Pera:  Ursula, aș vrea să­mi spui din toată experiența ta și cu clienții tăi, cum arată lucrurile 

din partea cealaltă a fileului, din tabăra cealaltă, în care avem inițiatorul despărțirii.  
 
Am vorbit despre cel abandonat, care este părăsit. Lui i se pare că din senin, deși 
sunt semne, dar sunt ignorate. Cum arată lucrurile din partea inițiatorului despărțirii, 
uite, plec.​
că este femeie sau bărbat, unul dintre cei doi trebuie să inițieze și să zică: ​   
 
Ursula:  Da, este foarte interesant că vorbim în sfârșit despre această persoană, despre 
persoana care la un moment dat trebuie să ia decizia pentru binele ei, ca să iasă 
dintr­o relație.  
 
Cu toții intrăm într­o relație și avem anumite proiecții, anumite așteptări, anumite 
dorințe. Evident că în prima etapă a relației vedem anumite elemente și anumite 
trăsături la partenerul nostru și ne imaginăm că le are și pe toate celelalte, pe care ni 
le dorim noi în viața noastră și nu mai negociem. Adică nu stăm de vorbă și nu 
ajungem să cunoaștem pe celălalt și facem diferite presupuneri, proiecții, avem 
diferite așteptări, care într­un mod absolut hazardat, pot  sau nu să ne fie îndeplinite.  
 
Şi atunci intrăm în acea relație, care poate să meargă foarte bine la început ­ așa cum 
ai spus și tu ­ poate 2­3 ani,  pe bază de chimie, pe bază de atracție, pe baza unor 
compensări, unor nevoi imediate, de exemplu: nevoia de companie, nevoia de a nu fi 
singur, nevoia de sex, de afecțiune, de apartenență și așa mai departe. 
 
Însă mai devreme sau mai târziu, adevărata personalitate a celuilalt și compatibilitatea 
dintre noi și la nivel de valori și la nivel de viziune asupra vieții iese la iveală.  
 
o să­mi petrec toată viața cu tine și o 
Şi atunci intrii în acea relație și îți imaginezi că: ​
​i apar 
să fim fericiți și o să ne înțelegem și o să facem diferite lucruri împreună. Ş
micile dezamăgiri care au legătură cu proiecțiile noastre sau poate chiar cu faptul că 
partenerul ne­a indus în eroare la început. Că dacă ne dorim să menținem pe cineva 
în viața noastră și când suntem drogați de sentimentul acela al îndrăgostirii, avem 
tendința să promitem sau să spunem: ​
da voi face, voi drege pentru binele nostru, 
pentru relație.  
 
Şi atunci, la un moment dat, celălalt nu corespunde așteptărilor, nevoilor sau 
dorințelor noastre. Așa cum ai spus tu în povestea ta, ridiculizează niște lucruri sau e 
sarcastic, ironic ­ din astea spuneai că ai făcut tu ­ sau nu ne valorizează, nu ne 
prețuiește, nu ne facem să ne simțim așa cum ne dorim. 
  
Sau începem pur și simplu să ne dăm seama prin comportamentul și atitudinea lui că 
nu ne face să ne simțim bine, că ceva lipsește sau ceva nu­i ok. Poate devine agresiv 
sau abuziv verbal sau diferite modalități prin care personalitatea noastră și viața 
noastră are de suferit într­un fel sau altul. Şi asta zi de zi. Sau se­ntâmplă din când în 
când, nu neapărat zi de zi.   
 
Toate aceste resentimente ­ cum ai spus tu­  frustrări, neîmpliniri, dezamăgiri, se 
adună încet încet și fiecare dintre noi are o anumită toleranță la frustrare sau o 
deschidere către compromis și sacrificiu.  
 
Ca și o paranteză, o persoană cu cât este mai clară ea, vis­à­vis de personalitatea ei 
și de așteptările ei, cu atât mai puține compromisuri și sacrificii va face, pentru că știe 
că ele nu vor duce la fericire pe termen lung. Dar despre aspectul acesta al 
compromisului vorbim într­un alt material.  
 
Şi atunci, mai devreme sau mai târziu spuneam ­ unii în câteva luni sau săptămâni, 
alții în câțiva ani, când investesc în relație și tot speră că poate o să fie bine, că poate 
o să se schimbe,  că poate e doar o chestiune de moment, o toană de moment, poate 
că e din cauză că acum e bolnav, sau și­a pierdut serviciul, de asta se comportă în 
felul în care o face, mă rog, cauzele sunt multiple ­ inițiatorul despărțirii ajunge la un 
moment dat să conștientizeze că nu­și găsește fericirea, împlinirea, că nu se simte 
bine în acea relație. 
 
