Strip-tease

Masculin
De Slawomir Mrozek
Personaje: Domnul I
Domnul II

Domnul I: E ceva nemaipomenit!

Domnul II: Cu neputință!
Domnul I: Mergeam de unul singur, ca de obicei...
Domnul II: Cum nu se poate mai banal.
Domnul I: Când deodată...
Domnul II: Cu totul pe neașteptate.
Domnul I ( observând parcă aabia acum prezența Domnului II): Dumneata de unde
ai mai apărut?
Domnul II: S-ar cuveni să mă-ntrebi mai degrabă cum am ajuns aici, sau cum am
fost adus aici?
Domnul I (revenind la gândurile lui): E revoltător!
Domnul II: În cel mai mare grad! ( Domnul II pare că-l stârnește ușor pe domnul
I).
Domnul I: Mergeam pur și simplu... Nu, mai degrabă tindeam, mă îndreptam
spre...
Domnul II: Da, așa-i mai aproape de adevăr. Mai mult ca sigur că te îndreptai spre
un scop oarecare.
Domnul I: De unde știi dumneata?
Domnul II: E lesne de-nțeles. Și eu mergeam, sau mai exact mă îndreptam,
realizam că merg. Înaintam în scopul realizării.

1
Domnul I: Mi-ai luat vorba din gură. Înaintam deci spre un scop, când deodată...
Domnul II: Nota bene, scopul acesta era hotărât de dumneata însuți.
Domnul I: Întocmai. În deplină cunoștință de sine, domnule, în deplină cunoștință
de sine...
Domnul II: Pe baza științei și a convingerii dumitale. A credinței și a rațiunii.
Domnul I: Parcă mi-ai citit gândurile. Mergeam, așadar, pe drumul ales de mine,
când deodată...
Domnul II: (confidențial): Te-au bătut?
Domnul I: A, nu! ( La fel de confidențial) Dar pe dumneata?
Domnul II: Doamne ferește! Adică eu nu știu nimic. Atât pot afirma.
Domnul I: Ce s-a petrecut?
Domnul II: Mi-e greu să spun exact. Câteodată mi se pare că un elefant uriaș a
blocat strada. Sau niscaiva răscoale. Deși la început credeam că e o inundație, apoi
un picnic. Era o ceață deasă...
Domnul I: O, ai dreptate, azi e ceață, nu se vede bine. Cu toate acestea, mă
străduiam să ajung la adresa hotărâtă.
Domnul II: Pe care o alesese-i independent.
Domnul I: E adevărul curat, nimic nu era fără rost, eu însumi prevăzusem totul.
Deseori ceasuri întregi alcătuiam planuri cu soția pentru toată viața.
Domnul II: Și eu îmi plănuisem totul cu precizie. Încă de pe vremea când eram
copil.
Domnul I ( confidențial): Dumneata ai auzit glasul?
Domnul II: Păi cum. A fost și un glas.
Domnul I: Ceva ca de fierăstrău, Doamne sfinte... Un sunet prelung... Sau mai
degrabă întrerupt.
Domnul II: Un fierăstrău gigantic.
Domnul I: Dar de unde dracu a apărut și fierăstrăul ăsta?
Domnul II: Poate că n-a fost fierăstrău. Pe mine m-a trântit ceva la pământ.

2
Domnul I: Bine, dar ce?
Domnul II: Cea mai rea din toate e nesiguranța asta. Și pe urmă, la pământ? Oare?
Domnul I: Păi unde, dacă nu la pământ?
Domnul II: Și te-a trântit? Iată o mulțime de întrebări. Nici măcar nu știu dacă a
fost o bușitură normală, clasică, vrednică de acest nume. M-am simțit însă trântit,
întins pe jos, deși parcă nu chiar...
Domnul I ( cu încordare): ... Nu chiar trântit cu totul?
Domnul II: Da, da! La drept vorbind, nici nu pot să mă plâng. Dumneata ai văzut
niscaiva oameni?
