parte, incidentele rasiale violente de la Los Angeles, pe
de alta, sau creşterea spectaculoasă a numărului hispanicilor. De asemenea, în
acest context îl putem include şi pe preşedintele Bill Clinton implicat în
scandaluri ce au devenit subiecte picante pentru mass-media internaţională.
Născut la 19 august 1946, Bill Clinton era ales în 1978, la numai 32 de
ani, guvernator de Arkansas. În campania prezidenţială din 1992 l-a învins pe
titularul de la Casa Albă, George Bush, bazându-se pe un program ce promitea
reducerea taxelor şi impozitelor783. Preşedinte până în 2000, fiind reales în 1996

779
http://uselectionatlas.org/RESULTS/national.php?year=1984
780
După o primă rundă de discuții în noiembrie 1985, a urmat summitul istoric de
la Reykjavik din octombrie 1986.
781
Atunci au murit șapte astronauți; P.Sicard, op.cit., p.229.
782
http://uselectionatlas.org/RESULTS/national.php?year=1988
783
Clinton a făcut echipă cu Al Gore, obținând o victorie concludentă,
http://uselectionatlas.org/RESULTS/national.php?year=1992

355
pentru al doilea mandat784, Clinton s-a confruntat cu numeroase crize
internaţionale, dar şi cu un imens scandal intern, fiind anchetat, în 1998, de o
comisie condusă de un procuror independent, numită de Senat, pentru legătura şi
„aventurile sexuale” din biroul oval cu stagiara de la Casa Albă, Monica
Lewinsky.
Cel de-al 43-lea preşedinte american, ales în 2000785, apoi reales în 2004,
este fiul şeful republican al executivului George Bush. George Walker Bush Jr.
s-a născut la 6 iulie 1946 şi este licenţiat în istorie la Universitatea Yale în 1968.
Guvernator de Texas între 1995 şi 2001, el a reuşit, în echipă cu Dick Cheney,
să-l învingă pe contracandidatul democrat, vicepreşedintele Al Gore, secondat
de Joseph Lieberman. Rezultatul final a fost cunoscut abia după numărarea
voturilor din statul Florida, în urma acesteia Bush obţinând 271 de electori –
dintr-un total de 536 -, faţă de 266 cât a adunat Gore. Interesant este faptul că
votul popular a fost câştigat de reprezentantul Partidului Democrat care l-a
devansat pe Bush cu circa 335.000 de voturi (Bush a obținut 47,87%, iar Gore
48,38%).
Ales preşedinte, Bush a încercat să promoveze o politică internă menită să
sprijine educaţia, dar prima mare provocare a mandatului său va fi momentul 11
septembrie 2001, unul care a schimbat cursul istoriei contemporane. În
momentele dramatice care au urmat colapsului celor două turnuri ale World
Trade Center din New York, Bush a demonstrat că are calităţile necesare unui
conducător, reacţionând cu promptitudine şi reuşind să pună bazele unei largi
coaliţii internaţionale care a declarat război terorismului. În urma unor acţiuni
decisive, preşedintele Bush a reuşit să înlăture regimul taliban din Afganistan şi
pe Saddam Hussein din fruntea Irakului, cel două state fiind considerate
susţinătoare ale reţelei Al-Qaeda. Din nefericire, evoluţia situaţiei din Irak a

784
De această dată Clinton l-a învins pe republicanul Robert Dole de o manieră
mai clară decât o făcuse în 1992. De menționat faptul că la aceste alegeri
independentul Ross Perot a obținut 8,40% din voturi;
http://uselectionatlas.org/RESULTS/national.php?year=1996
785
http://uselectionatlas.org/RESULTS/national.php?year=2000

356
demonstrat că tranziţia spre democraţie este mult mai dificilă decât se credea,
fapt care a contribuit la scăderea popularităţii lui George Bush. De asemenea,
aşteptatul proces al lui Saddam Hussein nu a probat faptul că acesta ar fi deţinut
arme de distrugere în masă.
După ce în campania prezidențială din 2004 a reușit să-și asigure cel de-al
doilea mandat la Casa Albă786, George Bush avea să se confrunte pe finalul
mandatului cu izbucnirea unei puternice crize pe Dow Jones și NASDAQ care a
condus, în august 2007, la căderea creditului imobiliar787, generând apoi o
recesiune la nivel mondial.
Alegerile prezidentiale din 2008 au adus o nouă premieră în istoria
Statelor Unite, primul președinte de culoare la Casa Albă, democratul Barack
Hussein Obama. Făcând echipă cu Joe Biden, Obama 788 a reșit să obțină 52,86%
din voturile populare, respectiv 365 de electori, în timp ce perechea republicană
John McCain – Sarah Palin a adunat doar 173 de electori789.
Obama a reușit să-și păstreze mandatul și în urma scrutinului din 2012 790.
De această dată, tot alături de Joe Biden, președintele în funcție s-a impus în fața
republicanului Mitt Romney. Perioada în care la Casa Albă s-a aflat primul
președinte de culoare a fost și este încă una agitată, atât în plan intern, cât și
internațional. Amenințarea Statului Islamic, numeroasele zone de conflict, criza
economică și eșecul unor reforme inițiate de președinte sunt doar câteva aspecte
demne de menționat. Barack Obama și-a propus o reformă radicală a sistemului

786
De această dată Bush și Cheney au câștigat atât votul popular, cât și
majoritatea electorilor, 286 față de 259, în fața democratului John Kerry,
http://uselectionatlas.org/RESULTS/national.php?year=2004
787
P. Sicard, op.cit., p.254.
788
Născut la 4 august 1961, în Honolulu, Hawaii, cel de-al 44-lea președinte al
Statelor Unite este descendentul unui cuplu format dintr-o americancă și un
student kenyan venit la studii în Hawaii. Părinții lui au divorțat în 1964, tatăl
întorcându-se in Kenya.
789
http://uselectionatlas.org/RESULTS/national.php?year=2008
790
Obama a obținut 51,01% din votul popular și 332 de electori, iar Romney,
alături de Paul Ryan, 47,15% din voturi și doar 206 electori;
http://uselectionatlas.org/RESULTS/national.php

357
de asigurări de sănătate, aceasta fiind se pare marele pariu în plan intern al
administrației sale, dar rezultatele sunt controversate.
După căderea comunismului, Statele Unite au rămas prima superputere
mondială, iar provocările cu care se confruntă vor reprezenta atât pentru
republicani, cât și pentru democrați, teste importante pentru confirmarea acestei
supremații.

II.2. America latină

Statele din America latină s-au implicat în cel de-al doilea război mondial
mai degrabă formal. Dacă Argentina a arătat mai multă simpatie pentru
Germania nazistă şi aliaţii săi, în schimb celelalte ţări din zonă s-au solidarizat
cu Statele Unite. În mod firesc, am spune, Mexicul a declarat război Axei, la 22
mai 1942, şi a participat chiar la confruntările din Pacific. La rândul ei, Brazilia
a încheiat un acord de apărare cu Washingtonul, la 11 august 1942, în virtutea
acestuia trimiţând chiar trupe la operaţiunile din Italia791.
Pentru America latină, războiul a avut în special efecte economice şi a
contribuit, evident, la accentuarea dependenţei faţă de Statele Unite. Semnalul
unui curs politic apropiat de Casa Albă l-a dat chiar Mexicul. Ales, la 7 iulie
1946, drept primul preşedinte civil al ţării, Miguel Aleman a iniţiat un program
de dezvoltare internă bazat pe industrializare, electrificare, irigare şi
modernizarea transporturilor. Bunele relaţii cu Statele Unite s-au concretizat în
primul schimb de vizite între cele două state la nivel de preşedinte în 1947792.
Desigur, în noul context postbelic, nu au lipsit nici eforturile regionale de
unificare. Expresia cea mai clară în acest sens este înfiinţarea Organizaţiei
Statelor Americane (O.S.A.) cu prilejul conferinţei de la Bogota, din 30 aprilie
1948, la care au participat nouă state793. Organizaţia era însă puternic influenţată

791
W.Langer, op.cit., p.1238-1239.
792
Ibidem, p.1241.
793
Ibidem, p.1240.

358
de atitudinea Statelor Unite, conduita americană fiind profund determinată, la
rândul ei, de ameninţarea comunistă şi de efectele războiului rece.
De altfel, cu excepţia Cubei, la situația căreia ne-am referit deja,
regimurile marxiste nu au reuşit să se impună decât pasager în alte ţări latino-
americane794. Aşa se explică, între altele, intervenţia deschisă din Guatemala, în
1954, când guvernul susţinut de forţe pro-comuniste a fost răsturnat.
O caracteristică, atât în America Centrală, cât şi în cea de Sud, a fost
prezenţa unor regimuri de mână forte, dictatoriale. De exemplu, în Haiti, între
1957 şi 1971 s-a impus François Duvalier, ales preşedinte pe viaţă în 1964.
„Papa Doc”, cum era supranumit, a reuşit chiar să asigure succesiunea pentru
fiul său, Jean Claude Duvalier („Baby Doc”). Acesta a continuat politica tatălui
său până la 7 februarie 1986, atunci când a fost nevoit să părăsească ţara în urma
unor puternice mişcări populare795.
Un alt exemplu caracteristic pentru înţelegerea evoluţiilor politice din
zonă îl constituie Nicaragua. Aici dictatura familiei Somoza a fost răsturnată în
februarie 1979, după 46 de ani. Atunci puterea a fost preluată de Frontul
Sandinist de Eliberare Naţională (F.S.L.N.), care, având o orientare marxistă, s-a
apropiat de Cuba. Mişcarea se va dovedi fatală în contextul în care preşedintele
american Ronald Reagan nu putea tolera încă un regim comunist în zonă. Prin
urmare, el a pus la dispoziţia C.I.A. o sumă importantă de bani pentru
organizarea unei mişcări de rezistenţă în Nicaragua, respectiv forţele contras.
Finanţarea acestor trupe rebele a continuat şi după ce, în aprilie 1983, prin
amendamentul senatorului Edward Boland, ajutorul pentru Nicaragua era stopat,
iar trei luni mai târziu de la Managua erau expulzaţi trei diplomaţi americani sub
acuzaţia că erau agenţi C.I.A.
Când s-a descoperit că ajutorul pentru trupele contras era acordat ilegal,
în Statele Unite a izbucnit celebrul scandal Iran-Contra privind livrarea de arme
pentru Iran în ciuda embargoului şi de bani pentru trupele contras, deşi

Reginaldo Ustariz Arze, Che Guevara. Viaţa unui mit, Bucureşti, 2008.
794

Vezi Elizabeth Abbott, Haiti: An insider's history of the rise and fall of the
795

Duvaliers, Simon and Schuster, 1988.

359
amendamentul Boland o interzicea. Pe acest fond, în noiembrie 1984, au loc
alegeri în Nicaragua câştigate de sandinişti, care obţineau 63%, iar Daniel
Ortega îşi păstra funcţia de preşedinte. Totuşi, Reagan se încăpăţâna să nu
recunoască regimul de la Managua, motiv pentru care a impus sancţiuni
economice care au dus la ruinarea Nicaraguei şi la o rată imensă a inflaţiei,
astfel că, la alegerile din 1990, sandiniştii au pierdut puterea în favoarea
Opoziţiei Unite şi a Violetei Chamorro, noul preşedinte agreat de Washington796.
Cazul Nicaragua este simptomatic pentru înţelegerea evoluţiilor politice şi
a intereselor Statelor Unite în zonă, mai ales pe parcursul războiului rece. Aici
putem să ne referim și la situația creată în Panama după preluarea puterii de
către generalul Manuel Noriega, în anul 1983. Având în vedere amenințarea pe
care o reprezenta închiderea Canalului Panama, președintele Reagan a decis
intervenția în acest stat și înlăturarea lui Noriega 797. Interesant că acțiunea a avut
loc în decembrie 1989, concomitent cu înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu din
fruntea României.
În continuare, fără a intra în detalii asupra fiecărui stat din zonă, ne vom
referi doar la cazurile semnificative din Argentina, Brazilia şi Chile.

II.2.1. Argentina

Țara – independentă de la 9 iulie 1816 - și-a păstrat neutralitatea pe

parcursul primului război mondial, în ciuda faptului că după 1917 relațiile cu
Germania s-au deteriorat datorită războiului submarin din Atlantic. Mai mult,
sub impulsul președintelui Hipolito Irigoyen (1916 – 1922) statele membre ale
Antantei au fost aprovizionate cu cantități însemnate de cereale și carne 798.
Membră a Ligii Națiunilor încă din 1920, Argentina a cunoscut o perioadă de

796
Robert Pastor, Exiting the Whirlpool: U.S. Foreign Policy Toward Latin
America and the Caribbean, Westview Press, 2001.
797
John Dinges, Our Man in Panama: The Shrewd Rise and Brutal Fall of
Manuel Noriega, New York, 1991.
798
W. Langer, op.cit., p.1064.

360
reforme democratice, chiar dacă nu au lipsit și momentele tensionate pe
parcursul celor două decenii interbelice.
Deși liderii politici argentinieni au arătat simpatii evidente pe parcursul
celui de-al doilea război mondial faţă de puterile Axei, totuși la inițiativa
președintelui Ramon Castillo neutralitatea a fost păstrată. Spre finalul
conflictului, la 24 februarie 1944, în urma unei lovituri de stat junta „coloneilor”
a preluat conducerea ţării, în contextul în care se profila clar înfrângerea
Germaniei, iar relaţiile cu Statele Unite erau tensionate. Totuşi, Argentina va
intra în război alături de Naţiunile Unite abia la 27 martie 1945799.
Figura marcantă a juntei de guvernământ a fost colonelul Juan Domingo
Peron, ales preşedinte la scrutinul din 24 februarie 1946. Alături de el s-a
remarcat soţia sa, celebra Evita Peron 800, care i-a influenţat multe din deciziile
politice. Peron s-a menţinut în fruntea statului până în 1955, promovând o
politică populistă şi naţionalistă, însă va fi şi el victima unui complot al
militarilor. Eforturile şefului statului au fost susţinute de Partidul Muncii,
cunoscut şi sub numele de Partidul Peronist.
O realizare importantă a peroniştilor a fost Constituţia din martie 1949.
Potrivit noilor prevederi, Juan Peron a fost abilitat să candideze pentru încă un
mandat de preşedinte, pe care l-a obţinut fără probleme în noiembrie 1951. De
această dată, Peron a reuşit să impună un plan cincinal care a dat roade în plan
economic, însă, pe de altă parte, el a intrat în conflict deschis cu biserica
romano-catolică.
După ce a reuşit, cu ajutorul armatei care i-a fost fidelă, să înăbuşe o
revoltă la 16 iunie 1955, Juan Peron îşi va pierde postul câteva luni mai târziu,
tot în urma unei rebeliuni militare. După un război civil de trei zile, soldat cu
circa 4.000 de victime, Peron a fost nevoit să fugă în Paraguay şi, de aici, în
Spania801.

799
Ibidem, p.1251.
800
Robert D. Crassweller, Peron and the Enigmas of Argentina, Norton, 1987.
801
Joseph Page, Peron: a biography, New York, 1983.

