(02.10.2018) LP1.

Examenul Clinic al Pacientului în Vederea Reabilitării Orale

I. Examenul Subiectiv (Anamneza). Prin anamneză se culeg următoarele date:

1. Datele de identificare. Înscrise în cartea de identitate.
2. Vârsta. Trebuie cunoscută pentru că în funcție de aceasta pot fi explicate unele aspecte ale evoluției îmbolnă-virii
și pot fi indicate sau contraindicate unele tratamente.
3. Profesia. Poate constitui cadrul etiopatogenic al unor afecțiuni dentare și/sau ale mucoasei orale. Interesează de
asemenea restaurarea morfo-funcțională a dinților, criteriile estetice fiind pe primul plan, acolo unde profesi-a
pacientului o cere.
4. Mediul de proveniență și condițiile de viață ale pacientului. Acestea prezintă interes pentru corelația între
microclimatul regional și diversele afecțiuni pe care le poate prezenta pacientul.
5. Motivele prezentării. Se înregistrează acuzele pacientului.
6. Istoricul afecțiunii. Pacientul va descrie desfășurarea în timp a afecțiunii, data debutului, evoluția sau dacă a mai
urmat tratamente stomatologice.
7. Antecedente personale fiziologice. Se referă în special la cronologia erupției dinților și la accidente legate de
erupția dentară.
8. Antecedente personale patologice
a) Generale. Boli infectocontagioase din copilărie, afecțiuni respiratorii (TBC), afecțiuni vasculare, afe-
cțiuni digestive, boli sistemice, diabet zaharat, reumatism. Se stabilește starea generală actuală, valoarea tensiu-nii
arteriale, gradul de compensare în afecțiunile sistemice cronice, sarcina (nr. de sarcini).
b) Locale. Se notează tot ceea ce ar fi putut influența dezvoltarea aparatului dento-maxilar, obiceiuri
vicioase în copilărie (interpoziții dentare ale unor obiecte, sugerea degetelor sau a unor obiecte, respirația orală
datorată afecțiunilor căilor respiratorii, poziții vicioase posturale sau în timpul somnului), obiceiuri vicioase a-
ctuale (bruxismul centric sau excentric, roaderea unghiilor, ținerea de obiecte între dinți). Toate acestea pot de-
termina starea actuală a anomaliilor.
9. Antecedente heredo-colaterale. Se consemnează existența în familie (în special a celei de gradul I) a malforma-
țiilor congenitale, a displaziilor dentare, a anomaliilor dento-maxilare (anodonție, incluzie dentară) sau a multi-
plelor leziuni carioase.

