1. DEFINIŢIA ŞI CADRUL PSIHIATRIEI.

INTERDISCIPLINARITATEA
PSIHIATRIEI

Psihiatria, ca disciplină medicală s-a dezvoltat în contextul general al progresului realizat

în timp de medicină. Se poate spune că, din cele mai vechi timpuri, boala psihică (nebunia) a
existat ca formă de suferinţă umană. Este adevărat, aceasta se manifestă într-o manieră aparte, de-
o expresivitate simptomatologică extravagantă, bizară şi insolită, greu de înţeles, cu o evoluţie
imprevizibilă şi puţin curabilă.
Pentru oamenii din epocile primitive, posesori ai unor cunoştinţe rudimentare despre lume,
viaţă şi moarte, boala psihică constituia un mister greu sau imposibil de descifrat. Nu este de mirare
deci că în acele vremuri "explicaţiile" erau pe măsura cunoştinţelor, predominând credinţa în forţe
supranaturale, "duhuri" sau "zeităţi" malefice. Ca un reflex al mentalităţii primitive ea a îmbrăcat
un aspect magic. Boala - în general - era considerată consecinţă a unor spirite răuvoitoare, care
trebuiau îndepărtate cu ritualuri, amulete, fetişuri etc., de către vrăjitori, iar mai târziu - odată cu
apariţia credinţelor religioase (a religiilor), de către Sacerdoţi. Dar, nu este mai puţin adevărat, că
"primitivul" a folosit tot ceea ce natura i-a pus la dispoziţie, în special plantele, ţesuturile animale
şi chiar mineralele. În această preocupare, recunoaştem una din originile medicinii empirice
(alături de observaţie şi experienţă). Studiile de paleopatologie, ne arată că oamenii din epoca
protoistorică (preistorică) aveau cunoştinţe remarcabile. Literatura istoriografică medicală
consemnează faptul că trepanaţia craniană, era practicată cu oarecare succes de populaţiile
Americii precolumbiene. Aceleaşi urme - de cranii trepanate cu semne de cicatrizare - s-au găsit
şi în neoliticul european (în Franţa, România etc.). Se presupune că prin efectuarea găurilor de
trepan, se urmărea "ieşirea" spiritului malefic care a produs boala şi implicit vindecarea bolnavului.
S-au găsit fragmente osoase obţinute prin trepanare, prelucrate sub formă de amulete, care
erau folosite prin purtare - ca mijloc de apărare împotriva duhurilor rele. Vestigii ale medicinii
străvechi, neolitice, se găsesc în multe regiuni ale lumii (Europa, Asia, Africa, America de Nord
şi Sud). Dar, despre medicină, cu o fundamentare preştiinţifică coherentă şi progredientă
istoriceşte, nu poate fi vorba decât de antichitate.
Medicina - şi ceea ce mult mai târziu - după aproape două milenii se va numi psihiatrie -
datorează multe filosofiei, care a permis lărgirea orizontului cercetării. Filosofii din acele timpuri
- aveau între altele şi cunoştinţe medicale după cum medicii - mulţi dintre ei - aveau cunoştinţe
din domeniul filosofiei. Astfel, primii filosofi din Ionia, considerau că gândirea se reduce la
senzaţii, reflex strict al lumii exteme. Această idee se precizează odată cu elaborarea de către
Democrit a concepţiei atomiste. Tot prima oară Alcmeon din Crotona (sec. VI î.e.n.) situează în
creier sediul inteligenţei (al gândirii). El face distincţie între senzaţie şi gândire, considerând că şi
localizarea lor în creier este diferită. Au existat şi alte opinii. De pildă, tradiţia homerică plasează
sediul sensibilităţii în organele toraco-abdominale (mai ales în inimă). Aşa se face că, pentru o
lungă perioadă de timp în antichitate, au coabitat în medicină două teorii: teoria cerebrală şi teoria
cardiacă. Părintele medicinii - Hipocrate - era adeptul declarat al teoriei cerebrale. El vedea creierul
ca o glandă mare albă, friabilă şi spongioasă destinată să aspire umiditatea în exces a corpului.
