Curs I

ISTORIA DACO- GEŢILOR

Geto-dacii
- se afirmă în sec. V-II î.Hr. (perioada La Tène), a doua vârstă a fierului (Cultura
Bârseşti-Ferigile). Acestei perioade îi sunt specifice:
● uneltele din fier;
● roata olarului;
● ceramica lucrată la roată;
● moneda, comerţul;
● formaţiunile politice închegate, conduse de regi;
● aşezările de tip dava.
- erau numiţi:
1. daci: de izvoarele romane (ex.: Istoricul Pliniu cel Bătrân: „Numiţi daci de către
romani.”; Caesar: „(…) pădurea Hercinică se întinde până la hotarele dacilor şi anarţilor.”);
2. geţi: de izvoarele greceşti (ex.: Herodot: „Geţii sunt cei mai drepţi şi mai viteji
dintre traci.”).
Potrivit istoricului Strabon, „dacii au aceeaşi limbă ca şi geţii”.
În aceeaşi perioadă, mai existau şi alte triburi geto-dace, menţionate de Ptolemaios din
Alexandria: costoboci, albocensi, piefigi, buridavensi etc. Aceste triburi erau conduse de un
şef militar, cu capitala într-o aşezare fortificată numită dava. Limba dacilor este o limbă indo-
europeană din grupa satem. Din această limbă s-au păstrat aproximativ 160-180 de cuvinte
(ex.: prunc, bordei, vatră, barză, mătură, mal, mistreţ, cătun, gard, vatră, copil, etc.).
- din punct de vedere:
1. social, geto-dacii se împart în:
- aristocraţi (tarabostes, pileati);
- oameni de rând (copilleati, comati), aflaţi în slujba primilor.
2. religios, geto-dacii sunt politeişti, iar zeul suprem al acestora este Zalmoxis. Se
spune că Zalmoxis şi-a făcut ucenicia pe lângă Pythagora, a călătorit în Egipt şi s-a întors la
neamul său. Învăţăturile sale se organizează într-o peşteră, pe muntele sfânt al dacilor. Alte
zeităţi: Gebeleizis, Derzelas, Bendis etc. Locurile de cult ale geto-dacilor erau sanctuarele.

1
 3. politic, geto-dacii erau organizaţi în uniuni tribale conduse de „regi” („basilei”).
Dintre aceştia:
● „Rex Histrianorum”;
● Dromichaites (basileul tracilor);
● Zamoldegikos;
● Rhemaxos;
● Oroles;
● Rubobostes.

Burebista (82 – 44 î.Hr.)

Despre Burebista, istoricul Strabon spune că „ajunge în fruntea neamului său. (…)
getul Burebista (…) a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din
populaţiile vecine …”. În acţiunile sale, acesta este sprijinit de Deceneu, mare preot, „cu o
putere aproape regală …” (Iordanes – Getica).
Politica internă:
La început, Burebista era şeful unei uniuni tribale, însă reuşeşte unificarea triburilor
dace pe două căi:
a. pe cale paşnică: atunci când şefii uniunilor tribale înţeleg necesitatea constituirii
unui stat puternic şi a impunerii unei domnii autoritare;
b. pe cale războinică: când aceştia refuză (aşa cum arată descoperirile arheologice).
La conducerea statului său, Burebista se bazează pe aristocraţia sacerdotală (preoţii)
şi pe cea militară. Armata este principala sa preocupare, căci, potrivit istoricului Strabon,
armata lui Burebista ar fi numărat 200.000 de soldaţi. În acest context, Burebista organizează
şi un puternic sistem de fortificaţii – circa 80-90 de cetăţi întărite.
Reşedinţa sa a fost iniţial cetatea de la Costeşti (jud. Hunedoara), în timp ce
Sarmizegetusa era considerată centrul religios al regatului său. În final, aceasta din urmă este
aleasă drept capitală pentru regatul dac.
Burebista organizează cu succes o monarhie militară.
Politica externă:
► 60 î.Hr.: atacă celţii din N-V Daciei;
► îi învinge pe boi, taurisci, scordisci, înaintând spre V şi N-V până la Dunărea
Mijlocie;

2
 ► 55 î.Hr.: atacă cetăţile de pe litoral, de la Olbia până la Apollonia, ceea ce va duce
la o nouă trasare a graniţelor statului său: N: Carpaţii Păduroşi; S: Munţii Haemus; V:
Dunărea Mijlocie; E: Gurile Bugului (Olbia).
În urma acţiunilor sale, Burebista devine „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din
Tracia”, care stăpânea „tot teritoriul de dincoace şi dincolo de fluviu” (conform inscripţiei de
la Dionysopolis).
► se amestecă în războiul civil de la Roma, dintre Caesar şi Pompei, acordându-i
sprijin celui din urmă, datorită faptului că acesta îi recunoaşte cuceririle asupra litoralului
pontic. Această situaţie nu-i convine lui Caesar, care pregăteşte atacarea Daciei. Proiectul său
rămâne însă nefinalizat, fiind asasinat în 44 î.Hr.; aproximativ în aceeaşi perioadă este ucis şi
Burebista.
După moartea lui Burebista, statul se destramă în 4-5 formaţiuni politice. Dintre
urmaşii lui Burebista:
- Deceneu şi Comosicus: ambii sunt mari preoţi şi regi; astfel monarhia militară
instaurată de Burebista se transformă în teocraţie;
- Coryllos (Scorilo);
- Duras.
Această situaţie e completată de atacurile armatei romane, prin Licinius Crassus,
Proconsulul Macedoniei între 29-28 î.Hr.; acţiunea sa se încheie cu un tratat de alianţă între
Roma şi Callatis, numit „foedus”. Dobrogea este cucerită de romani în anul 28 î.Hr. şi
integrată în provincia Moesia în anul 46 d.Hr.

Decebal (87 – 106 d.Hr.)

Preia conducerea Daciei într-un moment în care pericolul roman devenise tot mai
evident şi îşi continuă acţiunile tot în centrul de la Sarmizegetusa.
Politica internă:
Sub conducerea lui Decebal, statul dac devine mai puternic datorită:
a) dezvoltării economice;
b) creşterii demografice;
c) dezvoltării comerţului;
d) construirii unui număr mare de cetăţi de tip dava;
e) faptului că statul său avea o întindere mai mică decât a statului lui Burebista,
cuprinzând: Transilvania, Banatul, Moldova, Oltenia şi o parte din Muntenia.

3
 La conducerea statului, Decebal este ajutat de un vicerege, Vezinas, dar şi de
comandanţi militari.
Politica externă:
► iarna 85/ 86: armatele romane atacă. Împăratul roman Domiţian ajunge la Dunăre,
ocupă Moesia şi o reorganizează, împărţind-o în două provincii; acesta este momentul în care
Duras cedează tronul lui Diurpaneus.
► primăvara anului 87: armata romană înaintează spre teritoriile dacilor şi, sub
conducerea lui Corneliu Fuscus, intră în Dacia; suferă însă o gravă înfrângere, chiar Fuscus
moare în luptă; în urma acestui eveniment, Diurpaneus îşi ia titlul de „Decebal”, „cel slăvit,
cel puternic”.
► anul 88: Imperiul Roman organizează o nouă campanie militară împotriva dacilor,
condusă de Tettius Iulianus; bătălia se desfăşoară la Tapae, iar victoria aparţine romanilor,
însă nu poate fi fructificată din cauza înfrângerilor de pe celelalte fronturi.
► anul 89: se încheie o pace, între Domitian şi Decebal, reprezentat de fratele său,
Diegis; în urma acestei păci, Imperiul Roman îşi garantează frontierele. Pacea este favorabilă
lui Decebal, deoarece:
- Dacia devine regat clientelar Romei;
- Dacia primeşte bani, arme, maşini de război, meşteri, transfugi romani.
Dar liniştea durează foarte puţin, căci, la venirea împăratului Traian (98 – 117) la
conducerea Imperiului Roman, situaţia se schimbă; el refuză plata banilor către Decebal,
care, între timp, îşi dotase armata şi fortificase cetăţile.
► 25 martie 101: Traian părăseşte Roma şi începe campania împotriva Daciei
(începea primul război daco-roman): ajunge la Drobeta, trece Dunărea pe un pod de vase şi
ajunge la Tapae, însă venirea iernii opreşte oarecum elanul romanilor. Decebal profită de
acest răgaz şi organizează „diversiunea moesiană”, în iarna 101/ 102. Traian nu se lasă
intimidat şi înaintează spre capitala dacilor, însoţit şi de guvernatorul Moesiei, Laberius
Maximus. Scenele luptei au fost redate de Tropeum Traiani de la Adamclisi şi de Columna
lui Traian de la Roma.
Decebal nu rezistă atacului şi cere pace în 102. Condiţiile impuse de către romani au
fost grele pentru daci:
- Decebal înapoiază armele, dezertorii şi maşinile de război romanilor;
- renunţă la teritoriile cucerite de romani până atunci;
- sunt dărâmate fortificaţiile realizate de către daci;
- Decebal renunţă la o politică externă proprie;

4
 - Traian lasă o legiune în capitala dacilor.
► între 102-105: este înregistrată o perioadă de linişte, în timpul căreia ambele tabere
se refac. Imperiul Roman construieşte peste Dunăre un pod la Drobeta, în 103, realizat de
Apollodor din Damasc.
Decebal nu respectă prevederile tratatului de pace din 102, ba mai mult organizează
un front împotriva romanilor.
► 4 iunie 105: începe al doilea război daco-roman. Într-o primă fază, Decebal
încearcă asasinarea lui Traian, fără succes însă; nu primeşte nici ajutor de la vecinii ce-l
susţinuseră anterior. Armata romană înaintează organizat, pe mai multe direcţii, învăluind
cetăţile dace ce apărau Sarmizegetusa; Decebal se retrage în munţi, dar este urmărit de
Tiberius Maximus: nu se predă, se sinucide.
Dacii nu capitulează imediat după dispariţia lui Decebal, ci continuă rezistenţa, dar
fără rezultat.
► anul 106: Dacia devine provincie romană.
Imperiul Roman stăpânea: Muntenia, sudul Moldovei, Oltenia, Banatul, Transilvania,
Dobrogea (din 46 d.Hr.).

TRĂSĂTURILE CIVILIZAŢIEI ROMANE ÎN DACIA

Romanizarea
Asupra teritoriilor cucerite, statul roman exercită un proces de romanizare: proces
istoric complex şi îndelungat, prin care civilizaţia romană pătrunde în toate compartimentele
vieţii unei provincii, ducând la înlocuirea limbii provinciei respective cu limba latină şi la
impunerea tradiţiilor şi a modului de viaţă roman.
Romanizarea presupune: condiţii, etape şi factori:
A. Condiţii:
1. Integrarea Daciei în statul roman pentru o mai mare perioadă de timp;
2. un nivel de cultură ridicat al populaţiei cucerite, astfel încât aceasta să poată recepta
valorile culturii romane;
3. asigurarea de către statul roman a vieţii paşnice în provincia cucerită.

5
 B. Etape:
I. etapa preliminară (înainte de cucerirea romană, sec. II-I î.Hr.):
- se caracterizează prin schimburile comerciale dintre daci şi romani; influenţele sunt
vizibile în: ceramică (amforele), arhitectură, monede, obiectele de podoabă, modul de viaţă
etc. În această etapă se înregistrează şi o intensă colaborare economică;
- nu are caracter oficial;
- a fost considerată de istoricul N. Iorga drept „primul act al romanizării”.
II. etapa propriu-zisă (încă din sec. I d.Hr. – 271):
- începe imediat ce Dobrogea este integrată, în 46, în Imperiul Roman şi durează până
la „retragerea aureliană” (271);
- romanizarea are caracter oficial, ireversibil.
III. etapa finală (271 – sec. VIII):
- se desfăşoară în condiţiile încetării autorităţii romane la nordul Dunării şi în
contextul marilor migraţii.
C. Factori:
1. administraţia: are cel mai important rol.
Imediat după cucerire, în 106, Dacia devine o provincie consulară, condusă de un
reprezentant al împăratului, cu titlul de „legatus Augusti pro praetore Daciarum trium”.
Primul legatus, Terentius Scaurianus, este ajutat de funcţionari cu titlul de procuratori; pe
plan local, se regăsesc magistri şi primari.
Capitala a fost stabilită lângă Sarmizegetusa, la aproximativ 40 de km, şi poartă titlul
de Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa (iniţial – Colonia Dacica). Aici îşi avea
sediul guvernatorul Daciei.
Dacia Romană cuprindea: Banatul, Transilvania, Oltenia, V Munteniei.
În administraţie se vorbeşte limba latină.
2. armata:
- era alcătuită din:
a. legiuni formate din cetăţeni romani;
b. trupe auxiliare: cohorte (infanterie), alae (cavalerie) şi numeri (barbari) – aceştia nu
aveau cetăţenie romană.
- era organizată în castre;
- toţi soldaţii erau vorbitori de limbă latină.

6
 După 106, în Dacia rămân legiuni romane: Legiunea XIII Gemina, la Apullum;
Legiunea IV Flavia Felix, la Berzovis; Legiunea V Macedonica, la Troemis. Unele legiuni se
aflau pe litoral (Legiunea I Italica), iar altele pe limesuri, la frontiere.
3. veteranii:
- ieşeau din armată, dar rămâneau în castre, organizaţi în „evocati”;
- primeau o bucată de pământ şi se bucurau de respectul celorlalţi;
- cei din trupele auxiliare deveneau cetăţeni romani, erau împroprietăriţi şi se puteau
căsători;
- erau vorbitori de limbă latină.
4. coloniştii:
- sunt aduşi în Dacia din întreaga lume romană: Gallia, Hispania, Macedonia,
Dalmatia etc.;
- se implică în toate domeniile: minerit, agricultură, meşteşuguri;
- unii chiar sunt cetăţeni romani, organizaţi în „cives Romani”, conduse de doi
magistri;
- erau vorbitori de limbă latină.
5. urbanizarea:
- începe odată cu cucerirea Daciei;
- se întâlnesc două tipuri de oraşe:
a. Colonia: oraşe întemeiate de statul roman după modelul Romei. De ex.: Napoca,
Drobeta, Apullum, Ulpia Traiana Augusta … (ulterior devine metropolă);
b. Municipia: oraşe cu autonomie administrativă şi juridică, ce cuprind cetăţeni
romani. De ex.: Tibiscum, Porolissum, Dierna.
- în oraşe, se evidenţiază cel mai convingător rolul civilizator al Imperiului Roman,
prin apariţia străzilor, a băilor, a edificiilor publice, a canalizărilor, a apei curente, a
amfiteatrelor pentru spectacole etc.;
- unele oraşe se formează lângă castre: Drobeta, Dierna, Porolissum;
- oraşele evidenţiază şi creşterea demografică;
- sunt conduse de un consiliu orăşenesc;
- locuitorii oraşelor erau vorbitori de limba latină.
6. religia:
- erau adorate divinităţi romane, greceşti, orientale, însă predomină cele romane
(Minerva, Venus, Iunona);

7
 - se întâlnesc două fenomene: cel cunoscut sub numele de „Interpretatio Romana” –
adorarea sub nume romane a unor divinităţi neromane (Bendis) – şi cel al sincretismului
religios – divinităţi asemănătoare, dar de origini diferite;
- se menţine cultul „Cavalerului trac”.
7. dreptul:
- este adoptat dreptul roman; ca dovadă stau textele de drept civil notate pe tăbliţe de
lut (ex.: la Alburnus Maior); în esenţă, acestea sunt texte testamentare, contracte, clauze etc.
8. viaţa culturală:
- dezvoltarea vieţii culturale contribuie la impunerea limbii latine (latina oficială şi cea
vulgară);
- există şcoli elementare, se foloseau instrumente de scris, tăbliţe cerate.
9. viaţa economică:
- permite stabilirea unei legături permanente între daci şi colonişti (terminologia
agrară, existenţa unor colegii care grupează persoane de aceeaşi meserie şi religie).

Continuitatea populaţiei autohtone după 271

În 271, împăratul roman Aurelianus retrage din Dacia armata şi administraţia; de
asemenea, transferă legiuni (de exemplu: Legiunea V Macedonica la Oescus, Legiunea XIII
Gemina la Raetiaria) cu scopul de a securiza graniţele.
După retragere, procesul de romanizare continuă la nordul Dunării. În acest sens,
avem următoarele dovezi:
- neîntrerupta locuire a oraşelor (ex.: Sucidava);
- tezaurul cu monede din bronz (ex.: Dierna);
- întăririle aduse la Sarmizegetusa, care devine o „fortăreaţă”;
- numeroasele morminte (ex.: Napoca, Porolissum);
- locuirea satelor (ex.: Brateiu, Orlea);
- libera circulaţie dinspre Munţii Carpaţi spre Dunăre a unor populaţii vorbitoare de
limbă latină;
- locuitorii de la nord de Dunăre practică îndeletniciri sedentare: agricultura,
viticultura, apicultura, creşterea animalelor, exploatarea sării, a păcurii, dar şi intense
activităţi comerciale, ceea ce explică şi prezenţa unui mare număr de monede descoperite în
acea zonă.

8
 Teritoriul nord-dunărean prezintă în continuare interes pentru Imperiul Roman. Dintre
împăraţii care au vizat organizarea administrativ-teritorială a acestor regiuni, menţionăm pe:
1. Diocletianus (284-305):
- organizează printr-o nouă reformă administrativă, între Dunăre şi Marea Neagră,
provincia Scythia Minor, cu capitala la Tomis. Această provincie face parte din dioceza
Thracia. La vest, organizează dioceza Moesia ce cuprindea: Dacia (după 271), Dardania,
Moesia Prima;
- reorganizează linia Dunării în 294, însă aceasta va fi distrusă ulterior de goţi.
2. Constantin cel Mare (306-337):
- reface cetăţile: Histria, Ulmetum, Tropheum Traiani;
- ridică la Tomis un edificiu public;
- construieşte basilici, theme, băi;
- consolidează provinciile: Moesia Prima, Dacia Ripensis, Moesia Secunda şi
reinstaurează stăpânirea romană la nord de fluviu.
3. Justinianus (527-565):
- reface centrele urbane distruse de huni, în special Drobeta, numită Theodora, după
numele soţiei sale;
- reorganizează viaţa ecleziastică.