II. Examenul Obiectiv

1.Examenul clinic general. Se apreciază dezvoltarea somatică, starea sistemului nervos, comportamentul și gra-
dul de colaborare. Se notează corelațiile dintre vârsta biologică, psihologică și cronologică.
2. Examenul exo-oral. Se realizează din normă frontală și din normă laterală prin inspecție și palpare.
a) Inspecția
i) Norma frontală. Se observă faciesul habitual al pacientului. Se poate prezenta amprenta unei
suferințe oro-maxilo-faciale, lipsa de exresie (ce poate indica o afectare a n. VII), diverse asimetrii. Se apreciază
simetria feței bilateral și proporționalitatea celor trei etaje ale faciesului.
ii) Norma laterală. Se examinează profilul pacientului (drept, convex, concav). Profilul normal este
drept sau ușor convex. Profilul concav caracterizează de regulă o ocluzie inversă căreia îi corespunde un raport
inversat între buza superioară și cea inferioară. Profilul accentuat convex apare fie din prognatismul ma-xilar, fie
din retrognatismul mandibular. Poate apărea și în hipoplaziile mandibulare, când profilul convex este atât de
accentuat încât dă aspectul unui profil de pasăre. Se examinează și aspectul și coloarea tegumentelor, prezența
cicatricilor, a fistulelor, și se menționează în fișă.
b) Palparea
i) Relieful masivului osos al feței. Se insistă asupra pereților sinusali și a punctelor sinusale. Sensi-
bilitatea acestora se cercetează prin presiuni digitale și asupra punctelor de emergență a n. V.
ii) Localizarea și limitele unui abces, fluctuența și renitența chisturilor, infiltrarea și gradul de
aderență al unor tumori, întreruperea continuității oaselor masivului facial în cazul fracturilor.
iii) Grupele ganglionare. Se notează midificările lor, prezența și mărimea adenopatiilor, numărul
ganglionilor, mobilitatea sau aderența, sensibilitatea dureroasă la palpare.
iv) Tonusul mușchilor mimicii și ai mușchilor limbii. Se examinează prin opunerea degetelor sau
palmei examinatorului la contracția musculară.
3. Examenul articulației temporo-mandibulare. Se face prin inspecție și palpare. Se observă amplitudinea de-
schiderii gurii, măsurând distanța dintre punctele I și i (incizale superior și inferior). Se observă concomitent dacă
mișcarea descrisă de mandibulă la deschiderea gurii se face liniar, în arc de cerc, sau dacă este sacadată în doi timpi.
Evidențierea unei laterodeviații se face mai bine marcând un punct pe menton (Pg sau Gn) la nivelul liniei mediene
și observând excursia în timpul mișcărilor de deschidere și închidere a gurii.
4. Examenul intra-oral
a) Examinarea buzelor. Se apreciază forma și contururile buzelor. Se observă comisurile și culoare ver-
millonului (roșului de buză).
b) Examinarea mucoasei jugale și a pereților cavității orale propriu-zise. Se consemnează prezența le-
ziunilor, ulcerațiilor, formațiunilor atipice etc.

1
 c) Examinarea limbii. Se face prin inspecție și palpare, observând mărimea, mobilitatea, consistența și
tonicitatea acesteia.
d) Examinarea regiunilor sublinguale cu plicile sublinguale. Se face prin inspecție și palpare, consem-
nând prezența leziunilor, ulcerațiilor sau formațiunilor tumorale, consistența, prezența durerii, excrecția de pu-roi
prin orificiile glandelor submandibulare și sublignuale la nivelul carunculelor sublinguale.
e) Examinarea arcadelor dentare. Se adresează formei arcadelor (pot apărea forme atipice în trapez, V,
W). Se apreciază congruența sau incongruența dento-alveolară, adică existența sau inexistența unor rapoarte de
mărime între arcadele dentare și dinți.
f) Examenul odontal. Începe cu apelul dentar, urmărindu-se apoi prezența, localizarea și întinderea
proceselor carioase și caracteristicile acesteia (simplă sau complicată), existența și tipul obturațiilor, starea paro-
donțiului și gradul de mobilitate dentară. Se constată existența și gradul de abraziune dentară (1 – abraziune în
smalț, 2 – abraziune în dentină, 3 – abraziune în dentină, putând deschide camera pupară). Fiecărui dinte i se
cercetează și starea țesutului parodontal marginal. Pentru cercetarea stării ligamentelor dento-alveolare se face
percuția dintelui axial și transversal, obținând date asupra parodonțiului apical, respectiv a parodonțiului mar-
ginal. Următoarele notații sunt considerate standard: dinte absent → x; dinte ce urmează a fi extras – +; rest ra-
dicular √.

2
 (04.10.2018) LP2. Examenul Clinic al Pacientului în Vederea Reabilitării Orale (continuare)

4.1. Examenul odontal

Materiale necesare: fișa pacientului, trusa de consultație, sonda parodontală, hârtie de articulație, pensă
Miller, rulouri și comprese, seringă apă-aer, ață dentară, model de studiu, radiografii seriate.
Înainte de a începe examinarea, medicul reia datele importante din anamneză. Dacă pacientul are
radiografii, acestea se corelează cu datele clinice. Este avantajos ca asistenta să noteze datele din foaia de observație
pentru a se menține foaia aseptică. Dinții sunt examinați în sens orar, începând de la hemiarcada maxilară dreaptă,
continuând cu cea stângă, apoi hemiarcada mandibulară stângă și apoi cea dreaptă.
Examenul odontal trebuie să înregistreze:
– dinții absenți: numărul și dispoziția lor topografică;
– dinții prezenți: se notează toți dinții prezenți, inclusiv dinții temporari și dinții supranumerari; la fiecare
dinte se notează poziția pe arcadă, prezența leziunilor odontale, hipersensibilitatea, hiperestezia și sensibilitatea la
percuție, prezența restaurărilor odontale.

