Demeter Csaba

Interpretare muzicală – pian

Master II semestrul II
Sergei Prokofiev
Sonata pentru pian nr. 9
do major

Această sonată a fost compusă în 1947, dar nu a fost interpretată până în 1951. Premiera piesei a
fost cântat de pianistul Sviatoslav Richter, iar prima publicare a apărut în 1955, după moartea
compozitorului. Sonata pentru pian nr. 9 este notat pentru simplicitatea stilului, precum și pentru
concisitatea și claritatea structurii sale. Înrăutățirea dramatică a sănătății lui Prokofiev explică lipsa
energiei motorice pure tipice față de creațiile sale precedente. Limba muzicală a sonatei este mai
conservativă decât cele anterioare, aici găsim noi trăsături lirice mai intime. Caracteristica cea mai
proeminentă este previzualizarea, când spre fârșitul fiecărei părți este introdus materialul următor.
I. Allegro
Prima temă este o melodie diatonică, simplă în do major, una dintre cele compuse pe clapele
albe a pianului. (Alte teme importante construite pe clapele albe a instrumentului sunt: deschiderea
celui de-al treilea concert pentru pian, a doua temă din a doua mișcare celei de-a patra sonată, a doua
temă din sonata a treia). În reluarea temei fiecare frază este anticipată de câteva note în vocile din
mijloc. Acest mod de introducere este tipic în cântecele folclorice rusești.
În măsura 20 apare legătura între cele două teme, apare în unison transmitând un caracter puțin
misterios. În măsura 37 a doua temă este stabilizată printr-un nou model ritmic, acesta și imitația
clopotelor creează o atmosferă melancolică. O nouă melodie lirică apare în măsura 41. A fost compus
în si minor, dar este suprapusă pe dominanta tonalității de bază. Tema apare de trei ori în diferite
registre.
Secțiunea de încheiere începe în măsura 61 în tonaitatea sol major. Este prezentat prin două voci
având o distanță de două octave între ele, astfel crează un sunet de suflători din lemn dintr-o orchestră.
Un episod mai activ și singurul moment dramatic apare în măsura 69, dar starea melancolică este
restabilită repede pâna la sfârșitul expoziției.
Dezvoltarea începe cu o pedală armonică pe sol, această secțiune prelucrează tema principală a
sonatei. A doua temă (măsura 93) este însoțit de o mișcare turbulentă în bas, tonalitatea temei este
instabilă ca la expoziție. Motivul din legătură și a doua temă sunt suprapuse în măsura 105.
 Tema de încheiere, scânteiat și acompaniat de trioleți la mâna stângă construiește o tensiune
dramatică. Exploziile armonice în măsurile 111-113 provin din partea de legătură a expoziției și sunt
intercalate cu fragmente din prima temă. Atmosfera preconcepută se intensifică și ajunge punctul
culminant pe un acord dramatic în măsura 119. După acestea o melodie bazată pe prima temă readuce
caracterul general a piesei.
Măsura 124 readuce tonalitatea de bază, pulsația basului pe do creează un sentiment instabil,
ceea ce face ca ascultătorul să aștepte o întoarcere reală, ceea ce vine în măsura 134. Acesta este o
repriză falsă, folosit frecvent în forma de sonată clasică. Printr-o modulație tema este readusă în
tonalitatea si major.
Tema principală se repetă redus în repriză, în timp ce legătura este extinsă care aduce un scurt
monolog liric în măsura 156. Tranziția ulterioară readuce lini basului pe tonică și apare a doua temă în
mi minor, dar este suprapusă pe tonică. Secțiunea finală începe în măsura 176 și se bazează pe ritm
punctat. A doua jumătate mai activă a temei finale ne conduce spre un material necunoscut, trioleții vin
ca o întrerupere a stării generale senine. Acesta este anticiparea la următoarea mișcare.
II. Allegro strepitoso
A doua parte este un schzerzo ciudat cu o formă simplă de ABA. A fost compus în sol major, dar
începutul și sfârșitul trage spre o gamă mixolidă pe re. Prima temă începe cu o alergare frenetică de
trioleți urmărit de acorduri disociate care se termină cu o exclamație arogantă. Aceste acorduri conduc
la a doua temă care are un caracter deranjant. O repetiție a trioleților introduce o nouă temă în măsura