După el proporţia dintre apă şi foc condiţionează vivacitatea inteligenţei dar şi a delirului.
Hipocrate a cunoscut şi descris simptomele şi tratamentul maniei, isteriei, epilepsiei, hipocondriei.
El este cel care a contribuit la ideea că epilepsia nu este o boală sfântă (morbus sacer) dată de zei,
susţinând că este - de fapt - o boală a creierului.
O concepţie originală şi interesantă elaborează un alt mare filosof al antichităţii - este vorba
de Platon. Din punctul lui de vedere, viaţa psihologică rezultă din ierarhizarea a trei "suflete":
Nous (noi a) adică gândirea cu sediul în creier;
Thumos, adică pasiunea şi curajul cu sediul în inimă;
Epithumia, aşa-zisul suflet vegetativ sau instinctiv, cu sediul în ficat.
 Aceste idei câştigă o nouă valoare în perspectiva neuro-fiziologiei contemporane, care a
confirmat unele din aserţiunile platoniciene (în special în sistemul neurovegetativ).
Aristotel are şi el o contribuţie importantă pentru psihologie şi psihiatrie prin formularea
faimoasei sale teorii a "imaginilor" care sunt un fel de "rezidii" ale senzaţiilor ce persistă sub formă
de "amprente" în centrii senzoriali. În felul acesta s-ar explica, cel puţin până la un anumit punct,
funcţiile psihice în general, visurile, dar mai ales iluziile, halucinaţiile, paramneziile etc.
În epoca romană, preocupările pentru bolnavii psihici şi în general pentru dezvoltarea
medicinii au continuat. Asclepiade (120 î.e.n.) explică spasmele, letargia şi frenezia prin
dimensiunile exagerate ale moleculelor şi prin relaxarea "porilor", el fiind adeptul teoriei
cunoscute sub denumirea de "solidistă". Pentru bolnavi recomandă o terapie "blândă" şi pe cât
posibil plăcută, insistând asupra măsurilor de igienă. Din acea perioadă, vinul consumat în cantităţi
mici, era considerat ca medicament şi era recomandat de medici în unele boli. Galenus (sec 1 î.e.n.)
un alt medic vestit al timpului s-a remarcat prin experimentele făcute pe animale (maimuţe şi porci)
prin care a demonstrat că creierul este centrul mişcărilor voluntare şi al sensibilităţii. După opinia
lui, aceste funcţii îşi au sediul în ventriculii cerebrali. În consecinţă el interpretează abolirea,
diminuarea sau pervertirea funcţiilor neuropsihice - în special motorii, ca urmare a leziunilor
cerebrale. El foloseşte primul termenul de melancolie hipocondriacă. În privinţa crizelor
epileptice, crede că acestea ar fi influenţate de fazele lunare şi califică pe bolnavi ca "seleniaci"
sau "lunateci".
În privinţa isteriei, crede că această boală se datorează unor cauze multiple, insistând asupra
opririi menstruaţiei şi mai ales a retenţiei de "spermă" feminină (analogic cu sperma masculină).
În tot cazul, el renunţă la ideea mai veche, dar de largă circulaţie, după care la originea isteriei ar
sta deplasările "vagabonde" ale uterului. Face referiri corecte despre tulburările fizice şi psihice pe
care le observă la persoanele care au fost castrate. Dar poate cel mai mare merit din punct de vedere
psihiatric este că a elaborat lucrări interesante asupra trăirilor psiho-afective, fiind un promotor al
psihoterapiei. Sunt cunoscute lucrările sale despre "Pasiuni" şi "Moravurile sufletului".