A. Poziția pe arcadă
Înclinarea (versiunea) reprezintă o modificare de poziție marcată de o rotație în jurul axului dintelui.
Translația reprezintă deplasarea dintelui împreună cu apexul.
Rotația reprezintă deplasarea în jurul unei axe verticale și se enunță prezentând muchia sau fața proximală
și direcția deplasării. Rotațiile pot fi în jurul unei margini sau fețe proximale. Se denumesc enunțând marginea
deplasată și direcția spre care aceasta s-a deplasat (e.g. dacă 32 are fața mezială pe linia arcadei și fața distală
deplasată spre lingual, aceasta reprezintă o disto-linguo-rotație). În cazul rotației în jurul axului se enunță pe rând
fiecare față proximală cu direcția de deplasare (e.g. dacă fața mezială a lui 11 privește spre vestibular iar fața distală
spre palatinal, se descrie o mezio-vestibulo-disto-linguo-rotație).
Migrările în plan vertical sunt modificări ale poziției dinților în axul dintelui și au drept consecință depășirea
planului ocluzal sau plasarea dintelui sub planul ocluzal. Acestea iau două forme:
– egresiunea sau ingresiunea, când dintele se deplasează împreună cu procesul alveolar, depășind sau
plasându-se sub planul de ocluzie;
– extruzia sau intruzia, când dintele se deplasează fără procesul alveolar, modificând totodată și coroana
clinică a dintelui.

B. Prezența leziunilor odontale

În realizarea examenului odontal este important ca dintele să fie curat și uscat. S-a observat că smalțul
demineralizat este mai poros decât cel normal. Leziunile odontale pot fi: carii, pierderi de substanță de etiologie
necarioasă, leziuni traumatice, anomalii dentare de formă, structură și culoare.
1) Leziunile carioase. Sunt notate diferite caracteristici precum:
– afectarea pulpei: carie simplă sau complicată;
– localizare: ocluzală, mezială, distală, orală sau cervicală;
– momentul apariției: carie primară, secundară sau recidivantă;
– evoluția: carii active (evolutive sau progresive) sau inactive (stagnante sau stabile);
– stadiul evolutiv: carii incipiente (leziuni necavitare sau precavitare, la care procesul de demineralizare
este reversibil) sau cavitare.
2) Pierderi de substanță de origine necarioasă
a) Atriția dentară. Pierdere de substanță prin acțiunea mecanică a marginilor incizale sau fețelor ocluzle,
ca rezultat al mișcărilor funcționale sau parafuncțiilor mandibulare, fără interpoziția bolului alimentar sau a altor
factori extrinseci, ca și pierderi de substanță proximală în rma unor mișcări fiziologice ale dinților. Atriția poate fi
ocluzală sau incizală și interproximală.
b) Abraziunea. Uzură mecanică ireversibilă a substanței dure dentare, datorată fricțiunii cu orice corp
abraziv exogen, străin dintelui. Apare pe suprafețe dentare implicate în procesul de incizie sau triturare, precum și
pe suprafețele dentare expuse manoperelor de igienizare individuală prin periaj dentar.
c) Eroziunea. Pierdere superficială de substanță dură dentară, datorată unui proces chimic care nu implică
flora bacteriană. Se produce în urma acțiunii dizolvante a unor substanțe acide, care conferă smalțului o rezistență
mai redusă la uzură. Factorii cauzali pot fi: extrinseci (alimentari, profesionali, medicamentoși) sau intrinseci
(regurgitările acide).
3. Leziunile traumatice
a) Fisura coronară: fractură incompletă a smalțului, fără pierdere de substanță.
b) Fracturile. Linia de fractură este fără dentină alterată și ca elemente de diagnostic distingem:
antecedente traumatice, suprafață netedă, lucioasă, inițial liniară, cu sensibilitate ce scade în timp. Fracturile pot fi:
– coronare: nepenetrante (cu interesarea smalțului și dentinei) sau penetrante (și cu interesarea pulpei);
– corono-radiculare: nepenetrante (interesează smalțul, dentina și cementul) sau penetrante (interesează
și camera pulpară);
– radiculare: în 1/3 apicală, medie sau cervicală, pot fi incomplete sau complete (interesează și camera
pulpară).
3
 c) Leziunile traumatice dento-parodontale
– contuzia: traumatism al structurilor de suport ale dintelui, care nu se însoțește de mobilitate sau
deplasare dentară;
– subluxația: traumatism al structurilor de suport ale dintelui, însoțit de mobilitate dentară dar fără
deplasare;
– luxația intruzivă: deplasarea dintelui în alveolă în sens apical, ce poate fi însoțită de fractura peretelui
alveolar;
– luxația extruzivă: deplasarea parțială sau totală (avulsie) a dintelui din alveolă;
– luxația laterală: deplasarea dintelui alveolă în altă direcție decât cea axială, ce poate fi însoțită de fractura
peretelui alveolar.