Şi atunci, pe de o parte apare gândul  că poate ar fi ok să mă despart: ​
da, dar ne 
leagă atât de multe lucruri, avem deja o istorie împreună... ​  așa de frumos a fost la 
sau​
început, cum să dăm noi cu piciorul la toate astea? ​
Sau avem deja poate copii 
împreună, sau avem o situație materială care este interconectată, sunt diferite motive. 
Şi atunci apare sentimentul acesta de vinovăție și de rușine cumva: ​
cum să plec, cum 
​oate​
să­l abandonez, cum să ies eu din relația asta, ce­o să se facă p  celălalt?  
 
da, dar nici el nu face pentru mine nu știu ce 
Apoi intervine o altă voce în minte: ​
lucruri, sau nu mă face să mă simt bine, nu mă simt apreciat, iubit, valorizat, nu am 
afecțiune, nu am sex, nu am...​
 eu știu lucrurile pe care le caută orice om într­o relație.  
 
Şi apare acest amestec între furie, vinovăție, dezamăgire, frustrare, resentimente și 
deziluzie pentru că cel mai important lucru în momentul în care te gândești să te 
desparți de omul de lângă tine e acea deziluzie, o dezamăgire profundă, că: ​
hei, 
m­am înșelat, eu am fost cel care m­am înșelat, că celălalt nu este așa mi­am 
imaginat eu. 
 
Şi ai pornit la drum cu o imagine idealizată a relației și a persoanei pe care o puseseși 
pe piedestal în primele etape ale relației și trebuie să­l dai jos de pe piedestalul 
respectiv și unii dintre ei ­ în mintea inițiatorului ­ coboară și mult mai jos de­atât. Apar 
în cazurile grave, de la sentimente de milă ­ dar nu compasiune, ci o milă de genul 
înspre negativ ­ sentimente destul de grele, de genul: repulsie față de partener, 
pentru felul în care își trăiește el viața sau pentru personalitatea pe care o are.  
 
Iar în momentul în care apar toate aceste trăiri nu prea mai poate exista o relație. Da, 
evident, îmi imaginez că orice persoană care conștientizează că nu se simte fericit, va 
încerca să facă anumite lucruri, adică să aibă discuții, să atragă atenția: ​
hei nu sunt 
fericit cu tine, nu mă simt bine în relație, ceva nu e ok între noi, mi­aș dori să fie altfel. 
 
Şi atunci dacă ­ așa ca și­n povestea ta ­ nu este băgat în seamă, nu este ascultat sau 
ce­ți trebuie, lasă că e ok și așa​
se lovește de o ridiculizare sau remarci de genul: ​ , sau 
nu mă interesează nevoile tale,​
 normal că se retrage din ce în ce mai mult în interiorul 
lui până ajunge în acel punct în care ­ așa cum spuneai și tu ­ nu mai comunică și­și 
ce să fac? să rămân? să plec? să­i mai dau o șansă? să las de 
duce lupta în interior: ​
la mine? văd în jurul meu că toate relațiile se bazează pe compromis și sacrificiu, 
poate că asta e tot ce se poate face… 
 
Şi lupta aceasta poate să continue destul de mult și în fiecare zi. Cu toate astea, este 
atent la semnalele pe care le primește de la partener, iar dacă acele semnale sunt 
evident către a­i întări decizia că vrea să plece, asta va și face, mai devreme sau mai 
târziu.  
 
Şi atunci într­o zi, deși a spus că nu e fericit de mult timp și și­ar fi dorit să discute, și­ar 
fi dorit să aibă o rezoluție, o altfel de rezoluție la conflictele sale interioare, simte că 
nu are cu cine și îi este foarte greu, dar simte că trebuie să plece.  
 
Şi atunci toate aceste etape ale unei despărțiri până la efectiv ideea de acceptare, de 
la negare și așa mai departe ­ etapele doliului, nu? după o relație ­ el le trăiește în 
interiorul său și în momentul în care ajunge la acceptarea faptului că nu există o altă 
cale, că nu există o posibilitate de împăcare, se ia și pleacă.  
 
