Viața și opera

lui Johannes
Brahms
Proiect realizat de Anghel Emalya,
Lupu Ana-Maria, Nare Andreea
Contemporanii lui Brahms, precum și criticii ulteriori, au
considerat compozitorul că este atât un inovator, cât și un
tradiționalist. Muzica lui în structura și tehnicile
compoziționale a relevat o continuitate cu lucrările lui Bach
și Beethoven. Deși contemporanii au descoperit că lucrările
romantismului german sunt prea academice, talentul și
contribuția pe care a făcut-o pentru dezvoltarea artei
muzicale au stârnit încântarea multor compozitori eminenți
ai generațiilor ulterioare. Gândită cu grijă și perfect
structurată, lucrările lui Brahms au devenit punctul de
plecare și inspirație pentru o întreagă generație de
compozitori. Cu toate acestea, această natură cu adevărat
scrupuloasă a marelui compozitor și muzician a fost ascunsă
în spatele acestei scrupulozități externe și a compromisului.
 O scurtă biografie a lui
Brahms

În exterior, biografia lui Johannes Brahms nu este nimic

remarcabil. Viitorul geniu al artei muzicale s-a născut la 7 mai
1833 într-unul dintre cele mai sărace cartiere din Hamburg, în
familia muzicianului Johann Jacob Brahms și a menajerului
Christiana Nissen. Tatăl familiei a devenit la un moment dat un
muzician profesionist în clasa instrumentelor de șir și de vânt
împotriva voinței părinților săi. Poate că experiența
neînțelegerii părintești îl făcea să acorde atenție abilităților
muzicale ale propriilor fii, Fritz și Johannes.
Inconfundabil bucurându-se de talentul muzicii, care s-a
manifestat mai devreme în copilul său mai tânăr, tatăl său l-a
introdus pe Johannes prietenului său, pianistului Otto,
Friedrich Cossel, când băiatul avea doar 7 ani. Predându-l pe
Johannes să cânte la pian, Kossel i-a insuflat dorința de a-și
învăța esența în muzică.
După trei ani de studiu, Johannes va juca în public pentru prima dată în
viața sa, interpretând cvintetul Beethoven și Concertul de pian al lui
Mozart. Luând grijă de sănătatea și talentul elevului său, Kossel se
opune tururilor în America oferite de băiat. El prezintă tânărului
Johannes celui mai bun profesor de muzică din Hamburg, Edward
Marxen. După ce a auzit piesa talentată a viitorului compozitor,
Marxen s-a oferit să studieze gratuit. Acest lucru a satisfăcut complet
interesul financiar al părinților lui Johannes, justificat în situația lor, și
i-a determinat să renunțe la ideea Americii. Noul profesor Johannes a
studiat cu el în pian, acordând o atenție deosebită studiului
muzicii Bach și Beethoven, și a fost singurul care a sprijinit imediat
înclinațiile sale spre scriere.
 Brahms a compus un număr de opere
importante pentru orchestră, inclusiv
patru simfonii, două concerte pentru
pian, un concert pentru vioară, un dublu
concert pentru vioară şi violoncel şi
ampla lucrare corală Un recviem
german (Ein deutsches Requiem).

Activitate Ultimul dintre acestea se remarcă prin a

nu fi un recviem tradiţional, liturgic
(Missa pro defunctis), ci un ansamblu de

muzicală
texte pe care Brahms le-a ales din Biblia
lui Luther. De asemenea, Brahms a fost
un compozitor prolific în forma temă cu
variaţiuni, compunând
remarcabilele Variaţiuni şi Fugă după o
temă de Haendel, Variaţiunile
Paganini şi Variaţiuni după o temă de
Joseph Haydn, alături de cicluri mai
puţin cunoscute de alte variaţiuni.
Brahms nu a compus niciodată vreo operă, nici nu s-a folosit vreodată de forma de poem
simfonic caracteristică secolului al XIX-lea. Brahms era un adept înverşunat al muzicii
absolute – muzică ce nu se bazează pe o scenă concretă sau narativă precum în cazul
unui poem simfonic.
 Brahms – Simfonia nr. 3 în FA major, OP. 90

