Prima și cea mai veche versiune a scenariului de viață, protocolul primitiv, se elaborează în

mintea copilului la o vârstă la care foarte puțini oameni, în afara celor din cercul familial restrâns,
sunt reali pentru el. Putem spune că părinții îi par niște personaje uriașe, înzestrate cu puteri
magice, asemeni uriașilor, monștrilor și gorgonelor din mitologie, chiar și numai pentru simplul
fapt că sunt de trei ori mai înalți și de zece ori mai solizi decât el. Pe măsură ce crește și mintea i
se rafinează, copilul se mută din acest univers clasic într-o lume mai romantică. Eliberează
primul palimpsest, prima rescriere a scenariului său, astfel încât acesta să corespundă cu noua lui
concepție despre ceea ce îl înconjoară.
În condiții adecvate, îl ajută în această sarcină foarte mult basmele și poveștile cu animale
pe care mai întâi i le-a citit mama, iar apoi le-a parcurs singur în orele libere, în care a putut să își
lase imaginația să zburde. Și ele conțin o doză de magie, dar nu la fel de cutremurătoare.
Poveștile îi dau copilului un nou set de personaje care să joace roluri în fanteziile lui: toate
personalitățile din împărăția animalelor, pe care le cunoaște fie ca tovarăși de joacă și de viață vii
cu sânge cald fiecare figuri înspăimântătoare sau fascinante zărite sau auzită de la distanță fie ca
ființe imaginare cu puteri necunoscute despre care doar a auzit sau a citit. O altă sursă de astfel de
personaje este ecranul televizorului - la acea vârstă, chiar și reclamele au o aură magică. Până și
în cel mai rău caz, fără cărți și fără televizor, ba chiar și fără mama, copilul tot știe că există
undeva o vacă sau își poate imagina singur, distorsionat, tot felul de animale.
În prima etapă copilul are de a face cu personaje magice, care, poate, au capacitatea de a se
transforma uneori în animale. În a doua etapă el nu face decât să atribuie animalelor anumite
caracteristici umane, tendință ce se păstrează și în viața adultă.
În a treia etapă, în adolescent, individul își revizuiește încă o dată scenariul pentru a-l
adapta la realitatea curentă așa cum speră el că va fi, tot romanță și aurită, sau poate poleită
uneori cu ajutorul drogurilor. Treptat, pe măsură ce trec anii, el se apropie mai mult de realitate,
adică de probabilitatea reală ca oamenii și lucrurile din jurul lui să reacționeze așa cum își
dorește. Astfel, de lungul deceniilor se pregătește pentru reprezentația de adio. Tocmai
reprezentația de adio, este mai presus de toate, acea pe care terapeutul are misiunea de a o
modifica.

În continuare urmează un exemplu care ilustrează asemănarea dintre mituri basme și

persoane reale. Ele pot fi înțelese cel mai bine din punctul de vedere tranzacțional care are la bază
propriul mit și a fost elaborat pe baza analizei jocului și scenariilor de viață ca modalitate de a
vedea mai obiectiv viața umană.

Scufița Roșie

Cu toții cunoaștem această poveste. Era odată o fetiță drăgălașă pe nume Scufița Roșie
(SR); într-o zi, mama ei a trimis-o în pădure, să ducă de mâncare bunicii. Pe drum a întâlnit un
lup seducător, care și a spus că SR este o îmbucătură gustoasă. I-a spus să se oprească din drum,
să se uite în jur, să își uite o vreme misiunea, să nu mai fie atât de serioasă și să culeagă flori. În
timp ce fetița pierdea timpul prin pădure, lupul s-a dus acasă la bunica și a mâncat-o. Când a sosit
SR, el s-a prefăcut a fi bunica fetei și a invitat-o în pat alături de el. SR s-a conformat și a
observat multe lucruri ciudate în legătură cu înfățișarea persoanei din pat, care au făcut-o să se
întrebe dacă e chiar bătrână ei bunică. La început, lupul a încercat s-o liniștească, dar în cele din
urmă a înghițit-o (fără s-o mestece, se pare). Un vânător a trecut pe acolo și a salvat o pe Str pe
in burta lupului de unde a scos și pe buni că vii și pe ea De aceea SRL ajutat bucuroasă pe
vânător să umple burta lupului cu pietre în unele variante striga după ajutor iar vânătorul omoară
lupul cu un topor salvând cu o clipită înainte ca afurisitul să o înghită.
Și aici avem scena de seducție între o fecioară nevinovată căreia îi place să culeagă flori, și
un animal care o înșală. Animalului îi place să mănânce copiii, dar sfârșește cu burta plină de
pietre. SR e trimisă cu treabă de părintele ei, întâlnește pe drum un lup și dă de bucluc, și se
aliază cu Salvatorul ei.
Un scenariu de tip Scufița Roșie
În literatura psihanalitică se acordă foarte multă atenție semnificației simbolice a pietrelor
băgate în burta lupului. Însă pentru analiza tranzacțională elementele cele mai semnificative sunt
tranzacțiile dintre persoanele implicate.
Cătălina a venit la terapie la vârsta de 30 de ani, plângându-se că are dureri de cap, stări
depresive, nu știe ce își dorește să facă și nu își poate găsi un iubit satisfăcător. La fel ca toate
Scufițele Roșii, Cătălina avea o jachetă roșie. Încerca mereu să se facă utilă într-o manieră
indirectă. Într-o zi a intrat în cabinet și a spus:
- Pe stradă, la câțiva pași de aici e un câine bolnav. Vreți să sunați la Protecția Animalelor?
- De ce noi sunați dumneavoastră? a întrebat terapeutul. La care ea a replicat:
 - Cine, eu?
Cătălina nu sărise niciodată în ajutorul cuiva, dar știa întotdeauna unde pot fi găsit
salvatorii. Acest fapt este tipic pentru SR. Terapeutul a întrebat-o apoi dacă a lucrat vreodată întru
un birou în care cineva trebuia să meargă să cumpere gustări și răcoritoare în pauza de cafea; a
răspuns afirmativ.
- Cine mergea să cumpere lucrurile acestea?
- Eu, firește, a răspuns Cătălina.

Partea conformă cu scenariul a poveștii Cătălinei era după cum urmează: de la vârsta de
șase ani și până la zece ani, mama ei avea obiceiul să o trimită la bunici (părinții săi) cu diferite
treburi, dar și să se joace. De multe ori se întâmpla ca bunica să fie plecată când fetița ajungea
acolo, așa că ea se juca cu bunicul, ceea ce însemna în principal că el o pipăia pe sub rochie.
Cătălina nu i-a dezvăluit niciodată mamei acest lucru, fiindcă știa că se va înfuria și o va face
mincinoasă.
La momentul terapiei Cătălina cunoștea frecvent bărbați și băieți și mulți dintre ei o invitau
în oraș, dar ea punea punct de fiecare dată după două-trei întâlniri.