21, urmărit de un dialog la vocile din mijloc. Acordurile acompaniamentului creează un caracter de
marș. A treia temă este întrerupt cu trioleții din prima temă.
În mod neașteptat, după această terminare a temei urmează o tranziție alcătuit dintr-o
conversație între două voci aducând un tempo lent. Secțiunea de mijloc este o invenție pe două voci și
constă dintr-un dialog între două linii melodice. Mâna dreaptă se bazează pe arpegii, în timp ce stânga
se mișcă cromatic ca un comentariu ironic.
În măsura 68 revine prima secțiune cu o structură diferită. Prima temă pornește de mai multe
ori, dar nu ține mai mult de două măsuri. A doua temă nu apare deloc, a treia temă apare după gamele
rapide. Aceste schimbări alcătuiesc un sentiment ușor dezorientat.
O altă încercare de a lansa prima temă este abandonată în favoarea unei noi melodii prezentată
în mod unison de ambele mâini în măsura 90. Acest lucru anticipează a treia parte. În codă pasajul
inițial întoarce de două ori. Caracterul energic nervos se topește și mișcarea se termină în atmosfera
primei părți.
III. Andante tranquillo
A treia parte, compus în la bemol major, este un exemplu minunat pentru lirismul lui Prokofiev.
Conține atâta liniște nobilă cât și un stil de dans într-un ritm vioi. Prima secțiune prezintă o temă cu
două variante fără o schimbare semnificativă în caracter. Compozitorul folosește tehnica sa familiară de
a distribui melodia pe diferite registre. A doua variantă introduce un ritm punctat în bas.
A doua secțiune a fost compus în do major, având un tempo mai rapid conține o rezonanță, o
sonoritate luminoasă, precum și o excitare copilăroasă. În această secțiunea linia melodică apare și la
soprană și la bas, având un acompaniament, la vocile din mijloc, atât armonic cât și ritmic. O tranziție
liniștitoare pregătește întoarcerea temei în la bemol major.
Prima temă revine aproape la fel ca la începutul mișcării. Repetiția acestea este alcătuit din
șaisprezecimi.
Secțiunea allegro sostenuto întoarce în măsura 73, dar de data aceasta contrastul față de temă
este mai puțin pronunțată. Aici o introducere de șase măsuri pregătește tema B. Acompaniamentul
misterios la începul secțiunii revine la partea a patra a sonatei. După prezentarea B-ului urmează o
polifonie care seamănă foarte mult cu partea de mijloc din a doua mișcare.
Apariția temei, care aduce o atmosferă calmă, este urmărit de un allegro energic care
anticipează partea a patra a piesei.
IV. Allegro con brio
A patra mișcare este plină de energie optimistă, veselă. Este o formă de rondo-sonată în do
major. Prima temă, apărut în piano la partea a treia, revine într-un forte activ și strălucit. Tema
umoristică a punții constă în acorduri ușoare intercalate cu un grup puternic de patru șaisprezecimi.
A doua temă apare în tonalitatea sol major. Aparține temelor de „tineret” pe care le găsim în
multe compoziții de Sergei Prokofiev (Oratorio On Garde for Peace, suita Winter Bonfire, sau ultima
mișcare din simfonia a șaptea). Melodia lui fără griji este foarte variată; modifică ritmurile și registrele
și modifică starea de spirit în consecință.
O nouă apariție a primei teme devine mai liniștită, modulând în mi bemol major pregătește
următoarea secțiune. Acest episod introduce o nouă temă cu două părți contrastante. Prima are un
caracter nostalgic, ambele voci sunt dublate creând o sonoritate spicifică de orgă. A doua cu un caracter
misterios aplică o suprafață mare a claviaturii. O scurtă dezvoltare readuce tema a doua.
La revenirea începutului în starea energetică inițială este urmărit de secțiunea de punte și tema a
doua prezentate mai scurt. În măsura 105 începe o dezvoltare destul de extinsă.
Dintr-o dată explorarea celei de-a doua temă se oprește traseele sale, dând loc unui sentiment de
liniște și minune create de sonorități repetitive. Pe acompaniamentul din cvintoleți de tip trill și
sincopele de la mâna dreaptă readuce tema inițială a sonatei din prima parte. O desfășurare narativă a
primei teme din partea întâi revine în măsura 143, concluzionând sonata cu o simplicitate nobilă,
calmă.