C. Anomaliile dentare
1) Anomaliile dentare de formă
– dilacerarea. Angulare dentară anormală la nivelul uneia dintre componentele dintelui, datorată
traumatismelor dento-parodontale produse în timpul dezvoltării dintelui.
– dens in dente (dintele invaginat). Fosetă adâncă, invaginare supracingulară la nivelul incisivului lateral
maxilar. Dinții sunt susceptibili la carie.
– cuspizii supranumerari: tuberculul lui Carabelli, talon cusp.
– taurodonția.
– dinții geminați sau fuzionați.
2) Anomaliile dentare de structură. Pot fi de cauză generală în amelogeneza imperfectă, dentinogeneza
imperfectă, odontodisplazie regională, și de cauză locală (e.g. sindromul Turner, hipoplazii de smalț etc.).
3) Anomaliile dentare de culoare (discromiile). Pot fi:
– intrinseci, date de schimbări structurale în profunzimea țesuturilor dure dentare (hipoplazii sau
hipomineralizări de smalț, încorporare de pigmenți în timpul formării dintelui – fluoroza, colorația tetraciclinică,
pierderea vitalității dentare, la care conținutul pulpar a produs colorația smalțului în gri-albăstrui sau galben-brun);
– extrinseci – pete produse de coloranți din ceai, cafea, tutun sau clorhexidină.

D. Hipersensibilitatea, hiperestezia și sensibilitatea la percuție

1) Hipersensibilitatea dentinară se manifestă prin durere la agenți termici (rece), excitanți chimici (dulce,
acru) și electrici. Durerea încetează odată cu îndepărtarea stimulului. Agenții mecanici nu provoacă durere.
Hipersensibilitatea are tendința de a se reduce treptat, ca urmare a neodentinogenezei și atrofiei și dispunerii
fibrelor nervoase din canalele dentinare.
2) Hiperestezia dentinară este un fenomen dureros ce apare la nivelul unui dinte datorită modificărilor
metabolice și biochimice, de receptivitate și conductibilitate a fibrelor nervoase din canaliculele dentinare. Poate
apărea pe suprafețe aparent integre, dar există factori locali și generali care au provocat apariția ei:
– factori locali: dinți cu strat subțire de smalț, dinți abrazați, cu dentină descoperită, displazii de smalț,
cavități preparate și neprotejate prin pansament, locuri retentive, dinți cu placă bacteriană;
– factori generali: perioada de sarcină, menstruația, convalescența după boli generale, avitaminoze B și C,
anemii hipocrome, astenii nervoase.
Se manifestă prin dureri la excitații mecanice (palpare cu sonda, prepararea rotativă a cavităților, presiunea
exercitată de alimente pe suprafața respectivă și chiar periajul dentar). Durerea are tendință de agravare datorită
faptului că pacientul evită să mănânce pe zona respectivă, acest lucru având drept efect acumularea de placă
bacteriană, care accentuează procesele metabolice de la nivelul fibrelor dentinare.
Hipersensibilitatea și hiperestezia pot coexista în anumite situații: carii cu evoluție lentă, bonturi dentare
neprotejate, cavități preparate și neprotejate cu pansamente, sau pansamente provizorii vechi, deteriorate la
periferie.
3) Sensibilitatea dintelui la percuție se apreciază prin percuție cu mânerul oglinzii dentare. În sens
vertical, când testul este pozitiv la percuție, indică afectarea periapicală, pulpită acută totală, parodontită apicală
acută, parodontită apicală cronică acutizată, iar în sens orizontale, când testul pozitiv la percuție arată afectarea
parodonțiului marginal.

