Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ilustraţiile din acest volum au fost reproduse din: Gustave Le Bon, Les
premières civilisations, Paris, 1889 Tabouis G. R., Nabuchodonosor et le triomphe de
Babylone, Paris, 1931 Lipin şi A. Belov, Cărţile de lut, (trad, rom.), Buc. 1960
Istoria Universală, redactor responsabil I. P. Franţev, (trad, română), Buc.
1958, vol. I Delaporte, L., La Mésopotamie, Les civilisations assyrienne et babylonienne,
Paris, 1923 Contenau, G., La civilisation assyro-babyIonienne, Paris, 192
2CONSTANTIN DANIEL
CIVILIZAŢIA
1
ASIRO
BABILONIANĂ
EDITURA SPORT —TURISM Bucureşti 1981
DE ACELAŞI AUTOR:
1975.
2
1976.
laborare cu Ion Acsan) Editura Minerva, Biblioteca pentru toţi, Buc., 1977.
1980.
de apariţie:
3
Acsan), Editura Minerva, Biblioteca pentru toţi, Buc., 1981.
4
»Introducere
5
despre ce a fost vechea civilizaţie sumeriană. în volumul de faţă însă nu vom studia
civilizaţia sumeriană şi nici presumeriană sau istoria lor, ci vom consacra paginile ce
urmează exclusiv seminţiilor din Mesopotamia, babilonienilor şi asirienilor,
referindu-ne în mod subsidiar la termeni, rituri, nume de zei şi mituri sumeriene
preluate de către asiro-babilonieni.
6
Arabia şi ocupaţia lor principală era creşterea vitelor ; de aceea rătăceau in căutare
de păşuni şi de locuri cu apă. Este neîndoielnic că deşerturile întinse din Peninsula
Arabică şi din Siria ofereau o protecţie naturală minunată acestor triburi semite care,
vieţuind în condiţii de nomadism şi separaţi de vecinii lor prin vaste pustiuri aride, se
aflau la adăpost şi nu riscau să fie nimicite, prădate şi înrobite în urma campaniilor
de cucerire ale popoarelor din jurul lor. Pustiul a apărat aceste triburi semite aşa
cum munţii sau pădurile au protejat alte popoare, aşa cum deltele unor fluvii,
mlaştinile sau insulele de pe mări şi riuri i-au păzit pe alţii de invazii străine.
Migraţia semită din peninsula arabă după Maho med, apoi crearea statului
Palmira de către arabi (care scriau în aramaică) şi fundarea statului nabateenilor de
către ei, sînt exemple de netăgăduit ale acestei migraţii ce i-a adus pe semiţii din
Arabia în Asia apuseană, pe care au cucerit-o în parte.
7
al 111-lea se numea Ţara Amurru. Ea pare să fi fost o etapă în această migraţie a
popoarelor semite din Peninsula A rabică spre văile fluviilor Tigru şi Eufrat.
într-adevăr, prima mare invazie semită, despre care ne-au rămas relatări scrise,
porneşte din Siria, din Ţara Amurru. De asemenea, a doua invazie semită
consemnată documentar, care întemeiază prima dinastie babiloniană, pleacă din
Ţara Amurru. Aşadar din deşertul Arabic triburile de păstori semiţi nomazi au ajuns
în deşertul Siriei, iar de aici au pătruns în nordul Mesopotamiei. Dar această regiune
de nord a Mesopotamiei şi ţinuturile muntoase care mărgineau hotarele Iranului de
azi la răsăritul văii Tigrului erau populate de neamuri vorbind limbi a căror
apartenenţă la vreo familie de limbi nu a putut fi stabilită. Unele din aceste limbi
erau totuşi apropiate de cele caucaziene. în partea de nord a Mesopotamiei şi de-a
lungul văii Tigrului erau aşezaţi hurriţii. Mai spre răsărit, în munţi, trăiau lulubeii şi
gutii iar mai spre sud elamiţii. Aceste triburi au creat cultura eneolitică a ceramicii
pictate din aşezările de la Tell-Halaf, Tell- Bric, Ar pac ia, Tepe-Gaura şi Samarra.
Mai spre răsărit şi în sud ceramica aflată la Tepe-Ghiyan, Tepe-Siak, Tepe-IIissar şi
Tureng-Tepe ne înfăţişează cultura acestor triburi de munte în perioada neolitică şi
eneolitică, care era mai înaintată decît a populaţiilor protosumeriene ce populau
ţinutul ce se întindea între cele două fluvii — Tigrul şi Eufratul — în mileniul al IV-
lea î.e.n. Peste acea populaţie de hurriţi, lulubei şi guti, poate şi elamiţi, s-au aşezat
triburile semite venite din Ţara Amurru. Respin- gînd şi izgonind pe vechii locuitori
din ţinuturile lor de baştină, noii sosiţi semiţi au întemeiat Imperiul din Akkad în
partea de nord a Mesopotamiei şi cu acest stat începe strălucitoarea, dar şi
sîngeroasa istorie a asiro- babilonienilor.
8
Cultura asiro-babiloniană s-a dezvoltat pe trunchiul culturii sumeriene de la
care a preluat odată cu scrierea, cu mitologia, cu religia, rituri şi mai ales limba
sacră a templelor — sumeriana — care s-a folosit de către akkadieni pînă în mileniul
I al erei noastre. Aşa cum pe tulpina culturii spirituale sumeriene a înflorit cultura
asiro-babiloniană, tot astfel pe trunchiul culturii minoene sau egeocretane se
dezvoltă cultura grecilor antici şi pe rădăcina etruscă creşte cultura şi civilizaţia
romană. E vorba mai puţin de „naşteri" cît de „renaşteri" ale unor culturi anterioare,
aşa cum s-a afirmat de multe ori cu privire la civilizaţia greacă sau romană. Acelaşi
lucru se poate admite cu privire la moştenirea sumeriană a asiro- babilonienilor, care
reiau şi duc mai departe „miracolul s u m e r i a n a c e a explozie culturală care a
făcut pe orientalişti să scrie că sumerienii sînt grecii Asiei, in orice caz în epoca
sosirii triburilor semite în Mesopotamia, sumerienii ajunseseră la o civilizaţie
strălucită, în deplina ei dezvoltare posedînd, între altele, o mitologie vastă, o
organizaţie politică şi socială stabilită şi în general un nivel de cultură remarcabil. In
a sa carte Istoria începe la Sumer (trad. rom. Buc. 1962, Edit. Ştiinţifică) orientalistul
S. N. Kramer a susţinut prioritatea sumerienilor în cele mai diferite domenii ale
culturii.
9
Răspîndirea culturii spirituale, sumeriană la origine, dar asimilată de asiro-
babilonieni, la toate popoarele din Asia Apuseană a putut da naştere la teoria pan-
babilonismului după care Babilonul ar fi fost unicul şi cel mai vechi focar de cultură
al umanităţii, iar civilizaţia babiloniană ar fi avut o influenţă covîrşitoare asupra
dezvoltării culturii spirituale la cele mai multe popoare din lume. Pan-babilonismul,
apărut ca teorie în istoria culturii pe la sfîrşitul secolului al XlX-lea, a fost susţinut
de orien- talitştii F. Delitzsch şi G. Winkler, după care toate credinţele despre crearea
lumii, despre potop, despre păcatul originar al omului, despre existenţa raiului şi a
iadului, etc. ar fi apărut mai întîi în Babilon şi de acolo s-ar fi răspîndit la toate
popoarele vecine. Fără îndoială, descoperirea sumerienilor, a remarcabilei lor
culturi şi mai ales faptul că Babilonul a preluat cultura lor spirituală a dărîmat teza
priorităţii şi a originii babiloniene a tuturor culturilor spirituale antice.
10
Totuşi gîndirea asiro-babiloniană rămîne pre-filozofică, între altele
Datele pe care le avem de la scriitorii greci despre A siria şi despre Babilon sînt
relatări ale unor călători, care, controlate cu sursele asiriene şi babiloniene
cuneiforme pe care le posedăm, se dovedesc fie eronate, fie exagerate. Astfel Herodot
călătorise la Babilon, dar redă puţine informaţii exacte şi mai ales el ajunge în acest
oraş după ce fusese cucerit de perşi şi îşi pierduse independenţa. Părintele istoriei
afirmă însă că ogoarele în Babilon dau o recoltă de două sute părţi pentru o parte de
sămînţă şi în cazul unor recolte bune se ajunge la trei sute pentru una ("Herodot, /,
193). Lucrul acesta nu este exact căci după socotelile gospodăriilor templelor ori ale
celor regale, randamentul în cereale al ogoarelor babiloniene era pe atunci, ca şi
acum, de 30—40 ori mai mare decît sămînţa aruncată pe cîmpul arat.
11
Este drept că Herodot scrisese o Istorie a A sirienilor, carte pierdută, ce conţinea
o descriere a cuceririi oraşului Ninive (Herodot, I, 106), în care ar fi putut reda
noţiuni mai exacte despre Mesopotamia. Astfel, documentele pe care ne putem
întemeia pentru studierea civilizaţiei asiro- babiloniene sînt înseşi tăbliţele
cuneiforme în care se află date mult mai sigure şi exacte. Dar nu am putut cunoaşte
conţinutul acestor tăbliţe cuneiforme decît după descifrarea scrierii asiro-
babiloniene, iar această descifrare a fost una din cele mai mari cuceriri ale
orientalistică din secolul al XlX-lea, egală în însemnătate cu descifrarea hieroglifelor
egiptene de către Champollion. A tît descifrarea hieroglifelor cît şi a scrierii
cuneiforme a deschis orientaliştilor o poartă largă pentru cunoaşterea unor civilizaţii
născute cu cinci milenii în urmă şi pierite de două milenii. Graţie descifrării
hieroglifelor şi a cuneiformelor cunoaştem mai bine societatea egipteană şi asiro-
babiloniană din mileniul II î.e.n, de pildă, decît trecutul şi istoria cetăţilor etrusce din
secolul al IV-lea sau al III-lea î.e.n. pentru că limba etruscă nu a putut fi cunoscută
de orientalişti şi inscripţiile etrusce nu au fost descifrate. Istoricul descifrării scrierii
cuneiforme este lung fiindcă ea s-a făcut în decurs de un secol. Primul care a încercat
să înţeleagă scrierea cuneiformă a fost Pietro della Valle. în 1621 el vizitează ruinele
de la Persepolis şi copiază cinci semne din inscripţiile aflate la palatul regal de
acolo, recunoscînd primul şi sensul scrierii. După el Chardin (1673), Kaempfer
(1712) şi Corneille de Bruyn (1718) aduc decalcuri şi estam- paje din inscripţiile
aflate în aceeaşi regiune. Către 1765 Carsten Niehuhr copiază inscripţii cuneiforme
de la poarta palatului regal din Persepolis, şi observă că o inscripţie lungă cuprinde
de fapt trei inscripţii diferite, fiecare cu un tip diferit de scriere. Primul tip de
inscripţie conţinea 42 de semne, al doilea tip 111 semne, iar al treilea cîteva sute. în
palatul din Persepolis se aflau multe inscripţii cuprinzînd fiecare cele trei grupuri
deosebite de scrieri. Niebuhr conchide că fiecare tip de inscripţie este scris într-o
limbă diferită ; de asemenea că scrierea trebuie citită de la stînga la dreapta. Carsten
Niebuhr publică inscripţiile sale odată ajuns în Europa fără să le fi putut descifra (L.
Delaporte, La Mésopotamie, Paris, 1923, p . 3 s q ) .
12
După el încearcă descifrarea inscripţiilor cuneiforme Olaus Gerhard Tychsen şi
el recunoaşte că semnul liniar oblic de la stînga sus spre dreapta jos serveşte pentru
despărţirea cuvintelor. în 1802 danezul Munter arată că limba acestor inscripţii pare
să fie zenda sau înrudită cu zenda căci această limbă (în care este scris Avesta,
cartea sfîntă a magilor zoroas- trieni) separă şi ea cuvintele printr-un astfel de semn
grafic. Apoi, încercînd să descifreze o inscripţie, identifică trei vocale şi trei
consoane. După el se străduieşte pentru descifrarea scrierii cuneiforme profesorul de
greacă veche şi de latină de la un gimnaziu din Frankfurt pe Main apoi din Göttin-
gen, Georg Friedrich Grote fend, care era un talentat deslegător de rebusuri şi de
şarade. Acesta începe prin a studia tot ce scriseseră autorii greci şi latini despre perşi
şi intuieşte că titulatura folosită de suveranii persani moderni nu poate fi diferită de
cea folosită de regii achemenizi sau sasanizi ai Persiei. Grotefend încearcă să
descifreze scrierea cuneiformă cuprinzînd 42 de grafeme, şi caută titlul regal, „rege
al regilor pe care îl cunoaşte din textele greceşti. Aceasta trebuia să cuprindă o
repetiţie de semne cuneiforme „rege al regilor 99, genitivul trebuind să aibă o
terminaţie mai lungă. Din titulatura regilor sasanizi (care domnesc în Iran pînă la
640 e.n.) Grotefend află că după titlul de „rege al regilor 99 trebuie să urmeze acela de
„fiul lui". Astfel savantul german descifrează într-o inscripţie formula,,X, rege al
regilor fiul lui Y rege99 Şi în altă inscripţie de acelaşi tip descifrează formula „ Y rege
al regilor, fiul lui Z" fără titlul de rege. Dar fiind vorba de palatul de la Persepolis,
regii sînt toţi achemenizi şi numai unul singur din această familie nu este fiu de rege,
Darius, fiul lui Hystaspes. Deci titulatura a doua trebuie citită „Darius, rege al
regilor, fiul lui Hystaspes99 iar prima titulatură regală trebuie citită „Xerxes, rege al
regilor, fiul lui Darius r e g e P e n t r u a descifra aceste nume proprii Grotefend
foloseşte transcrierile lor vechi. în felul acesta Grotefend identificase corect două
vocale şi zece consoane, iar după el alţi unsprezece savanţi îi completează opera
reuşind să descifreze tot alfabetul paleopersan în care era scrisă cea mai simplă din
cele trei tipuri de inscripţii cuneiforme de la Persepolis (L. Delaporte, Ibidem, p. 4 ) .
13
A doua scriere de la Persepolis se arată şi mai greu de descifrat, dar se admitea
că cele trei inscripţii cuprindeau acelaşi text în trei limbi diferite, ceea ce uşura
desigur descifrarea. Se constată prezenţa unui semn distinctiv înaintea numelor
proprii şi sînt clasificate grafemele după numărul şi direcţia semnelor cuneiforme.
Descifrarea acestei a doua scrieri de la Persepolis e începută în 1844 de orientalistul
danez Westergaard şi versiunea sa este acceptată mai tîrziu ca exactă.
Cel de al treilea tip de scriere, care avea numărul cel mai mare de semne,
trebuia însă descifrată şi ea şi tot lui Grotefend i se datoreşte dezlegarea tainei sale.
El izolează grupările de semne cuneiforme care ar fi trebuit să corespundă numelor
lui Cyrus, Hystaspes, Darius şi Xerxes. Apoi are ideea să caute printre cărămizile din
Babilon grupul de semne cuneiforme care reprezintă numele regelui
Nabuchodonosor. In încercările de descifrare a acestei a treia scrieri de la
Persepolis, Ldwenstern arată cel dintîi că există grupări de semne cuneiforme diferite
care au acelaşi sunet şi se citesc la fel, adică el descoperă omofonia semnelor
cuneiforme. După el Hincks din Dublin remarcă primul că unele semne cuneiforme
reprezintă o silabă şi nu o consoană sau o vocală singură. în fine, în 1851 un fost
ofiţer englez din armata persană, Henry Rawlinson, transcrie şi traduce marea
Inscripţie de la Behistum, în care recunoaşte valoarea fonetică a 246 grafeme şi
stabileşte polifonia unor caractere cuneiforme, adică existenţa unor semne diferite
care au aceeaşi valoare fonetică.
14
Întrucît în descifrarea scrierii cuneiforme apăreau tot mai multe greutăţi
,,Societatea Asiatică din Londra a avut ideea de a propune mai multor savanţi să
descifreze, fiecare după metoda şi principiile sale, un text mai lung de opt sute de
rînduri. Rawlinson, Hincks, Fox, Talbot şi un savant german, Oppert, au trimis
manuscrisul lor care a fost desigilat la 25 mai 1857. Rezultatul a fost satisfăcător.
Cele patru traduceri ale acestei inscripţii a lui Tiglatpalassar /, regele A siriei, au fost
imprimate pe patru coloane spre a permite lumii întregi să constate că s-a găsit cheia
celei de a treia scrieri a inscripţiilor achemenide, scrierea asirienilor şi a
babilonienilor" ( L . Delaporte, Ibidem. p, 5 — 6 ) .
15
La noi în ţară Codul lui Hammurabi este publicat de I. Tanoviceanu în 1904 în
Revista „Curierul J u d i c i a r X I I I , urmată de o traducere în 1935 făcută de
renumitul semitolog Athanase Negoiţă. Aceluiaşi autor neobosit îi datorăm volumul
Gîndirea asiro-babiloniană în texte, Edit. Ştiinţifică, Buc., 1975.
O lucrare însemnată asupra culturii asiro-babiloniene este acea a lui Mir cea
Eliade, Cosmologie şi alchimie babiloniană, Buc. Edit. Vremea, 1937, în care marele
orientalist român cercetează semnificaţia ezoterică a alchimiei babiloniene care nu
urmărea atît transmutaţia metalelor cît dobîndirea desăvîrşirii lăuntrice prin
liberarea sufletului. Este probabil de asemenea că alchimia babiloniană căuta, ca şi
cea europeană sau arabă, nemurirea fie prin „piatra filozofală", fie prin „iarba
vieţii" sau „apa vie", în ceea ce priveşte mitologia babiloniană, cartea lui Victor
Kernbach, Miturile esenţiale, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc. 1978, publică în
traducerea textelor originale cele mai de seamă mituri din Mesopotamia. Epopeea lui
Gilgameş s-a bucurat de mai multe traduceri în limba română, cea mai veche fiind
ceea a lui I. Mihălcescu apărută la Casa Şcoalelor (Bucureşti, 1921) iar V.
Şerbănescu şi Al. Dima au făcut să apară o nouă traducere mai recentă a Epopeii lui
Gilgameş, E. L. V. Buc. 1966 ; Athanase Negoiţă în volumul său Gîndirea asiro-
babiloniană în texte, Buc. 1975, dă o traducere însoţită de note şi de comentarii
asupra diferitelor tăbliţe cuneiforme cuprinzînd această celebră epopee.
*
16
un stat arab, Irakul, care continuă tradiţiile strălucitoare ale vechilor
state mesopotamiene. Ţara noastră are cele mai bune relaţii
economice, culturale şi politice cu Irakul şi numeroşi ingineri şi
tehnicieni români lucrează pe şantierele din această ţară, în vreme
ce mulţi studenţi irakieni studiază la Universităţile române. Turiştii
români care vizitează Irakul şi muzeele din Bagdad, în care s-au
adunat multe comori ale artei Mesopotamiei, dar şi tehnicienii ori
inginerii români pe care i-am menţionat mai sus, credem că vor
dobîndi, citind acest volum, o cunoaştere mai exactă a ceea ce a fost
scînteietoarea cultură a Babilonului şi a A siriei.Pe de altă parte
semitologii români, şi vrem să cităm în primul rînd pe Ion
Alexandru care predă cu atîta competenţă şi talent limba ebraică la
Universitatea din Bucureşti, dar şi pe arabiştii români, elevi ai
regreta- tului Yves Goldenberg, vor putea face, sîntem încredinţaţi,
unele apropieri interesante între civilizaţiile şi culturile în care sînt
specialişti şi lumea asiro-babiloniană.
Constantin Daniel
23 ianuarie 1980Geografia Mesopotamiei
17
Regiunea de nord a Mesopotamiei era irigată de afluenţii Eufratului. Sudul
Mesopotamiei, care nu era străbătut decît de un rîu mic de stepă, Tartar, a rămas o
regiune deşertică încă din antichitate. Cel mai vechi şi mai bogat stat-oraş întemeiat în
Mesopotamia a fost Babilonul. în regiunea de mijloc a Eufratului se întemeiaseră încă
din epoca arhaică mai multe principate. Ma'er, apoi Laqi, Hindani şi Suchi, dar
acestea nu au jucat nici un rol istoric. Statele-oraşe din nordul Mesopotamiei, Harran
şi Nisibi, n-au avut nici ele vreo însemnătate politică.
Izvoarele celor două fluvii, Tigru şi Eufratul, se află în munţii Armeniei. Eufratul,
care se numea Buranunu în sumeriană şi Purattu în akka- diană, este la originea sa un
rîu sălbatic, pe care munţii Taurus şi Antita- urus îl silesc să facă multe ocoluri şi
cascade, dar după ce trece de aceşti munţi la Samosata cursul îi devine mai liniştit, iar
munţii de pe malurile sale sînt mai mici. Masivul muntos Amanus îl sileşte să facă o
curbă mare spre sud şi, pentru o porţiune din parcursul său, el curge direct spre răsărit.
De la confluenţa cu rîul Balih se îndreaptă direct spre sud- est şi nu-şi mai schimbă
deloc această direcţie pînă se varsă în Golful Persic. Totuşi, albia sa este strîmtorată
de înălţimi muntoase, numite în akkadiană hinqe sa PurattU care dispar însă în
dreptul oraşului Id (grec: Is, azi Hit) ; după aceea curge străbătînd o cîmpie vastă unde
s-au depus aluviuni şi unde în decursul mileniilor fluviul şi-a schimbat de multe ori
vadul. Se pare totuşi că Eufratul curge cu mult mai spre apus decît în vechime căci
Babilonul se afla pe malul său răsăritean în cea mai mare parte. Dar pe vremea regelui
Neriglissar, Eufratul se îndepărtase mult de albia sa, aşa că acest rege a trebuit să facă
lucrări de readucere a fluviului în vechea albie. în antichitate oraşele Larsa şi Ur ca şi
Uruk se aflau pe malurile Eufratului, deşi astăzi se găsesc la o mare depărtare de
fluviu. în porţiunea sa terminală Eufratul era înconjurat de mlaştini întinse şi nu se
unea cu Tigrul ca astăzi, iar apele sale curgeau în Golful Persic. Oraşul Eridu se afla la
ţărmul mării, deşi azi ruinele sale sînt departe de mare.
18
Afluenţii Eufratului se revarsă aproape numai de pe partea stingă a fluviului.
Aceşti afluenţi sînt Arsania, Balihu şi Haburu şi ei aduc în apele Eufratului revărsările
torenţilor care se scurg din munţii aşezaţi la nord-est.
Fluviul Tigru (în sumeriană Idigna, în akkadiană Idiqlat) izvorăşte tot din munţii
Armeniei şi, după ce străpunge la Amid munţii kurzi, se îndreaptă o porţiune către
răsărit, dar curge apoi, ca şi Eufratul, în direcţia sud-est. El străbate ţara Asiriei şi în
oraşul de azi Tekrit ajunge în cîmpia mesopotamiană. în dreptul oraşului Upi (grec
Opis, Seleucia) se apropie de Eufrat pînă la 30 km, spre a se îndepărta iarăşi de el. în
antichitate Tigrul curgea mai spre apus, ca şi Eufratul.
Afluenţii Tigrului coboară cu toţii din munţii dinspre răsărit, cel mai important
fiind Husur, care curge prin oraşul Ninive, apoi Zabu elu, Zabu supalu, Radanu şi
Turnat. în porţiunea inferioară Tigrul primeşte azi doi afluenţi, Kerha şi Qarun, care în
antichitate reprezentau fluvii separate ce se revărsau în Golful Persic.
19
Regimul celor două fluvii nu este identic. Tigrul are malurile mai ridicate şi mai
rezistente, curentul său este mai rapid, inundaţia se face la jumătatea lui martie, atinge
maximumul său în primele zile ale lui mai şi se termină la jumătatea lui iunie; pe
malurile sale sînt mlaştini.
Eufratul are de două ori mai puţină apă, inundaţia sa începe cu 15 zile mai tîrziu
şi nu se termină înainte de luna septembrie ; malurile sale sînt mai joase, şi el se
răspîndeşte mai uşor pe cîmpie, creînd o inundaţie binefăcătoare.
Dar, spre a feri ogoarele de stagnarea apei şi formarea de mlaştini, apoi spre a
asigura irigarea cîmpurilor atunci cînd apele fluviilor au atins un nivel ridicat, era
necesar să se deriveze apele în canale.
Strabon, care datorează informaţiile sale celor ce-1 însoţeau pe Alexandru cel
Mare, descrie această stare în mod destul de exact:
20
A preîntîmpina cu totul asemenea inundaţii, este poate imposibil dar e datoria
unui stăpînitor bun să le înlăture.
Dar e nevoie de închis repede canalele ca să nu se scurgă toată apa din ele.
. . . Căci nu este nici o deosebire dacă roadele pămîntului se strică prin excesul de
apă sau se usucă din lipsă de apă. Dar aceste lucruri nu se întîmplă ... dacă gurile
canalelor se deschid şi se închid repede, astfel ca apa din canale să aibă o înălţime
mijlocie şi apa din ele nici să nu inunde nici să nu lipsească" (Strabon, Geografia,
XVI, 1,9 sq).
A săpa canale era îndatorirea oricărui rege babilonian, dar nu putem determina cu
exactitate traseul lor din antichitate. Cunoaştem numele unora dintre canale şi ştim că
numărul celor ce legau Tigrul de Eufrat era foarte mare. Un mare canal (rar sarri)
vărsa apele Eufratului în Tigru, care curgea la un nivel mai jos decît primul, dar alte
canale purtau numele regelui ce le-a săpat, cum este canalul regelui Hammurabi în
nordul Babiloniei. La Nippur era canalul Kaburu, cunoscut din Cartea lui Iezechiel I,
3 şi 5, ca şi canalul Badi'atu care avea la celălalt cap oraşul Pumbedita unde exista în
era noastră o celebră şcoală de talmudişti. în Asiria, din pricina solului stîncos, se săpa
mult mai greu, totuşi regii Asiriei au tăiat numeroase canale în această regiune.
Babilonia, adică statul-oraş creat de Babilon şi cuprins între cele două fluvii
Tigru şi Eufrat, întinzîndu-se pînă la latitudinea 34° nord, avea o suprafaţă de circa
21
30.000 km pătraţi pămînt agricol adică tot atît cît Egiptul antic (Delta şi Valea
cultivabilă a Nilului) şi cît are Belgia astăzi. Pentru babilonieni înşişi, ţara lor se
împărţea în două regiuni distincte: partea de sud care se întindea pînă la oraşul Isin se
numea după apelativul ei sumerian Kengi, iar akkadian Sumer (cf. Sinear în Geneză,
X, 10). Partea de nord, numită în sumeriană Uri, era denumită Akkad. Apelaţia Kar-
Dunias era folosită din vremea kasiţilor spre a numi regiunea din vecinătatea mării,
apoi a fost utilizată spre a denumi cele două jumătăţi ale Babilonului. Tot aşa expresia
Kaldi (Chaldeea) era denumirea părţii de sud a Babiloniei, apoi a însemnat şi nordul şi
sudul acestei ţări. Grecii au numit mai tîrziu întreaga ţară Babilonia, după numele
capitalei sale Babilon.
Această ţară, destul de puţin întinsă, a fost foarte populată în antichitate. Aşa de
pildă regele Sanherib afirma, după răsturnarea lui Mero- dachbaladan, că a cucerit 75
de oraşe şi 420 de localităţi. La o depărtare de „30 ceasuri duble de ţărmul mării" se
afla ca „un peşte în marea de răsărit" insula Tilmun (grec Tylos), astăzi insula
Bahrein, care avea o cultură babiloniană. Cel mai sudic oraş de pe continent, pe malul
mării, era Eridu, care după legendă ar fi fost locuit de primul om, Adapa. Aici se afla
templul zeului Enki-Ea, templul numit E-abzu, fiindcă templele babiloniene aveau
toate un nume. La nord de Eridu, dar despărţit de o înălţime muntoasă, se afla oraşul
Ur (Ur al chaldeenilor, menţionat în Geneză, XI, 28, 31, patria lui Abraham) care în
mileniul al III-lea a fost capitala întregii ţări Sumer şi Akkad. Aici îşi avea reşedinţa
zeul lunii Sin-Nannar în templul său E-Gissirgal. Locul de cult cel mai sudic al zeului
soarelui era oraşul Larsa unde el se afla în templul său numit E-babbar.
Mai la nord se găsea oraşul Uruk (astăzi Warka, localitate ce a dat numele său unei
ceramici şi unei perioade care apare în textele sacre ale iudeilor sub numele de Erek
(Geneză, X, 1 (10), iar autorii greci îl numeau Orchoe, unde se afla templul zeului
cerului Anu, templu care se numea E-anna. Micul oraş Lagas (astăzi Tello)
avea ,,templul celor 50", E-ninnu, al zeului Ningirsu, care locuia aici.
Nu departe, pe malurile Eufratului, era oraşul Suruppak, care ,,era deja vechi cînd
zeii au hotărît să facă Potopul" afirmă miturile sumeriene. Oraşul Adab, care acum se
află departe de Eufrat, este şi el foarte vechi căci regele Hammurabi 1-a reclădit şi a
22
restaurat templul său E-mah. în regiunea de mijloc a Babiloniei se afla oraşul Nippur
(astăzi Nuffar) reşedinţa zeului prea-puternic Enlil, care avea templul său E-kur acolo.
Nu departe de Nippur, dar nelocalizat sigur, se găsea oraşul Isin (care a fost o
vreme capitala Babiloniei) unde se afla templul E-galmah al marelui zeu al războiului
Ninurta şi al soţiei sale Gula.
Oraşul de la care tot nordul Babiloniei şi-a luat numele era Akkad, unde era
adorată zeiţa Anunit în templul său E-ulmas. Pe timpul lui Sargon I a fost capitala
întregului Orient de mijloc, dar mai tîrziu şi-a pierdut însemnătatea în folosul oraşului
învecinat cu el, Sippar, reşedinţa nordică a zeului Soarelui, al cărui templu se numea
ca şi la Larsa E-babbar. Eufratul era numit după acest oraş babilonian „fluviul de la
Sippar".
Mai la sud de Sippar era situat oraşul Kutu unde locuia în templul său, E-
meslam, zeul infernului, Nergal. Mai spre sud şi la marginea unui braţ al Eufratului se
aflau cele două oraşe Kis şi Hursagkalama. Zeul adorat la Ki§ era Zamama în templul
său E-meteursag.
Capitală a devenit mai tîrziu Babili (grec. Babylon), în traducere „poarta zeului",
care dintr-un mic orăşel cum era în prima dinastie, a ajuns capitala strălucitoare a
întregii ţări. în Imperiul Nou babilonian, Nabuchodonosor şi-a clădit aici palatele sale
şi templul zeului Marduk, E-sagila. Fiul zeului Marduk, Nabu, locuia în templul său
23
E-zida din oraşul Borsip (grec. Borsippa). La 12 km sud de Barsippa se afla oraşul
Uras.
Mai la nord de rîul Zabu elu, pe partea stîngă a fluviului Tigru se
întindea Asiria propriu-zisă, care îşi ia numele de la vechiul oraş
Assur. Pămîntul agricol al Asiriei este puţin întins, doar 12.000 km
pătraţi, fiindcă malurile Tigrului sînt foarte aproape de munţii kurzi.
Oraşu
24
lAssur, clădit spre a opri atacurile „barbarilor", era construit pe o
stîncă pe malul drept al Tigrului. El purta numele zeului asirian
Assur.
între cele două nuri Zabu, afluenţi ai Tigrului, se află oraşul Arba-ilu (grec.
Arbela) unde era adorată zeiţa Iştar din Arbela. La revărsarea rîului Zabu elu („Zab
superior" azi) în Tigru se afla fortăreaţa Kalah (azi Nimrud). Oraşul Ninive este
întemeiat din timpuri străvechi şi poartă numele zeului Ninna, iubitul zeiţei Iştar.