Creştinismul
Premisele receptării creştinismului se înregistrează înainte de reforma lui Constantin
cel Mare, datorită credinţei dacilor în nemurire.
Adoptarea creştinismului a fost favorizată de prezenţa creştinilor, a armatei şi a unor
împăraţi romani. Unii împăraţi s-au opus însă, prin diverse acţiuni, adoptării creştinismului.
Astfel, un rol important în adoptarea creştinismului l-au avut coloniştii, armata şi unii
împăraţi romani:
a) Traian şi Septimius Severus – ambii susţin politeismul şi păgânismul;
b) Severus Alexander – susţine propagarea creştinismului;
c) Diocletianus – acordă două edicte (303 şi 304), prin care adoptă măsuri represive
împotriva creştinilor (ex.: martirii de la Dinogetia, Halmyris, Cernavodă etc.);
d) Constantin cel Mare – semnează Edictul de la Milano din anul 313, prin care
acordă libertate de cult creştinilor din imperiu, dar acceptă pe mai departe cultele păgâne (ex.:
martirii de la Niculiţel; în 372, pe valea Buzăului – Sava Gotul);

9
 e) Licinus – se înscrie pe aceeaşi linie cu împăratul Constantin cel Mare;
f) Teodosius – interzice cultele păgâne.

Organizarea bisericii
La Tomis păstoresc episcopi precum: Bretanion (Vretanion), Gheronţie (Terentie),
Teotim.
Dintre cei consideraţi părinţi ai bisericii, amintim pe:
1. Aeticus Histrus – scrie o lucrare despre limba latină vorbită de daci;
2. Sfântul Ioan Cassian – scrie la cererea papei Leon I „Un tratat despre întruparea
Domnului”;
3. Dionisie cel Mic – este considerat iniţiatorul cronologiei creştine.
În sec. IV, se organizează episcopate şi pentru celelalte provincii; de exemplu: la
Naissus, în Dacia Mediteraneea, activează Nicetas, care contribuie la creştinarea daco-
romanilor.
Prezenţa termenilor creştini în limba latină este certă. Dintre dovezi menţionăm:
- sec. III: „Deo Aeterno et luoni et Angelis”, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa;
- sec. V: „Ego Zenovius votum posui” la Biertan, pe o plăcuţă de bronz;
- sec. V: o nouă inscripţie pe ceramică, la Moigrad;
- sec. VII: un Decebalus creştinat, la Histria.
Acestora li se adaugă întreaga terminologie creştină: biserică, botez, cruce,
Dumnezeu, înger, Paşti etc.

Etnogeneza românească:
Etnogeneza românească este un proces istoric, lingvistic şi cultural de formare a
poporului român şi a limbii române.
Iată, pe scurt, răspunsul la câteva dintre cele mai importante întrebări ce vizează
etnogeneza românească:
1. Cum s-a format poporul român şi limba română ?
R.: Prin romanizarea spaţiului daco-moesian.
2. Unde ?
R.: La nord şi la sud de Dunăre.

10
 3. Când ?
R.: După anul 106 până spre sfârşitul sec. VII, când izvoarele istorice îi amintesc pe
români şi ţara lor.
Apariţia popoarelor romanice este un proces istoric, ce începe la mijlocul mileniului I,
fiind rezultatul sintezei dintre: 1. daci şi romani (romanizarea), la care se adaugă germanicii
(sec. III) şi slavii (sec. VI); 2. populaţiile romanice şi migratori, imediat după anul 602.
Rolul cel mai important revine slavilor, care se stabilesc în Imperiul Roman de
Răsărit.
Se cunosc două situaţii:
a) la nord de Dunăre: populaţia romanică îi asimilează pe slavi;
b) la sud de Dunăre: populaţia romanică este asimilată de slavi.
Primele informaţii despre „români” şi „ţara” lor le aflăm din:
1. tratatul militar „Strategikon” (sec. VII);
2. o însemnare de la Mănăstirea Castamonitu; în această lucrare, românii erau numiţi
„rinchini” sau „valaho-rinchini” (sec. VIII);
3. geografia armeană; în această lucrare se foloseşte termenul de „balak” (sec. IX);
4. cea mai veche cronică turcă „Ulak ili”; „Ulakes” = Vlahi (sec. IX);
5. lucrarea „Despre administrarea Imperiului” a împăratului Constantin al VII-lea
(sec. X);
6. corespondenţa împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul (sec. X); îi numeşte
„vlahi”;
7. însemnările de la Muntele Athos; aici românii apar sub numele de: „vlahi”,
„volohi”, „blahi”.
Poporul român este un popor neolatin, ca şi italienii, spaniolii, portughezii, francezii,
fiind totodată singurul moştenitor al romanităţii orientale.
Limba română este o limbă romanică, pentru a cărei formare s-au parcurs două
etape:
I. adoptarea latinei populare de către daci;
II. suprapunerea elementelor provenite din limba slavă, fără să afecteze fondul latin al
limbii române (începând cu sec. VIII).
Structura limbii române:
- 10 % cuvinte dace;
- 20 % cuvinte din limba slavă;
- 60 % cuvinte de origine latină;

11
 - 10 % cuvinte împrumutate din alte limbi.
Structura gramaticală a limbii române este, de asemenea, de origine latină.
În alcătuirea limbii române se disting trei elemente:
- substratul: daco-moesian;
- stratul: latin;
- adstratul: slav.

Combaterea teoriei imigraţioniste

În 1871, Robert Roesler lansează lucrarea „Studii româneşti. Cercetări cu privire la
istoria veche a României”, lucrare în care susţinea că:
- dacii au fost distruşi de războaiele cu romanii;
- toponimia dacă a dispărut;
- Dacia nu a putut fi romanizată în 165 de ani;
- Dacia a fost părăsită în timpul retragerii aureliene;
- poporul român şi limba română s-au format la sud de Dunăre;
- românii ar fi un popor de păstori;
- nu există izvoare istorice care să-i ateste pe români şi ţara lor la nord de Dunăre,
înainte de sec. XIII.
Ca replică la această lucrare, A.D. Xenopol editează lucrarea „Studii asupra stăruinţei
românilor în Dacia Traiană”. Demersul său este susţinut şi de B.P. Hașdeu. În această lucrare,
A.D. Xenopol susţine că:
- dacii n-au fost distruşi de războaie, ca dovadă avem:
● inscripţiile;
● toponimia (Apullum, Capidava, Drobeta);
● hidronimele (Alutus, Maris);
● oronimele (Carpaţi);
● descoperirile numismatice şi arheologice.
- există şi alte popoare care au fost romanizate într-un timp scurt, 100-150 de ani (ex.:
iberii, galii);
- nu există izvoare care să ateste o migrare a românilor la nord de Dunăre în sec. IX-
XII.

12
Curs II
CONSTITUIREA STATELOR MEDIEVALE
ROMÂNEŞTI

Sec. IX-XIII reprezintă prima afirmare istorică românească. Acum se face trecerea de
la micile formaţiuni politice (obştile săteşti) la marile voievodate.
Procesul de formare a statelor medievale româneşti a fost favorizat de:
A. factori externi:
- invaziile turanice şi mongole;
- interesele Imperiului Bizantin, ale Ungariei, ale statelor slave.
B. factori interni:
- evoluţia societăţii româneşti: creşterea demografică, dezvoltarea economică,
diferenţierea socială.

Transilvania

Pentru această regiune, există următoarele izvoare istorice:

1. „Faptele ungurilor”:
- este lucrarea notarului Anonymus şi atestă prezenţa a trei căpetenii: Glad, cu
voievodatul în Banat (Cuvin, Orşova); Menumorut, „ducele”, în Crişana (Biharea, Zalău,
Sătmar); Gelu, „un oarecare român”, considerat „duce”; voievodatul său se află în apropiere
de valea Someşului (Cluj – Mănăştur, Dăbâca, Moldoveneşti);
- cuprinde informaţii diverse. Din această lucrare aflăm că:
● pentru sec. IX, locuitorii spaţiului intracarpatic erau românii şi slavii;
● Menumorut refuză solia regelui Arpad şi îşi afirmă dorinţa de a asculta de
autoritatea împăratului de la Constantinopol;
● la venirea ungurilor în Pannonia, regele Arpad îşi extinde autoritatea asupra
popoarelor romanice: „vlahii sau păstorii romanilor”, dar şi asupra slavilor.
În sec. X, ungurii aflaţi în plină expansiune politică, întâlnesc cele trei formaţiuni
politice conduse de Gelu, Glad şi Menumorut; conducătorii acestora sunt înfrânţi, iar după
ocuparea reşedinţei lui Gelu, conducerea îi revine lui Tuhutum.

13
 2. „Viaţa sfântului Gerard”:
- relatează evenimente din sec. XI, dintre care precizăm:
● un urmaş al lui Glad (în Banat), pe nume Ahtum, conduce un teritoriu cuprins între
„Criş şi Porţile Transilvaniei”. Acest urmaş vine într-o continuitate dinastică şi duce o
politică externă independentă faţă de coroana maghiară; este ucis în urma unui conflict
deschis cu maghiarii.
● în sec. XI, un urmaş al lui Tuhutum, Gyula, care conduce o „ţară întinsă şi
prosperă”, refuză adoptarea catolicismului şi, prin urmare, este atacat, învins, iar ţara sa
ocupată.
Dar ocuparea Transilvaniei şi a Banatului de către maghiari nu a fost urmată de
instalarea stăpânirii străine; până în sec. XIII, se va încerca cucerirea Transilvaniei:
1. administrativ: maghiarii organizează aici comitatul. Primul comitat este Bihorul, în
Crişana, în 1111, urmat de Crasna, Cluj, Timiş, Caraş, Târnava etc. Comitatul este o cetate
locuită de reprezentantul regelui şi de o garnizoană şi era subordonat direct coroanei
maghiare.
2. politic: se urmărea instaurarea principatului – primul principe a fost Mercurius –
însă se menţine voievodatul, ca formă de organizare politică. Situaţia durează până în 1541,
când Transilvania este organizată ca principat autonom sub suzeranitatea otomană.
3. militar: maghiarii cuceresc cetăţile de apărare: Turda, Biharea, Mediaş.
4. religios: se încearcă impunerea catolicismului. În acest sens:
- regele Ştefan desfiinţează episcopia ortodoxă de la Alba Iulia;
- se înfiinţează episcopatele catolice;
- se confiscă teritoriile româneşti în beneficiul Bisericii Catolice;
- sunt aduse ordine călugăreşti şi războinice (dominicanii, teutonii);
- regele Ludovic I introduce prin „Diplomele regale” din 1366 sistemul „religiilor
recepte” (nu puteau participa la viaţa politică cei care nu erau catolici).
5. etnic: coroana maghiară colonizează, în sec. XII-XIII, pe saşi şi secui, pentru a
susţine dezvoltarea economică şi pentru a proteja graniţele de nomazii turanici.
Secuii:
- îi sprijină pe maghiari la cucerirea Pannoniei, inclusiv la expediţia împotriva lui
Menumorut;
- se stabilesc în Bihor, zona Târnavelor, Subcarpaţii estici;
- primesc privilegii de la coroana maghiară;
- îşi păstrează organizarea economică, socială, politică, juridică.

14
 Saşii:
- se stabilesc în zona Sibiului, a Târnavei Mari, a Rodnei, în Ţara Bârsei;
- beneficiază de privilegii („Bula de aur” acordată de regele Andrei al II-lea);
- se organizează separat din punct de vedere politic, juridic, administrativ.
Cavalerii teutoni:
- sunt aduşi în Ţara Bârsei de regele Andrei al II-lea, cu scopul de a se apăra de
cumani (1211);
- beneficiază de privilegii.

Organizarea internă a Transilvaniei

Din punct de vedere:
1. Politic
- Transilvania era voievodat autonom, în raport cu coroana maghiară, fiind condusă de
un voievod cu atribuţii militare, administrative, judiciare, care este numit de regele Ungariei.
De exemplu:
Leustachius (1176):
- este membru al Consiliului Regal;
- este şeful oştirilor celor şapte comitate;
- are drept de judecată;
- are funcţii administrative şi militare.
Roland Borşa (sec. XIII):
- este autonom faţă de coroana maghiară;
- a convocat la Deva prima Adunare obştească.
Ladislau Kan, Lackfi, Csaki:
- sunt voievozi transilvăneni ce au reuşit să întemeieze adevărate dinastii;
- Ladislau îşi stabileşte capitala la Deva.
2. Social
- existau categoriile privilegiate (nobilimea maghiară, clerul catolic, fruntaşii secuilor,
patriciatul săsesc) şi ţărănimea, împărţită în iobagi (aveau loturi de pământ şi plăteau dijma)
şi jeleri. Maghiarii încearcă anihilarea boierimii româneşti în favoarea nobilimii maghiare.
Treptat, coroana maghiară va trece la anihilarea populaţiei româneşti:
● 1288: organizarea Adunării Generale a Nobililor, cu atribuţii judecătoreşti (calitatea
de nobil era condiţionată de apartenenţa la catolicism);
● 1366: Diplomele Regale (excluderea românilor);

15
 ● 1437: Unio Trium Nationum (prezenţa a trei naţiuni privilegiate: maghiarii, saşii şi
secuii);
● Congregaţiile generale ale nobilimii.
3. Administrativ-teritorial
Transilvania era împărţită în:
- districte româneşti, dezvoltate în fostele cnezate; erau conduse de voievozi, cnezi,
juzi;
- scaunele săseşti şi secuieşti aveau funcţii asemănătoare cu districtele; treptat acestea
vor evolua spre „Universitatea saşilor” (= unitate politico-teritorială care cuprinde şapte
scaune ale saşilor şi două districte: Braşov şi Bistriţa);
- comitatele, care cuprind teritoriul unei cetăţi şi sunt impuse de coroana maghiară
începând cu sec. XII.
4. Religios
Ortodoxismul va rezista în ciuda presiunilor maghiarilor de a impune aici ca religie
catolicismul.
De menţionat:
- prezenţa episcopiilor catolice la Alba Iulia (sec. XI), Oradea (sec. XII);
- prezenţa episcopiilor ortodoxe la Strei (sec. XIII), Feleac (sec. XV);
- existenţa arhiepiscopului Ghelasie (în 1377) şi a altor „arhierei locali”, în decursul
sec. XIV-XV, fapt care ilustrează continuitatea religiei ortodoxe, chiar şi după actele din
1366.

Ţara Românească (Ungro-Vlahia)

Şi pentru această regiune există izvoare istorice care atestă procesul istoric de formare
a statului medieval:
1. Diploma cavalerilor ioaniţi:
- a fost atribuită la 2 iunie 1247 de regele Bela al IV-lea lui Rembald;
- cuprinde informaţii despre:
● lumea românească după invazia mongolă;
● viaţa economică;
● românii ca locuitori ai acestor zone;
● stratificarea socială;

16
 ● organizarea militară (tătari, ioaniţi);
● organizarea politică: atestă existenţa a cinci formaţiuni politice: 1. Ţara Severinului
(vestul Olteniei şi o parte a Banatului); 2. Voievodatul lui Litovoi (Valea Jiului şi Ţara
Haţegului); 3. Cnezatul lui Ioan (între Olt şi Jiu, în sud); 4. Cnezatul lui Farcaş (între Olt şi
Jiu, în nord); 5. Ţara lui Seneslau, „Voievodatul Românilor” (între Olt şi Munţii
Transilvaniei).
Voievodatul lui Litovoi: acesta renunţă la plata tributului şi la suzeranitatea maghiară
şi îşi afirmă autoritatea la sud de Carpaţi. Rezultă astfel un conflict cu coroana maghiară, în
urma căruia este ucis, iar fratele său, Bărbat, luat prizonier, se răscumpără şi păstrează
stăpânirea pe mai departe.
Voievodatul lui Seneslau: în stânga Oltului, în zona în care a fost atestat voievodatul
lui Seneslau, au fost identificate o curte voievodală şi o ctitorie religioasă datând din sec. XII.

2. „Legenda lui Negru Vodă care a descălecat din Făgăraş la Câmpulung şi Argeş”
(în 1290) reprezintă „primul descălecat”; acestuia i se închină Basarabii şi toată nobilimea;
este primul pas către întemeierea Ţării Româneşti (unirea Olteniei cu Muntenia), însă teoria
descălecatului nu poate fi demonstrată istoric.

Etapele constituirii statului medieval

Ţara Românească urmează două etape (se are în vedere şi contextul extern favorabil,
asigurat de stingerea dinastiilor şi inerentele lupte interne pentru putere):
A. unificarea cnezatelor şi a voievodatelor
● Basarab I (?1310-1352)
- foloseşte două metode:
1. unificarea cnezatelor şi a voievodatelor;
2. eliberarea teritoriilor locuite de români şi ocupate de Hanatul Hoardei de Aur
(Basarabia).
- este urmaşul lui Seneslau, iar în documentele vremii apare cu titlul de „voievod al
românilor”;
- obţine independenţa Ţării Româneşti faţă de coroana maghiară, în urma bătăliei de la
Posada, din 9-12 noiembrie 1330 (izvor: Cronica pictată de la Viena);
- în timpul domniei sale, Ţara Românească cuprindea: Banatul de Severin, Oltenia,
Muntenia, Basarabia.