E. Prezența resturilor odontale.

F. Tratamente: obturații, incrustații, coroane de înveliș parțiale sau totale, punți dentare, proteze dantare parțial
mobilizabile, proteze dentare mobile totale și implanturi.

5. Examenul ocluziei dentare

A. Examenul static al ocluziei. În mod normal, contactele sunt simetrice, iar anormal pot apărea contacte
premature.

B. Examenul dinamic al ocluziei

4
 1. Propulsia mandibulei. În mișcarea de propulsie a mandibulei, normal (în ocluzia echilibrată) există
contacte cuspidiene pe cei doi incisivi centrai sau pe toți cei patru incisivi. Drumul se face în sens sagital, fără
deviație, pe parcursul mișcării trebuind să se producă dezangrenarea dinților laterali. În mișcarea de propusie, zona
lucrătoare este zona frontală. Anormal sau patologic, apar interferențe propulsive active sau inactive și se specifică
de care sunt și care sunt dinții implicați.
2. Lateropulsia mandibulei. Urmărim în timpul mișcării contactele de pe partea activă și apoi solicităm
pacientului să rămână în contact cap-la-cap în ultima poziție. Cu ajutorul oglinzii se examinează rapoartele de pe
partea actvă și inactivă. În lateropulsie există trei tipuri de ghidaje:
– canin–canin: se ating doar caninii între ei;
– ghidaj de grup funcțional: implică ghidajul în mișcarea de lateralitate pe pantele orale ale cuspizilor
vestibulari maxilari; acesta poate fi:
• ghidaj de grup funcțional complet (total), când participă caninii, premolarii și cei doi molari;
• ghidaj de grup funcțional redus, unde participă caninii, premolarii și molarul 1;
• ghidaj de grup anterolateral, când laterotruzia este susținută de canin și unul sau doi incisivi de pe
hemiarcadă, producând dezocluzia celorlalți dinți de partea nelucrătoare. Dacă se asociază și un dinte lateral pe
partea lucrătoare, apare o interferență lucrătoare (interferență ocluzală în lateralitate de partea lucrătoare).

6. Examenul funcțional al aparatului dento-maxilar

A. Funcția fizionomică
Un rol important în realizarea aspectului fizionomic al feței îl au dinții prin formă, dimensiuni, culoare și
poziție. Disfuncția fizionomică apare în:
– leziuni carioase ale dinților frontali;
– anomalii de formă, culoare, poziție, volum ori structură a dinților frontali;
– abrazii ale dinților frontali;
– leziuni traumatice ale dinților frontali (fracturi);
– edentații frontale neprotezate;
– edentații totale sau subtotale care alterează funcția fizionomică prin lipsa dinților, înfundarea părților
moi labiogeniene, sau prin reducerea etajului inferior al feței;
– obturații modificate de culoare pe dinții frontali;
– proteze conjuncte inestetice în zona frontală;
– proteze totale inestetice în zona frontală.

B. Funcția fonetică
Dinții au un rol special în pronunțarea unor consoane, de aceea ceste consoane au fost denumite:
labiodentale (v, f), linguodentale (d, t), interdentare (j, s, ș, z). Printre factorii care determină disfuncția fonetică se
numără:
– fracturi ale dinților frontali;
– edentații frontale neprotezate;
– poziționarea pre vestibularizată sau oralizată a protezelor conjuncte frontale;
– montarea pre vestibular sau prea oral a dinților artificiali ai protezlor totale;
– modelarea unor dinți prea lungi sau prea scurți la nivelul corpului de punte;
– folosirea unor dinți artificiali prea lungi sau prea scurți în realizarea protezelor totale;
– anomalii dentomaxilare cu dehiscențe palatinale.