361
 Trăsătura principală a vieţii politice din Argentina a fost instabilitatea,
dublată de amestecul militarilor. Nici revenirea, după 18 ani de exil, a lui Juan
Peron nu a schimbat prea mult datele problemei. La 20 iunie 1973, Peron sosea
la Buenos Aires, după o lună preşedintele în exerciţiu Hector Campora fiind
nevoit să demisioneze. Astfel, la alegerile din septembrie Juan Peron va câştiga
lejer, obţinând 61% din voturi. Din păcate, el nu şi-a putut duce mandatul la bun
sfârşit, încetând din viaţă la 1 iulie 1974. Funcţia de preşedinte a fost ocupată de
Isabela de Peron, cea de-a treia lui soţie, care devine prima femeie şef de stat din
America latină.
Isabela de Peron s-a confruntat cu probleme economice deosebite, o
puternică inflaţie (care a ajuns la 335%) lovind ţara. Numeroase greve, dublate
de acţiuni teroriste ale unor facţiuni atât de dreapta, cât şi de stânga, precum şi
manifestaţii de stradă au condus la înlăturarea Isabelei de Peron, la 24 martie
1974, de către o juntă militară în frunte cu generalul Jorge Rafael Videla.
Alte două lovituri de stat l-au adus la putere pe generalul Leopoldo
Galtieri, în decembrie 1981. Încercând să mascheze profunda criză internă prin
care trecea Argentina, Galtieri a atacat trupele britanice din Insulele Falkland,
ceea ce a condus la războiul Malvinelor încheiat cu un dezastru pentru
autorităţile de la Buenos Aires. De altfel, însuşi Galtieri va fi înlocuit de
generalul Reynaldo Bignone802.
Depăşirea crizei economice a coincis cu revenirea la democraţie. Alegerile
prezidenţiale din octombrie 1983 au fost câştigate de liderul Partidului Radical,
Raul Alfonsin, care a iniţiat un program de reforme şi a luat măsuri pentru
trimiterea în instanţă a militarilor care se făcuseră vinovaţi de abuzuri. Totuşi,
administrația Alfonsin nu a reuşit să controleze inflaţia, ceea ce a determinat
înfrângerea lui cu prilejul scrutinului din mai 1989 de către Carlos Saul Menem.
Deşi a reuşit să normalizeze relaţiile cu Marea Britanie şi chiar să
modifice Constituţia, în 1994 Menem s-a confruntat pe parcursul celor zece ani

Vezi pentru ultimele decenii pe larg Jill Hedges, Argentina: A Modern History,
802

New York, 2011.

362
cât a condus țara cu aceleaşi dificultăţi economice pe care le va moşteni şi
succesorul său Fernando de la Rua. A fost nevoie de intervenţia directă a
Fondului Monetar Internaţional care a alocat, în decembrie 2000, 40 miliarde
dolari pentru depăşirea crizei803.
Din 2003, funcția supremă în Argentina este deținută de către familia
Kirchener. Este vorba despre Nestor Kirchener, șef al statului între 2003 și 2007,
urmat de soția sa Cristina, aleasă în funcția supremă în decembrie 2007, pentru
un prim mandat, reînnoit în 2011804.

II.2.3. Brazilia

Cel mai puternic și întins stat din America latina și-a proclamat
independența față de Portugalia la 7 octombrie 1822, alegând regimul monarhic
până în 1889 când țara a devenit republică. Neutră la începutul primului război
mondial, Brazilia va declara în cele din urmă război Germaniei la 26 octombrie
1917805.
Între 1930 și 1945 Brazilia a fost condusă de Getulio Vargas, ales întâi
președinte, apoi dictator din noiembrie 1937. Acesta a adoptat pe parcurusl celui
de-al doilea război mondial o politică de alianță cu Statele Unite, trimiţând chiar
trupe în Italia. După încheierea conflictului, regimul dictatorial al lui Vargas s-a
confruntat însă cu mari dificultăţi interne, fiind răsturnat în octombrie 1945.
Sunt organizate alegeri democratice, câştigate de fostul ministru de război
Gaspar Dutra, iar Congresul va adopta, la 16 septembrie 1945, o nouă
Constituţie. Potrivit prevederilor acesteia, era autorizată scoaterea în afara legii a
partidelor considerate antidemocratice. Preşedintele Dutra s-a confruntat cu o
situaţie externă complicată de faptul că Uniunea Sovietică l-a acuzat că este o

803
Pentru detalii,Todd Edwards, Argentina: A global studies handbook, ABC-
Clio, 2008.
804
Ibidem.
805
Vezi Gordon Kerr, A Short History of Brazil: From Pre-Colonial Peoples to
Modern Economic Miracle, New York, 2014.

363
marionetă a Statelor Unite. El a reacţionat scoţând Partidul Comunist Brazilian
în afara legii, la 1 mai 1947, şi rupând relaţiile diplomatice cu Moscova, la 20
octombrie. În urma acestor evoluţii, un senator şi 14 deputaţi comunişti şi-au
pierdut fotoliile806.
După alegerile din octombrie 1950 funcţia de preşedinte a fost câştigată
de fostul dictator Vargas, care va forma un cabinet de largă coaliţie ce cuprindea
reprezentanţii tuturor partidelor importante. Au fost luate măsuri pentru
echilibrarea bugetului, inclusiv prin naţionalizarea industriei petroliere în
septembrie 1952807.
Regimul civil a fost răsturnat în urma unei lovituri de stat armate conduse
de generalul Humberto Castelo Branco, şeful Marelui Stat Major, în martie
1963. Beneficiind de puteri extraordinare, Branco a suprimat opoziţia, luând mai
ales măsuri împotriva stângii. Militarii au controlat viaţa politică braziliană timp
de 21 de ani808.
În 1985, Tancredo Neves era ales preşedinte, dar el va muri înainte de
preluarea demnităţii care a revenit lui Jose Sarney. Acesta a luat măsuri pentru a
curma inflaţia şi a impus un regim de austeritate, politică continuată, în linii
generale, şi de noul preşedinte ales în decembrie 1989, Fernando Collor de
Mello.
La 1 ianuarie 1995, funcţia de preşedinte a fost preluată de Fernando
Cardoso, reales la finele lui 1998. El a modificat Constituţia astfel încât un
candidat să nu poată fi ales decât pentru două mandate. Cardoso s-a confruntat
cu o nouă şi puternică criză financiară cu începere din 1999809.
La începutul secolului XXI se poate constata că Brazilia tinde să atingă
statutul de mare putere mondială. Condusă actualmente de o femeie, Dilma

806
Ibidem.
807
Despe rolul complex jucat de Vargas în istoria contemporană a Braziliei vezi
Jens R. Hentschke, Reconstructing the Brazilian Nation: Public Schooling in the
Vargas Era, Baden-Baden, 2007.
808
G. Kerr, op.cit.
809
Cardoso a condus țara între 1995 și 2003. Vezi memoriile sale Fernando
Henrique Cardoso, The Accidental President of Brazil, PublicAffairs, 2006.

364
Rouseff810, Brazilia este membră a grupului BRICS811 care încearcă să fie o
alternativă viabilă pe scena internațională în competiția cu Statele Unite,
Uniunea Europeană sau Japonia. De asemenea, de notat ambiția de a organiza
Jocurile Olimpice de vară din anul 2016.

II.2.3.Chile

Stat neutru pe parcursul primului război mondial, devenit membru al

Societății Națiunilor din 1920, Chile a parcurs pe durata celor două decenii
interbelice un drum oarecum asemănător celorlalte țări din America latină. S-a
remarcat personalitatea lui Arturo Alessandri, om politic liberal, președinte între
1920 și 1924, apoi prmi-ministru între 1932 și 1938812.
În 1942 în fruntea statului a venit Juan Antonia Rios, într-un moment în
care țara alesese neutralitatea încă de la începutul războiului mondial. Guvernul
radical condus de preşedintele Rios (1942 – 1946) a rupt relațiile cu Axa în
ianuarie 1943, alăturându-se puterilor Aliate anul următor.
La încheirea conflictului Chile a devenit membru fondator al Organizaţiei
Naţiunilor Unite. Primele alegeri postbelice, organizate în 1946, au fost câştigate
de Gabriel Videla, susţinut de radicali şi comunişti. Însă, la fel ca în Brazilia,
relaţiile cu Uniunea Sovietică se vor înrăutăţi şi comuniştii vor fi îndepărtaţi din
guvern în aprilie 1947. A urmat scoaterea în afara legii a partidului şi arestarea a
sute de membri în conformitate cu prevederile Legii pentru Apărarea
Democraţiei813.
În deceniile care au urmat, viaţa politică din Chile a fost agitată, fiind
dominată de partidele de centru-dreapta. O schimbare majoră se va produce însă
cu prilejul alegerilor din 1970 când forţele de stânga vor forma o coaliţie,

810
Mandatul primei femei președinte din istoria Braziliei a început la 1 ianuarie
2011.
811
Format din Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud.
812
W. Langer, op.cit., p.1065.
813
Ibidem, p.1253.

365
Uniunea Populară, care îl va desemna pe Salvador Allende candidat prezidenţial.
După o campanie agitată, în care Allende a promovat un program marxist, bazat
pe naţionalizarea industriei, băncilor şi comunicaţiilor, el a obţinut 36,3% din
voturi, faţă de cele 34% ale candidatului dreptei, Jorge Alessandri. La 24
octombrie, Congresul îl alegea drept preşedinte pe Salvador Allende814.
Noul şef al statului a început implementarea unui program socialist, ceea
ce reprezenta o noutate pentru un stat necomunist din emisfera vestică. Măsurile
luate de Allende pentru trecerea în proprietatea statului a industriei de monopol
şi accelerarea reformei agrare, au condus la polarizarea societăţii chiliene. În
1973 tensiunea a crescut, pe fondul creşterii preţurilor şi a crizei alimentare
înregistrându-se greve şi o creştere a violenţei politice, fapt ce a condus ţara spre
haos. Nu trebuie neglijat aici nici rolul „subteran” jucat de Statele Unite,
îngrijorate de perspectiva consolidării unui regim comunist în America latină815.
Pe acest fond, la 11 septembrie 1973, preşedintele Allende a fost ucis în
timpul unei rebeliuni militare, puterea fiind preluată de generalul Augusto
Pinochet816. S-a instaurat dictatura, Congresul fiind dizolvat, partidele politice
desfiinţate şi introdusă cenzura. Totodată, o campanie represivă a vizat oponenţii
noii puteri, fiind arestaţi numai până în 1976 circa 100.000 de cetăţeni, din care
mulţi au „dispărut” fără urmă.
Deşi starea de asediu a fost ridicată în 1978, Pinochet a rămas la putere şi
şi-a consolidat poziţia. A contribuit la aceasta şi rezultatele în plan economic,
mai ales cele până în 1981. Însă, pe fondul recesiunii mondiale, situaţia a
început să se înrăutăţească, astfel că Pinochet va reimpune starea de asediu în
noiembrie 1984. Pe acest fond, mai ales după atentatul nereuşit la viaţa
generalului din septembrie 1986, vor fi luate noi măsuri represive.
În august 1988 starea de urgenţă a fost ridicată, iar în octombrie s-a
organizat un plebiscit privind posibilitatea ca mandatul lui Pinochet să fie extins

814
Ibidem, p.1254.
815
Sun Axelsson, Chili, le dossier noir, Gallimard, 1974.
816
James R. Whelan, Out of the ashes: Life, death and transfiguration of
democracy in Chile, 1833 – 1988, Regnery, 1989.

366
până în 1997. Întrucât 55% din votanţi s-au pronunţat împotriva prelungirii, în
decembrie 1989 au fost organizate primele alegeri libere după lovitura de stat
din 1973. Prin urmare, datorită victoriei candidatului Partidului Democrat
Creştin, Patricio Aylwin, dictatura militară din Chile a luat sfârşit. Noul
preşedinte a iniţiat măsuri vizând redresarea economică a ţării, dar a înfiinţat şi o
comisie de anchetă asupra violării drepturilor omului de către Pinochet.
Interesantă este soarta generalului Augusto Pinochet 817. La 17 octombrie
1998, fostul dictator, în vârstă de 82 de ani, era arestat în Marea Britanie la
cererea justiţiei spaniole. Pinochet era acuzat de uciderea unor cetăţeni spanioli
care se aflaseră în Chile şi intraseră în conflict cu regimul dictatorial. Arestarea
lui Pinochet a declanşat un scandal diplomatic internaţional. La 28 octombrie
1998, Înalta Curte de la Londra se va pronunţa pentru imunitatea generalului,
declarând detenţia ilegală. În urma protestelor declanşate de organizaţii ce apără
drepturile omului şi de rude ale victimelor, o comisie a Camerei Lorzilor va
reveni asupra verdictului cu un vot de trei la doi. Dar şi această decizie va fi
invalidată, datorită faptului că ministrul de interne britanic, Jack Straw, va
dezvălui legăturile strânse dintre lordul Hoffman, unul din cei cinci judecători, şi
organizaţia Amnesty International.
Astfel, după ce autorităţile britanice au constatat că Pinochet era prea
bolnav pentru a face faţă unui proces, fostului dictator i se va permite să se
întoarcă în Chile, în martie 2000. Cu toate eforturile depuse de avocaţii lui
Pinochet, totuşi autorităţile chiliene au declanşat procedurile legale, generalul
fiind acuzat public pentru crimele săvârşite după 1973. Deși plasat în arest la
domiciliu, Pinochet a murit în 10 decembrie 2006, la venerabila vârstă de 91 de
ani, fără a răspunde penal pentru faptele sale.
Aceste succinte observaţii nu fac decât să pună în lumină faptul că viaţa
politică din America latină a fost una agitată în ultima jumătate a veacului trecut.
Numeroase lovituri de stat, răsturnări spectaculoase, crize economice, precum şi
implicarea directă a marilor puteri nu fac decât să confirme aserţiunea.

817
http://pinochet-biography.excathedra.dk/

367
368
 Capitolul III
Asia

III.1. China

Reformele în China sunt legate de numele lui Sun Yat Sen 818, cel care a
condus revoluția burgheză în urma căreia ultimul împărat Pu Yi – în vârstă de
doar cinci ani - a fost înlăturat, fiind proclamată, la 1 ianuarie 1912, Republica.
Deși s-a alăturat Antantei pe parcursul primului război mondial, China a fost
tratată ca o putere de rang secund, iar pe parcursul perioadei interbelice 819
multiplele probleme interne generate de lipsa reformelor au fost accentuate de
agresiunea japoneză din 1931 în urma căreia, un an mai târziu, a fost proclamat
statul marionetă Manchuko.
După invadarea țării în anul 1937, lupta împotriva invadatorului japonez a
fost dusă atât de forţele burgheze ale Gomindanului, conduse de Cian Kai-şi, cât
şi de cele comuniste comandate de Mao Tse-dun. Iniţial, sorţii păreau să încline
de partea Gomindanului în aceast competiție internă mai ales că, aa 13
septembrie 1943, generalul Cian Kai-şi era ales preşedinte al Chinei, păstrând şi
funcţia de comandant al armatei.
Cian Kai-şi (1887-1975)820 preluase conducerea Gomindanului după
moartea lui Sun Yat-sen, în 1925, fiind pe parcursul războiului un simbol al
Chinei în ascensiune. După ce a fost ales preşedinte în 1943, el va anunţa măsuri
de democratizare a vieţii politice. Cu toate acestea, la sfârşitul războiului situaţia

818
Vezi despre această mare personalitate, fondator al Guomindanului, Marie-
Claire Bergère, Sun Yat-sen, Stanford University Press, 2000.
819
Pe larg, Michael Lynch, China: de la Imperiu la Republica Populară, 1900 –
1949, All, 2005, p.35-67.
820
Brian Crozier, The man who lost China, New York, 2009.