17
 B. consolidarea ţării: crearea instituţiilor; urmaşii lui Basarab:
● Nicolae Alexandru (1352-1364):
- este fiul lui Basarab;
- este „marele şi singurul stăpânitor domn”, cel care menţine independenţa ţării sale;
- este numit de regele Ludovic I drept „voievodul nostru transalpin”;
- în timpul domniei sale, ia fiinţă prima Mitropolie ortodoxă la Curtea de Argeş
(1359), sub ocrotirea lui Jachint; apariţia acestei mitropolii reprezintă o grea lovitură pentru
catolicism.
● Vladislav-Vlaicu (1364-1377):
- îşi ia titlurile de „ban de Severin” şi „duce de Făgăraş”;
- în timpul domniei sale, ia fiinţă a doua Mitropolie ortodoxă la Severin (1370), sub
ocrotirea lui Nicodim, creatorul tradiţiei monastice la nord de Dunăre;
- domnitorul acordă privilegii negustorilor braşoveni;
- bate primele monede: ducaţii de argint şi banii;
- creează cancelaria domnească.
● Radu I (1377-1383)
- este ctitorul mănăstirii Tismana;
- emite monede de argint: ducaţii, dinarii, banii.
● Dan I (1383-1386)
- păstrează organizarea şi instituţiile Ţării Româneşti.

Moldova

Pentru acest spaţiu există următoarele izvoare istorice:

- în sec. XII-XIII, la Bâtca Doamnei este descoperită o cetate întărită, reşedinţa unui
cneaz;
- în sec. XIII-XIV, este atestată o Valahie în partea nord a Moldovei, cu reşedinţa la
Baia (viitoarea capitală a Moldovei);
- în jurul anului 1247, este atestat un duce, Olaha, supus Hoardei de Aur;
- alte formaţiuni prestatale sunt atestate de izvoarele ruseşti: „Ţara Berladnicilor”;
„Ţara Bolohovenilor” şi de izvoarele ungureşti: „Ţara Brodnicilor”; „Ţara Volohilor”.
Parcurge, asemenea Ţării Româneşti, două etape.
A. Contribuţii la formarea statului medieval

18
 Procesul propriu-zis de formare a statului moldovean începe cu Dragoş şi Bogdan I şi
continuă cu urmaşii lui Bogdan I:
● Dragoş:
- el conduce o marcă de apărare în nord-vestul Moldovei (era organizată de regele
Ludovic I, în contextul expediţiilor antitătăreşti: 1345-1354).
● Bogdan I (1359-1365):
- este stăpân peste 9 sate, pe valea Izei, cu centrul de putere la Cuhea;
- se opune coroanei maghiare care urmărea lichidarea autonomiilor locale;
- în 1359, trece în Moldova unde pune bazele unui stat cu capitala la Baia; „deşi a fost
atacat deseori de armatele regelui (…), totuşi crescând marele număr al românilor locuitori în
acea ţară ea s-a transformat în stat (…)”. (izvor: Cronica lui Ioan de Târnave);
- cu sprijinul celor care-l susţinuseră anterior, Bogdan îl îndepărtează pe Balc, fiul lui
Sas, urmaşii lui Dragoş, fideli coroanei maghiare;
- în 1365, Ludovic I semnează un act prin care recunoaşte independenţa Moldovei,
având drept graniţe: N – Ţara Sipeniţiului; E – Nistru; S şi V – Carpaţi, Milcov, Siret;
- în vremea sa, a fost construită Biserica Sfântul Nicolae din Rădăuţi.
B. Consolidarea ţării: crearea instituţiilor; urmaşii lui Bogdan I
● Laţcu (1365-1375):
- construieşte o Episcopie Catolică la Siret (1370).
● Petru Muşat (1375-1391):
- cu aprobarea Sfatului, a boierilor şi a poporului depune jurământul de vasalitate
regelui Poloniei în 1387;
- în 1388, Petru acordă regelui Poloniei, Wladyslav Jagello, un împrumut de 3000 de
ruble, primind drept gaj Haliciul-Pocuţia (arată puterea economică a Moldovei);
- bate primele monede de argint: un gros şi o jumătate de gros;
- alege Suceava ca reşedinţă;
- construieşte prima Catedrală Ortodoxă, Biserica Mirăuţilor, Mănăstirea Neamţului.
● Roman I (1391-1394):
- eliberează teritoriile din sud-est ocupate de mongoli şi devine: „mare singur
stăpânitor al Ţării Moldovei, de la munte până la mare”.
● Ştefan I (1394-1399):
- se află în conflict cu regele maghiar Sigismund de Luxemburg; în 1395 are loc
bătălia de la Ghindăoani-Neamţ, încheiată cu victoria moldovenilor.

19
 Dobrogea

În perioada 971-1204, Dobrogea face parte din Thema Paristrion, aflată sub
autoritatea împăratului bizantin.
Primele formaţiuni politice:
- sec. X: este atestată formaţiunea politică condusă de Gheorghe (cu siguranţă român),
aşa cum arată inscripţia de la Basarabi-Murfatlar;
- o altă formaţiune politică, cea a lui Jupan Dimitrie (probabil bulgar), conform
inscripţiei de la Mircea-Vodă;
- sec. XI: lucrarea Anei Comnena, „Alexiada”, atestă prezenţa a trei formaţiuni
politice şi a conducătorilor acestora:
1. Tatos, în sud, cu centrul la Dristor;
2. Sestlav, în nord-vest, cu centrul la Vicina;
3. Saccea, în nord-est cu centrul la Preslav.
- sec. XIII: între Mangalia şi Varna este atestată „Ţara Cavarnei” (1230), de
confesiune ortodoxă, dar plătitoare de tribut tătarului Nogai; în 1325, la conducerea ei se afla
Balica, urmat de Dobrotiţă (Dobrotici), cu titlul de „despot”; el unifică teritoriile dintre
Dunăre şi Marea Neagră (1354);
- din despotatul său se desprinde „Ţara Dârstei”, în jurul centrelor Păcuiul lui Soare şi
Silistra, condusă de Terter;
- Ioancu (Ivanco), fiul lui Dobrotiţă se aliază cu domnitorul Dan I împotriva
Imperiului Otoman, însă moare în luptă;
- în 1390, Dobrogea este deja încorporată Ţării Româneşti, după cum arată titulatura
lui Mircea cel Bătrân: „despot al ţărilor lui Dobrotă şi domn al Silistrei (…)”.

20
Curs III

FAPTE ȘI PERSONALITĂȚI ISTORICE (SEC. XIV-XVII)

Cadrul internaţional (sec. XIV-XVII) este marcat de tendinţele expansioniste ale

Imperiului Otoman, ale Ungariei şi ale Poloniei, opuse politicii externe duse de voievozii
români.
Situaţia se prezintă după cum urmează:
A. Imperiul Otoman:
Ţările Române se tem să nu fie transformate în paşalâcuri, motiv pentru care adoptă o
politică defensivă, aliindu-se cu Ungaria şi Polonia şi acceptând plata tributului (în daruri,
bani = haraciul, peşcheşurile = cumpărarea tronului, militar). În schimb, Imperiul Otoman
recunoaşte autonomia Ţărilor Române.
B. Polonia şi Ungaria:
Cu acestea, Ţările Române semnează tratate pentru a alunga tendinţele hegemonice în
spaţiul românesc. Tratatele sunt semnate de pe poziţii de deplină egalitate. Alături de Polonia
şi Ungaria, voievozii români vor lupta în „cruciade” împotriva Imperiului Otoman.
C. Între statele româneşti există relaţii de colaborare, dar şi relaţii încordate, ce vor
culmina cu destituiri de pe tron şi cu marele act politic din 1600.

Mircea cel Bătrân (1386-1418):

- este domnitor al Ţării Româneşti;
- vine pe tron într-un moment în care Imperiul Otoman şi coroana maghiară se aflau în
plină expansiune, urmărind să-şi impună autoritatea la sud de Carpaţi.
Relaţii / alianţe / conflicte:
a) cu statele româneşti: Mircea cel Bătrân adoptă „politica blocului românesc”:
stabileşte o colaborare cu Petru Muşat, pentru a încheia o alianţă cu Polonia, şi cu Alexandru
cel Bun, pentru a limita suzeranitatea Poloniei.
b) cu Polonia: Mircea cel Bătrân încheie o alianţă cu această ţară, ca răspuns la
ameninţările Imperiului Otoman.

21
 ● 10 decembrie 1389: la Radom se încheie un tratat, care va fi ratificat la Lublin, un
an mai târziu. Tratatul s-a încheiat de pe poziţii de deplină egalitate, între Mircea, reprezentat
de vornicul Drăgoi, şi Wladislav Jagello. În 1403, cu sprijinul lui Alexandru cel Bun, alianţa
se reînnoieşte.
c) cu Ungaria: se încheie o alianţă la 7 martie 1395, la Braşov, între Mircea cel Bătrân
şi Sigismund de Luxemburg. Este primul tratat de alianţă antiotomană, fiind încheiat de pe
poziţii de deplină egalitate.
● 1406: la Severin, Ungaria îl recunoaşte pe Mircea ca „domn autocrat”.
d) cu Imperiul Otoman: lupta antiotomană începe încă din 1391, când bandele
akingilor trec Dunărea şi jefuiesc Ţara Românească; în 1393, Mircea desfăşoară o expediţie
la sudul Dunării, în Munţii Balcani.
Dar, la sfârşitul sec. XIV, creşte pericolul otoman, deoarece sultanul Baiazid este
hotărât să ocupe Ţara Românească şi să-i îndepărteze astfel pe maghiari din zonă.
● 17 mai 1395: la Rovine are loc o confruntare directă: Mircea, aflat în fruntea unei
armate de 10.000 de oameni, foloseşte o tactică proprie: evacuarea, pârjolirea câmpurilor,
otrăvirea fântânilor, atacuri surprinzătoare, fapt pentru care victoria îi aparţine. În urma
acestei bătălii, voievodul consolidează independenţa Ţării Româneşti. Cu toate acestea,
Mircea este îndepărtat din cauza uneltirilor marii boierimi, iar pe tron este adus Vlad
(Uzurpatorul), care va plăti Porţii un tribut în schimbul recunoaşterii. Vlad conduce Ţara
Românească până în 1396, când Mircea revine (îşi păstrase în stăpânire Oltenia şi ţinuturile
de la sud de Carpaţi).
● noiembrie 1401: Imperiul Otoman ajunge din nou la Dunăre, însă este respins de
armatele lui Mircea. Imediat, în 1402, el organizează o acţiune la sud de Dunăre.
● 1411: relaţiile lui Mircea cu Imperiul Otoman sunt şi de colaborare, căci îl ajută pe
Musa, fiul lui Baiazid, să devină sultan, iar mai apoi îl susţine pe Mustafa.
e) în cadrul coaliţiei antiotomane: Mircea participă la cruciada iniţiată de Sigismund
de Luxemburg, în 1396. Această cruciadă avea drept scop alungarea otomanilor din Europa.
Cruciaţii obţin victorii importante la Vidin, Rahova, însă pe 25 septembrie 1396, la Nicopole,
Imperiul Otoman obţine victoria finală.
Mircea îşi recapătă tronul şi cucereşte cetatea Turnu, în octombrie 1397.
În ultimii ani de domnie, Mircea cel Bătrân a acceptat să plătească tribut turcilor, iar
în 1417a cedat Imperiului Otoman Dobrogea.
Voievodul a murit în 1418 și a fost îngropat la mănăstirea Cozia.

22
 Alexandru cel Bun (1400-1432):
- este domnitor al Moldovei şi întemeietorul dregătoriilor;
- organizează structura administrativă a Moldovei.
Relaţii / alianţe / conflicte:
a) alianţă cu statele româneşti: Alexandru cel Bun încheie o alianţă cu Mircea cel
Bătrân, domnitorul Ţării Româneşti, în urma căreia Patriarhia din Constantinopol recunoaşte
Mitropolia Moldovei şi independenţa statului. În schimb, Alexandru îl susţine pe Mircea la
reînnoirea alianţei cu Polonia, în 1403.
b) alianţă cu Polonia: pe 12 martie 1402, Wladislav Jagello îi recunoaşte
suzeranitatea. Domnitorul moldovean participă la bătălia de la Grünwald (1410), ca aliat al
polonezilor împotriva teutonilor sprijiniţi de Ungaria. Alianţa cu regele polonez este reînnoită
în 1411. Din nou, îl va sprijini împotriva teutonilor la Marienburg (1422).
c) lupta antiotomană: Alexandru intră în frontul antiotoman în 1420, când răspunde
atacurilor asupra cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă- prima implicare a Moldovei în frontul
antiotoman. Luptele cu otomanii au continuat în 1425 când oastea Valahiei, condusă de Radu
Prasnaglava, asedia Dârstorul, iar Pippo Spano (comitele Timișoarei) a cucerit Vidinul. În
fața unor forțe otomane incomparabil superioare, Ungaria, Polonia și statele românești au
alcătuit o coaliție. Alungat în Transilvania, în ianuarie 1427, Dan al II-lea se va reîntoarce, în
primăvara aceluiași an, pentru a recuceri întreg teritoriul dintre Carpați și Dunăre. În pofida
grelei înfrângeri suferite în 1428, sub zidurile cetății Golubac, în Serbia, de către o mare
armată creștină, în rândurile căreia se afla și Dan al II-lea, statul otoman nu a reușit să-și
impună autoritatea la nord de Dunăre.
Alexandru cel Bun s-a stins la începutul anului 1432 și a fost înmormântat la
mănăstirea Bistrița.

23
 Iancu de Hunedoara (1441-1456):
- este voievod al Transilvaniei;
- se bucură de sprijinul regelui Ungariei, Vladislav I.
Relaţii / alianţe / conflicte:
a) lupta antiotomană: încă din toamna anului 1441, Iancu îl învinge pe begul de
Semendria, fapt pentru care Imperiul Otoman reacţionează şi, în urma unui atac, obţine
victoria de la Sântimbru, 18 martie 1442. Victoria otomană nu poate fi fructificată, deoarece
este urmată de contraatacul lui Iancu, victorios la Sibiu (22 martie) şi Ialomiţa (2 septembrie
1442).
b) în cadrul coaliţiei antiotomane: Iancu de Hunedoara participă la cruciada
organizată de către papa Eugeniu al IV-lea:
● septembrie 1443: începe „campania cea lungă” (1443-1444), încheiată cu succese
semnificative (ocuparea oraşului Niş şi a Sofiei);
● iulie 1444: se încheie la Seghedin o pace între Poartă şi Wladislav III Jagello, prin
care Imperiul Otoman se obligă să înceteze ostilităţile pe o perioadă de 10 ani; însă pacea este
ruptă şi începe o nouă cruciadă;
● septembrie 1444: cruciaţii obţin importante victorii la: Cladova, Vidin, Nicopole,
însă înfrângerea de la Varna le opreşte înaintarea;
● august 1445: începe „campania de la Dunăre”, la care participă şi Iancu de
Hunedoara; în timpul cruciadei este recucerită cetatea Giurgiu;
● octombrie 1448: după înfrângerea de la Câmpia Mierlei, Iancu reface armata, trece
Dunărea, însă este învins; aceasta este ultima încercare a creştinilor de a-i alunga pe turci din
Europa;
● 1453: Iancu renunţă la funcţia de guvernator, deţinută încă din 1446, şi devine
căpitan suprem. Este anul în care sultanul Mehmed al II-lea reia campaniile pentru cucerirea
Ţărilor Române. Se încearcă o nouă cruciadă, la care participă şi Iancu. La 22 iulie 1456,
sultanul este înfrânt la Belgrad, dar victoria nu poate fi fructificată, căci, în august 1456,
Iancu moare.
c) relaţiile cu statele româneşti:
● 1442: pentru organizarea unui front antiotoman, Iancu impune pe tronul Ţării
Româneşti pe Basarab;
● 1445: Iancu primeşte sprijin de la Vlad Dracul, voievodul Ţării Româneşti;
● 1447: Iancu îl îndepărtează pe Vlad Dracul, înlocuindu-l cu Vladislav al II-lea;

24
 ● 1448: în Moldova, Iancu îl va susţine pe Petru al II-lea, care pierde Chilia, apoi pe
Bogdan al II-lea. În încercarea de a reface „blocul românesc” îi atrage pe cei doi în frontul
antiotoman.
Sfârșitul voievodului
La scurt timp după victoria de la Belgrad, Iancu de Hunedoara s-a îmbolnăvit de
ciumă și a murit.
A fost înmormântat în catedrala catolică de la Alba-Iulia. Pe piatra de mormânt au fost
scrise cuvintele: ,,S-a stins lumina lumii”.

Vlad Ţepeş (1448; 1456-1462; 1476):

- este domnitor al Ţării Româneşti;
- la urcarea sa pe tron, Ţara Românească era plătitoare de tribut turcilor (10.000 de
galbeni). Vlad Ţepeş refuză plata tributului.
Relaţii / alianţe / conflicte:
a) alianţă cu Ungaria (1460): alianţa dintre Vlad Ţepeş şi Matei Corvin este
îngreunată de Imperiul Otoman. Alianţa nu este eficientă, deoarece Matei Corvin nu-l sprijină
pe domnitor.
b) lupta antiotomană: Vlad Ţepeş organizează între 1461-1462 o campanie-surpriză la
sudul Dunării, cucerind cetatea Nicopole. Acţiunea sa este urmată de o contraofensivă
otomană în mai 1462, când turcii trec Dunărea. Vlad nu reuşeşte să-i oprească la Turnu, iar
aceştia îşi continuă înaintarea spre capitală, la Târgovişte. Pe 16-17 iunie 1462 începe atacul
nocturn, cu scopul de a-i surprinde pe turci, care se retrag. După victorie, Ţara Românească
apare ca stat de sine stătător, însă Vlad Ţepeş se află în faţa unei situaţii dificile: să continue
lupta fără niciun sprijin sau să accepte compromisul cu Imperiul Otoman ? Alege a doua
variantă, deoarece tocmai fusese trădat de boieri, iar pe tronul Ţării Româneşti era adus Radu
cel Frumos, susţinut de Poartă. Vlad este întemniţat la Buda, pentru o scurtă perioadă.
c) relaţiile cu Moldova: Vlad Ţepeş este susţinut de Ştefan cel Mare, care-l eliberează
de la Buda (1475) şi îl ajută să ocupe din nou tronul.
- 1476: Vlad Ţepeş este asasinat. Este îngropat la mănăstirea Snagov, ctitorie
străveche și necropolă a Basarabilor.