Şi evident aici intervine drama celui părăsit, care abia atunci conștientizează că de 
fapt a fost o problemă tot timpul acesta. Bine acuma, nu neapărat un inițiator al unei 
despărțiri pleacă din relație pentru că e ceva greșit la partener, ci pentru că pur și 
simplu nu se potrivesc. Nu există acea compatibilitate ­ cum spuneai tu ­ unu își 
dorește familie, celălalt nu; unul are ca valoare pe primul plan relația, celălalt nu.  
Şi dacă aceste diferențe la nivel de valori nu se negociază într­o manieră în care să 
se ajungă la un consens acceptat de ambii parteneri, pot să apară foarte multe 
probleme. 
 
Eu nu sunt de acord, sub nicio formă, cu compromisurile în relație pentru că am văzut 
­ și cu siguranță toți știți asta ­ unde duc aceste compromisuri: las eu de la mine, tu de 
la tine și deja în acel moment am început să avem resentimente reciproce.  
 
Şi dacă asta continuă ani și ani de zile, sau mult timp, ajungem fie într­o tăcere în 
care fiecare stă pe laptopul lui și­n camera lui, fie într­un război continuu. Deci, nu 
este asta problema.  
 
Revenind la ideea aceasta că nu este neapărat vina... nici nu vorbim în termeni de 
vină pentru că în momentul în care cei 2 parteneri s­ar fi potrivit și ar fi fost compatibili 
și ar fi fost ok între ei, nici nu s­ar fi ajuns aici.  
 
De multe ori intrăm în relații ­ cum spuneam ­ din motivele greșite și atunci există mari 
șanse ca în timp partenerul să nu­ți mai satisfacă nevoile, că ele ne­au fost 
satisfăcute pe moment și ne­am dat seama că am luat o persoană în viața noastră și 
n­avem nevoie și de bagajul cu care ea vine. Eu știu: are anumite comportamente cu 
care nu suntem de acord, anumite manifestări, anumite obiceiuri, tabieturi și așa mai 
departe...  
 
Dar revenind la drama pe care o trăiește inițiatorul, de asta nu vorbește nimeni pentru 
că toată lumea acuză persoana care abandonează. Dar până la urmă, de ce ai sta 
într­o relație în care nu te simți bine? De ce ai sta într­o relație în care dorințele și 
nevoile tale nu sunt nu numai că întâlnite, dar și împărtășite?  
 
Dacă nu evoluezi, dacă relație respectivă nu îți aduce un plus pozitiv, dacă nu te ajută 
să devii tot ceea ce poți tu să fii, nu văd niciun motiv pentru care ai sta într­o astfel de 
relație. Așa că, persoanele care ies din relații nu ar trebui acuzate sau blamate pentru 
că fac asta, au motivele lor. Dacă s­ar fi simțit bine  ­ nu vorbim doar neapărat în 
 scenariul negativ ­ și dacă s­ar fi simțit împlinit în relația respectivă, nu ar fi avut niciun 
motiv să iasă, dacă exista compatibilitate.  
 
Pentru că există și acest caz, în care există compatibilitate la nivel de valori: ne dorim 
amândoi familie, copii și așa mai departe, însă ea este introvertită, el este extravertit. 
Ea vrea să stea doar ei doi ­ și cu copilul eventual ­ în cuib și el își dorește să aibă 
foarte mulți prieteni. Şi chestia asta poate să devină o adevărată problemă, dacă nu 
există ­ eu știu ­ inteligență emoțională și nu există o prietenie în primul rând între 
parteneri ca să poată să le negocieze și să le discute.  
 
Noi nu trebuie să stăm în relații cu orice preț. Relațiile nu sunt scopul vieții noastre. 
Ele vin și sunt funcționale și sunt armonioase ­ așa cum spuneai și tu în celălalt 
material ­ doar în momentul în care tu ești ok cu tine și când simți că n­ai nimic de 
pierdut și nici de câștigat neapărat, ci doar e un plus pozitiv.  
 
Tu ești bine oricum și relația vine ca un plus pozitiv. Şi doar atunci să stăm în relații. Şi 
compromisuri și pe o parte și pe alta ­ fie din partea celui care a fost abandonat și 
dar acum mă voi schimba, voi face orice ca să te țin în relație​
spune: ​  sau din partea 
celui care a inițiat despărțirea ­ nu sunt niciodată binevenite.  
 