369
în China era confuză, în condiţiile în care armata roşie a lui Mao Tse-dun
controla nordul ţării. Henry Kissinger observă această stare de fapt comentând:
„La momentul capitulării Japoniei din 1945, China era devastată și
divizată. Naționaliștii și comuniștii aspirau deopotrivă la autoritatea centrală.
Două milioane de soldați japonezi au rămas pe teritoriul Chinei așteptând
repatrierea. Uniunea Sovietică a recunoscut guvernul naționalist, însă păstrează
mai multe variante deschise, oferind arme Partidului Comunist.”821
La 14 august 1945, premierul guvernului naţionalist T.V. Soong semna un
tratat cu Uniunea Sovietică, obţinând recunoaşterea cabinetului său. În schimb,
Soong era de acord cu independenţa Mongoliei Exterioare şi cu asocierea
Moscovei în calitate de coproprietar al liniei ferate manciuriene pentru o durată
de 30 de ani, precum şi a portului Dairen. Port Arthur devenea bază navală
exclusivă pentru cele două guverne.
După acest succes al forțelor naționaliste, au demarat negocierile dintre
Guomindan și Mao Tse-dun. Discuțiile deschise la 26 august au eşuat rapid, la
11 octombrie, atunci când încep şi luptele pentru Manciuria dintre cele două
părți, pe fondul retragerii trupelor sovietice.
Statele Unite au decis să trimită o misiune de mediere, la 14 decembrie,
condusă de generalul George Marshall822. Astfel, la 10 ianuarie 1946, începeau
negocieri pentru crearea unei noi armate naţionale, a unui guvern de coaliţie şi
adoptarea unei Constituţii. Tratativele se desfăşurau pe fondul unui ascendent al
trupelor naţionaliste conduse de Cian Kai-şi, astfel că atunci când, la 17
februarie, comuniştii au cerut să controleze împreună Manciuria au fost refuzaţi.
În schimb, ca un semnal al consolidării popularităţii sale, guvernul
naţionalist s-a mutat, la 1 mai 1946, de la Chungking la Nanking, la 10
octombrie, Cian Kai-şi fiind reales preşedinte al Chinei. La 15 noiembrie, o
adunare din care comuniştii nu făceau parte îşi începea activitatea adoptând, la
821
Henry Kissinger, Despre China, București, 2012, p.82.
822
Odd Arne Westad, Decisive Encounters: The Chinese Civil War, 1946-1950,
New York, 2003.

370
25 decembrie, o Constituţie prin care erau garantate egalitatea politică şi
drepturile civile. Conducerea era asigurată de yuanul legislativ (parlamentul) şi
yuanul executiv (cabinetul).
Toate aceste măsuri au fost contracarate de decizia lui Mao de a ataca
forţele Gomindanului. Surprinde faptul că el a acţionat atât în ciuda eforturilor
generalului Marshall dar, mai ales, ale lui I. V. Stalin. De altfel, mai târziu,
referindu-se la războiul civil din 1946-1949, Mao spunea că „revoluţia chineză a
învins acţionând în sens contrar voinţei lui Stalin”823.
În faţa degenerării situaţiei, la 29 ianuarie 1947, generalul Marshall s-a
văzut nevoit să renunţe la oficiile de mediator, criticând, în egală măsură,
naţionaliştii şi comuniştii. Pe acest fond, începea declinul militar al trupelor lui
Cian Kai-şi, care devine evident în a doua parte a anului 1947. Armata
Gomindanului pierdea cele mai bune divizii, iar corupţia se generalizase în aşa
măsură, încât echipamente primite de la americani erau vândute către comunişti.
De asemenea, Adunarea naţională adopta o tactică greşită, bazându-se exclusiv
pe ajutorul Statelor Unite, fără a pune accentul pe reforma economică, care nu a
dat rezultate.
În faţa ofensivei masive a armatei maoiste, la 29 martie 1948, Adunarea
naţională de la Nanking critică guvernul pentru maniera în care a purtat războiul,
dar îl realege pe Cian Kai-şi președinte la 19 aprilie, oferindu-i chiar puteri
dictatoriale pe timpul crizei.
Totul părea în zadar pentru tabăra naționaliștilor, evenimentele evoluând
evident în favoarea comuniştilor. La 1 septembrie 1948, Mao Tse-dun anunţa
deja formarea guvernului popular al Chinei de Nord. Urmează succese militare
răsunătoare pe fondul descompunerii armatei naţionaliste. Pe rând, cad Tientsin,
la 15 ianuarie 1949, şi Beijing, la 21 ianuarie, moment în care Cian Kai-şi
demisionează, lăsându-i locul lui Li Tsung-jen, cu intenţia clară de a iniţia

Vezi Lucien Bianco, Les origines de la révolution chinoise, 1915-1949, Paris,

823

1967.

371
negocieri. Tratativele au eşuat însă, la 20 aprilie, când Partidul Comunist a cerut
formarea unui cabinet de coaliţie condus de Mao Tse-dun şi pedepsirea
vinovaţilor de crime de război, în frunte cu Cian Kai-şi.
Înfrângerea fiind evidentă, la 16 iulie 1949, naţionaliştii organizează un
consiliu suprem condus de Cian Kai-şi, care începe să pregătească evacuarea în
insula Taiwan, operaţiune definitivată la 8 decembrie 1949. Totul a fost
precipitat şi de retragerea sprijinului american, la 5 aprilie 1949, fiind publicată
o Carte Albă care anunţa sfârşitul operaţiunii de ajutorare. Înfrângerea în faţa
comuniştilor era atribuită incapacităţii militare, politice şi economice a liderilor
Gomindanului824.
Victoria deplină a comuniştilor s-a oficializat la 1 octombrie 1949. Atunci,
la Beijing, a fost proclamată Republica Populară Chineză, Mao Tse-dun fiind
ales preşedinte al consiliului popular administrativ825, iar Ciu En-lai premier şi
ministru de externe826. Noul guvern a fost recunoscut imediat de Uniunea
Sovietică827, apoi şi de Marea Britanie, la 5 ianuarie 1950. La 8 decembrie 1950,
Adunarea Generală a O.N.U. cerea respectarea independenţei politice a Chinei.
După un lung şi sângeros război de apărare în faţa japonezilor, urmat de
un conflict civil pe măsură, finalmente comuniştii conduşi de Mao Tse-dun şi
Ciu En-lai, în pofida resurselor vădit inferioare celor de care a beneficiat

824
În declaraţia lui Dean Acheson din 5 august 1950 privind poziţia SUA faţă de
China era recunosscută înfrângerea naționaliștilor, guvernul lor fiind considerat
„corupt, reacționar și ineficient.”; http://www.fordham.edu/halsall/mod/1949-
acheson-china.html
825
Născut la 26 decembrie 1893, decedat la 9 septembrie 1976, Mao s-a născut
într-o familie de țărani înstăriți. A intrat de tânăr în mișcarea comunistă și a
condus țara între 1949 și 1976, influențând decisiv istoria acesteia; J.
Palmowski, op.cit., vol.II, p.108-109.
826
Născut în 1898, cu studii în Japonia și Franța, Ciu a fost premierul Chinei
între 1949 și 1976 (a murit la 8 ianuarie 1976), fiind colaboratorul apropiat al lui
Mao; Ibidem, vol.II, p.533.
827
La 16 decembrie 1949, Mao întreprinde prima călătorie în străinătate în mod
simbolic la Moscova; H. Kissinger, op.cit.p.101.

372
Gomindanul, au reuşit să-şi impună supremaţia printr-o tactică adecvată şi o mai
bună cunoaştere a realităţilor Chinei.
Unificarea ţării şi proclamarea Republicii Populare Chineze au creat
condiţii propice pentru depăşirea perioadei de criză generată de lungii ani de
război civil. După 1950 au fost adoptate planuri de reconstrucţie şi luate măsuri
pentru stoparea inflaţiei care, din fericire, au dat rezultate vizibile mai ales în
creşterea economică consistentă. Un rol important l-a avut şi semnarea tratatului
de prietenie, alianţă şi asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică, pe un termen de
30 de ani, la 14 februarie 1950. Documentul era completat de acorduri
economice privind exploatarea în comun a resurselor chineze. Sovieticii se
angajau să trimită şi specialişti care să ajute la reconstrucţia ţării828.
Bunele relaţii dintre cele două superputeri comuniste au fost concretizate
şi în acordul din 11 octombrie 1954 privind evacuarea bazei navale de la Port
Arthur de către unităţile sovietice până în iunie 1955, într-un moment când la
Beijing erau celebraţi cu mare fast cei cinci ani de Republică Populară. De fapt,
erau paşi pe care regimul maoist îi făceau pe calea unui nou tip de relaţii
internaţionale pe care China dorea să le promoveze.
Cu prilejul Congresului VIII al Partidului Comunist Chinez, la 15
septembrie 1956, Mao Tse-dun sublinia de altfel că doreşte relaxarea tensiunilor
dintre state şi făcea referiri inclusiv la raporturile tensionate cu Taiwanul,
susţinut de Statele Unite. La acelaşi forum, premierul Ciu En-lai propunea
adoptarea unui plan de creştere a venitului naţional cu 50% pe parcursul celui
de-al doilea plan cincinal, 1958-1962829.
După 1960 a intervenit însă o răcire accentuată a relaţiilor cu Uniunea
Sovietică, fapt ce a avut repercusiuni importante asupra întregii mişcări
comuniste internaţionale. Întrucât Moscova a sistat ajutorul economic şi militar
acordat Chinei, s-a trecut la atacuri şi critici directe. De altfel, între 1959 și

828
H. Kissinger, op.cit., p.104.
829
Michael Lynch, Republica Populară Chineză după 1949, All, 2004, p.31-38.

373
1962, China a fost lovită de o foamete cumplită830, soldată după unele surse cu
peste 20 milioane de morți831.
Un motiv suplimentar de discordie l-a constituit şi sprijinul acordat de
sovietici Indiei, căreia îi livra avioane în contextul conflictului armat de la
graniţa chino-hindusă din 1962. Toate acestea erau reproşate de conducerea
Partidului Comunist Chinez omologilor sovietici, în termen duri, la 27 februarie
1963.
Pentru a evita situaţia de dependenţă faţă de sprijinul militar sovietic,
China a dezvoltat propriul program nuclear şi, la 16 octombrie 1964, era
detonată prima bombă atomică de fabricaţie chineză. Încercând o iniţiativă
îndrăzneaţă, în contextul căderii lui Hruşciov, între 5 şi 13 noiembrie 1964,
premierul Ciu En-lai a vizitat Moscova. El a încercat să testeze poziţia noi
conduceri a Uniunii Sovietice dar nu a obţinut nici un rezultat datorită
pretenţiilor teritoriale ale Chinei pe care Moscova nu le agrea.
Între 1964 şi 1968, China a fost zguduită de marea revoluţie culturală
proletară, fenomen complex care a influenţat şi alte state comuniste 832. Revoluţia
culturală era efectul divergenţelor cu Uniunea Sovietică, precum şi al opoziţiei
pe care Mao Tse-dun o întâmpina, încă din 1958, la nivelul Biroului Politic.
Totul a început cu un discurs al liderului chinez ţinut la Şanhai la 10 noiembrie
1965. El a atacat dur ideologia burgheză reacţionară şi pe birocraţii din ceea ce
el numea „banda neagră de la Beijing”. După acest semnal, totul a fost precipitat
mai ales că, la 18 aprilie 1966, ziarul armatei populare chineze chema la
înfăptuirea Marii Revoluţii Culturale Socialiste. Aceasta trebuia îndreptată
830
În unele regiuni s-a ajuns chiar la cazuri de canibalism:
„O țărancă neputând să suporte plânsul interminabil al fiicei ei de doi ani
căreia îi era foame, și gândindu-se că astfel îi va curma suferința, a strangulat-o.
Ea i-a dat apoi trupul fetiței soțului ei, cerându-i să-l îngroape. Acesta, înnebunit
de foame l-a pus în oala care fierbea pe foc. Apoi a silit-o pe soția lui să
mămânce din mâncarea făcută…”, Ibidem, p.40.
831
H. Kissinger, op.cit., p.157.
832
Vezi Michael Schoenhals, editor, China's Cultural Revolution, 1966–1969:
Not a Dinner Party, New York, 1996.

374
împotriva membrilor de partid care o luaseră „pe drumul capitalist”. În fapt, era
expresia conflictului deschis la care se ajunsese între Comitetul cu Afaceri
Militare al Partidului şi secretariatul Partidului. Militarii aveau o orientare vădit
antisovietică şi erau conduşi de un apropiat al lui Mao Tse-dun, generalul Liu
Piao, în timp ce de cealaltă parte se afla Deng Xiaoping, acesta militând pentru o
politică moderată, pentru o abordare tradiţională a problemelor de politică
internă şi internaţională.
Aflaţi în ofensivă ideologică, adepţii lui Mao vor prelua, la 1 iunie 1966,
controlul asupra presei de partid iar, după trei zile, importantul Comitet
Municipal de Partid Beijing va avea aceeaşi soartă. Consolidându-şi poziţia, la 1
august, Mao Tse-dun îl va impune pe Liu Piao ca vicepreşedinte. Mai mult, în
numele Partidului anunţa formarea de gărzi roşii care aveau menirea de a-i ataca
pe dizidenţii rămaşi în restul ţării. Formate cu precădere din studenţi, acestea au
declanşat o campanie furibundă, cu atacuri personale şi răfuieli faţă de corpul
didactic, de specialişti şi alte persoane considerate exponente ale vechii gândiri
şi culturi833.
S-a ajuns la formarea unui triumvirat al puterii format din Consiliul de
Stat, condus de premierul Ciu Enlai, Comitetul Militar dirijat de generalul Liu
Piao, şi Comitetul Central Cultural Revoluţionar în care preşedinte era numit, la
22 noiembrie 1966, Cen Po-ta, iar vicepreşedinte Chiang Ching, nimeni alta
decât soţia lui Mao834.
Întrucât dezordinile provocate afectau grav situaţia internă a ţării, însuşi
Mao Tse-dun se vedea nevoit, în ianuarie 1967, să ordone forţelor armate să
menţină ordinea în şcoli, iar Gărzilor Roşii să înceteze atacurile la adresa
oficialilor guvernamentali. Astfel, în 1968 situaţia a început să fie restabilită
gradual, aceasta în ciuda faptului că ciocniri între Gărzile Roşii, pe de o parte, şi

833
M. Lynch, op.cit., p.50-70.
834
M. Schoenhals, editor, op.cit.

375
muncitorii şi ţăranii organizaţi de autorităţile locale pentru a rezista, au mai
continuat sporadic.
Congresul IX al Partidului Comunist Chinez, desfăşurat între 1 şi 24
aprilie 1969, a marcat sfârşitul oficial al revoluţiei culturale şi, totodată, victoria
formală a lui Mao Tse-dun asupra revizioniştilor 835. Componenţa noului Comitet
Central era, la rândul ei, edificatoare consfinţind creşterea rolului militarilor,
care ocupau 40% din locurile Comitetului. Mai mult, generalul Liu Piao era
desemnat în mod oficial drept succesor al liderului partidului. Relevantă pentru
noul climat era declaraţia lui Liu Piao făcută la Congres:
„Mao este cel mai mare învăţător al proletariatului mondial din toate
timpurile.”836
Depăşirea crizei a condus la măsuri de reabilitare, inclusiv instituţionale,
un semn important fiind redeschiderea, la 22 iulie 1970, a Universităţii Singhua
din Beijing închisă de Gărzile Roşii în 1966. Ulterior, în 1973, generalul Liu
Piao îşi va pierde calitatea de succesor oficial a lui Mao, fapt consfinţit la
Congresul X.
În planul relațiilor internaționale ete de remarcat misiunea secretarului de
stat american Henry Kissinger în China, din iulie 1971, care a făcut posibilă
sosirea la Beijing, la 21 februarie 1972, a președintelui american Richard
Nixon837 pentru o vizită oficială care a fost pe drept cuvând caracterizată drept
istorică.
Anul 1976 va consemna dispariţia celor doi lideri incontestabili pe care i-a
avut China încă din octombrie 1949: Ciu En-lai la 8 ianuarie, apoi Mao Tse-dun,
la 9 septembrie. Cum se întâmplă adesea, a izbucnit o luptă pentru putere între
radicali şi moderaţi, ultimii grupaţi în jurul lui Deng Xiaoping, revenit în poziţii
importante de partid după anii grei ai revoluţiei culturale 838. În cele din urmă s-a

835
Despre urmările revoluției culturale vezi M. Lynch, op.cit., p.70-72.
836
W. Langer, op.cit., p.1342.
837
Pe larg, Henry Kissinger, op.cit., p.182-230.
838
M. Lynch, op.cit., p.78-99.