25
 Ştefan cel Mare (1457-1504):
- este domnitor al Moldovei;
- preia tronul cu sprijinul lui Vlad Ţepeş;
- urmărea formarea unui front comun antiotoman.
Relaţii / alianţe / conflicte:
a) cu Polonia:
● 4 aprilie 1459: încheie o alianţă cu regele Cazimir al IV-lea, la Overchelăuţi. În
urma acestei alianţe, el acceptă suzeranitatea Poloniei, cedează Hotinul şi reînnoieşte
privilegiile negustorilor;
● 1462: semnează un nou acord, prin care Ştefan preia Hotinul şi Chilia (aceasta din
urmă va fi recucerită definitiv în 1465);
● 15 septembrie 1485: la Colomeea, depune jurământul de vasalitate faţă de regele
polon Cazimir al IV-lea (primeşte ajutor pentru lupta antiotomană);
● 26 octombrie 1497: regele Ioan Albert urmăreşte anexarea Moldovei, însă, în urma
bătăliei de la Codrii Cosminului, este învins;
● 12 iulie 1499: se încheie un tratat între Moldova şi Polonia; acum încetează
vasalitatea;
● 1502: apar noi tensiuni pentru Pocuţia.
b) cu Ungaria: este nemulţumită de recuperarea Chiliei de către Moldova, fapt pentru
care o atacă în toamna anului 1467. Obţine importante victorii, ajungând, în decembrie, la
Baia. Ştefan reacţionează şi, pe 15 decembrie, incendiază oraşul şi-i învinge pe maghiari, care
suferă un eşec total (chiar regele Matei Corvin este rănit).
● iulie-august 1475: Ştefan încheie un tratat cu Matei Corvin: Ştefan obţinea ajutor
militar şi asigura libertatea comerţului în Moldova. Tratatul nu este însă respectat de Matei
Corvin, acesta neoferindu-i sprijin lui Ştefan în lupta cu Imperiul Otoman din 1476.
c) cu Imperiul Otoman: Moldova era obligată să plătească tribut Porţii, dar Ştefan
refuză plata acestuia şi se acumulează o datorie pe patru ani. La această situaţie se adaugă şi
dorinţa sultanului de a cuceri Chilia şi Cetatea Albă.
● 1474: Imperiul Otoman intră în Moldova, ajunge la Bârlad şi se îndreaptă spre
Vaslui. Bătălia se desfăşoară la Vaslui (Podul Înalt), pe 10 ianuarie 1475, şi se încheie cu o
victorie pentru Ştefan, susţinut de secui şi de transilvăneni. Nemulţumit, Imperiul Otoman
cere:

26
 - plata tributului;
- cedarea Chiliei şi a Cetăţii Albe;
- eliberarea prizonierilor.
● 1476: reîncepe ofensiva otomană cu un prim eşec pentru Poartă: Cetatea Albă nu
poate fi cucerită;
● iunie 1476: Moldova este atacată şi de tătari, însă atacul acestora este respins;
● 1476: Imperiul Otoman continuă înaintarea şi, în ziua de 25 iulie, la Războieni
(Valea Albă), are loc bătălia. Victoria revine turcilor, însă nu poate fi fructificată;
● 1484: ofensiva otomană este reluată; sultanul Baiazid al II-lea trece Dunărea (este
sprijinit de tătari şi de Ţara Românească) şi cucereşte Chilia (14 iulie) şi Cetatea Albă (5
august). Înfrângerile reprezintă o gravă lovitură pentru Ştefan;
● 1485: cu sprijin polonez, Ştefan îi învinge pe turci la Cătlăbuga, iar în 1486 la
Şcheia;
● 1487: Moldova plăteşte tribut Imperiului Otoman, dar îşi păstrează independenţa.
d) cu Ţările Române: domnitorul moldovean încearcă atragerea Ţărilor Române în
frontul antiotoman.
În privinţa Ţării Româneşti, Ştefan este nemulţumit de politica prootomană a lui Radu
cel Frumos.
● februarie 1470: Ştefan incendiază Brăila. Imperiul Otoman nu se lasă intimidat,
trece în Moldova, dar fără succes. Ştefan obţine victoria la Soci.
● noiembrie 1473: îl înfruntă din nou pe Radu şi ocupă cetatea de scaun, unde îl
instalează pe Laiotă Basarab (Basarab cel Bătrân), fidel lui. Dar, nu peste mult timp, şi acesta
va trece de partea turcilor.
● 1481: Ştefan îl învinge pe Basarab Ţepeluş (Basarab cel Tânăr), domnitorul Ţării
Româneşti, în bătălia de la Râmnic (iulie), şi scoate astfel ţara de sub autoritatea Imperiului
Otoman. În septembrie este înlocuit cu Vlad Călugărul.
În anul 1504, domnitorul s-a stins din viață și a fost înmormântat la mănăstirea Putna,
ctitoria sa.

27
 Mihai Viteazul (1593-1601):
- este domnitor al Ţării Româneşti;
- ajunge domn cu acordul sultanului, într-un moment în care Transilvania devine
principat autonom sub suzeranitate otomană, iar Ţara Românească şi Moldova plătesc un
tribut foarte mare.
Relaţii / alianţe / conflicte:
a) cu Imperiul Otoman: deşi era plătitor de tribut, Mihai începe lupta antiotomană la
13 noiembrie 1594, printr-o răscoală la Bucureşti. După victorie, atacă cetăţile de graniţă:
Giurgiu, Hârşova, Silistra (exemplul său este urmat apoi de Moldova), îi îndepărtează pe
turcii şi tătarii de la Dunăre (victorii la Putineiu, Stăneşti, Şerpăteşti) şi trece Dunărea în
martie 1595, cucerind Brăila, care revine Ţării Româneşti.
● vara anului 1595: are loc bătălia de la Călugăreni (13 august), însă Mihai se retrage
la Stoeneşti, lângă Bran, de unde aşteaptă ajutorul aliaţilor; Moldova iese însă din frontul
antiotoman, doar Transilvania îl sprijină. Românii obţin victorii în octombrie 1595, la
Târgovişte, Bucureşti, Giurgiu, confirmând astfel independenţa Ţării Româneşti.
● 1596: se pregătesc noi înfruntări: Mehmed al III-lea, împreună cu tătarii, obţine
victorii la Buzău, Gherghiţa, Bucureşti, în urma cărora aceste localităţi sunt distruse. În faţa
lui Mihai se deschid trei posibilităţi:
- pacea cu sultanul;
- egalitate cu principele ardelean;
- negocierea unui tratat cu regele Rudolf al II-lea, privind alianţa cu Liga Sfântă.
● 20 iulie 1597: sultanul Mehmed al III-lea recunoaşte domnia pe viaţă a lui Mihai,
reduce la jumătate tributul şi acceptă o pace în 1598. Situaţia nu este însă de lungă durată,
deoarece Mihai răspunde campaniei organizate împotriva sa de către sultan cu scopul de a-l
pedepsi pe Mihai pentru aderarea acestuia la Liga Sfântă (martie 1599, bătălia de la
Obluciţa).
b) cu Liga Creştină (Liga Sfântă): din Liga Creştină, iniţiată de papa Clement al VIII-
lea şi condusă de Rudolf al II-lea, fac parte: Spania, Austria, ducatele italiene (Toscana,
Mantua, Ferrara), cărora li se adaugă Transilvania şi Moldova. În 1594, la această Ligă aderă
şi Mihai Viteazul, deşi era supus al Imperiului Otoman şi plătitor de bir.
● 1597: sunt reluate negocierile cu Rudolf al II-lea; acestea se încheie cu un tratat la
Mănăstirea Dealu (finalizat în mai-iunie 1598), prin care:
- i se recunoaşte lui Mihai domnia ereditară;

28
 - se oferă libertate comercială negustorilor;
- Mihai se eliberează de sub tutela împăratului Sigismund Báthory.
c) cu Transilvania: relaţiile sunt încordate din cauza pretenţiilor hegemonice.
● 20 mai 1595: se încheie un tratat la Alba Iulia, între Mihai, reprezentat de
Mitropolitul Eftimie, şi principele Transilvaniei, Sigismund Báthory. În urma acestui tratat:
- Transilvania asigură sprijin militar;
- Ţara Românească ajunge sub autoritatea principelui;
- Biserica din Transilvania se subordonează Mitropoliei Ţării Româneşti;
- începe o campanie de pedepsire organizată de Imperiul Otoman (vara 1595).
Un tratat asemănător este semnat şi de voievodul Moldovei, Ştefan Răzvan, ceea ce
determină formarea unui front comun antiotoman (iunie 1595).

Unirea: situaţia statelor româneşti la sfârşitul sec. al XVI-lea

Transilvania: Sigismund Báthory cedează conducerea lui Andrei Báthory. Acesta din
urmă se află în bune relaţii cu Polonia şi nu acceptă alinierea la frontul antiotoman, ci, din
contră, reia plata tributului.
Moldova: este condusă de Ieremia Movilă, susţinut la rându-i de Polonia şi credincios
Imperiului Otoman.
Ca urmare, Mihai Viteazul acţionează pe propria răspundere:
● octombrie 1599: trece în Transilvania şi susţine bătălia de la Şelimbăr;
● 1 noiembrie 1599: Mihai intră în Alba Iulia. Odată ajuns aici: se intitulează
„consilier şi locţiitor al împăratului Rudolf”; numeşte la conducerea Transilvaniei un Sfat
Princiar format din nobili maghiari şi boieri români, precum şi căpitani în cetăţile ardelene;
stabileşte capitala la Alba Iulia.
● mai 1600: trece Trotuşul şi ajunge în Moldova, la Suceava, pe care o cucereşte pe
16 mai, iar după doar trei săptămâni cucereşte întreaga Moldovă; un hrisov îl numeşte:
„Domn al Ţării Româneşti, Ardealului, Moldovei”; alege capitala la Iaşi.
● septembrie 1600: are loc bătălia de la Mirăslău, în urma căreia Mihai pierde
Ardealul. La originea conflictului se află nemulţumirile nobililor transilvăneni din Dietă, care
primiseră susţinerea împăratului. Acesta din urmă îl va trimite în Transilvania pe generalul
Basta.

29
 ● 27 septembrie: Suceava este pierdută ca urmare a intervenţiei Poloniei, iar la
conducere este instalat Ieremia Movilă;
● 20 octombrie: Bătălia de la Bucov; Mihai se retrage peste Olt, din cauza atacurilor
Poloniei;
● 25 noiembrie: la Curtea de Argeş, Mihai mai face o încercare de revenire, dar este
învins de Simion Movilă şi părăseşte ţara;
● martie 1601: aflat în exil, Mihai cere ajutorul lui Rudolf al II-lea;
● 3/13 august 1601: la Gurăslău, Mihai Viteazul obţine o victorie împotriva lui
Sigismund Báthory, iar Simion Movilă părăseşte tronul Ţării Româneşti.
Mihai Viteazul este ucis la puţin timp pe Câmpia Turzii. Capul său a fost așezat la
Mânăstirea Dealu, lângă Târgoviște.

30
Curs IV

PREMISELE CONSTITUIRII ROMÂNIEI MODERNE

Relaţiile Statelor Româneşti cu Marile Puteri
Criza Orientală

I. Situaţia internaţională:
- începe criza Imperiului Otoman;
- Austria, Prusia şi Rusia îşi manifestă interesul pentru spaţiul balcanic;
- Ţările Române se vor transforma în teatru de confruntări între imperiile vecine:
● 1683-1699 – războiul ruso-austro-turc: se încheie cu Pacea de la Karlowitz, în urma
căreia Imperiul Otoman recunoaşte ocuparea Transilvaniei de către Imperiul Habsburgic;
● 1710-1711 – războiul ruso-otoman: se încheie cu Pacea de la Vadul Huşilor, în
urma căreia Cetatea Hotin devine raia turcească, iar domnitorul Dimitrie Cantemir se
refugiază în Rusia;
● 1716-1718 – războiul austro-turc: se încheie cu Pacea de la Passarowitz, în urma
căreia Imperiul Habsburgic ocupă Banatul şi Oltenia;
● 1735-1739 – războiul ruso-austro-otoman: se încheie cu Pacea de la Belgrad, în
urma căreia Oltenia revine Ţării Româneşti;
● 1768-1774 – războiul ruso-otoman: se încheie cu Pacea de la Kuciuk-Kainargi, în
urma căreia Rusia preia protectoratul Ţării Româneşti şi al Moldovei, care vor fi scutite de
tribut către Poartă pe doi ani;
● 1775 – Convenţia de la Constantinopol: Imperiul Habsburgic preia Bucovina;
● 1787-1792 – războaiele ruso-austro-otomane: s-au încheiat cu Pacea de la Şiştov
(1791) şi Iaşi (1792). Rusia preia de la Imperiul Otoman teritoriile dintre Prut şi Nistru şi
ajunge până la graniţa cu Moldova;
● 1806-1812 – războiul ruso-otoman: s-a încheiat cu Pacea de la Bucureşti, în urma
căreia Rusia obţine Basarabia;
● 1828-1829 – războiul ruso-otoman: se încheie prin semnarea Tratatului de la
Adrianopol, în urma căruia Rusia îşi întăreşte protectoratul asupra Ţărilor Române, care îşi
păstrează autonomia administrativă.

31
 II. Situaţia internă:
Din punct de vedere social, cultural, economic, la începutul sec. XIX, lumea
românească se bazează pe structuri economice şi sociale învechite: predomină lumea rurală
(90 %), structurată pe marea proprietate funciară şi marea boierime. Paradoxal, populaţia
preia modelul occidental, vizibil în vestimentaţie, igienă, hrană, mod de viaţă.
Treptat, după 1821, apar schimbări la oraşe: creşte numărul intelectualilor care
studiază la vestite universităţi europene. Aceştia din urmă intră în contact cu ideile europene
ale mişcării democratice.
Din punct de vedere politic, domnia era cumpărată de reprezentanţii unor familii
greceşti, din Fanar (cartier grecesc al Istanbulului), de exemplu: Mavrocordat, Racoviţă,
Ipsilanti, Şuţu, Ghica, Caragea, Moruzi, Callimachi, Mavrogheni.
Astfel, începând cu 1711, în Moldova, şi cu 1716, în Ţara Românească, se instaurează
domniile fanariote (1711/1716-1821), prin Nicolae Mavrocordat. Ultimii domni pământeni au
fost Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu.
Consecinţe negative ale instaurării domniilor fanariote:
- domnii sunt numiţi direct de către sultan pe o perioadă scurtă, fapt ce încălca grav
autonomia Principatelor;
- creşte numărul obligaţiilor faţă de Poartă (tributul, mucarerul, peşcheşurile);
- armata este desfiinţată pentru a preîntâmpina o mişcare de eliberare;
- creşte şi numărul dregătoriilor.
Consecinţe pozitive ale instaurării domniilor fanariote:
- au loc numeroase reforme economice, sociale, administrative, fiscale, astfel:
● este desfiinţată şerbia, cu răscumpărare (1746 - Ţara Românească; 1749 -
Moldova);
● ţăranii devin clăcaşi (12 zile/an - Ţara Românească; 24 zile/an - Moldova);
● ţăranii plătesc o dare anuală fixă, în patru rate;
● învăţământul este reorganizat;
● sunt adoptate coduri de legi (1780 – „Pravilniceasca Condică”; 1816-1817 – Codul
lui Callimachi; 1818 – Legiunea Caragea) şi apar instanţele de judecată;
● se realizează un „Proiect de Constituţie” care cuprinde 13 puncte (în timpul domniei
lui Constantin Mavrocordat);
● apar consulatele străine: la Iaşi şi Bucureşti;
● pătrund influenţele occidentale (cultura franceză);

32
 ● funcţionarii primesc salariu;
● la conducerea judeţelor sunt numiţi ispravnici;
● se dezvoltă reţeaua poştelor.
- se dezvoltă oraşele, care devin importante centre culturale, economice şi comerciale.
Boierimea pământeană se organizează în „Partida Naţională”. Membrii acesteia trimit
arzuri sultanului, în care sunt sesizate abuzurile din Principate. Sultanul acordă actul din
1819, prin care reduce la patru numărul familiilor din Fanar care aveau dreptul de a ocupa
tronul Principatelor.
Mişcarea „Partidei Naţionale” se intensifică la începutul sec. XIX, acţiunile sale fiind
favorizate şi de situaţia internaţională: Problema Orientală şi mişcările de eliberare din
Balcani.
Astfel, în 1821, izbucneşte în Principate o mişcare de eliberare naţională şi socială, la
conducerea căreia se află Tudor Vladimirescu, susţinut de Eterie. Această mişcare avea drept
obiective principale: înlăturarea domniilor fanariote şi asigurarea progresului societăţii
româneşti.
Programul Revoluţiei a fost cuprins în câteva documente:
► Proclamaţia de la Padeş (Tismana – 23 ianuarie 1821)
- este adresată locuitorilor Ţării Româneşti;
- justifică acţiunea lui Tudor;
- se formează Adunarea Norodului, cu rol politic şi militar.
► Cererile Norodului Românesc (februarie – martie 1821):
- acest act este conceput ca un proiect de constituţie, cuprinzând principii de
organizare internă a Ţărilor Române. Dintre acestea, amintim:
● aplicarea principiului suveranităţii naţionale;
● respectarea autonomiei Principatelor;
● domnitorul are atribuţii executive;
● Adunarea Norodului deţine puterea legislativă;
● desfiinţarea privilegiilor bazate pe originea familială;
● introducerea unor reforme în administraţie, fiscalitate, justiţie, armată; întocmirea
de coduri de legi;
● întreţinerea şcolilor şi a armatei (formată din 4000 de panduri şi 200 de arnăuţi);
● desfiinţarea vămilor interne;
● egalitatea în faţa legilor.
► Proclamaţiile către locuitorii capitalei (martie 1821):

33
 - îi îndeamnă pe locuitorii Ţării Româneşti să participe la revoluţie;
- justifică acţiunile lui Tudor şi definesc programul revoluţiei.