Dacă ai stat cu un om și l­ai văzut cum este, nu te gândi că se va schimba. Nici nu te 
aștepta la asta și nici n­are nici un sens să fii atât de egoist încât să­i ceri asta: să 
devină ceea ce ai vrea tu să devină, doar pentru ca tu să poți să continui o relație 
care să­ți satisfacă ție anumite nevoi și dorințe.  
 
 
Pera:  Din tot ce ai spus, sunt două lucruri pe care le­am remarcat și aș vrea chiar să 
dezvoltăm un pic.  
Primul lucru ai spus așa: ne înșelăm legat de ce așteptări avem noi și despre celălalt 
în relație, datorită multor motive. Că nu știm noi să evaluăm sau să discernem, că 
proiectăm, că suntem îndrăgostiți, că­i chimie, multe motive care ne fac pur și simplu 
 să vedem ceva ce nu­i real și care mai devreme sau mai târziu se arată așa cum e cu 
adevărat. După care, ne dăm seama că nu prea seamănă deloc cu ce vroiam noi și 
încep problemele și chiar despărțirea.  
 
Un lucru la care mă gândesc aici: noi toți ca oameni avem tendința să pășim cu 
dreptul și cu latura noastră luminoasă înainte, în tot ceea ce facem în viață și într­un 
fel e normal să fie așa. În același timp, noi toți avem și latura noastră întunecată cu 
defectele noastre, cu viciile noastre, cu slăbiciunile noastre.  
 
Şi​
 din ce ai spus tu, acest lucru ­ pășitul cu dreptul și doar cu partea luminoasă ­ 
crează o problemă care s­ar putea să ducă la despărțire, pentru că nu ne­am arătat 
autentici așa cum suntem. Pentru că poate, arătându­ne cum suntem, am fi atras pe 
cineva care ne place cum suntem cu bune și rele și nu ar mai fi fost atât de mare 
discrepanța între imaginea prezentată de mine și întreținută cu efort și energie ­ acea 
mască ­ și apoi după ce cade masca să fie cu totul altceva.  
 
Poate că s­ar fi schimbat anumite lucruri, dar șocul n­ar mai fi fost atât de puternic: 
impactul și diferența dintre ce credea celălalt despre mine și ce vede de fapt. Deci 
ăsta e primul lucru la care mă gândesc: dacă ne­am arăta cu mai mult curaj așa cum 
suntem, i­am găsi pe ai noștri.  
 
da, uite, mie îmi place de tine așa cum ești​
Adică oamenii care zic: ​ , pentru că noi ne 
Ş​
prezentăm inclusiv ca având valori diferite. ​i atunci omul le ia de bune și zice: ​
oa, 
ce­mi place așa de tine.​
 După care se dovedește că nu prea e așa.  
  
  
 
Ursula:  Evident. ​
Şi​
 atunci apare acea dezamăgire de care vorbeam.   
 
Pera:  Ş​
i tu faci această păcăleală ­  sau prezentarea a ceea ce vrea să vadă celălalt ­ 
tocmai din dorința de a fi acceptat, iubit, dar de fapt te păcălești pe tine. Tu îl păcălești 
pe celălalt cu succes o vreme, dar vei investi timp, energie și resurse într­o relație 
care va muri și s­ar putea să nu rămâi cu mare lucru după ea, decât cu încă o lecție.  
 
Foarte mulți oameni ­ observăm că ­ repetă tipare, din păcate. Adică nu se întâmplă 
să aibă o suferință într­o relație, după care să învețe o lecție și să fie impecabil la 
capitolul ăla în următoarea relație. Ci de cele mai multe ori repetă de 2, 3 ori, de 5 ori. 
Despărțirile sunt identice, par motivele diferite, dar ele se întâmplă ­ să spunem ­ din 
2 în 2 ani mă tot despart. Oare de ce?  
 
E​
Bun, ăsta era un aspect al discuției: adică autenticitatea. ​vident, lucrând la mine să 
fiu o persoană interesantă și atrăgătoare, autentic, am șansele să câștig mult de tot pe 
termen lung, atrăgând pe cineva care nu­și va face o impresie foarte deplasată 
despre mine.  
 