Sub regii asirieni Sanherib, Asarhaddon şi Assurbanipal, Ninive a devenit capitala
întregii Asii Anterioare. Regele Sargon şi-a clădit la picioarele unui munte o
reşedinţă pe care a numit-o „fortăreaţa lui Sargon" Dur-Sarrukin (astăzi Chorsa-
25
imperiu vast, a cărui civilizaţie depăşea cu mult pe a lor" (S.N.Kramer, Istoria
începe la Sumer, trad. rom. Bucureşti, 1962, p. 277). De fapt existenţa proto-
sumerienilor, a unei populaţii ce i-a precedat pe sumerieni, nu mai este pusă la
îndoială de nimeni datorită ceramicii descoperite în Meso- potamia şi a vestigiilor
arheologice care impun existenţa proto-sumerie- nilot înainte de sumerieni. Desigur
sumerienii înşişi au inventat scrierea lor cuneiformă, apoi au descoperit numeroase
tehnici agricole, au scris numeroase opere literare, mitologice şi religioase şi au avut
o mare însemnătate în istoria culturii.
Pe de altă parte, în decursul timpurilor s-au mai produs încă alte două invazii
semite în Mesopotamia. Prima care a avut loc în jurul anilor 2400 a fost aceea a
amoriţilor care au creat o dinastie amoreană în Mesopotamia ; cea de-a doua a fost a
triburilor numite la început de asirieni ahlame, adică a arameenilor. Aceasta din
urmă a ajuns pînă la sfîrşit să cuprindă în mod paşnic tot ţinutul Mesopotamiei, aşa
cum a ocupat toată Siria şi Mesopotamia, astfel că limba aramaică a ajuns să fie
limba vorbită nu numai în Mesopotamia ci şi în Siria şi Palestina.
26
După arameeni, cei care au invadat Orientul de Mijloc în secolul al Vll-lea al
erei noastre, constituind a treia invazie semită, au fost arabii.
O serie de popoare care locuiau în vecinătatea Mesopotamiei, au
făcut dese incursiuni asupra bogatelor oraşe asiro-babiloniene sau
le-au cucerit, ori au dat monarhi, din neamul lor, ce au domnit în
Babilonia
27
.La răsărit se afla statul Elamului, a cărui populaţie pare a fi fost
de mai multe origini şi Elamul a atacat adesea Babilonia. în
mileniul I mezii şi perşii au locuit aceste regiuni şi au făcut dese
incursiuni în Mesopotamia, sfîrşind prin a cuceri Babilonul sub
Cyrus I. în munţii ce limitau spre răsărit Babilonia se aflau kasiţii,
la început servitori ai akkadie- nilor, apoi cotropitori ai
Mesopotamiei unde au creat dinastiile lor. Kasiţii erau un popor
deosebit de semiţi şi aveau propria lor limbă. Un rol similar l-au
avut în munţii din nordul Mesopotamiei popoarele lulubeilor şi ale
gutilor care din sclavi au ajuns stăpîni în Mesopotamia.
Mai spre nord de Asiria, statele Na'iri şi Urartu împrumutaseră mult din cultura
asiro-babiloniană, ceea ce nu le împiedică să poarte deseori război cu Asiria.
*
Cît priveşte flora şi fauna Mesopotamiei ele s-au născut şi s-au dezvoltat pe un
sol aluvionar format de depozitele Tigrului şi Eufratului, încă de la începutul
secolului al XlX-lea s-a stabilit că ţinutul de origine al orzului, al griului şi al speciei
de grîu numită amidonier a fost nordul Mesopotamiei de unde s-au răspîndit în toată
Babilonia. Orzul, baza hranei omului şi a animalelor în Mesopotamia, a fost în toate
perioadele istorice cereala cea mai răspîndită ; orzul este folosit ca monedă chiar
pentru plata vînzărilor, a impozitelor şi a datoriilor. Se seamănă de asemenea mei,
dar ovăzul şi secara par a fi fost necunoscute. Susanul era foarte căutat din cauza
uleiului său comestibil şi din pricina unei băuturi la a cărei preparare se folosea.
Tamariscul era cultivat pentru guma sa dulce, iar viţa de vie pentru struguri şi
vin.
Smochinul este menţionat alături de rodie în textele presargonice,
şi regele Gudea socotea că rodia este un fruct vrednic de a fi oferit
zeilor. Palmierul care dădea curmale era una din principalele
bogăţii ale Mesopotamiei. După spusele lui Strabon el este folosit
spre a împlini toate nevoile locuitorilor. Din el se fac un fel de
pîine, apoi vin, oţet, miere, prăjituri şi o mulţime de ţesături ;
fierarii folosesc sîmburii de curmale drept combustibil pentru
foalele lor ; aceiaşi sîmburi, măcinaţi sau striviţi, erau folosiţi
pentru hrana animalelor, bovidee şi oi, puse la îngrăşat, în grădini
se cultivau ceapa, castraveţii şi multe alte zarzavaturi. Trestiile
foarte groase şi tari slujeau la clădirea colibelor, a gardurilor şi a
acoperi
?rişurilor, dar şi a calamului— ,, peniţa" cu care se scria pe
tăbliţele de argilă, iar cenuşa trestiilor era folositoare pentru
fabricarea leşiei.
Animalele a căror existenţă este atestată sînt din speciile domestice: măgarul,
boul, oaia, capra, porcul, cîinele şi păsările de curte. Dintre speciile sălbatice
menţionăm: leul, bizonul, bubalul, cerbul, leopardul, capra sălbatică, antilopa,
vulturul, şerpii, scorpionul şi multe specii de peşti şi de crustacee. Se face distincţie
între cal şi catîr, deşi existau şi onagrii (măgari sălbatici) în regiunile deşertice.
Atît Tigrul cît şi Eufratul inundau în fiecare an vaste suprafeţe de teren, iar
oamenii au fost siliţi să-şi aşeze adăposturile deasupra nivelului apelor. în acest scop
ei au ridicat movile de pămînt artificiale pe care au construit un adăpost din trestii
sau o casă din lut. Pămîntul argilos a putut să dea oamenilor materialul pentru
fabricarea unei ceramici bogate, sau să le dea putinţa să facă tăbliţe pe care să scrie
cu un vîrf de trestie semnele cuneiforme. Pe teritoriul Mesopotamiei nu se găseau
pietre şi nici metale. Ţîţînele porţilor din palate şi din temple, statuile zeilor sau ale
regilor, pietrele scumpe din care se făceau sigilii, lemnul de cedru atît de căutat
pentru împodobirea altarelor, în fine aurul şi argintul, fierul şi arama, toate acestea
trebuiau să fie importate de către babilonieni.
De aceea s-au stabilit devreme relaţii comerciale între babilonieni
şi popoarele învecinate, mai ales cele din nordul Mesopotamiei,
dar şi relaţii de independenţă şi de aservire politică.Scurtă schiţă a
istoriei Babilonului şi a Asiriei
Sursele scrise cu privire la epoca imperiului din Akkad sînt foarte numeroase şi
astăzi nu se mai poate pune la îndoială importanţa şi puterea acestei stăpîniri semite.
Luptele între statele-oraşe sumeriene în a doua jumătate a mileniului al III-lea au
fost intense şi un rege sumerian Lugal- zaggisi a reuşit pentru o vreme să pună
stăpînire pe tot Sumerul (făcîndu-şi din Uruk capitala sa) şi a cucerit ţinuturi care se
întindeau de la Golful Persic pînă la Marea de Sus (Marea Mediterană). în vremea
aceea — în jurul anilor 2350 — toată partea de nord a Mesopotamiei era locuită de
semiţi. Ei populau adesea şi oraşe conduse de stăpînitori sumerieni. Dominaţia
regelui sumerian Lugalzaggisi n-a fost de lungă durată fiindcă el a fost biruit şi ţara
sa ocupată de regele semit al oraşului Akkad, Sargon.
Nu se cunoaşte locul unde se afla aşezat exact oraşul Akkad — de unde îşi trag
numele semiţii din Mesopotamia, numiţi şi akkadieni — dar se admite că se afla pe
malul sting al Eufratului în locul unde acest fluviu se apropie cel mai mult de fluviul
Tigru. Fiind aşezat la o răscruce importantă a drumurilor comerciale a căpătat o
mare înflorire economică şi a avut un rol însemnat în comerţul dintre nordul şi sudul
Mesopotamiei.
Nu rămîne dubiu că acest stat, gigantic pentru epoca aceea, a fost sprijinit de
nobilimea din Akkad şi din Sumer care a găsit în noul stat creat de Sargon un instrument
ideal pentru împilarea şi exploatarea maselor populare. De aceea aceste mase s-au
răsculat în vremea cînd regele Sargon ajunsese vîrstnic şi el a trebuit să apere cu îndîr-
jire propria reşedinţă împotriva poporului. Nu ştim cum a sfîrşit regele Sargon dar după o
domnie de cincizeci de ani, au urmat unul după altul la domnie cei doi fii ai săi: Rimus şi
Manis- tusu. Regele Rimus care i-a succedat imediat lui Sargon a avut de făcut faţă unei
puternice răscoale populare izbucnită din cauza foametei, şi în inscripţiile templului de la
Nippur se poate citi că au fost ucişi mii de răsculaţi, ceea ce dovedeşte în mod sigur că la
aceste răscoale au participat masele populare ale
zişilor tribu-
Războinic asirian pedestruTaur înaripat cu faţă
rit a Tigrului.
omenească din palatul regelui Sargon
După ce a înăbuşit răscoala maselor exploatate şi împilate regele Rimus n-a putut
domni în pace căci el a fost ucis după nouă ani de domnie în urma unei conspiraţii de
curte de către fratele său mai mare Mani§- tusu care domneşte cincisprezece ani. Regele
achiziţionează numeroase proprietăţi agrare spre a-şi mări averea, dar face şi expediţii în
Elam unde biruie o ligă formată din 32 oraşe şi trebuie să admitem că poseda şi o flotă, la
fel ca Sargon, pentru expediţia sa în Cipru.
Puterea Imperiului din Akkad sporeşte cu suirea pe tron a lui Naram-
sin, un nepot al lui Sargon, căci acest rege, ce se numea pe sine „zeul
puternic din Akkad", aduce imperiul la culmea înfloririi în cursul
dom-niei sale de treizeci şi şapte de ani. Dar de-abia urcat pe tron el
avea să se înfrunte cu o răscoală a maselor populare oprimate de statul
akkadian. răscoală începută în oraşul Kis. După reprimarea ei,
Naramsin îşi pune înaintea numelui determinativul cuvîntului zeu — o
stea, apoi este înfăţişat cu cununa zeilor şi îşi dă titlul de „rege al celor
patru părţi din lume" ceea ce reprezintă pretenţia acestui rege de a
domina întreaga lume cunoscută din Asia răsăriteană. Dealtfel el
începe un mare număr de războaie de jaf şi de cotropire. O stelă a lui
Naramsin ne arată că el a biruit la est de rîul Tigru triburile lububeilor;
apoi el supune regatul semit Mari de pe cursul mijlociu al Eufratului şi
înfrînge armatele regilor din Siria ajungînd la Marea Mediterană. într-
o inscripţie găsită la Susa se menţionează o victorie a sa asupra ţării
Magan, care trebuie identificată cu Egiptul faraonic şi asupra
stăpînitorului acestei ţări Mani(um). Egiptul se afla în acea vreme într-
o epocă de răscoale populare şi de decădere a Imperiului vechi, astfel
că o expediţie akkadiană pornind din Marea Roşie împotriva sa nu este
imposibilă. Iar termenul Magan indică în asiriană Egiptul.
Sfîrşitul domniei lui Naramsin a fost plin de lupte crîncene şi de răscoale populare,
iar fiul său Sargalisarri a avut să se războiască cu seminţii care atacau Imperiul din
Akkad de la Apus şi dinspre răsărit. Aceşti vrăjmaşi erau la vest triburile semite ale
amoreenilor care veneau din deşertul Siriei, iar dinspre răsărit dincolo de Tigru atacau
triburile gutilor. Pe de altă parte în Imperiul akkadian însuşi au izbucnit numeroase
răscoale, căci un mare număr de lucrători agricoli, muncitori cu ziua, erau recrutaţi din
triburile gutilor (aceştia, neavînd loturi de pămînt, nu puteau face serviciul de oşteni).
36
aduce pace în ţară dar şi o înflorire fără seamăn a culturii sumeriene şi akkadiene
care nu mai pot fi separate acum. înflorirea s-a realizat în domeniul arhitecturii, artei
şi literaturii deopotrivă, căci el întreprinde mari lucrări de restaurare ale templelor în
Uruk, Eridu, LagaS, Nippur şi în capitala sa Ur. Mai cu seamă restaurează marele
ziggurat al zeului lunii, Nanna, din Ur. Pe de altă parte el construieşte un mare canal
care să lege oraşul Ur cu Eridu spre a înlesni navigaţia spre ţara Magan (Egiptul ?).
(1960-1700)
în anul 1955 ISbierra din Mari, rege în Isin, ocupă capitala sumeriană Ur şi în
oraşul Larsa devine căpetenie tot un amorit subordonat, Nap- lanum. Noii stăpîni
amoriţi cotropitori, veniţi din deşertul Siriei, nu se asimilează multă vreme cu
sumero-akkadienii şi de-abia în jurul anilor 1500 pare că procesul de asimilare este
sfîrşit.
37
său Suili§u (1926— 1917) se divinizează pe sine aşa cum făceau toţi regii celei de a
treia dinastii din Ur. De asemenea şi următorii trei regi care i-au urmat, Iddindagan,
ISmedagan şi LipitiStar. Nu se poate scrie o istorie coerentă a perioadei Isin —
Larsa din lipsă de documente istorice, dar se ştie că un rege din Assur, Ilusuma, care
nu era amorit ci akkadian, a cucerit oraşele Ur şi Nippur ca să fie învins şi respins
din aceste oraşe pe vremea regelui I§medagan (nume semit din vest format din
verbul sm „el a ascultat" şi Dagan „zeu al griului", cunoscut şi din textele Bibliei ca
adorat de filistini (cf. I Regi, V, 2—7 ; I Parcilip. X. 10). Un uzurpator amorit
urmează la tron acestor regi şi el îşi ia un nume sumerian Urni- nurta (c. 1864—
1837) care şit el se intitulează „ rege din Isin, rege al Sumerului şi Akkadului" dar
pune înaintea numelui său determinativul pentru zeu. Un strănepot al său este un
rege Irraimitti care moare conform oracolelor ce se făcuseră despre el, deşi se
instalase pe tron în locul lui un rege nou timp de o singură zi, ca înlocuitor, legendă
pomenită şi de greci.
Acest rege de' înlocuire, Enlilbani, a domnit apoi douăzeci şi patru de ani (c.
1803 — 1780) şi într-o inscripţie citim că „el a uşurat povara oamenilor din Isin"
ceea ce înseamnă că masele populare l-au silit să scadă dările şi exploatarea lor.
Oraşul Larsa din nord, unde domneau regi amoriţi, devine din ce în ce mai
puternic şi în oraşul Uruk apar revolte şi răscoale care arată dorinţa de a scutura
jugul supuşeniei faţă de Isin şi de regele său. Dar în mijlocul secolului al XVIII-lea
î.e.n. devine foarte puternic prin oştirile şi victoriile sale stăpînitorul din Elam,
Kudurmabug şi el împreună cu fiii săi instaurează vreme de cel puţin două generaţii
o supremaţie ela- mită asupra Babiloniei şi a oraşelor din acest ţinut. Lista sumeriană
de regi se încheie cu două nume: regii Sinmegir şi Damiqilisu din Isin.
38
al său semit care devine independent, mai apoi este învins şi supus regelui
Siniddinam din Larsa (c. 1784—1779). în nordul Mesopotamiei tot un amorit,
Ilusuma, se fortifică la Assur şi vrea să-şi croiască un stat în dauna regilor din Larsa,
Isin şi Babilon.
39
era punctul de plecare al invaziilor plănuite de regii semiţi în Mesopotamia, şi acest
stat sub dinastia descendenţilor lui Jaggidlim capătă un însemnat rol politic în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea. Din această dinastie face parte fiul lui Jaggidlim
numit Jahdunlim care se luptă cu triburile de arabi beduini conduşi de prinţii lor
numiţi Davidum şi cotropeşte teritoriile a şapte regiuni din Nordul Siriei, dar dă foc
şi recoltelor din ţara lui Samsiadad. Dar Samsiadad, rege al Asiriei, pe atunci un
teritoriu mic, izgoneşte de la tron pe Jahdunlim şi devine rege la Mari. Un fiu al
regelui din Assur, Jasmahadad, este regent la Mari în locul tatălui său, rege în Assur,
şi posedăm în arhivele din Mari corespondenţa lor.
După moartea lui Samsiadad (în traducere „Soarele meu este zeul Hadad")
ajunge rege la Assur alt fiu al său — ISmedagan — (în traducere „Va auzi Dagan"),
dar regenţa asiriană este repede înlăturată din capul statului Mari, unde ajunge pe
tron fiul ultimului rege legitim din Mari, Zimrilim (c. 1716—1695), care are legături
comerciale intense cu toată Asia de răsărit prin drumuri de caravane (de măgari) care
legau Mari cu Palmira de exemplu (Tadmor în semită) cu Qatna, Halab, Kenes (în
Cappadocia), Hattusas etc. în statul semit Mari au avut loc numeroase răscoale şi
atentate care dovedesc exploatarea nemiloasă a maselor populare alături de
prosperitatea regelui, a familiei sale, a dregătorilor săi şi a negustorilor. Regele din
Mari, Zimrilim, deşi era aliat şi „frate" cu Hammurabi din Babilon, totuşi acesta
atacă regatul Mari şi îl cucereşte şi vechiul rege devine supus al puternicului rege
din Babilon. Totuşi, superbul său palat, ale cărui ruine au fost ulterior explorate, a
rămas în picioare cu frescele şi sălile sale de festivităţi poate pînă la cucerirea hittită
din 1531 a regelui Mursili I care 1-a dat pradă flăcărilor.
40
printre care trebuie citat PuzuraăSur, apoi IrSum II, pînă cînd se urcă pe tron un
amorit din Terqa, Samsiadad (1748 — 1716) despre care am scris anterior că a
stăpînit statul Mari. El era o personalitate energică şi plină de elan războinic care a
ţinut în frîu triburile nomade din vest cît şi pe cele de munteni cotropitori din est sau
pe regii supuşi (cum a fost regele statului ESnunna, Ibalpel, stat aşezat la răsărit de
Asiria), dar şi pe Hammurabi. Lui i-a urmat la tronul
Asiriei ISmedagan (c. 1716—1677) care a avut de luptat cu regii statului vecin
ESnunna, altădată supuşi tatălui său.
Este sigur că Hammurabi a supus Asiria în timpul domniei acestui rege, cum a
supus şi statul Mari, E§nunna şi Larsa, dar poate că regele din Asiria a continuat să
rămînă pe tron ca supus al lui Hammurabi.
Hammurabi şi dinastia sa
(c. 1830-1530)
41
zeului". Căpetenia acestei grupări de nomazi semiţi era Sumuebum, care făcea parte
dintr-o familie de şefi vest-semită ca şi Isbierra şi Naplanum, regii din Isin şi Larsa.
El nu-i recunoaşte ca regi ai săi pe regii din Isin şi Larsa, şi cucereşte două vechi
state mesopotamiene Kazallu şi Dilbat. Fortifică ultimul oraş şi începe construirea
zidurilor Babilonului. Lista regilor din Babilon îi acordă cincisprezece ani de
domnie şi pe urmaşul său îl numeşte Sumulailu (c. 1816—1781). Acesta este
constructorul propriu-zis al Babilonului, căci clădeşte zidul cel mare al oraşului,
înfrînge oraşul vecin Kis şi îi dărîmă zidurile. Dar el reia construcţia de temple şi
înalţă o capişte, ca şi vechii regi akkadieni şi sumerieni, unor zei autohtoni, ca
Zababa. Totuşi nici zeii amoriţi nu sînt daţi uitării căci un an primeşte numele de an
al „făuririi unui tron de aur şi argint lui Marduk", alt an îşi ia denumirea după
„sfinţirea unei statui a lui Sarpanitu, soţia lui Marduk".
42
Astfel întreaga Mesopotamie, de la Golful Persic pînă la pustiul Siriei, este
stăpînită de Hammurabi ; acum el întăreşte oraşele cu ziduri spre a le apăra de
atacurile nomazilor, construieşte numeroase canale spre a îmbunătăţi irigaţia
ogoarelor, în fine ridică multe temple care au fost împodobite cu tronuri, statuete şi
embleme. Se păstrează mai mult de 200 de scrisori ale lui Hammurabi către
guvernatorii provinciilor sale, scrisori care se referă la probleme de finanţe, de
administraţie, de împărţire a dreptăţii, a armatei şi a înzestrării ei, a lucrărilor
publice, a comerţului şi a meseriilor, în fine la chestiuni legate de lucrarea ogoarelor
şi de creşterea vitelor.
43
proprii lor regi, pe cîtă vreme în vest expansiunea hurriţilor a continuat. Astfel
Babilonul a ajuns iarăşi un stătuleţ puţin întins. Viaţa în oraşul Babilon a curs însă
înainte după modelul instaurat de Hammurabi. Anii sînt denumiţi după diferite
acţiuni săvîrşite în cinstea zeilor: se construiau temple, se lucra la înălţarea
zigguratului templului lui Samas, numit E-babbar, la Sippar, şi la refacerea turnului
templelor lui Zababa şi Inanna, apoi se săpau şi se măreau canalele de irigaţie.
Au urmat patru regi care fiecare a succedat tatălui său: AbieSuh (1647—1620)
care se pare că a trăit în pace cu regele ţinutului Mării din sud ; fiul său Ammiditana
(1619—1583) ne-a lăsat numeroase descrieri ale acţiunilor sale bune săvîrşite pentru
zei, dar şi-a făcut şapte statui de aur reprezentîndu-se pe sine, statui pe care le-a
aşezat în marile temple din ţara sa şi în primul rînd în templul lui Marduk, E-sangila,
apoi în templul lui Samas E-babar. Lui îi urmează Ammisaduqa (1582— 1562). Ca
şi tatăl său, pune să i se sculpteze chipul ţinînd un miel de jertfă sau avînd în mînă o
sabie curbată, chipuri pe care le aşază în templele zeilor.
Stăpînirea kasiţilor
(c. 1530-1150)
44
Expansiunea hurriţilor, care se îndreaptă în sud spre Babilon, a fost oarecum
limitată şi oprită în calea ei. Dar în flancul de răsărit al hurriţilor se afla un alt popor,
de asemenea în mişcare, decis să părăsească munţii Zagros şi să se aşeze în cîmpiile
mănoase ale Mesopotamiei. Oamenii acestui neam îşi dădeau numele de Ka§§i iar
geografii greci îi cunoşteau sub numele de Koaaaloi şi îi plasau în Luristanul de azi.
După puţinele resturi ce au rămas din limba lor, kasiţii par să fi vorbit o limbă
caucaziană. Ei însă se deosebeau mult de hurriţi care aveau mari calităţi de
războinici şi de fondatori de state şi erau de un nivel cultural mai ridicat.
45
Dar regii kasiţi devin lipsiţi de energie şi plini de pasivitate, poate din cauza
bogăţiilor pămîntului pe care îl cuceriseră şi ei scutesc de impozite, dau moratorii şi
iartă datoriile către coroană cu mare uşurinţă.
Ştim despre urmaşul regelui kasit Agum II, care se numea Burna- buriaS I, că a
încheiat un tratat de hotărnicie cu regele Asiriei PuzuraSsur III (c. 1490—1470). în
timpul acesta Ţinutul Mării rămăsese independent. Dar în vremea lui KastiliaS III,
fiul cel mare al lui Bumaburias, care îi urmează la tron, Ulamburiaă, fratele noului
rege foloseşte prilejul unei expediţii făcute de regele Eagamil al Ţinutului Mării spre
a-1 detrona şi a se proclama rege al Ţinutului Mării. El îi urmează fratelui său pe
tronul Babilonului şi timp de două sute de ani de aici înainte Babilonul este unit cu
Ţinutul Mării. Lui îi urmează Agum III, căruia îi succede KaraindaS III, rege ce
trimite pe fata sa să fie soţia faraonului egiptean Amenofis III.
Costul acestei soţii, pe care curtea faraonului o plătise în aur cum se cuvenea, a
fost folosit de regele KaraindaS pentru clădirea la Uruk a unui templu consacrat
zeiţei Innana (IStar în akkadiană). Succesorul acestui rege Kadasmanharbe I, devenit
„frate" al faraonului, cere sume mari de aur faraonului şi doreşte să se căsătorească
cu o principesă egipteană. Cum faraonul egiptean refuză această cerere, regele kasit
vrea să ia drept soţie o doamnă egipteană frumoasă.
Epoca aceasta este a supremaţiei statului Mitanni şi erau necesare
măsuri militare energice spre a fi menţinută intactă frontiera între
Babi
46
-Regiunea .iproximalivA asupra careta / Kegii-nca
¿proximului asupra cArci.i
100 k,
Mesopotamia tn secol
j
lonia şi Mitanni. La 17 km vest de Bagdad, la Aqarguf, s-au descoperit vestigiile unui
mare ziggurat ridicat de Kurigalzu I (către 1400), cel mai însemnat rege kasit, care a
creat aici o fortăreaţă pentru păzirea hotarului cu statul Mitanni, numită Durkurigalzu
după denumirea regelui kasit însuşi. Un rol în politica internaţională a jucat
succesorul acestui rege BurnaburiaS II (circa 1350) care a fost contemporan cu
Suppiluliuma, regele hittit şi cu faraonul eretic Ikunaton în vremea cînd statul
Mitanni era în totală descompunere.
De la acest rege există mai multe scrisori adresate faraonului Ikunaton care la
rîndul lui îi trimite aur şi ia în haremul său pe fiica regelui kasit. Pe tronul
Babilonului succede după moartea sa KadaSmanharbe II care, cu ajutorul asirienilor,
înfrînge pe nomazii Sutu ce jefuiau hotarele ţării sale. Dar acest rege este ucis într-o
conspiraţie şi ajunge rege Nazi- buga§ „un fiu al nimănui", deci un uzurpator care
este şi el prins şi ucis cu ajutorul asirienilor, şi este proclamat rege Kurigalzu (c. 1336
—1314), dar prietenia cu Asiria nu a durat mult şi între cele două state încep lupte
care nu au dus la o victorie decisivă pentru nici una din cele două părţi.
Acestui rege îi succede Nazimaruttas (c. 1313 — 1288) care continuă războiul
cu Asiria şi încheie relaţii prieteneşti cu regele hittit Muwatalli pe care ascensiunea
puterii asiriene îl neliniştea. Aceste relaţii de alianţă se întăresc sub domnia lui.
48
Regele Asiriei se intitulează „Rege din Karandunias (nume dat de kasiţi
Babilonului). Rege din Sumer şi Akkad". Timp de şapte ani stăpînesc la Babilon
guvernatori asirieni. Totuşi regele Asiriei, Tukul- tininurta, s-a înşelat asupra forţei
reale a Babilonului căci masele populare s-au ridicat la luptă împotriva cotropitorilor
asirieni sub conducerea unui şef local, AdadSumnaşir. între timp, după dispariţia
imperiului hittit şi invaziile Popoarelor Mării, Asiria sărăcise mult din pricina înce-
tării relaţiilor comerciale cu Asia Mică şi oraşele feniciene. Aşa se face că
AdadSumnaşir îşi ia titlul de „rege al Universului", dar în războiul cu regele Asiriei
Enlil kuduruşur moare în luptă împreună cu adversarul său. Acestuia îi urmează regi
kasiţi a căror putere este din ce în ce mai redusă MeliSipak (c. 1183-1169),
Mardukpaliddina I (c. 1168-1156) apoi Zabasumiddina (c. 1155) care este detronat de
elamiţi.
(c. 1400-1070)
49
acestui stăpînitor asirian este Eribaadad I (circa 1383—1357) care îşi ia titlul de rege
şi pe sigiliul său apare emblema regală a soarelui înaripat. Pe de altă parte el se aliază
cu stăpînitorul unui mic principat tributar statului Mitanni, Al§e, şi după uciderea
regelui TuSratta, atît asirienii cît şi ostaşii din acest principat aliat Alse, dar şi un
conducător hurrit Antatama, duşman al lui TuSratta, năvălesc în Mitanni, cuceresc
capitala şi bogăţiile ei, apoi ucid pe toţi nobilii mitannieni pe care îi trag în ţeapă.
Următorul rege al Asiriei este Assurballit I care se urcă pe tron în 1356 î.e.n. şi
domneşte peste 25 de ani. El trăieşte în pace cu hittiţii şi are relaţii de prietenie cu
faraonul Ikunaton ca şi cu regele kasit Burnaburias II — din Babilon.
Regele Enlilnirari (circa 1319 — 1310), care îi succede la tron, are conflicte
armate cu Babilonul fără a obţine cîştiguri teritoriale în urma acestora. Fiul acestui
rege Arikdenilu a lăsat o descriere amănunţită a războaielor purtate de el, printre
acestea fiind şi luptele cu nomazii Ahlame, nume sub care trebuie să înţelegem pe
arameeni, ce aveau să cuprindă în mileniul I î.e.n. mai toată Mesopotamia. Lui îi
urmează fiul său Adadnirari I (circa 1297—1266) care învinge pe babilonieni şi mai
cu seamă, într-o expediţie împotriva regatului Hanigalbat, ce cuprindea o parte din
fostul stat Mitanni, măreşte stăpînirea Asiriei pînă la Karkemis.
Sub domnia regelui asirian Salmanassar I (1265 — 1235) apare un nou inamic,
statul Urartu, locuit de strămoşii armenilor. într-o descriere a războiului cu acest
rege, regele asirian spune că a biruit pe urarţi în trei zile, a ars 51 de oraşe şi le-a
jefuit averile, apoi a nimicit oraşul rebel Arina. Se îndreaptă după aceea spre statul
Hanigalbet-Mitanni unde regele Sattnara II îşi întărise armata prin luptători hittiţi şi
arameeni, dar prin asaltul lor impetuos asirienii cuceresc întreg acest regat, regele său
fuge, oraşele hurrite ale acestui ţinut sînt jefuite şi nimicite iar din populaţia acestui
stat 14.000 de bărbaţi sînt deportaţi în Asiria. în felul acesta fostul stat Mitanni
dispare cu desăvîrşire, iar Asiria ajunge la graniţele de răsărit ale imperiului hittit. O
răscoală a populaţiei numită în textele asiriene Quti — urmaşi ai gutilor, aşa de
temuţi pe vremea sumerienilor — este repede înăbuşită şi el ia o pradă bogată cu
ajutorul căreia edifică temple la Assur si la Ninive si construieşte un oraş nou, Kalah.
50
Sub regele Tukultinuinurta I (circa 1235 — 1198) Asiria ajunge în imperiul de
mijloc la culmea puterii sale. Domnia sa începe cu un război de cucerire care supune
în doi ani cea mai mare parte a Asiei interioare de la Karkemis pînă la insula Bahrein
şi la ţărmurile Golfului Persic. Deportează un mare număr de bărbaţi în stare să
poante armele aşezîndu-i în Asiria, dar mai cu seamă învinge pe regele Babilonului,
Kastilias IV, şi supune regatul său dominaţiei asiriene.
51
el în Asiria este rege Mutakkil- nusku, duşman al Babilonului, şi lui îi urmează
AsSurresisi, rege ce face numeroase expediţii militare împotriva arameenilor în apus,
a semiţilor Quti şi Lulubi în nord, iar pe de altă parte construieşte temple şi palate
numeroase. El încearcă să scuture jugul stăpînirii Babiloniei luptînd cu regele
Nebukadnezar I (circa 1128— ?), stăpînitorul cel mai însemnat al dinastiei din Isin în
Babilon. Expediţiile sale militare, ca şi titlul de „rege al Universului", l-au impus
drept suveranul cel mai puternic din Mesopotamia, în special după victoriile sale
asupra elamiţilor care îi înfricoşau prin atacurile lor neaşteptate pe babilonieni. După
moartea sa însă, regele Asiriei, Tiglatpileser I (circa 1116—1078), readuce supre-
maţia asiriană în întreaga Mesopotamie. în textul cuneiform înscris pe o prismă în opt
coloane de 50 cm înălţime, găsit la temelia templului zeului Anu-Adad, ce descrie
primii cinci ani de domnie ai acestui rege, sînt înfăţişate toate războaiele acestui
monarh care a reuşit să exalte la culme virtuţile militare ale asirienilor. Faptele sale
au rămas ca exemple şi modele pentru stăpînitorii atît de cruzi ai Asiriei, care au
domnit în secolele IX—VII î.e.n. după el, şi au făcut să tremure toată Asia
Anterioară.