Desfăşurarea Revoluţiei de la 1821:

► ianuarie 1821: moare Alexandru Şuţu (ultimul domn fanariot); la Bucureşti se
formează un Comitet de Oblăduire (guvern provizoriu, cu rolul de a-l înlocui pe domnitor),
care îl susţine pe Tudor şi acţiunea acestuia;
► ianuarie 1821: Tudor încheie un acord cu boierii care acceptau revoluţia şi o
susţineau;
► 18/19 ianuarie 1821: Tudor părăseşte capitala, se îndreaptă spre Oltenia şi ajunge
la Tismana; de aici, trimite scrisori către sultan, ţarul Rusiei şi împăratul de Habsburg, pentru
a preîntâmpina o intervenţie armată;
► Tudor se întoarce la Bucureşti; este perioada când intră în scenă mişcarea eteristă,
condusă de Alexandru Ipsilanti. La 22 februarie, Alexandru Ipsilanti trece Prutul şi îşi
continuă marşul spre Dunăre. La scurt timp, Tudor trimite 4 căpitani la Divanul din
Bucureşti, cu următoarele revendicări:
● Divanul să ceară Porţii îndepărtarea fanarioţilor;
● să se constituie o armată;
● să se ofere scutire de haraci pe 3 ani;
● obligaţiile fiscale să fie stabilite pe 7 ani de către Adunarea Obştească.
► Tudor începe tratativele cu boierii din Divan, din partea cărora primeşte „Cartea de
Adeverire”, şi trimite memorii către ţar şi sultan;
► mai 1821: armatele otomane trec Dunărea; Tudor şi pandurii se retrag;
► 27 mai 1821: Tudor este asasinat de eterişti la Târgovişte;
► 29 mai 1821: pandurii luptă cu otomanii la Zăvideni şi Drăgăşani, unde sunt
înfrânţi;
► iunie 1821: eteriştii suferă o înfrângere la Drăgăşani; Al. Ipsilanti se retrage în
Transilvania;
► înfrângerea finală a pandurilor are loc la Slobozia, unde Papa, fratele lui Tudor
Vladimirescu cade prizonier.

34
 Consecinţele Revoluţiei de la 1821:
- înlăturarea fanarioţilor (scopul iniţial al revoluţiei a fost, deci, atins);
- revenirea domniilor pământene (Ioniţă Sandu Sturza – Moldova; Grigore Dimitrie
Ghica – Ţara Românească). După 1821, boierimea pământeană susţine revendicările din
programele Revoluţiei de la 1821. Acest moment marchează începutul perioadei de renaştere
naţională.

Curs V
Revoluţia de la 1848

Context extern:
Pe continentul european se înregistrează mişcări revoluţionare (Italia, Franţa, Imperiul
Habsburgic, statele germane) a căror principal obiectiv era emanciparea naţională.
Context intern:
În Principate, mişcările revoluţionare de la 1848 aveau drept scop modernizarea
societăţii româneşti şi obţinerea independenţei naţionale.
Cauzele Revoluţiei de la 1848:
- dominaţia străină asupra Principatelor Române, dominație exercitată de Imperiul
Habsburgic în Transilvania, Banat și Bucovina și de Rusia și Imperiul Otoman în Țara
Românească și Moldova;
- menținerea vechilor organizări politice şi sociale prin Regulamentele Organice;
- starea de înapoiere economică în care se aflau Principatele Române.
Obiectivele Revoluţiei de la 1848:
a. economice şi sociale:
- desfiinţarea privilegiilor, a clăcăşiei şi a iobăgiei;
- împroprietărirea ţăranilor cu / fără despăgubire;
- promovarea libertăţii comerţului.
b. politice:
- obţinerea de drepturi şi libertăţi democratice şi constituţionale;
- egalitatea cetăţenilor în faţa legii.
c. naţionale:

35
 - obţinerea autonomiei;
- crearea unui stat naţional.

Desfăşurarea Revoluţiei de la 1848:

► Moldova:
● martie 1848: are loc o Adunare la Iaşi, unde se adoptă documentul redactat de V.
Alecsandri, intitulat: „Petiţiunea-Proclamaţiune”, un document în 35 de articole, cu
revendicări moderate şi în care erau formulate următoarele solicitări:
- „Sfânta păzire a Regulamentului Organic în tot cuprinsul său și fără nici o
răstălmăcire”;
- îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor;
- desfiinţarea taxei vamale pentru cereale;
- realizarea reformei învăţământului şi a celei judecătoreşti;
- desfiinţarea cenzurii;
- siguranța persoanei.
Programul este respins de domnitorul Mihail Sturdza, care trece la adoptarea unor
măsuri represive: unii dintre revoluţionari sunt arestaţi, iar alţii fug în Transilvania şi
Bucovina, de unde susţin revoluţia.
● mai 1848: la Braşov, este redactat de către C. Negri şi V. Alecsandri documentul
intitulat „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”, un program radical în care erau
înscrise următoarele revendicări:
- unirea Moldovei și a Țării Românești într-un singur stat neatârnat, românesc;
- desfiinţarea clăcii;
- împroprietărirea ţăranilor fără despăgubire;
- asigurarea libertății persoanei și a egalității în faţa legii.
● august 1848: la Cernăuţi, M. Kogălniceanu redactează „Dorinţele Partidei
Naţionale în Moldova”, document în care cerea:
- unirea Moldovei cu Ţara Românească;
- desfiinţarea privilegiilor;
- libertatea întrunirilor, a cuvântului și a persoanei;
- egalitatea în faţa legii.

36
 ► Transilvania:
● aprilie 1848: se desfăşoară la Blaj o Adunare, în cadrul căreia românii protestează
faţă de intervenţia Dietei de la Pojon de a anexa Transilvania la Ungaria.
● 3-15 mai 1848: are loc Marea Adunare de la Blaj; în cadrul acestei adunări cu un
caracter reprezentativ şi naţional este adoptat programul „Petiţiunea Naţională”, redactat de
Simion Bărnuţiu şi care cuprindea următoarele solicitări:
- independenţa naţiunii române;
- folosirea limbii române în școli, justiție și administrație;
- înfiinţarea gărzii naţionale;
- desfiinţarea cenzurii;
- desfiinţarea iobăgiei fără despăgubire;
- libertatea întrunirilor, a cuvântului și a persoanei.
Imediat, la Sibiu se formează Comitetul Naţional Român condus de Andrei Şaguna
(este recunoscut de Imperiul Austriac).
● septembrie 1848: se desfăşoară o altă Adunare la Blaj. Participanţii la această
adunare se pronunţă împotriva „unirii” Transilvaniei cu Ungaria. Imediat, Transilvania va fi
reorganizată administrativ: 15 prefecturi şi 15 legiuni. Concomitent, în Munţii Apuseni
începe rezistenţa organizată de Avram Iancu.
● martie 1849: noua Constituţie a Imperiului Habsburgic recunoaşte autonomia
limitată a Transilvaniei şi „prezenţa naţională” a românilor. Imediat, armatele imperiale
conduse de generalul polonez Iosef Bem ocupă Transilvania.
● iulie 1849: Nicolae Bălcescu încearcă o împăcare cu Lajos Kossuth, la Debreţin.
Ulterior, la Seghedin, cei doi semnează „Proiectul de pacificare”.
● împăratul Austriei primeşte sprijinul Rusiei, ceea ce face ca, în august 1849,
revoluţia maghiară să fie înfrântă la Şiria; în acest mod se încheie revoluţia şi în Transilvania.

► Banat:
● iunie 1848: la Lugoj se desfăşoară o Adunare prezidată de Eftimie Murgu. În cadrul
acestei adunări este conceput programul „Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat”,
în care se regăsesc următoarele solicitări:
- respectarea naționalității românești;
- oficializarea limbii române.

37
 ► Bucovina:
● 20 mai 1848: se desfăşoară o Adunare Populară, condusă de Eudoxiu Hurmuzachi,
în cadrul căreia se adoptă programul intitulat „Petiţia Ţării”. Semnatarii acestei petiţii
solicitau:
- autonomia Bucovinei;
- autonomia Bisericii Ortodoxe;
- egalitatea în faţa legii;
- libertatea comerţului.

► Ţara Românească:
● iunie 1848: se stabilesc patru centre revoluţionare şi este ales un comitet
revoluţionar din care făceau parte: Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Dumitru Brătianu, Ion C.
Brătianu, C.A. Rosetti, fraţii Golescu, Ion Heliade Rădulescu, Ion Câmpineanu. În cadrul
acestui comitet revoluţionar activează o comisie executivă.
● se desfăşoară Adunarea de la Islaz – adunare reprezentativă pentru toate clasele
sociale. În cadrul acesteia este redactată de către I.H. Rădulescu „Proclamaţia de la Islaz”,
document cu rol de constituţie pentru Ţara Românească, în care se regăseau următoarele
solicitări:
- responsabilitatea ministerială;
- alegerea domnului pe 5 ani;
- promovarea unei politici externe proprii;
- desfiinţarea privilegiilor;
- egalitatea în drepturi;
- libertatea tiparului;
- înfiinţarea Gărzii Naţionale;
- desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea prin despăgubire.
● domnitorul Gh. Bibescu aprobă programul revoluţionar, după care abdică; în
consecinţă, se formează un guvern revoluţionar, condus de Mitropolitul Neofit. Noul guvern
trece de îndată la punerea în practică a programului revoluţionar:
- acordă drepturi şi libertăţi;
- desfiinţează rangurile boiereşti (este arsă Arhondologia);
- înfiinţează Comisia Proprietăţii, însărcinată cu rezolvarea situaţiei ţăranilor;
- se înfiinţează gărzile naţionale;
- apar ziare: „Pruncul Român”, „Poporul Suveran”;

38
 - sunt numiţi diplomaţi: I. Ghica ( la Constantinopol), Al. G. Golescu ( la Paris);
- se alege drapelul tricolor (roşu, galben şi albastru).
● Guvernul revoluţionar este înlocuit cu o Locotenenţă Domnească (I.H. Rădulescu,
N. Golescu, Ch. Tell).
Poziţii faţă de evenimentele din Ţara Românească:
- Imperiul Otoman nu acceptă situaţia şi decide invadarea Ţării Româneşti;
- Rusia susţine iniţiativa sultanului şi acordă sprijin Imperiului Austriac pentru
înfrângerea revoluţiei maghiare;
- Imperiul Austriac participă la înfrângerea revoluţiei.
● septembrie 1848: Imperiul Otoman ajunge cu armatele la Bucureşti. Confruntarea a
avut loc la Dealul Spirii cu un detaşament de pompieri, condus de P. Zăgănescu şi cu un alt
detaşament, condus de Radu Golescu. Ambele detaşamente au fost înfrânte de Imperiul
Otoman. Astfel, se sfârşeşte revoluţia şi în Ţara Românească.
Situaţia teritoriilor româneşti la sfârşitul Revoluţiei de la 1848:
- Transilvania: este înfrântă după intervenţia trupelor austro-ruse; era dependentă de
Austria;
- Moldova: intervine Rusia şi rămâne la conducere Mihail Sturdza;
- Ţara Românească: revoluţia este înfrântă de Imperiul Otoman; se reintroduc
Regulamentele Organice şi la conducere este numit un caimacam;
- Banatul: se uneşte cu Voivodina;
- Bucovina: depinde de Curtea de la Viena, deşi este autonomă.

Importanța revoluției române de la 1848

Prevederile programelor revoluției au avut un caracter unitar și au cuprins toate marile
probleme ale societății românești. Trăsătura esențială a revoluției a fost deplina solidaritate
națională, exprimată și prin documentele programatice și prin Marile Adunări Naționale.

39
Curs VI

CONSTITUIREA ŞI CONSOLIDAREA STATULUI

NAŢIONAL MODERN

Situaţia internă şi internaţională:

La sfârşitul Revoluţiei de la 1848 se încheie Convenţia de la Balta Liman (1849), între
Imperiul Rus şi cel Otoman, în cadrul căreia se iau o serie de hotărâri care afectează grav
autonomia Principatelor:
- menţinerea ocupaţiei militare în Principate;
- reintroducerea Regulamentelor Organice;
- alegerea domnilor pe 7 ani (Ţara Românească: Barbu Ştirbei; Moldova: Gr. Al.
Ghica). Domnii erau numiţi de Poartă cu acordul Rusiei şi controlaţi de comisari, aceştia fiind
consideraţi funcţionari ai Imperiului Otoman;
- Adunările obşteşti erau înlocuite cu Adunările Ad-hoc.
Europa se confruntă cu Războiul Crimeei (1853-1856), o etapă nouă a Crizei
Orientale (între Rusia şi Turcia). Ţarul Alexandru al II-lea este înfrânt şi cere pace. Astfel, se
desfăşoară Congresul de pace de la Paris (februarie-martie 1856), în cadrul căruia se discută
şi problema Principatelor, luându-se următoarele decizii:
- Principatele intră sub garanţia colectivă a Puterilor Europene: Anglia, Franţa,
Sardinia, Prusia, Austria, Turcia, Rusia; se înlătură astfel protectoratul Rusiei, dar se menţine
suzeranitatea otomană;
- Moldovei îi revin judeţele din sudul Basarabiei: Cahul, Ismail, Bolgrad;
- se obţine libertatea navigaţiei pe Dunăre;
- se înfiinţează Comisia Europeană a Dunării cu sediul la Galaţi;
- se recunoaşte neutralitatea Mării Negre;
- Principatele vor fi consultate prin Adunările Ad-hoc cu privire la organizarea lor;
- se obţine dreptul la armată naţională.
În timpul Congresului, reprezentantul Franţei a propus unirea Principatelor sub un
prinţ străin. Rusia, Prusia şi Regatul Piemontului au susţinut Franţa, Anglia s-a declarat
neutră, iar Austria şi Turcia s-au împotrivit. Astfel s-a hotărât consultarea Principatelor prin
organizarea de Adunări Ad-hoc.

40
 - Adunările Ad-hoc: Turcia primeşte mandat de a se ocupa de convocarea Adunărilor.
Hotărârile luate în cadrul acestora trebuiau comunicate celor 7 puteri într-o conferinţă, însă
până atunci rămâneau sub garanţia colectivă a lor.
- Partida Naţională: intră în scenă în acest moment, fiind constituită din revoluţionarii
exilaţi (1856-1857). Aceştia au decis înfiinţarea unor „Comitete centrale ale unirii”, la Iaşi şi
la Bucureşti, a unor „Comitete ale unirii” în celelalte oraşe, precum şi a unor organizaţii de
sprijin, dintre care amintim: „Comitetul democratic român” (1849) şi „Asociaţia română
pentru conducerea emigraţiei”.
În iunie 1856, după 7 ani de la Convenţia de la Balta Liman, Imperiul Otoman
numeşte doi caimacami la conducerea principatelor (Moldova: Th. Balş – antiunionist, Ţara
Românească: Al. Dimitrie Ghica – prounionist).
Se falsifică alegerile pentru Adunările Ad-hoc în Moldova, motiv pentru care Puterile
Garante sunt sesizate şi anulează alegerile. În Principate se vor organiza noi alegeri.
Rezoluţiile Adunărilor Ad-hoc (1857):
- respectarea autonomiei Principatelor;
- unirea Principatelor într-un singur stat;
- alegerea prinţului străin dintr-o dinastie domnitoare a Europei, ai cărei moştenitori să
fie crescuţi în religia ţării;
- neutralitatea teritoriului Principatelor;
- Puterea legislativă să fie deţinută de o Adunare Obştească, în care să fie reprezentate
toate interesele naţiei.
De fapt, aceste rezoluţii vizau:
- organizarea unui stat naţional autonom;
- aducerea la tron a unui prinţ străin, care urma să pună capăt rivalităţilor dintre
partidele boiereşti, să deţină rolul de moderator în conflictele interne şi de reformator al
societăţii;
- înfăptuirea Unirii;
- instaurarea unui regim democratic reprezentativ.
În decembrie 1857, rezoluţiile sunt trimise celor 7 puteri ai căror reprezentanţi se
întrunesc în cadrul Conferinţei de la Paris (mai-august 1858). Aici s-a semnat Convenţia de la
Paris, care stabilea viitorul statut politic, social, administrativ şi juridic al Principatelor.
Hotărârile Convenţiei de la Paris:
- Principatele erau organizate ca Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti,
aflate sub suzeranitatea Porţii şi garanţia Puterilor Europene;