376
ajuns la o soluţie de compromis, fiind ales un lider aflat între cele două facţiuni,
respectiv Hua Guofeng. Una din primele măsuri luate de Hua a fost arestarea
„Bandei celor patru”, formată din văduva lui Mao Tse-dun, Jiang Qiong şi alţi
trei apropiaţi839.
După moartea celor doi lideri istorici, viaţa politică chineză a fost
dominată aproape două decenii de personalitatea lui Deng Xiaoping 840, indiferent
dacă el a ocupat sau nu poziţii oficiale. La Congresul XI al Partidului Comunist
Chinez din august 1977 era consfinţit un triumvirat format din Hua Guofeng,
Deng Xiaoping şi generalul Yi Jiangxyiang, reprezentantul militarilor.
Formula a durat până în 1980, atunci când Deng şi-a impus în posturile
cele mai importante oamenii săi. Zhao Zyiang îl schimba pe Hua Guofeng în
fruntea guvernului, în timp de Hu Yaobang prelua conducerea partidului. În
ianuarie 1987, Hu va demisiona din funcţia de secretar general fiind înlocuit cu
Zhao Zyiang. De altfel, Congresul XIII al partidului din octombrie 1987 va
marca triumful deplin al aripii Deng prin numirea lui Li Peng ca prim-ministru
în calitate de reprezentant al unei aripi mai tinere.
Tumultuosul an 1989 va afecta şi China. După vizita pe care Mihail
Gorbaciov o va întreprinde la Beijing, în aprilie 1989, a urmat manifestaţia
studenţilor din Piaţa Tien An Men 841. La 4 iunie, demonstranţii ocupau centrul
oraşului, provocând intervenţia brutală a forţelor represive. S-au înregistrat mii
de morţi, iar momentul a condus la izolarea pe plan internaţional a regimului.
Incapabil să stăpânească situaţia, Zhao Zyiang şi-a dat demisia, fiind schimbat în
fruntea partidului de Jiang Zemin. Totuşi, abia în ianuarie 1990 va fi ridicată
legea marţială.

839
Ibidem, p.91.
840
Născut în august 1904, Deng și-a făcut studiile universitare în Franța, după
care s-a întors în țară și a intrat în Partidul Comunist. A murit la 19 februarie
1997; J. Palmowski, op.cit., vol.I, p.259-260.
841
Philip J. Cunningham, Tiananmen Moon: Inside the Chinese Student Uprising
of 1989, Rowman and Littlefield, 2010.

377
 La 19 februarie 1997 a murit Deng Xiaoping şi odată cu aceasta s-a
încheiat o nouă fază din istoria comunismului chinez. Sfârşitul de mileniu va
consemna paşi importanţi spre reunificarea ţării. După ce Hong Kong şi Macao
au revenit în graniţele statale, din 2001 au fost reluate şi relaţiile cu Taiwanul.
Conducerea de la Beijing a început aplicarea unui concept absolut nou, sintetizat
în formula „o ţară, două sisteme”842. Cu alte cuvinte se urmăreşte păstrarea
ideologiei comuniste, dar cu trecerea economiei spre una deschisă, de piaţă.
Primele rezultate au început deja să se vadă, fiind sensibile în ceea ce priveşte
deschiderea spre exterior şi creşterea nivelului de trai.
La începutul noului mileniu, China rămâne o ţară a cărei evoluţie poate
aduce încă numeroase surprize, interesant fiind şi felul în care modelul comunist
chinez va găsi căile de dezvoltare într-un context internaţional mult mai complex
decât cel din anii războiului rece. La Congresul XVIII al Partidului Comunist
Chinez din 2002, Jiang Zemin a cedat poziția de lider suprem lui Hu Jintao843.
Sub conducerea acestuia China a reușit să obțină rezultate cre o plasează
în rândul marilor puteri, inclusiv la nivel de imagine prin organizarea Jocurilor
Olimpice de vară din 2008 la Beijing. Se vorbește chiar despre faptul că
economia chineză tinde să o depășească pe cea americană, beneficiind de două
mari atuuri: mâna de lucru ieftină și posibilitatea reglării factorului economic
prin intervenția puterii politice.
Ultimii ani au adus și schimbări la vârful partidului – stat. Hu Jintao a fost
înlocuit la 15 octombrie 2012 în funcția de secretar general al partidului de către
Xi Jinping, care la data preluării demnității nu împlinise încă 50 de ani, fiind
considerat liderul celei de-a cincea generații din conducerea comunistă.

842
Formula a fost lansată de Deng Xiaoping în perspectivă revenirii Hong Kong-
ului la China, fiind apoi încercată la nivelul întregii țări. Vezi o analiză la
http://www.scmp.com/news/hong-kong/article/1529167/full-text-practice-one-
country-two-systems-policy-hong-kong-special
843
Vezi o prezentare a noului lider în numărul din 5 ianuarie 2009 al revistei
americane „Newsweek”.

378
III.2. Japonia

În primul război mondial Japonia a participat la lupte alături de Antantă,

numărându-se deci printre statele învingătoare. Cu toate acestea, deşi şi-a
consolidat poziţia în Extremul Orient, clasa politică niponă era nemulţumită de
rolul minor ce i-a fost rezervat de Marele Puteri după victoria finală. Într-un fel
era reeditată, păstrând proporţiile, situaţia Italiei, astfel că nu a fost o mare
surpriză intrarea Japoniei în rândul statelor nemulţumite de statutul lor.
Marea majoritate a populaţiei era afectată de criza economică în care se
cufundase Japonia după câteva decenii de creştere şi de afirmare în plan
internaţional, în special agricultura având puternice reminiscenţe feudale mai
ales ca manieră de organizare. De aceea, se explică problemele legate de
producţia mică de orez care a afectat nivelul de trai – în august 1918 va avea loc
chiar o puternică răscoală la care participă circa zece milioane de ţărani - la
începutul celui de-al treilea deceniu al secolului XX. La aceste dificultăţi se vor
adăuga şi cele generate de puternicul cutremur din 1 septembrie 1923 care a
cauzat moartea a peste 150.000 de persoane844.
Este perioada în care începe să se manifeste şi o formă de fascism
specifică Japoniei. Exponentul principal al orientării de extremă dreaptă era Kita
Ikki, cel care îşi publicase cartea de căpătâi încă din 1919, Proiect general de
reconstrucţie a Japoniei, susţinând superioritatea rasei galbene. El se baza în
principal pe ţărănime, clasa socială cea mai tradiţionalistă şi cea mai numeroasă,
totodată. Pentru realizarea idealurilor sale, Kita Ikki făcea apel la împărat,
sfătuindu-l să ia măsuri pentru încredinţarea puterii militarilor, prin suprimarea
Constituţiei şi dizolvarea Parlamentului. Alături de Kita Ikki se vor remarca şi
alte grupări cu caracter fascist şi, deşi nu se va ajunge la o coagulare a acestora,
ele vor influenţa viaţa politică japoneză.

844
W. Langer, op.cit., p.1124-1125.

379
 După moartea împăratului Yoshihito, la 25 decembrie 1926, va începe
domnia lui Hirohito, care marca în conformitate cu tradiţia niponă o nouă eră,
Showa845. Aceasta va fi puternic influenţată de tendinţele grupurilor militariste şi
imperialiste de a se impune în viaţa politică, dornice să-şi extindă controlul
asupra statelor din zona Pacificului. Noile aspiraţii vor fi puse în practică de
guvernul condus de generalul Giichi Tanaka, susţinut de unul din partidele
importante ale ţării, Seiyukai. Venit la putere în aprilie 1927, Tanaka va demara
o politică activă, el fiind adeptul intervenţiei militare în China, spre deosebire de
fostul premier, Shidehara care urmărise expansiunea pe cale paşnică a Japoniei.
Noua orientare politică este cuprinsă în Memorandumul Tanaka,
document prezentat împăratului Hirohito la 25 iulie 1927. Generalul dorea ca
puterea Japoniei să crească printr-o politică de sânge şi fier, expansiunea în
detrimentul Chinei fiind urmărită chiar cu riscul intrării într-un conflict direct cu
Statele Unite ale Americii:
„Pentru protecţia noastră proprie şi aceea a altora, Japonia n-ar putea
înlătura dificultăţile în Asia Orientală decât în cazul când ar adopta o politică de
sânge şi sabie. Dar punând în practică această politică va trebui să facem faţă
Statelor Unite, pe care China – a cărei politică este de a combate otrava cu
otravă –le va întoarce în contra noastră. Pe viitor dacă vroim să controlăm
China, va trebui înainte de toate să strivim StateleUnite, cum am făcut cu Rusia
în trecut. Dar ca să cucerim China va trebui să cucerim întâi China şi
Mongolia. Pentru cucerirea lumii întregi, cucerirea Chinei este o condiţie
prealabilă. Dacă parvenim să cucerim China, celelalte ţări din Asia şi Marea de
la Sud se vor teme şi ni se vor supune. Din acest moment lumea întreagă va
vedea că Asia Orientală ne aparţine şi nu vor mai îndrăzni să ne violeze
drepturile. Acesta este proeictul pe care ni l-a lăsat împăratul Meiji şi a cărui
realizare este esenţială existenţei noastre naţionale.

Vezi pentru o analiză mai largă Constantin Bușe, Zorin Zamfir, Japonia. Un
845

secol de istorie, 1853 – 1945, București, 1990.

380
 Tratatul celor nouă puteri este în întregime o expresiune a spiritului de
rivalitate comercială. Este intenţia Angliei şi Americii să strivească influenţa
noastră în China sub greutatea avuţiilor lor. Reducerea înarmărilor care s-a
propus nu este decât un mijloc de a limita puterea noastră militară, făcând
imposibilă cucerirea Chinei. Pe de altă parte, resursele Chinei vor fi în întregime
la dispoziţia lor…”846.
Totuşi, treptat, Tanaka a pierdut sprijinul suveranului, iar evoluţiile
potrivnice din Manciuria vor conduce la căderea guvernului pe care-l conducea
la 1 iulie 1929.
Acţionând conform prerogativelor sale, Hirohito va acorda demnitatea de
premier liderului partidului Minseito, celălalt mare partid politic japonez,
Hamaguchi Osaki. Noul premier va schimba linia politică externă, readucându-l
pe baronul Shidehara în fruntea diplomaţiei. În plan intern, el se va confrunta cu
efectele crizei economice, niponii lovindu-se în special de probleme în două
domenii tradiţionale, producţia de mătase şi cea de orez. Era creat astfel climatul
propice pentru discursul şi acţiunea forţelor extremiste, cei trei milioane de
şomeri fiind o excelentă masă de manevră. Victimă a acestor cercuri a căzut
chiar premierul Hamaguchi Osaki, rănit grav în urma unui atentat la 14
noiembrie 1930, care îşi va pierde viaţa în urma acestor răni la 26 august 1931.
În anii marii crize, mai precis în septembrie 1930, un grup de militari din
Tokio vor pune bazele organizaţiei secrete Societatea cireşului (Sakura kai),
liderul mişcării fiind locotenent-colonelul Kingoro Hashimoto. Gruparea îşi
propunea să acţioneze prin mijloace violente împotriva principalelor partide
burgheze, Seiyukai şi Minseito, sperând că astfel vor impune o nouă epocă de
strălucire pentru Japonia în era Showa. Trebuie remarcat faptul că alături de

Vezi textul la Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Președinția

846

Consiliului de Miniștri, Serviciul Special de Informații, dosar 16/1935, f.38-96.

381
Societatea cireşului acţionau alte grupări de extremă dreaptă, numărul lor
depăşind 200847.
Pe plan extern, prima victimă a fost China vecină, în urma agresiunii din
Manciuria şi a proclamării statului Manchuko (18 februarie 1932), guvernul de
la Tokio luând măsura de a se retrage de la Liga Naţiunilor la 27 mai 1933,
obţinând astfel o mai mare libertate de acţiune.
După revolta tinerilor ofiţeri din 26 februarie 1936848, atunci când au fost
asasinaţi contele Saito şi ministrul de finanţe Tokahashi, 17 rebeli fiind
condamnaţi la moarte, la 9 martie s-a format guvernul Koki Hirota. Cabinetul
era clar dominat de militari, care şi-au impus punctul de vedere mai ales în
privinţa unei linii politice externe mai dure. În urma alegerilor de la 30 aprilie
1937, prinţul Fummimaro Konoye va forma un guvern de uniune naţională,
fostul premier Hirota deţinând portofoliul de externe, în timp ce ministru de
război era Sugiyama. La 7 iulie începea atacul împotriva Chinei, o continuare a
acţiunii din Manciuria, într-un moment în care economia japoneză trecuse deja
masiv pe producţia de război. De altfel, în martie 1938 era decretată mobilizarea
generală, moment cu profunde semnificaţii. Prin controlul total pe care
autorităţile îl aveau pe baza acestei legi putem afirma că statul totalitar îşi intra
în drepturi depline.
La izbucnirea conflictului dintre Germania şi Polonia, guvernul condus de
generalul Abe a anunţat că se va menţine pe o poziţie de neutralitate
condiţionată, prioritară fiind soluţionarea favorabilă a conflictului cu China. Mai
mult, noul premier desemnat de împărat în ianuarie 1940, amiralul Yonai, era
adeptul ideii potrivit căreia ţara sa îşi putea realiza planurile din Extremul Orient
fără ajutorul Germaniei, el fiind unul dintre adversarii alianţei cu Berlinul.
Totuşi, niponii se vor asocia cu Hitler şi Mussolini la 27 septembrie 1940,
necesităţile ce decurgeau din buna conducere a războiului prevalând. Potrivit
847
Meirion Harries, Soldiers of the Sun: The Rise and Fall of the Imperial
Japanese Army, New York, 1994.
848
W. Langer, op.cit., p.1126.