Simfonia nr. 3 în Fa major op. 90 a fost creată în anul 1883, pe cînd compozitorul, în vîrstă de
50 de ani, se afla la Wiesbaden. în acelaşi an murea Richard Wagner, căruia Bruckner îi
aducea un omagiu prin cea de a şaptea simfonie a sa.Simfonia cuprinde cele patru părţi
tradiţionale. Forma-sonată revine în fiecare mişcare, cu excepţia părţii a treia, care este un
Scherzo prin construcţia sa, dar nu şi prin caracter. Părţile interioare ale lucrării reprezintă,
fapt obişnuit în muzica lui Brahms, două intermezzi în care elementul liric trece pe prim plan.
Dimpotrivă, păr­ţile extreme concentrează în ele un imens potenţial dra­matic, care — cu
deosebire în final — se va manifesta cu toată plenitudinea în cadrul unei construcţii de largă
amploare.
 Prima parte – Allegro con brio – debutează într-un climat de
înaltă tensiune. Atît scurtul motiv introductiv (desprins din
primele trei acorduri), cît şî tema princi­pală, rostogolită într-
un arpegiu puternic ritmizat, aduc dramatica alternanţă dintre
Fa major şi fa minor (respec­tiv tonalitatea primei părţi şi cea a
finalului). Aceste elemente vor străbate întreaga mişcare,
revenind şi ulte­rior în cuprinsul simfoniei. Suprafaţa temei
secunde, începînd cu ideea expusă de clarinet, impune un
contrast deplin prin caracterul expresiv şi graţios al liniei
melo­dice. Interesant de semnalat este faptul ca în cuprinsul
secţiunii de dezvoltare rolurile apar inversate, tema se­cundă
dobîndind un caracter vehement, pentru ca tema iniţială să
apară într-un colorit diafan, misterios.
Partea a treia – Poco allegretto – şi-a câştigat o deo­sebită
notorietate impunându-se printre cele mai reuşite pagini
lirice din creaţia brahmsiană. Revenirile ideii sale
melodice, de o infinită tandreţe, sînt cizelate cu
desăvârșită artă. Pasiunea vibrantă a violoncelelor,
elocvenţa viorilor, timbrul elegiac al instrumentelor de
suflat, ele­mentele variaţionale ce survin discret, totul
colorează şi însufleţeşte această inspirată desfăşurare
melodică, între­ruptă doar de un al doilea element (trio)
desfăşurat, în aceeaşi sferă de lirism nostalgic.
    Impetuosul Allegro final revine la atmosfera dramatică a
mişcării iniţiale, cu puternice contraste care au permis unor
comentatori să considere simfonia ca o „Eroică” brahmsiană.
Trei arcuri succesive de mare amploare (ex­poziţia,
dezvoltarea şi repriza) pornesc de la sonorităţi misterioase,
mişcări reţinute dar pline de tumult interior, pentru a atinge în
desfăşurarea lor momente de paro­xism. Lucrarea se încheie
prin revenirea, cu caracter concluziv, a temei iniţiale din
prima parte, întregind astfel arcuirea superioară a întregii
simfonii.
       Tânărul Brahms a interpretat câteva concerte publice,
dar nu a devenit foarte cunoscut drept pianist.
       A început să şi compună, însă eforturile sale n-au
primit atenţia cuvenită până în 1853, când a mers într-un
turneu de concerte alături de Eduard Reményi. În acest
turneu, a făcut cunoştinţă cu Joseph Joachim, Franz
Liszt şi mai târziu a fost prezentat marelui compozitor
german Robert Schumann.
       Joachim, însă, avea să devină unul dintre cei mai
apropiaţi prieteni, iar Schumann, prin articole slăvitoare
pentru Brahms, a jucat un rol important în atragerea
atenţiei publicului asupra compoziţiilor tânărului. Lui
Brahms i-a fost prezentată şi soţia lui Schumann,
compozitoarea şi pianista Clara, cu 14 ani mai în vârstă,
faţă de care a avut o prietenie afectivă pasională, însă
întotdeauna platonică.
    În 1890, la vârsta de 57 de ani,
Brahms decide să renunţe la compus.
S-a dovedit mai târziu, însă, că nu şi-a
putut respecta decizia şi în anii
premergători morţii sale a scris
un număr de capodopere
recunoscute, inclusiv
cele două sonate pentru clarinet
(1894) şi cele Patru
Melodii Serioase(1896).

    În timpul terminării melodiilor din cadrul Op. 121 Brahms

cade lovit de cancer (sursele sunt incerte fie a fost vorba
despre ficat sau pancreas). Condiţia sa se înrăutăţeşte
treptat şi la 3 aprilie 1897 moare. Este înmormântat în
Cimitirul Central (Zentralfriedhof) din Viena.
Mulțumim pentru
vizionare!