41
 - se formau guverne şi Adunări Legislative proprii;
- puterea judecătorească este deţinută de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a
Principatelor Unite;
- se înfiinţează o instituţie comună, cu sediul la Focşani, şi anume Comisia Centrală,
care elabora legile de interes comun;
- egalitate în faţa legii pentru cetăţenii ambelor Principate;
- egalitatea impozitelor;
- dreptul cetăţenilor de a fi aleşi în funcţii;
- reglementarea relaţiilor dintre proprietari şi ţărani;
- desfiinţarea rangurilor boiereşti şi a privilegiilor.
Pentru alegerea domnitorilor se organizează două Adunări Elective: în Moldova este
ales Alexandru Ioan Cuza, pe 5 ianuarie 1859, iar pe 24 ianuarie, în Ţara Românească, este
ales acelaşi Cuza, susţinut de „Partida Naţională”. Se speculează faptul că în Convenţie nu
era prevăzută obligativitatea ca domnii aleşi să fie diferiţi. Acţiunea îndrăzneaţă a
Principatelor este susţinută de Franţa, Rusia, Sardinia şi Prusia. În acest mod, prima etapă
vizând constituirea statului naţional unitar român se realizase.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)

Pe plan extern: se creează o situaţie juridică nouă, neprevăzută de Convenţia din

1858, şi anume alegerea aceluiaşi domnitor pentru cele două Principate.
Pe plan intern: desemnarea lui Cuza drept domnitor al Moldovei şi al Ţării Româneşti
este primită cu bucurie de către români.
În perioada domniei lui Cuza se disting două etape:
1. etapa realizării Unirii depline (1859-1862):
Se încearcă recunoaşterea internaţională a Unirii şi a dublei alegeri. Astfel, la Paris are
loc, în 1859, o Conferinţă în cadrul căreia este dezbătută problema Principatelor. În urma
acestei conferinţe, doar Imperiul Otoman refuză recunoaşterea dublei alegeri a lui Cuza.
Recunoaşterea Unirii depinde de evoluţia internă a Principatelor, însă Cuza se
confruntă cu probleme administrative, instituţionale, financiare, precum şi cu problema
referitoare la reglementarea relaţiilor agrare.
Treptat, au fost adoptate măsuri pentru:
- unificarea serviciului vamal, telegrafic şi poştal;

42
 - unificarea monetară;
- stabilirea capitalei: la Bucureşti;
- alegerea stemei ţării: zimbrul şi vulturul;
- unificarea unităţilor militare (s-a creat primul minister unic: Ministerul de Război);
- înfiinţarea Comisiei Centrale la Focşani, cu scopul de a adopta legi comune. Această
Comisie, în cei trei ani de funcţionare, a elaborat un proiect de constituţie şi o lege electorală.
Dar existenţa a două guverne şi a două Adunări Legislative îngreuna aplicarea
legislaţiei, iar colaborarea lor era greoaie şi ineficientă.
La Conferinţa Puterilor Europene de la Constantinopol (septembrie-noiembrie 1861),
Imperiul Otoman recunoaşte dubla alegere şi Unirea pe timpul domniei lui Cuza, prin
semnarea „Firmanului de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei”.
La 22 ianuarie 1862, se trece la unificarea guvernelor şi a camerelor. În acest scop, se
formează primul guvern unic (guvern conservator), condus de Barbu Catargiu, iar primul
parlament îşi începe lucrările la 24 ianuarie. Atât guvernul, cât şi parlamentul îşi au sediul la
Bucureşti. Înfiinţarea acestora atrage după sine desfiinţarea Comisiei Centrale de la Focşani.
2. etapa reformatoare (1862-1866):
Printre primele probleme dezbătute a fost problema agrară: în mai 1862, este propus
de către Barbu Catargiu un proiect de lege prin care claca era desfiinţată, iar împroprietărirea
ţăranilor se făcea cu loturi egale, fără a afecta marea proprietate funciară. Cuza şi Mihail
Kogălniceanu considerau că desfiinţarea trebuie însoţită de împroprietărirea cu loturile avute
în folosinţă şi, ca atare, refuză proiectul de lege prezentat de conservatori. B. Catargiu va fi
însă asasinat.
Asasinarea lui B. Catargiu va determina formarea unui nou guvern condus de Nicolae
Kretzulescu (guvern liberal). Acesta adoptă măsuri de unificare a structurilor interne, în
domeniul serviciilor sanitare, al justiţiei, al învăţământului (ia fiinţă Consiliul Superior al
Instrucţiunii Publice), al arhivelor (apare Direcţia Generală a Arhivelor Statului).
Între domn şi Adunarea Electivă se naşte însă un conflict din cauza lui Cuza, care
dorea adoptarea a două reforme majore: cea agrară şi cea electorală. Membrii Adunării
Elective se organizează în „Monstruoasa Coaliţie”, iar conflictul direct, declanşat în ianuarie
1863, avea drept scop îndepărtarea lui Cuza şi aducerea prinţului străin.
În octombrie 1863, Mihail Kogălniceanu este însărcinat cu formarea noului guvern
(octombrie 1863 – ianuarie 1865). Împreună cu domnitorul va pune în aplicare cel mai amplu
pachet legislativ. Astfel:

43
 ● decembrie 1863: se adoptă legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti (1/4 din
terenurile mănăstirilor au trecut în proprietatea statului);
● ianuarie 1864: se înfiinţează Curtea de Conturi;
● februarie 1864: se adoptă legea pentru organizarea armatei;
● aprilie 1864: se adoptă legea pentru organizarea comunelor urbane şi rurale şi legea
pentru înfiinţarea consiliilor judeţene;
● aprilie 1864: se adoptă legea privind organizarea judecătorească;
● mai 1864: s-a adoptat legea privind pensiile funcţionarilor publici;
● 2 mai 1864: are loc lovitura de stat, generată de dorinţa lui Cuza de a înfiinţa
Consiliul de Stat, sub conducerea sa, şi Garda Naţională. Adunarea este dizolvată printr-un
decret semnat de domnitor şi imediat sunt adoptate Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la
Paris (prin care reorganizează puterile în stat) şi o lege electorală. Noua lege stipula:
- introducerea sistemului bicameral; astfel: Puterea Legislativă este deţinută de o
Adunare Electivă şi de Corpul Ponderator, Senatul, ai cărui membri erau numiţi de domnitor;
- creşterea prerogativelor domnitorului: avea singur iniţiativa actelor normative
elaborate de Consiliul de Stat, iar corpurile legiuitoare doar le aproba;
- drept de veto pentru domnitor;
- menţinerea votului cenzitar şi împărţirea alegătorilor în două categorii: direcţi
(ştiutori de carte, peste 25 de ani) şi primari.
Această lege este recunoscută de Marile Puteri în iunie 1864 şi de Imperiul Otoman,
prin semnarea de către sultan a „Actului adiţional”. Se instaura astfel regimul domniei
autoritare a lui Cuza.
În timpul domniei lui Cuza s-au realizat o serie de reforme şi au fost înfiinţate
numeroase instituţii, după cum urmează:
I. în domeniul agriculturii:
- se adoptă Legea rurală (august 1864), care prevedea printre altele:
● desfiinţarea clăcii;
● împroprietărirea ţăranilor se făcea în funcţie de numărul de vite (fruntaşi, mijlocaşi,
codaşi), prin despăgubire pe 15 ani, iar lotul de pământ nu putea fi înstrăinat timp de 30 de
ani;
● eliminarea celorlalte obligaţii în produse agricole.

44
 II. în domeniul învăţământului:
- se adoptă Legea instrucţiunii publice (decembrie 1864), care prevedea
obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar, existenţa învăţământului secundar de
şapte clase şi a celui universitar de trei ani.
III. în sistemul juridic:
- sunt introduse: Codul Civil (1864) şi Codul Penal (1865);
- se adoptă Legea pentru organizarea Curţii de Casaţie;
- se înlătură jurisdicţia consulară.
IV. în domeniul economic:
- apar Camerele de Comerţ (septembrie 1864);
- se înfiinţează Casa de Economii şi Consemnaţiuni (1864);
- se încearcă introducerea „romanatului” ca monedă naţională;
- se introduce sistemul metric de măsuri şi greutăţi;
- se adoptă Legea contabilităţii (1866).
V. în administraţie:
- sunt adoptate Legea comunală şi Legea pentru organizarea administrativă (1864).
VI. Biserica:
- a fost proclamată autocefalia Bisericii Ortodoxe Române faţă de Patriarhia din
Constantinopol (1864).
VII. în domeniul politicii externe:
- se înfiinţează Ministerul de Externe (august 1862);
- apar agenţiile diplomatice, de pildă la Belgrad, Constantinopol, Paris;
- se încheie convenţii vamale şi poştale (1865).
Din anul 1865, divergenţele dintre Cuza şi „Monstruoasa Coaliţie” se accentuează.
Chiar şi relaţiile domnitorului cu primul ministru M. Kogălniceanu se deteriorează, acesta din
urmă prezentându-şi demisia în ianuarie 1865. La toate se adaugă politica autoritară a lui
Cuza faţă de Corpurile Legiuitoare, fapt ce va spori acţiunile opozanţilor de îndepărtare a
domnitorului.
Prima încercare, din august 1865, eşuează din cauza intervenţiei generalului Ioan E.
Florescu. După acest episod, Cuza îşi manifestă dorinţa de renunţare la tron (decembrie
1865).
La a doua încercare de îndepărtare a domnitorului (11 februarie 1866), este organizată
o lovitură de stat de către C.A. Rosetti şi I.C. Brătianu, în urma căreia Cuza este nevoit să

45
semneze „actul de abdicare”. Se formează o Locotenenţă Domnească, alcătuită din: L.
Catargiu, N. Haralambie, N. Golescu, iar şefia Guvernului este preluată de Ion Ghica.

Constituţia – 1866
► 26 februarie 1866: se desfăşoară Conferinţa Puterilor Garante, în cadrul căreia
Turcia, Austria şi Rusia cer separarea Principatelor, în vreme ce Franţa susţine venirea
prinţului străin. În final, după ce Filip de Flandra refuzase tronul Principatelor, este ales Carol
de Hohenzollern Sigmaringen.
► 2-8 aprilie 1866: în Principate se desfăşoară un plebiscit, în urma căruia noul
principe este votat de peste 690.000 de alegători.
► 10 mai 1866: Carol depune jurământul. Adunarea Deputaţilor adoptă legea prin
care îi acordă cetăţenie română, acesta devenind astfel Carol de România.
► octombrie 1866: Carol face o vizită la Istanbul şi primeşte firmanul de învestitură,
prin care:
- Carol este recunoscut de către sultan ca domn;
- era acceptată şi ereditatea tronului;
- era stabilită o armată de 300.000 de soldaţi.
Principatele nu puteau încheia însă tratate militare sau politice.
► 1 iulie 1866: este publicată în Monitorul Oficial prima Constituţie a României,
adoptată de Adunarea Constituantă şi având ca model constituţia belgiană.
Principiile Constituţiei din 1866:
1. principiul suveranităţii naţionale: toate puterile emană de la naţiune;
2. principul separării puterilor în stat: acestea erau independente una faţă de cealaltă,
după cum urmează:
2.1. Puterea Legislativă era deţinută de Domn şi Parlament, format din două camere:
Adunarea Deputaţilor (vota bugetul, legea anuală de finanţe, legile referitoare la armată) şi
Senatul (avea drept de iniţiativă legislativă, acordă sau retrage încrederea guvernului);
2.2. Puterea executivă era deţinută de Domn şi Guvern;
- Domnul (până în 1881 purta titlul de principe, iar după 1881 pe cel de rege): -
„domneşte, dar nu guvernează”; - funcţia sa era irevocabilă (ereditară) şi inviolabilă; - este
arbitrul vieţii politice; - avea iniţiativă legislativă; - numea şi revoca miniştrii; - actele sale
erau contrasemnate de ministrul de resort; - era şeful suprem al armatei; - avea drept de veto

46
absolut; - avea dreptul de a bate monedă; - acorda amnistie, distincţii şi decoraţii; - declara
război şi încheia pace; - în numele său se executau hotărârile judecătoreşti.
- Guvernul: - este format din miniştri; - componenţa sa era stabilită de primul-
ministru, desemnat de rege; - miniştrii erau responsabili pentru actele lor.
2.3. Puterea judecătorească era deţinută de instanţele judecătoreşti: judecătorii,
tribunale de judeţ, Curţi de Apel (la Iaşi şi la Bucureşti), Înalta Curte de Casaţie.
3. principiul guvernării reprezentative: naţiunea poate guverna doar prin reprezentanţi;
4. principiul supremaţiei Constituţiei şi a monarhiei ereditare;
5. principiul proprietăţii: proprietatea este sacră şi inviolabilă, fiind garantată de stat.
Constituţia din 1866 mai stipula printre altele că:
- teritoriul ţării era indivizibil şi inalienabil;
- din punct de vedere administrativ, România era împărţită în judeţe, plăşi, comune;
- la Titlul III sunt specificate drepturi şi libertăţi: egalitatea în faţa legii; libertatea
conştiinţei, de asociere, de întrunire; dreptul la azil politic; libertatea presei; învăţământ
obligatoriu şi gratuit.
Se adoptă o lege electorală prin care este menţinut votul cenzitar şi se hotărăşte
organizarea colegiilor electorale: 4 colegii pentru alegerea deputaţilor (trei votau direct, unul
prin delegat), aleşi pe 4 ani, şi 2 colegii pentru senatori, aleşi pe 8 ani.

47
Curs VII

METODELE ACTIVITĂŢII INSTRUCTIV-EDUCATIVE

LA OBIECTUL ISTORIE

1. Noțiunea de metodă de predare-învățare

Cuvântul metodă provine din grecescul methodos (odos – cale, drum; metha – spre,
către), ceea ce înseamnă cale de urmat în scopul atingerii unui obiectiv, sau un nivel de
urmărire, de căutare, de cercetare şi aflare a adevărului.
Metoda cuprinde o serie de procedee. Procedeul reprezintă o tehnică mai limitată de
acţiune, un simplu detaliu sau o componenţă a metodei. În acest sens, metoda poate fi definită
şi ca un ansamblu organizat de procedee. Între metodă şi procedee relaţiile sunt dinamice, în
sensul că metoda poate deveni ea însăşi un procedeu în cadrul altei metode, în timp ce un
procedeu poate fi ridicat la rangul de metodă. De exemplu: demonstrarea unui fapt istoric,
prezentarea conţinutului unei planşe, pot constitui un simplu procedeu în cadrul metodei
povestirii, descrierii, explicaţiei sau conversaţiei euristice. Dar la fel de bine, explicaţia poate
deveni un procedeu în ansamblul demonstraţiei unui fapt istoric.
Ansamblul metodelor de predare şi învăţare utilizate formează metodologia procesului
de învăţământ, şi anume, metodologia instruirii, metodologia activităţii didactice. Această
metodologie studiază natura, funcţiile, locul şi clasificarea metodelor, principiile şi regulile ce
stau la baza utilizării lor optimale. Totodată, metodologia are un caracter dinamic, se distinge
prin flexibilitate şi supleţe, deschidere la înnoire, preocupare de racordare la cerinţele actuale
ale învăţământului.
În strânsă conexiune cu noţiunea de metodă se află şi noţiunea de procedeu, care
constituie o modalitate practică de folosire a unei metode.
Există o clasificare a procedeelor didactice, realizată de I. Cerghit, care are la bază
funcţiile pedagogice în raport de care este definit procedeul didactic. Acestea sunt procedee:
- de comunicare;
- de descoperire sau euristice;
- de esenţializare a conţinuturilor;
- de exersare (formarea priceperilor şi deprinderilor);
- de dirijare şi sprijinire a învăţăturii;

48
 - de demonstraţie;
- de stimulare a învăţării;
- de valorificare educativă;
- de întărire a învăţării;
- de evaluare şi autoevaluare;
- de întrebuinţare a metodelor didactice.
Metodica este o disciplină ştiinţifică, ce aplică didactica în predare, la un obiect de
învăţământ. Aceasta studiază organizarea şi desfăşurarea procesului de învăţământ (Ioan
Jinga, Elena Istrate, 2006, p. 260).
Metodica predării-învăţării istoriei precizează scopul şi obiectivele istoriei, locul şi
rolul în formarea personalităţii elevului, conţinutul, metodele, formele de angajare a elevilor,
principiile şi mijloacele învăţării istoriei, presupune totalitatea componentelor actului
predării-învăţării istoriei (Gheorghe Tănasă, 1996, p. 9).

2. Funcţiile metodelor

Metodele se diferenţiază prin funcţii specifice (Ioan Jinga, Elena Istrate, 2006, p.
261).
- funcţia cognitivă de dirijare şi organizare a cunoaşterii ca funcţie operaţională
(instrumentală), care asigură legătura între elev şi conţinuturi, între obiective şi rezultate;
- funcţia normativă de optimizare, de a arăta cum să procedeze profesorul pentru a
obţine rezultatele cele mai bune;
- funcţia motivaţională, prin care este stimulată curiozitatea elevilor şi treptat,
interesul pentru a cunoaşte noţiuni, concepte, conţinuturi, modalităţi de rezolvare a acestora;
- funcţia formativ-educativă, prin care metoda exersează şi dezvoltă procesele psihice
şi motorii, concomitent cu însuşirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor, de influenţare şi
modelare a atitudinilor, opiniilor, convingerilor, sentimentelor, calităţilor morale etc.
Aspectul educativ este legat de conţinutul lecţiilor şi de preocuparea învățătorului de a
dezvolta la elevi capacităţile de cunoaştere, spiritul de iniţiativă şi organizare, educarea
patriotismului faţă de ţară, dragostea de muncă şi reguli de comportare morală.
Fiecare metodă deţine o funcţie specifică prin care se individualizează şi care îi
conferă o anumită identitate (Ștefan Păun, 2001, p. 117). Metodologia predării istoriei trebuie
să ţină seama de aceste funcţii, fără de care obiectivele predării-învăţării nu pot fi realizate.