Domnul I: Erau cumva și oameni?
Domnul II: E de presupus. Din cauza ceții... foarte îndoielnic.
Domnul I: Cea mai rea din toate e lipsa convingerii.
Domnul II: Și ce culoare avea?
Domnul I: Ce?
Domnul II: E atât de greu să spui ceva. Parcă era o strălucire, ceva trandafiriu
împănat cu plumb.
Domnul I: Aiureli.
Domnul II ( Apropiindu-se de Domnul I și menținând pauza): Totuși, dumneata ai
căpătat o lovitură în față.
Domnul I: Eu?
Domnul II: Și eu. ( pauză)
Domnul I: E, nici așa n-am să mai ajung.
Domnul II: Dar dacă am ieși acum de-aici? Imediat! Ca și când nici n-ar fi fost.
Domnul I: Nu, nu!
Domnul II: Ți-e frică?
Domnul I: Aș, da de unde? Sunt însă atât de enervat. Nu știu absolut nimic...
Domnul II: Din cauza ceții...

3
Domnul I: Au spus să nu mai ieșim de aici?
Domnul I: Cine?
Domnul I: Dumneata la cine te gândești?
Domnul II: Bine, bine.
Domnul I: Eu sunt hotărât să rămân aici. Situația se va clarifica.
Domnul II: De ce? Nu este exclus să putem ieși liberi de aici și să continuăm să
tindem. În definitiv, nu știu exact despre ce este vorba. Poate că ne-am rătăcit
singuri?!
Domnul I: Vrei să dai vina pe dumneata? Pe noi? Amândoi știam drumul și aveam
scopuri precise.
Domnul II: Așadar, nu-i vina noastră?
Domnul I: Nu. Numai dacă...
Domnul II: Numai dacă?
Domnul I: Știu și eu... Mai bine să nu mai vorbim despre asta. Hotărât, eu sunt de
părere să rămânem aici.
Domnul II: Dacă dumneata te împotrivești cu hotărâre...
Domnul I: Cu hotărâre. Trebuie să procedăm cu înțelepciune. (Se așează).
Domnul II: Poate că dumneata ai dreptate. ( Ascultă). Acolo nu-i nimeni.
Domnul I: Ce-i drept, n-avem motive să ne temem, nu-i așa?
Domnul II: Motive clare nu sunt, într-adevăr.
Domnul I: Vrei să spui că sunt... neclare?
Domnul II: Ai și dumneata înțelepciunea dumitale.
Domnul I: Să stabilim faptele.
Domnul II: Mă rog,să le stabilim.
Domnul I: Foarte bine. Amândoi am plecat de acasă cu un scop și am început să
mergem sau mai degrabă să tindem, cum ai corectat cu dreptate. Era o dimineață
proaspătă, vremea era frumoasă. Copiii și soția palpabili. Știam prea bine ce și
cum. Desigur, nu cunoșteam precis construcția moleculelor, ca să nu mai vorbesc
4
de atomii din care sunt alcătuite măsuțele noastre de toaletă, dar specialiștii de ce
mai există? Așa că, în cele din urmă, problema a fost rezolvată. Bărbieriți, cu
servietele sub braț, cum nu se poate mai necesari și oportuni, am pornit-o, absolut
util, ăn direcția scopurilor noastre. Aveam adresele perfect întipărite în memorie,
dar le aveam și notate în agendă pentru orice eventualitate. De acord?
Domnul II: Întru totul.
Domnul I: Acum atenție. La un moment dat, când ne aflam pe traseul elaborat și
bine jalonat, pe traseul rezultat parcă din totalitatea calculelor rezonabile, singura
direcție previzibilă, s-a întâmplat ceva, cred că asta se cuvine subliniat, ceva care a
venit cu totul din afară, independent de noi, separat.