Printre cei mai importanţi medici ai antichităţii romane, merită a fi amintit Soranus din
Efes şi Areteu din Capadocia. Ambii descriu epilepsia, în special semnele premonitorii, toate
formele de aură, criza propriu-zisă şi astenia consecutivă. Soranus se pare că cunoştea simptomul
vertiginos din Petit Mal, iar Areteu, semnalează debutul localizat în epilepsie şi nu ezită să practice
trepanaţia, pentru a provoca o supuraţie cranio-cerebraIă, care ar fi avut efecte bune în evoluţia
bolii. Tot el, descrie în, cadrul tabloului clinic al maniei, hiperestezia senzorială, iluziile,
halucinaţiile şi excitaţia sexuală, iar în melancolie, tristeţea, depresiunea şi monoideismul delirant.
Din scrierile sale rezultă că el cunoştea bine simptomele maniei şi melancoliei, remarcând şi unele
caractere comune ale celor două boli, şi anume:
- debutul nemotivat, apărut în perioada de deplină sănătate recidiva ca modalitate de
evoluţie; trecerea dintr-o formă clinică în alta şi altemanţa lor la acelaşi individ. Aceste
caracteristici au fost "re descoperite" de psihiatrii secolului al XIX-lea, motiv pentru care se poate
aprecia că Areteu a fost un veritabil precursor al teoriei modeme privind psihoza maniaco-
depresivă ca entitate nozografică.
După cucerirea Greciei de macedoneni, cultura şi civilizaţia greacă "migrează" spre ţările
Orientului mijlociu, în Mesopotamia şi Egipt, îndeosebi în oraşul Alexandria, care devine, pentru
o lungă perioadă istorică centrul culturii lumii antice. A fost creată un fel de Academie ştiinţifică
subvenţionată de stat, în jurul căreia s-au strâns cele mai ilustre personalităţi ale timpului şi au
format o adevărată şcoală. După majoritatea istoriografilor Şcoala Alexandrină este o a doua culme
a medicinii antice (Bologa). Aici şi acum, se fac primele studii mai serioase de anatomie, prin
disecarea cadavrelor umane şi prin vivisecţii pe animale. Din punctul de vedere al dezvoltării
medicinii, se remarcă două mari personalităţi care au adus o contribuţie importantă în acest
domeniu. Este vorba de Herofil (sec. III - II î.e.n.) şi Erasistrat (sec III - II î.e.n.). Herofil - a fost
se pare cel mai mare anatomist al epocii. De numele său se leagă unele din cele mai importante
descoperiri cum este descrierea ventriculilor cerebrali, descrierea nervului optic. El face
deosebirea între nervii motori şi cei senzitivi şi precizează originea spinală a nervilor mai
importanţi. De asemeni confirmă opinia mai veche, conform căreia creierul este sediul gândirii şi
al sensibilităţii. Erasistrat se remarcă prin descoperiri importante în domeniul anatomiei. A studiat
morfologia şi fiziologia nervilor cranieni, stabileşte prima oară diferenţa dintre vene şi artere etc.
În acelaşi timp a fost şi un fin observator al stărilor sufleteşti ale bolnavilor, fiind considerat şi un
bun psiholog. Literatura istoriografică de specialitate, consemnează cazuri concrete rezolvate de
Erasistrat - datorită calităţilor sale remarcabile de psiholog.
Evul Mediu european nu aduce nimic nou în domeniul psihiatriei.
Bolnavii psihici sunt consideraţi ca "posedaţi" de diavol, datorită persistenţei concepţiei
demoniace. La aceste credinţe au aderat - este adevărat cu reticenţă unii medici şi filosofi renumiţi
ca: Pic de la Mirandola, Femel, Ambroise Pare care susţine dificultatea diagnosticului diferenţial
între manie şi demomanie.
"Studiul" influenţei diavolului asupra oamenilor s-a cristalizat în multe lucrări, unele
voluminoase şi pline de detalii şi "semne" după care se putea "recunoaşte" omul "posedat" de
diavol. La aceste lucrări au colaborat jurişti şi inchizitori şi putem aminti - pentru exemplificare
două dintre cele mai cunoscute: Malleus Maleficarum a lui Nieder scrisă în sec. XV -lea şi
"Demonologia" lui Dom Torreblanca (1623). Un aspect burlesc al secolului al XVI-lea, este o
stratagemă populară de vindecare a nebuniei prin acea bizară operaţie de "extracţie a pietrei din
cap", atât de sugestiv ilustrată de pictori ai timpului ca Jeronimus Bosch, Franz Hals Junior,
Breughel cel Bătrân etc.