49
André de Peretti, într-un interesant capitol intitulat „Pentru sau contra pedagogiei” (André de
Peretti, 1996, p. 36), remarcă:
„Problema conţinuturilor învăţământului şi cea a metodelor de natură a le asigura
transmiterea către elevi diferiţi ca temperament şi ca mediu (de provenienţă, face obiectul
întrebărilor anterioare, al disputelor fără sfârşit şi al conflictelor legate de confuzia noastră
obişnuită). Conservatorism crispat sau progresism exaltat, declaraţii absolutiste sau
temporizări relativiste, elitism sau democratism, pesimism legat de elevi sau de studenţi,
apărări ale ştiinţelor şi tehnicii, uniformitatea autoritară şi iacobină sau pluralism girondin,
dasicism sau baroc, între altele, nu încetează să inspire în mod contradictoriu educatorii şi
cercetătorii ca şi pe responsabilii ierarhici”.
Pentru profesorul de istorie, crearea situaţiilor de învăţare optime ridică problema
metodelor didactice sub raportul principalelor direcţii de modernizare. Din aceste
considerente, metodologia predării-învăţării istoriei are un caracter dinamic, flexibil, dechis
spre înnoire şi inovaţie.

3. Metodele expozitive (afirmative)

a) Expunerea sistematică a cunoştinţelor

Expunerea sistematică a cunoştinţelor şi explicaţia sunt metodele de bază în predarea
istoriei. Din punct de vedere logic, ele se desfăşoară într-o ordonare şi corelare a ideilor, în
scopul de a le face accesibile elevilor. Calităţile pe care trebuie să le îndeplinească expunerea
în predarea istoriei sunt: simplitatea, precizia, expresivitatea, stilul literar şi caracterul
intuitiv.
Expunerea cunoaşte mai multe variante: povestirea, explicaţia, descrierea, prelegerea;
alte surse menţionează că beneficiază de procedee didactice cum sunt: explicaţia, descrierea,
povestirea, demonstraţia. Toate aceste variante şi procedee sunt integrate de Maria Eliza
Dulamă în strategii, metode şi procedee expozitive.
În concluzie, expunerea sistematică presupune prezentarea ideilor şi a faptelor într-o
succesiune logică şi implică, concomitent îmbinarea ei cu alte metode şi procedee cum ar fi:
descrierea, observaţia, metoda lucrului cu harta.

50
 b) Povestirea
Povestirea este o metodă expozitivă, care constă în nararea unor fapte sau întâmplări,
respectând ordinea în timp şi spaţiu a obiectelor, a faptelor, evenimentelor autentice sau
imaginare. Pe lângă caracterul narativ, caracterul descriptiv este esenţial pentru dinamica,
frumuseţea, dramatismul unor evenimente istorice.
Povestirea poate fi însoţită de imagini, documente istorice, hărţi, tablouri. Profesorul
trebuie să aleagă tema povestirii în funcţie de conţinutul lecţiei, de eveniment sau fapt istoric,
pe baza unui obiectiv operaţional stabilit în proiectul didactic.
Exemplu: Obiectivul operaţional urmărit prin povestirea unor bătălii: Vaslui (Podul Înalt),
Rovine etc., este de a distinge caracterul drept şi curajos al luptei românilor.
Modernizarea acestei metode presupune implicarea elevului în actul povestirii prin
solicitarea acestuia în urma citirii unui text istoric, în urma unei excursii sau din vizionarea
unui film istoric, de a povesti ce a văzut şi ce a înţeles.
Exemplu: Povestiţi pe baza textului din manual, bătălia de la Rovine etc.
Povestiţi pe o pagină, impresiile în urma vizitării muzeului de la Goleşti.
Povestirea unui eveniment istoric, aparent banal, sădeşte în sufletul elevului trăiri
interioare, respect faţă de înaintaşi, dragoste de patrie.

c) Descrierea
Descrierea îi oferă profesorului, posibilitatea de a prezenta direct realitatea istorică, de
a reda imaginea unor obiecte, procese, fenomene istorice. De asemenea această metodă
presupune o observare dirijată şi interpretată. Descrierea este o expunere expresivă, realizată
pe baza observaţiei, prezentând aspectele exterioare specifice obiectelor şi faptelor istorice.
Metodologia descrierii cuprinde: pregătirea descrierii ca un moment important din
lecţia de istorie, prin formularea obiectivului urmărit; alegerea textului, selectarea secvenţelor
din text; exersarea prezentării descrierii; alegerea mijloacelor de învăţământ pentru susţinerea
descrierii istorice. Descrierea presupune proiectarea unei situaţii de învăţare (întrebări, sarcini
de lucru pentru elevi). Foarte utilă în cadrul descrierii este nu numai observaţia, dar şi
comparaţia prin care sunt subliniate asemănări şi deosebiri între evenimente istorice,
monumente etc.
Exemplu:
Descrieţi lupta de la Posada.
Descrieţi cu ajutorul hărţii drumul parcurs de armata romană condusă de Traian.
Descrieţi monumentul din fotografie.

51
 d) Explicaţia
Explicaţia presupune o argumentare raţională a adevărului istoric. În procesul de
predare-învăţare, profesorul porneşte de la definirea unui concept sau a unei noţiuni istorice,
după care se analizează şi se argumentează cauzele, premisele, consecinţele, desfăşurarea
evenimentului istoric. Explicaţia se bazează pe conţinutul ştiinţific al lecţiilor, care trebuie
prezentat într-o succesiune logică, pe baza unei scheme la tablă. În procesul de predare-
învăţare a conţinuturilor istorice distingem:
- Explicaţii cauzale care relevă cauze, apariţia, existenţa, desfăşurarea unui eveniment,
fenomen istoric (întrebarea de ce ?).
Exemplu: De ce Dacia devine provincie romană ?
De ce a fost combătută teoria imigraţionistă ?
- Explicaţia tehnologică (pentru ce ?) justifică acţiunile în evenimente istorice.
Exemplu: Pentru ce Ştefan cel Mare încheie un tratat cu Matei Corvin ?
Explicaţia, alături de metodele euristice, favorizează raţionamentul istoric, capacitatea
de a sesiza cauzele, evoluţiile şi consecinţele evenimentelor istorice. Relaţionalizarea dintre
evenimente, noţiuni, personalităţi istorice, monumente, se realizează prin întrebări cum sunt:
unde ? cum ? din ce cauză ?; întrebări ipotetice: ce s-ar întâmpla ?
Demersul inductiv în predarea conţinuturilor şi noţiunilor istorice cuprinde
prezentarea şi analizarea elementelor, fenomenelor, proceselor istorice:
Exemplu: Cum s-au format poporul român şi limba română ?
Unde s-au format poporul român şi limba română?
Din ce cauză a izbucnit revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu ?
Explicaţia se află într-o interdependenţă permanentă şi cu alte metode de învăţământ,
în general, cu demonstraţia şi conversaţia, având rolul de a verifica dacă ideile expuse au fost
înţelese şi însuşite de către elevi.

52
 4. Metodele interactive (conversative)

Conversaţia

Conversaţia ca metodă de învăţământ constă în modul de însuşire, de consolidare şi

verificare a cunoştinţelor elevilor pe baza întrebărilor bine gândite adresate de către profesor
şi a răspunsurilor formulate clar de către elevi. În predarea istoriei, conversaţia nu se foloseşte
propriu-zis pentru transmiterea noilor cunoştinţe, ci cu scopul de a orienta atenţia elevilor
spre analiza faptelor istorice expuse de profesor, sau studiate din carte, de a îndruma gândirea
lor spre desprinderea dependenţelor cauzale, a sesizării însuşirilor esenţiale ale noţiunilor
istorice sau spre motivarea răspunsurilor, asigurând o participare activă şi conştientă a
întregului colectiv de elevi în asimilarea cunoştinţelor predate prin diferite alte metode.
Cu ajutorul întrebărilor, elevii sunt stimulaţi să analizeze şi să sistematizeze noile
cunoştinţe, să tragă unele concluzii asupra faptelor istorice, contribuind astfel la dezvoltarea
gândirii logice, a spiritului lor critic şi a celorlalte procese şi activităţi psihice-memoria,
atenţia etc.
Totodată, prin întrebări se verifică modul în care elevii au înţeles şi reţinut anumite
cunoştinţe, dacă pot lega noile cunoştinţe de cele vechi, dacă elevii trăiesc afectiv importanţa
diferitelor evenimente istorice şi dacă pot lua atitudine faţă de unele fapte istorice.
În funcţie de obiectivele şi scopurile urmărite în predarea istoriei ei pot folosi ambele
forme ale conversaţiei indicate de didactică:
a) Conversaţia euristică, prin care se dezvăluie unele laturi noi ale evenimentelor
povestite, se compară faptele istorice şi se trag concluzii contribuind la clarificarea,
sistematizarea şi aprofundarea cunoştinţelor elevilor. De aceea, ea se adresează în primul rând
operaţiilor gândirii.
b) Conversaţia cu rolul de fixare, verificare şi consolidare a cunoştinţelor asimilate
de către elevi. Ea se adresează mai ales memoriei elevilor.
În conversaţia euristică (a cărui denumire vine de la cuvântul grecesc „evrica” = am
găsit), profesorul adresează elevilor întrebări sistematizate. Din înlănţuirea logică a
întrebărilor în timpul discuţiei, gândirea elevilor este îndrumată spre ideile esenţiale ce
trebuie desprinse, fără a sugera răspunsul. De aceea, fiecare întrebare trebuie să constituie o
verigă de lanţ, din răspunsul căreia va decurge întrebarea următoare, care îi duce treptat pe
elevi la concluzia şi generalizarea cu privire la faptele istorice. În desfăşurarea acestei forme
de conversaţie se porneşte de la evenimentele istorice analizate pe etape, în ordinea

53
desfăşurării lor în timp şi spaţiu, la evidențierea elementelor caracteristice fiecărei etape şi
apoi treptat, prin stabilirea legăturilor cauzale între fapte sau a motivării lor, se ajunge la
concluziile care clarifică conţinutul noţiunilor istorice.
În activitatea didactică, cele două forme ale conversaţiei nu se întâlnesc izolat, ci, de
cele mai multe ori, ele se combină, condiţionându-se reciproc. Astfel, în timpul fixării sau
evaluării cunoştinţelor de istorie pe lângă întrebările care urmăresc să fixeze în memoria
elevilor anumite date, numiri şi fapte istorice, se folosesc şi întrebări euristice care îi obligă să
motiveze răspunsurile, să compare faptele istorice, să stabilească legături logice între fapte,
cu un cuvânt, întrebări care să le stimuleze gândirea. De exemplu, în consolidarea temei:
„Întemeierea Moldovei”, întrebările de consolidare a cunoştinţelor însuşite de către elevi şi
cele euristice se pot îmbina în modul următor: „La ce an s-a întemeiat Moldova ? Dar Ţara
Românească ?”, „Deci, cu câţi ani mai târziu decât Ţara Românească ? Cum s-a întemeiat
Moldova ? Cine a condus lupta poporului nostru pentru întemeierea Moldovei ca stat
independent ?”.Totodată în procesul explicării noilor cunoştinţe, alături de întrebările
euristice care stimulează gândirea elevilor, se pun întrebări care se adresează memoriei,
urmărind să reîmprospăteze cunoştinţele mai vechi care pot fi confruntate cu cele noi şi pot
uşura desprinderea ideilor esenţiale.
Condiţiile desfăşurării conversaţiei:
a) Pentru ca metoda conversaţiei să contribuie la realizarea sarcinilor instructiv-
educative urmărite prin predarea istoriei, este necesar ca toată clasa să se concentreze şi să
participe la discuţii. De aceea, întrebările trebuie adresate întregii clase. Deoarece nu toţi
elevii posedă acelaşi nivel intelectual, întrebările pot fi cât mai variate. Unii elevi răspund
prompt şi complet, alţii corect dar timid, alţii greoi, iar alţii manifestă oarecare tendinţă de
reproducere mecanică a faptelor istorice după textul din manual. Profesorul are datoria ca, pe
baza cunoştinţelor particularităţilor de vârstă şi individuale ale întregului colectiv de elevi, să-
şi dozeze întrebările astfel încât să-i antreneze pe toţi în discuţie şi să le corecteze defectele.
b) Întrebările mai grele, care cer stabilirea legăturilor cauzale ale evenimentelor
istorice sau motivarea faptelor istorice, se pot adresa atât elevilor cu un nivel mai ridicat şi
mai dinamici, cât şi celor care dovedesc înclinaţie către memorarea mecanică a cunoştinţelor.
Întrebările mai uşoare, care se referă la descrierea sau povestirea unor întâmplări istorie, se
adresează celor timizi sau celor care prezintă unele lipsuri în însuşirea cunoştinţelor.
Procedând astfel, clasa este antrenată în întregime potrivit forţelor fiecăruia; cei tăcuţi vor fi
stimulaţi şi încurajaţi iar cei mai spontani în răspunsuri vor fi temperaţi prin efortul pe care
trebuie să-l depună în formularea unui răspuns corect şi bine gândit.

54
 O altă condiţie este ca discuţiile să fie vii, întrebările să decurgă una din alta şi să nu
se piardă timpul cu răspunsurile. Dacă un elev nu poate să răspundă, profesorul trebuie să
intervină cu o întrebare ajutătoare sau să treacă la un alt elev. Numai atunci când niciun elev
nu poate să răspundă profesorul este obligat să formuleze răspunsul însoţit şi de explicaţiile
necesare. Cu toate că trebuie evitate pauzele prea mari între întrebări şi răspunsuri, să nu se
grăbească totuşi la formularea răspunsurilor; profesorul trebuie să asigure timpul necesar
pentru gândire întregului colectiv de elevi. De aceea, indicarea elevului care să răspundă la
întrebare să se facă numai după ce majoritatea elevilor au ridicat mâna, dovedind că pot
răspunde. În acest fel, se evită pripeala, răspunsurile superficiale şi se activizează şi elevii cu
un ritm mai lent de gândire sau cei timizi. Pentru fixarea evenimentelor, noţiunilor, datelor şi
pentru formarea deprinderilor unei expuneri corecte, este bine ca elevul, care nu a ştiut să
răspundă, să repete răspunsul corect. În acelaşi timp, să se evite răspunsurile în cor, care
tulbură liniştea clasei şi nu permite profesorului să vadă ce ştie fiecare elev şi cât de corect şi-
a însuşit unele noţiuni, date istorice.
Întrebările trebuie să fie scurte, precise şi corecte din punct de vedere gramatical,
pentru a fi cât mai bine înţelese de către elevi. Totodată, întrebările nu trebuie să fie prea
generale, pentru a se evita răspunsurile neprecise. De exemplu, la întrebările: „Ce ştiţi despre
Vlad Ţepeş ?” sau „Cum a fost cu Unirea Ţărilor Române sub Mihai Viteazul ?” elevii nu pot
da decât răspunsuri nesistematice şi întâmplătoare.
Aşa cum reiese din exemplele anterioare, ca să se menţină atenţia elevilor şi să se
înlăture formalismul din însuşirea cunoştinţelor, întrebările trebuie să fie cât mai variate,
adică: întrebări care să ceară reproducerea diferitelor fapte istorice, întrebări care să-i
orienteze pe elevi în stabilirea unor comparaţii între obiecte sau fenomene istorice, întrebări
care să ducă la stabilirea dependenţelor cauzale, care să ceară luarea de poziţie a elevilor faţă
de anumite fapte sau eroi din istorie.
Întrucât cunoştinţele de istorie se adresează şi memoriei ca şi formării deprinderilor de
a lucra cu harta istorică, profesorul nu trebuie să neglijeze nici întrebările care cer din partea
elevilor răspunsuri referitoare la încadrarea evenimentelor istorice în timp (date cronologice)
şi spaţiu (indicarea diferitelor localităţi pe harta istorică).
În acelaşi timp, trebuie evitate întrebările de amănunt, mai ales când acestea se referă
la unele episoade care au fost povestite de cadrul didactic dar nu figurează în carte. După cum
s-a mai spus, rolul acestora nu este de a încărca mintea elevilor cu date şi numiri noi, ci de a
ajuta înţelegerea faptului istoric prin crearea unor reprezentări mai vii în mintea elevilor şi de
a stimula trăirea afectivă a lor.

55
 Pentru asigurarea desfăşurării sistematice a conversaţiei este necesar să se respecte
următoarele cerinţe cu privire la răspunsurile elevilor:
a) În primul rând, corectitudinea şi claritatea răspunsurilor elevilor. Răspunsurile
confuze dovedesc necunoaşterea materiei sau o însuşire formală a cunoştinţelor. De aceea,
profesorul să nu se mulţumească cu afirmaţia: „ştiu, dar nu ştiu cum să spun”, deoarece prin
aceasta încurajează superficialitatea.
b) La verificarea cunoştinţelor de istorie nu este bine să se intervină cu întrebări prea
dese, care duc la fărâmiţarea răspunsurilor, împiedicând formarea deprinderilor elevilor de a
expune logic succesiunea faptelor istorice.

Metoda dezbaterii Phillips-66

În funcţie de complexitatea subiectului luat în discuţie, a problemei de rezolvat sau a

cazului de analizat, cadrul didactic poate să împartă clasa de elevi în mai multe grupe de
discuţii. Pentru fiecare grup se desemnează un conducător de discuţii (fie în persoana unui
profesor, fie a unui membru al grupei respective) care supraveghează şi dirijează dezbaterea,
intervenind numai când se simte nevoia (I. Cerghit, 2006, p. 152).

56
 C

c.d.d. c.d.d. c.d.d. c.d.d.