Al doilea lucru pe care l­am remarcat în discuție și ce aș vrea să te întreb pe tine: 
nu­i ce­mi doresc... această relație ​
inițiatorul ajunge în punctul în care spune: ​ și totuși 
aș spune că nu în puține cazuri, nu pleacă. Ci ce face? Rămâne în acea relație având 
niște beneficii, dar începe să caute în alte părți, ceea ce­i lipsește în acea relație. 
Bineînțeles, aicea discuția este că dacă înșelăm, s­ar putea s­o facem nu pentru că 
neapărat îmi lipsește ceva în relație.  
 
ă​
Ursula:  Ci pentru c​ ă​
 avem nevoie de diversitate, s​ nu ne plictisim. 
 
Pera:  Da, săracul partener pe care­l știu și­i știu toate laturile, nu prea mai poate să­mi 
provoace acel hormon: dopamina care să­mi aducă mister, noutate, adrenalină, 
aventură.  
Ce facem în situația în care ­ aici vreau să te­ntreb pe tine ­ sunt inițiator al despărțirii, 
nu­mi place ce am în relația mea, dar nu plec și clar că nu­i voi spune adevărul 
celuilat, din diverse motive. Poate chiar nu vreau să spun adevărul celuilalt, că nu­mi 
 place de el la anumite capitole, dar am niște beneficii, sau pur și simplu nu știu să­i 
spun, sufăr ca inițiator și nu știu să plec din ­ ai enumerat ­ multe motive bune, inclusiv 
cele sociale sau rușinea sau vinovăția. Dar în același timp, fac un rău până la urmă 
celuilalt, că celălalt are percepția că totul e bine și de fapt nu e.  
 
Ursula:  Bine, aici ­ doar ca și mică paranteză ­ sunt foarte multe persoane care își doresc să li 
se păstreze iluzia că în continuare lucrurile sunt ok și chiar și cel abandonat să zicem 
afectiv ­ că nu?, e vorba de o abandonare efectivă ­ simte că ceva nu e în regulă.  
 
e clar că noi nu avem nimic în comun și suntem doi străini într­o casă​
Adică: ​ , dar 
tocmai pentru că există aceste beneficii sau aceste legături pe diferite paliere, nu­și 
i​
dorește să știe mai mult. Ş​ nu­și dorește să i se spună verde în față că: ​
de fapt, între 
noi nu este nimic​
, pentru că dorește ca iluzia să fie menținută.  
 
i​
Ş​ am auzit asta de foarte multe ori: femei care știau că bărbatul când zice că pleacă 
în delegație, nu­i de fapt plecat în delegație, găseau urme de ruj ­ nu? clasicele urme 
de ruj ­ sau aflau. Ştiau că are o relație cu x, cu y sau cu z, dar nu­i spuneau absolut 
nimic pentru că în acel moment, ar fi însemnat să­și piardă statutul ­ eu știu ­ starea 
lor din acel moment și sunt multe care zic că:​
 până la urmă, atâta timp cât eu sunt 
number one​  stau lângă el și până la urmă nu mă 
, soția sau prietena sau ce oi fi eu,​
interesează că merge și face sex în altă parte​
.  
 
Ne­am îndepărtat de întrebare ta, dar vroiam neapărat să punctez și acest element.  
 
Pera:  i​
Da, deci ca să concluzionăm, aș vrea să știu așa. Sunt un om într­o relație, da? Ş​ pot 
să ajung în două poziții: să fiu cel care inițiază despărțirea și pleacă ­ dacă luăm cazul 
în care nu suntem fericiți ­  sau pot să fiu cel abandonat. Am două scenarii, să spun 
așa.  
 
 Cum pot minimaliza riscurile ­ ca investiția și timpul și munca mea în acea relație ­ să 
fie irosite? Ce pot face acum să aflu care este starea relației mele? Dar s­o aflu 
într­un mod sincer și autentic.  
 
i​
Ş​ una pe care o trag eu ­ ca și concluzie din ce am auzit de la tine și din povestea 
mea ­ este în felul următor: celălalt a venit să­mi spună, că ceva nu­i bine și­mi dă 
semnale. Deci primul și primul lucru ­ indiferent în ce rol sunt ­ este  să fiu atent și să 
iau de bune semnalele și părerile și opiniile celuilalt și dorințele și nevoile lui, unu la 
mână.  
 
i​
Deci să­nțeleg că sunt ale lui și sunt 100% valide și reale. Ş​ că bineînțeles, îmi 
aparține alegerea dacă vreau sau nu să le adopt sau să le satisfac sau să fiu acolo 
lângă.  
 