După această victorie regele străbate munţii Tur Abdin şi ajunge pînă la cetatea
Kummuhi, Commagene de mai tîrziu. Sîngele celor ucişi a curs rîuri şi capetele celor
decapitaţi au format grămezi enorme, numai 6000 de bărbaţi care s-au predat au fost
colonizaţi în Asiria. în anul următor Tiglatpileser atacă oraşele hittite dincolo de lacul
Van şi cucereşte un mare număr din ele. Drumul către coasta Siriei fiind liber, regele
se îndreaptă spre marile oraşe feniciene. Byblos, Sidon şi Arwad îi plătesc un tribut,
dar triburile nomade arameene se arată greu de învins căci 28 de expediţii împotriva
lor nu le nimicesc.
52
în vremea aceasta Babilonul sub domnia regelui său Marduknadi- nahhe
păstrează o neutralitate perfectă, dar invazia arameenilor în Babilon tulbură pacea
între cele două state mesopotamiene şi se pare că babilonienii sînt primii care atacă
teritoriul asirian, obţinînd unele victorii la început. Mai apoi regele Asiriei cucereşte
numeroase oraşe din Babilonia, ocupă Babilonul şi într-o bătălie îi ucide regele.
Regele Asiriei nu include Babilonia în regatul său şi pe tronul acestuia se urcă
Ittimar- dukbalatu.
Regele Asiriei însă, în răgazul ce îl avea după bătăliile cîştigate, dar şi după
cumplitele omoruri sadice săvîrşite de oştirea sa, se îndeletnicea cu organizarea şi
dotarea grădinii sale zoologice unde trăiau crocodili, maimuţe, cămile, ursi, tigri, lei,
dar şi cu îngrijirea unei grădini pline cu plante exotice. In inscripţiile sale enumeră
clădirile înălţate de el, canalele ce le-a săpat şi în el trebuie să vedem totodată şi pe
cel dintîi rege asirian care şi-a construit o mare bibliotecă. Este foarte probabil că
imensele prăzi de război luate de asirieni în atîtea lupte au ridicat mult bunăstarea
populaţiei din Asiria. După moartea acestui rege, statul asirian are de înfruntat
răscoala ţinuturilor cucerite şi supuse şi regele Assurbelkala, care domneşte la Ninive,
a dus lupte crîncene cu popoarele împilate şi jefuite, păstrînd însă relaţii amicale cu
regele Babi- lonului, Marduksapikzermati. Dar puterea Asiriei diminuă considerabil
sub domnia regilor ce au urmat, Eribaadad II şi Samsiadad IV.
în mileniul al X-lea, cînd se ridică din nou cortina asupra Asiriei, îi găsim pe
arameeni, seminţie semitică, stăpîni atît pe nordul Siriei cît şi pe cel al Mesopotamiei,
53
unde statul Guzana — Bit Bahiani (Tell Halaf de azi) înălţa capitala sa şi palatul
regelui Kapara, fiul lui Hadianu. în Babilonia însuşi arameeanul Adadpaliddina
uzurpează tronul regal în jurul anului 1050, iar seminţia arameană a chaldeenilor
ocupă teritoriul numit ,,Ţara Mării''. Doar Asiria găseşte puterea de a înlătura
dominaţia arameenilor şi regele Assurdan II (932—910) îşi dobîndeşte o glorie
comparabilă cu aceea a predecesorilor. în timpul său textul analelor asiriene este
reluat, şi întreaga Asirie se reînnoieşte din punct de vedere economic, politic şi
militar. Noul rege îşi propune să supună în primul rînd numeroasele state şi principate
arameene care se creaseră la hotarele Asiriei, în Siria şi în nordul Mesopotamiei.
Printre numeroşi regi arameeni biruiţi se află şi cel din statul Katrnuhi, care este prins
şi jupuit de piele încă fiind în viaţă.
gerea armatelor asiriene, izbucneau răscoale după răscoale. Vitejia locuitorilor din
statul Nairu, sau Urartu, a arameenilor, a hittiţilor din Siria ca şi a iudeilor nu era cu
nimic inferioară celei a asirienilor, căci cei dintîi se răsculau aproape în fiecare an
luptînd fără speranţă împotriva opresorilor lor.
54
Regele Tukultininurta II (888—884) în puţinii săi ani de domnie a atacat de
nenumărate ori statele vecine Asiriei în numeroase campanii de jaf şi de pradă. Lui îi
succede Assurnasirpal II (883—859) care reia expediţiile de jaf şi de pedepsire
împotriva statelor arameene Bit Halupe, Suhi, Laqe, Hindani şi Bit-Adini.
Ajutat de principii micilor state hittite, Lubarna din Hattine şi San- gar din
Karkemis, Assurnasirpal începe o campanie de pradă împotriva statelor feniciene de
pe coastele Mediteranei Tyr, Sidon, Gubla ( = Ge- bel = Byblos) şi Arwad luînd de
acolo un tribut considerabil.
Fiul acestui rege Salmanassar III (858—824) îşi începe domnia cu o expediţie
împotriva statului aramean Bit Adini, al cărui rege Ahuni este deportat cu întreaga sa
familie în Asiria, iar capitala sa Til Barsib (azi: Tell Ahmar) devine capitala unei
provincii asiriene. Voind să pătrundă în Siria întîmpină coaliţia a 12 regi printre care
regele Ahab
>
Ai
"f ii
/ vf y | Ţw
Tributul regelui iudeu Iehu adus regelui Salmanasar
din statul nordic al iudeilor, Israel şi mai ales Barhadad (numit în Biblie: Benhadad)
din Damasc.Bătălia care s-a dat la Qarqar pare a nu fi fost cîştigată de asirieni poate
55
datorită participării trupelor unei căpetenii arabe Gindibu cu 1000 călăreţi pe cămile.
Dar revenind peste cinci ani, regele asirian supune la tribut pe unii din regii aramei şi
iudei. în fine se îndreaptă spre sudul Mesopotamiei unde atacă statele arameene din
sud: Bit Dakkuri şi Bit Jakini, fosta Ţară a Mării.
Către sfîrşitul vieţii o răscoală în fruntea căreia se aşezase fiul său cel mai
mare nu reuşeşte totuşi să-1 detroneze şi la tron îi urmează fiul său credincios
Samsiadad V (823 — 810). Acesta trebuie să lupte cu Babi- lonul pe care îl cucereşte
şi supune la plata unui tribut însemnat statele arameenc din vecinătatea Babilonului.
Samsiadad moare tînăr şi lui îi succede Adadnirari III (809 — 782) care era minor
cînd ajunge rege, iar mama sa, principesa babiloniană Sammuramat, regentă. Aceasta
este regina cunoscută de greci sub numele de Semiramis, care a avut o mare influenţă
asupra fiului său (pe care 1-a condus şi după ce a ajuns major) şi care în fruntea
oştirilor asiriene a biruit statul aramaic Guzana (Tell Halafdeazi), prefăcîndu-1 în
provincie asiriană. Legenda povestită de greci relatează despre regina Semiramis că a
construit „grădinile suspendate", că a înccput un război împotriva Africii şi a făcut o
expediţie în India. Odată ajuns major, regele Adadnirari III reîncepe campaniile
militare împotriva „răsculaţilor", impunînd tributuri grele oraşelor filistine, micilor
state hittite acum aramaizate, Edomului, ţării lui Omri (Israel) şi Damascului.
Şi acest rege moare tinăr, iar cei care îi urmează au o autoritate redusă.
Personalitatea care se impune şi care conduce ţara şi armata este şeful armatei turtan-
ul Samsiilu. Acesta a avut de luptat pe teritoriul Asiriei acum cotropit de regele de
Urartu, Argistis. Tot graţie acestui general a putut fi biruită o răscoală mare provocată
în anul 763 la o eclipsă de soare. Dar duşmanii statului asirian erau numeroşi şi el
trebuia să se lupte în special pe două fronturi principale: în nord contra statului
Urartu, la est şi sud împotriva statelor arameene. împotriva acestei încercuiri
suveranii asirieni au răspuns prin teroare — regele guvernînd prin groază —, de
asemenea prin deportări în masă ale populaţiei. Locuitorii de la marginile hotarelor
Asiriei, în special meseriaşi, erau mutaţi şi aduşi în surghiun cu familiile lor în
interiorul Asiriei, sau de la hotare mai îndepărtate, în aşa fel încît să nu poată
constitui o comunitate gata să se răscoale împreună cu resturile populaţiei autohtone.
Regii şi dregătorii asirieni au dezvoltat acest sistem al deportărilor de mase mari de
oameni pînă la perfecţiune. Dar sistemul nu putea dura decît atîta vreme cît armata
era puternică, iar pe de altă parte el impunea cheltuieli mari prin aducerea unui număr
de vite de jug, de mijloace de transport, de alimente, de corturi, care să realizeze
strămutarea în surghiun a unor mulţimi imense de oameni de-a lungul a sute şi chiar
mii de kilometri, străbătînd dealuri, munţi şi deserturi. Aceste cheltuieli erau
asigurate la rîndul lor de campaniile de jaf şi de pradă ale armatei. Pe încetul starea
56
de război a devenit viaţa obişnuită şi durabilă a Asiriei, iar regii săi sînt în primul rînd
generali, care se sprijină pe oştire. De fapt tot o răscoală a ostaşilor îl înalţă ca rege şi
pe cel ce avea să extindă hotarele imperiului asirian pînă la limitele sale cele mai
îndepărtate. Este vorba de un general asirian care îşi ia numele celebru de
Tiglatpileser III (745—729) şi se proclamă drept fiu al regelui Adadnirari, deşi pare
că nu aparţinea deloc familiei regale. El construieşte multe fortăreţe, rezidind în
vechiul palat regal asirian din cetatea Kalah, supune la tribut numeroase state
învecinate, lăsîndu-le însă vechea lor dinastie, dar mai ales înfrînge pe vechiul
duşman al Asiriei, regele din Urartu, Sardur II. în anul 738 răscoala statului aramean
Ia'udi de la golful Issus şi a 19 oraşe din jurul Hamatului este biruită şi toată regiunea
este transformată într-o nouă provincie asiriană, iar locuitorii sînt surghiuniţi în
nordul Asiriei. Dar aceasta are de făcut faţă acum regelui din Damasc, Rahianu
(numit, în Biblie, Rezin), care este destul de repede biruit ca şi aliaţii săi. Aceştia
încercaseră să-1 silească pe regele Ahas din Iuda să se alăture lor, dar tînărul rege
trimite aurul şi argintul din Templul din Ierusalim regelui asirian, cerîndu-i să
intervină cu armata spre a-1 elibera de presiunea ţărilor arameene care îi cereau să
lupte alături de ele. Atunci statul Israel este silit să plătească tribut, arameenii din
Damasc sînt asediaţi pînă în 732 cînd este cucerită această capitală, iar regele ei este
ucis în vreme ce toţi dregătorii lui sînt traşi în ţeapă.
Urmaşul acestui rege a fost Salmanassar V (720 — 712) care îşi ia ca rege al
Babilonului numele de Ululai, dar şi el are de înfruntat răscoale ale arameenilor şi pe
aceea a regelui Hosea din Samaria. O răscoală a nobililor şi preoţilor din Asiria îi
curmă însă viaţa şi îi urmează la tron un general al lui Salmanassar care îşi ia numele
57
de Sarrukin „rege drept" sau Sargon, după apelaţia marelui rege din vremuri dc mult
apuse.
58
şi mîrşăvia desăvîrşită. Dovada deplină că cei contemporani cu regele Sargon nu-i
credeau minciunile, sînt răscoalele repetate atît de des pe tot întinsul imperiului său.
Despre sfîrşitul lui Sanherib, cronica babiloniană afirmă: ,,în luna Tebet, în ziua
a 20-a fiul lui Sanherib îşi omoară tatăl într-o răscoală".
59
bunăvoinţa zeilor, el hotărăşte reconstruirea templelor şi a oraşului
Babilon, mai cu seamă după ce fratele său este înfrînt în luptă cu
statul aramean Hanigalbat. Assarhadon reface marele templu al lui
Marduk din Babilon, E-sangila, reconstruieşte zidurile Babilonului,
reface străzile, adună pe foştii locuitori care fuseseră trimişi în
surghiun la sute de kilometri după ce îşi pierduseră tot avutul, le
redă vechile privilegii. Oraşul acesta sfînt începe să se anime şi
arameenii din Bit Dakkuri sînt îndepărtaţi din vecinătatea lui. Dar şi
în Assur, Assarhadon restaurează templele, ca şi în #lte oraşe cum
ar fi Nippur sau Uruk. înainte de a porni în expediţia sa împotriva
Văii Nilului, regele Asiriei îi biruie pe arameenii răsculaţi din „Ţara
Mării", şi din Bit Dakkuri, dar mai ales îi respinge pe cimerieni şi
pe sciţi (iskuza). Apoi în Fenicia nimiceşte statul-oraş Sidon, al cărui
teritoriu a fost împărţit între supuşii Asiriei. Presiunea militară
exercitată din nord de către cimerieni şi de către sciţi îl obligă pe
regele Asiriei să-şi dea fata în căsătorie regelui sciţilor, obţinînd în
felul acesta pacea. Odată hotarele nordice asigurate, regele
Assarhadon porneşte împotriva Egiptului dar se pare că faraonul
Taharqa din dinastia etiopiană a reuşit la început să-i respingă pe
asirieni. Regele asirian revine după doi ani în 671 împotriva
Egiptului, şi de data aceasta faraonul Taharqa este biruit în trei
bătălii, capitala Memfis este cucerită de asirieni, iar întreaga curte a
faraonului este luată în robie şi dusă la Ninive
60
.Regele Assarhadon pune să se înalţe stele cu inscripţia victoriei
sale, unde moştenitorul faraonului şi regele fenician al Sidonului
sînt legaţi de nări şi traşi de regele Asiriei. Dar după retragerea
principalei armate asiriene, Egiptul, în care fuseseră numite căpetenii de nome
asiriene, se răscoală şi regele Assarhadon ia comanda armatei spre a înăbuşi răscoala.
în drum însă, Assarhadon, suveranul tuturor ţinuturilor de la Memfis pînă la Marea
Caspică şi insula Behreim de azi, moare lăsînd ca imperiul său să se împartă între
Assurbanipal (668—631) şi Samas§umukin. Primul rămîne stăpînitor al Asiriei pe
cînd cel de al doilea al Babilonului. Dar Assurbanipal a fost o personalitate extrem
El reia războiul împotriva Egiptului pe care Assarhadon nu putuse să-1 ducă pînă
la capăt. Faraonul Taharqa se retrage în Ethiopia iar Nechao faraonul din Memfis
vine la Ninive ca supus plecat jurînd credinţă regelui Xsiriei. Dar patru ani mai tîrziu
dregătorii egipteni sub conducerea fiului faraonului Taharqa se răscoală, ceea ce
impune o nouă intervenţie a armatelor asiriene care ajung pînă la Theba, o jefuiesc şi
o ocupă, fapt care are un răsunet imens în tot Orientul şi se află reflectat şi în scrierile
profeţilor iudei (cf. Nahum, III, 8 — 10). Asirienii aduc la Ninive două obeliscuri
mari ca semn al victoriei lor. Această victorie asiriană determină ultimele state
feniciene sau arameene să se supună: regele Ba'al din Tyr, care rezistase zece ani
asediului asirian în insula în care se afla statul său oraş, se supune ca şi regele
lidienilor din Asia Mică, Gyges.
61
asirieni şi nu aşteptau decît momentul prielnic să-i izgonească, mai cu seamă că erau
îmbărbătaţi de Elam şi de Ţara Mării. în 652 se formează o puternică alianţă
împotriva lui Assurbanipal care unea toate statele arameene, căpeteniile arabilor din
vest, cele din Siria şi Palestina, Lidia, Egiptul, regii din Siria şi Elam. Regele
Babilonului, SamasSumukin, trece şi el de partea acestei coaliţii şi vreme de patru
ani izbucneşte un război cumplit în care Babilonul este cucerit de asirieni, iar regele
său se sinucide în 648 arzînd în palatul său împreună cu toată curtea. Pe tronul
oraşului Babilon este aşezat un oarecare Kandalanu. De asemenea împotriva
Elamului asirienii reuşesc să dobîndească mari victorii şi cuceresc Suza devastînd tot
ţinutul înconjurător.
Din 639 nu mai există un stat elamit şi la Suza vor stăpîni mai tîrziu mezii. Dar
Asiria era sleită de oameni şi secătuită în aşa fel că la moartea lui Assurbanipal, în
630, fiul său Assuretililani (630— 628) nu mai poate să ocupe din nou Babilonul
răsculat, deşi poate să oprească pe mezi cu regele lor Phraortes. După el domneşte
ultimul rege al Asiriei, un alt fiu al lui Assurbanipal, numit Sinsariskun (c. 627—
612), care se mai intitulează „rege al Universului". Dar pe tronul regal din Babilon se
urcă acum un chaldean, Nabopalassar (625). între diferitele oraşe din sudul
Mesopotamiei se dau lupte şi situaţia pare extrem de neclară, întrucît regele
Sinsariskum lupta cu triburile arameene Puqudu la hotarul cu Elamul, dar mai ales cu
mezii, care deveniseră puternici graţie asimilării cimerienilor şi integrării acestora în
poporul lor. Tocmai forţa sporită a mezilor şi ameninţarea pe care o exercitau asupra
întregii Mesopotamii îl determină pe faraonul din Sais, Psametic I, să vină în ajutorul
asirienilor cu o armată.
Totuşi în anul 614 regele mezilor Kyaxares cucereşte oraşul Assur şi după multe
bătălii pregătitoare, în primăvara anului 612, oraşul Nini- vc, capitala Asiriei, este
ocupat în urma atacului mezilor şi chaldeenilor. Tradiţia greacă afirmă că regele
asirian Sinsariskun şi-ar fi găsit moartea în flăcările palatului său din Ninive
împreună cu întreaga familie, preferind moartea decît robia. Toate oraşele asiriene
sînt pe rînd cucerite şi nimicite de mezi şi de chaldeeni, iar pămîntul pe care au fost
clădite, nivelat şi curăţat.
62
Vestea despre prăbuşirea imperiului asirian, împărăţie a groazei, a silniciei şi a
teroarei, a cărei faimă avea să străbată veacurile, s-a răs- pîndit cu iuţeala vîntului în
toată Asia Anterioară şi de căderea sa se bucură nenumărate popoare aşa cum arată de
pildă imnul de bucurie al proorocului iudeu Naum (II, 2—14; III, 1 — 19).
La Harran se mai apără încă un prinţ asirian, Assurballit II, pînă în anul 608 cînd
şi această ultimă cetate a asirienilor cade înaintea asaltului mezilor şi chaldeenilor.
63
îngropate cu totul în nisipuri. O operă cu caracter strategic este înălţarea la nord de
Babilon a unui zid de apărare între Tigru şi Eufrat spre a opri atacurile venite dinspre
nord. Xenophon în celebra sa Anabasis, „retragere a celor zece mii", a văzut acest
„zid al regilor" care este şi azi vizibil în fotografiile aeriene (.Anabasis II, 4, 12). Pe
de altă parte Nabukadnezar ne-a lăsat numeroase inscripţii, descriind bătăliile sale în
Siria şi Palestina şi cunoaştem din textele iudaice cucerirea şi distrugerea
Ierusalimului, capitala statului Iuda, aşa cum reiese dealtfel şi din Cronica
neobabiloniană. Regelui Iudeii, Sedechia, i se scot ochii de către chaldeeni, fiii
regelui sînt înjunghiaţi în faţa lui şi el este dus în lanţuri la Babilon (IV Regi, XXV, 7
sq) după ce Templul este jefuit şi ars.
Este probabil că regele Babilonului, prin războiul său împotriva statului Iuda,
dar şi a Tyrului, ca şi a statului-oraş Askalon, urmărea să-şi întărească frontiera cu
Egiptul, în vederea unei expediţii în Valea Nilului. Cronica neobabilonică relatează
de fapt ciocniri cu armatele egiptene. Prin supunerea tuturor micilor state semite din
Palestina, Nebukadnezar — care se intitulează „rege al dreptăţii", căruia i s-au
încredinţat popoarele de către zeul Marduk — întemeiază un imperiu ce se întinde de
la hotarele Egiptului pînă la insula Tilmun (Bahrein). Nebukadnezar moare în 562
după ce a domnit peste patruzeci de ani.
însă fiul său Amelmarduk (561 — 560) a fost incapabil să menţină puterea
regalităţii babiloniene, iar pe de altă parte se pare că a încercat să se împotrivească
puterii preoţilor din templele Babilonului. Dar el este repede înlăturat de la domnie
de fiul său vitreg NergalSaruşur (559 — 556), numit în Ieremia XXXIX, 9,13
„căpetenie a magilor", Nergal- Şareţer, care luase parte la cucerirea Ierusalimului.
Sigur este că preoţii zeului Marduk, originari din Babilon, care erau strins legaţi de
nobleţea caldeeană, l-au sprijinit pe acest rege iar rivali şi potrivnici ai lor erau preoţii
arameeni ai zeului Nana-Sin din oraşul Ur (la rîndul lor ataşaţi de preoţimea zeului
Sin din marele oraş Harran ce se afla sub stăpînirea mezilor). Antagonismul între
aceste două grupări rivale, antagonisme care, fără nici o îndoială, erau mult mai puţin
de ordin teologic ci mai cu seamă de ordin economic şi politic, fiecare din cele două
grupări vrînd să dobîndească supremaţia, s-a ascuţit atunci cînd regele Nergalsa-
ruşur moare timpuriu. Succesorul său minor Labasmarduk este însă asasinat — fără
îndoială de către una din cele două facţiuni rivale, mai probabil cea a zeului Sin, căci
după moartea acestuia, noul rege va afirma că cel ucis s-a urcat pe tron „împotriva
voinţei zeilor". Este adus pe tron ca rege un om în vîrstă, care va fi ultimul rege al
Babilonului. Nabo- nide (Nabuna'id) ce domneşte între 535 — 539. Noul rege era
64
originar din oraşul Harran, unde mama sa era preoteasă a zeului Sin, şi trebuie să fie
considerat mai curînd ca asirian şi ca succesor al lui Assurbanipal. El reclădeşte
temple ale zeilor săi Sin la Harran şi Ur şi Samas la Sippar şi Larsa. începuturile
domniei i-au fost marcate de răscoale în Siria şi Palestina, ceea ce a dus la intervenţia
trupelor regelui Nabonide în anii 554 şi 553, dar regele mai cu seamă este preocupat
de rivalităţi între preoţii templelor. După ce o pune pe fiica sa să fie preoteasă mare în
templul zeului Sin din oraşul Ur şi să se considere drept „soţie" a zeului Nanna-Sin,
el reclădeşte templul zeului Sin din Harran, numit E-hulhul, ceea ce îi determină pe
preoţii zeului Marduk din Babilon să socoată că regele îl adoră pe un zeu „mincinos"
şi că ridică un templu „neadevărat". între timp mezii şi perşii, cele două popoare
indo-europene din nordul Mesopotamiei, au început să se războiască între ei. într-
adevăr perşii supuşi mezilor se răscoală conduşi de Cyrus şi cuceresc ţinuturile
ocupate de mezi. Tînărul lege al perşilor, Cyrus, se luptă apoi cu regele Cressus al
Lidiei (în Asia Mică) a cărui ţară vrea să o cucerească. Dar era vădit că perşii nu se
vor opri aici şi vor porni la cucerirea Babilonului, deşi luptele lor în Asia Mică
dădeau regelui babilonian un răgaz de care nu a ştiut să se folosească. într-adevăr el
se decide să plece la cucerirea oraşului Teima, dintr-o oază aşezată în nordul Arabiei,
cale de 1000 km prin deşertul arabic (Nefud) plecînd din Babilon. Regele Nabonidc a
stat opt ani în oaza Teima şi este posibil ca el să ii vrut să creeze aici o armată,
compusă din arabi şi arameeni, care să se împotrivească atacului perşilor. în tot acest
timp regele Nabonide este înlocuit la Babilon de fiul său şi moştenitorul Belsaruşur
(Baltazar = Belşatzar cum este numit în DaniiI, V, 1 sq). Unul din efectele şederii
bătrînului rege Nabonide la Teima a fost şi faptul că nu a mai putut împlini la
începutul anului riturile care aveau loc în templul lui Marduk, în special nu putea să
ia parte la recitarea poemului Eluma Eliş, ceea ce făcea ca din punct de vedere al
clerului din Babilon să nu fie rege şi să nu aibă drept să stea pe tronul regal. Această
dispreţuire a riturilor esenţiale ale Babilonului a contribuit fără îndoială la părăsirea
lui Nabonide de către locuitorii Babilonului, şi la eficienţa propagandei preoţilor lui
Marduk împotriva regelui. în faţa ameninţării perşilor, regele Nabonide se întoarce
după opt ani în Babilon şi în 539 sărbătorile Anului nou sînt oficiate cu deosebit fast,
dar era prea tîrziu. în regiunea de la răsărit de Tigru, guvernatorul regelui Nabonide,
un iranian numit Gabryas (Gubaru) se raliază cauzei perşilor şi mezilor şi încep
ofensiva lor împotriva Babilonului. Armata babiloniană, formată din mercenari şi
ostaşi recrutaţi cu forţa, este biruită uşor lîngă Opis şi perşii trec repede zidul ridicat
de Nabucodono- sor şi ocupă oraşul Sippar. Apoi două zile mai tîrziu (12 octombrie
539) perşii intră în Babilon care nu se apără, dar în citadela oraşului se retrăsese
Belşaţar cu tatăl său. După relatarea cărţii lui DaniiI V, 1 sq, înainte de căderea
Babilonului în faţa lui Belşaţar, care benchetuia, o mînă a scris pe zid cuvintele:
„Mene, mene, teqel ufarsin" termeni aramaici avînd sensul: ,,a numărat, a cîntărit, a
împărţit". Imaginea tiranului care chefuieşte în palatul său, incapabil să înţeleagă
semnele ce-i vestesc pieirea, a fost des reluat în poezia revoluţionară şi democrată din
secolul al XlX-lea. Citadela a fost repede cucerită de perşi şi bătrînul rege Nabonide a
65
fost trimis în surghiun în răsăritul Mării Caspice pe cînd fiul său a fost ucis (DaniiI,
V. 30). Cyrus, regele perşilor, este primit de preoţii zeului Marduk ca salvatorul
Babilonului şi el îşi ia titlul de „rege al Babilonului", ,,rege al Sumerului şi
Akkadului"
Cultul tuturor zeilor babilonieni este păstrat, se continuă scrierea de texte religioase
cu caractere cuneiforme în akkadiană şi sumeriană. Dar aramaica devine limba
curentă în întreaga Mesopotamie
.CRONOLOGIE
66
2350- Sargon I 2150 (2350-2295) î.e.n Rimus
Naram Sin
67
(2272-2235)
Sar-kali-sari
68
(2235-2210)
Sudurul
69
(2185-2170)
Dominaţia gutilor în Mesopotamia
2150-
2060
70
î.e.n
Renaşterea sumeriană
2065- 1955
î.e.n Ur-nammu
71
(2065-2046)
72
Sulgi
73
(2046-1998)
74
Bursin
75
Susin
76
Ibbisin
Epoca Isin — Larsa
77
Isbierra Gungunum
78
(1955-1926) (1867-1841)
79
Suilisu Abisara
80
1960- (1926-1917) (1840-1830)
81
1700 Iddindagan Sumuiluru
82
î.e.n Ismedagan (1820-1801)
83
LipitiStar Nuradad
84
Urninurta
85
(1864-1837 (1800-1785)
86
Irraimitti Siniddinam
87
Enlilbani (1784-1779)
88
(1803-1780) Waradsin
89
Sinmegir Rimsin
90
Damigilisu
91
REGII DIN ASIRIA
2500 Pe malurile fluviului Tigru, asiri- î.e.n enii, popor semit înrudit cu babilonienii fundează oraşul
Assur avînd ca zeu suprem pe Assur. 2500— Oraşul Assur şi teritoriul din jurul 2000 său face parte
din imperiul akka- î.e.n dian
92
2000 Asirienii crează cartiere comer- î.e.n ciale în multe oraşe, cum e şi acela din Kanes în Asia
Mică.
Regatul vechi asirian
93
Sumuabum
1830 —
94
Sumulailu
1530
95
î.e.n (1816—1781)
96
Sabum
97
Awilsin
98
Sinmuballit
99
Hammurabi
100
(1728 — 1686^
101
Samsuiluna
102
(1685 — 1648)
103
Abiesuh
104
(1647-1620)
105
Ammiditana
106
(1619-1583)
107
Ammisaduqa
108
(1582-1562)
109
Samsuditana
110
(1561-1531)
Stăpînirea Kasiţilor
111
Agukakrime
112
Burnaburias I
113
Kastilias III
114
Ulamburias
115
1530- Agum III
116
1150 Karainda§ III
117
î.e.n KadaSmanharbe I
118
Kurigalzu I
119
(circa 1400)
120
Burnaburias II
121
(circa 1350)
122
Nazibugas
123
Kurigalzu
124
(1336-1314)
125
NazimaruttaS
126
(1313-1288)
127
Kadasmanturgu
128
(1287-1271)
129
Kadasmanenlil II
130
(1270-1264)
131
Kagtilas IV
132
(1241-1234)
133
Adadsumnasir
134
Melisipak
135
(1183-1169)
136
Mardukpaliddina
137
Zabasumiddina
138
Enlildinahhe
139
Enlilnisari
(1319-1310)
140
Aridenilu
Adadnirari (1297-1266)
141
Salmanasar I (1265-1235)
Tukultininurta
142
(1235-1198)
ASSurnadinapli
143
Enlilkudurusur
Ninurtakulassur
144
Mutakkilnusku
A§§urre§i§i
145
Tiglatpilaser I (1116-1078) AsSurbelkala Eribaadad II SamSiadad IV ASsurabi II (1010-970)
146
— Arameenii cuceresc mari regiuni din Asiria care e redusă mult ca întindere
147
MardukSapikzari NinurtadinSun Nebukadnezar I (Nabuchodonosor) (1128—) 1128— —
Marduknadinahhe 1050 — Marduksapikzermati î.e.n — Adadpaliddina
148
1050— Nabopalasar 625 (625-605) î.e.n Nabucadnezar II (605-562) Amelmarduk Nergalsarusur
LabaSmarduk Nabonide (555-539)
Samgiadad V (823-810)
149
782)
Adadnirari III (809- precedat de regenta Sammuramat (Semiramis) mama sa Tiglatpileser III (745-
727) Salmanassar V (726-722) Sargon II (721-705) Sanherib (704-681) Assarhadon (680-669)
ASsurbanipal (668-630) AsSuretililani (631-628) SuSarigkun (627-612
)Modul de producţie asiatic sau tributal io Asiria şi
Babilonia. Societatea asiro-babiioniană
150
corespunde, adică nivelul forţelor de producţie, relaţiile economice, structura sa
socială specifică precum şi suprastructura adecvată bazei economice existente. Ori
modul de producţie care a dominat în Mesopotamia, ca şi în alte regiuni ale Asiei în
antichitate, a fost modul de producţie asiatic sau tribu tal (numit de către unii
cercetători şi oriental). Vom înfăţişa întru început gîndirea lui K. Marx şi Fr. Engels
cu privire la modul de producţie asiatic. Un inventar al menţiunilor lui Marx şi
Engels asupra modului de producţie asiatic a fost publicat de Maurice Godelier (Les
écrits de Marx et Engels sur le mode de produc- tion asiatique în „La Pensée" nr.
