Alegerile americane de peste cîteva zile îngrijorează pe toată lumea.

Pe unii, îi îngrijorează că s-ar putea

să cîștige Donald Trump. Pe alții, îi îngrijorează că s-ar putea să cîștige Joe Biden. Au dreptate să fie
îngrijorați și unii, și alții, așa că nu sînt deloc nerăbdător să aflu cine va ocupa Biroul Oval din 21 ianuarie
2021 încolo. Pe mine, mă îngrijorează altceva. Una dintre cele mai importante tradiții ale democrației
americane este în pericol: recunoașterea înfrîngerii. De mult timp, alegerile americane se încheie nu
neapărat cînd un candidat anunță victoria, nici cînd se anunță rezultatele exit-poll, ci în momentul în
care cel care a pierdut îi telefonează învingătorului și concede. Un gest nu doar de mare noblețe, ci și de
o mare utilitate într-o societate liberă, acolo unde politica îi încaieră pe toți.

În America, obiceiul a fost inaugurat după alegerile prezidențiale din 1896, cînd candidatul democrat
William Jennings Bryan a trimis o telegramă candidatului republican William McKinley prin care își
recunoștea înfrîngerea și îi dorea acestuia succes în funcția de președinte. De atunci, imediat ce
rezultatul unor prezidențiale se profilează clar, cel care pierde îl anunță pe cel care cîștigă că își
recunoaște înfrîngerea. Pînă tîrziu, în 1980, acest anunț s-a făcut prin telegramă. Abia Jimmy Carter a
introdus obiceiul folosirii telefonului – el a fost primul învins care nu s-a mulțumit doar să scrie o
telegramă noului președinte ales Ronald Reagan, ci i-a și telefonat.

De atunci încoace, recunoașterea înfrîngerii printr-o comunicare directă a celui învins către cîștigător a
devenit un fel de emblemă a stilului democrației americane și obiceiul a fost important în alte
democrații. Frumos lucru! Pînă la urmă, alegerile politice nu trebuie să dezbine o națiune și chiar
conducătorul învinșilor trebuie să dea semnalul de încetare a ostilitălilor politice.

Sigur, în istoria Americii obiceiul acesta nu a fost chiar mereu respectat pe de-a întregul. Cînd a cîștigat
alegerile în 1916, Woodrow Wilson a fost cam nedumerit să primească telegrama prin care învinsul său,
Charles Hughes a recunoscut înfrîngerea, abia la cîteva săptămîni după ziua alegerilor. La fel și George
W. Bush a fost contrariat să afle că, la cîteva zile după ce a primit telefonul prin care contracandidatul
său Al Gore la alegerile din anul 2000 și-a recunoscut înfrîngerea, democratul a anuțat public că-și
retrage recunoașterea. Gore aflase că sînt unele probleme cu numărătoarea în Florida și că ar fi putut,
totuși, cîștiga alegerile dacă la renumărare el și nu Bush ar fi cîștigat „The Sunshine State”.

În fine, curat ca în cazul lui Jimmy Carter sau cu ezitări ca în cazul lui Al Gore, obiceiul a rămas.

Pentru prima dată, nobilul obicei a fost pus în pericol de impetuosul Donald Trump care, în 2016, a
anunțat că dacă pierde alegerile, nu le va recunoaște. Nu le-a pierdut, așa că le-a recunoscut. Iar Hillary
Clinton a dat telefonul prin care și-a recunoscut înfrîngerea.

Anul acesta, din nou, Trump a refuzat să spună că va recunoaște rezultatul alegerilor dacă va pierde și a
bătut deja toba fraudei ce se prefigurează. Preventiv. Iar Hillary Clinton a spus că Biden nu trebuie în nici
un caz să accepte un rezultat defavorabil și a dat asigurări că echipa de juriști ai candidatului democrat s-
a pregătit deja pentru ample manevre judiciare cu care să paralizeze o eventuală înfrîngere la urne.

Așadar, fiecare dintre cei doi candidați e sigur că, dacă pierde, alegerile sînt fraudate de celălalt. Dacă
cîștigă, bineînțeles, alegerile sînt corecte. În ceea ce mă privește, voi urmări cu sufletul la gură orele de
după închiderea procesului electoral american, să văd dacă acest bun obicei al recunoașterii înfrîngerii
se va păstra. Abia așa voi ști dacă America de azi mai este acea Americă pe care o iubesc...