Domnul II: În această privință mi-aș exprima o îndoială. Deoarece nu putem defini
natura celor întâmplate, nu cădem de acord nici măcar asupra manifestărilor, și asta
numai din cauza ceții ori alte cauze, nu putem afirma cu certitudine nici că totul
este independent de noi, exterior, separat.
Domnul I: Dumneata mă-ncurci.
Domnul II: Poftim?
Domnul I: Mă stingherești.
Domnul II: Scuză-mă.
Domnul I: Din nefericire, nu știm să definim exact natura acestui fenomen, iar...
Domnul II: Păi n-am spus eu?
Domnul I: Te rog, dacă vrei și dumneata să iei cuvântul, poftim.
Domnul II: Mi-a scăpat, n-am să mai intervin.
Domnul I ( reluând): Nu suntem în stare, nici măcar cu o precizie convenabilă, să
stabilim care au fost elementele componente. Poftim?
Domnul II: Nu, n-am spus nimic.
Domnul I: Mie, de exemplu, mi se pare că am văzut silueta unui animal. Dar nu
sunt cu totul sigur dacă nu era în același timp și un mineral. Cred că e vorba mai
degrabă de energie decât de materie. Toate acestea pot fi relativ ușor definite ca un
fenomen situat în granița dintre dimensiune și deifiniție, la limita dintre culoare,

5
formă, miros, greutate, lungime și lățime, contur umbră, lumină, întuneric și așa
mai departe.
Domnul II: Pe dumneata te mai doare? Mie, încet-încet, îmi trece.
Domnul I: Te rog să nu vulgarizezi.
Domnul II: Întrebam și eu.
Domnul I: ( reluând firul). E adevărat că am fost neputincioși față de acest
fenomen și, pe de altă parte, din propria voință, căutând adăpost, iar pe de altă
parte, siliți, am nimerit în această încăpere străină, ce mai apropiată în clipa critică.
Din fericire, am deschis ușile deschise. Nu mai trebuie să adaug că intențiile
noastre anterioare au fost astfel cu totul stânjenite și stopate.
Domnul II: Sunt de acord cu tot ce spui. Care sunt concluziile?
Domnul I: Ajung îndată la concluzii. Sarcina noastră de căpătâi este acum să ne
păstrăm cumpătul și demnitatea personală. După părerea mea, suntem stăpâni pe
situație. În fond, libertatea noastră nu e știrbită de nimic.
Domnul II: Dumneata numești libertate faptul că stăm încă aici?
Domnul I: Da putem ieși în orice clipa, ușa e deschisă.
Domnul II: Atunci să mergem. Și așa am pierdut o groază de timp. ( Se aud
zgomote amestecate, ciudate, țipete)
Domnul I: Ce, ce-i asta?
Domnul II: Ziceam să ieșim.
Domnul I: Așa, pe nepusă masă...
Domnul II: Te temi?
Domnul I: Nici vorbă.
Domnul II: Dumneata spui întâi că trebuie să ne păstrăm demnitatea personală în
libertate și tot dumneata nu vrei să ieșim de aici, cât încă mai e vreme?
Domnul I: Tocmai asta e, ieșind acum, aș limita dintr-o dată ideea de libertate.
Domnul II: Cum trebuie să înțeleg asta?
Domnul I: E foarte limpede. Ce este libertatea? Posibilitatea de a alege. Câtă vreme
stau aici și știu că pot ieși pe ușa asta, atâta vreme sunt liber. În schimb, în clipa
6
când mă voi ridica să ies, prin aceasta am și ales, deci voi limita posibilitățile mele
de opțiune. Voi pierde libertatea. Voi deveni sclavul propriilor mele alegeri.
Domnul II: Dar și dacă stai aici și nu vrei să pleci, tot optezi pentru ceva. Optezi
pentru a rămâne, pentru a pleca.
Domnul I: Nu-i adevărat. Stau, dar mai pot pleca. Plecând însă, exclud posibilitatea
de a rămâne.
Domnul II: Și îți este deajuns ca să te simți bine?