114, 1965, p. 56—66), studiu citat de I. Banu în Filozofia Orientului Antic, Buc.
1967, p. 18, iar în limba rusă M.A. Vitkin şi N.B. Ter-Acopian publică o serie de
surse necunoscute de M. Godelier (menţionaţi de I. Banu, Ibidem). Tot N.B. Ter-Aco-
pian „îşi propune să schiţeze modul în care a evoluat, de-a lungul istoriei, gîndirea lui
Marx şi Engels pe tema modului de producţie „asiatic", modul în care, pe măsura
descoperirilor succesive ale istoricilor şi etnografilor, şi-au îmbunătăţit neîncetat
conceptul pînă la finele vieţii, sub raportul conţinutului, al foimei şi al expresiei lui
terminologice" (I. Banu, Op.cit, p. 18).
La noi în ţară profesorul Ion Banu are meritul de precursor (aşa cum scrie prof.
Miron Constantinescu în „Memoria Oeconomica", XXVIII, (1972) p. 25), căci în
două lucrări apărute în Revista de Filozofie (nr. 2 (1966) şi nr. 3 (1966) apoi în cartea
sa atît de consistentă Filozofia Orientului antic, Bucureşti, 1967, pag. 15—16, a
studiat modul de producţie asiatic, examinînd în mod amănunţit toate caracterele sale.
Prof. I. Banu arată în studiul său asupra modului de producţie asiatic sau tributar,
din volumul menţionat mai sus, că, spre a prezenta modul de producţie asiatic,
trebuie să se acorde o atenţie deosebită lucrării lui Marx: Forme premergătoare
producţiei capitaliste (Bucureşti, ESPLP, 1956), dar e necesar să se ţină seama de
numeroase alte indicaţii din lucrările lui Marx şi Engels. Făcînd abstracţie de fazele
prin care a trecut gîndirea lui Marx în chestiunea modului de producţie asiatic, I.
Banu descrie acest mod de producţie prin următoarele caractere generale ale sale:
151
descriere a comunităţilor săteşti din India, pe care Marx le-a socotit mult timp drept
caracteristice pentru modul de producţie „asiatic" se află în lucrarea sa Stăpînirea
britanică în India (K. Marx — F. Engels, Opere, voi. 9 Editura Politică, Buc. 1959 p.
137 sq). Marx face o netă distincţie între această comunitate agrară şi comunitatea
primitivă pe care o numeşte „arhaică", enumerînd deosebirile dintre ele (K. Marx,
Ciornele răspunsului la scrisoarea lui V.I. Zasu- lici, în K. Marx şi Fr. Engels, Opere,
voi. 19 Editura Politică, Bucureşti, 1964, p. 419-420 şi 434).
3) Tendinţa acestui grup social suprapus de a smulge o parte cît mai mare a plus
produsului transformă pe ţăranii din comunităţile săteşti într-o masă supusă
exploatării — care poate fi la fel de dură ca şi exploatarea sclavagistă — iar întreaga
societate întemeiată pe antagonism şi exploatare de clasă. Comunitatea sătească
spune Marx „poartă stigmatul deosebirilor de castă şi al sclaviei" (K. Marx şi Fr.
Engels, Opere, voi. 9, p. 140). Exploatarea poate să fie atît de aspră, încît, în ciuda
caracterului aparent independent al comunităţii agrare, extorcarea plus- produsului să
fie dusă pînă la zădărnicirea reproducţiei lărgite (K. Marx, Capitalul, voi. III, partea
Il-a ESPLP. Buc. 1955, p. 749).
152
celelalte orînduiri sociale antagoniste: lipsa proprietăţii private a membrilor
comunităţii săteşti asupra pămîntului şi prezenţa proprietăţii (uneori a posesiunii)
agrare colective.
„în forma asiatică — spune Marx (cel puţin în cea predominantă) individul nu
este proprietar, ci numai posesor; adevăratul proprietar este propriu-zis comunitatea,
aşadar proprietatea există numai ca proprietate colectivă asupra pămîntului".
153
6) Se constată şi existenţa sclavilor, cîteodată destul de numeroşi; dar ca regulă
generală, ei nu se află în proprietatea privată a cuiva, ci aparţin mai ales statului şi
templelor. Obştea sătească are uneori sclavi, fără însă ca vreodată să treacă asupra lor
centrul de greutate al muncii productive pe care obştea o prestează. Acest din urmă
criteriu atîrnă greu, credem, în discuţia actuală cu privire la faptul dacă modul de pro-
ducţie „tributar" nu este cumva o simplă variantă a sclavagismului, în lucrarea Forme
premergătoare producţiei capitaliste, Marx subliniază că sclavia sau iobăgia,
existente, nu pot să modifice forma „asiatică" între altele şi pentru că „în această
formă individul nu devine niciodată proprietar, ci numai posesor, el însuşi fiind au
fond proprietatea, sclavul aceluia (în) persoana căruia este întruchipată unitatea
comunităţii şi de aceea sclavia nu subminează aici condiţiile muncii şi nu modifică
relaţia esenţială.........................."
154
Istoricul japonez Jiro Hayakawa urmînd o sugestie făcută în scrierile sale de
Karl Marx, propune ca modul de producţie asiatic să fie numit „mod de producţie
tributar" (de la tribut, contribuţia silită) şi acest termen este adoptat în multe lucrări
ale gînditorilor marxişti (cf. I. Banu, Op.cit. p. 25).
155
în 1969 Centrul de Studii şi Cercetări marxiste din Franţa (Centre d'Études et de
recherches marxistes) publică un volum intitulat „Sur le mode de production
asiatique" cu o prefaţă de Jean Suret-Canale, Édition Sociales, iar în 1974 apare o
nouă ediţie augmentată, avînd 400 pagini, a aceluiaşi volum.
156
Volumul se încheie cu o bibliografie a lucrărilor celor mai însemnate relative la
modul de producţie asiatic.
157
scrise în vremea lui Sargon I. Puterea regală este absolută, despotică, întrucît regele şi
în Asiria ca şi în Babilonia era reprezentantul zeului, alesul şi iubitul lui, regele
vorbea în numele zeului. Am arătat că uneori regii babilonieni şi asirieni s-au
proclamat zei fiind în viaţă, urmînd desigur exemplul faraonului egiptean care era
socotit zeu încă în viaţă fiind. De pildă regele Naram-Sin îşi dă numele de „zeul din
Akkad" şi înaintea scrierii numelui său pe tăbliţe cuneiforme este pus determinativul
pentru zeu, o stea, apoi el purta o coafură cu două coarne, ce era rezervată zeilor.
Mulţi alţi regi babilonieni au continuat să se numească pe sine zei, socotindu-se fii ai
zeului Enlil şi ai zeiţei Ninsun care ar fi fost mama lor, în fine soţia lor ar fi zeiţa
Innina (numele sumerian al zeiţei Istar). Ca şi în Egipt i se fac regelui temple, se
instituie un cult aducîndu-se jertfe dinaintea imaginii sale cioplite în piatră. Pare că
divinizarea regilor a început să dispară după vremea lui Hammurabi care totuşi îşi dă
numele de „zeu al soarelui din Babilon", „zeu al regilor" şi „frate al zeului Zamama",
ba chiar supuşii îşi iau un nume în a cărui compunere intră şi calitate
a(in unele cazuri-două şî chiar mai multe regiuni sînt indicate cu
acelaşi număr)
1 Ajdod
2 Dor
3 Samaria
4 Megiddo
5 Ghilead
6 Hamatul de sud
7 Karnen
8 Hauran
9 Uşu
10 Toba
11 Damasc
12 Sidon şi Byblos
13 Simirra
14 Hamat
15 Cullani? şi Mansuate
16 Hatarikka
17 Unku
18 Arpad (Iahan)
19 Kue
20 Sam'al
21 Gurgum
22 Tabal (pe jumătate inde
pendent)
23 Kummuh (Kommagena)
24 Melid şi Kammanu
25 Karkemiş şi Til-Turi
26 Kar=Sulmanaşared şi
Suru=Nurani?
27 Duru
28 Harran (reg. Turtanului) Isalla
29
30 Nairi
31 Uppumu şi Kullimmeri
(Subria)
32 Tuşham
33 Sudu şi Sabireşu (reg.
Rabşake)
34 Nasibina
35 Guzana
158
36 Lake şi regiunile nomazilor
37 Rasappa?
38 Hindanu
39 Suhu şi regiunile nomazilor
40 Regiunile Asiriei propriu-
zise (In total circa 50
regiuni)
41 Itua
42 Surmarrate
43 Halsu? şi Kurban
44 Regiunea crainicului satului
45 Kimiri
46 Zamua
47 Arrapha
48 Arzuhina
49 Kişessu şi Harbar
50 Paisua
51 Bit-Hamban
52 Namru şi Lahiru
53 Tupliaş
54 Gambulu
55 Der
56 Uruk
57 Babilonul (autonom)
de zeu al lui Hammurabi, cum ar fi: „Hammurabi este zeu" sau „Ham- murabi
creează". El a continuat să fie proslăvit chiar după ce a murit şi ghicirea viitorului se
făcea prin cercetarea ficatului unei oi numai dinaintea statuii sale. Desigur apariţia
cultului regal şi divinizarea însemnau o sporire a puterii regale; de fapt proprietar
eminent al întregului pămînt în Babilon şi Asiria era regele, care acorda ostaşilor săi
ogoare pentru cultivarea cerealelor şi grădini, după cum reiese clar din multe articole
ale Codului lui Hammurabi (cf. art. 27, 28, 29 ,30 şi 31). Aceste ogoare şi grădini nu
erau lucrate de ostaşii regelui însuşi, ci de membrii ai comunelor, obşti agrare sau de
lucrători plătiţi pentru timpul muncilor agrare ori poate de sclavi. Dar numărul
sclavilor, cel puţin în mileniul m şi II, pare să fi fost destul de redus în raport cu acela
al membrilor obştilor agrare.
159
Templelor, sub regii kasiţi, li se acordă însă scutiri de aceste dări, scutiri înscrise
pe pietrele de hotar Kudurru. Pe de altă parte chiar ogoarele acordate ostaşilor în
schimbul serviciului militar prestat în armata regelui, nu erau scutite de dări, şi mai
ales proprietarul unui bun ilk, adică acordat unui ostaş, trebuia să îndeplinească cu
stricteţe obligaţiile impuse de rege: săparea canalelor, curăţarea, întreţinerea lor,
ridicarea digurilor.
160
în ceea ce priveşte sclavii din Asiria şi Babilonia ei nu au constituit forţa de
muncă principală, dominantă în aceste ţinuturi.
ce lucrau tot timpul anului primeau hrană zilnică, după cum dovedesc documentele,
iar cei angajaţi temporar plata în natură, care depăşea de 2—3 ori „cerealele de
hrană" ce se dădea lucrătorilor permanenţi (Istoria Universală, redactor principal
E.M. Jukov, Moscova 1955, trad. rom. Buc., 1958, voi. I, p. 210). Numai lucrătorii
permanenţi ai gospodăriilor regale şi ai templelor ar putea fi consideraţi ca sclavi,
deşi textele sumeriene îi numeasc „flăcăi" şi numai pe femei le numesc sclave. Dar în
afară de gospodăriile regelui şi ale templelor existau comunităţile agrare săteşti, ai
căror membri lucrau ogoarele comunităţii. Astfel că în nici un caz nu se poate afirma
că sclavii reprezentau în societatea meso- potamiană principala forţă de muncă, deci
modul de producţie nu era cel sclavagist.
în acelaşi sens, al rolului puţin însemnat al forţei de muncă formată din sclavi în
Mesopotamia, sînt şi concluziile cărţii lui N.M. Nikolski, Proprietatea agrară
privată şi folosirea pămîntului agrar în Mesopotamia antică, (în 1. rusă) Minsk,
1946; „Numai ca membru al unei colectivităţi (ţăranul) poseda pămînt .... iar o
proprietate personală a sa el nu a avut niciodată" (p. 135). Şi autorul arată că ogoarele
erau lucrate de comunităţile agrare săteşti în cea mai mare parte, chiar dacă aceste
ogoare erau proprietatea regelui sau a templelor, aceşti membri ai comunităţii agrare
săteşti putînd fi salariaţi ai templelor sau ai gospodăriilor regale ori lucrînd pămîntul
în dijmă.
161
Este drept că după marile cuceriri ale regilor asirieni numărul sclavilor —
proveniţi din prinşi de război — devenise considerabil în Asiria şi în cele din urmă în
Imperiul Nou Asirian nu mai rămăseseră decît sclavi şi patricieni, artizanii şi sătenii,
membri ai comunităţilor agrare.
dispărînd aproape cu totul. Astfel în A siria şi numai în Imperiul Nou a putut domina
modul de producţie sclavagist, aşa cum a fost în Imperiul Roman, la Atena şi la
Cartagina căci întreaga forţă de muncă era reprezentată de sclavi (vezi Capitolul
„Societatea asiro-babiloniană: sclavi şi oameni liberi"). Templele şi regele posedau
sclavi, dar numărul lor, ce ni s-au păstrat din tăbliţele cuneiforme, era la un templu de
ordinul zecilor. Apoi aducerea de salariaţi care să lucreze ogoarele — probabil să
secere sau să are — salariaţi plătiţi în natură şi în argint, dovedeşte că numărul
sclavilor era relativ redus, iar modul de producţie în Babilonia şi în Asiria, cu
excepţia Imperiului Nou, nu era cel sclavagist.
162
profunda nemulţumire a celor exploataţi sistematic dc către regi şi de gruparea de
dregători şi slujbaşi regali din jurul său.
Faceţi pace cu mine şi fiecare va mînca din via şi din smochinul său şi va bea apă din
puţul său: pînă voi veni ca să vă duc într-o ţară ca a voastră, ţară de grîu, şi de must,
de pîine şi de vii" (Isaia, XXXVI, 16-17). Adică regele voia să transfere populaţia în
Asiria, supunîndu-o bineînţeles la un bir greu. Iudeii nu aveau calitatea de sclavi în
Babilon ci de prinşi de război, strămutaţi în întregime ca o populaţie aparte care şi-a
păstrat coeziunea şi după 70 de ani de exil cînd s-au reîntors în Ierusalim.
Nici sclavii şi nici prinşii de război nu aveau rolul principal în producţia socială,
de aceea modul de producţie nu poate fi numit sclavagist.
163
satelor cucerite de asirieni, ca şi la spolierea templelor şi palatelor ocupate de oştirile
asiriene, pe care le-am relatat în capitolul consacrat armatei şi regilor asiro-
babilonieni.
164
cum a ajuns cetatea cea veselă, care sta fără de g r i j ă . . Ş i de fapt capitala Asiriei,
Ninive, a fost cucerită de Cyaxares al II-lea, regele mezilor, în anul 612, iar cartea lui
Naum (III, 19) a salutat cu bucurie sfîrşitul acestei capitale şi al imperiului asirian.
Societatea asiro-babiloniană
Oamenii ar fi fost zămisliţi de zei spre a le sluji, ca zeii să aibă linişte prin
oameni. Zeii l-au creat pe om dintr-o bucăţică de argilă amestecată cu o picătură de
sînge a unui zeu sacrificat. Dar părerile cu privire la cine a fost zeul care a creat pe
om variau, ca şi acelea cu privire la zeul care a fost jertfit. Ca urmare a acestui
amestec, oamenii aveau în ei o părticică de divinitate. Proporţia celor două părţi —
cea umană şi cea divină — diferă şi ea în oamenii care erau imagini şi chipuri ale
divinităţii. Eroul Gilgameş era 2/3 zeu şi 1/3 om; dar mai apoi unii regi din dinastia
de la Akkad, Ur, si Isin s-au proclamat zei chiar fiind în viaţă şi s-au lăsat adoraţi ca
zei. Muritorul de rînd posedă puţine din aceste caractere divine, iar sclavul şi mai
puţine încă, fiind cu o treaptă mai jos decît un muritor de rînd; de fapt sclavul era
socotit ca o fiinţă intermediară între om şi animal.
165
Un proverb babilonian spunea: ,,Omul este umbra zeului, sclavul este umbra
omului, dar regele este asemenea cu zeul". Oamenii nu erau socotiţi egali între ei ci
erau divizaţi în grupe sociale clare şi bine diferenţiate.
166
Regele şi preoţimea aveau o poziţie superioară care se separa net de marea masă a
supuşilor ce erau împărţiţi în societatea asiro-babiloniană în trei stări: pe deplin
liberi, pe jumătate liberi şi sclavi.în imperiul lui Hammurabi în frunte se afla acea
stare care singură avea calitatea de a se numi „om", cei liberi pe deplin, patricienii
(awe- lum, mar avelim). Ca titlu, termenul awelum (cf. hebr. av; aramaicul: awa) se
aşeza înaintea numelor, înaintea denumirilor unei profesiuni sau înaintea adresei pe o
scrisoare cam în felul lui Sieur în franceză sau Hochwohlgeborene în germană
veche, ori Honourable sau Right Ho- nourable în engleză veche. Acest Avelum putea
fi recunoscut şi pe dinafară după portul său căci avea părul lăsat să crească mare în
partea poste- rioară a capului. Dintre aceşti patricieni cei bătrîni (sibutum) consti-
tuiau o treaptă mai înaltă de aleşi ce se bucurau de onoruri deosebite. Aceşti oameni
pe deplin liberi aveau o mare influenţă în administraţie şi în justiţie: luau parte la
procese şi hotărîrile lor aveau putere de lege. Erau chemaţi mai cu seamă să
hotărască asupra unei situaţii de fapt, şi mărturia lor avea mare greutate.
,,Dacă cineva îi scoate un ochi unui patrician, atunci i se scoate aceluia care 1-a
rănit ochiul" (Codul lui Hammurabi § 190). La plebei şi la sclavi asemenea delicte
se răscumpărau cu bani. La bătăi între aceiaşi fraţi se dădeau amenzi, iar dacă cineva
lua parte la o bătaie „din întîm- plare" nu trebuia decît să jure că a lovit fără intenţie,
de asemenea să plătească costul consultaţiei medicale (Ibidem § 206).
167
în general aceste stări sociale par a fi fost foarte exclusive în Babilon şi Asiria,
căci nu se puteau căsători decît între membrii aceleiaşi stări sociale. Totuşi existau şi
excepţii. Un patrician uneori îşi lua o sclavă ca soţie secundară, şi o ridica apoi la
titlul de soţie legitimă. Dar se întîm- pla ca o fată dintr-o familie de patricieni sau de
muskenu, sărăcită, dacă nu putea conta pe o partidă bogată să se căsătorească cu un
sclav şi să împartă soarta sa. Dacă se întîmpla un asemenea caz atunci „stă- pînul
sclavului nu trebuia să aibă pretenţii să fie ascultat de copiii femeii libere" (Ibidem §
175). Aceşti copii, după moartea tatălui lor, primesc jumătate din averea tatălui lor
sclav, în vreme ce jumătatea cealaltă este luată de stăpînul sclavului (Ibidem § 176
sq).
168
lui Hammurabi § 140 sq). Medicul era plătit mai puţin de un muskenu decît de un
patrician (Ibidem §216).
Scoaterea unui ochi sau a unui dinte într-o bătaie de pildă, sau provocarea unui
avort cu sfîrşit mortal se putea plăti şi răscumpăra printr-o amendă la un muskenu, pe
cînd la un patrician se aplică cu toată străş- nicia legea talionului (Ibidem § 198 sq).
Chiar jertfa adusă zeilor într-un templu este diferită, după cum este adusă de un om
de seamă (rubu) sau un sărac (muskenu). în Asiria termenul de „sărac" (şab hubsi)
era insultător şi cu el se calificau un pretendent străin sau trupele inamice.
A treia stare din societatea asiriană şi babiloniană erau sclavii (sum. uru ; arad ;
akk. wardum = sclav). Sclavii sînt menţionaţi foarte des în sursele noastre şi situaţia
lor este alta în Imperiul babilonian, în Imperiul asirian şi neo-babilonian.
Sclavii templelor, care la început erau sclavi ai unor persoane particulare, care
au fost eliberaţi de stăpînii lor şi au fost dăruiţi zeilor, se bucurau de o situaţie
specială. Toţi ceilalţi „sclavi ai supuşilor" nu aveau o situaţie deosebită. Ei se
recrutau din afara şi dinăuntrul Babiloniei şi Asiriei. Sclavii casnici (warad sau wilid
bitim) erau urmaşii unor oameni care s-au declarat ei înşişi sclavi. Cînd cineva nu
putea plăti datoriile sale trebuia să vîndă pentru argint pe soţia sa, pe fiul şi pe fata sa
şi să efectueze muncă în schimbul datoriei. Dar datornicul devenea el însuşi sclav,
pierzîndu-şi astfel libertatea. De aceea găsim familii întregi de oameni, la început
liberi, sclavi în casele negustorilor. După lege cei ce erau sclavi pentru datorii
trebuiau să stea în casa cumpărătorului lor trei ani şi să lucreze pentru creditorul lor,
169
iar în al patrulea an trebuiau să fie eliberaţi. Dar este discutabil dacă această măsură
s-a aplicat totdeauna în practică. Tatăl putea să-şi vîndă fiul nu numai silit de lipsuri
şi de sărăcie, ci şi atunci cînd fiul se purta prost cu el, „grăia către tatăl sau către
mama sa: Tu nu eşti tatăl meu! Tu nu eşti mama mea!"
Chiar şi nevasta care se purta rău cu soţul ei (adică aşa cum scriu tăbliţele
cuneiforme: „grăia către soţul ei: Tu nu eşti soţul meu") putea fi vîndută ca sclavă.
Alături de aceşti sclavi indigeni erau sclavi străini, cumpăraţi, răpiţi, sau prinşi
prizonieri de război. Mai cu seamă „sclavii albi", adică blonzi proveniţi din regiunile
caucaziene, din nord (Subaru) erau foarte preţuiţi.
Codul lui Hammurabi prevede pedepse pentru sclavii care se poartă prost cu
stăpînii lor. Sclavului care îl loveşte în spate pe un patrician (§ 205) sau spune
stăpînului său „tu nu eşti stăpînul meu" adică se poartă insolent cu el, i se va tăia
urechea (§ 206). Pentru alte delicte mai mici sclavul este pedepsit cu închisoarea.
170
Sclavii posedau şi o avere, care după moartea lor revenea stăpînului lor
(<Codul lui Hammurabi; § 176 sq). Mai cu seamă în zilele de sărbătoare deosebirile
între stări sociale se ştergeau adesea cu totul, aşa cum se intîmpla şi în Roma antică
în timpul sărbătorilor numite Saturnalia. cînd stăpînii slujeau pe sclavii lor vreme de
o zi şi mai apoi mai multe zile. în Babilon de asemenea stăpînii în timpul sărbătorilor
de anul nou, schimbau rolul şi deveneau sclavi, care erau pentru o zi stăpîni. Ba
chiar regele cobora de pe tron pentru o zi şi era înlocuit de un om sărac, care putea să
se poarte cum vroia în acest interval. Pe de altă parte, după datele hemerologelor
asiriene (liste de zile faste şi nefaste cuprinzînd sărbătorile) regele trebuia în anumite
zile — mai cu seamă la îndeplinirea ceremoniilor de ispăşire a păcatelor — să
elibereze un sclav şi să dea drumul unui condamnat ce se afla în închisoare. Această
din urmă datină a trecut fără îndoială de la babilonieni la iudei precum reiese din
episodul cu răsculatul Baraba graţiat de către Ponţiu Pilat. (cf. Marcu XV, 7-9; Mat.
XXVII, 15, 21; Luc. XXIII, 17-20, loan, XVIII, 39—40) care elibera un condamnat
de sărbătoarea Paştilor.
Mulţi sclavi voiau să scape de robie şi fugeau vrînd să se întoarcă în patria lor.
Stăpînul le punea în acest caz cătuşe la picioare cu care mergeau greu, împiedicaţi şi
nu mai puteau fugi. Iar legea condamna la moarte pe sclavul care fugea, dar şi pe
cela care îi dădea ajutor ca să fugă, mai cu seamă dacă era un sclav al regelui (Codul
lui Hammurabi § 15) şi se prevedea clar că cel ce nu predă pe sclavul fugar este
osîndit la moarte (Ibidem§ 17). Acela care a prins un sclav fugar este obligat — în
schimbul unei recompense — să-1 predea stăpînului lui; iar dacă sclavul fugar nu
vrea să spună numele stăpînului său trebuie să fie predat curţii regale. Dacă sclavul
fuge şi a doua oară, trebuie să depună jurămînt că nu este vinovat (Ibidem § 20).
Puterile sclavilor domestici erau folosite cît mai deplin şi sclavele trebuiau să
macine cerealele şi să coacă pîinea, apoi să spele picioarele stăpînei lor, să ducă
scaunul ei în templu zeului său, să o coafeze şi să stea lîngă ea. Dar sclavii aveau un
rol şi în agricultură, în special strînsul recoltelor necesita un mare număr de braţe de
muncă şi stăpînii de sclavi făceau afaceri bune închiriind pentru un timp limitat pe
sclavii lor. Acela ce lua cu chirie un sclav plătea o sumă respectabilă în produse
naturale (zilnic 10 sila = 4,2 kg de cereale) iar pe de altă parte trebuia să suporte
cheltuielile dacă sclavul murea, fugea, devenea incapabil de muncă sau bolnav.
Sclavii slujeau la contractarea de împrumuturi de către stăpînii lor, fiindcă erau daţi
ca amanet, şi creditorul care lua un sclav amanet avea aceleaşi drepturi ca şi stăpînul
171
sclavului, căci putea să-1 vîndă mai departe. Dar dacă o sclavă a născut copiii
stăpînului ei, era interzisă vînzarea ei, şi trebuia să fie eliberată cît mai curînd de
stăpînul ei (Codul lui Hammurabi § 118 sq), dar desigur stăpînul sclavei nu
recunoştea copilul ca al său, ca să n-o elibereze.
Sclavul nu putea să-şi schimbe stăpînul din propria sa iniţiativă, dar îşi schimba
locul prin moartea stăpînului său, sau dacă stăpînul său îl dona altor persoane, fiului
sau fiicei sale, apoi îşi schimba locul prin vînzare. Vînzarea unui sclav trebuia să fie
înscrisă într-un act — o tăbliţă de argilă cu scriere cuneiformă. Iar vînzarea unui
sclav era încheiată prin dăruirea unui baston mic, simbol al stăpînirii asupra robului.
Apoi vînzarea era nulă dacă în decurs de o lună după vînzare sclavul se îmbolnăvea
de boala bennu (poate epilepsie) sau în decurs de trei zile se produceau reclamaţii
îndreptăţite. Iar sclavul putea să se opună vînzării în mod legal.
Desigur, orice sclav dorea mai presus de orice libertatea. Aceasta se obţinea prin
adoptarea sau răscumpărarea sa. în primul caz sclavul care a fost adoptat se angaja
să-1 întreţină pe stăpînul său pe toată durata vieţii sale, şi în felul acesta se afla încă
în oarecare dependenţă de stăpînul său pînă ce acesta murea. Prin răscumpărare
devenea însă un om liber, dar era greu de încropit banii pentru plata sumei de
răscumpărare. De multe ori această $umă era plătită de un prieten al sclavului, care
apoi primea treptat de la sclavul, acum liber, suma avansată. Răscumpărarea robilor
prinşi de război în alte ţări decît Babilonia era o faptă bună, şi negustorul care a
răscumpărat din străinătate astfel de prinşi de război este despăgubit de templu sau
de palatul regal (Codul lui Hammurabi § 32). Dacă un sclav babilonian ajunge sclav
în străinătate şi fiind cumpărat ajunge în Babilon este eliberat numaidecît după ce a
fost recunoscut de fostul său stăpîn (Ibidem, § 280).
Copiii născuţi dintr-un om liber şi o sclavă erau socotiţi liberi şi erau puşi pe
aceeaşi treaptă cu copiii legitimi. Chiar dacă tatăl lor nu-i recunoştea drept copii ai
săi, ei deveneau liberi împreună cu mama lor după moartea stăpînului (Ibidem §
171).
172
Ceremonia eliberării unui sclav era însoţită de acte simbolice, ,,la ţărmul
fluviului, în locul unde se face judecata oamenilor". Acela care îl elibera pe sclav,
spăla cu apă faţa sclavului şi îndrepta faţa sa spre răsărit, apoi semnul de sclavie de
pe rob era tăiat, se spăla fruntea sa şi i se scoteau cătuşele apoi i se dădea un act prin
care se consemna eliberarea sa de către fostul său stăpîn şi de către moştenitorii săi.
Dispoziţiile dreptului asirian privitor la sclavi nu erau diferite de cele din codul
lui Hammurabi. Existau şi sclavi ai templelor în Asiria, care au fost dăruiţi de către
părinţii lor divinităţii. Astfel o căpetenie în armată dăruieşte pe fiul său zeului
Ninurta din Kalah pentru ocrotirea vieţii regelui său Assurbanipal. în contractele de
vînzare de sclavi este prevăzută clauza existenţei bolii bennu (epilepsie ?), dar
termenul de contestare în Asiria e mult mai mare, de 100 de zile.
în Asiria stăpînii sclavilor rădeau părul din cap robilor şi le găureau urechea
pentru a le pune un cercel cu marca lor.
însă întinsele cuceriri ale regilor asirieni au adus o mare masă de prinşi de
război în această ţară, şi ei trebuiau să presteze munca de sclavi. După expediţia în
Arabia a lui Assurbanipal erau atît de mulţi sclavi şi cămile în Ninive încît se plătea
totul cu sclavi. Tranzacţiile cu sclavi erau numeroase în acea epocă, fiind vîndute
familii întregi de 10 pînă la 27 persoane.
Dar prin această creştere a numărului de sclavi, artizanii şi ţăranii liberi erau
mult mai puţini în Asiria.
în rîndul sclavilor s-a produs în Imperiul Asirian o separare netă după avere şi
funcţii. Sclavii marilor dregători aveau o influenţă oarecare asupra stăpînilor lor,
apoi acumulau bunuri, şi chiar aveau proprii lor sclavi (care în Imperiul Roman se
173
numeau servi vicarii), apoi în unele împrejurări furau şi recuperau bunuri de la
stăpînii lor, putînd să-şi cumpere bucăţi de pămînt pe care le vindeau chiar altora. în
fine, aceşti sclavi aveau propriul lor sigiliu şi puteau să depună mărturie.
Cea mai mare parte a sclavilor au rămas în starea lor veche de dependenţă şi în
oraşe erau sclavi domestici îndeplinind oficiul de servitori ai stăpînilor lor, pe cînd la
sate, unde erau în număr mai mare, cultivau pămîntul stăpînilor lor. Dacă
pămînturile agricole erau vîndute, atunci sclavii mergeau şi ei în posesia noului
stăpîn al pămîntului.
Pentru a fi recunoscuţi uşor, sclavii erau însemnaţi, şi aveau o pată sau un semn
la ureche, mai ales la urechea dreaptă (poate şi un cercel), apoi pe mîna lor stingă era
scris prin tatuare numele proprietarului lor, sau aveau tatuat pe mînă un chip „o
secure şi un stilet de scris", emblemele zeului Marduk şi a lui Nebo. Apoi purtau la
gît o tăbliţă pe care era scris numele proprietarului şi al sclavului, precum şi anul
cînd a fost cumpărat sclavul. Se pare că se păstra un fel de registru al sclavilor căci
în Asiria se putea afla repede dacă un sclav a fost cumpărat, dat ca amanet, schimbat
sau dăruit.
174
Sclavii autohtoni din Asiria aveau alături de ei foarte mulţi sclavi aduşi ca
prizonieri de lăzboi din expediţiile regilor. Dar fii ai casei se numeau sclavii care
erau născuţi în casa stăpînului lor (mar biti).