382
articolului 2 al Pactului, Germania şi Italia recunoşteau dreptul Japoniei de a
crea o „nouă ordine în marele spaţiu răsăritean asiatic”.
Vizita ministrului de externe Yosuke Matsuoka în Europa849 va fi un bun
prilej şi pentru încheierea unui tratat de neutralitate cu Uniunea Sovietică, la 13
aprilie 1941. Potrivit documentului valabil pentru o perioadă de cinci ani, cele
două mari puteri se angajau să-şi respecte reciproc integritatea teritorială. Pactul
se va dovedi extrem de util pentru Stalin care a evitat, după declanşarea planului
Barbarossa, un război pe două fronturi.
Atacul asupra Uniunii Sovietice a declanşat puternice controverse la
Tokio între ministrul de externe Matsuoka şi premierul Konoye, primul fiind
adeptul intrării în război alături de Hitler. Decizia finală va fi adoptată la
conferinţa imperială din 2 iulie 1941, atunci când a fost adoptat un program ce
viza crearea „sferei de co-prosperitate a Marii Asii Orientale”. Practic, prevala
continuarea războiului cu China şi extinderea conflictului spre sud, Japonia
păstrându-şi neutralitatea faţă de conflictul germano-sovietic, fără a fi însă
exclusă varianta unei intervenţii în anumite condiţii850.
La 16 octombrie 1941, prinţul Konoye era forţat să-şi prezinte demisia,
fiind înlocuit cu fostul ministrul de război, generalul Hideki Tojo. Adept deschis
al atacării Statelor Unite acesta va impune trecerea la planificarea unui atac
decisiv, care se va produce la 7 decembrie 1941, momentul din care cele două
mari tabere erau pe deplin conturate. Era o victorie a cercurilor militariste care
va fi scump plătită de japonezi în doar câţiva ani.
După victoria Aliaţilor în Europa, Japonia rămânea ultima putere a fostei
Axe care refuza să capituleze. În consecinţă, efortul americanilor pentru a o
scoate din război cât mai rapid a crescut. Statele Unite se confruntau cu o
rezistenţă dusă la extrem, fanatică, concretizată în atacurile disperate cu caracter
sinucigaş ale celebrilor kamikadze. Pentru a da lovitura decisivă s-a decis
849
John Dower, Embracing Defeat: Japan in the Wake of World War II, New
York, 1999.
850
Pe larg, C. Bușe, Z. Zamfir, op.cit.

383
atacarea directă a arhipelagului nipon, decada 10 - 19 iulie fiind hotărâtoare. La
10 iulie, capitala Tokyo a fost ţinta a o mie de bombardiere americane, în timp
ce la 19 iulie se reuşea scufundarea vaselor japoneze din golful Tokyo. Astfel, la
26 iulie, Statele Unite, Marea Britanie şi China au cerut capitularea
necondiţionată a Japoniei.
Întrucât niponii continuau să reziste, după încheierea lucrărilor
Conferinţei de la Potsdam a urmat ceea ce istoriografia numeşte „săptămâna
dezastruoasă a Japoniei”, 6 - 14 august 1945. La 6 august, Hiroshima devine
primul oraş atacat cu o bombă atomică, fiind urmat de Nagasaki, la 9 august.
Între timp, la 8 august, Uniunea Sovietică declara război Japoniei şi intra cu
trupele în Manciuria. Sub impresia năucitoare a atacurilor nucleare, la 10 august,
guvernul nipon s-a arătat dispus să capituleze cu condiţia ca împăratul Hiro Hito
să-şi menţină tronul. După patru zile termenii armistiţiului erau acceptaţi la
Tokyo851.
Teritoriul japonez a fost ocupat de către armata americană care s-a instalat
în centrele strategice, trecând la dezarmarea trupelor imperiale. În mod formal,
capitularea a fost semnată la bordul vasului U.S.S. Missouri, în rada golfului
Tokyo, la 2 septembrie 1945. Astfel încetau ostilităţile celui de-al doilea război
mondial.
După capitulare, controlul efectiv asupra Japoniei a fost preluat de
generalul Douglas MacArthur în calitatea lui de Comandant Suprem al Puterilor
Aliate. MacArthur a promovat o politică independentă pentru demilitarizarea şi
refacerea Japoniei852. A ales formula de a păstra guvernul japonez în structura
consacrată, sub conducerea premierului Kijuro Shidehara. Totodată, generalul a
emis un număr de decizii prin care a restaurat libertăţile civile, a eliberat

851
Michael Molasky, The American Occupation of Japan and Okinawa:
Literature and Memory, New York, 1999.
852
Andrew Gordon, A modern history of Japan. FromTokugawa Times to the
present, Oxford University Press, 2013.

384
deţinuţii politici, a desfiinţat poliţia secretă şi a abolit rămăşiţele legislaţiei
feudale din agricultură.
MacArthur853 a promovat şi măsuri împotriva celor care au fost exponenţi
activi ai naţionalismului nipon agresiv, inclusiv intelectuali şi oameni de afaceri,
cifra totală a celor implicaţi fiind de circa 1,5 milioane. În paralel, un tribunal
internaţional a judecat marii criminali de război, la 12 noiembrie 1948, generalul
Hideki Tojo, împreună cu alţi şase colaboratori fiind condamnat la moarte.
O atenţie deosebită a fost acordată statutului monarhiei. Americanii l-au
tolerat pe Hiro Hito pe tron, dar au promovat imaginea unui suveran modern şi
nu pe cea întipărită în mentalul japonez potrivit căreia împăratul era de natură
divină. De altfel, la 1 ianuarie 1946, Hiro Hito a recunoscut public acest fapt.
La 10 aprilie 1946 au avut loc primele alegeri postbelice. Ele au fost
câştigate partidele moderate, şi la 16 mai Shigeru Yoshida forma guvernul. Tot
acum a fost votată şi o nouă Constituţie, la 3 noiembrie 1946854. Pe lângă
asigurarea drepturilor individuale şi a principiului autoguvernării, reţine atenţia
faptul că atributul suveranităţii trecea de la împărat către popor.
Anii 1947 - 1948 au fost marcaţi de frământări şi instabilitate politică. În
schimb, în plan economic au fost operate măsuri vizând reforma. Acestea s-au
introdus însă lent, refacerea fiind dependentă de ajutorul american. De aici au
rezultat valuri de nemulţumire care l-au determinat de generalul MacArthur să ia
măsuri pentru limitarea grevelor. Mai mult succes a avut reforma agrară care a
produs, în timp, efectele scontate, considerate de mulţi analişti chiar
spectaculoase, conducând la dezvoltarea pieţei interne şi influenţând cererea de
mărfuri.
Încheierea păcii cu Japonia a însemnat şi sfârşitul de jure al ocupaţiei
străine. După ce Moscova a propus încheierea unui tratat între Tokyo, pe de o
parte, şi Uniunea Sovietică, China, Marea Britanie şi Statele Unite, pe de alta,

853
W. Langer, op.cit., p.1344.
854
Ibidem, p.1345.

385
ofertă respinsă de Washington, a fost convocată o conferinţă de pace la San
Francisco. Aceasta a fost prefaţată de negocierile începute la 29 ianuarie 1951 de
premierul nipon Shigeru Yoshida şi John Foster Dulles, partea japoneză
solicitând insulele Ryu Kyu, inclusiv Okinawa, precum şi Kurilele de la Uniunea
Sovietică.
Desfăşurată între 4 şi 8 septembrie 1951, întrunirea s-a încheiat prin
semnarea tratatului dintre Japonia şi alte 48 de state, cu excepţia guvernelor
comuniste de la Moscova şi Beijing care l-au boicotat. Potrivit prevederilor
documentului, niponii pierdeau posesiunile coloniale, beneficiind în schimb de
renunţarea plăţii reparaţiilor. Reînarmarea Japoniei era permisă, fiind stipulată şi
încheierea ocupaţiei străine855.
Tot la San Francisco, la 8 septembrie 1951, Statele Unite au încheiat un
acord mutual cu Japonia potrivit căruia americanii erau singura putere ce putea
păstra baze militare pe teritoriul arhipelagului nipon pe termen nelimitat. Cu
toate că rezultatele reconstrucţiei s-au văzut mai greu decât în alte state învinse,
economia revenindu-şi într-un ritm lent, în primii ani postbelici au fost puse
bazele viitoarei explozii industriale a Japoniei. În acest context, rolul jucat de
generalul Douglas MacArthur trebuie subliniat.
La 28 aprilie 1952, Japonia încheia un tratat cu Taiwanul, document ce
punea capăt formal războiului din Pacific. La 5 august, cele două state reluau şi
relaţiile diplomatice.
Viaţa politică a fost dominată în primii ani postbelici de Partidul Liberal
condus de premierul Shigeru Yoshida, fapt demonstrat şi la alegerile din 1
octombrie 1952, atunci când liberalii şi-au asigurat 240 din cele 466 de locuri
ale Dietei. Această dominaţie va fi întreruptă de alegerea liderului nou
înfiinţatului Partid Democrat, Ichiro Hatayama, în fruntea guvernului, la 9
decembrie 1954. El avea misiunea clară de a organiza noi alegeri, care s-au

855
Theodore de Bary, Carol Gluck, Arthur L. Tiedemann, Sources of Japanese
tradition, vol.II, Columbia University Press, 2005, p.1071-1072.

386
desfăşurat la 27 februarie 1955. Partidul lui Hatayama a câştigat scrutinul, iar la
15 noiembrie se va produce fuziunea liberalilor cu democraţii, rezultând Partidul
Liberal Democrat care, la rândul lui, va domina o lungă perioadă scena politică
de la Tokyo856.
În paralel cu strângerea relaţiilor cu Statele Unite, Japonia a avut în vedere
şi normalizarea raporturilor cu Uniunea Sovietică. La 19 octombrie 1956, a fost
semnată o declaraţie comună de către cele două state prin care se punea capăt
celor 11 ani de război. Deşi problema Insulelor Kurile a rămas în suspensie, un
progres însemnat l-a constituit stabilirea de relaţii diplomatice între cele două
ţări şi asigurarea sprijinului Moscovei în vederea admiterea Japoniei în rândul
statelor membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite. Linia bunelor raporturi a
continuat şi, în martie 1967, era semnat un protocol ce permitea ridicarea cu
16% a schimburilor comerciale bilaterale. La aceasta s-au adăugat deschiderea
liniilor aeriene directe dintre Uniunea Sovietică şi Japonia, din aprilie, şi acordul
pentru cooperarea ştiinţifică şi tehnologică din 23 iunie857.
Japonia a reuşit să uimească întreaga lume datorită creşterii economice
absolut miraculoase. Astfel, după 1960, arhipelagul nipon va deveni cel mai
important importator de resurse primare pe plan mondial, iar în 1964 rata
înregistrată de Tokyo era deja cea mai înaltă din lume. Pe acest fond s-a
înregistrat mărirea semnificativă a exporturilor, un rol demn de consemnat
avându-l şi acordul comercial cu China, semnat tot în 1964. Remarcabil este că
Japonia a reuşit decenii în şir să menţină un ritm înalt al creşterii economice
devenind, din acest punct de vedere, o mare putere mondială. O confirmare a
venit şi prin lansarea primului satelit orbital nipon în februarie 1970858.
Cu începere din 1980 viaţa politică va deveni mai agitată, schimbările de
guvern fiind mai frecvente, ele fiind dublate şi de cazuri celebre de corupţie ale
unor politicieni de rang înalt. După decesul premierului Masayoshi Ohira, în
856
W. Langer, op.cit., p.1345-1346.
857
A. Gordon, op.cit.
858
Ibidem.

387
iunie 1980, în fruntea cabinetului va fi numit Zenko Suzuki, care va încerca să ia
măsuri pentru consolidarea executivului. Dar, în octombrie 1983, un puternic
scandal va afecta clasa politică japoneză datorită condamnării fostului prim-
ministru Kakuei Tanaka pentru corupţie.
În ianuarie 1989 a încetat din viaţă împăratul Hiro Hito, dinastia fiind
continuată de Akihito859. Începea, potrivit tradiţiei japoneze, era Heisei. Dar, nici
sub noile auspicii nu au lipsit scandalurile la cel mai înalt nivel. Un caz celebru
l-a constituit premierul Morihiro Hosokawa care, în aprilie 1994, a fost nevoit să
demisioneze în urma acuzaţiilor de corupţie.
Alegerile din 20 octombrie 1996 au readus la putere Partidul Liberal
Democrat860. Primul ministru Hashimoto Ryutaro va promite chiar o revizuire a
sistemului social şi economic japonez, încă din ianuarie 1997, dar el se va
dovedi incapabil să-şi pună în aplicare planurile, fiind chiar nevoit să
demisioneze, în iulie 1998, pe fondul stagnării economice.
Conducerea guvernului a fost asumată de ministrul de externe Obuchi
Keizo care, pe fondul crizei cu care se confrunta alianţa tripartită de la
conducerea ţării, dublată de problemele generate de erupţia vulcanului Mont
Usu din Insula Hokkaido, a intrat în comă. A revenit fostului secretar general al
Partidului Liberal Democrat, Yoshiro Mori, misiunea de a prelua gestiunea
cabinetului. Rezultatele scrutinului electoral din iunie 2000 au confirmat poziţia
lui Mori în fruntea guvernului dar, după o serie de eşecuri ale administraţiei, în
aprilie 2001, prim-ministru va deveni Junichiro Koizumi care va conduce trei
cabine succesive până în 2006.
După Koizumi a urmat o perioadă de instabilitate. În martie 2011 urmare
a unui puternic cutremur de pământ, arhipelagul nipon este lovit de un puternic
tsunami. Este și anul cu primul deficit comercial după 1963. Premierul Naoto

859
Născut la 23 noiembrie 1933.
860
Pentru istoria ultimelor decenii vezi A. Gordon, op.cit.

388
Kan este forțat să demisioneze ca urmare a proastei gestionări a situației create
în urma tsunami-ului.
Din decembrie 2012 în fruntea guvernului se află Shinzo Abe, care avea
să se confrunte în noiembrie 2014 cu efectele unei crize economice în urma
căreia țara intră în recesiune. Totuși, o lună mai târziu, el este reconfirmat ca
prim-ministru.
Japonia celei de-a doua părţi a secolului XX rămâne una care a oferit o
lecţie despre un popor harnic şi organizat, care a ştiut să depăşească înfrângerea
suferită în război şi efectele ocupaţiei. Exploatând la maxim resursele limitate
ale arhipelagului nipon, japonezii au reuşit să se impună pe numeroase planuri,
fiind în avanposturi mai ales în privinţa dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei de vârf.
Modelul economic japonez va face prozeliţi în Asia de Est, cele mai
semnificative exemple fiind Coreea de Sud, Taiwanul şi Singapore.