Domnul I: Evident. Deplina libertate interioară, iată răspunsul meu la întâmplările
neînțelese. ( Domnul II se ridică). Ce faci, domnule?
Domnul II: Plec. Asta nu-i pe gustul meu.
Domnul I: Dumitale îți arde de glumă?
Domnul II: Nicidecum. Sunt pentru libertatea exterioară.
Domnul I: Și cu mine ce se va întampla?
Domnul II: Adio.
Domnul I: Așteaptă, te rog! Dumneata ai înnebunit? Nu se știe ce-i acolo! ( se
închide ușa).
Domnul II: Hei, ce mai e și asta!
Domnul I: Nu închideți, nu închideți!
Domnul II: Asta-i numai din pricina trăncănelii dumitale. Trebuia să ne hotărâm de
la început.
Domnul I: Reproșurile dumitale sun neîntemeiate. Dacă ședeai liniștit nu se
închidea ușa. Dumneata ești de vină!
Domnul II: Problema asta n-o s-o dezlegăm niciodată.
Domnul I: Numai dumneata ești vinovat. Datorită purtării dumitale, am pierdut
drumul spre întoarcere. ( Domnul II se apropie de ușă, încearcă zadarnic s-o
deschidă).
Domnul II: Hei, deschideți imediat!
Domnul I: Taci, taci...

7
Domnul II: De ce trebuie să tac?
Domnul I: Nu știu...
Domnul II: E închisă.
Domnul I: Domnule, te implor, ia loc.
Domnul II: Ei, ce mai înseamnă acum libertatea dumitale?
Domnul I: N-am nimic să-mi reproșez. Libertatea mea a rămas neatinsă.
Domnul II: Acum insă nu mai poți ieși de aici, nu-i așa?
Domnu I: Potențialul libertății mele a rămas același, ca și mai înainte. Eu n-am
ales, nu m-am limitat. Ușa s-a închis din cauze exterioare. Personal eu am rămas
cel care am fost. Dumneata ai văzut că nici nu m-am ridicat de pe scaunul meu.
Domnul II: Mă enervează ușa asta.
Domnul I: Dragă domnule, noi nu putem influiența evenimentele exterioare,
trebuie să ne îngrijim numai de păstrarea demnității și a echilibrului interior. În
acest sens, vom avea totdeauna câmp nelimitat, chiar dacă din mulțimea infinită a
posibilităților ne-ar mai rămâne doar două alternative. Fătă îndoială, cu condiția ca
atunci să nu optăm pentru nici una dintre ele.
Domnul II: S-ar putea întâmpla așa ceva?
Domnul I: Crezi că ar fi mai rău?
Domnul II: O să încerc să bat în perete, poate că e cineva dincolo.
Domnul I: Îmi pare rău că nu ai în vedere inviolabilitatea întregului domeniu al
libertății personale. Și eu aș putea să bat în perete, dar n-o voi face. Dacă aș face-o,
aș exclude, spre exemplu, posibilitatea de a citi gazeta pe care o am în servietă, sau
de a-mi concentra atenția asupra curselor de cai de anul trecut. ( Domnul II bate în
perete, în serie, de câteva ori, în pauze ascultă. Apoi scoate un pantof și bate cu el.
Ușa se deschide încet. Din ea apare o Mână de mărime supranaturală,
asemănătoare cu simbolul Mâinii, cu manșetă și arătătorul întins, folosit ca grafica
veche. Palma trebuie să fie strident colorată pentru a ieși în evidență pe fundalul
decorului. Mâna face cu arătărotul un gest îndoit un gest unifrom, de chemare, în
direcția Domnului II.)
Domnul I ( care vede Mâna cel dintâi): Ssssst!!

8
Domnul II ( care n-o vede încă, bate mai departe cu pantoful în perete și ascultă).
Domnul I: Sssst! Te rog să încetezi! Dumneata nu vezi ce se petrece?
