„Ceva ce nu este de vânzare!

O tânără pereche de soţi intră în cel mai frumos magazin de jucării din oraş.
Bărbatul şi femeia priviră îndelung la jucăriile colorate aşezate pe rafturi, la cele
atârnate de plafon şi la cele îngrămădite la întâmplare parcă pe băncuţe. Erau
acolo păpuşi care plângeau şi râdeau, tot felul de jocuri electronice, bucătării în
miniatură unde se puteau face prăjituri şi pizza.

Nu reuşeau să se hotărască. Se apropie de ei o vânzătoare tare amabilă.

— Ştiţi, începu să-i zică femeia, avem o fetiţă mică, dar noi suntem mai toată
ziua plecaţi de acasă, uneori chiar şi seara.

— Fetiţa noastră nu prea este veselă, continuă bărbatul.

— Am dori să-i cumpărăm ceva care să o facă fericită, reluă femeia, şi atunci
când noi nu suntem acasă... Ceva care să o bucure când este singură
— Îmi pare rău, zise zâmbind cu amabilitate vânzătoarea. Noi aici nu vindem
părinţi.

Faptul de a hotărî să avem un copil înseamnă a contracta faţă de el cea mai înaltă
datorie din câte pot exista pe lume. Toţi micuţii vin la noi cu un bilet de chemare
la viaţă şi ne spun:

— M-aţi chemat şi iată-mă. Ce îmi daţi acum?

Astfel începe îndatorirea educativă.

Un băiat de cincisprezece ani vede cam aşa acest lucru:

Voiam lapte. Şi am primit biberonul.
Îmi doream aproape părinţii. Şi am căpătat o jucărioară.
Voiam să le vorbesc.Şi mi-au dat un televizor.
Doream să învăţ. Şi mi-au cumpărat caiete
Voiam să gândesc. Şi am primit cunoştinţe.
Doream o perspectivă globală asupra lucrurilor. Şi am dobândit câte o biată
idee,
Voiam să fiu liber. Şi m-au învăţat disciplina.
Îmi doream iubire. Şi mi-au făcut morală.
Voiam o profesie. Şi am dobândit un loc de muncă.
Doream fericire. Şi am primit bani.
Voiam libertate. Şi am căpătat o maşină.
Doream să aflu sensul lucrurilor. Şi am intrat pe făgaşul carierei.
Voiam speranţă. Şi mi s-a dat doar milă.
Voiam să trăiesc...”