Trebuie însă spus că în această perioadă, au existat şi medici care au contribuit la progresul
psihiatriei, negând demonologia cu argumente importante pentru acea vreme. De exemplu, acelaşi
Ambroise Pare a studiat tulburările mintale din traumatisme cerebrale - şi chirurg fiind, a avut
ocazia să vadă numeroşi răniţi - ca şi delirul infecţios ce apărea la răniţii cu plăgile infectate. Felix
Plater în cele trei cărţi intitulate "Observaţii" descrie o gamă largă de obsesii: obsesia de contrast,
obsesia impulsiunii, obsesia suicidară, idei obsedante de zoopatie internă etc., alături de melancolia
hipocondriacă, gelozia morbidă etc.
Paul Zacchias, considerat părintele medicinii legale, susţine că singura persoană
competentă de a aprecia starea mintală a unui individ este medicul. De asemeni, susţine că ideea
falsă, nu este prin ea însăşi un semn de alienare. Diferenţiază dragostea - pasiune, de dragostea -
boală şi neagă demonomania spunând că aceasta apare în melancolie.
În Anglia Thomas Willis (1632 - 1675) se distinge prin aprofundarea studiului morfologiei
creierului şi prin experimentele efectuate pe animale. Deosebeşte substanţa cenuşie, unde spune el
se nasc "spiritele" animale şi substanţa albă a creierului prin care "spiritele" circulă. Tratatul său
cu titlul "De Anima Brutorum" (1672) care completează o carte anterioară "De Morbis
convulsivis" constituie - după majoritatea istoriografilor medicinii prima lucrare autonomă de
neuro-psihiatrie. În aceeaşi perioadă de timp, dar în Franţa, R. Descartes în "TRAITE DE
L'HOMME" (1640) descrie funcţia reflexă (numele de reflex se va impune şi va rămâne în
terminologia medicală datorită lui Astruc (1743) de la Universitate a din Montpellier).
Din secolul al XVIII-lea asistăm la o dezvoltare din ce în ce mai amplă şi accelerată a
ştiinţelor - inclusiv a medicinii şi a psihiatriei. Astfel, Albert Haller şi Georges Prochaska prin
rezultatele cercetării lor, sunt consideraţi creatorii fiziologiei nervoase moderne. Haller, de
exemplu, înlocuieşte termenul de "spirite" animale cu acela de "forţă" nervoasă, mai apropiat de
realitate. Scotianul William Cullen - introduce termenul de nevroză. Frederic Hoffman este
considerat în Germania ca fondator al patologiei nervoase etc. Dar psihiatria, ca ramură distinctă
a medicinii, se conturează în sec. al XIX-lea, când îşi câştigă pe deplin şi definitiv statutul de
specialitate autonomă. Acest lucru a fost posibil datorită unei succesiuni de mari descoperiri
medicale, de cercetări şi observaţii clinice pertinente. Pornind de la lucrările lui J. F. Gall (1758 -
1828) creatorul doctrinei frenologice (a localizărilor funcţiilor psihice în creier) desigur cu multe
lacune şi naivităţi, ironizate de contemporani, sunt de reţinut contribuţiile fundamentate ştiinţific
ale unor savanţi ca Magendie şi Flourens etc., în Franţa Muller, Helmholtz, Burdach, Meynert etc.,
în Germania, în domeniul neuro-anatomiei şi neurofiziologiei. Opera lui Ph. Pinel (1755 - 1826)
psihiatru la Bicetre şi elev al lui Barthez, a reprezentat un moment crucial în dezvoltarea psihiatriei.