( Domnul II se întoarce, Domnul I îi arată Mâna uriașă)
Domnul II: Iată ceva nou. ( Mâna îl cheamă mereu. Domnul II se apropie de ea.
Mâna arată spre pantoful din mâna Domnului II. Apoi se întinde cu un gest de
rugăminte sau de poruncă. Domnul II așează pantoful, ezitânt, în palma uriașă.
Mâna dispare și apare din nou, fără pantof. Domnul II scoate al doilea pantof și i-l
dă. Mâna dispare și reapare, arătând de câteva ori spre abdomenul Domnului II.
Domnu II înțelege, își scoate cureaua și i-o dă Mâinii. Nâna dispare și reapare fără
curea, după care începe să-l cheme pe Domnul I).
Domnul I: Eu? ( se apropie de Mână, oprindu-se de fiecare dată după câțiva pași și
monologând, în timp ce Mâna îl cheamă mereu.) Bine, dar eu n-am ciocănit. Te
rog să mă înțelegi. Eu n-am ales, n-am făcut nici-o alegere. Eu n-am ciocănit, deși
recunosc că atunci când colegul a ciocănit, am sperat că va auzi cineva și va veni,
că situația se va lămuri și vom pleca. Mă rog, asta recunosc, dar de ciocănit n-am
ciocănit. ( Mâna arată spre pantofii lui). Eu protestez. Repet încă o dată, n-am fost
eu cel care a ciocănit. Nu pricep de ce trebuie să dau pantofii? ( Aplecându-se să
desfacă șireturile) Eu țin la libertatea mea interioară. Îndată, îndată. Vezi și
dumneata că s-a făcut un nod... ( Mâinii) Eu nu ți-o iau în nume de rău, fiindcă față
de mine însumi sunt în ordine. Eu sunt hotărât să-mi păstrez libertatea interioară fie
și cu prețul libertății exterioare... contrar colegului meu. Nu, nici lui n-am ce să-i
reproșez, treaba lui, cer doar să fiu tratat diferit, în funcție de concepțiile noastre,
fiecare individual. Gata, gata, că nu arde! ( Dând Mâinii un pantof.) Poftim! (
Mâna arată spre abdomen) N-am curea, eu port bretele la pantaloni. Bine, bine, pot
să-ți dau bretelele, dacă trebuie. ( Scoate haina și desprinde bretelele.) Ce metode,
pe cuvântul meu. Poftim, uite bretelele. Unghiile s-ar cuveni spălate, fără supărare.
( Mâna dispare, ușa se închide încet) Noroc că am ciorapii curați.
Domnul II: Ești un lingușitor.
Domnul I: Ia mai scutește-mă, ce-ți pasă?
Domnul II: Cu ce-am să mai ciocănesc acum?
Domnul I: Ce mă privește pe mine? Eu stau pe scaun. ( Se așează înapoi pe scaun)
Domnul II: Frumos îți mai șade acum cu libertatea dumitale interioară. Îți cad
pantalonii în vine.
9
Domnul I: Nici dumneata n-arăți prea bine. Fără curea și ai dumitale cad.
Domnul II: Ce zici de toate astea?
Domnul I: Repet ce-am mai spus o dată: Mânuța m-a lipsit mai întâi de
posibilitatea de a purta pantalonii. E adevărat, recunosc, de bună voie. Dar ce
înseamnă asta? Toate astea sunt exterioare. Înlăuntrul meu am rămas liber. Nu m-
am implicta în nici un gest, în nici o acțiune. N-am mișcat nici un deget. Stau aici
și pot să fac orice din ce mi-a mai rămas în domeniul posibilităților. Dumneata însă
nu poți. Dumneata ai făcut un singur lucru, ai ales, ai ciocănit și te-ai compromis.
Ești un sclav!
Domnu II: Aș putea să-ți dau una la ureche, dar sunt probleme mai importante.
Domnul I: Ai dreptate. De altfel, ce-o fi având cu noi?
Domnul II: Totdeauna, la început, se iau cureaua, șireturile și bretelele.