III.3. India

„Perla coroanei britanice”, India, aspira la obţinerea independenţei la

finele celui de-al doilea război mondial, la fel ca alte state din zonă, dar era
confruntată cu o problemă suplimentară, cea a tensiunilor dintre hinduşi şi
musulmani. Rezolvarea acestora, ca şi pregătirea proclamării independenţei, au
fost sarcinile principale ale mareşalului Wavell, vicerege între 1940 şi 1947.
Neînţelegerile dintre hinduşi şi musulmani au condus, de altfel, şi la
eşuarea lucrărilor Conferinţei întregii Indii, la 29 iunie 1945861. Căutând o soluţie,
autoritatea britanică a organizat alegeri pentru adunarea legislativă centrală, la
27 decembrie, cele mai multe locuri obţinând, previzibil, Partidul Congresului
Indian şi Liga Musulmană.
La 14 martie 1946, Marea Britanie îşi anunţa disponibilitatea de a acorda
independenţa totală Indiei. Negocierile care au loc între englezi, pe de o parte, şi

861
W. Langer, op.cit., p.1312.

389
liderii indieni, pe de alta, între martie şi iunie 1946, vor eşua însă datorită
aceloraşi neînţelegeri dintre Partidul Congresului şi Liga Musulmană. În aceste
condiţii, Mohammad Ali Jinnah, liderul musulmanilor, a propus separarea
coreligionarilor săi într-un nou stat, Pakistan, luând decizia de a trece la acţiuni
directe pentru atingerea obiectivului.
Sarcina de a asigura proclamarea independenţei celor două state, India şi
Pakistan, a revenit ultimului vicerege britanic, lordul Mountbatten, care a deţinut
demnitatea între 20 februarie şi 15 august 1947. La 3 iunie, el anunţa un nou
plan pentru împărţirea dominionului în India şi Pakistan, obţinând acordul Ligii
Musulmane 9 iunie şi al Partidului Congresului şase zile mai târziu.
La 5 iulie, în Parlamentul britanic era votată legea pentru independenţa
Indiei, formându-se două dominioane: India şi Pakistan. Dominaţia engleză lua
sfârşit, cele două noi state fiind admise în Commonwealth. La 15 august s-a
proclamat oficial independenţa Indiei, dar separarea de Pakistan s-a produs cu
înregistrarea unor acte teribile de violenţă, cu precădere în Punjab. Totuşi, până
în septembrie, circa două milioane de refugiaţi au fost schimbaţi între cele două
ţări care, la 21 septembrie, vor încheia un acord prin care se declarau gata să
îndepărteze toate cauzele conflictului.
Dominionul India a fost inaugurat oficial în capitala Delhi, la 15 august
1947862. Pandit Jawaharlal Nehru era proclamat prim-ministru, iar lordul
Mountbatten, guvernator-general. Majoritatea statelor indiene au aderat la noul
dominion însărcinându-l cu funcţiile de apărare, externe şi comunicaţii,
păstrându-şi în schimb suveranitatea şi privilegiile locale. Excepţie au făcut
Hyderabad, Kashmir şi Junagadh.
Ulterior, la 26 octombrie, Kashmirul era admis în Uniunea Indiană,
ajungându-se la conflict armat cu Pakistanul, întrucât în Kashmir trăia o

Michel Foucher, editor, Michel Bruneau, François Durand Dastè, Gilles

862

Lepesant, Phillippe Pelletier, Asies nouvelles, Belin, 2002, cap.5.

390
majoritate musulmană. La 9 noiembrie, s-a instalat controlul administrativ şi
asupra statului Junagadh.
Integrarea statelor indiene s-a realizat printr-un efort desfăşurat în 1948 şi
1949, prin formarea unor uniuni regionale de state a căror conducători renunţau
la independenţă pentru a-şi păstra, în schimb, anumite avantaje tradiţionale şi
proprietatea privată. Eforturile au fost umbrite de climatul de violenţă căruia i-a
căzut victimă Mahatma Gandhi863, conducătorul istoric al Partidului Congresului,
asasinat de un hindus fanatic, la 30 ianuarie 1948.
La 13 septembrie 1948, forţele hinduse au invadat statul Hyderabad care
continua să refuze să se alăture Uniunii, după numai patru zile acesta capitulând.
Şi conflictul din Kashmir şi-a găsit o rezolvare în urma medierii Organizaţiei
Naţiunilor Unite, la 1 ianuarie 1949 încheindu-se un acord între India şi Pakistan
privind încetarea focului în regiune.
Noile realităţi au fost consfinţite de Constituţia adoptată de Adunarea
constituantă, la 26 ianuarie 1949. India devenea republică federală, cu toate că
regalitatea era încă recunoscută ca simbol al apartenenţei la Commonwealth.
Inaugurarea oficială a Republicii India s-a produs la 26 iunie 1950, când a
început şi mandatul preşedintelui Rajendra Prasat.
În privinţa Pakistanului864, bazele statului au fost puse pe principiile Ligii
Musulmane. Tot la 15 august 1948 era inaugurat Dominionul Pakistan, în frunte
cu Liaqat Ali Khan, prim-ministru, şi Mohammad Ali Jinnah, guvernator-
general. Noul stat reunea provinciile islamice ale Indiei britanice, cu un teritoriu
mai mic, dar dens populat la gurile Gangelui.
Cu toate că problema Kashmirului a rămas un motiv de tensiune între
India şi Pakistan, totuşi fricţiunile dintre cei doi vecini s-au redus semnificativ
după semnarea Pactului de la Delhi, la 8 aprilie 1950.

863
Despre marea personalitate a lui Gandhi s-a scris foarte mult, vezi, de
exemplu Judith Margaret Brown, Gandhi: Prisoner of Hope, Yale University
Press, 1991.
864
W. Langer, op.cit, p..1316.

391
 Figura politică dominantă a Indiei, după proclamarea independenţei, a fost
Jawaharlal Nehru865, prim-ministru între 1950 şi 1964. În calitate de lider
necontestat al Congresului Naţional Indian, el a promovat o politică economică
menită să asigure independenţa internă şi să ridice standardul de viaţă al
populaţiei, în timp ce în plan extern a fost adeptul unei poziţii de echilibru în
lupta dintre marile puteri, concretizată în mişcarea de nealiniere.
După ce India a fost lovită în 1950 de mai multe dezastre naturale,
inclusiv o serie de cutremure catastrofale în Assam, s-a declanşat o puternică
foamete. Pentru depăşirea crizei, Nehru a apelat la ajutorul Statelor Unite dar,
din 1951, a încercat să ia măsuri pentru controlarea naşterilor, sperând ca astfel
să limiteze fenomenul creşterii populaţiei.
În planul relaţiilor internaţionale, India a avut o poziţie de echilibru, însă
s-a şi confruntat cu o serie de tensiuni în raporturile cu vecinii. Astfel, datorită
problemei Tibetului invadat de armatele chineze, în octombrie 1950 guvernul de
la Delhi va trimite o notă puternicului vecin, în care îşi exprima regretul pentru
escaladarea conflictului. De asemenea, Nehru va fi unul din actorii principali ai
Conferinţei de la Bandung din aprilie 1955 la care au participat 29 de state
nealiniate, după cum, în contextul crizei Suezului din anul următor el se va
întâlni cu Tito şi Nasser. Toate aceste iniţiative puneau în lumină credinţa lui
Jawaharlal Nehru potrivit căreia India putea mobiliza forţele politice capabile să
pună la lucru o a treia cale, lucru de o mare importanţă dacă ne gândim la faptul
că totul se petrecea în plin război rece.
După moartea lui Jawaharlal Nehru866, din 1967 în fruntea guvernului se va
remarca unica sa fiică, Indira Gandhi867. Deşi va fi înlocuită în 1977, după o
tentativă eşuată a opoziţiei de a o schimba în 1975, Indira Gandhi va reveni ca
prim-ministru în 1980. Cariera ei politică a fost curmată de un asasinat comis de

865
J. Palmowski, op.cit., p.187-188.
866
Survenită la 27 mai 1964.
867
J. Palmowski, op.cit., vol.I, p.343-344.

392
un fanatic sikh în 1984. Păstrând tradiţia, fiul Indirei, Rajiv Gandhi 868, i-a
succedat ca şef al executivului, dar va împărtăşi soarta mamei, fiind şi el victima
unui atentat cu bombă în mai 1991.
Tensiunile interne şi atentatul ca armă politică au marcat evoluţia Indiei în
a doua jumătate a secolului trecut. Deşi a intrat în clubul select al puterilor
nucleare, ţara nu a reuşit să-şi rezolve marile probleme interne, amestecul etnic
şi religios fiind dublat de creşterea necontrolată a populaţiei şi conflictele
teritoriale cu vecinii.
La începutul noului mileniu India este o țară a marilor contraste. Creșterea
spectaculoasă a populației este pe cale să o transforme în statul cel mai populat
din lume, depășind la acest capitol China. De asemenea, realizările în domeniile
tehnologiilor de vârf au împins India în clubul statelor ce formează BRICS. Pe
de altă parte, sărăcia și nivelul scăzut de trai afectează o mare parte a
locuitorilor. Astfel, guvernul condus din 2014 de Narenda Modi are în față
numeroase provocări.

III.4. Israel și războaiele cu țările arabe

Crearea statului Israel în Ţara Sfântă reprezintă o veche aspiraţie a

mişcării sioniste. Drama evreilor din timpul războiului (holocaustul) 869 a repus în
discuţie cu acuitate problema înfiinţării unui stat propriu. În mai 1942, la o
conferinţă a sioniştilor americani s-a cerut oficial înfiinţarea unui stat şi a unei
armate israeline în Palestina.
La sfârşitul războiului situaţia din Palestina era confuză, înregistrându-se
un echilibru de forţe fragil între trupele arabe şi cele evreieşti. Pe acest fond, la

868
Ibidem, p.346.
869
Vezi pentru o sinteză asupra acestui fenomen care a marcat istoria secolului
trecut studiul intitulat The Holocaust: An Intoductory History;
https://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/Holocaust/history.html

393
13 august 1945, Congresul Mondial Sionist a cerut ca în Palestina să fie primiţi
un milion de evrei, câteva zile mai târziu, la 31 august, preşedintele american
Truman solicitând şi el ca 100.000 de evrei din Europa să fie admişi imediat în
Palestina. În replică, Egiptul, Irakul, Siria şi Libia au avertizat Statele Unite că
un stat evreu în Palestina va conduce la război870.
Pentru identificarea unei soluţii s-a înfiinţat un comitet de analiză anglo-
american. La 29 aprilie 1946, acesta aviza negativ împărţirea Palestinei şi
propunea soluţia unui stat independent cu autonomie locală şi provincială.
Oferta a fost respinsă de ambele părţi implicate în conflict. Cu un rezultat identic
s-a încheiat şi Conferinţa de la Londra, din septembrie - decembrie 1946,
lucrările ei fiind boicotate de sionişti care oricum nu au agreat formula finală a
unei Palestine arabe. De altfel, un Congres sionist ţinut la Basel solicita
înfiinţarea unui stat evreu. Singurul punct comun al arabilor şi evreilor era
cererea ca englezii să plece871.
Nici tentativa Marii Britanii de a împăca părţile nu a dat rezultate. La 7
februarie 1947, Londra preconiza divizarea Palestinei în două zone, arabă şi
evreiască, fără a primi acceptul părţilor. În aceste condiţii, guvernul englez
decidea, la 2 aprilie, să transfere problema Palestinei la Organizaţia Naţiunilor
Unite. La 29 noiembrie, Adunarea Generală a O.N.U. a votat împărţirea
Palestinei în două state, unul evreu şi altul arab, Ierusalimul urmând a fi
administrat de Naţiunile Unite. De această dată, evreii şi-au dat acordul, în
schimb arabii au respins propunerea. Mai mult, la 17 iunie, Consiliul Ligii Arabe
anunţa că se va opune cu forţa divizării Ţării Sfinte.
Criza politică a evoluat spre război civil în 1948. S-au înregistrat atacuri
teroriste, în special din partea membrilor organizaţiilor evreieşti Irgun (Banda

870
W. Langer, op.cit., p.1301.
871
Pentru istoria acestei perioade complicate vezi pe larg Leslie Stein, The Hope
Fulfilled: The Rise of Modern Israel, Greenwood Press, 2003.

394
Stelei) şi Haganah, asupra arabilor care părăseau ţara. Incapabilă să mai
controleze situaţia, armata britanică s-a retras din provincie la 14 mai872.
În ziua încheierii mandatului britanic în Palestina a fost format un guvern
provizoriu condus de David Ben-Gurion873, care a proclamat statul Israel. Chaim
Weizmann era ales preşedinte, iar după două zile Statele Unite şi Uniunea
Sovietică recunoşteau noul stat. Întrucât ţările arabe din jur nu se împăcau cu
situaţia, s-a ajuns la război (mai 1948 - iulie 1949). Aflate iniţial în defensivă,
trupele israeliene au trecut la atac, bazându-se pe dotarea tehnică superioară şi
pe o tactică adecvată.
Misiunea de pace a contelui Folke Bernadotte, trimis mediator în Orientul
Mijlociu de către Naţiunile Unite, la 20 iunie 1948, a eşuat după asasinarea lui
Bernadotte de către terorişti sionişti, la 17 septembrie. În paralel cu operaţiunile
militare, la 1 decembrie 1948, Congresul Palestinei arabe l-a proclamat pe regele
Abdullah al Transiordaniei drept suveran al Palestinei. Între timp, în Israel erau
organizate primele alegeri, la 25 ianuarie 1949, câştigate de Partidul Mapai
condus de premierul Ben-Gurion874.
Consacrarea internaţională a noii situaţii s-a produs prin admiterea
Israelului în Organizaţia Naţiunilor Unite, la 11 mai 1949. Ulterior, la 14
decembrie, guvernul s-a mutat de la Tel Aviv la Ierusalim, ignorând rezoluţia
Adunării Generale O.N.U. privind internaţionalizarea Ierusalimului.
Consecinţă a războiului, dar şi a imigrării masive a evreilor, Israelul s-a
confruntat cu numeroase greutăţi economice, agravate de fricţiunile cu statele
arabe vecine. Totodată, eforturile Organizaţiei Naţiunilor Unite de a se ajunge la
pace în Palestina au eşuat.
Proclamarea statului Israel a complicat situaţia deja inflamată din Orientul
Mijlociu. Criza Suezului din 1956 a confirmat din plin acest lucru, iar

872
Shlomo Aloni, Arab-Israeli Air Wars, 1947 – 1982, Osprey Publishing, 2001.
873
Om politic (născut în 1866, mort în 1973) care a jucat un rol esențial în
edificarea statului modern izraelian; J. Palmowski, op.cit., vol.I, p.87-88.
874
Sh. Aloni, op.cit.

395
numeroase alte conflicte nu vor face decât să ducă la escaladarea tensiunii. Mai
mult, apariţia Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, în 1964, ca o expresie a
dorinţei Egiptului de a pune bazele unui organism care să reprezinte interesele
arabilor din ţara sfântă, precum şi înarmarea de către Siria a grupării Al Fatah,
condusă de Yasser Arafat, vor duce la o stare explozivă.
Nici măcar prezenţa trupelor Naţiunilor Unite ce staţionau în Sinai după
criza din 1956 nu a putut preveni un nou conflict. Intrat în istorie drept „războiul
de şase zile”875, evenimentul din mai 1967 a fost generat, în primul rând, de
dorinţa liderului egiptean Gamal Abdel Nasser de a recupera teritoriile pierdute,
motiv pentru care, la 16 mai, a cerut „căştilor albastre” să părăsească Sinaiul.
După numai şase zile, Nasser anunţa că a închis strâmtoarea Tiran pentru Israel,
provocând un val de solidaritate în lumea arabă cu Egiptul. Astfel, Siria şi Irakul
i se vor alătura într-o alianţă militară anti-israeliană.
Deşi dispunea în mod evident de resurse umane şi militare inferioare
statelor din jur, Tel Avivul a reacţionat prompt. Noul ministru al apărării,
generalul Moshe Dayan va ordona, la 5 iunie, un atac surpriză asupra trupelor
egiptene şi, în prima zi, vor fi distruse 200 de avioane adverse, multe dintre ele
aflate chiar la sol. Lipsit de aviaţie, Egiptul a devenit o pradă uşoară, pierzând în
doar patru zile Gaza şi Sinaiul, astfel că israelienii vor atinge linia Canalului
Suez.
Situaţia se va repeta şi în cazul Iordaniei. Lovind fulgerător, trupele
israeliene vor ocupa Ierusalimul de Est şi West Bank, iordanienii fiind nevoiți să
ceară armistiţiul la 7 iunie. După două zile, evreii atacau Siria în punctul
strategic al înălţimilor Golan. Practic, la 10 iunie, Egiptul, Iordania şi Siria erau
învinse.
Explicaţia principală constă în tactica modernă adoptată de Moshe
Dayan876, dar şi în superioritatea armamentului deţinut. Astfel a fost posibil ca
875
Pe larg, Jeremy Bowen, Six Days: How the 1967 War Shaped the Middle East,
Londra, Simin and Schuster, 2003.
876
Vezi memoriile sale, Moshe Dayan, Istoria vieţii mele, Bucureşti, 2001.

