Demeter Csaba

Interpretare muzicală – pian

Master II semestrul II
Paganini capriccio nr. 24

Tema
Tema din capriccio nr. 24 de Pganini a determinat multă atenție datorită bazei sale armonice,
clare, concludente. Cele 16 măsuri în formă binară construiește tema, secțiunea A alcătuită din 4 măsuri
care se repetă și secțiunea B aduce armonii noi în fiecare măsură. Ritmul armonic accelerează în
măsurile 9-10 pregătind cadența. Fiecare variațiune urmează această formă, cu excepția secțiunii B din
variațiunea a II-a, care este una mai scurtă.
Ceea ce a motivat pe compozitorii să-și scrie propriile variații bazate pe această temă particulară
a fost organizarea rigidă a temei. Mai întâi celula ritmică care apare în fiecare măsură cu excepția
cadenței A și B. În al doilea rând este construită în jurul intervalului de cvintă, fiecare pereche de două
măsuri se mută la o distanță de cvintă. Progresiile armonice sunt elementare ( I-V). Conturul primei
măsuri este păstrat în fiecare, cu excepția cadenței, astfel tema are o identitate motivațională foarte
puternică.
Forma binară, melodia diatonică și progresiile armonice lente au jucat un rol important în
atragerea compozitorilor pentru a crea opere bazate pe această temă. O formă binară este potrivită
tratamnetului variațional, deoarece secțiunea repetată sau în a doua jumătate o schimbare poate fi
făcută cu ușurință. Melodia diatonică permite mai mult spațiu ornamental fie cromatic sau diatonic.
Progresia de la I la V permite introducerea oricărei varietăți de acord între ele.

Variațiuni pe o temă de Paganini de Johannes Brahms

Brahms este primul compozitor la care variațiile sunt în întregime originale. Pentru majoritatea
pianiștilor variațiile lui Brahms pe o temă de Paganini, op. 35 este probabil cel mai virtuoz dintre
lucrările sale compuse pentru pian. Dispozitivele compoziționale, cum ar fi imitația, contrapunctul,
canonul, armonii noi între cele originale, pulsația într-o nouă valoare a notei, ritmurile transversale și
notele sincopate continuu sunt bine prezentate.
Johannes Brahms era clasicist născut în perioada romantică. Muzica lui are bogăția romantică,
saturația sonorității, nouă culoare orchestrală și căldura emoțională a romantismului. Totuși limba sa
muzicală este frecvent clasic, a favorizat vechile forme tradiționale.
Abordarea compozitorului față de forma de variațiuni constă în respectarea structurală a temei.
În general temele sale sunt scurte și simple cu o claritate melodică și ritmică în formă de 2 sau 3 părți.
Variațiunile pe o temă de Paganini sunt alcătuite din două cărți. Tema inițială este extinsă de la
16 la 24 de măsuri prin repetarea secțiunii B. Fiecare variațiune are aceași număr de măsuri cu excepția
variațiunii nr. 6 din cartea 2 și cele două finale.
Prima carte este mai provocatore tehnic, iar al doilea este mai sensibil, mai dificil din punct de
vedere muzical.
Brahms utilizează o versiune identică a temei pentru ambele seturi. În plus, el repetă secțiunea
B și dublează melodia cu o octavă inferioră în mâna stângă. Din punctul de vedere a dinamicii, tema
este marcată cu forte, diferită de prezentarea lui Paganini. Armonic Brahms urmărește foarte strict
versiunea inițială.