În același timp mai există un lucru: eu vreau să spun partenerului meu, vreau să iau 
de bun tot ce face și vreau să exprim lucrurile astea, dar mă lovesc de un zid. În acel 
moment, nu prea mai depinde de mine.  
 
Ce fac în acea situație, ca să minimalizez riscul? Deci partenerul nu m­ascultă. Cum 
pot să­i arăt foarte clar și să­l fac și pe el responsabil ­ până la urmă ­ de ce urmează?   
 
Ursula:  Da, sunt foarte multe cupluri în care nu există această comunicare pentru că unul 
dintre parteneri are o stimă de sine scăzută sau e mai fragil sau mai sensibil și nu 
acceptă să i se spună nimic din ceea ce l­ar putea durea sau nu i­ar confirma lui că: 
da, de fapt sunt ok​
.  
i​
Ş​ cu astfel de parteneri, este într­adevăr foarte dificil să comunici pentru că fie intră 
da, tu ești de vină pentru că...; da, da și tu atunci ai făcut 
în ofensivă, fie în defensivă: ​
nu știu ce​ i​
… Ş​ o astfel de comunicare  este absolut inutilă.  
 
 i​
E clar că e important să spunem. Ş​ este deja responsabilitatea celuilalt, dacă alege 
să proceseze și să înregistreze ceea ce­i spunem noi și până la urmă nu putem să ne 
asumăm responsabilitatea pentru celălalt.  
 
Ar fi un lucru foarte bun să apeleze de exemplu la terapie de cuplu. Ar fi o modalitate 
excelentă în care să­și ia ­ nu știu ­ un weekend în care să plece doar ei doi undeva și 
în care cel care are lucruri de spus, să înceapă să i le spună și chiar să­i zică că: 
vreau să vorbesc ceva cu tine; mi­aș dori pur și simplu să m­asculți și să comunicăm 
ca doi adulți, fără să implicăm emoții de tip furie sau frustrare, sau tristețe ​
sau mai știu 
eu ce.  
 
Să aibă acest timp în care să și vorbească și să și asculte pe celălalt. Poate chiar ar fi 
un lucru bun să­l invite la o cină, sau cum spuneam în acel weekend și să­l întrebe: 
hei, ești fericit cu mine? cum te simți tu în această relație? care este starea ta 
vis­à­vis de mine? cum mă percepi?​ i​
 Ş​ de aici să înceapă un dialog.  
 
Dar evident, trebuie să există disponibilitate din ambele părți. Fără comunicare, nu 
poate să existe o relație, sau poate să existe o relație de suprafață, superficială. Ş​
i 
așa fiecare om este un univers în sine și are profunzimile și adâncimile lui, dacă nu 
discutăm despre noi și despre cum ne simțim și despre statusul în care suntem ­ 
check status așa ­ ne trezim că stăm lângă un om care ne este complet străin.  
 
Oamenii au gânduri încontinuu, au tot felul de imagini în mintea lor, se întâlnesc cu 
diferiți stimuli în viață, care­i schimbă, îi influențează și evoluăm și ne schimbăm în 
mod diferit. Dacă  nu reușim să comunicăm cu partenerul nostru, evoluția noastră 
poate să fie radical diferită.  
i​
Ş​ i​
 atunci asta spun eu: să încercăm să ne găsim acel timp al nostru. Ş​ știu cupluri 
care o dată pe lună sau odată la câtva timp își iau acel moment în care chiar discută 
despre ei și despre relație și pot să­și spună reciproc: ​
pe mine asta mă face fericită 
sau nefericită​
 și evident, să lase la latitudinea celuilalt dacă schimbă sau nu acel 
 i​
comportament. Ş​ apoi să ia decizii în funcție de  acea schimbare care se produce 
sau nu se produce.  
 
Comunicare, asta înseamnă: să pot să vorbesc și să fiu ascultat și să pot să aud și să 
ascult fără neapărat s­o iau la modul personal, să mă simt lezat, atacat sau să simt 
nevoia să arunc și eu cu pietre înapoi numai pe principiul cine e mai șmecher, cine 
are mai multe argumente sau cine e mai victimă dintre noi. Că așa nu se rezolvă 
absolut nimic. Pur și simplu comunicăm.  
 