însă stăpînii sclavilor au băgat de seamă că aceştia cîştigă mai mult şi mai bine
dacă se apucă de o meserie a lor proprie şi plătesc stăpînilor un tribut, o taxă anuală
(mandattu), decît dacă lucrează pentru stăpînii lor. De aceea tinerii sclavi erau
învăţaţi o meserie la un meşter, şi după ce învăţau meseria trebuiau să plătească
anual stăpînului lor 12 sekeli în argint sau în produse naturale, ceea ce reprezenta
dobînda anuală la un capital de 1 mină.
Dar ca şi negustori, tinerii sclavi s-au dovedit foarte isteţi căci îşi dobîndeau
repede un capital cu care se eliberau din sclavie prin comerţul pe care îl făceau.
Aceşti sclavi făceau afaceri ca oamenii liberi: închiriau, subînchiriau, cumpărau case
şi alţi sclavi care le făceau munca.
175
Cînd unul din aceşti sclavi negustori nu avea destui bani se asociau între ei 2
tineri sclavi, sau însuşi stăpînul lor le împrumuta bani ca să înceapă negoţul şi
afacerile. Aşa, de pildă, un bancher Itti-Marduk- balatu împrumuta sclavei sale
Ishunantu o sumă însemnată spre a instala o berărie. în Imperiul Persan bogătaşii
lăsau latifundiile lor pe seama sclavilor lor care căpătau astfel o mare influenţă. Ba
unii dintre ei intrau şi în administraţie: un sclav numit Nabuach-rimanni era sub
regele Nabonide director al impozitelor oraşului Şubat-Gula.
Blestemul ca zeii să prefacă pe cineva în femeie era din cele mai cumplite şi nu
se spunea decît celor mai mari duşmani. în viaţa reală lucrurile însă aveau alt aspect.
Căci fetele tinere, sclavele prietenoase, moştenitoarele bogate sau gospodinele
deştepte erau iubite de părinţii, stăpînii sau soţii lor şi căpătau o poziţie dominantă în
societate.
176
Dar chiar în timpurile arhaice ale dinastiei din Akkad femeile nu îndeplineau
doar munci casnice şi în gospodăria agricolă a familiei, hrăneau şi creşteau copii,
ţeseau, coafau pe stăpînele lor, măcinau cereale, făceau bere şi păşteau oile şi
caprele. Unele femei aveau şi ocupaţii mai puţin feminine, făcînd afaceri, cumpărînd
şi vînzînd, avînd propria lor avere. Femeile aveau posibilitatea de a încheia contracte
şi puteau figura ca martore într-un contract.
Codul lui Hammurabi statorniceşte desigur pe bărbat drept cap al familiei, dar
drepturile femeii sînt protejate şi păstrate de codul acesta.
O femeie căsătorită nu mai este legată de starea ei socială, căci sclavele, dar şi
străinele, puteau să se căsătorească cu babilonieni şi aveau copii care se bucurau de
aceleaşi drepturi ca şi copiii liberi.
Soţia are o zestre şi are dreptul să dispună asupra ei; dacă ea moare fără de copii
zestrea se întoarce la casa tatălui ei, dacă are copii aceştia o moştenesc.
Darurile bărbatului sînt posesiunea ei. în viaţa comercială femeile aveau o
independeţă deplină, nu aveau nevoie de un curator. De aceea întîlnim deseori
contracte încheiate de femei, şi mai cu seamă preotesele făceau afaceri numeroase.
Ele cumpărau şi vindeau ogoare şi sclavi, împrumutau argint şi apăreau ca parte în
procese. Ele puteau fi şi martore, dar existau scribi şi judecători femei şi o serie de
procese erau încredinţate de predilecţie femeilor, cum erau cele legate de cîrciumi
.S-au păstrat o serie de scrisori redactate şi scrise de femei, mai ales din epoca
regilor kasiţi, şi în arhivele de la Ninive se găsesc uneori tăbliţe cuneiforme scrise de
femei. Totuşi, în dreptul vechi asirian situaţia femeii depinde de aceea a soţului ei,
căci ea poartă datoriile, pedepsele şi păcatele bărbatului ei cu ea (O. Schröder,
Keilinschiften ans Assur verschiedenen Inhalts Nr. 1, § 33), iar dacă nu a avut copii
nu este părtaşă la averea pe care a lăsat-o moştenire soţul. Dacă ea scoate şi ia ceva
din casa soţului ei mort sau bolnav, lucrul acesta este socotit hoţie. Cînd se desparte
soţul de ea, nu trebuie să dea nici măcar o sumă de bani pentru despărţire (Ibidem,
Nr. 1 § 39).
177
Dar şi în Imperiul Nou Asirian femeile, deşi au libertate de acţiune totală, nu
sînt apărate de lege ca în Babilon.
în Imperiul Nou Babilonian situaţia femeii este mai bună şi ea este mult mai
puţin dependentă. Chiar dacă nu locuieşte dintr-un motiv sau altul în casa soţului ei,
acesta are totuşi obligaţia să-i dea de mîncare. După moartea soţului ea capătă înapoi
zestrea sa, chiar dacă nu a născut copii, şi capătă înapoi şi darurile pe care i le-a
făcut soţul ei.
Din aceste motive diviziunea reală în stări sociale a societăţii asiro- babiloniene
este cea după rolul şi funcţia pe care le are individul în societate, după profesia sa.
Această diviziune clasifică mult mai exact pe indivizi în societatea asiro-babiloniană
decît străvechea împărţire de la începuturile istoriei mesopotamiene.
178
Regele asiro-babilonian şi casa sa
Regele era la origine, aşa cum arată numele său sumerian lugal, „omul cel
mare" cel care se deosebea de oamenii obişnuiţi fie prin forţa sa corporală, fie prin
calităţile sale spirituale ori prin averea sa. Această concepţie umană a lucrurilor,
preoţimea o avea în comun cu stăpînitorii la începuturile istoriei mesopotamiene, dar
în curînd s-a ivit o altă teză asupra puterii regale. Conform acesteia tot teritoriul unui
stat-oraş este posesiune a zeului cetăţii; el este posesorul real al pămîntului şi tot el
stabileşte întinderea şi hotarele statului.
Dar acest zeu are un împuternicit pe care şi-1 alege, şi acesta e îegeie care îşi
duce viaţa pe pămînt. După miturile babiloniene, în timpurile lipsite de regi nu
existau încă insignele regale: sceptrul, brîul de rege, pălăria regală şi toiagul de
păstor; mai pe urmă însă zeiţa Istar şi zeul Ellil au căutat un păstor în cer şi un rege
pe pămînt. Acest rege a fost zămislit în pîntecele zeilor, şi pînă s-a mărit a fost
crescut de către zei care i-au fost mamă şi tată. Căci zeiţa Ninhursag, se afirma în
aceste mituri, 1-a hrănit cu lapte sfînt, zeiţa Innina i-a dat un nume bun, zeul
Ningirsu i-a hărăzit putere, iar zeul Enki i-a dăruit prevedere. Mai mult chiar,
stăpînitori de seamă cum a fost Gilgames au fost două treimi zei şi o treime om.
De aici nu mai era decît un pas spre a diviniza pe rege, a-1 socoti că este zeu, ca
în Egiptul faraonic, şi acest pas stăpînitorii Babilonului antic l-au făcut adesea.
Pentru unii din aceştia, cum ar fi Ur-Nina, Gudea, s-a făcut adorarea lor după moarte
în chipul unei statui aşezate într-un templu, dar mai mulţi regi din dinastiile din
Akkad s-au proclamat zei fiind în viaţă. De exemplu regele Naiam-Sin nu a
îndepărtat determinativul pentru zeu (o stea înaintea scrierii numelui său, n. a) din
ortografia cuneiformă a denumirii sale.
179
El se numeşte pe sine uneori „zeul din Akkad" şi este figurat pe o stelă cu o
cască cu coarne, acoperămint al capului rezervat zeilor. Mai tîrziu regii dinastiei din
Ur (de pildă Sulgi, Bur-Sin, Gimil-Sin), apoi cei din dinastia din Isin (de ex. Lipit-
Iătar) sau cei din dinastia de la Larsa (de ex. Rim Sin) au urmat aceleaşi datini. Este
foarte probabil că această divinizare a regelui a fost urmată de o creştere a puterii
regale. Aceşti regi divini erau socotiţi ca fii ai zeului Ellil, zeiţa Ninsun era numită
mama lor, iar zeiţe ca: Anunit şi Innina erau considerate ca neveste ale lor. De acum
înainte regele îşi aşază întotdeauna determinativul pentru zeu înaintea numelui său şi
regelui i se înalţă temple ca unui zeu, în care se instituie un cult al său în timpul
vieţii dar şi după moarte, aducîndu-se jertfe înaintea statuii sale, în chip cu totul
asemănător cultului faraonilor din Egiptul antic.
180
grădinarul Akki care 1-a primit şi 1-a crescut ca să se facă şi el îngrijitor al grădinii
sale. Mai tîrziu însă zeiţa Istar s-ar fi îndrăgostit de el şi 1-a menit să fie rege.
Toţi prinţişorii care domneau peste un oraş s-au numit regi (sumerian lugaly
akkadian sarru) ai statului-oraş. Dacă se întîmpla să supună sau să aducă la oarecare
dependenţă pe un rege din vecinătate, atunci îşi luau apelaţia de „suverani"
(sumerian: isak, akkadian: isSaku)
,
181
dar acest termen şi-a schimbat semnificaţia de mai multe ori in decursul vremurilor.
în timpul imperiilor noi, asirian şi babilonian, termenul acesta a devenit doar unul
din titlurile regale. Dacă un rege unea mai multe state-oraşe îşi adăuga la titulatura
sa apelaţia de issaku.
Titulatura de „rege al lumii" a fost luată deseori de regi ai Asiriei. Mai tîrziu
regii Asiriei şi ai Babiloniei şi-au luat apelaţia de „mare rege" (sarru rabu) aşa cum
se numeau şi regii Egiptului şi ai ţării hit- tiţilor.
I. Babilonia
Activitatea unui rege într-o ţară agricolă, aşa cum era Babilonia, era comparată
adesea cu acea a unui agricultor şi regele era numit „păstor al oamenilor cu capul
negru", denumire ce se dădea adesea sumerienilor. Regele Nabuchodonosor se
numea pe sine „ţăranul din Babi- lon" şi „cela ce irigă cîmpurile". Tradus într-un
limbaj mai prozaic, aceasta însemna că regele trebuie să-i conducă pe supuşii săi, să
fie căpetenia lor la vreme de război, în timp de pace să-i păzească de nedreptăţi şi să
le hărăzească înflorire şi prosperitate. Alături de aceste îndatoriri faţă de oameni,
erau şi cele faţă de zei, construcţia templelor zeilor, grija pentru întreţinerea lor şi
împodobirea lor.*Aceste obligaţii ale lor erau îndrăgite de regi şi descrise în
amănunţime în multe inscripţii votive. Pe un relief se vede regele Ur-Nina cum duce
182
cu un coş aşezat pe capul său materiale pentru zidirea unui templu, iar regele
Nabopalassar cu cei doi fii ai săi nu se dau înapoi la zidirea unui templu să aducă
atît cărămizi cît şi argilă, dar şi să lucreze cu unelte de zidar.
Nu posedăm prea multe date despre viaţa privată a regilor din Mesopotamia, în
afară de veşmintele şi podoabele lor.
Totuşi vechiul port regal a rămas utilizat uneori, poate de suverani care voiau
să arate prin el legitimitatea lor şi antica dinastie din care se trăgeau. Aşa bunăoară
regele Sargon I este înfăţişat purtînd acel şorţ sau lochie scurtă, cu părul lung strîns
de o diademă şi cu o barbă mare ce-i ajunge pînă la mijloc, şi cu mustăţi groase şi
prelungi. Mai tîrziu însă regii se îmbracă cu totul altfel. Regele Naram-sin în timp
de pace poartă un veşmînt făcut tot din smocuri de lînă (kaunakes îl numeau grecii),
dar acoperind umărul său drept şi şalele. Capul său era acoperit de o tiară lungă şi
ascuţită, dar în vreme de război el poartă o cască cu coaine care se potriveşte doar
zeilor şi care ar putea indica, la fel ca şi determinativele stelelor ce însoţesc chipul
său pe o stelă, că regele Naram-sin a căpătat vrednicia divină chiar în viaţă fiind.
Regele Gudea însă, ca şi regii din epoca sa, poartă o manta cu franjuri, care este
trasă peste umărul stîng în timp ce umărul drept rămîne dezgolit.
Capul şi barba îi sînt, după moda sumeriană, rase complet. Capul este
descoperit sau e protejat de o bonetă de lînă. Cu toate că Hammurabi a dobîndit o
victorie deplină asupra oraşelor sumeriene din sud, şi cu toate că a aşezat capitala
imperiului său spre nord, în îmbrăcăminte el a păstrat multe particularităţi ale
183
regiunii de sud a Mesopotamiei, locuite de sumerieni, veşmîntul acestui rege, o
mantie lungă deschisă înainte şi scufia de pîslă este în esenţă îmbrăcămintea regilor
Gudea şi Sulgis. Totuşi Hammurabi nu se poate despărţi de barbă, doar mustaţa îi
este rasă. Regii din dinastia kasită purtau veşminte bogat împodobite.
Date interesante despre viaţa privată a regilor din Akkad dobîndim din
socotelile scrise pe vremea regilor Lugalanda şi Urukagina. Posedăm scrisori ale
soţiei regelui Lugalanda care primeşte daruri de la o regină vecină şi îi trimite şi ea
în schimb altele printre care şi o fetiţă mică. Regii babilonieni se căsătoresc cu
principese străine şi îşi dau fiicele să fie soţii ale unor regi străni. Dar regii din
Babilon nu îşi uită afacerile proprii şi fac negoţ pe contul lor. în ţară ei caută să-şi
mărească averea, obţinînd cît mai mult pămînt arabil şi unii din regi cum este
ManiStusu înşiruiesc pe stele sau pe pietre de hotar posesiunile lor agrare..
Pe de altă parte regii babilonieni obţin de la caravanele ce trec prin marele centru
comercial care devenise Babilonul, mărfuri de tot soiul care nu se aflau în
Mesopotamia, în special lemn, pietre şi metale. Desigur cu aceste mărfuri din
import ei fac daruri templelor, dar este foarte probabil că pe multe le revînd cu
preţuri mult mai mari supuşilor lor. Expediţiile războinice purtate de regii din
Akkad i-au dus din Elam şi pînă în munţii Taurus din Asia Mică; aşa se explică
faptul că negus
-Rege asirian cu marele său vizir
lorii din loate ţările supuse sau cutreierate de oştirile lor vin în Babilonia să aducă
mărfuri, din Makan se aduce piatra de dolerit pentru confecţionarea sigiliilor, dar şi
a statuilor de zei, din muntele Amanus se importă lemn de cedru, munţii Taurus
furnizează argint. Regele Gudea a avut relaţii comerciale intense cu toate regiunile
din Orientul de Mijloc.
184
Regii akkadieni păstrau mărfurile achiziţionate în depozite mari de unde le
vindeau şi le distribuiau la nevoie. Afacerile acestea înfloritoare au dus pe
stăpînitori la bunăstare şi poate au dus la înmulţirea numărului supuşilor lor. Regele
Gudea afirmă că are 216.000 supuşi, iar zeii îi fac proorociri din cele mai
favorabile: „Ogoarele îţi vor aduce (roade), (apa) din canale şi şanţuri va urca, din
crăpăturile pămîntului, de unde nu vine apă, va izvorî apă. în Sumer uleiul va fi de
prisos, şi lînă va fi şi ea multă". Dar şi alţi regi şi principi se străduiau în inscripţii
să prezinte vremea lor ca nespus de fericită, cu o mare ieftinătate de produse
necesare vieţii oamenilor. Aceasta, evident, nu corespunde cîtuşi de puţin
adevărului.
185
Aceasta era însă o excepţie fiindcă de obicei prinţesele fiice de rege deveneau mari
preotese.
rînsă din epoca lui Hammurabi acest tip de stăpînire prin intermediul unor
regişori a dispărut şi a fost înlocuit prin guvernarea cu ajutorul unor dregători,
funcţionari supuşi regelui, care administrau diferitele teritorii regale şi pentru care
bineînţeles nu mai putea exista independenţă.r
tocmai regele fiind acela care îşi oprima şi nedreptăţea supuşii. El trebuia să
vegheze ca „cel puternic să nu împileze pe cel slab", de aceea era şi judecătorul
suprem şi ultima instanţă de judecată: „Cînd regele nu ia seama la dreptate, supuşii
săi se răscoală şi ţara sa este pustiită. Dacă nu se îngrijeşte de dreptate în ţara sa,
zeul Ea, stăpînul Destinului, va schimba destinul său, şi nenorocirea îl va urmări pe
el" (H.C. Rawlin- son, The Cuneiform Inscriptions of Western Asia, London, 1902,
voi. IV, R, 48, la sq,)./-Dar uneori un rege este silit să admită că nedreptatea
domneşte în ţara sa, aşa de exemplu regele Urukagina din Laga§ vrea să schimbe
nedreptăţile care s-au aflat în Lagas „din vremurile de început", căci dregătorii pe
care i-a aşezat el în acest ţinut au luat de la ţărani, de la păstori, pescari şi corăbieri
dări peste măsură de mari.
186
Preoţii la rîndul lor împilau poporul de jos; ei pătrundeau în grădina lui şi
jefuiau recoltele. Regele Urukagina vrea să reformeze această situaţie şi
statorniceşte noi legiuiri astfel ca „cel puternic să nu poată face nici o răutate
orfanului şi văduvei". Desigur prin aceste reforme el a dobîndit simpatia celor
împilaţi, dar prin reprimarea celor puternici pe care se sprijinea altădată regalitatea,
el şi-a şubrezit desigur poziţia politică şi militară. Căci el nu a putut să se opună cu
succes regelui Lugalzaggisi şi odată cu dispariţia lui au pierit şi reformele sale atît
de bine intenţionate. Totuşi, urmaşii acestui rege au socotit imperios necesar să se
preocupe de găsirea unor soluţii în conflictele sociale care trebuie să fi fost destul de
puternice în Mesopotamia.
Căci un alt rege, care pretinde că a instaurat o epocă fericită în ţara sa, Gudea,
scrie într-o inscripţie, din care se poate deduce care era situaţia anterioară suirii pe
tron a acestui rege: „femeia nu trage după ea sania de cărat; clădesc (numai) sclavii
puternici . . . nimeni nu este bătut cu biciul.
187
,Dar aşa cum reiese din corespondenţa lui Hammurabi cu Sinidinnam, împuternicitul
său peste crasul Larsa, regele se îngrijea de amănunte ale administraţiei cum ar fi
introducerea unei luni selenare intercalate, pedepsirea unor dregători pentru
exacţiuni, neîncasarea impozitelor; de toate acestea se preocupa regele însuşi. De
exemplu regele scrie dregătorului său mai sus numit: „Oamenii ce au ogoare la
malurile canalului Damanum, solicită ca ei să sape canalul acesta. în decursul acestei
luni ei trebuie să sfîrşească acest canal" Sau îi scrie: „Cînd vei termina săpăturile
canalului pe care l-ai început acum, lasă să crească plantele de apă în Eufrat de la
Larsa pînă la Ur, îndepărtează trestia şi pune-o în ordine", sau „De îndată ce vei
primi scrisoarea mea, sapă cu ajutorul oamenilor care stau în slujba ta, în decurs de
trei zile canalul din oraşul Uruk".
188
Se controla dacă vorbele spuse de aceşti soli
corespundeau cu cele scrise pe „tăbliţele" lor —
scrisorile de acreditare — am spune astăzi, şi numai
dacă exista deplină concordanţă solii erau „crezuţi".
Apoi trimişii erau poftiţi la masa regelui şi „mîncau
de la ea mîncăruri (alese) şi beau băuturi
ameţitoare". Prin aceşti ambasadori regele care îi tri-
mitea afla despre situaţia religioasă sau politică a
regilor la care fuseseră trimişi, dar şi despre
dragostele „colegilor" lor. Multe dintre scrisorile de
la Tell el-Amarna cuprind cereri de aur, care, se
pare, era destul de rar în Mesopotamia (în mileniul
al II-lea şi al III-lea î.e.n. argintul era mai scump ca
aurul) şi se afla în cantităţi apreciabile în Egipt,
graţie minelor de aur din Nubia (Sudanul de azi,
Nubia avînd în egipteană chiar sensul de „ţinut al
aurului"); aşa de pildă regele babilonian Ka-
da§man-Ellil I scrie faraonului Amenofis III să-i
trimită cît mai multPiatră de hotar (kudurru) pur tind
simbolurile zeilor
aur, ba chiar o cantitatc precisă de 3000 talanţi
(circa 108.000 kg aur!).
Datele noastre pînă în epoca lui Hammurabi sînt incomplete şi numele unor
dregători sînt cele sumeriene. Acela care era numit isak (ideografic scris patesi) era
la început un mare dregător în general, putînd fi mare preot al unui zeu, sau un
despot depinzînd de un rege, ori un guvernator. De pildă regele Erimuş ia prizonier
pe regele din Ur cu mai mulţi isak, supuşii lui.
Un alt mare dregător era cel numit sakkanak, şi acest titlu era purtat de potentaţi
independenţi.
Scribii (dubsar), mai marele peste scribi, şi scribul regelui aveau mult de lucru
spre a extrage şi a înregistra toate raporturile, scrisorile şi listele ce erau legate de
interesele statului şi ale casei regale.
Sub acest rege, titlul de sakkanakkum însemna prefect, iar chazanum era un fel
de primar. în schimb dregătorul numit rabianum stă în capul administraţiei statului şi
este şi judecătorul suprem, el prezidînd consiliul celor „bătrîni". Dar cei mai
numeroşi slujbaşi erau secretarii (sapirum) şi exista un secretar din Sippar, un
personaj important (şi existau mulţi secretari ai templelor şi ai domeniilor). Logofătul
(nagirum) conducea sclavii statului, dar şi poliţia, avînd însă şi funcţii de judecător,
iar alături de el exista o armată de scribi şi de arhivari care înregistrau pe tăbliţe în
scriere cuneiformă toată activitatea statului.
Oraşele mari aveau o oarecare guvernare autonomă ; bătrînii (sibu- tum) sau
vîrstnicii (awelu) apoi negustorii (tamqaru) administrau împreună oraşele. Alături de
ei exista un consiliu al negustorilor, (Karum) în capul căruia se afla mai marele
negustorilor (sapir tamqarim) care nu făcea doar afaceri în contul său, ci era un fel
de contabil al templului şi al regelui. Prin aceasta, căpetenia negustorilor avea o
considerabilă influenţă politică.
Anumite corvezi erau obligatorii pentru toţi ; aşa de pildă cei ce stăteau pe
marginile unui canal trebuiau să-1 cureţe. Apoi unii locuitori trebuiau să aducă
lucrători, vase de transport şi argint, sau puteau să fie scutiţi de acestea plătind o
anumită cantitate de argint. Regele Hammurabi povesteşte că a reuşit să înalţe zidul
oraşului Sippar prin corvezile locuitorilor. Alteori lucrătorii erau trimişi în provincie
dacă lipsea mîna de lucru.
Impozitele se plăteau de orice locuitor al statului, chiar ostaşii care aveau un ilk,
adică o proprietate acordată cît timp erau în armată, trebuiau să achite o arendă
pentru acest bun. Aşa cum am arătat, nici templele nu erau scutite de dări. Negustorii
bogaţi plăteau impozitele în argint, care se cîntărea. Dările se încasau pentru ogoare
şi vite în natură, nu ştim exact cît reprezentau, dar în teorie trebuiau să constituie cam
1/10 din recoltă (aşa cum este pretutindeni în Orient cf. rom. dijmă) în practică însă
se lua ca dare 1/5, 1/4 şi chiar 1/2 din recoltă de la ţăranii din Mesopotamia. Păstorii
din tot ţinutul aduceau mieii lor sau viţeii care erau trimişi la Babilon, dar în acelaşi
timp trebuiau să aducă şi lîna oilor care reprezenta impozitul ce aveau să-1 plătească.
Nu se acordă în epoca aceea nici o scutire de dări şi nici o uşurare a lor.
Dar în timpul dominaţiei kasite s-a înscăunat obiceiul să se acorde de către rege
o întindere de pămînt, scutită de orice fel de dare, poate pentru a-1 ataşa pe
beneficiarul acestei favori cît mai strîns de regele kasit. Se acorda o scrisoare de
scutire de dări care se înscria pe un bloc de piatră tare si se aşeza la hotarul ogorului
(Kudurru). Faţă de multele impozite, corvezi şi îndatoriri pe care le aveau toţi
locuitorii din Mesopotamia — săpare de canale, clădirea de ziduri, de diguri, de
poduri, de drumuri în afară de plata unor dări considerabile — este de înţeles pentru
ce oraşele şi persoanele particulare vroiau să se elibereze de efectuarea acestor
lucrări şi de plata acestor impozite obţinînd scutirea de impozite (zakutu ).
Acestea s-au acordat în vremea domniei regilor kasiţi, dar mai tîrziu şi templele
au avut să se elibereze de aceste dări care reprezentau o dependenţă mare faţă de rege
şi de stat.
Ştim că regele Agukakrime a scutit de orice dări templul lui Marduk şi al lui
Sarpanit apoi i-a scutit de asemenea de dăjdii pe preoţi. Cu încetul puterea regală s-a
diminuat atît de mult încît templele au început să ceară insistent regilor cereale,
susan, unt şi lînă în loc să le dea ele regilor.
Sub domnia regilor kasiţi s-a introdus denumirea de bel pichati „guvernator" al
unei provincii, termen ce a fost preluat şi de asirieni şi de alte popoare, ca şi funcţia
de sakin temi „consilier intim".
Dar provincia este foarte rodnică şi după ce Babilonia şi-a pierdut independenţa,
ajungînd o provincie persană se încasa de către regele Persiei 1000 de talanţi de
argint (33000 kg argint) drept impozit din Babilon pe cînd Egiptul şi Cireneica, ce
contau drept ţinuturi foarte bogate, nu aduceau decît 700 talanţi de argint (circa
23.000 kg argint).
Asiría
Guvernatorii care administrau provinciile se numeau saknu sau bel pichati, dar
în aceste posturi puteau fi numite şi femei, guvernatoare de provincii (sakintu). După
fermitatea regelui şi autoritatea lui aceştia erau sau satrapi aproape independenţi, sau
simpli funcţionari care primeau ordinele regelui. în ţări îndepărtate supuse Asiriei,
cum erau Egiptul sau Arabia, exista cîte un rezident (qepu) pe lîngă regele sau
principele autohton. De guvernatorul unei provincii depindeau prefecţii (akle) şi
consiliile provinciale (sapire) care reprezentau puterea de stat pretutindeni, poate cu
excepţia arabilor beduini care nu cunoşteau aceste instituţii.
înalţii dregători se recrutau din clica ce exista la curtea regală şi din nobili, dar
nu era lucru uşor să intri în slujba regelui şi vedem un preot al zeului Samas, Adad
sumussur că face cereri după cereri pentru ca fiul său să fie admis printre dregătorii
provinciali ai regelui. Căci trebuia adesea să se obţină pe lîngă asentimentul regelui
şi acela al principelui moştenitor şi mai cu seamă al zeilor. Posedăm astfel întrebări
adresate zeilor care trebuiau să răspundă, în oracolul lor, dacă cutare dregător va fi
credincios sau nu regelui. în genere era obiceiul ca aceeaşi dregătorie să rămînă într-o
familie, şi fiul să urmeze tatălui în funcţie. Cînd un dregător murea, se trimitea la
curtea regelui fiul său, nepotul şi un om străin cu o scrisoare în care se arăta: „Cela
care va fi plăcut regelui, domnul meu, pe acela să-1 aşeze în slujba (aceea)". Obiceiul
acesta al succesiunii din tată în fiu într-o dregătorie îl întîlnim adesea în Asiria.
Totuşi pe vremea multor regi asirieni domnea o corupţie marcată în toată ţara:
camarila din jurul tronului primea bacşişuri mari şi adesea numeau nişte proşti în
posturi de răspundere mare, alţi înalţi dregători deschideau scrisori sigilate, confiscau
argint şi vite, ocupau ogoare străine sau ţineau închişi preoţi ai templelor, în fine
furau aur şi argint din visteria regelui şi a reginei mamă. Căci regele nu era totdeauna
în stare să-şi controleze supuşii.
După dreptul asirian se deosebeau ţări duşmane, ţări aliate ai căror principi
plăteau tribut dar erau independente şi provinciile asiriene. Cel puţin în teorie, ţările
independente, care nu recunoscuseră dominaţia zeului Assur, trebuiau să fie atacate şi
biruite, chiar dacă în practică lucrurile stăteau altfel. Dacă ţara vrăjmaşă se supunea
după o bătălie, i se cerea o mare pradă de război şi în afară de aceasta era obligată să
plătească un tribut anual. De pildă regele Assurnasirpal primeşte de la regele hittit
Lubarna: 20 talanţi argint (un talant egal cu circa 33 kg), 1 talant aur, 100 de talanţi
de plumb, 100 talanţi fier, 1000 vite cornute, 10.000 de oi, 1000 de veşminte şi multe
alte lucruri scumpe. Mai tîrziu prăzile de război au devenit şi mai considerabile. Mult
mai dificil decît luarea prăzii de război o singură dată se dovedea a fi încasarea
tributului în fiecare an. Dacă principele străin nu se mai gîndea la independenţă
atunci venea în fiecare an fără întrerupere cu daruri bogate la Ninive spre a săruta
picioarele regelui Asiriei. Dar alteori voia să se elibereze de acest tribut şi încasarea
tributului de la popoare sălbatice şi îndepărtate era o operaţie dificilă şi riscantă
pentru asirieni. Citim de fapt că regele Asarhaddon întreabă oracolul zeului Samas
dacă va putea obţine tributul în cai de la mezi.
Provinciile asiriene erau fie demult înglobate în statul asirian, fie provincii noi
dobîndite „spre a lărgi hotarele Asiriei". Ca semn exterior al posedării de către Asiria
a unui ţinut se aşeza într-un loc ridicat al capitalei provinciei o emblemă a zeilor
asirieni, de obicei o placă de aramă cu semnele zeilor şi în afară de aceasta o stelă cu
chipul regelui. Spre a spori caracterul asirian al provinciei nou cucerite ea capătă un
nume nou, asirian, şi o nouă populaţie. Tot astfel în teritoriile noi cucerite, cele mai
periclitate, se aşezau colonişti asirieni. Aceşti colonişti constituiau reazemul stăpînirii
asiriene şi s-au menţinut aşa vreme de secole în acele ţinuturi în care au fost
colonizaţi.
Dările provinciilor constituiau pentru stat sursa cea mai însemnată a veniturilor
sale, cel puţin atunci cînd autoritatea statală era puternică şi nu admitea nici o
manifestare de independenţă a ţinuturilor supuse. Triburile nomade plăteau dările în
natură, 1 vită cornută din 20, 1 oaie din 20 oi, dar provinciile mai evoluate plăteau în
argint ce se cîntărea.
Putem să ne dăm seama de cuantumul acestor dări din unele registre de impozite
ce ni s-au conservat. De pildă statul-oraş fenician Arpad trebuia să plătească 30
talanţi de argint, nu ştim însă în ce interval de timp, pe cînd oraşul Karkemiş era
dator să achite 100 talanţi de argint (1 talant = 33 kg) şi 2 talanţi de aur (66 kg aur).
Dar în listele de dări se arăta cadourile ce trebuiau oferite „palatului", adică regelui,
reginei şi principelui moştenitor, cadouri în argint, în diferite veşminte, vase, peşti,
afară de bijuterii şi podoabe de aur. Din alte surse ştim că aceste cadouri erau dări tot
atît de obligatorii ca şi impozitele, şi ele trebuiau aduse regelui în anumite luni.