C. Funcția masticatorie
Funcția masticatorie este un proces complex care se desfășoară în următorii timp:
– t1: prehensiunea alimentelor, realizată de buze;
– t2: incizia alimentelor, realizată de dinții frontali;
– t3: triturarea alimentelor, realizată de dinții laterali;
– t4: deglutiția, realizată de mușchii limbii și cei orofaringieni.
Alterarea funcției masticatorii are mai multe cauze:
1) Alterarea inciziei alimentelor, prin:
– leziuni carioase ale dinților frontali, cu distrucții tisulare mari;
– fracturi ale dinților frontali;
– abraziii acentuate ale dinților frontali;
– edentații parțiale frontale;
– edentații totale unimaxilare și bimaxilare;
– proteze conjuncte incorecte în zona frontală;
– proteze totale incorecte.
2) Alterarea triturării alimentelor, prin:
– distrucții coronare de diverse cauze ale dinților laterali;
– edentații intercalate laterale sau terminale, neprotezate sau protezate incorect;
5
 – edentații totale neprotezate sau protezate cu proteze vechi, cu dinți abrazați.
3) Alterarea deglutiției, prin:
– edentații parțiale cu breșe întinse;
– edentații subtotale sau totale, când pacientul are tendința de a transforma deglutiția de tip adult în cea de
tip infantil prin interpoziția limbii între crestele edentate.
Masticația poate fi realizată unilateral, bilateral sau simultan. Peste 50% dintre indivizi realizează
masticație bilaterală, alternativ dreapta–stânga. Masticația unilaterală este indusă de cel puți una din următoarele
probleme:
– afecțiuni dento-parodontale sau edentații ce fac dificilă, ineficientă sau chiar imposibilă masticația pe una
din părți;
– artralgiile.
Există persoane care au o masticație unilaterală, așa-numită „constituțională”, la care nu contribuie factorii
psihologici.

6
 (09.10.2018) LP3. Examenele Complementare

1. Radiografia dentară
Radiuigrafiile convenționale și digitale oferă informații referitoare la dinți și oasele maxilare, dar servesc și
pentru documentarea suprasituației clinice inițiale a pacientului înainte de tratament. înainte de a solicita o
radiografie, medicul trebuie să revizuiască istoricul dentar al pacientului și să întocmească examenul clinic. De câte
ori este posibil, medicul trebuie să obțină radiografii dentare utilziate în vederea trataării pacientului, în speial cele
din ultimii trei ani. Tipul de radiografie necesar se stabilește în funcție de vârsta pacientului, situația clinică și
istoricul problemelor dentare ale pacientului.

A. Situații clinice în care sunt prescrise radiografiile (ADA):

1) În funcție de antecedentele personale patologice locale:
– tratamente parodontale sau endodontice anterioare;
– antecedente de durere sau traumatisme;
– antecedente de anomalii dento-maxilare;
– evaluarea postoperatorie a vindecării;
– monitorizarea remineralizării leziunilor carioase (e.g. carii aproximale);
– prezența implanturilor dentare sau evaluarea în vederea inserării implanturilor dentare.
2) În funcție de simptome și semne clinice:
– leziuni carioase profunde;
– morfologie, calcifiere sau culoare dentară neobișnuită;
– sensibilitate dentară nediagnosticată;
– pungi parodontale;
– mobilitate dentară;
– abcese;
– fistule;
– restaurări în cavități mari sau profunde;
– dinți acoperiți cu microproteze;
– viitorii dinți stâlpi pentru proteze fixe sau mobilizabile;
– dinți în malpoziții sau incluși;
– erupție, spațiere sau migrări neobișnuite;
– absență dentară inexplicabilă;
– traumatisme dento-faciale;
– tulburări de creștere;
– manifestări orale ale unei boli sistemice;
– tulburări neuronale ale extremității cefalice;
– durere sau disfuncția articulației temporo-mandibulare;
– asimetrie facială;
– hemoragii de cauză neidentificată.

