Brahms

Brahms este primul compozitor la care variațiile sunt în întregime originale. Pentru majoritatea
pianiștilor variațiile lui Brahms pa o temă de Paganini, op. 35 este probabil cel virtuoz dintre lucrările
sale compuse pe pian. Dispozitivele compoziționale, cum ar fi imitația, contrapunctul, canonul, armonii
noi între între cele originale, pulsația într-o nouă valoare a notei, ritmurile transversale și notele
sincopate continuu sunt bine prezentate.
Johannes Brahms era clasicist născut în perioada romantică. Muzica lui are bogăția romantică,
saturația sonorității, nouă culoare orchestrală și căldura emoțională a romantismului. Totuși limba sa
muzicală este frecvent clasic, a favorizat vechile forme tradiționale.
Abordarea compozitorului față de forma de variațiuni constă în respectarea structurală a temei.
În general temele sale sunt scurte și simple cu o claritate melodică și ritmică în formă de 2 sau 3 părți.
Variațiunile pe o temă de Paganini sunt alcătuite din două cărți. Tema inițială este extinsă de la
16 la 24 de măsuri prin repetarea secțiunii B. Fiecare variațiune are aceași număr de măsuri cu excepția
variațiunii nr. 6 din cartea 2 și cele două finale.
Primul este mai provocatore tehnic, iar al doilea este mai sensibil, mai dificil din punct de
vedere muzical.
Tema
Brahms utilizează o versiune identică a temei pentru ambele seturi. În plus, el repetă secțiunea B și
dublează melodia cu o octavă inferioră în mâna stângă. Din punctul de vedere a dinamicii, tema este
marcată cu forte, diferită de prezentarea lui Paganini. Armonic Brahms urmărește foarte strict versiunea
inițială.
Forma
Structura temei, 4+4+8+8, este păstrată în fiecare variațiune, numai variațiunea 6 din a doua
carte evită repetarea primei fraze. Alte excepții include variațiunile finale care sunct extinse prin
variații suplimentare, tranziții și code.
Tonalitatea
Cheia minoră este reținută în majoritatea variațiunilor, tonalitatea majoră (la major) este folosit
în variațiunile 11, 12 din cartea I și variațiunea 4 din cartea II; plus apare fa majorul, subdominanta în
variațiunea 12 din cartea II.
Armonia
 Brahms a păstrat progresiile armonice inițiale din temă. Variațiunea 9 din cartea I și variațiunile
1, 2 din cartea II sunt cele mai puternice excepții unde compozitorul adaugă cromatism. A IX-a
variațiune începe pe treapta a VI-a și termină pe treapta a III-a, a doua secțiune trece prin mai multe
tonalități: sol minor, fa minor, mi minor apoi re minor. Prima variațiune din a II-a carte este
aventuroasă armonic chiar dacă primele două măsuri oferă tonica și dominanta ale unui minor, ele sunt
imediat urmărite de tonica și dominanta do minorului sărind la o terță majoră. În a doua secțiune
(măsurile 18-24) Brahms subliniază progresiile armonice din temă. În loc de progresia aintipată tonică-
dominantă, a II-a variațiune din cartea II folosește relația de terță în prima secțiune, iar a doua intoduce
acorduri micșorate cu septimă micșorată între armoniile principale. Următoarele sunt modurile diferite
în care Brahms introduce între armoniile de bază: Folosește linii ascendente sau descendente cromatice,
introduce acordurile micșorate cu funcție de dominantă secundară, utilizarea acordurilor care se mișcă
în terță și trecând prin distanța de cvintă. A doua secțiune la majoritatea variațiunilor se termină pe un
acord major în loc de minor pentru o culoare diferită. De multe ori treapta a II-a este înlocuită cu sexta
napolitană.
Elemente melodice și ritmice
Modelele melodice și ritmice din tema originală sunt reținute. Primul rând idea principală de la
început este reținută. În al doilea rând notele repetate din temă sunt reținute și în al treilea rând apar
motive melodice ale lui Brahms derivate din intervalul motivului original.
Ritmul
Modelul ritmic este reținut integral sau parțial la majoritatea variațiunilor. De exemplu
variațiunea 11 din cartea I este bazat pe cifra ritmică completă în timp ce la variațiunile 1, 2, 9 numai a
doua secțiune conține ritmul inițial. Acest model este prezent în diferite tempouri și nuanțe rezultând un
sunet diferit. Cu toate acestea invenția ritmică a lui Brahms este foarte sofisticată. De exemplu măsura
de 6/8 se alternează cu ¾, creând o hemiolă, una dintre cele mai preferate dispozitive ritmice ale lui
Brahms.
Textul
În general textul lui Brahms este foarte amplă din cauza terțelor, sextelor și a octavelor folosite
în majoritatea variațiunilor. Astfel utilizează abordări omofone și polifone. Pornește tema într-o
structură omofonă prezentând tema în octave, o altă abordare omofonică este împărțirea liniei melodice
între cele două mâini. Polifonia este creată prin poliritmie sau imitație. În multe cazuri compozitorul
modifică repetițiile. De exemplu: fiecare repetiție este cu o octavă mai sus sau mai jos aducând note sau
acorduri suplimentare; mâna dreaptă și mâna stângă sunt inversate; repetiția se mișcă în sens opus față
de prima frază; repetiția se află în altă tonalitate.