încă din timpul statelor-oraşe sumeriene, armata era una din cele mai importante
instituţii ale societăţii. în lupta dintre ele sau cu statele- oraşe akkadiene, oraşele
sumeriene şi-au avut fiecare o armată proprie, dar armamentul, compoziţia şi
organizarea lor erau destul de asemănătoare. Regele sumerian mergea îndeobşte în
fruntea ostaşilor săi, purtînd un şorţ din lînă păroasă (kaunakes), capul său fiind
apărat de o cască, iar ca arme avînd lancea şi un fascicol de suliţi reunite prin
legături, suliţi care erau aruncate pe rînd asupra inamicului. Ostaşii formau două
trupe deosebite; cele de şoc, ce se luptau în ordine de bătaie, cu regele în fruntea lor,
înaintau în rînduri de cîte şapte, din care
primul ostaş purta arma defensivă — un scut enorm dreptunghiular, iar ceilalţi oşteni
aveau cîte o lance grea pe care o ţineau cu amîndouă mîinile.
Cităm mai jos unele din articolele privitoare la ostaşi şi armată ale codului lui
Hammurabi:
,,Art. 26. Dacă un ostaş redum (care primeşte de la rege un bun mobil sau imobil
pe care nu are dreptul să-1 înstrăineze şi care trebuie să vină la oştire la prima
chemare) sau un ostaş bairum (care primeşte bunuri în folosinţă de la rege şi
îndeplineşte funcţii poliţieneşti) cărora li s-a poruncit să vină în campania de război a
regelui nu au venit sau au plătit un înlocuitor şi l-au trimis pe acesta în locul lor,
atunci acest redum sau bairum trebuie să fie osîndiţi (cu moartea) şi înlocuitorul lor
poate să le ia casa.
Art. 27 — Dacă un ostaş redum sau bairum, în cursul unei înfrîngeri a regelui
(în textul akkadian se citeşte „unei măreţii a regelui", căci din motive magice nu
trebuie pronunţată şi pomenită înfrîngerea regelui) este luat prizonier de război, iar
ogorul său şi grădina sa după aceea este dată altcuiva şi acela ia averea sa ilk
(proprietate sau avere primită de la rege pentru slujba ce o face cineva în oştire, n.n.),
atunci dacă acel prizonier de război se întoarce şi ajunge în aşezarea sa, lui trebuie să
i se înapoieze ogorul şi grădina sa. Numai el singur, trebuie să posede proprietatea
ilk.
m
Art. 133 — Dacă un om a fost luat prizonier de război, iar în casa lui se găseşte
hrană, atunci soţia sa trebuie să păzească averea şi să nu intre în casa altuia (să nu
aibă relaţii intime cu altul, n.n.). Dacă această femeie nu poartă grijă de ave*ea lui şi
intră în casa altuia, atunci această femeie trebuia dovedită (că este vinovată, n.n.) şi
ea trebuia aruncată în apă".
Ilk este „serviciul regelui" şi prin extensie un bun al statului acordat cu titlu de
pensiune viageră unui redum sau unui bairum. Acest ilk este o grădină, o casă, un
ogor sau chiar vite cornute ori oi. Bunul ilk nu poate fi vîndut, nici poprit (pentru o
datorie); cela care îl cumpăra pierde valoarea care a dat-o în schimbul acestui bun şi
tăbliţa de cumpărare a acestui bun trebuie distrusă.
Bunul ilk nu poate fi dat de titularul său soţiei sau fiicei sale, şi aceasta lasă să se
presupună că fiul moşteneşte odată cu bunul acesta şi datoria de a servi în armată.
Este interzis de asemenea a folosi bunul ilk drept ipotecă pentru datorie.
Cînd un redum sau boirum este absent pentru serviciul său de ostaş,
administrarea bunului său este încredinţată fiului său, sau dacă nu are decît copii
minori, soţiei sale. Atît ostaşul redum cît şi cel bairum deveniţi prizonieri de război şi
al căror preţ de răscumpărare a fost plătit de un agent comercial, trebuie să plătească
ei înşişi acest preţ dacă averea lor mobiliară o îngăduie. Dacă nu le este cu putinţă să
plătească suma necesară răscumpărării, templul din oraşul lor trebuie să o plătească,
iar dacă templul nu are venituri suficiente atunci răscumpărarea trebuie făcută din
veniturile regelui.
m
în epoca mai tardivă, neobabiloniană, unii contribuabili sînt obligaţi să plătească
o taxă de război sau să ia parte la întreţinerea cu bani a unui ostaş, un oarecare va
plăti solda unui ostaş vreme de doi ani sau va asigura întreţinerea unui călăreţ.
Kasiţii care la început erau lucrători agricoli, apoi mercenari, în fine stăpînitori
ai tot ţinutului Babilonului, nu s-au arătat în stare să întărească forţa militară a
statului. Totuşi ei au introdus în armata babiloniană caii, pe care i-au adus în număr
mare din patria lor şi mai cu seamă au instruit luptători în care de luptă. Caii, ce erau
rari în epoca regelui Hammurabi, se găseau după expresia unui rege hittit mai
mulţi ,,ca paiele". Totuşi sub dinastia kasită forţa militară babiloniană a diminuat
mult şi Babilonul ajunsese o minge de joc în mîinile puternicilor săi vecini. Chiar
după izgonirea kasiţilor, Babilonul a rămas slab din punct de vedere militar.
Asiria s-a dezvoltat plecînd de la un ţinut redus de margine şi ajun- gînd în cele
din urmă un mare imperiu care a insuflat tuturor statelor vecine groaza şi spaima.
Această ascensiune uimitoare Asiria a datorat-o numai armatelor sale, căci asirienii
au fost eminamente un popor războinic. Cea mai mare parte a inscripţiilor pe care ni
le-au lăsat se referă la război şi la fapte de arme
m
.De fapt ţăranii ce s-au aşezat în Asiria, trebuiau să fie în permanenţă în stare de
alarmă spre a se păzi şi preîntîmpina atacurile nomazilor veniţi din pustiu sau pe
acelea ale muntenilor veniţi să părăsească plugul şi să pună mîna pe sabie. Monarhul
Asiriei chema mereu la oaste pe toţi oamenii în stare să poarte armele, şi fiecare din
aceştia era dator să fie ostaş. De aceea în războaiele de agresiune pe care aveau să le
facă asirienii, regele se bizuia mai cu seamă pe asirienii băştinaşi. După ce statul
asirian s-a întins şi a cotropit un mare număr de ţinuturi învecinate, au fost necesare
trupe de ajutor de la aliaţi ca să fie înglobate în oştirea asiriană.
Pentru paza propriei sale persoane regele are o gardă personală, dar atunci cînd
Asiria şi-a întins hotarele cu mult peste mări şi ţări a fost necesar să se creeze o forţă
de luptă care să intervină imediat şi repede în orice porţiune a imperiului. în felul
acesta s-a creat armata permanentă care e diferită de miliţiile teritoriale ce erau
adunate la chemarea regelui înainte de un război. Recrutarea acestei armate per-
manente trebuia să fi fost destul de dificilă, căci locuitorii Asiriei încercau să se
sustragă acestui serviciu militar. Din această pricină regele San- herib, dar şi urmaşii
săi, au recurs la măsuri grave de constrîngere şi de recrutare forţată, aşa cum au fost
folosite de la Cezar pînă la Frederic cel Mare. în Ţările Române de pildă, recrutarea
silnică se făcea deseori prin prinderea şi legarea viitoridui ostaş de unde celebra
expresie „este prins cu arcanul". Pe de altă parte, armatele duşmane învinse erau
înglobate în armata asiriană în „trupa regală". Astfel regele Sanherib a luat ca pradă
de război 10.000 de arcaşi şi 10.000 de purtători de scut din ţările „apusene" pe care
i-a încorporat în armatele sale. Aceste trupe străine aduse cu sila în armata asiriană
dacă nu puteau fi controlatc îndeaproape şi ţinute în frîu, scădeau mult combativitatea
şi disciplina armatelor asiriene.
324
Atît armata permanentă cît şi miliţiile cuprindeau: luptători pe care de război,
cavalerie şi pedestrime.
Conducătorii de care de luptă erau socotiţi trupele de elită, dar numărul lor era
destul de redus. Ei erau folosiţi acolo unde trebuia acţionat rapid, adică în atacuri şi
în urmărirea inamicului. Dar carul de război era scump şi greu de lucrat.
Assurnasirpal îşi măreşte numărul carelor sale de luptă confiscînd pe cele ale
supuşilor săi arameeni.
Carul de război asirian avea două roate cu şase spiţe, înlăuntrul său dar mai des
în afara cutiei sale se aflau arcul cu tolba de săgeţi, secu-
rea de luptă; înapoi era un scut cu un cap de leu şi o lance aşezată de-a curmezişul. Pe
pereţii laterali ai cutiei carului de luptă se aflau mînere de care se ţineau luptătorii
spre a nu cădea la trecerea obstacolelor şi a fi aruncaţi afară din car. Carul de război
avea trei cai sub domnia lui Assurnasirpal, dintre care doi erau înhămaţi la jugul şi la
oiştea carului, iar al treilea era de rezervă în cazul cînd unul dintre cai ar fi fost rănit
sau ucis. Caii erau de obicei bogat împodobiţi cu pene, cu hamuri lucitoare. între cai
şi carul de luptă propriu-zis este acoperămînt servind ca ecran pentru a evita praful şi
noroiul dar şi săgeţile. în epoci mai tardive la carul de război asirian roţile sînt mai
înalte, au opt spiţe, cutia carului şi-a păstrat aceeaşi formă, dar arcul şi săgeţile sînt
totdeauna pe partea dinlăuntru a carului de luptă, şi are numai doi cai.
Lipseşte acum acoperămîntul slujind drept pavăză şi ecran, dar caii au acum o
platoşă de lînă care le acoperă spatele şi părţile laterale.
325
şi un al patrulea luptător pe carul de luptă care apără cu un scut pe conducătorul
cailor. Atît conducătorul cailor regelui cît şi cel ce eia al treilea pe carul lui de luptă,
îndeplineau dregătoiii importante şi aveau o mare influenţă la palat.
Steagurile asiriene constau dintr-o hampă (prăjină) lungă de lemn avînd un disc
de metal rotund în vîrful ei. Pe acest disc era reprezentat de obicei zeul naţional al
Asiriei, Assur, trăgînd cu arcul, doi tauri alergînd sau alte combinaţii ale acestor
elemente.
Deşi asirienii au avut care de război, totuşi călăreţi şi trupe de cavalerie n-au
avut decît mult mai tîrziu, căci le-au preluat de la vecinii lor din nord şi răsărit.
Călărimea apare la asirieni din timpul domniei lui Assurnasirpal şi trupele de călăreţi
au depăşit repede ca număr pe acela al carelor de luptă. Călăreţul stă pe cal cu
genunchii foarte ridicaţi, fără scări. Se ştie că nici romanii, nici grecii n-au cunoscut
scările şi trupele lor de cavalerie constau din călăreţi fără scări. De-abia hunii par a fi
introdus scările pentru călărit — ceea ce a dat o mare superioritate a trupelor lor de
cavalerie asupra romanilor. De asemenea călărimea asiriană nu avea şa, în locul ei
exista un fel de acoperămînt pus pe spinarea calului.
326
Toţi ostaşii se antrenau în mod continuu la tragerea cu arcul, din carul de luptă,
de pe cal, din picioare, în toate posturile posibile. Cînd erau în marş purtau arcul în
mîna stîngă şi tolba cu săgeţi atîrnată de umăr. Lateral aveau o sabie scurtă, adesea şi
o suliţă scurtă. Arcaşii în marş păşeau desculţi şi cu capul acoperit, avînd doar un
scurt veş- mînt. în luptă îşi protejau capul cu un coif, corpul cu o pavăză şi picioa-
rele cu un fel de cizme scurte. Forma coifurilor varia; în imperiul de mijloc erau
ascuţite, de pildă, dar mai tîrziu rotunde.
327
numesc gufe. Caii trebuiau să treacă aceste fluvii înot, ceea ce făceau şi o parte din
oameni, iar alţii foloseau burdufuri mari de oaie, umflate cu aer, pe care le încă- lecau
şi călărindu-le treceau peste ape.
O clasă aparte din trupele de geniu o constituiau meseriaşii care construiau care
de luptă, maşini de asediu şi tabere de popas în marşul armatelor asiriene. Aceste
tabere de popas, corespunzătoare celebrelor castra ale romanilor, aveau o formă
rotundă sau dreptunghiulară şi erau apărate de un zid şi de mai multe turnuri. O astfel
de tabără avea 160 m lungime şi 100 m lăţime, astfel că în total avea 16.000 m
pătraţi. Cele două intrări, una în faţa celeilalte, erau unite printr-o alee şi înlăun- trul
taberei se aflau corturile (zaraîu) pentru căpetenii. Cortul regelui, construit ca un
chioşc, era mult mai mare şi avea două coloane de lemn care flancau intrarea sa,
cortul obişnuit avea un stîlp susţinător central şi în jurul lui piei sau pînză. Existau
pentru servirea oamenilor aşa- zişii slujitori ai taberei, care hrăneau şi animalele.
Asupra numărului ostaşilor din armatele asiriene avem informaţii puţin precise,
iar cifrele ce ni se dau trebuie considerate cu multă circumspecţie. în inscripţii,
numărul carelor de luptă este destul de mic faţă de acela al arcaşilor şi al purtătorilor
de scut. Astfel, regele Sal- manassar I într-o bătălie ia 14.400 prizonieri, iar Sargon
acordă guvernatorului unei provincii spre a se apăra de duşmani: 150 care, 1500
călăreţi şi 20.000 arcaşi cu 10.000 de scutieri şi lăncieri. Dar regii Asiriei au luat ca
prizonieri pe care i-au înglobat în armatele lor, arcaşi al căror număr îl dau: 30.500
328
arcaşi din Bit-Iakin şi Elam, iar din Til-Garimmu 30.000 arcaşi şi acelaşi număr de
scutieri.
Trebuie să deducem că armatele asiriene aveau cel puţin acelaşi număr de oşteni,
deci eraufmultjmai mari decît cele romane şi chiar cele din evul mediu european.
Comandantul oştirii era regele, în lipsa lui moştenitorul tronului, şi ei luau parte
la toate greutăţile unei campanii militare. în lipsa lor comandantul armatei era
generalul şef turtan sau tartan (cf. Isaia XX, 1). Dar erau doi turtani, unul pentru
aripa dreaptă şi altul pentru aripa stîngă a armatei, care aveau ca înlocuitori pe ,,cel
de al doilea al tur- tan-ului".
Sub ordinele lui erau ofiţerii ce comandau trupele, care nu erau toţi ostaşi, dar la
un popor aşa de războinic ca asirienii chiar demnitarii ce împlineau sarcini civile
căpătau şi funcţii militare. Cel mai de seamă comandant era aşa-zisul rab Saqe
cunoscut şi din războaiele cu iudeii (IV Regi, XVIII, 17), al cărui titlu însemna la
început „paharnic" al regelui.
Un alt titlu de ofiţer în armata asiriană era acela de rab qişir „căpitan" şi el
comanda garda regelui, a principelui moştenitor şi a reginei mame. Subordonat lui
era „cel mai mare peste 50 ostaşi" (rab chansa) şi „cel mai mare peste 10 ostaşi" (rab
eserit) care era un caporal. O companie avea sub regele Assurbanipal de la 100 pînă
la 200 oameni.
Ofiţerii erau avansaţi de rege şi dintr-o scrisoare aflăm că nişte ofiţeri din armata
asiriană au fost înaintaţi de către rege la gradul de căpitan.
329
Cît priveşte solda ostaşilor ştim că li se acordau bunuri ilk de care am pomenit
mai sus, cînd se aflau în patrie regele trebuia să aibă grijă de întreţinerea lor, în război
însă ei se întreţineau şi îşi procurau hrana din prăzi. Căci prada pe care o luau
asirienii era enormă, chiar dacă uneori cifrele ce se dau sînt exagerate. De exemplu
Sanherib ia ca pradă din prima sa campanie în Babilon 208.000 oameni, 7200 cai,
11073 măgari, 5230 cămile, 80.100 vite cornute şi 800.600 vite mici (oi, capre).
Din această pradă zeii, adică preoţii şi templele iau fruntea, regele îşi opreşte
pentru el o parte, restul se împarte între oraşe, temple, marii dregători şi toată tabăra
militară. Ca şi romanii mult mai tîrziu, asirienii acordau mari întinderi de pămînt în
provinciile noi cucerite, soldaţilor bătrîni, veteranilor. Sau se acorda în aceste
provincii noi cucerite ogoare coloniştilor militari, în schimbul obligaţiei de a
răspunde la prima chemare a regelui (bun ilk). Totuşi ostaşul nu era stăpîn pe deplin
pe bunul său: ogor, grădină şi casă care îi erau doar acordate de rege pentru şi pe
timpul serviciului său în oştire.
Una din tacticile cele mai îndrăgite de asirieni era să atace pe inamic la miezul
nopţii. O altă viclenie consta în a ocupa punctele de unde se putea bea apă, sau a
ocupa trecătorile. Mai grea era devierea unui întreg curs de apă.
330
Totuşi, cheia succeselor armatelor asiriene era rapiditatea atacului lor. Apoi,
odată frontul armatei inamice spart, cavaleria şi carele de luptă urmăreau pe fugari.
Fortăreţele duşmane reţineau desigur mai mult armata asiriană decît terenul
neapărat. Dar şi la asediul unei cetăţi nu se pierdea mult timp aşteptînd ca ea să se
predea prin foame şi sete şi se căuta să fie cucerită printr-un asalt vijelios.
Tiglatpileser I cucereşte cetatea Murattaş în cîteva ore „pînă la apusul soarelui".
Metodele cele mai simple erau
de a face breşe în zid, sau a escalada zidurile prin pasarele care să conducă pe ostaşi.
Pe reliefuri vedem cum ostaşi asirieni cuirasaţi ca nişte hopliţi greci şi cu arme grele
sau cum aceiaşi ostaşi păziţi de scuturi- apărători colosale caută să dărîme o parte din
zid sau să pună foc porţilor unei cetăţi. Apoi aceiaşi oşteni înarmaţi cu arcuri şi suliţi
se caţără pe ziduri ca nişte pisici cucerind întăriturile cetăţii duşmane. Totuşi asediul
poate dura ani de zile cum a durat asediul Tyrului sau al Samariei în statul iudaic de
nord, Israel. Cetatea asediată e înconjurată de un zid de împresurare pe care se
amenajează planşeuri grele de scînduri pe care şi ostaşii şi maşinile de asediu se pot
mişca mai uşor. Deja Assur- nasirpal folosea berbecii de dărîmat zidurile cetăţilor, pe
care îi aveau şi armatele romane, care au fost perfecţionate mai pe urmă şi prefăcute
într-o maşină de spart zidurile manevrată dintr-o cabină protejată, situată deasupra
„berbecelui" — stîlp gros cu cap metalic şi mişcat prin lanţuri. Sanherib pomeneşte
de „muştele cele mari" în sensul de maşini de lansat care pot fi catapulte.
Cei asediaţi se apărau cu săgeţi, pietre, făclii aprinse care urmăreau să dea foc
maşinilor de război, apoi cu lichide fierbînde (untdelemn, bitum, apă fiartă etc.) Cînd
însă hrana cetăţii asediate era epuizată, iar apărătorii de pe ziduri ucişi cu toţii, atunci
apăreau pe ziduri femeile care lamentîndu-se cereau milă cu mîinile ridicate.
331
tăiaţi şi tot teritoriul din jurul cetăţii era presărat cu salpetru sau cu sare spre a
împiedica creşterea plantelor.
Duşmanii asirienilor, odată învinşi, erau trataţi cu o cruzime caic depăşeşte orice
închipuire, şi orientaliştii moderni au scris despre asirieni că sînt „un popor de o
monstruozitate indicibilă".
Regii prinşi prizonieri erau aduşi în capitala asiriană unde erau obligaţi să tragă
carul triumfal al biruitorului lor. Apoi li se punea un inel în nări sau în buze şi erau
traşi cu o sfoară, sau erau aşezaţi la poarta principală a oraşului asirian într-o cuşcă
spre a fi batjocoriţi de popor. Rebelii (şi rebeli erau toţi regii duşmani de vreme ce
regele Asiriei se socotea împărat al Universului) erau pedepsiţi cu mutilarea; li se
tăiau picioarele şi mîinile, nasul şi urechile, li se crăpau ochii, li se tăia limba.
Pedeapsa obişnuită a delicvenţilor era tăierea capului şi tragerea în ţeapă.
Salmanasser III pune să fie ucişi prin ardere în foc băieţi mici şi fetiţe. Alţi duşmani
erau jupuiţi de piele vii şi pieile lor erau întinse pe zidurile oraşului lor. Capetele
celor ucişi erau tăiate şi strînse în piramide de capete sau atîrnate de crengile
arborilor fructiferi ca trofee. întotdeauna scribii însoţeau armatele pentru a înregistra
numărul capetelor tăiate.
332
Locuitorii oraşelor cucerite care scăpaseră de baia de singe erau duşi ca prinşi de
război în Asiria, bărbaţii cu cătuşc sau legaţi cu frînghii, sau obezi la gît. Femeile şi
copiii mergeau nelegaţi dar adesea trebuiau să poarte roabe. în noua lor patrie prinşii
de război trebuiau să presteze munci de corvoadă şi să clădească pentru regii Asiriei
marile lor construcţii.
în defensivă însă, acest popor atît de crud şi de sîngeros nu putea sâ reziste mult
timp. Desigur cetăţile asiriene asediate de mezi au putut opune un timp oarecare
rezistenţă, — astfel urme de lupte au putut fi decelate înaintea ruinelor zidurilor
oraşului Assur — dar după ce asediul efectuat de mezi a folosit inundaţia care a
acoperit o parte din oraş, oraşul Assur ca şi Ninive şi Kalah, au căzut fiind cucerite de
mezi. Cînd Xenophon cu cei 10.000 de ostaşi greci au trecut prin aceste locuri după
200 de ani nu mai exista nici urmă din aceste cetăţi şi el n-a bănuit măcar prin ce
ţinuturi istorice a trecut cu armata sa.
Oraşul fortificat este figurat după însemnătatea sa printr-o poartă mică între două
turnuri, un zid dublu de apărare, sau un zid triplu. Muntele este figurat şi el ca la
sumerieni printr-un deal cu solzi, iar dacă regiunea era împădurită, un pom sau doi
indică o pădure. Un rîu este reprezentat prin cîteva ondulaţii în care înoată cîţiva
peşti. Asediaţii sînt figuraţi doar prin unu sau doi ostaşi al căror bust iese din metere-
zele zidului. Regele Assurnasirpal înaintea unui oraş asediat este instalat în carul său
de luptă tras de doi cai împodobiţi cu pene şi harnaşamente multicolore. Carul de
luptă al duşmanului se răstoarnă, luptătorul din el cade sub roţile carului regal iar
conducătorul cailor este străpuns de o săgeată. Zeul Assur, deasupra regelui, ia parte
la luptă. Pe pămînt plante zdrobite închipuie recoltele distruse de asirieni. într-o
pădurice, la dreapta reliefului, se dau lupte între asirieni şi duşmanii lor (Delaporte,
La Mésopotamie, Paris 1923, p. 305, fig. 44).
333
Dar regele asirian a coborît din carul său şi luptă printre pedestraşi, care sînt
grupaţi doi cîte doi, unul trage cu arcul, celălalt îi oferă o protecţie prin scutul său.
După cucerirea unui oraş Assurnasirpal taie capetele morţilor şi face din ele
piramide, jupoaie de vii pe apărătorii cetăţii şi cu pieile lor îmbracă zidurile cetăţii
cucerite, alţii sînt zidiţi de vii în zidurile oraşului cucerit.
Atît Samşi-adad cît şi Tiglatpileser III sînt ceva mai umani, căci ei deportează
locuitorii ţărilor învinse în alte regiuni ale imperiului asirian. Tot aşa face şi Sargon II
care după ce asediază Samaría, capitala regatului Israel (statul iudeu din nord), vreme
de trei ani, cucereşte acest oraş. Cel mai mare număr de locuitori ai acestui stat sînt
duşi la hotarele Mediei şi în locul lor vin şi sînt colonizaţi oameni din Siria de nord,
apoi elamiţi, arabi şi babilonieni. Alteori Sargon II menţine ca supus al său un rege
originar din ţara cucerită, fie că aşază şi un guvernator asirian.
334
fără număr, tributurile grele, concubinele palatului său, dregătorii, favoriţii lui,
cîntăreţii şi cîntăreţele, toţi meseriaşii, cîţi erau ei, vasele sfinte din palatul său, le-am
luat cu mine, considerîndu-le pradă de război.
Prin puterea lui Assur, stăpînul meu, eu am împresurat, cucerit şi am luat drept
pradă de război din 75 de oraşe puternice (ale acestui rege) sau fortăreţe ce se aflau în
Chaldeea şi (de asemenea) 420 de aşezări mărunte. Pe arabi, pe aramei, pe chaldeenii
care se găseau în oraşele LJruk, Nippur, Kiş, Harsagkalam, Kut şi Sippar, dimpreună
cu locuitorii oraşului ce a păcătuit (adică ai Babilonului, n.n.) eu i-am luat cu mine
socotindu-i pradă de război. La întoarcerea mea am biruit într-o
mari, femei şi bărbaţi, cai, catîri, măgari, cămile, vite cornute mari şi mici fără de
număr — o pradă bogată — i-am adus în robie în Asiria.
în decursul expediţiei mele militaie eu am primit dărui i ale lui Nabu- belşumat
căpetenia oiaşului Haiaiat; aui, aigint, stîlpi mai i de lemn din părţile locului, măgari,
cămile. Pe oştenii oiaşului Hirime, duşmanii vicleni, eu i-am nimicit cu sabia mea şi
nici unul n-a rămas (în viaţă).
335
în a patra campanie militară a mea, zeul Aşşur, stăpînul meu m-a îmbărbătat şi după
ce mi-am adunat numeroasele mele oştiri le-am poruncit să meargă împotriva ţăiii
Bit-Iakin. în decuisul expediţiei mele militare în oraşul Bittutu l-am biiuit pe Suzubu
chaldeeanul, care vieţuia printre mlaştini. Întrucît atacul vijelios ca trăsnetul a poinit
împotriva lui şi inima Iui s-a înfricoşat, a strigat în singurătate asemenea unei păsări,
şi s-a ascuns în îndepărtări necunoscute. Am întors faţa mea şi m-am îndieptat pe
duimul cătie Bit-Iakin. El, Marduk-apla-iddina, pe caie l-am biruit în prima mea
expediţie militară şi pe ale cărui armate le-am înfiînt speriindu-se de zângănitul IOÎ pe
toţi zeii ţării sale, i-a îmbarcat pe corăbii şi ca o pasăre a zburat pe insula Naghit-
Rakki care se află în mijlocul mării. Pe fraţii săi, clin seminţia familiei tatălui său, pe
caie îi lăsase pe malul mării, împreună cu oamenii ţării lui care au mai rămas, eu i-am
adunat şi scos din ţara Bit-Iakin, din bălţi şi din mlaştini şi i-am socotit piadă de
război (a mea.) (Apoi m-am întors şi am dăiîmat oiaşele lui, le-am nimicit şi le-am
piefăcut în ruine. Pe aliatul său taurul (regele) Elamuluil-am îngrozit. La întoarceiea
mea l-am pus pe tronul ţării sale pe Aşşurnadiuşum, fiul meu întîi născut, mlădiţă din
mine, şi mi-am supus mie întreaga ţară Sumer şi Akkad.
nice ca nişte măgari sălbatici (onagrii) şi au adunat pe zeii întregii lor ţări din
templele lor, apoi au tiecut marea de la soare răsare şi şi-au aşezat locuinţele lor la
Naghit care se află (în ţara) Elam. (Atunci) eu am cucerit (ţinuturile) Naghit, Naghit-
Di'bin împreună cu Hilm, Pillat şi Hupapan ţinuturi ale Elamului. Pe oamenii (ţării)
Bit-Iakin împreună cu zeii lor şi cu oamenii regelui Elamului i-am luat în captivitate
nedîn- du-i nimănuia din ei putinţa să fugă şi i-am îmbarcat pe corăbii trans-
portîndu-i pe malul (nostru) i-am trimis în Asiria. Oraşele din aceste ţinuturi eu le-am
dărîmat, le-am nimicit, le-am ars şi le-am prefăcut în mormane de ruine.
336
Pe regele Elamului, care a trecut de partea lui şi a venit în ajutorul
lui, eu l-am învins, am nimicit forţele sale şi i-am distrus armata sa.
*
23— Şi sînt cruzi şi neînduraţi, glasul lor mugeşte ca marea şi vin pe căi pînziş,
ca un singur om, ca să lupte cu tine fiica Sionului;
337
f K
(Ieremia, VI, 22—25)
7 — Căci aşa zice Domnul Dumnezeu: ,,Iată eu voi aduce împotriva Tirului de
miazănoapte pe Nabuchodonosor, regele Babilonului, regele regilor, cu cai, cu căruţe
şi cu călăreţi, cu oştire şi cu mulţime de popoare;
11— Cu copitele cailor săi va călca el toate uliţele tale, pe poporul tău îl va
ucide cu sabie şi semnele de amintire ale vremii puterniciei tale le va răsturna la
pămînt;
12— Vor jefui bogăţia ta şi mărfurile tale le vor fura, vor dărîma zidurile tale şi
frumoasele tale case le vor strica, şi pietrele tale şi arborii tăi şi pămîntul tău îl va
arunca în apă;
338
13— Vor curma zgomotul cîntecelor tale şi sunet de chitară nu se va mai auzi la
tine;
14—Te voiu face stîncă goală şi loc uscat de mreje vei fi...............................
15— Aşa zice Domnul Dumnezeu Tirului: ,,De zgomotul căderii tale şi de
geamătul răniţilor tăi, cînd se va face măcelul în tine, nu se vor cutremura oare toate
ostroavele ?"
1 — Sunaţi din trîmbiţă în Sion, strigaţi din răsputeri în muntele cel sfînt al meu,
ca să se cutremure toţi locuitorii ţării! Căci vine ziua Domnului, ea este aproape;
3— înaintea lui merge mistuind focul, iar după el arde văpaia. Pămîntul este
înaintea lui ca grădina raiului, iar după trecerea lui, pustie înfricoşată, căci nimic nu
scapă din faţa lui.
339
4— Cum sînt caii aşa le este chipul lor, şi ca sprinteni călăreţi aşa aleargă;
340
Preoţii au avut o mare înrîurire asupra civilizaţiei asiro-babiloniene, dar şi
asupra tuturor societăţilor influenţate de sumeio-akkadieni, adică cea hittită, cea
elamită, cea ugarită, cea urartică (din statul Urartu), cea hurrită, precum şi cea
amorită, iar mai tîrziu asupra celei persane, adică asupra tuturor civilizaţiilor din Asia
Anterioară care au preluat scrierea cuneiformă, limba sumeriană ca limbă sacră şi
tradiţiile ei religioase precum şi o parte din Panteonul sumero-akkadian.
După concepţiile mesopotamiene cele mai vechi, zeii au creat pe oameni pentru
ca aceştia să lucreze pentru ei, iar zeii să aibă pace şi să fie liniştiţi.
Cultul zeilor este o astfel de muncă efectuată pentru zei. în epocile preistorice
omul avea, în Mesopotamia, legături directe cu zeul casei sale. El se ruga acestui zeu
căruia îi dădea mîncaie şi băutură şi cerea oracole de la el. în decursul vremurilor s-a
făcut separarea între omul privat şi divinitate căruia i s-a amenajat un anumit lăcaş,
templul său, şi i s-a hărăzit un slujitor anume, preotul care îndeplinea cultul acestui
zeu. La începuturile istoriei, construcţia unui templu şi aşezarea unui preot în acel
lăcaş era o afacere personală — la fel ca în Izrael (cf. Judecători, 17 sq) pe care
cineva o săvîrşea ca să îndeplinească un jurămînt de pildă.