B. Tipuri de radiografii utilizate în medicina dentară

Medicina dentară generală utilizează mai multe tipuri de radiografii:
– intraorale: periapicală, interproximală (e.g. bite-wing), ocluzală (cu film mușcat);
– extraorale: OPT.
1) Radiografia periapicală (retrodentoalveolară sau izometrică ortoradială). Trebuie să arate cu claritate
un anumit dinte și țesutul osos înconjurător. Se utilizează pentru depistarea proceselor carioase și confirmarea
diagnosticului de parodontită apicală și parodontită marginală. Sunt limitate ca dimensiuni, motiv pentru care,
pentru a vizualiza întreaga dentiție, este necesară secvențierea a 16–20 de radiografii periapicale și 4 radiografii
interproximale.
2) Radiografia bite-wing. Orizontală și verticală, prezintă porțiunea coronară a dinților omonimi de pe
fiecare arcadă, precum și creasta septului interalveolar. Cel mai frecvent sunt utilizate pentru detectarea proceselor
carioase interproximale, a leziunilor osoase în boala parodontală incipientă, și pentru evaluarea conformației
rebordului alveolar.
3) Radiografia ocluzală. Se plasează deasupra dinților la nivelul planului ocluzal. La adulți, se folosesc
pentru vizualizarea leziunilor și pentru descoperirea dinților incluși sau supranumerari. Mai pot fi utilizate pentru
urmărirea expansiunii osului alveolar și pentru detectarea calculilor salivari.

7
 4) Radiografia panoramică (OPG, OPT). Prezintă o arie largă a maxilarelor și, de aceea, permite
vizualizarea unor structuri care nu pot fi văzute pe radiografiile intraorale în mod frecvent. Se pot detecta: anomalii
de dezvoltare, leziuni patologice ale dinților și maxilarelor, fracturi osoase. Alte situații:
– evaluarea situației molarului trei;
– statusul osului din zonele cu edentație înaintea tratamentului protetic sau implanto-protetic.
OPG-urile nu pot fi utilizate pentru diagnosticarea cariilor și a bolii parodontale datorită suprapunerii
structurilor pe film și rezoluției mici.
5) Radiografia digitală. Uzual, majoritatea radiografiilor în practica stomatologică sunt stocate pe film. Pe
măsură ce calitatea imaginilor crește, și costurile echipamentelor devin mai rezonabile, radiografia digitală
devenind mai utilizată. Aceasta se realizează cu ajutorul unui aparat denumit radioviziograf, prevăzut cu un senzor
intra-oral. Pentru a capta imaginea radiografică la nivelul senzorului, acesta se atașează în dreptul regiunii dentare
de interes, unde se aplică radiații Roentgen, ca în tehnicile radiografice clasice. Senzorul intra-oral captează
radiațiile proiectate asupra dintelui, le transformă în semnale luminoase și, apoi, în semnale electrice preluate de
un computer. Imaginea radiografică digitală se poate analzia în detaliu și poate fi comparată cu alte imagini stocate
în memoria computer-ului.
Avantaje:
– expunerea redusă la radiații a pacientului;
– posibilitatea manipulării imaginii radiografice pentru clarificarea diagnosticului;
– eliminarea echipamentelor și substanțelor chimice de procesare a filmului dentar.
Dezavantaje:
– cost ridicat al produselor, dispozitivelor și echipamentului;
– dificultatea de conversie a filmelor anterioare;
– dimensiunile și rigiditatea senzorilor;
– costul ridicat al senzorului, în cazul în care trebuie înlocuit;
– dificultatea de a vizualiza imaginile de pe un computer pe altul.
6) Alte tipuri de examene radiografice, care se indică în special în ortodonție sunt:
– radiografia cefalometrică;
– teleradiografia de profil.