396
Israelul, o ţară cu o populaţie de 2,5 milioane locuitori şi o armată de 270.000 de
soldaţi, să scoată din luptă, în doar şase zile, o coaliţie arabă de 40 de milioane
de oameni, ce mobilizase un efectiv armat de 395.000 de luptători. Situaţia este
identică şi în privinţa privinţa pierderilor: 689 de soldaţi israelieni faţă de 13.500
de arabi.
Israelul nu a putut transforma însă acest succes militar categoric într-unul
politic pe termen lung. Cauza principală a fost intervenţia Uniunii Sovietice care
a susţinut Egiptul, Iordania şi Siria, inclusiv prin livrarea de armament. Mai
mult, odată cu venirea lui Yasser Arafat, în 1969, în fruntea Organizaţiei pentru
Eliberarea Palestinei, autorităţile israeliene se vor confrunta cu o lungă
campanie care a inclus lupte de guerillă şi atacuri teroriste, toate coordonate cu
solicitări de ordin politic. Pe de altă parte, bazându-se pe sprijinul Statelor Unite,
Israelul va declanşa o cursă a înarmărilor în zonă, fapt ce se va dovedi o nouă
provocare pentru statele arabe.
După moartea lui Nasser, în 1970, fostul vicepreşedinte Anwar el Sadat a
preluat conducerea Egiptului şi a trecut la modernizarea trupelor prin
achiziţionarea de tehnică sovietică, apelând totodată la consilieri moscoviţi.
Dorind să-şi ia revanşa după „războiul de şase zile”, el Sadat va ataca Israelul
prin surprindere chiar de tradiţionala sărbătoare de Yom Kippur, la 6 octombrie
1973, fiind imitat şi de sirieni în zona înălţimilor Golan877.
După câteva succese iniţiale ale coaliţiei arabe, Israelul va prelua iniţiativa
şi va trece Canalul Suez, la 15 octombrie. După o săptămână, Organizaţia
Naţiunilor Unite a cerut încetarea focului şi stoparea ofensivei israeliene, având
în acest sens acordul celor două mari puteri, Uniunea Sovietică şi Statele Unite.
Întrucât Israelul a continuat avansarea, ignorând solicitările forului mondial,
Uniunea Sovietică a ameninţat că va trimite trupe în zonă, în timp ce Statele
Unite vor declanşa alerta roşie pentru arsenalul nuclear propriu.

877
Vezi François Massoulié, Conflictele din Orientul Mijlociu, Bucureşti, 2003.

397
 Abia în noile condiţii, autorităţile de la Tel Aviv vor stopa ofensiva,
marcând astfel un nou succes în disputa cu statele arabe. Totuşi, spre deosebire
de conflictul din 1967, pierderile evreilor vor fi mai mari, 1.854 de morţi şi circa
2.000 de răniţi, fapt ce a provocat emoţie şi îngrijorare în rândul opiniei publice.
Deşi a pierdut confruntarea militară, Anwar el Sadat a considerat că a obţinut o
victorie morală.
Unul din efectele majore ale războiului l-a constituit prima explozie a
preţului petrolului, în urma deciziei luate de statele membre O.P.E.C. în 1974.
Efectele s-au resimţit la nivel planetar, fiind vorba de o provocare nouă, mai ales
pentru statele superdezvoltate878. De acum, miza petrolului va fi influenţa multe
din marile decizii privind strategia internaţională, în special după ce în 1985
vom asista la un nou şoc al petrolului. Efecte pozitive vor resimţi principalele
state exportatoare, liderii arabi devenind peste noapte foarte bogaţi.
Totuşi, problema de fond nu fusese rezolvată, fiind evident că trebuie
găsită o soluţie şi pentru revendicările palestinienilor. Pentru a evita un nou
conflict şi a identifica o soluţie diplomatică, secretarul de stat american Henry
Kissinger a declanşat o ofensivă politică după 1973, încercând să-i convingă pe
israelieni să fie mai flexibili şi să facă unele concesii. Kissinger avea în vedere şi
atuul oferit de faptul că statul evreu era dependent de ajutorul american.
Misiunea diplomatică americană se desfăşura sub auspicii negative,
deoarece nici lumea arabă nu era prea convinsă de calea negocierilor ca sursă a
rezolvării situaţiei. Singurul stat care făcea notă disonantă era Egiptul,
preşedintele Anwar el Sadat apelând chiar la un gest spectaculos în decembrie
1977, atunci când a vizitat Israelul, fiind primul şef de stat arab primit în
Knesseth.
În aceste condiţii, preşedintele american Jimmy Carter va obţine un succes
diplomatic notabil. Sub egida sa, la 5 septembrie 1978, la Camp David,

Daniel Yergin, The Price: The epic quest for oil, money and power, New York,
878

Simon and Schuster, 2008.

398
preşedintele egiptean Anwar el Sadat şi premierul israelian Menahem Begin vor
semna un acord prin care evreii dădeau asigurări că-şi vor retrage complet
trupele din Sinai, promiţând totodată că vor încerca să identifice măsuri şi pentru
problema Palestinei. În schimb, Egiptul dădea asigurări ferme că va respecta
pacea879.
Drept recompensă, Begin şi el Sadat au primit premiul Nobel pentru pace.
Interesant este faptul că preşedintele egiptean, în ciuda recunoaşterii
internaţionale a eforturilor sale dedicate păcii, şi-a văzut poziţia şubrezită în
lumea arabă, mulţi lideri musulmani considerând că trebuia adoptată o poziţie
mai dură în raporturile cu evreii. De asemenea, forţele radicale egiptene îl vor
contesta pe preşedinte.
Urmare a acordului de la Camp David, la 29 martie 1979, Egiptul şi
Israelul vor semna un tratat de pace istoric. Din nefericire, Anwar el Sadat va
plăti cu viaţa dorinţa de a găsi o soluţie paşnică. La 6 octombrie 1981,
preşedintele egiptean era asasinat de islamişti fundamentalişti, cu sprijinul unor
elemente din armată. Noul şef al statului, Hosni Mubarak, va lua măsuri dure
împotriva extremiştilor, cinci dintre asasini fiind condamnaţi la moarte, la 6
martie 1982.
După semnarea tratatului cu Egiptul, Israelul se va confrunta cu noi
conflicte, de această dată în Liban880. După mai multe incidente sângeroase, la 6
iunie 1982, trupele israeliene vor invada Libanul şi, la 9 iunie, Beirutul era
ocupat. Acţiunea guvernului evreu era însă ferm condamnată atât din exterior,
cât şi din interior. Prin vocea secretarului de stat Alexander Haig, Statele Unite
au cerut retragerea israelienilor din Liban, iar opoziţia parlamentară condusă de
Shimon Peres va acţiona în aceeaşi direcţie. Mai mult, la 3 iulie, circa 100.000

879
Vezi textul integral al documentului, precum și alte detalii legate de
negocierile care au condus la semnarea acordului istoric de la Camp David,
http://www.jimmycarterlibrary.gov/documents/campdavid/accords.phtml
880
Pe larg, Fr. Massoulié, op.cit.

399
de studenţi au ieşit pe stradă la Tel Aviv militând pentru pace. Totuşi, retragerea
se va produce abia în iunie 1985.
Anwar el Sadat nu este singurul lider politic din Orientul Mijlociu care a
căzut victimă extremismului. În aceeaşi situaţie s-a aflat şi Ytzhak Rabin 881,
primul ministru israelian fiind ucis de un student de 25 de ani la 4 noiembrie
1995. El plătea astfel tribut pentru procesul de pace iniţiat şi pentru că îşi dăduse
mâna cu Yasser Arafat la Casa Albă, în septembrie 1993. Totuşi, Shimon Peres,
noul premier, a avut tăria să continue opera lui Rabin, conştient fiind că doar
tratativele pot constitui sursa pentru o soluţie durabilă în raporturile dintre arabi
şi evrei. Astfel, în iunie 1996, era înregistrat un progres sensibil prin înfiinţarea
Autorităţii Palestiniene din West Bank, Gaza şi Ierusalimul de Est.
Conflictul din Orientul Mijlociu rămâne încă o problemă pentru Marile
Puteri, pentru Israel şi lumea arabă. În noile condiţii internaţionale, în ciuda
tensiunilor şi a faptului că victime apar încă, fie ca rezultat al unor acţiuni
teroriste, fie ca măsuri de retaliere luate de armata israeliană, pacea durabilă nu
poate fi obţinută decât prin tratative oneste. Reizbucnirea conflictului în iulie
2006, prin atacarea Libanului de către Israel, în tentativa de a lovi bazele de
plecare ale Hezbollahului, demonstrează că Orientul Mijlociu este o piatră de
încercare pentru diplomaţia noului mileniu882.
Poziția Israelului este complicată și de amenințarea teroristă care vine atât
din partea unor state precum Iranul, dar și din direcția nou înființatului Stat
Islamic.

III.5. Comunismul în Asia

Tentația revoluției proletare mondiale nu a încetat să-i preocupe pe liderii

comunişti de la Moscova sau Beijing. Astfel se explică extinderea sistemului şi
881
J. Palmowski, op.cit., vol.II, p.291.
882
Amos Harel, Avi Issacharoff, 34 Days: Israel, Hezbollah, and the War in
Lebanon, New York, 2008.

400
în afara Europei, mai exact în Asia, America Latină şi Africa. Desigur, modelul
sovietic de preluare a puterii a predominat.
La o serie de evoluţii spre regimuri comuniste ne-am referit deja discutând
crizele războiului rece883. Este vorba de Coreea de Nord, condusă de Kim Ir
Sen884, de Vietnam şi de Afganistan, în Asia, sau de Cuba lui Fidel Castro. Pe
lângă aceste state, sistemul a mai fost instaurat şi în alte ţări, perioada variind de
la un caz la altul.
Istoria va reţine la capitolul celor mai sângeroşi conducători ai lumii pe
Pol Pot885, dictatorul cambodgian. Micul stat din peninsula Indochina şi-a
proclamat independenţa la 9 octombrie 1970 sub numele de Republica Khmeră.
Împotriva regimului condus de Lon Nol va începe însă o acţiune armată de
durată, soldată cu victoria Khmerilor roşii conduşi de Pol Pot, la 25 aprilie 1975.
După ce a preluat conducerea guvernului, noul lider a trecut la o represiune
cruntă soldată, potrivit celor mai multor surse, cu două milioane de morţi, la o
populaţie de doar şapte milioane de locuitori.
Deşi va fi înlăturat în urma unui conflict cu Vietnamul în ianuarie 1979,
Pol Pot a continuat, împreună cu partizanii săi, să terorizeze populaţia din
mediul rural timp de 14 ani. Abia după semnarea acordului de la Paris din 1993,
se poate vorbi de instaurarea unei păci relative în Cambodgia. Oricum, ororile
săvârşite de khmerii roşii întrec prin dimensiune şi cruzime cele mai cumplite
crime, chiar pe cele din perioade antice sau medievale.
O altă tentativă care s-a încheiat cu proclamarea unei republici comuniste
a avut loc în Laos. În decembrie 1975, Souphanouvong era instalat preşedinte al

883
Pentru o analiză in extenso vezi Stephane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis
Panné, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin, Cartea
neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, Bucureşti, 1998, p.435-607.
884
În Republica Populară Democratică Coreeană se poate vorbi despre socialism
dinastic după ce liderului istoric Kim Ir Sen i-au succedat în 1994 fiul acestuia,
Kim Jong Il, apoi din 2011, nepotul său Kim Jong Un.
885
Pol Pot a murit în stare de libertate în anul 1998, J. Palmowski, op.cit., vol.II,
p.267-268.

401
Republicii Populare Democrate Laos, condusă în realitate de liderul Partidului
Comunist Laoţian, Kaysone Phomvihan. Sub pavăza trupelor vietnameze, noua
putere a încercat să promoveze măsuri de tip comunist, în 1981 fiind adoptat
chiar un prim plan cincinal. Acesta se va dovedi a fi însă un eşec răsunător, iar
după retragerea ultimilor 50.000 de soldaţi ai Hanoiului, în 1990, şi moartea lui
Kaysone Phomvihan, survenită în 1992, vor izbucni turbulenţe şi, practic, se va
renunţa la construirea socialismului în Laos886.

Capitolul IV
Africa

IV.1. Decolonizarea

Continentul african a devenit parte activă a raporturilor internaţionale abia

după masivul proces de proclamare a independenţei a numeroase state. De altfel,
pe lângă problemele la care ne-am referit deja, cele privind Algeria şi războiul
Suezului sau aventura comunistă, Africa s-a confruntat cu câteva mari fenomene
între care amintim decolonizarea, apartheidul și tentația totalitară, atât de
dreapta, cât și de stânga.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în condiţiile în care
Germania şi Italia pierduseră posesiunile coloniale încă din 1943, continentul
era împărţit între patru mari puteri europene: Marea Britanie, Franţa, Portugalia

886
St. Courtois, op.cit., p.547-548.

402
şi Belgia. De fapt, existau doar patru state independente, anume Egipt, Etiopia,
Liberia, Maroc şi dominionul Africa de Sud.
Decolonizarea887 a fost favorizată de mai multe elemente, între acestea un
rol important avându-l faptul că, după război, mai ales în coloniile britanice, au
fost încurajate forţele politice locale, care au evoluat spre partide de masă. Ele
au influenţat pozitiv mersul spre independenţă deschis de Ghana, în 1957,
urmată de Nigeria, Sierra Leone şi Gambia. Mai complicată a fost situaţia din
estul Africii, acolo unde britanicii vor recunoaşte independenţa a trei state,
Kenya, Tanganika şi Uganda, după unele mişcări locale, cea mai cunoscută fiind
Mau-Mau din Kenya.
Mişcarea Mau-Mau avea un caracter naţionalist şi lupta în mod declarat
împotriva dominaţiei albilor. Luptele de guerillă au ţinut aproape patru ani,
bilanţul fiind unul sângeros, numai rebelii înregistrând 11.000 de morţi. Deşi
după 1956 rezistenţa armată a încetat, prestigiul liderului Jomo Kenyatta a rămas
constant, după proclamarea independenţei Kenyei în 1963 el devenind prim-
ministru888.
Franţa a urmat o cale diferită. Refuzând iniţial să accepte uşor pierderea
coloniilor, Parisul va fi nevoit să o facă mai ales după ce experienţa negativă din
Indochina şi-a spus cuvântul. De altfel, încă din 1945, în Adunarea constituantă
a celei de-a patra republici intrau 29 de reprezentanţi din Africa neagră. Desigur,
ulterior şi aventura algeriană a avut rolul ei. Totuşi, francezii vor recunoaşte noul
statut al fostelor colonii după ce, iniţial, le-au consacrat autonomia ca teritorii
„de peste mări” în cadrul comunităţii franceze cu începere din 1958, potrivit
Constituţiei promovate de Charles de Gaulle.
Micuţa Belgie era putere colonială datorită faptului că regele primise
colonia Congo în 1908, în nume personal. După ce, în 1959, au izbucnit răscoale

887
Pe larg asupra fenomenului, David Birmingham, The Decolonization of
Africa, Routledge, 1995.
888
Ulterior între 1964 și 1978, când a murit, Kenyatta a fost președintele țării; J.
Palmowski, op.cit., vol.II, p.13.