Domnul I: Cu ce scop?
Domnul II: Ca să nu ne spânzurăm.
Domnul I: Glumești. Eu care nici măcar de pe scaun nu mă scol, eu să mă spânzur?
Natural, aș putea, dar nu vreau. Îmi cunoși convingerile.
Domnul II: M-am săturat de convingerile dumitale.
Domnul I: Treaba dumitale. Dumneata ce crezi, dacă Mânuța nu vrea să ne
spânzurăm, înseamnă că e interesată să rămânem în viață. E un semn bun.
Domnul II: Tocmai asta mă îngrijorează. Înseamnă că Mânuța se gândește la noi în
categorii precum viața și cealaltă, ei... zi-i să-i zic...
Domnul I: Moartea?
Domnul II: Dumneata ai spus-o. ( Pauză)
Domnul I: Eu sunt liniștit.
Domnul II: Spune și dumneata ce-ai putea să faci acum, dacă ai vrea? Firește,
având în vedere că ți s-au luat pantofii și bretelele.
Domnul I: Oho, multe lucruri. De pildă, aș putea să îmbrac haina pe dos, să-mi
suflec pantalonii și să fac pe pescarul.
Domnul II: Și mai ce?

10
Domnul I: Aș putea cânta.
Domnul II: Ajunge. ( Își suflecă pantalonii, îmbracă haina pe dos și își scoate
ciorapii)
Domnul I: Ți-ai pierdut mințile?! Ce vrei să faci?
Domnul II: Mă voi preface că pescuiesc și voi cânta. Vreau să profit de orice
posibilitate de a face ceva. Invers decât dumneata. Poate că Mânuța îi simpatizează
pe pescari și-i lasă în libertate. Cine știe! Nu trebuie să neglijăm nimic. Te-am
întrebat, pentru că dumneata ai mai multă imaginație decât mine. Eu n-aș fi fost în
stare să născocesc câte și mai câte despre libertatea interioară.
Domnul I: Foarte bine, dar te rog să nu uiți că eu nu mă mișc de pe scaunul meu.
Domnul II: Nici nu mă gândesc să-ți cer s-o faci. ( Urcă pe scaun și fredonează un
cântec cunoscut, Păstrăvul. Ușa se deschide încet)
Domnul I (care se uită atent la ușă): Ți s-a îndeplinit dorința.
( Apare Mâna)
Domnul II: De unde știi dumneata? Poate că pe mine mă eliberează, iar dumneata
rămâi aici. ( Mâna îl cheamă) Vin, vin, despre ce e vorba? ( Mâna îi dă de înțeles
că este vorba de haină) E, am zis-o doar așa, în glumă... Nu e voie să prind pește? (
Mâna repetă gesturile) M-am prefăcut... Eu nu sunt pescar. ( Îi dă haina Mâinii
care revine și-i cere pantalonii.) Nu, pantalonii nu-i dau! ( Mâna se strânge pumn și
se ridică încet.) Mă rog. ( Își scoate pantalonii.)
Domnul I ( Ridicându-se de pe scaun): Și eu? ( Așteaptă o clipă răspunsul care nu
vine, apoi începe să-și scoată haina din propria inițiativă. În acest timp, Domnul II
a dat mâinii pantalonii, rămânând în niște indispensabili până la genunchi, largi și
lungi. Mâna duce pantalonii în culise și revine, chemându-l pe imediat pe Domnul
I.) Poftim, sunt gata. Te rog să ai în vedere că eu nu mă opun. ( Îi dă haina Mâinii
care se întoarce după o clipă) Eu sunt întotdeauna pregătit, dar aș putea să-mi
păstrez pantalonii? ( Mâna face semn că nu) Bine, eu nu mă împotrivesc. ( Își
scoate pantalonii și-i dă Mâinii, rămânând în indispensabili, identici cu ai
Domnului II. Mâna se retrage. Ușa se închide.) Lovite-ar trăznetul pentru ideea cu
pescarul.