C. Interpretarea radiografiilor în reabilitarea orală. Se urmăresc următoarele elemente:

1) Aspectul radiologic al coroanelor dentare, unde se pot observa:
– carii primare, secundare ori recidivante;
– raportul obturațiilor coronare existente cu camera pulpară;
– adaptarea microprotezelor unidentare pe dinte.
2) Aspectul radiologic al rădăcinilor dentare:
– numărul rădăcinilor;
– morfologia radiculară;
– lungimea rădăcinilor;
– existența tratamentelor endodontice;
– existența reacțiilor periapicale.
3) Lărgimea spațiului periodontal. Pe radiografie, spațiul parodontale apare sub forma unei linii
radiotransparente, dispusă în jurul rădăcinii dintelui.
4) Aspectul și grosimea laminei dura. Lamina dura apare sub forma unei linii radio-opace, dispuse în jurul
spațiului desmodontal. Continuitatea ei reprezintă reperul de integritate anatomică parodontală. Lamina dura
suferă în timp un proces de resorbție și apoziție, astfel încât, în zonele în care dinții realizează presiuni asupra ei,
au loc fenomene de resorbție. În zonele în care dinții tracționează fibrele ligamentare și, respectiv, periostul laminei
dura, se produce apoziție osoasă. În zonele de tracțiune, traveele osoase sunt dispuse perpendicular pe lamina dura.
5) Imaginea radiologică a osului alveolar. Suportul osos al dinților poate fi apreciat cantitativ și calitativ,
scăderea înălțimii procesului alveolar datorându-se unei atrofii orizontale care poate apare atât la pacienții
vârstnici și la cei tineri. La pacienții în vârstă, atrofia orizontală este de cele mai multe ori de cauză senilă. Atrofia
verticală a osului alveolar are un aspect radiologic de pâlnie și poate avea cauză traumatică, inflamatorie sau
combinată. Se examinează de asemenea grosimea osului dintre lamina dura a doi dinți vecini. La acest nivel, osul
alveolar este supus presiunilor și tracțiunilor. Zonele de presiune sunt localizate mai ales la nivelul osului alveolar
adiacent laminei dura. În aceste zone are loc o demineralizare osoasă, evidențiată radiografic prin ștergerea
conturului traveelor osoase. Zonele de tracțiune apar sub formă de zone de condensare osoasă și reprezintă o
reacție palpabilă de apărare a osului față de anumite traume. Când se observă un aspect regulat al osului alveolar,
înseamnă că, în zona respectivă, acesta este supus unei deteriorări active.
6) Imaginea radiologică a crestelor edentate. La nivelul crestelor edentate se examnează radiologic
următoarele aspecte:
– corticala externă;
– traveele osoase subcorticale;
– existența resturilor radiculare, a chisturilor, a dinților incluși și a corpilor străini.

8
 7) Examinarea radiologică a articulației temporo-mandibulare. Radiografia articulară simplă se
bazează pe imaginea obținută cu ajutorul radiațiilor X. Se analizează integritatea oaselor articulare, modificările
spațiului articular, poziția condilului madnibular în cavitatea glenoidă.
a) Cineradiografia reprezintă cea mai modenră metodă de studiu radiologic a articulației temporo-
mandibulare. Este utilizată pentru studiul relațiilor intermaxilare în statică și dinamică, prin fixarea a doi markeri,
unul mandibular și unul maxilar.
b) Cinepantomografia este alternativa modernă a cineradiografiei și se deosebește de aceasta prin faptul că
utilizează o substanță de contrast fluorescentă. Metoda permite obținerea unor imagini color cu umbre mult
nuanțate. De asemenea se pot analiza diferențele de irigație a mușchilor locali în repaus și în timpul contracției.

2. Fotografia. Examinarea cu camera intraorală permite observarea foarte precisă și detaliată a unor zone
inaccesibile analizei cu ochiul liber. Când e realizată înaintea tratamentului, se folosește ca document despre starea
dento-parodontală a pacientului. Realizarea la finele tratamentului reușește ca, prin comparație cu fotografia
inițială, să arate pacientului progresia tratamentului instituit.

7. Modelul de studiu.