Structura temei, 4+4+8+8, este păstrată în fiecare variațiune, numai variațiunea 6 din a doua
carte evită repetarea primei fraze. Alte excepții include variațiunile finale care sunt extinse prin variații
suplimentare, tranziții și code.
Cheia minoră este reținută în majoritatea variațiunilor, tonalitatea majoră (la major) este folosit
în variațiunile 11, 12 din cartea I și variațiunea 4 din cartea II; plus apare fa majorul, subdominanta în
variațiunea 12 din cartea II.
Brahms a păstrat progresiile armonice inițiale din temă. Variațiunea 9 din cartea I și variațiunile
1, 2 din cartea II sunt cele mai puternice excepții unde compozitorul adaugă cromatism. A IX-a
variațiune începe pe treapta a VI-a și termină pe treapta a III-a, a doua secțiune trece prin mai multe
tonalități: sol minor, fa minor, mi minor apoi re minor. Prima variațiune din a II-a carte este
aventuroasă armonic chiar dacă primele două măsuri oferă tonica și dominanta ale unui minor, ele sunt
imediat urmărite de tonica și dominanta do minorului sărind la o terță majoră. În a doua secțiune
(măsurile 18-24) Brahms subliniază progresiile armonice din temă. În loc de progresia antipată tonică-
dominantă, a II-a variațiune din cartea II folosește relația de terță în prima secțiune, iar a doua intoduce
acorduri micșorate cu septimă micșorată între armoniile principale. Următoarele sunt modurile diferite
în care Brahms introduce între armoniile de bază: Folosește linii ascendente sau descendente cromatice,
introduce acordurile micșorate cu funcție de dominantă secundară, utilizarea acordurilor care se mișcă
în terță și trecând prin distanța de cvintă. A doua secțiune la majoritatea variațiunilor se termină pe un
acord major în loc de minor pentru o culoare diferită. De multe ori treapta a II-a este înlocuită cu sexta
napolitană.
Modelele melodice și ritmice din tema originală sunt reținute. Primul rând idea principală de la
început este reținută. În al doilea rând notele repetate din temă sunt reținute și în al treilea rând apar
motive melodice ale lui Brahms derivate din intervalul motivului original.
Modelul ritmic este reținut integral sau parțial la majoritatea variațiunilor. De exemplu
variațiunea 11 din cartea I este bazat pe cifra ritmică completă în timp ce la variațiunile 1, 2, 9 numai a
doua secțiune conține ritmul inițial. Acest model este prezent în diferite tempouri și nuanțe rezultând un
sunet diferit. Cu toate acestea invenția ritmică a lui Brahms este foarte sofisticată. De exemplu măsura
de 6/8 se alternează cu ¾, creând o hemiolă, una dintre cele mai preferate dispozitive ritmice ale lui
Brahms.
În general textul lui Brahms este foarte amplă din cauza terțelor, sextelor și a octavelor folosite
în majoritatea variațiunilor. Astfel utilizează abordări omofone și polifone. Pornește tema într-o
structură omofonă prezentând tema în octave, o altă abordare omofonică este împărțirea liniei melodice
între cele două mâini. Polifonia este creată prin poliritmie sau imitație. În multe cazuri compozitorul
modifică repetițiile. De exemplu: fiecare repetiție este cu o octavă mai sus sau mai jos aducând note sau
acorduri suplimentare; mâna dreaptă și mâna stângă sunt inversate; repetiția se mișcă în sens opus față
de prima frază; repetiția se află în altă tonalitate.