Domnul II: Mi se pare că a fost ideea dumitale.
Domnul I: Dar dumneata ai realizat-o. E frig aici.

11
Domnul II: Nu este exclus ca, și fără ideea asta, să ne fi poruncit să-i dăm hainele.
Domnul I: Nu! Sunt convins că dumneata ne-ai pus în primejdie pe amândoi cu
mascarada dumitale idioată. Ai atras atenția mâinii asupra hainelor noastre. Dacă
măcar pantalonii nu ți i-ai fi suflecat! Pate că așa nu i-ar fi sărit în ochi.
Domnul II: N-am avut ce face. Pescarii își suflecă totdeauna pantalonii.
Domnul I: Dar ce și-o fi trebuit!
Domnul II: Până acum puteai să înțelegi că avem concepții diferite. Dumneata nu
faci nimic, ca să poți face totul, evident, în limitele libertății, pe când eu mă
străduiesc să fac tot ce-mi este îngăduit să fac. Se pare că e interzis să porți
pantaloni.
Domnul I: Ți-ai făcut-o singur.
Domnul II: Inexactitate anatomică. Repet, nu se știe dacă eu am provocat-o să ne ia
veșmintele, sau poate că și așa era în plan.
Domnul I: Acum cel puțin poți să te convingi și dumneata de superioritatea
atitudinii mele. Eu n-am ciocănit, n-am cântat, nu mi-ai suflecat pantalonii și arăt
ca dumneata. Până și dungile sunt la fel.
Domnul II: Și unde-i, mă rog, superioritatea asta?
Domnul I: Investiție mai mică de energie cu același rezultat. Firește, plus simțul
libetății interioare care...
Domnul II: Încă un cuvânt despre libertatea interioară și te ucid.
Domnul I ( Dându-se înapoi): Ești nedrept. Fiecare este liber să-și aleagă filosofia
care-i convine.
Domnul II: Mi-e indiferent, nu mai pot rezista.
Domnul I: Iar eu te avertizez că nu mă voi apăra. Apărarea înseamnă opțiune. Nu-
mi pot permite, în numele...
Domnul II: În numele a ce?
Domnul I ( ezitânt): În numele libertății in... ( Domnul II se repede la el. Domnul I
aleargă în jurul scenei) Ține-ți mâinile acasă! ( Ușa se deschide, apare iarași Mâna
care îi cheamă. Domnii se opresc.)
Domnul II: Pe mine mă...
12
Domnul I: Eu?
Domnul II: Poate că pe dumneata te...
Domnul I: Dumneata ai început. Probabil că e vorba de pedeapsa pe care trebuie s-
o primești .
Domnul II: Pedeapsă? Tot mai crezi că teoria dumitale idioată este cea mai bună?
Domnul I: Dumneata, în schimb, socotești că absența oricărei teorii, pragmatismul
dumitale vulgar, va rezista acestei încercări? ( Mâna îi cheamă)
Domnul II: Mai bine să mergem, iar vrea ceva.
Domnul I: Bine, să mergem. Se va vedea îndată cine-i mai bun. ( Se apropie de
Mâna care le pune cătușe. După aceea, Mâna dispare și ușa se închide. Domnul II
Îl trage după el pe Domnul I, se așează greoi pe scaun și tace)
Domnul II: Ce s-a întâmplat?! ( Neliniștit) Ți-e rău? Crezi că de data asta e ceva
serios? Vorbește, te rog!
Domnul I: Mă tem...
Domnul II: De ce?
Domnul I: Până acum Mânuța ne-a limitat posibilitățile de mișcare în spațiu. Cine
poate garanta că n-a venit vremea să ne limiteze ceva mult mai important?
Domnul II: Ce?
Domnul I: Timpul. Durata noastră. ( Pauză)
Domnul II: Habar n-am.