Iniţial, teolog, la vârsta de 30 de ani se dedică studiului psihiatriei, fiind autorul celebrului "Tratat
medico-filosofic cu privire la alienarea mintală" (1801). Dar, marele merit constă în promovarea
unui concept umanist în ceea ce priveşte atitudinea faţă de bolnavii mintali. Alături de J. Chiarrugi
şi W. Tuke, acţiune a lui Pinel este cunoscută sub denumirea de "eliberarea din lanţuri a
alienaţilor", ştiut fiind că aceştia erau închişi în ospicii, în condiţii total inadecvate. El propune -
pentru asistenţa bolnavilor psihici, înfiinţarea unor spitale care să ofere condiţii mai bune de viaţă.
Este o idee care continuă să preocupe şi astăzi pe psihiatrii în dorinţa de a "umaniza" cadrul
instituţional al asistenţei bolnavilor psihici. Este aici cazul să subliniem aportul medicinei arabe
care - între alte multe realizări - a înfiinţat primele spitale inclusiv pentru alienaţi. Astfel, Leon
Africanul spune că în sec. VII e.n. în oraşul F ez exista un cartier special pentru alienaţi. Asta
înainte de înfiinţarea unor spitale propriu-zise. Acestea apar mai târziu, în anul 765 la Bagdad, în
anul 800 la Damasc şi apoi în alte oraşe Alep, Cairo etc. În Europa, spaniolii, moştenitori ai culturii
arabe, creează primele spitale de "nebuni" n sec al XV -lea, la Valencia (1410), Barcelona,
Saragosa, Sevila, Toledo etc. În restul Europei medievale, alienaţii au fost plasaţi în fostele
leprozerii dezafectate prin scăderea morbidităţii sau în închisori, amestecaţi cu delicvenţii de drept
comun, cu cerşetorii, în condiţii improprii unei reale îngrijiri medicale (M. Foucault). Dacă se ţine
seama de această situaţie, se va înţelege mai bine importanţa iniţiativei şi demersului lui Pinel şi a
celorlalţi militanţi pentru umanizarea psihiatriei. Secolul al XIX-lea se caracterizează şi prin
operele unor mari oameni de ştiinţă, mulţi psihiatrii, care au contribuit la deschiderea de noi
orizonturi în psihiatrie, dar şi la consolidarea şi dezvoltarea unor direcţii de cercetare deosebit de
fecunde.
Dintre aceştia amintim de Emil Kraepelin (1856 - 1926) creatorul curentului nozografic,
socotit de unii - părintele psihiatriei moderne, Eugen Bleuler (1857 - 1939), care introduce
termenul de schizofrenie, oferind un studiu magistral şi sintetic al acestei psihoze, cunoscută
înainte sub denumirea de demenţă precoce, Sigmund Freud (1856 - 1939) care prin fundamentarea
psihanalizei ca şi concept teoretic şi metodă de tratament a promovat căi noi de abordare a
psihismului normal şi patologic cu largi reverberaţii în cultură şi artă. Freudismul ortodox şi
dizidenţa lui sunt implicate în elaborarea unor doctrine ca psihosomatica, antropologia culturală
etc. De altfel, în prima jumătate a secolului al XIX-lea se cristalizează principalele curente
teoretice care au influenţat într-o măsură mai mare sau mai mică dezvoltarea psihiatriei. Este
suficient să amintim, pe lângă cele deja menţionate: fenomenologia, existenţialismul,
behaviorismul, gestaltismul şi structuralismul, care alături de nervismul pavlovian şi
neurobiologism, sunt cele mai importante. O notă aparte face aşa numita antipsihiatrie (Laing,
Cooper, Szasz, Basaglia etc.) care din dorinţa ameliorării statutului medico-social al bolnavului
psihic, ajunge până la negarea fundamentelor psihiatriei ca specialitate medicală.
În momentul de faţă psihiatria a atins un nivel ştiinţific şi un potenţial organizatoric şi
instituţional care coroborată cu o legislaţie modernă, adaptată nevoilor bolnavilor psihici, oferă
cadrul adecvat unei bune asistenţe de specialitate.
Psihiatria de sector (sau sectorizată) şi mai nou psihiatria comunitară, ilustrează şi
caracterizează psihiatria contemporană.