Pera:  Deci, practic o abilitate necesară ­acum îmi dau seama, abilitatea cheie ­ pentru a fi 
bine până la urmă în acest gen de situație este ca amândoi parteneri să fie dispuși 
să­și dezvolte această abilitate de a asculta în mod real, fără tot acel pachet ­ de care 
vorbeai și tu ­ de pseudocomunicare: acuze, victime. Asta îmi dă o idee. 
 
Deci un exercițiu foarte bun pentru orice cuplu este să n­aștepte să vină o tonă de 
probleme peste ei și viața să­i lovească, ci să facă un fel de reality check al relației 
lor.  
 
i​
Ş​ din când în când, să fie capabili să­și ia o mică pauză de la viața cotidiană și să 
facă un spațiu în care se ascultă, vorbesc, se simt bine și efectiv își spun lucrurile cu 
curaj, pentru că ascunzându­le sub covor, îi va lovi pe amândoi până la urmă. Pentru 
că amândoi au făcut o investiție până la urmă.  
  
i​
Ursula:  Ş​ se trezesc fie abandonați fie în ipostaza de a abandona.  
 
Pera:  i​
Ş​ din ce mi­ai spus, și inițiatorul și cel abandonat trec prin această suferință, doar că 
inițiatorul își trăiește drama până la despărțire în sinea lui, după care ia decizia și a 
plecat. Nu­l mai poți întoarce înapoi. Iar abandonatul începe procesul din acel 
moment, dar amândoi suferă ­ și cam în același mod ­ până la urmă.  
 
 i​
Ursula:  Ş​ de obicei, abandonatul este cel care nu a ascultat. Cel care nu a vrut s­audă. De 
exemplu îmi spunea o clientă zilele trecute că ­ bine, au ajuns la divorț cu soțul ei ­ ea 
i­a spus de acum 3, 4 ani că nu e fericită alături de el,  că nu se simt bine, că nu e în 
regulă.  
 
i​
Ş​ el a zis că a crezut că sunt doar toane de­ale ei și că toate femeile trec prin 
depresii, poate îi la ciclu. Adică el își aducea argumente în mintea lui prin care să 
combată ceea ce spunea ea și nu o asculta cu adevărat.  
 
i​
Ş​ femeia trece și a trecut printr­o adevărată dramă. Eu o văd și în ședințele mele 
individuale cu ea: este efectiv sfâșiată în două, între a­l părăsi sau a continua relația 
cu el. A continua relația cu el, acolo unde nu se mai poate face nimic: ea nu­l mai 
iubește, nu­l respectă, nu­l mai dorește ca bărbat, nici măcar nu­l respectă ca om, ca 
individ, pentru că simte că­i înăbușă dezvoltarea.  
 
Dar omul acela nu a ascultat. Lui i s­a spus: ​
nu sunt fericită cu tine, nu este ceea 
ce­mi doresc​ dar, ce­i trebuie? are casă, are copil, e femeie măritată;​
 și el se gândea: ​  
e astea sunt pur și simplu niște fițe, niște toane.  
 
i​
Ş​ acuma vrea s­o asculte, dar e prea târziu. Nu e normal ca timp de 3 ani... Bine, nu 
3 ani că la un moment dat s­a blocat și n­a mai comunicat cu el deloc. Trăiau așa pur 
și simplu, amândoi centrați pe copil și gata.  
 
i​
Ş​ sunt foarte multe cupluri care sunt de fapt despărțiți, dar stau împreună pentru copil 
sau pentru alte avantaje. Ea la un moment dat s­a închis în ea. Astea sunt etapele: 
prima dată încerc, bat la ușă, încerc să vorbesc, așa face un inițiator.  Mă lovesc de 
eh, astea sunt niște prostii! Lasă­mă în pace 
non­ascultare sau de ridiculizare sau de: ​
cu prostiile tale! ce? Crezi că eu am timp de ele?  
 
 i​
Ş​ apoi încet, încet se închide în el, ridică acel zid, nici nu­l mai interesează, nu se 
mai implică în relație și ­ uite cum ai spus și tu ­ nu mai există sex, nu mai există 
comunicare.   
 
