Articol principal: etimologia termenilor „român” și „România”.

Numele de „România” provine de la „român”, cuvânt derivat din latinescul romanus care
semnifică cetățean al Romei.[14]
Cel mai vechi indiciu referitor la existența numelui de „român” ar putea fi conținut de Cântecul
Nibelungilor din secolul al XIII-lea: „Ducele Ramunch din țara Valahilor/cu șapte sute de luptători
aleargă în întâmpinarea ei/ca păsările sălbatice, îi vedeai galopând”.[15] Ramunch ar putea fi o
transliterație a numelui „Român” reprezentând în acest context un conducător simbolic al
românilor.[16]

Scrisoarea lui Neacșu, cel mai vechi document conservat scris în limba română

Cele mai vechi atestări documentare ale termenului de „rumân/român” cunoscute în mod cert sunt
conținute în relatări, jurnale și rapoarte de călătorie redactate de umaniștirenascentiști din secolul al
XVI-lea care, fiind în majoritate trimiși ai Sfântului Scaun, au călătorit în Țara
Românească, Moldova și Transilvania. Astfel, Tranquillo Andronico notează în 1534, că valahii „se
numesc romani”.[17] Francesco della Valle scrie în 1532că valahii „se denumesc romani în limba lor”.
Mai departe, el citează chiar și o scurtă expresie românească: „Sti rominest?”.[18] După o călătorie
prin Țara Românească, Moldova și Transilvania, Ferrante Capecci relatează prin 1575 că locuitorii
acestor provincii se numesc pe ei înșiși „români” (romanesci).[19] Pierre Lescalopier scrie în 1574că
cei care locuiesc în Moldova, Țara Românească și cea mai mare parte a Transilvaniei, „se consideră
adevărați urmași ai romanilor și-și numesc limba «românește», adică romana”.[20]
Mărturii suplimentare despre endonimul de „rumân/român” furnizează și autori care au venit în mod
prelungit în contact direct cu românii. Astfel, umanistul sas Johann Lebel relatează în 1542 că
„românii […] se numesc pe ei înșiși «Romuini»”.[21] Istoricul polonez Orichovius (Stanisław
Orzechowski) scrie în 1554 că românii „se numesc pe limba lor romini după romani, iar pe limba
noastră (poloneză) sunt numiți valahi, după italieni”,[22] în timp ce primatul și diplomatul ungar Anton
Verancsics scrie în 1570 că „românii se numesc romani”,[23] iar eruditul maghiar transilvan Martinus
Szent-Ivany citează în 1699 expresii românești ca: „Sie noi sentem Rumeni” și „Noi sentem di sange
Rumena”.[24]
Cel mai vechi indiciu cunoscut asupra unei denumiri geografice cu mențiunea „rumânesc” este
conținută de unele versiuni ale operei Getica de Iordanes: „... Sclavini a civitate nova et Sclavino
Rumunense et lacu qui appellantur Mursianus...”.[25] Denumirea Rumunense constituie o
transliterație latinizantă a unei pronunții slave pentru „rumânesc”. Deși mențiunea Sclavino
Rumunense s-a dovedit a fi apocrifă, ea fiind o interpolare ulterioară în textul lui Iordanes, relevanța
ei istorică rămâne considerabilă, interpolarea neputând fi mai târzie de secolele al X-lea–al XI-lea.
O hartă a ipoteticei Rumânii(România), datată 1855, realizată de Cezar Bolliac

Cea mai veche atestare documentară cunoscută a numelui de țară este Scrisoarea lui
Neacșu din 1521, ce conține mențiunea cěra rumŭněskŭ (Țeara Rumânească).