Rapsodie pe o temă de Paganini de Sergei Rachmaninoff

După Brahms Rapsodia pe o temă de Paganini a lui Rachmaninov prelucrează aceeași temă. S-
ar putea crede că ar fi dificil să adăugăm ceva nou, dar față de o simplă transcriere a lucrării de vioară a
lui Paganini pentru pian, Rapsodia lui Rachmaninoff este simfonică, rapsodică, extinderea mijloacelor
sale mizucale la pian și la orchestră aduce o varietate de culori. Deoarece compozitorul folosește mai
liber progresiile armonice și structura expresiei când în când lipsesc motivele temei pentru a menține
continuitatea. În acest sens are trăsături de dezvoltare motivațională și caracterul unei simfonii sau
conert.
Structura tonală
Lucrarea începe cu o scurtă introducere care este urmat de prima variațiune și numai după
acestea apare prezentarea temei. Aceasta este un lucru neobișnuit fiind că standardul constă în
prezentarea temei urmată de variațiuni. Această piesă poate fi împărțit în trei secțiuni care corespund
formei unui concert sau unei lucrăi simfonice: prima moderată, rapidă; a doua lentă; a treia rapidă pe
tot parcurs. Acest lucru este diferă de structura tradițională care vedem la Brahms. În timp ce
variațiunile rămân în mare parte la tonalitatea de bază, planul tonal al lui Rachmaninoff este mult mai
colorat.
 După nouă măsuri de introducere începe prima variațiune pentru orchestră care constă numai în
progresiile armonice care subliniază tema. Variațiunea 11 trece de la la minor la re minor prezentând un
solo de pian, ca și cele din urmă stabilește dominanta minorului. Secțiunea din mijloc începe cu
variațiunea 12 și trece prin multe tonalități: re minor, fa major, si bemol minor și ultima (variațiunea
18) în re bemol major. Aici putem observa diversitatea tonalităților între Brahms și Rachmaninoff.
Ultima secțiune readuce tonalitatea de bază la minor.
Partea I
Prima secțiune este tratamentul cel mai tradițional a temei. Aceasta demonstrază o procedură
compozițională bazată pe o creștere treptată pe mai multe niveluri. Similar cu ceea ce a făcut Brahms,
Rachmaninoff prelungește tema la 24 de măsuri. Secțiunea A este destul de simplă în timp ce B crește
sau este derivat din A și mai mult ornamentat. Variațiunea 5 reduce partitura pianului, folosind note
singure, o singură mână, la un moment dat linii melodice în mișcare paralelă, și la cel mai interesant
moment figurații de șaisprezecimi. Între variațiunile 5-8 compozitorul tratează tema originală mai
elaborat. În variațiunea 7 utilizează tema Dies Irae ca o temă adăugată, ceea ce nu găsim la Brahms. În
afirmația temei copiază cu atenție originalul de Paganini, în timp ce acompaniamentul de la pian repetă
numai ce a cântat orchestra. Armonizarea temei de către Rachmaninoff este aproape identică cu cea a
lui Brahms. Având orchestra care introduce tema corespunde structurii tipice a unui concert pentru
pian, unde intrarea solistului este pregătită de orchestră. Variațiunea 3 prezintă orchestra cu pianul care
joacă o variațiunea a temei în loc de o declarație clară a acesteia. În ciuda structurii sale neregulate de
formă, orientarea în această secțiune de variațiuni rămâne la temă. Din punct de vedere armonic,
rămâne în minor, la fel ca tema originală și secțiunea B reamintește materialul secvențial descendent de
la IV la I. Variațiuenea 4 se bazează pe motivul principal al șaisprezecimilor explorând diferite forme.,
pe suprafață amintește tema originală. Din punct de vedere armonic prima secțiune este compusă în
tonalitatea de bază în timp ce a doua modulează în major. Preluate de la Brahms unde anumite
variațiuni se termină pe acord major. Variațiunea 5 are o schimbare unică de text, în care pianul și
orchestra rar se suprapun. Ritmul se potrivește strâns între pian și orchestră, ceea ce face ca sunetul să
fie foarte interesant atunci când cele două părți sunt ansamblate perfect.
Pornind de la variațiunea 7 există o schimbare notabilă a tempoului, iar variațiunile devin mai
lungi. Mai apar elemente din tema originală, dar muzica devine în ce în ce mai complexă. În această
variațiune aduce tema Dies Irae, o temă destul de întunecată care oferă un contrast față de tema lui
Paganini. Pentru a spori efectul dramatic al temei adăugate Rachmaninoff încetinește tempoul. Alterații
armonice sunt necesare pentru a pune împreună cele două teme.
Variațiunea 8 continuă creșterea gradată a complexității. În variațiunile care urmează, există o
expansiune progresivă a diferitelor tehnici de performanță, ritm complex și schimbări de metru,
schimbări brusc de tempo. Pa lângă aceste metode tradiționale a temei și a variațiunilor, compozitorul
pune un accent mai mare pe elemente melodice și motivice.
Variațiunea 10 readuce tema Dies Irae într-un registru jos pe care se suprapune tema inițială de
Paganini. Ultimele patru măsuri construiește o structură interesantă.
Partea a II-a
Variațiunea 12 marchează un punct important. Greutatea tonală de la la minor se schimbă la re
minor, aici începe partea de mijloc a genului de concert sau simfonie. Ritmul binar se schimbă la ternar,
șaisprezecimile de la temă se află la orcheatră cu o augmentare liberă. În timp ce orchestra păstrează
ritmul inițial, pianul scoate în evidență tema Dies Irae. Această parte lentă aduce noi modalități de a
modifica tema originală de Paganini, dar compozitorul oferă stabilitate cu o structură simplă și practică
din tema inițială. Variațiunea 13 readuce tema cu un caracter de vals, în timp ce structura armonică și
fraza respectă originalul compus de Paganini. Variațiunea 16 readuce șaisprezecimile de la temă la pian
cu intervale schimbate. Acestă a fost compusă în si bemol minor.
Partea a III-a
Variațiunea 19 pornește a treia parte și readuce tonalitatea de bază la minor. Motivul
descendent de pătrimi se suprapun cu forma inversată a acesteia. Mișcarea pătrimilor domină în
variațiunea 22 în timp ce orchestra joacă motivul șaisprezecimilor din tema inițială. Ultima dată tema
lui Paganini și Dies Irae sună deodată concluzionând această piesă cu caracter dramatic.
Tema elaborată de Brahms poate fi definiat ca un grup de studii în timp ce Rachmaninoff
alcătuiește printr-o libertate mai mare o piesă grandioasă. Consider că între tema inițială compus de
Paganini și variațiunile de Brahms există o treaptă, iar Rachmaninoff a prelucrat în creația sa această
diferență destul de extins.