Astea sunt deja niște semnale că relația respectivă suferă, că relația respectivă este 
i​
pe terminate. Ş​ dacă în acel moment nu deschidem bine ochii, ci ne afundam în eu 
lasă că o să fie bine, că doar ce? noi ne iubim, o să fim 
știu ce credințe iluzorii: ​
împreună până la sfârșitul vieții.​
  
 
i​
Dacă în acel moment nu acordăm atenție acestor lucruri, relația se încheie. Ş​ se 
încheie și va pica cerul brusc și nu­i va veni să creadă că: ​ ​ ​
hei, chiar ai plecat? tot 
ziceai că pleci, dar chiar să pleci, nu credeam.​
  
 
Bine, pentru că ­ nu­i așa ­ cel care inițiază despărțirea tot spunea: ​
o să te părăsesc, 
o să divorțez​
, dar când a văzut că nu se­ntâmpla nimic s­a și culcat pe o ureche și a 
eh, pleci tu? lasă că nu pleci tu niciunde.​
zis: ​  Da, numai că există posibilitatea să 
apară o a terța persoană. 
 
Ca și paranteză, multe persoane nu ies din relație pentru că nu simt că pot să se 
i​
descurce singure și atunci apare o a treia persoană, amantul/amanta. Ş​ când apare 
acel bărbat sau femeie în viața partenerului care își dorește oricum să abandoneze, 
lucrurile sunt deja foarte clare.  
 
Pera:  ș​
Prinde curaj ​ î​
i ​ncredere. 
 
Ursula:  Absolut. Apare din nou îndrăgostirea, apare din nou comunicarea, apare apartenență. 
i​
Ş​ atunci de ce să mai ții lângă tine practic un bagaj ­ îmi cer scuze pentru duritatea 
termenului ­ de care nu mai ai nevoie, când ai putea să ai totul în altă parte.  
 
 i​
Ş​ aici oricum există și sentimentul de vinovăție pentru că abandonezi pe cineva. Dar, 
ok, dar ce­aș avea eu de câștigat dacă aș rămâne? ​
cu toate astea te gândești: ​ și de 
multe ori, dacă deja s­a perimat relația respectivă și­ți dai seama că nu ai fost iubit, 
i​
apreciat, valorizat și așa mai departe, nu ai ce să faci în relație. Ş​ continui pe cont 
propriu sau cu cine dorești tu, pentru că până la urmă este viața ta și ai dreptul să fii 
fericit, cu cine alegi tu să fii fericit.  
 
i​
Ş​ ca să închei povestea asta, mă­ntrebai tu ce să facă cuplurile. Este vital ca din în 
când să facem acel reality check în relație. În relația mea de exemplu, eu periodic îmi 
ești fericit cu mine? și cum te simți, cum ești?​
întreb partenerul dacă: ​  E un lucru pe 
care, deși văd, îmi dau seama, dar cu toate astea, la un pahar de vin ­ sau eu știu ­ 
cum a fost pentru tine, cum sunt lucrurile astea, cum te simți lângă mine?​
întreb: ​  ​
Ai 
avea nevoie și de altceva?  
 
Bineînțeles că dacă mi­ar cere nu știu ce lucru cu care eu nu sunt de acord, nu l­aș 
face și poate am discuta despre asta și am ajunge la un consens.  Dar altfel, nici nu 
văd cum să stau lângă un om și să nu­mi dau seama ce­i în sufletul lui. Asta însemnă 
până la urmă o dovadă de iubire: să fii capabil, să fii deschis la realitatea celuilalt și să 
ai capacitatea să o accepți.  
  
Pera:  Acuma, că ai zis ­ așa frumos lucrurile la sfârșit ­ despre exercițiul acesta și eu fac 
 pe o scară de la 1 la 10  cam cât de fericită ești 
lucrul acesta în relația mea. Eu întreb:​
acum în relație?​
 Evaluăm nota, după care spunem: ​
ok, dacă­i 9 ce putem face să fie 
10?  
 
i​
Ş​ exact această întrebare a născut o discuție foarte interesantă recent, care ne­a 
făcut să ne deschidem, să spunem ce este nou în viața noastră, ce concluzii noi am 
tras, cum ne schimbăm, ce procese avem în interiorul nostru.  
 
 Practic ne­am pus la curent cu evoluția reciprocă și am setat, am schimbat un pic 
Ş​
niște lucruri care  mergeau pe pilot automat. ​i​
 ăsta nu­i un lucru bun. Când merg pe 
pilot automat, de obicei merg în jos, nu merg în sus. Asta­i concluzia foarte 
interesantă pe care am tras­o. 
  
Deci e nevoie să muncim un pic la relație, dar sunt beneficii foarte mari care merită. 
Însă, ca în orice aspect al vieții e nevoie de muncă.