1 1 1 1

2 2 2 2

3 3 3 3

4 4 4 4

5 5 5 5

6 6 6 6

grupe de discuţii
I II III IV

C = cadru didactic conducător de discuţii

c.d.d. = conducător de discuţii

Structura clasei de elevi pe grupe de discuţii

După discutarea la nivelul grupelor, conducătorul de discuţii al fiecăreia raportează în
faţa întregii clase concluziile sau soluţiile adoptate. În sarcina cadrului didactic rămâne
asamblarea acestora, iar dacă există puncte de vedere sau hotărâri diferite, el are obligația să
asigure, cu participarea tuturor elevilor, găsirea soluţiei optime şi să releve motivele pentru
care au fost respinse alte variante. Avantaje: se asigură o participare colectivă şi activă la
rezolvarea cazului; se obişnuieşte cu tehnica argumentării, susţinerea de păreri, restrângerea
subiectivităţii, acceptarea gândirii colective. Dezavantaje: conducătorul discuţiei nu poate
participa la dezbaterile din fiecare grupă, în plus, este nevoie de un timp suplimentar ca

57
fiecare grupă în parte să-şi poată prezenta concluziile; există, de asemenea, pericolul ca
grupele să se deranjeze reciproc atunci când se lucrează în aceeaşi sală de clasă.

Metoda asaltului de idei (brainstormingul)

Brainstorming-ul
Este o metodă prin care se dezvoltă creativitatea elevilor prin exersarea gândirii
divergente, care solicită găsirea unor soluții proprii pentru problemele propuse.
Etimologic, brainstorming provine din limba engleză, din cuvintele ,,brain” = creier și
„storm” = furtună, ceea ce înseamnă furtună în creier, efervescență, aflux de idei, o stare de
intensă activitate imaginativă, un asalt de idei (I. Cerghit, 2006, p. 153).
Un principiu al brainstorming-ului este: cantitatea generează calitatea. Conform
acestui principiu, pentru a ajunge la idei viabile și inedite este necesară o productivitate
creativă cât mai mare (Osborne, 1959).
Brainstorming-ul poate avea mai multe variante:
a) brainstorming-ul cu schimbare de roluri - solicită elevilor abordarea problemei din
mai multe puncte prin schimbarea rolurilor. Exemplu de introducerea metodei: Ce ați face în
locul lui Decebal, la venirea romanilor la Dunare ?
b) metoda 6-3-5 (brainwriting) este o metodă asemănătoare cu brainstorming-ul, care
are specific numai notarea ideilor originale și esențiale. Elevii grupați câte 6 scriu fiecare,
timp de 5 secunde, 3 soluții la problema propusă pe o foaie, într-un sens stabilit (de la stânga
la dreapta), fiecăruia dintre cei 5 colegi de grup. Prin această preluare a ideilor colegului se
deschid perspectivele și se îmbunătățesc ideile fiecărui participant.
De exemplu: Găsiți 3 soluții pentru rezolvarea cererilor revoluționarilor din1848.
Avantajul metodei constă în faptul că dezvoltă gândirea critică și oferă elevilor timizi
posibilitatea de a se exprima.
c) metoda ,,Philips 6-6”. Elevii sunt împărțiți pe grupe de câte 6 elevi, fiecare grupă
având moderatorul și purtătorul său de cuvânt. După dezbaterea problemei, timp de 6 minute,
purtătorii de cuvânt prezintă soluțiile grupurilor, iar moderatorii sintetizează și aleg soluția
cea mai eficientă. De exemplu: La ce s-a gândit voievodul Mircea cel Bătrân când a acceptat
să participe la cruciadă ?
Brainstorming-ul se folosește mai mult în cadrul lecțiilor de sinteză cu caracter
aplicativ.

58
 Metoda problematizării (instruirea prin problematizare)

Problematizarea este o metodă modernă de lucru în procesul de învăţământ şi are

darul să orienteze şi să activizeze gândirea elevilor în procesul învăţării dirijate a
cunoştinţelor, prin faptul că îi conduce la rezolvarea unor situaţii conflictuale reale sau
aparente, între cunoştinţele dobândite anterior de aceştia şi noile informaţii despre fenomenul
sau procesul istoric studiat.
Această metodă presupune crearea, în mintea elevului, a unor contradicţii, a unor aşa-
numite „situaţii-problemă” care să conducă gândirea acestora la descoperirea conţinutului de
idei al temei.
„Specificul acestei metode constă, deci, în faptul că profesorul nu comunică pur şi
simplu cunoştinţe de-a gata elaborate, ci dezvăluie elevilor săi „embriologia adevărului” (I.
Cerghit, 2006), el îi pune într-o situaţie de căutare, de cercetare a informaţiilor necesare
pentru a ieşi din această situaţie problematică urgentă, conducându-i spre descoperire, spre
construcţia unor noi „structuri ale realului”. La baza folosirii problematizării în învăţarea
istoriei stă, deci, capacitatea profesorului de a formula întrebări care să-i ajute pe elevi să
depăşească dificultăţile ivite în înţelegerea situaţiilor de învăţare create.
La o temă dezbătută cu elevii nu orice întrebare adresată constituie însă o problemă şi
permite acestora să afle adevăruri necunoscute de ei. În această direcţie, în practica şcolii apar
uneori confuzii, problematizarea fiind redusă la o suită de întrebări şi răspunsuri obişnuite sau
care cer doar aplicarea unor cunoştinţe dobândite anterior.
Dacă profesorul adresează o întrebare aceasta devine problemă numai în cazul în care
trezeşte în mintea elevilor o contradicţie neaşteptată, o tensiune, o incertitudine, o uimire,
care le stimulează interesul, le mobilizează capacităţile psihice şi îi determină la o atitudine
activă până la găsirea soluţiei.
În utilizarea problematizării în cadrul studierii istoriei, este necesar ca profesorul să
aibă o grijă deosebită, nu numai în formularea corectă a problemei, cât şi în verificarea
modului în care elevii dispun de premisele necesare rezolvării acesteia, dacă ei cunosc
faptele, evenimentele, procesele istorice care să-i ajute la sesizarea, înţelegerea şi soluţionarea
situaţiei date.
O caracteristică a învăţării prin problematizare în cazul istoriei, o constituie faptul că
întregul material informativ este dobândit de către elev prin intermediul a diverse surse:
explicaţiile profesorului, manualului şcolar, documentelor istorice etc. De aceea, în situaţia în

59
care este vorba de însuşirea unor fapte şi date istorice concrete nu se poate vorbi de învăţarea
prin problematizare.
În cazul utilizării acestei metode în studierea evenimentelor şi proceselor istorice, în
evoluţia formaţiunilor social-politice şi economice, în dezvoltarea tehnicii, a literaturii şi
artei, profesorul să nu dezvăluie şi să nu înfăţişeze elevilor în întregime dificultăţile
conţinutului, să nu comunice concluziile ce se desprind din analiza faptelor istorice, să nu le
dea „de-a gata” elementele definitorii ale noţiunilor de istorie şi nici să nu evidenţieze el
relaţiile cauzale dintre fenomenele istorice. În asemenea situaţii, profesorul trebuie să
prezinte elevilor câteva fapte, câteva relaţii, câteva puncte de reper prin prelucrarea cărora
elevii să stabilească „să descopere” noi relaţii, care, în ultimă instanţă să-i conducă la
rezolvarea, la elucidarea problemei date. Acest lucru presupune, fireşte, utilizarea
informaţiilor de istorie dobândite anterior de către elevi şi dozarea raţională a dificultăţilor, în
vederea antrenării elevilor într-o asemenea modalitate de învăţare a istoriei.
Pentru ca eficienţa problematizării să fie cea aşteptată, este necesar ca în formularea
„situaţiilor-problemă”, profesorul să respecte unele condiţii cum ar fi:
- să ofere elevilor un minimum de informaţii prezentate în anumite corelaţii,
dependente, cerute de problemă;
- să organizeze şi să structureze informaţiile în aşa fel, încât să rezulte întrebarea-
problemă şi să direcţioneze gândirea elevilor spre rezolvarea dificultăţii;
- să cuprindă cunoştinţe dobândite anterior de elevi, care să le permită soluţionarea
problemei date;
- să fie astfel instruită încât să permită elevilor găsirea soluţiei.
Prezentarea problemelor poate fi făcută în modalităţi variate, pornind de la diferite
mijloace de învăţământ specifice: documente istorice, documente social-politice, beletristică
şi pe calea expunerii, comparaţiei, conversaţiei, modelării, descoperirii.
Studiul istoriei românilor oferă posibilităţi variate de folosire a problematizării dintre
care cele mai frecvente sunt:
- dezvăluirea unor contradicţii între cunoştinţele asimilate anterior de către elevi şi
cele pe care le indică situaţia nou creată;
- alegerea, dintr-un sistem de cunoştinţe, uneori incomplete, numai pe acelea care îi
sunt necesare la rezolvarea situaţiei date şi completarea datelor care lipsesc;
- selectarea, prelucrarea, ierarhizarea cunoştinţelor dobândite anterior şi folosirea lor
în condiţii noi.

60
 Problematizarea se poate aplica la mai toate lecţiile de istorie, chiar la primele lecţii
de istorie:
1. Geto-dacii şi romanii: strămoşii noştri;
2. Formarea poporului român şi a limbii române;
3. Formarea statelor medievale româneşti;
4. Lupta Ţărilor române pentru independenţă (Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Iancu
de Hunedoara, Ştefan cel Mare);
5. Unirea Ţărilor Române sub Mihai Viteazul;
6. Mari făuritori de cultură;
7. Revoluţia de la 1821 condusă de T. Vladimirescu;
8. Unirea Principatelor Române. Constituirea şi organizarea statului naţional modern
român.
Iată cum profesorul poate să formuleze „situaţii-problemă” care implică rezolvarea
sarcinilor date: De ce Decebal luptă împotriva romanilor şi apoi încheie pacea cu ei ?
Problematizarea este considerată ca un prim factor în realizarea de posibilităţi mai
largi pentru muncă independentă şi creatoare a elevilor, constând într-o orientare
metodologică care oferă posibilitatea educării formelor de creativitate la elevi.
Folosirea ei se desfăşoară prin crearea de situaţii problematice care, pe baza
cunoştinţelor însuşite anterior, declanşează procesele gândirii în jurul unei întrebări pentru a
ajunge la cunoştinţe noi.
De regulă, situaţia problematică are două componente: a) condiţiile, adică ansamblul
datelor existente, reglementate prin anumite relaţii; b) cerinţele, care indică ce trebuie căutat
în condiţiile date; c) necunoscuta, este în sistemul primelor două, putând fi descoperită, iar
relaţia dintre cunoscut şi necunoscut constituie resortul problemei (I.N. Kuliutkin, 1974, pp.
17-18), ceea ce în gândirea lui Ştefan Odobleja sună astfel: „Pentru ca ideile să înceapă a
curge – sau, cu alte cuvinte, pentru ca mintea să lucreze – o primă condiţie este ca să existe o
pantă, o diferenţă de nivel, o necunoscută, o disonanţă …” şi astfel, „ideile cad, ca şi ploaia,
dinspre cerul întunecos al necunoscutului spre pământul fertil al cunoscutului” (Ştefan
Odobleja, 1984, p. 111).
În cadrul lecţiilor de istorie se întâlnesc, cel mai adesea, trei procedee de
problematizare (N. Roşuţ, 1972, pp. 67-73):
Se dau două informaţii între care există o contradicţie aparentă şi se cere elevilor să
găsească soluţia care înlătură această contradicţie. Exemplu:

61
 „La Rovine, armata turcă era de patru ori mai numeroasă decât cea a Ţării Româneşti.
Totuşi, Mircea cel Bătrân l-a biruit pe faimosul Baiazid. Cum se explică ?”
Problematizarea nu trebuie confundată cu conversaţia euristică, cu care se corelează
sau în cadrul căreia se aplică, şi nici cu monologul, pentru că în problematizare elevului nu i
se cere doar să dea răspunsuri pe baza unor operaţii logice, ci să efectueze un sistem de
operaţii logice pentru a găsi răspunsul; în problematizare, dialogul profesor-elev se
transformă în dialog între elevi sub îndrumarea discretă a profesorului.
Pentru a fi eficientă, problematizarea trebuie să respecte o serie de cerinţe pedagogice
(Tiberiu Căliman, 1975, pp. 172-175):
a) Stabilirea cu grijă a situaţiei în care este aplicată, iar aplicarea acesteia să aibă sens,
să ţină seama de cunoştinţele anterioare, să trezească interesul, să fie clar enunţată, să solicite
efortul elevilor, să fie accesibilă, toate presupunând o atentă analiză a conţinutului lecţiei,
cunoaşterea temeinică a posibilităţilor elevilor, a capacităţii şi deprinderii lor de a rezolva
situaţii problematice.
b) Să fie adaptată metodic, putând cuprinde întreaga lecţie, o parte a acesteia, una-
două secvenţe dintr-o etapă – în funcţie de clasa de elevi, de conţinutul cognitiv al lecţiei, de
experienţa elevilor în rezolvarea de probleme. De fiecare dată însă, problematizarea parcurge
patru etape importante:
- reactualizarea cunoştinţelor însuşite anterior;
- crearea situaţiei problematice;
- formularea ipotezelor (soluţiilor) şi compararea acestora;
- stabilirea, explicarea şi verificarea soluţiei optime.
c) Să fie condusă discret de către profesor, care trebuie să apară coautor la rezolvarea
problemei, prin tactul de care trebuie să dea dovadă în anticiparea momentelor dificile şi
intervenţia sa moderatoare, oportună şi cât mai puţin evidentă.

62
 VALENŢE ACTIVIZATOARE FORME
- educă formele de creativitate la elevi; 1. Se dau două informaţii între care
- solicită elevilor un susţinut şi complex există o contradicţie aparentă şi se cere
efort intelectual pentru a ajunge singuri la elevilor să găsească soluţia care înlătură
noi adevăruri, a găsi soluţii, a le explica această contradicţie.
şi aplica; 2. Se dă elevilor o situaţie problematică
- pe baza cunoştinţelor însuşite anterior ce ar avea o soluţie în mai multe
declanşează procese ale gândirii în jurul variante şi li se cere să argumenteze
unei întrebări pentru a ajunge la pentru una sau alta, ajungând la cea
cunoştinţe noi. adevărată.
3. Se cere elevilor să găsească o situaţie
problematică, o contradicţie, într-un
material care, aparent, este lipsit de
aceasta.
CERINŢE PEDAGOGICE
- stabilirea cu grijă a situaţiilor în care
este aplicată, iar aplicarea să aibă sens;
- să fie adaptată metodic prin raportare
judicioasă la etapele şi conţinutul lecţiei,
la experienţa elevilor; etapele folosirii: PROBLEMATIZAREA
- reactualizarea cunoştinţelor;
- crearea situaţiei problemă;
- formularea ipotezelor;
- formularea, explicarea şi verificarea
soluţiei;
- să fie condusă discret de profesor.

AVANTAJE
- determină o puternică şi intensă activizare şi dezvoltare ale
proceselor intelectuale de nivel superior, în special ale
inteligenţei, exersând memoria logică, imaginaţia creatoare,
gândirea divergentă;
- solicită şi dezvoltă creativitatea elevilor, gândirea divergentă;
- solicită şi dezvoltă creativitatea elevilor, stimulează efortul
care alimentează şi dinamizează capacitatea intelectuală;
- reprezintă un desen, complex şi atrăgător exerciţiu didactic
prin care se solicită elevilor, într-o strânsă întrepătrundere, cele
mai complexe şi diferite laturi şi funcţii psihice (cognitive,
afective şi volitive).

Cercetările psihologilor şi pedagogilor au pus în evidenţă două căi de rezolvare a

problemelor: calea algoritmică şi calea euristică, istoria beneficiind în special de cea de a
doua cale (Dumitru Stoica, Marin Stoica, 1984, p. 83).
În urma unui experiment complex, profesorul Tiberiu Căliman a formulat o serie de
avantaje ale folosirii problematizării, pe care le vom reda mai jos nu numai pentru că subscriu

63
la cele afirmate, dar şi pentru că acestea mă pot convinge să fac din problematizare o metodă
frecvent folosită la lecţiile de istorie, aceasta – ca şi învăţarea prin descoperire – putând fi
folosită cu multă uşurinţă şi cu eficienţă maximă în predare-învăţarea istoriei. Iată aceste
avantaje (Tiberiu Căliman, 1975, pp. 162-169):
- comparativ cu metodele tradiţionale, problematizarea determină o mult mai
puternică şi intensă activizare şi dezvoltare a proceselor intelectuale de nivel superior, în
special a inteligenţei şcolarilor, exersând prin excelenţă memoria logică, imaginaţia creatoare,
gândirea divergentă;
- problematizarea solicită şi dezvoltă creativitatea elevilor, reprezintă pentru aceştia şi
profesor un mijloc de depistare, manifestare şi dezvoltare a creativităţii, efectul cel mai
remarcabil rămânând intensa activizare, stimularea efortului, încununarea lor de succes
pentru că „tocmai aceste eforturi şi trăiri, exprimate de elevi în actul învăţării, sunt cele care
alimentează şi dinamizează capacitatea intelectuală”;
- reprezentând una dintre cele mai eficiente metode ale didacticii moderne, prin
asigurarea unei ample şi rapide dezvoltări a personalităţii şcolarilor, „prin natura sa,
problematizarea trebuie privită ca un dens, complex şi, în acelaşi timp, atrăgător exerciţiu
didactic prin care elevilor (şi nu numai lor) li se solicită într-o strânsă întrepătrundere cele
mai complexe şi diferite laturi şi funcţii psihice (cognitive, afective şi volitive)”.
Raportând efectele ei pozitive la activităţile şcolare, putem spune că problematizarea
contribuie din plin, alături de alţi factori, la realizarea superioară a dezideratelor pedagogiei
moderne, răspunzând întru totul cerinţelor procesului de învăţământ, întărindu-i substanţial
latura formativă.

64