341
Cu timpul însă omul de rînd nu a mai putut avea legături directe cu zeul, ci doar
prin intermediul slujitorului său, preotul. La începuturile istoriei akkadiene nu era o
deosebire categorică între funcţia de şef al statului şi aceea de preot, căci aşa zisul
isak (akkad: isSakku) eia în acelaşi timp preot şi principe aproape independent, deci
reunea în persoana sa puterea statală şi cea preoţească. Dar chiar după ce s-a realizat
separaţia între cele două autorităţi, regii se intitulează încă preoţi, iar regii asirieni nu
uită niciodată să-şi menţioneze în titlul lor şi pe acela de „preot al zeului Assur". De
fapt stăpînitorul era îndatorat să ia parte în persoană la diferite rituri religioase şi
sărbători. Iar îegii păstrează relaţii strînse cu preoţimea, fiindcă principi şi principese
numeroase ocupă posturi de preoţi însemnate.
Strămoşul preotului sau cel puţin al preotului văzător era, după datele unui ritual
neo-asirian, un rege dinainte de potop, regele Enmeduranki din Sippar. Din acest rege
îşi trage originea din tată în fiu orice preot „văzător" ceea ce confirmă şi Diodor din
Sicilia: „la caldeeni înţelepciunea se transmite de la o generaţie la alta, astfel că fiul
preia de la tatăl această îndeletnicire şi e oprit de la oricare altă activitate" (Bibi.
Histórica, II, 29).
Aşa cum la iudei existau „fiii proorocilor," viitori prooroci care învăţau tehnicile
prezicerii profetice, la asiro-babilonieni existau „fiii preoţilor văzători" care îşi scriau
spiţa neamului lor preoţesc spre a dovedi ce justificată era pretenţia lor de a fi preoţi
ai cutărui zeu. Totuşi nu era destul să te tragi din neam preoţesc ci era necesar — ca
şi la vechii iudei — ca viitorul preot să îndeplinească anumite condiţii: „dacă se
trăgea dintr-un tata de neam bun, să fie cu trupul bine făcut, să fie crescut îndeajuns
în înălţime, să aibă toţi dinţii în gură, să nu aibă degetele mîinii strîmbe, să nu fie
bolnav de testicule, lepros, să nu aibă scurgeri de sămînţă ( = spermatoree, poate
gonoree ?), să nu aibă picioarele strîmbe." Dar nu exista pentru preoţi ca pentru
342
preotese interdicţia de a se căsători, căci cităm în sursele noastre date despre
căsătoriile preoţilor.
343
venitul lor provenea şi de la o bucată de pămînt ce li se dădea, de la casele lor şi de la
o parle din jertfele ce se aduceau zeilor.
Preotul căpăta venituri şi mai mari atunci cînd deţinea mai multe funcţii
sacerdotale, iar lucrul acesta nu era chiar atît de rar.
344
Babilon, iar Nabonide a scutit de impozite un mare număr de preoţi din Ur.
Totuşi regii nu au renunţat la un drept, acela de a ocupa ei înşişi sau rude de ale
lor locurile importante de mari preoţi. Aceşti mari preoţi din familia regelui erau
plătiţi cu argint şi produse naturale în cantităţi considerabile. Totuşi a existat o
rivalitate reală între regi şi preoţime în Babilon şi mai puţin în Asiria, dar regii au
socotit totdeauna că este de datoria lor să înzestreze cu bogăţii mari templele —
bijuterii, podoabe, produse naturale, vite, imobile. De pildă regele Asarhaddon
dăruieşte templului E-sagila construit din nou, ustensile şi instrumente de cult în
greutate de 50 mine. în acel templu se afla şi statuia lui Marduk dăruită probabil tot
de rege, turnată din aur pur şi cîntărind 80 talanţi (2640 kg aur). Regele kasit
Kurigalzu dăruieşte templului lui IStar din Uruk terenuri în întindere de 525
kilometri pătraţi.
Diferitele clase sau categorii de preoţi sînt greu de pus în relaţie cu ideile noastre
despre funcţiile ce se exercitau de preoţi. Apoi numele acestor clase de preoţi sînt în
cea mai mare parte sumeriene şi nu putem şti dacă îndatoririle la care i-ar fi obligat
denumirile lor, se exercitau sau nu efectiv, sau dacă aceste obligaţii de serviciu s-au
modificat sau nu în decursul timpurilor. Date fiind tendinţele conservatoare puternice
din religii este verosimil că aceste funcţii sacerdotale au rămas aceleaşi peste veacuri
fără schimbări esenţiale.
Denumirea generală pentru preot era în sumeriană sanga sau sanga iar în
akkadiană sangu sau sagu. îndatorirea sa esenţială era în epoca protoistorica să
participe la jertfe şi la sărbători. în administraţia templului era înaintestătătorul
personalului tehnic al templului. Poziţia sa era înălţată şi era rezervată numai
persoanelor de seamă. Cariera unui preot începea ca ,,fiu de preot", apoi ajungea
„preot", după aceea „mare preot" şi în cele din urmă „mai mare peste preoţi"
(sumerian: sangamah : akkad: sangamahhu). în timpuri mai vechi „domnul preoţilor"
(sumerian en9 akkadian enu) era preotul cel mare. Principi ca Gudea îşi dădeau
numele de „domn al preoţilor al zeului Ningirsu". Ocupaţia sa constă în rugăciune şi
jertfe. Foarte apropiat ca rang preoţesc era preotul numit în sumeriană mah, în
akkadiană mahhu.
345
Preotul numit urigallu avea la începuturile istoriei akkadiene un rang
subordonat, dar mai tîrziu devine marele preot. Fiecare templu mare are un urigallu
al său. în ziua anului nou preotul urigallu din Babilon juca primul rol; cîteva zile la
rînd îmbrăcat în veşminte albe de in recită în sfînta sfintelor din E-sagila templului
principal din Babilon rugăciuni la care nu are voie să asiste nici un alt preot (în sfînta
sfintelor din Ierusalim tot astfel nu intră decît marele preot în ziua iertării păcatelor
lom Kippur). în a patra zi el recită Poemul Creaţiei Lumii (Enuma
Sub el — cel puţin în vremea lui Hammurabi — era preotul „care avea dreptul
să intre în templu", drept pe care publicul şi mirenii nu-1 aveau deloc (ca şi în
templul din Ierusalim în sala jertfelor nu intrau decît preoţii).
în ritualul sărbătorii anului nou, se repetă de mai multe ori, că după ce preotul
urigallu a rămas singur în Sfînta Sfintelor (aditon) şi a recitat rugăciunea sa se
deschid porţile şi preoţii, care nu au avut drept să intre, intră spre a-şi oficia slujba lor
înaintea lui Bel (Marduk) şi Belit. Ei oficiază de asemenea la ceremonia „deschiderea
porţii" şi a „îmbrăcării cu veşminte a zeului" apoi poartă la procesiuni emblemele
divinităţii, în templu împreună cu preoţii care jelesc, cîntă muzică vocală, antifonică
răspunzîndu-şi reciproc. Li se dau şi unele sarcini civile acestor preoţi, în special
aceea de a inspecta încasarea impozitelor.
în Asiria preotul ummanu trebuie să fi avut un rang însemnat căci unul din ei
reclădeşte pe socoteala sa templul lui Nergal care se prăbuşise. Poate trebuie
identificat cu o căpetenie a scribilor templelor.
346
Preoţii care curăţau sau spălau (sumeriană: sussir, akkadiană: ramku) trebuiau să
îndeplinească ceremonii de spălare şi de curăţare în casa de spălare a templului.
Funcţia lor ţine de zeul apelor, Ea, iar patronul lor este zeul Tispak. Tot funcţii
analoage de spălare aveau preoţii nisakkuy ca şi preoţii isippu care stăteau sub
protecţia tot a zeului apelor Ea în forma sa de apariţie numita Nunurra. Toţi aceştia
prin funcţia lor curăţau şi spălau chipul zeilor ca şi întregul templu adică erau preoţi
catarţi curăţitori (cf. Constantin Daniel Civilizaţia feniciană, Buc. 1979, p. 248 sq.).
Preotul paMu trebuia să ungă cu unsori vrăjite, recitind descîntece, diferitele obiecte
de cult din templu. Preotul magician mahhu este „posedat de divinitate" şi el
tîlcuieşte în stare de extaz visele şi ajuta prin vrăji împlinirea viselor. Preoţii care
intrau mai des în legătură cu credincioşii erau preotul descîntător şi preotul văzător.
Descîntătorul (aSipu numit maimasu în akkadiană) avea ca rol să înlăture, să dezlege
mînia zeilor. El este slujitorul zeului Ea care prin descîntece a dobîndit izbînda
asupra lui ApSu şi Mummu. Mijloacele sale de acţiune erau descîntecele,
exorcismele, dar şi acţiuni magice prin care bolile, necurăţenia, păcatele erau
izgonite. Întrucît credinţa în demoni era răspîndită pretutindeni în Babilonia şi Asiria
şi cuprindea gîndirea şi sentimentele tuturor mesopotamienilor, preotul descîntător
avea mereu de lucru. Pentru înlăturarea nenorocirilor aduse de o eclipsă de lună, la
deschiderea unui nou canal, la inaugurarea unei case, la ceremonia „deschiderii gurii"
şi la acea a „spălării gurii", ori la cultul morţilor, pretutindeni preotul descîntător
trebuia să-şi exercite „arta" sa.
347
şerpi", Dar toţi aceştia făceau parte din marea comunitate a preoţilor-văzători. Zeul
lor protector era zeul soarelui, al cărui ochi pătrunzător descoperea tot ce era ascuns.
Preotul bocitor (sumeriană gala; akkadiană: kalu) era şi el sub protecţia zeului
Ea. Prin acordurile sale muzicale el liniştea inima zeilor. Colegiul acestor preoţi avea
un mare preot bocitor. Scopul său, acela de a-i potoli pe zei, îl atingea prin rugăciuni
însoţite de muzică, în special prin sunete de toba, apoi prin psalmi de umilinţă şi
rugăciune cu mîinile ridicate.
O altă clasa de preoţi este a acelora numită surru. îndatoriri numai muzicale
aveau preoţii cîntareţi (sumeriană nar, akkadiană: naru) în fruntea cărora stătea un
„mai mare al cîntăre- ţilor". Ei cîntau vocal în templu eventual însoţiţi de
instrumente. Fără ei o ceremonie religioasă nu se putea savîrşi.
în fine se aflau în cultul zeiţei Istar mai cu seamă preoţi pederaşti (assinnu) „a
căror bărbăţie Istar a prefăcut-o în feminitate." Aceştia luau parte la festivităţile
anului nou dar şi la marile conjuraţii împotriva vrăjitoarelor şi a demonilor. Erau
conduşi de un mare preot: ukkurum.
348
plelor nu erau numeroşi, mai apoi au fost mase întregi de sclavi în temple, care ca şi
neîhinim-ii la iudei prestau munci inferioare.
Alături de preoţi existau din vechime preotese care luau parte la jertfe, făceau
spălări rituale, dar mai cu seamă făceau preziceri. Preote- sele locuiau ori împreună,
într-un fel de mănăstire, care de obicei se afla lîngă temple, ori locuiau în afara
templului. Unele din aceste preotese făceau în numele zeului sau zeiţei lor prostituţia
sacră, şi în bordelul templului (bit astammi) Herodot (I, 199) descrie un tip de
prostituţie sacră în Babilon care nu este acea a preoteselor însă: „Cea mai ruşinoasă
dintre legile Babilonului este următoarea: fiecare femeie autohtonă este obligată să se
aşeze o dată în viaţa ei în templul zeiţei Venus şi să se dea unui străin. Mai multe
femei mîndre de bogăţia lor, nevrînd să se amestece cu celelalte, se duc la templu
într-un car acoperit, însoţit de o mulţime de slujitoare, dar cea mai mare parte dintre
femei procedează aşa precum urmează: ele se aşază în incinta sacră, cu părul legat de
o legătură, stau acolo în număr mare, unele intră, altele ies. Ele lasă între ele culoare
de trecere regulate pe care străinii le parcurg, după care ei aleg. De îndată ce o femeie
s-a aşezat în acest templu ea nu se mai întoarce acasă, înainte ca un străin să arunce
pe genunchii ei o monedă şi să se fi unit cu ea în afară de templu. Aruncînd această
monedă străinul trebuie să spună: „Eu chem pentru tine pe zeiţa Melita". Acesta e
numele pe care asirienii îl dau zeiţei Venus. Oricît de mic ar fi darul, femeia nu
trebuie să-1 refuze, nu este îngăduit să facă aceasta căci banul este sfînt. Femeia îl
urmează pe primul om care îi arunca o monedă, ea nu trebuie să dispreţuiască pe
nimeni. După ce s-a dat unui străin ea a împlinit legea zeiţei şi se întoarce acasă la ea,
dar apoi orice sumă i-ai mai oferi, nu o vei putea hotărî să ţi se dea ţie. Femeile care
sînt frumoase, mari şi bine făcute, nu întîrzie să plece din templu. Cele urîte pot
aştepta mult întrucît nu pot împlini legea. S-au văzut femei care au stat în templu
pînă la trei sau patru ani."
349
Dar ca şi marii preoţi, marile preotese trebuiau să fie arătate prin semne
vestitoare sau prin revelaţii. Astfel regele Nabonide, a cărui mamă era preoteasă a
zeului lunii Sin în oraşul Harran, declară că meneşte pe fiica sa să fie mare preoteasă
în templul din oraşul Ur, E- gipar.
Codul lui Hammurabi menţionează existenţa preoteselor. Dar aşa cum erau mai
mulţi mari preoţi şi colegii de mari preoţi pe lîngă templele asiro-babiloniene, existau
congregaţii de mari preotese provenite din familii nobile şi ele purtau diferite
nume: ,,sal-me" (sumeriană) ,,soţie a zeului" sau zer-masitum.
350
Corespunzînd preotului asirian ummanu exista şi o ummantu o preoteasă de
mare rang în Asiria. Hierodulele erau cele care făceau prostituţia în temple
(sumeriană: nugig; akkadiană: qadistu). Daca se măritau trebuiau să umble pe stradă
voalate, şi chiar dacă nu găsiseră un soţ tot voalate trebuiau să fie pe uliţe. întru totul
asemănătoare acestora par să fi fost preotesele consacrate lui Istar (istaritu). Nu
puteau fi preotese, dar erau asemănătoare prin îndeletnicirile lor, prostituatele de
stradă, slujitoarele lui Venus vulgivaga.
Nu este sigur cărei categorii îi aparţineau aşa-zisele femei zăvorite (esirtu) dacă
erau preotese, sau un fel de călugăriţe ţinute în izolare şi închise care mergeau pe
străzi voalate. S-a emis ipoteza că era vorba de o categorie de femei între cele libere
şi sclave.
351
mijloace mai simple. Regele asirian Assurbanipal cere sfat de la zeul Nabu — un vînt
ca o suflare îi răspunde din partea zeului: „Nu te teme, îţi voi hărăzi viaţă lungă"
«Şi era un idol la babilonieni, căruia îi era numele Bal şi se cheltuia la el în toată
ziua făină de grîu douăsprezece măsuri, patruzeci oi şi şase vedre de vin. Si regele îl
cinstea pe el şi mergea în toate zilele de i se închina, iar Daniil se închina
Dumnezeului său. Şi a zis regele: Pentru ce nu te închini lui Bal ? Iar el a zis: pentru
că nu cred în idolii făcuţi de mîini... Şi i-a zis regele: dar nu ţi se pare ţie Bal a fi
dumnezeu viu ? Nu vezi cîte mănîncă şi bea în toate zilele ?
Şi a zis Daniil rîzînd: „Nu te înşela măria ta; acesta este de lut, înlăuntrul lui şi
dinafară de aramă şi nici nu mănîncă, nici bea vreodată."
Şi mîniindu-se regele a chemat pe preoţii lui şi le-a zis: de nu-mi veţi spune cine
este cel ce mănîncă jertfa aceasta veţi muri. Iar de-mi veţi arăta că Bal mănîncă
acestea, Daniil va muri, pentru că a hulit pe Bal. Şi a zis Daniil regelui: aşa să fie
după cuvîntul tău. Şi erau preoţii lui Bal şaptezeci afară de femei şi de prunci. Şi a
venit regele cu Daniil în casa lui Bal. Şi au zis preoţii lui Bal: iată noi ieşim afară, iar
tu rege pune bucatele şi vinul şi închide uşa şi o pecetluieşte cu inelul tău. Şi
dimineaţa cînd vei veni, de nu vei afla toate mîncate de Bal, să murim noi, sau
dimpotrivă, Daniil cel ce a minţit asupra noastră."
352
Iar ei ziceau aşa pentru că făcuseră pe sub masă intrare ascunsă şi printr-aceasta
intrau totdeauna şi mîncau acelea.
Şi după ce au ieşit ei, şi regele a pus bucatele înaintea lui Bal, a poruncit Daniil
slugilor sale şi aduseră cenuşă şi au presărat toată capiş- tea în faţa regelui singur.
Şi ieşind a închis uşa şi au pecetluit-o cu inelul regelui şi s-au dus. Iar preoţii au
venit noaptea după obiceiul lor, şi femeile şi pruncii lor, şi mîncară toate şi băură. Şi
a mînecat dimineaţa regele şi Daniil împreună cu el. Şi a zis regele: „întregi sînt
peceţile Daniile?" Iar el a zis „întregi măria ta". Şi a fost cînd a deschis uşa, uitîndu-
se pe masă regele, a strigat cu glas mare: ,,Mare eşti Bal. Şi nu este la tine nici un
vicleşug!" Şi a rîs Daniil şi a oprit pe rege ca să nu intre înlăuntru şi a zis: „Vezi, faţa
pămîntului, şi cunoaşte ale cui sînt urmele acestea." Şi a zis regele: „Văd că sînt urme
de bărbaţi şi de femei şi de prunci."
353
Şi a zis regele: ţi-1 dau ţie; şi a luat Daniil răşină şi seu şi păr şi le-a fiert într-un
foc şi le-a făcut cocoloş şi le-a aruncat în gura balaurului si mîncînd a plesnit
balaurul. Şi a zis Daniil: iată închinăciunile voastre" (Ibidem, 27-33).
Acest animal siruş, care este foarte probabil balaurul pomenit în cartea lui
Daniil, a pus în mare încurcătură pe toţi naturaliştii. Unii specialişti consideră că
siruşul este un reprezentat obişnuit al numeroasei pleiade de dragoni din fauna
fabuloasă a Orientului. Dar unii văd în siruş un animal care a trăit altădată pe pămînt
şi a dispărut ulterior pe cînd alţii îl socot că există şi actualmente în Africa Centrală
(cf. Igor Arimuşkin, Pe urmele unor animale rare sau nemaiînîUnite, trad. din limba
rusă, Buc. 1968, p. 259 sq).
354
paznici" în chipuri omeneşti. Apoi s-a început să se instaleze în temple statui de regi,
de dregători şi de personalităţi de seamă.
íntr-un dormitor aparte, se aşeza un pat frumos făcut din metal preţios şi cu
inscrustaţii de ivoriu a cărui instalare reprezenta o parte specială a sărbătorii. Pentru
călătoriile lor zeii posedau corăbii şi care; corabia lui Marduk era împodobită cu
oricalc şi pietre preţioase. Astfel de vase posedau şi alţi zei — ca şi zeii egipteni — şi
cînd aceste vase nu erau pe apă se aflau în temple pe un soclu. Carele zeilor erau din
lemn de abanos şi erau ornate cu pietre scumpe şi lapislázuli. Alteori aceste care erau
cu totul de argint sau aur. în Asiria şi în Babilon se găsesc exemplare mici de argilă,
ca obiecte votive, mici trăsurele trase de animale fantastice.
Un alt obiect nelipsit dintr-un templu era o masă pentru jertfe de sînge, vegetale,
flori, smirnă şi tămîie şi băuturi aromatízate. Altarul, de cele mai multe ori de argilă,
era un cub avînd un şanţ prin care se scurgea sîngele jertfelor. în timpurile arhaice
existau altare cu două etaje, partea de jos era rezervată celui ce aducea jertfa de
carne, de flori, de fructe, partea de sus era pentru zeu şi acolo se păstrau părţile luate
de zeu din jertfe, care evident ajungeau în temple. în afară de altar se găseau în orice
templu, în timpul cultului, nişte suporturi înalte făcute din argilă arsă, aici se aşezau
buchete de flori şi fructe sau se aprindea smirnă şi tămîie.
Deasa folosire a apei în temple, impunea aşezarea unor recipiente mari cu apă.
Cel mai mare recipient, care era comparat cu Tigrul şi cu Eufratul era numit „mare"
(ca în Templul din Ierusalim), dar mai existau şi bazine mari pentru cult şi căzi mari
de cult. La jertfă era necesar un mare vas pe care trebuie să ni-1 închipuim ca o urnă,
apoi erau vase mici ce serveau pentru libaţiuni. Dar numărul vaselor necesare în
temple era mult mai mare şi toate aceste vase se ţineau într-o magazie mai cu seamă
că vasele erau în cea mai mare parte din argint şi aur.
355
Prin cultul divin omul în Asiria şi Babilonia credea că intră în legătură cu zeii.
Mijlocul cel mai simplu pentru a dobîndi această legătură era rugăciunea. Dar
rugăciunea nu trebuie să fie făcută cu mîinile*goale, aşa cum în viaţa de fiecare zi
omul nu se ducea la dregători cu mîinile goale ci le aducea unele daruri, tot aşa la
rugăciune — ca ea să se împlinească — trebuia să fie însoţită de daruri, hărăzite de
om zeului prin prinoase de jertfă. Un om se roagă zeului soare şi îi promite 1/3 de
mină şi 5 sekeli de argint dacă îi va îndeplini dorinţa sa. Altul trimite zeului
Isarpadda, 1/2 mină de argint ca rugăciunea lui să fie ascultată şi împlinită. Astfel
rugăciunea şi jertfa se împletesc împreună.
Plastica diferitelor epoci redă în chip diferit postura omului care se roagă, poate
moda a variat sau poate artistul a redat alt moment al rugăciunii sau o altă rugăciune:
vechii sumerieni cuprindeau mîna stîngă cu mîna dreaptă şi ţineau astfel palmele
înaintea pieptului. în epoca lui Gudea (Gudea el însuşi era akkadian cu tot numele
său) se ţinea mîna dreaptă în palma stîngă deschisă şi în general se lua postura unui
om sărac. Semiţii, cu începere din dinastia din Akkad, întindeau mîna dreaptă
deschisă cînd adorau pe un zeu; palma dreapta strînsă în pumn închis era ţinută
înaintea pieptului, mai tîrziu era lăsată jos de o parte, căzînd de-a lungul corpului.
Asirienii, cu începere din secolul al XlII-lea î.e.n., ţineau mîna dreaptă strînsă în
pumn, cu degetul index în sus ca şi cum ar arăta pe zeu.
356
Un al doilea element important al cultului zeilor erau jertfele ce li se aduceau şi
existau numeroşi termeni pentru a exprima diferitele varietăţi, forme şi soiuri de
jertfe ce se puteau aduce zeilor.
Ele trebuiau să fie de cea mai bună calitate şi curate din punct de vedere al
cultului. De cea mai bună calitate erau socotiţi primii născuţi ai animalelor sau
primele flori ori fructe apărute. Dintre animale se jertfeau mai ales oi, dar şi capre,
vite cornute, porci şi tot felul de animale sălbatice, ba chiar şi peşti. Este îndoielnic
dacă s-au făcut sacrificii umane în Mesopotamia spre deosebire de Grecia antică şi de
oraşele Romei antice unde se făceau asemenea jertfe dacă nu ar fi să menţionăm decît
celebrele lupte de gladiatori (cf. Constantin Daniel, Civilizaţia feniciană, Buc. 1979,
p. 263) Totuşi sacrificii, cherem, de tipul cunoscut şi din istoria iudeilor, au fost
efectuate de sumerieni, iar Assur- banipal ne arată într-o inscripţie că a adus jertfă
pentru uciderea bunicului său Sanherib, pe restul locuitorilor Babilonului vinovaţi de
această ucidere.
357
Aşa cum alimentaţia oamenilor în Mesopotamia era mai ales vegetală, tot aşa
jertfele, prinoasele ce se aduceau zeilor erau mai cu seamă vegetale: cereale, făină,
curmale, smochine, ulei şi lapte, uneori ulei amestecat cu miere şi lapte prins, sau
pîini şi prăjituri. Ca băutură se aduceau vin, dar şi vin de curmale, lapte şi apă. în fine
multe feluri de parfumuri: trestie bine mirositoare, mirt, mir, smirnă, tămîie, cînepă.
Herodot relatează că în templul lui Bal ( = Marduk) din Babilon se ardeau anual 1000
talanţi ( = 33.000 kg) de tămîie (Herodot, I, 183), iar după amiralul grec Nearchos
oraşul babilonian Diridotis (adică = Eridu) era portul de import pentru tămîia şi
smirna adusă din Arabia (Arrian, Ind., c. 41).
Jertfele se divizau în jertfe obişnuite sau excepţionale. Cea mai mică, obişnuita,
era pentru un rege, acordarea zilnică de 1 sila băutură, 1 sila pîine (1 sila = 400 gr). în
afară de aceste jertfe obişnuite regii hărăzeau, în zilele de sărbătoare, în zilele de
inaugurări sau de celebrări festive daruri extraordinare. Cînd Nabonide se suie pe
tron dăruieşte zeului soarelui 6 mine de aur şi la o sărbătoare de anul nou 100 talanţi
lui Mar- duk (3350 kg) şi 21 mine de argint şi 5 talanţi şi 17 mine de aur.
358
Preotul văzător trebuia să se suie pe acoperişul lăcaşului unde se aducea jertfa şi
să-1 stropească cu apă sfinţită. Trebuia să ia apoi un postament pentru ars tămîie
înaintea statuii lui Marduk — zeul apărător, şi un postament dinaintea zeiţei
apărătoare şi în plus trebuia să aducă o masă de jertfe. Pe această masă trebuiau puse
unele lîngă altele: 4 ulcioare cu vin, 48 de pîinişoare de grîu, must şi miere, apoi lapte
prins şi sare. După ce a presărat candelabrul de dinaintea zeului Marduk cu fel de fel
de mirosuri şi miruri, preotul văzător ia mîna omului care aduce jertfă şi pronunţa o
rugăciune. Apoi urmează tăierea oii care este aşezată pe masă. Preotul văzător ia
bucăţile hărăzite zeului, bucăţile de friptura, pulpa dreaptă, rinichii cu muşchii
lombari, după ce le-a spălat cu apă sfinţită şi a presărat sare peste ele şi le aşază pe
masa zeului aprinzînd candelabrul cu smirnă şi tămîie. Ceremonia se sfîrşeşte cu
stropire de apă şi cu un fel de dans cultic (surtu) al preotului. Celelalte aduceri de
jertfe se desfăşurau cu ritualuri diferite, dar se făcea o deosebire mare dacă era vorba
de un om de vază (rubu) sau un om sărman (muskenu).
Preoţii îşi opreau şi ei o parte din carnea jertfită, dar şi cei care aduceau jertfa
mîncau şi ei carnea într-un prînz în templu. în Asiria se pare că regii aduceau şi ei
jertfe, nu numai preoţii.
359
După credinţele babiloniene, zeii înşişi ar fi stabilit aceste sărbători, de pildă
afirmau că: ,,de ziua anului nou zeii tuturor oraşelor vin la Babilon să cuprindă
mîinile marelui Domn Marduk". Muritorii de rînd se îndreaptă cu miile de anul nou
la Babilon, îmbrăcaţi cu haine curate, spălaţi, tunşi cu atît mai mult cu cît în aceste
zile se mai făceau şi vînzări şi cumpărări de vite, de obiecte casnice uzuale, de
alimente etc. Apoi ospăţul ce însoţea sărbătoarea se făcea cu băuturi ameţitoare,
carne, prăjituri, şi pelerinii ce veneau cu miile la aceste sărbători se gîndeau şi la
folosul lor imediat.
Pentru sumerieni zeul însuşi locuia în templul său şi se ştie că oraşele din Sumer
construite pe dealuri erau înconjurate de ziduri dar fiecare cartier al oraşului avea un
templu. Centrul fiecărui cartier îl constituia templul zeului local, care era socotit
stăpîn al oraşului întreg, regele fiind înlocuitorul său şi purtînd titlul de patesi sau
360
lugal. S-au aflat ruinele unui templu sumerian în localitatea irakiană Hafadje şi acest
templu pare a fi fost rotund, cu trei ziduri de incintă. Un alt templu sumerian era cel
din Uruk, construit pe o platformă artificială.
Templul are una sau mai multe intrări, cu porţi duble acoperite cu plăci de bronz,
aşezate pe orificii săpate în piatră şi închise cu un zăvor care se înfunda în pavaj. Prin
poartă se pătrundea într-o curte centrală, decorată, ca şi exteriorul, cu pilaştri care
devin mai complicaţi lîngă porţi, la intrarea principală şi înaintea sanctuarului. Acesta
este în fundul curţii, către apus, la templul E-sagila, către sud-vest la templul E-mah ;
zidurile capelei lui Marduk au fost acoperite de Nabuchodonosor II cu lapislazuli, cu
aur şi cu marmura, iar plafonul era făcut din lemn de cedru din Liban care şi el era
acoperit cu aur strălucitor. în templul zeiţei Istar din Agade zidurile sînt doar văruite
cu var ; nişa scobită în care se afla statuia zeiţei este, ca şi la celelalte intrări,
acoperită cu o soluţie de asfalt cu filete albe la margini. în templul E-mah zeul se afla
într-o mică clădire ; templul avea 12 metri lăţime pe 5 lungime şi era precedat de o
anticameră avînd fiecare încăpere lipită pentru veşmintele şi obiectele din cult ale
preoţilor. Din curte se putea vedea idolul, dar nu şi din drum, căci poarta de intrare în
361
templu şi cea a zidului său înconjurător nu erau în acelaşi ax. Dimensiunile templelor
babiloniene variază, astfel templul E-mah are 30 m lăţime şi 50 m profunzime pe
cînd templul E-sagila formează un pătrat cu latura de 60 m.
Nu s-a găsit nici un altar de jertfe în aceste temple din Babilon, dar înaintea
intrării în templul E-mah, un altar de cărămizi nearse era aşezat pe pavajul de
cărămidă. într-adevăr jertfele se făceau în exteriorul templului, şi numai regele sau
preoţii puteau intra în templu unde era zeul prezent.
După mărturia lui Herodot ,,se vede în afara templului (E-sagila) un altar de aur
si un alt altar foarte mare unde sînt jertfite vite" (Herodot, I ,183).
Alături de principalele temple se înalţă o construcţie masivă, formată din prisme
dreptunghiulare suprapuse şi din ce în ce mai mici pe măsură ce sînt mai sus. Acest
munte artificial numit ziggurat este figurat pe o piatră de hotar (kudurru) al regelui
Merodach-baladan I. Zigguratul din Babilon, numit E-temenanki, este situat la nord
de templul E-sagila dincolo de calea sacră. Acest ziggurat este făcut din cărămizi
nearse şi acoperit cu cărămizi arse care alcătuiesc pilaştrii mari, ce au fost regăsiţi pe
părţile laterale ale sale. Zigguratul din oraşul Borsippa se ridică la peste 40 m
deasupra cîmpiei. Dar o tăbliţă datînd din anul 83 al seleucizilor (= 229 î.e.n.) dă
descrierea geometrică a zigguratului din Babilon şi a dependinţelor sale. Ansamblul
acestui ziggurat E-temenanki constituia un dreptunghi imens lung de 700 metri şi lat
de 350 m. Intrarea principală, pe calea sacră, dădea acces la 2 terase succesive ale
zigguratului, care precedau altă terasă pătrată unde se înălţa un turn. Acesta avea ca
362
bază un pătrat cu o latură de 180 m, iar deasupra turnului se ridica o altă terasă
numită Kigal ce avea doar 100 m lungime. Această ultimă terasă susţinea mai multe
capele dedicate zeilor: Marduk, Nabu şi Tas- metum la răsărit, lui Ea şi lui Nusku la
nord şi lui Anu şi Sin la sud. Tot pe această terasă era „casa patului (zeului)" apoi
„casa uneltelor", ,,casa plasei" şi o curte înconjurată de un zid străpuns de patru porţi,
în mijlocul acestei ultime terase Kigal, cinci etaje suprapuse susţineau o capelă care
reprezenta partea cea mai înălţată a întregului edificiu
.Herodot, care a fost la Babilon atunci cînd era sub domninaţie persană, descrie în
felul acesta templul E-temenanki „Un pătrat regulat care are două stadii în toate
sensurile (I stadiu, la grecii vechi echivala cu circa 180 metri). La mijlocul lui se
vede un turn masiv care are un stadiu atît în lărgime cît şi în lungime ; pe acest turn
se ridică altul şi pe cel de al doilea altul şi aşa la rînd, astfel că se poate număra pînă
la opt. Urcatul se face pe dinafară cu ajutorul unei rampe care dă ocol succesiv
tuturor etajelor.