403
şi mişcări populare cu un vădit caracter antieuropean, în anul următor metropola
a permis desfăşurarea de alegeri care au condus la formarea unei Adunări
Naţionale ce a proclamat independenţa statului la 1 iulie 1960.
Coloniile portugheze Angola şi Mozambic şi-au câştigat independenţa
abia după ce au înfrânt puternica opoziţie militară a Lisabonei care nu se împăca
deloc cu pierderea posesiunilor africane. Pe acest fond, mişcările de eliberare
care au reuşit, în cele din urmă, să învingă puterea europeană, vor fi tentate de
ideea promovării unor regimuri comuniste.
În Africa de Sud, dominion care a sprijinit Aliaţii pe parcursul războiului
mondial, gruparea albilor afrikaaners care controla viaţa politică locală a impus
o politică de apartheid889 care era, în primul rând, expresia dominaţiei minorităţii
albe în faţa majorităţii de culoare în toate sferele vieţii economice, politice şi
sociale. Politica segregaţionistă a atins însă puncte inexplicabile pentru
civilizaţia umană care cucerea spaţiul. Populaţia de culoare nu avea dreptul să
folosească mijloace de transport, cinematografe sau restaurante ce erau rezervate
exclusiv albilor. Desigur, nici relaţiile dintre persoanele cu culoare diferită a
pielii nu erau acceptate, la fel ca şi căsătoria între albi şi negri. Totul era agravat
de faptul că apartheidul era, în Africa de Sud, ridicat la nivelul de politică de
stat. O astfel de situaţie poate fi comparată doar cu restricţiile pe care Hitler le
aplicase evreilor în timpul regimului nazist.
Situaţia din Africa de Sud era complicată şi de evoluţiile politice din jur,
în special de implicarea trupelor cubaneze în Angola, un semnal clar al
interesului Uniunii Sovietice în zonă. Totuşi, noul premier Pieter W. Botha, care
preia conducerea guvernului în 1978, va iniţia o serie de măsuri vizând relaxarea
statutului populaţiei de culoare, inclusiv prin adoptarea noii Constituţii din 1983.
Prin prevederile sale aceasta îi nemulţumea însă atât pe reprezentanţii
locuitorilor majoritari, întrucât nu le oferea o participare reală la viaţa politică,

889
Eric P. Louw, The rise, fall and legacy of apartheid, Praeger, 2004..

404
cât şi pe conservatorii afrikaaners, pentru că era atacat principiul nereprezentării
totale a populaţiei de culoare.
Pe fondul protestelor comunităţii internaţionale şi al sancţiunilor
economice impuse de Organizaţia Naţiunilor Unite, politica de deschidere a
regimului de la Pretoria va fi continuată de noul şef al guvernului, Frederik de
Klerk890, care în 1990 va anunţa un nou curs şi îl va elibera pe liderului
Congresului Naţional African, Nelson Mandela891.
Discuţiile dintre de Klerk şi Mandela au alternat cu confruntări violente
între populaţia de culoare şi autorităţile statului. Deşi anul 1993 a constituit unul
de vârf din acest punct de vedere, totuşi s-a ajuns la organizarea primelor alegeri
multirasiale în aprilie 1994. La 9 mai erau deschise lucrările noului Parlament
dominat de Congresul Naţional African, iar Nelson Mandela era ales preşedinte
la 10 mai892. Odată cu acest eveniment, deşi situaţia a rămas complicată, s-a pus
capăt politicii oficiale de apartheid.
Astăzi, Africa de Sud este cea mai dezvoltată țară de pe continentul negru,
fiind membră a selectului grup BRICS. Un succes de imagine a fost organizarea
campionatului mondial de fotbal din 2010.
O problemă deosebită, după cucerirea independenţei de către statele
africane, a reprezentat-o izbucnirea a numeroase conflicte regionale generate de
naţionalism, religie şi, nu de puţine ori, de neînţelegeri intertribale. De exemplu,
la puţin timp după proclamarea independenţei Nigeriei, au izbucnit lupte între
grupările musulmane, catolice şi anglicane din ţară. Astfel, s-a ajuns la
internaţionalizarea problemei Biafrei care va rămâne în istorie ca un caz tipic în
care s-a ajuns la înfometarea cronică a populaţiei dintr-o întreagă regiune în
numele unor precepte religioase şi naţionaliste.

890
Vezi memoriile sale, Frederik W. de Klerk, The last trek. A new beginning,
McMillan, 1998.
891
J. Palmowski, op.cit., vol.II, p.104-105.
892
Liderul istoric al rezistenței antiapartheid a fost președinte al Africii de Sud
până în 1999. A murit la 5 decembrie 2013, după ce împlinise 95 de ani.

405
 Criza893 a fost declanşată de generalul Johnson Ironsi, reprezentant al
grupării catolice Ibo ce domina estul Nigeriei, care a dat o lovitură de stat reuşită
în ianuarie 1966. S-a declanşat o adevărată isterie în nordul ţării, dominat de
musulmani, care au masacrat mii de Ibo încercând să preîntâmpine dictatura
acestora. În iulie, o nouă lovitură militară a condus la capturarea şi uciderea lui
Ironsi de către generalul Yakubu Gowon, exponent al minorităţii creştine din
nord. Noul preşedinte a încercat să pună capăt atacurilor la care erau supuşi
minoritarii Ibo din nord, fără succes însă, propunând totodată un plan de pace
prin crearea unei structuri federale, cu 12 state, în Nigeria.
Propunerea lui Gowon a fost respinsă de guvernatorul militar al regiunii
estice, colonelul Chukwuemeka Ojukwu, reprezentant al minorităţii Ibo. Acesta
s-a ridicat împotriva guvernului central şi, la 30 mai 1967, a proclamat
independenţa regiunii Biafra. Ca element semnificativ, pe care se pare că s-a
bazat şi Ojukwu, era faptul că provincia era bogată în petrol. Cu toate acestea
mişcarea secesionistă nu a avut succes, dar în schimb efectele asupra populaţiei
Nigeriei, în ansamblu, au fost extrem de negative. Tragedia Biafrei s-a întins pe
durata a trei ani, abia la 10 ianuarie 1970 generalul Ojukwu predând puterea
şefului său de stat major, generalul Effiong, şi părăsind ţara în direcţia Coasta de
Fildeş. După două zile, Effiong va anunţa capitularea894.
Din nefericire, cazul Biafrei nu va rămâne singular, Etiopia, Ruanda şi
Somalia fiind doar cele mai cunoscute exemple. Milioane de locuitori nevinovaţi
au plătit preţul suprem pentru satisfacerea orgoliului unor lideri locali sau ca
rezultat al unor jocuri de culise la scară internaţională.
De altfel, dacă am încerca să caracterizăm succint principalele fenomene
ale vieţii politice, economice şi sociale din Africa, ar trebui să subliniem, în
primul rând, faptul că obţinerea independenţei nu a fost urmată, de cele mai
multe ori, de instaurarea unor regimuri democratice şi capabile să asigure
893
Herbert Ekwe-Ekwe, The Biafra War: Nigeria and the Aftermath, în revista
„African Studies”, vol.17, 1990.
894
Ibidem.

406
bunăstarea populaţiei. Instabilitatea politică a fost amplificată de interferenţa
militarilor în treburile statului, de aici rezultând numeroase tentative de lovitură
de stat. Conflictele interetnice, rasiste, intertribale au contribuit şi ele la agitarea
tensiunii. Nu au lipsit nici cazurile unor dictatori, cum a fost Idi Amin Dada în
Uganda895, care au instituit un regim de teroare atât în propria ţară, cât şi în
statele vecine.

IV.2. Tentația comunistă

În Africa, deşi existau condiţii prielnice pentru dezvoltarea unei doctrine

ce proclama egalitarismul, comunismul nu a înregistrat succese notabile 896. Una
din explicaţii poate şi insuficienta finanţare pe care Uniunea Sovietică o putea
asigura posibililor aliaţi de aici, în condiţiile în care fondurile erau înghiţite de
Cuba, Afganistan sau Vietnam. Totuşi, tentative reuşite s-au înregistrat în Etiopia
şi fostele colonii portugheze, Angola şi Mozambic. Trebuie însă subliniat faptul
că Etiopia era cea mai înapoiată ţară africană, iar posesiunile lusitane erau
printre cele mai slab dezvoltate din rândul celor administrate de europeni.
Spre exemplu, în Angola lupta pentru eliberarea de sub dominaţia
portugheză a fost condusă de trei facţiuni. După proclamarea independenţei, la
11 no iembrie 1975, va izbucni un război civil care a antrenat F.L.N.A.,
U.N.I.T.A. şi M.P.L.A., ultima formaţiune fiind de sorginte marxistă 897. Liderul
acesteia, Agostino Neto, se bucura de sprijinul consilierilor sovietici şi al
trupelor de mercenari cubanezi. M.P.L.A. s-a lovit în principal de rezistenţa

895
Acest brutal dictator a condus timp de nouă ani Uganda, tolerat la început de
puterile occidentale datorită liniei sale anticomuniste, fiind înlăturat în 1979 de
la putere după ce atacase Tanzania. A murit in Arabia Saudită în anul 2003; J.
Palmowski, op.cit., vol.I, p.28-29.
896
Pentru o imagine de ansamblu vezi St. Courtois, op.cit., p.649-671.
897
Inge Brinkmann, War, Witches and Traitors: Cases from the MPLA's Eastern
Front in Angola (1966–1975), în revista „Journal of African History”, vol.44,
2003, p. 303–325.

407
trupelor U.N.I.T.A. conduse de Jonas Savimbi, dar a reuşit să-l impună pe Neto
ca preşedinte. După moartea şefului statului, în 1979, succesiunea a fost preluată
de Jose Eduardo dos Santos.
Abia în ultimul deceniu al mileniului se vor înregistra schimbări
semnificative în Angola. După ce trupele cubaneze au părăsit ţara în mai 1991,
au fost organizate alegeri libere câştigate tot de M.P.L.A., care a obţinut 129 de
locuri în noul Parlament. Principala formaţiune de opoziţie a rămas U.N.I.T.A.
care a trimis 70 de reprezentanţi în corpul legislativ. Şi în privinţa preşedintelui
situaţia s-a repetat, dos Santos învingându-l pe Savimbi. Deşi în 1997 se
ajunsese la o înţelegere pentru încetarea completă a luptelor, ulterior conflictul a
reizbucnit. Oricum, prin acceptarea alegerilor libere, practic regimul lui dos
Santos renunţa la sistemul politic comunist monopartid.
Mozambicul, cealaltă importantă posesiune colonială portugheză din
Africa, şi-a proclamat independenţa la 25 iunie 1975. Aici mişcarea de eliberare
a fost condusă de F.R.E.L.I.M.O. (Frontul de Eliberare a Mozambicului),
preşedintele acestuia, Samora Machel, instaurând un regim marxist. După 1980,
ţara va fi lovită de un război civil declanşat de opozanţii regimului grupaţi în
R.E.N.A.M.O. (Rezistenţa Naţională Mozambicană), care aveau şi sprijinul
Rhodesiei. Conflictul a fost dublat de efecte ce însoţesc asemenea stări
tensionate. Foametea a produs circa un milion de victime, la care s-au adăugat
1,3 milioane de civili care s-au refugiat în statele din jur. Abia în 1992, pe fondul
schimbărilor din Africa de Sud, se va încheia un acord între F.R.E.L.I.M.O. şi
R.E.N.A.M.O. privind încetarea focului898.
Un caz special îl constituie Etiopia. După ce, în februarie 1974, au
izbucnit mişcări ale muncitorilor, studenţilor şi armatei, la 12 septembrie,
împăratul Haile Selassie va fi schimbat. Puterea este preluată de Consiliul
Provizoriu Militar, omul forte al regimului fiind Mengistu Haile Mariam 899. Sunt

898
J. Cabrita, Mozambique: A tortuous road to democracy, New York, 2001.
899
St. Courtois, op.cit., p.653-992.

408
promovate reforme în agricultură şi industrie şi este proclamată Republica.
Având sprijinul consilierilor sovietici şi pe cel al trupelor cubaneze, Mengistu
Haile Mariam va proclama oficial victoria comunismului în septembrie 1984.
Ulterior, în 1987, numele ţării va deveni Republica Populară Democrată Etiopia.
Pe lângă sărăcia devenită cronică, conducătorii etiopieni se vor confrunta însă
cu un lung război cu Eritreea. În 1991, regimul lui Haile Mariam se prăbușește,
acesta fugind în Zimbabwe. După aceasta, el a fost acuzat de genocid pentru
crimele comise timp de 17 ani în fruntea Etiopiei.
O tentativă eşuată în cele din urmă, după nouă ani de experiment a avut
loc şi în fosta colonie franceză Dahomey. După proclamarea independenţei, la 1
august 1960, în noiembrie 1975, numele ţării a devenit Benin. Aici, în urma unei
lovituri militare de stat, Mathieu Kerekou900 va instaura un regim marxist între
1980 şi 1989, dar, în 1989, el va fi de acord cu revenirea la un regim democratic.
În fine, o situaţie mai specială s-a întâlnit în Libia, unde s-a dezvoltat un
sistem politic care a îmbinăat naţionalismul, islamismul şi doctrina marxistă,
sub conducerea unui singur dictator. La 1 septembrie 1968, regele Idris I era
înlăturat de la putere de o juntă militară în frunte cu căpitanul Muammar al
Gaddafi. După ce va prelua conducerea guvernului, la 16 ianuarie 1970, noul
lider va lua o serie de măsuri de stânga, dar şi anti-occidentale. Astfel, la 31
martie 1970, ultimele trupe britanice părăseau Libia, la scurt timp, la 11 iunie,
fiind închisă baza americană de la Wheeler Field. După ce şi-a asigurat controlul
intern, Gaddafi a naţionalizat compania de distribuţie a petrolului, asigurându-şi
astfel controlul asupra celei mai importante resurse naturale a ţării.
Muammar al Gaddafi a reuşit să se menţină la putere în ciuda conflictului
deschis şi a embargoului impus de Statele Unite, Libia fiind una din ţările
nominalizate ca susţinătoare şi propagatoare de terorism. Totuşi, sub impactul
căderii regimului lui Saddam Hussein din Irak şi a liniei dure adoptate de
preşedintele George W. Bush, Libia a fost nevoită să-şi corecteze linia politică

900
J. Palmowski, op.cit., vol.II, p.13-14.

409
internă, chiar la începutul lui 2004 admiţând controlul comunităţii internaţionale
asupra arsenalului militar care, potenţial, ar putea fi compus din arme de
distrugere în masă. „Primăvara arabă”, la care ne-am referit deja, va fi prilejul
răsturnării lui Khadaffi de la putere în 2011, după patru decenii de regim
dictatorial901.

901
Ronald Bruce St.John, op.cit.

410