Domnul I (Făcând pe mentorul): Asta pentru că dumneata, adept al acțiunii
exterioare, te consumi mai repede. Eu însă păstrez...
Domnul II ( rugător): Iarăși!
Domnul I: Iartă-mă. N-am vrut să te necăjesc. Ai vreun plan?
Domnul II: Un singur lucru mai putem face.
Domnul I: Care?
Domnul II: Să rugăm Mânuța să ne ierte.

13
Domnul I: Să-i cerem scuze?! Pentru ce? Noi nu i-am făcut nimic, mai degrabă ea
ar trebui să...
Domnul II: Nu-i nimic. Trebuie să-i cerem iertare, pentru orice eventualitate, în
general, fără un motiv anume. Ca să ne salvăm. Dacă se mai poate.
Domnul I: Nu, eu nu pot face una ca asta. Cred că nu trebuie să-ți mai explic de ce.
Domnul II: Se-nțelege, știu pe dinafară. A-i cere scuze Mâinii ar însemna alegere,
care ți-ar limita...
Domnul I: Da, tocmai de aceea.
Domnul II: Te privește. În orice caz, eu îmi voi cere scuze. Trebuie să ne umilim.
Poate că asta așteaptă.
Domnul I: Aș vrea și eu, dar principiile mele...
Domnul II: Eu mi-am spus părerea.
Domnul I: Cred că am găsit o modalitate: mă vei sili să-mi cer scuze odată cu
dumneata. Atunci nu va mai fi vorba de nici o alegere din partea mea. Voi fi silit
de dumneata pur și simplu.
Domnul II: Bine. N-ai decât să consideri că te-am silit. ( Se deschide ușa)
Domnul I: Mi se pare că vine. ( Se arată mâna) Dumneata mai întâi. ( Amțndoi se
apropie în fugă de Mână. Domnul II își drege glasul, pregătindu-se să vorbească.)
Domnul II: Dragă Mână, adică stimată dragă Mână. Înțelegând că rostul dumitale
nu este acela de a ne asculta, dorim totuși să-ți spunem câteva cuvinte din toată
inimia, adică mai degrabă să-ți încredințăm mărturisirea că, deși e cam târziu, pe
deplin conștienți, noi ne cerem scuze pentru că... pentru că... ( În șoaptă către
Domnul I) Pentru ce?
Domnul I: Pentru că mergeam, pentru că tindeam, pentru că... în general...
Domnul II: Pentru că mergeam, tindeam... Mă exprim prost, cer scuze, pentru că în
general... Pentru că eram, pentru că suntem, pentru toate, noi din toată inima... ne
rugăm să ne ierți... Pentru tot ce Mâna știe, iar noi nu știm, fiindcă ce putem ști noi,
ce știm noi, la drept vorbind. Așa că, dacă e ceva, eu îmi cer scuze insistent, sărut
Mânuța ( sărută mâna ceremonios).

14
Domnul I: Mă alătur și eu, deși, evident, numai într-un sens anume, silit de colegul
meu ... Principiile mele, dumneata știi... Așadar, deși silit, dar sincer, temeinic, te
rog să mă ierți. ( Sărută mâna. În acest timp ușa din partea opusă se deschide și
apare a doua Mână, aceasta însă într-o Mănușă roșie, și îi cheamă. Întâi o vede
Domnul II. Amândoi se întorc cu spatele la prima Mână.)
Domnul II: Privește acolo!
Domnul I: Încă una!
Domnul II: Totdeauna sunt două.
Domnul I: Ne cheamă.
Domnul II: Mergem? ( Prima Mână îi îndeasă Domnului II pe cap o glugă ascuțită
din hârtie tare) Nu mai văd nimic!
Domnul I: Ne cheamă! ( Mâna îi pune pe cap o glugă asemănătoare) E întuneric!
Domnul II: Dacă ne cheamă, trebuie să ne ducem.
Domnul I: Servieta! Am uitat servieta!
Domnul II: Așa-i! Servieta, unde-i servieta mea.

15