Comerţul a fost una din îndeletnicirile cele mai îndrăgite de babilonieni din cele
mai vechi timpuri şi din acest domeniu popoarele învecinate au împrumutat de la ei
mulţi termeni tehnici: „negustor", ,,a cumpăra", ,,preţ de cumpărare". Mulţi termeni
pentru greutăţi şi capacităţi au fost preluaţi de la babilonieni nu numai de Orientul
semitic ci şi de greci. Întrucît un popor preia odată cu cuvîntul şi obiectul însuşi, toate
363
aceste împrumuturi lexicale dau o indicaţie sigură asupra locului de unde popoarele
Orientului antic au învăţat tehnica vînzării şi cumpărării.
Negustori mulţi asiro-babilonieni sînt în cărţile sacre ale iudeilor unde se scrie
că în cetatea Ninive ,,erau mai mulţi negustori decît stele pe cer" (Naum, III, 16) iar
Chaldeea este arătată drept „ţară a neguţătorilor" cu care toate celelalte popoare fac
negustorie (Isaia, XLVII, 15).
Negustorii călătoreau de obicei cîte doi, care erau tovarăşi la cîştig, împărţind
acest cîştig la sfîrşitul călătoriei. Alteori negustorul care făcea singur drumul avea un
ajutor, un om de încredere. Dar cu timpul negustorii nu mai înfruntau ei înşişi
riscurile călătoriei, ci trimiteau pe ajutorul lor, om de încredere desigur. Acesta
primeşte aşa cum se prevede în Codul de legi al lui Hammurabi (§ 100) un salariu
zilnic, şi are obligaţia, după reîntoarceiea din călătorie, să consemneze în scris
cîştigul obţinut cu argintul şi cu mărfurile neguţătorite. Dacă nu sc obţine nici un
cîştig, atunci acel ,,ajutor al negustorului trebuie să-i restituie de două ori valoarea
mărfurilor sau argintului investit. Numai dacă a fost prădat de hoţi sau a pierdut
argintul atunci despăgubirea e mai mică'' (Codul lui Hammurabi § 102). Acest
,,ajutor" nu avea deci o situaţie prea bună.
364
înainte de a pleca într-o călătorie negustorii tiebuiau să găsească măgari de
transport (cămilele vor fi utilizate de-abia în a doua jumătate a mileniului I, cu
precădere asupra măgarilor). Apoi atît negustorul cît şi ajutorul lui se duc în templul
zeului Soarelui, rugîndu-1 să-i vie înti- ajutor, apoi îl întreabă cerîndu-i să răspundă
prin una din metodele de divinaţie dacă drumul lor va fi sau nu lipsit de primejdii.
După aceea ei îşi scriu testamentul înainte de a pleca fiindcă pe drum pot întîlni
duşmani. Chiar caravane mari ale regilor pot fi jefuite de tîlhari, dar principele acelui
ţinut în care s-a produs furtul şi jaful este obligat piin legea mesopotamiană să
plătească despăgubirea pentru toate relele făptuite. în mod practic adesea făptaşii nu
puteau fi prinşi, sau principii nu voiau să predea pe tîlhari şi să despăgubească pe
negustorii jefuiţi. Chiar în vremea stapînirii asiriene a unui rege succesor a lui Sargon
în regiuni care nu erau supuse pe de-a-ntregul stapînirii asiriene, un dre- gătoi
raportează regelui următoarele: ,,Cînd această caravană (de măgari, n.n.) a ieşit din
ţara Nabateenilor s-a sculat împotriva lor Ai-Kammaru a lovit oamenii, şi i-a jefuit.
Unul singur dintre ei a scăpat şi a ajuns în oraşul regelui. Acum ţi-1 trimit ţie,
Domnul meu, o, rege, ca să auzi din gura lui" (R.F.Harper, Assvrian und Babylonian
Leîlers, London, 1928, nr. 260, 12. f. g.).
înlăuntrul oraşelor uliţele erau bătătorite dar nu pavate, căci greutăţile erau duse
mai cu seamă de animale. Asirienii şi-au construit drumuri militare bune, mai cu
365
seamă în regiunile muntoase. (Aceste drumuri au fost apoi îefăcute de către perşi şi
romani).
366
Posesorul navei nu întreprindea de obicei călătoria pe cont propriu, ci unul sau
doi negustori îi închiriază vasul, şi iau cu plată şi un corăbier. Acest corăbier ,,dacă
este neatent, dacă a făcut să se scufunde corabia
Relief din palatul regelui Sargon II de la Dur-Sarrukin, reprezentînd descărcarea unei corăbii care a
transportat lemne preţioase
v «TPi
367
Prin valea rîului Zab superior mergea un drum prin trecătoarea Keli- sin pînă la
Marea Nairi de jos (Lacul Urmia). Prin văile altor afluenţi ai celor două mari fluvii
mesopotamiene treceau drumuri care legau răsăritul de apusul acestei regiuni. Regii
perşi au reconstruit aceste drumuri şi le-au făcut carosabile astfel că în 90 de zile se
ajungea pe uscat de la Sardes la Susa, din Asia Mică în fosta capitală a Lidiei la fosta
capitală a Elamului.
Prin traficul efectuat de-a lungul acestor drumuri se realiza un schimb intens de
produse cu ţările din jurul Mesopotamiei şi se importau în special metale.
Aurul (tiuraşu) era după părerea populară, şi aşa credeau şi negustorii, un produs
al iadului, era chiar o murdărie, o spurcăciune a iadului. Atît babilonienii cît şi
asirienii importau aurul din Egipt şi din Nubia, unde se aflau mine de aur în pustiu în
munţii dintre Nil şi Marea Roşie. Se pare că exista aur şi într-o regiune nordică faţa
de Babilonia ,,munţii Hahum" dar mult aur se afla în munţii din ţara Meluhha care
trebuie identificaţi cu munţii din Nubia. Babilonienii credeau că aurul este atît de
abundent în Egipt încît este ca praful de mult, fiindcă se importă din Egipt pulbere de
aur mai cu seama, în afara de aur în bare şi inele. Argintul (Kaspu, şarpu) era
importat din Asia mică şi Sargon I împinsese hotarele imperiului sau pînă la minele
de argint care se aflau în munţi. Iar regele Salmanassar III numeşte clar aceste mine
368
de argint că se află în munţii Tunni, adică în munţii Taurus din Asia Mică. Dealtfel o
inscripţie egipteană numeşte portul Mallus pe coasta Ciliciei, ca port de export al
argintului. Diferitele metale ca plumb, aramă şi cositor ce se afla amestecate cu
minereul de argint erau eliminate prin spălare, fierberi şi decantări. Astfel se obţinea
argint fin şi extrafin care se vindea în bare sau inele de argint.
Arama era extrasă din mina aflată în Asia Anterioară, şi textele de conjuraţie
babiloniene pomenesc oraşul Makau drept loc de extracţie al argintului, iar în Persia,
în Asiria şi pe cursul superior al Tigrului existau mine de cupru. Dar Ciprul (în semita
Alasia) exporta mult cupru în Egipt şi în oraşele feniciene. Plumbul nu era un metal
blestemat ca în Egiptul faraonic (unde zeul Seth ucisese pe fratele său Osiris, culcat
într-o lada, cu ajutorul plumbului topit) — ci în primul Imperiu Babilonian era chiar
mijlocul cu care se făceau plăţile în mod obişnuit.
Metalele au constituit mijlocul de plată din cele mai vechi epoci istorice, în afară
de cereale. Metalul care conta la început ca bani era cuprul, dar în cartea de legi vechi
asiriene se socoteşte ca mijloc de plată plumbul (O. Schroder, Keilinschrifften ans
Assur verschidenen Inhalts, nr. 2 § 5, 7, 8). După un timp şi cuprul şi plumbul au fost
înlocuiţi de argint, care era în formă de inele (unqu) şi apare astfel şi în reliefuri
egiptene. Dar se garanta printr-un sigiliu greutatea şi calitatea metalului.
369
Imperiului Nou Babilonian, întrucît existau mai multe bunuri, grăuntele de grîu
aproape dispăruse din circulaţie. Oamenii se mulţumeau să im- partă 1 sekel în 2/3 (2
qata) 1/2 (mislu, zuzu) 1/3 (salsu, subultu) 1/4 (4 tu).
370
Hammurabi ,,o stradă a cîrnăţarilor" şi în oraşul Assur s-au păstrat prăvălii ale
meşteşugarilor cc lucrau metalele. Dar comerţul mare, cu ridicata am spune azi, se
făcea la „poarta de comerţ" fbab mahirij şi la cheiurile rîurilor. Aici erau instalaţi
negustorii în prăvăliile lor sau salariaţi plătiţi ai unor negustori avuţi.
Din timpul lui Hammurabi ţăranii ajunseseră să depindă mult de aceşti cămătari.
în Imperiul Nou Babilonian averile au devenit din cc în ce mai mari, şi negustorii
bogaţi au putut funda bănci mari cum era în Babilon Egibi fii sau Murassu fii în
Nippur, care s-au bucurat de o mare înflorire vreme de mai multe generaţii.
Obiectul care îl caracteriza pe negustor cel mai bine în epoca aceea era cîntarul
(zibanitu) care era neapărat necesar în prăvălia din acele timpuri. Negustorul mic
ambulant ducea cu el un cîntar transportabil, dar şi greutăţile sale de piatră. Pentru
mărfurile voluminoase existau cîntare foarte mari şi greutăţile aveau forma unei raţe
sau a unui leu. Cum preţurile mărfurilor erau fixate printr-un tarif fix (şi nu se putea
cîştiga prea mult asupra diferenţei de preţ) toată nădejdea negustorului era în
potrivirea inexactă a cîntarului. Desigur legile babiloniene pedepseau pe negustorii
care înşelau la cîntar, sau aveau greutăţi false, şi zeii înşişi le făgăduiau o pedeapsă
grea. Cu toate acestea înşelăciunea la cîntar era foarte frecventă.
Un alt mijloc pentru a pune comerţul pe o temelie solidă era prevederea legală
că orice vînzare importantă trebuia consemnată într-un act de vînzare-cumpărare.
Codul lui Hammurabi socoate chiar ca hoţ pe cela ce cumpăra un lucru mai însemnat
fără martor sau fără un act de vînzare-cumpărare (Codul lui Hammurabi § 7).
371
Această dispoziţie nu era desigur respectată la vînzări mici, dar era respectată la
vînzări, schimburi sau închirieri de imobile, de sclavi, apoi la împrumuturi, la donaţii
şi la depozite.
Regii aveau un interes major să nu lase să crească prea mult aceste preţuri. Căci
mărfurile ieftine erau semnul unei domnii fericite şi binecu- vîntate de zei. De aceea
unii regi, fie babilonieni, fie din Asiria, au emis preţuri maximale. Dealtfel interesul
regilor de a menţine preţurile cobo- rîte era dictat şi de dorinţa lor de a nu accepta ca
negustorii, artizanii sau ţăranii să acumuleze multe resurse financiare ci acestea
trebuiau să intre în visteria regală. Preţuri maximale erau fixate pentru untdelemn (de
sesam), cereale şi lînă. De pildă regele Samsi-Adad I afirmă într-o tabletă: „Cînd am
clădit eu casa (templul) stăpînului meu Elil era tariful în oraşul meu Assur: 1 sekel
argint era 2 kur de grîne, cu 1 sekel de argint se cumpăra 12 mine de lînă, cu 1 sekel
de argint se cumpăra 20 sila untdelemn, ca preţ de cumpărare (L. Messerschmidt,
Keilschrifttexte aus Assur, Historisches Inhalts, Nr. 3, III, 13 sq). Dar aceste preţuri
erau mult prea joase ca să fie respectate. Regii voiau prin astfel de tarife joase să
arate fericirea din statul lor, dar şi să poată obţine venituri din amenzi, confiscări şi
pedepse ale celor ce ar vinde cu un preţ mai mare aceste produse. De fapt în textele
juridice şi astronomice preţurile acestor produse erau mai mari şi reprezentau
valoarea reală a preţurilor plătite.
Pe vremea regelui Manistusu se fixase preţul de 1 sekel pentru 1 kur (300 sila)
de grîu. în realitate chiar în epoca acea îndepărtată cumpărătorul nu primea pentru 1
sekel decît 240 sila, iar în vremea lui Hammu- rabi numai 150 — 180 sila, către
sfîrşitul dinastiei sale în vremuri tulburi doar 90 sila se vindeau pentru 1 sekel. Dar în
vreme de foamete, pe timpul regelui asirian Nabumakin-apal, pentru 1 sekel se
obţineau 20 sila de grîne. Spre sfîrşitul imperiului asirian cînd oraşele Asiriei erau
asediate se plătea în secret (la negru am zice noi azi) 1 sekel de argint pentru 3 sila de
372
grîne (Actes du 8me Congres internaţional des orientalistes tenu en 1889 ă Stockholm,
II, 2, 11, N.6). Dar în Imperiul Nou Babilonian în general se obţinea pentru 1 sekel
180 sila grîne. După cucerirea persană desigur preţurile au crescut mult şi se plătea
cam 15—40 sila pentru 1 sekel.
Uleiul (de susan) s-a menţinut de asemenea la aceleaşi preţuri, şi 10 sila de ulei
costa 1 sekel, dar în Imperiul Nou Babilonian s-a produs o scumpire a sa.
Şi în Mesopotamia erau oameni care aveau nevoie de bani, mai cu seamă ţăranii
pentru a cumpăra seminţe sau spre a închiria vite la arat ori spre a plăti secerători în
vremea secerişului. Dobînda în toate vremurile era în Babilonia în general 20%,
adică pentru 1 mină luată cu împrumut se plătea pe lună 1 sekel. în Asiria se plăteau
dobînzi şi mai mari. în cărţile sacre ale iudeilor dobînda este interzisă cu totul, dar şi
cei credincioşi dintre asiro-babilonieni nu luau şi nu primeau dobînzi. în schimb ei
cîştigau asupra oscilaţiei cursului grînelor. Ţăranul împrumuta sămînţă, care era în
vremea însămînţării scumpă, transformată în argint ; el o restituia la vremea
secerişului cînd grînele reprezentate în bani erau ieftine. Astfel cămătarul împrumuta
o cantitate de seminţe şi primea dublul sau triplul ei la seceriş. Dar cei mai mulţi
negustori percepeau şi dobînda de 20%, iar pe de altă parte cîştigau şi din diferenţa
de preţ a grînelor mai sus arătate.
373
Vilele erau destul de scumpe, căci un bou se vindea pe vremea lui Hammurabi
cu 20 sekeli ; foarte ciudat măgarul era plătit cu un preţ mai mare şi pe vremea
dinastiei din Akkad preţul său ajungea la 30 sekeli, iar exemplarele frumoase pînă la
120 sekeli. Oile erau mai ieftine şi un berbec costa 1 1/2—2 sekeli, iar un porc putea
li cumpărat cu 1 sekel.
Sclavul în chip ciudat nu avea o valoare mai mare deckvita sau măgarul. Regele
Manistusu evaluează un sclav la 20 sekeli şi acesta trebuie să fi fost preţul obişnuit
chiar pe vremea lui Hammurabi. Pe urmă preţurile pentru sclavi au crescut şi se
plăteau pentru un bărbat 90 sekeli, iar o femeie cu sugarul ei era plătită cu 84 sekeli.
La Ninive — după marile cuceriri ale regilor sargonizi — preţul sclavilor a crescut
mult. Se plătea 1 mină pentru un sclav, iar un sclav care avea o meserie era cumpărat
cu 1 1/2 mină, şi un sclav servitor cu 2 mine şi 10 sekeli. în Imperiul Nou Babilonian
preţurile au scăzut căci bărbaţii costau 50 sekeli şi femeile cam la fel. Dar stăpînirea
persană a achemenizilor a dus la o scumpire a preţurilor sclavilor, sub 1 mină nu se
putea cumpăra un sclav, pe timpul regelui pers Cambyse, 3 sclavi au fost vînduţi cu
preţul de 7 mine şi 56 sekeli, iar în anul al şaselea al domniei lui Darius I un bancher
a plătit cu 4 mine şi 10 sekeli un sclav.
Cel ce avea nevoie de ajutor la lucrul său şi nu poseda sclavi îi închiria sau îşi
lua un lucrător plătit cu ziua. Părinţii sărăciţi de exploatare, închiriau copiii lor. Totuşi
travaliul salariat era extrem de prost plătit, şi ct, ce-şi închiria braţele sale de muncă
trăia într-o mare mizerie, căci munca unui pălmaş era evaluată la 6 sekeli pe an în
contractul anual pe care îl încheia. Cînd salariul trebuia prefăcut în cereale, atunci
păstorii şi lucrătorii agricoli primeau 9 — 8 kur de grîne, ceea ce reprezenta cam
aceeaşi sumă dacă 1 kur costa 1 sekel. Dar de cele mai multe ori salariul era şi mai
mic încă, de pildă pe timpul lui Cyrus I un tată îşi închiriază fiul pentru un salariu de
4 sekeli pe an. în vremea muncilor agricole şi a secerişului mai cu seamă, salariile
erau ceva mai mari.
Cine nu poseda o casă o închiria şi se pare că nu era niciodată lipsă de case de
închiriat. O casă în vremea primei dinastii din Babei se închiria anual cu 1/3 pînă la 6
sekeli, dar trebuia la început să se dea o arvună de 1/2 asupra chiriei, cel mult. în
decursul secolelor nu s-a produs o creştere a chiriilor în Babilon, poate fiindcă nu
exista un confort prea mare al locuinţelor, şi în Imperiul Neo-Babilonian se plăteau 3
— 7 sekeli anual pentru închiriat o casă. Numai pe vremea perşilor chiriile au crescut
la 1/3 — 1/2 mină. Chiriaşul avea îndatorirea să repare acoperişul în fiecare an şi să
374
astupe crăpăturile din zid, iar de trei ori pe an trebuia să aducă proprietarului casei
plocoane (nuptu) în produse agricole
.Cîmpurile se arendau cu o dijmă de o treime din recoltă în vremuri mai vechi, iar
grădinile se arendau cu o dijmă de două treimi din recoltă, în special grădinile cu
palmieri. Se arendau şi pe sume de bani ; pe vremea lui Hammurabi 1 iku de pămînt
(= 3528 metri pătraţi) se arenda cu 15 — 20 kur de cereale (= 1815—2420 litri), ceea
ce reprezenta cam o treime din recoltă transformată în cereale.
în epoca neo-babiloniană arenda pare a fi scăzut în mod remarcabil căci se plăteau
pentru 1 kur de pămînt (= 13.231 metri pătraţi) 6 kur de cereale (= 436 litri) sau 5 kur
de curmale (=362 1/2 litri)
.Meşteşugurile şi artizanii in Mesopotamia
Preotul babilonian Berossos, care trăia în secolul al II-lea î.e.n. şi^ care ne-a
transmis un mare număr din legendele babiloniene, scrie: „în primul an ar fi ieşit din
Marea Roşie (Golful Persic, n.n.) acolo unde se învecinează cu Babilonia o fiinţă
raţională al cărci nume ar fi fost Oannes, al cărei corp era ca de peşte, dar care avea
sub capul său de peşte un cap de om, şi avea şi picioare ca de om care ieşeau din
coada sa de peşte. El ar fi avut însă glas de om şi chipul său s-ar păstra şi astăzi chiar.
Această fiinţă s-a întîlnit cu oamenii ziua, fără să ia cu sine mîncăruri, şi a transmis
oamenilor semnele scrierii, ştiinţele şi artele de tot felul, i-a învăţat clădirea oraşelor,
înălţarea templelor, introducerea legilor, măsurarea pămînturilor, le-a arătat cum se
face semănatul şi recoltarea roadelor şi i-a învăţat tot ce era de folos oamenilor
pentru cultivarea vieţii. De atunci din vremea aceea nu s-a descoperit nimic de
seamă. Odată cu apusul soarelui fiinţa aceea Oannes s-a cufundat iarăşi în mare şi şi-
a petrecut nopţile în adîncuri, căci el era o făptură amfibie" (Eusebiu de Cezareea,
Prep. Ev. I, 14).
375
protector al olarilor, tîmplarilor, lucrătorilor în metale, al ţesătorilor, al bărbierilor, al
corăbierilor, al cizmarilor şi al altor meseriaşi.
Întrucît la începutul istoriei însuşi zeul Ea era inventatorul care a dăruit asiro-
babilonienilor toate meseriile şi toate artele, după concepţia asiro-babilonianâ în
meserii şi în artă nu era frumos, decît ceea ce era lucrat după modele vechi.
376
Pentru ca această continuitate neîntreruptă a transmiterii de la zei la oameni să
fie mai puternic confirmată sc arată că Utnapisti (corespondentul lui Noe la asiro-
babilonieni şi sumerieni) i-a suit în arca sa şi pe artizani, scăpînd astfel de nimicirea
generală a potopului. Aşa se face că regii afirmau mereu că ci au clădit temple şi
palate aşa cum s-a făcut ,,din vechime".
Tot aşa artizanii „înţelepţi şi pricepuţi" din Babilon şi Sippar l-au sfătuit pe
regele Nabonide care voia să facă o cunună pentru zeul soarelui Samas că ,,trebuie să
fie efectuată ca în timpurile vechi". Tot aşa regele Nabupalidin, vrînd să facă un chip
al zeului soarelui, s-a aflat în mare încurcătură căci nu găsea un chip vechi al acestui
zeu. El s-a bucurat mult cînd a găsit o placă de argilă arsă veche cu chipul acestui zeu
şi s-a grăbit să pună să se imite vechiul original.
în timpurile mai vechi meseriile se moşteneau din tată în fiu şi artizanii îşi aveau
fiecare prăvăliile lor separate ca şi astăzi în Orient. în acele timpuri artizanii se uneau
în bresle avînd ca şef un staroste, care mijlocea în toate relaţiile cu autorităţile de stat,
mai cu seamă în ceea ce priveşte perceperea de impozite şi recrutarea în serviciile
armatei, în Imperiul Nou Babilonian situaţia era diferită căci alături de artizani liberi,
exercitau meseria şi sclavi, fie în contul lor propriu, fie în acela al stăpînilor lor. în
acest scop oamenii bogaţi dădeau un sclav tînăr de-al lor să înveţe o meserie la un
meşter în vîrstă, care el însuşi putea să fie tot sclav. Timpul de ucenicie a unei meserii
era variabil, pentru ţesătorie dura 5 ani, pentru cioplirea pietrei 4 ani, pentru datul la
piuă a lînii dura 2 1/2 ani. iar pentru brutărie 1 1/4 an. Meşterul care învăţa pe ucenic
nu primea plată aparte în acest scop, ci cel mult un dar, ba trebuia să poarte de grijă
de întreţinerea ucenicului său, dar el cîştigă prin aceea că putea să-1 folosească pe
ucenic pentru treburile sale proprii, însă meşterul îşi lua angajamentul sa-1 înveţe pe
ucenic pe deplin meşteşugul, iar dacă nu-1 învăţa, trebuia să plătească o despăgubire
stăpînu- lui tînărului ucenic, dacă acesta era sclav. Această despăgubire era destul de
ridicată, căci se ridica la 6 sila de grîu.
377
Dacă ucenicul a învăţat meseria, el lucrează adesea ca asociat al bătrînului său
meşter.
Un contract prin care se dă un sclav tînăr unui meşter ca să-1 înveţe o meserie
este următorul: ,,Nubta (proprietară a sclavului, n.n) a încredinţat pe Atkal-ana-
Marduk, sclavului bărbatului său Iti-Mardukbalaţu spre a-1 învăţa meseria de ţesător
vreme de 5 ani, lui Bel-etir. El îl va învăţa toată meseria de ţesător. Fiecare a luat o
tăbliţă cu acest contract, în fiecare zi Nubta va da lui Akal-ana-Marduk 1 sila (400 gr.
n.n.) de pîine şi în afară de aceasta îmbrăcăminte. Daca el nu îl va învăţa ţesăto- ria
va plăti pe zi 6 sila de grîu. Cine va călca acest contract va plăti 1/2 mină de argint"
(J.N. Strassmaier, Inschriften von Cvrus, Berlin, 1911, p. 64).
Dar existau şi temple sau stăpîni de sclavi care îşi puneau robii sa lucreze împreună
într-o întreprindere mai mare, făcînd astfel concurenţă micilor artizani
378
.Dezvoltarea meseriilor în Mesopotamia s-a făcut desigur în raport cu materiile
prime existente în ţară. De aceea marea raritate a lemnului, lipsa aproape completă a
pietrei şi scumpetea metalelor a făcut ca meseria de tîmplar, cioplitor în piatră, şi
lucrător în metale să fie îngreunată şi dificilă. Produsele fabricate din aceste materii
prime erau totdeauna scumpe şi rare. Spre a le înlocui s-a căutat materii care sa poată
fi folosite în locul lor. în special argila grasa a terenurilor aluviale din Meso-
potamia, dar şi produse de corn erau folosite ca înlocuitoare ale materiilor prime ce
lipseau. Tehnica diferitelor meserii, care ne este aşa de bine cunoscută în Egipt prin
picturile din morminte, nu poate să fie aflată de noi cu aceeaşi preciziune. Totuşi e
greu să admitem că tehnicile au putut fi foarte diferite în Egipt faţă de Mesopotamia.
Meseria cea mai preţuită era acea a olarului (paharu), întrucît ea produce
obiecte într-un chip similar cu zeii care au creat şi ei pe oameni din argilă. La început
olăritul se făcea fără roata olarului, care a fost inventată în mileniul al IV-lea, deci
foarte devreme. Cărămizile erau făcute printr-un amestec de argilă cu paie şi trestie,
dar marea lipsă de lemne a impus ca toate preparatele de argilă, vase sau cărămizi să
fie arse la soare doar. Mult mai rar erau arse în sobă, şi aceste sobe nu erau prea
diferite de cele ce se folosesc şi acum de olari pentru arderea vaselor lor.
Este foarte dificil să se dateze cu exactitate vîrsta vaselor mesopota- miene după
forma lor, care căuta să reproducă mult modelele vechi, şi imitarea formelor arhaice
împiedică datarea cu certitudine a vaselor. Multe vase aveau fundul ascuţit — deci
nu putea sta decît înfipte în pămînt sau puse pe un inel. Altele erau bogat împodobite
uneori cu culori. în afară de argila obişnuită se folosea şi o pastă similară porţela-
nului pentru vase. în afară de aceasta sticla era cunoscută, dar exemplarele pe care le
posedăm datează din mileniul I î.e.n., astfel că trebuie să acordăm prioritate
Egiptului în inventarea sticlei, căci în unele morminte din Imperiul Vechi s-au găsit
obiecte de sticlă. Dar mesopotamienii erau ataşaţi de obiectele de argilă; din argilă
arsă se făceau lucruri pe care noi le fabricăm din lemn, bronz, fier sau piatră, adică
tuburi, sobe, sarcofage, sigilii, lămpi, casete etc.
379
datat fiindcă anumite tipuri — cum este acela al zeiţei goale — se regăseşte pe
parcursul a două sau trei milenii. Si celelalte figurine — cum sînt figurinele
reprezentînd pe zei ce se aşezau sub pragul uşilor, sau figurinele apotropaice ca
oamenii-peşte sau centaurii, demonii cu cap de cîine, sau cîinii etc. nu sînt
caracteristice pentru o anumită epoca.
în această tehnică este lucrată celebra poartă a zeiţei Istar care se află
actualmente la Muzeul de Stat din Berlin (era una din porţile Babilo- nului). Se
foloseau cele mai diferite culori. Tehnica fabricării plăcilor emailate era următoarea:
După ce cu ajutorul unui model se desena conturul imaginilor care trebuiau să apară
pe plăcile emailate, plăcile se ardeau uşor în cuptor. După ardere se trasa conturul
figurilor cu fire de sticlă negre şi se umpleau cîmpurile figurilor cu diferite culori de
email, după care plăcile se ardeau a doua oară în cuptor. Bineînţeles secretul obţinerii
plăcilor depindea de compoziţia culorilor folosite.
Printre meseriile cele mai frecvente întîlnite de-a lungul văii Tigrului şi
Eufratului este şi aceea a măcinatului grînelor. în gospodăriile mici de obicei stăpîna
casei macina grînele, în casele mari sclavii şi sclavele. Se folosea o moară de mînă
primitivă, şi nu mori de apă sau de vînt (moara de apă apare în Europa în mileniul I
al erei noastre, deşi este cunoscută în Italia încă din secolul II î.e.n.; moara de vînt
apare în mileniul II al erei noastre în Europa, deşi era cunoscută în Iran în secolul
VII e.n.; cf. Istoria generală a ştiinţei, tr. rom. Buc., 1970 voi. I. p. 629).
Cît priveşte brutarii şi măcelarii în casele de la ţară fiecare îşi făcea pîinea sa
(dealtfel se foloseau drept hrană mai cu seamă pîinea nedospită şi fierturile de mei),
se întrebuinţa o rîşnitoare de mînă ce consta dintr-o piatră găurită la care se adapta o
alta mişcată de un om sau de o vită cu ajutorul unui mîner.
380
Dar în templele mari existau mulţi brutari şi erau şi măcelari care tăiau carnea
de jertfit. ,,Marele brutar al regelui" în Imperiul Nou Babilonian era însă un înalt
funcţionar care nu avea nimic de-a face cu pîinea şi cu pregătirea ei, ci avea o
dregătorie civilă şi militară.
Expresia obişnuita pentru „rachiu" era sikaru dar ea nu arată din ce este fabricat.
Cel mai preţuit era rachiul de curmale. Xenophon scrie că băutura era plăcută, dar
provoca dureri de cap (Anabasis, II, 5, 14). După o informaţie din Talmud acest
rachiu era amestecat cu 13 părţi de apă (S. Kranz, Talmudische Archeo/ogie, Berlin,
1911, voi. II, p. 245). Calitatea lui se îmbunătăţea dacă i se adăugau foi de cassia
(cassia fistula) şi ulei de sesam. în vremea Imperiului Nou Babilonian 121 litri de
curmale (1 kur) produceau 1 tonă ( = 1000 litri) de sikaru. Se ajunsese la cunoaşterea
unui procedeu de conservare a acestei băuturi care putea fi băuta şi peste un an.
Iudeii o foloseau des şi sub apelaţia de sicheră apare în cărţile lor sacre.
381
Se prepara bere din orz, grîu, şi din alte cereale încă din epoca pre- sargonidă.
Pentru fabricarea berei era nevoie de orz, pîinişoare dospite şi o substanţă care pare
să însemne malţ. Se cunoştea o bere roşie şi una neagră. Xenophon coborînd cu cei
10.000 de ostaşi ai săi prin Armenia a băut bere de orz (vin de orz scrie el) care se
bea printr-un tub de trestie spre a nu înghiţi orzul nedecorticat care se afla la
suprafaţa berei (Anabasis, IV, 5, 26). Dar obiceiul de a bea bere printr-un tub de
trestie îl aveau nu numai karducii din Munţii Armeniei (poate strămoşii kurzilor), ci
şi asirienii şi hittiţii, după cum se poate vedea din sigiliile ce le avem.
Folosirea berei era răspîndită în ţara dintre cele două fluvii la fel ca şi în Egipt,
dar ca şi în Egipt vinul nu este băut decît de regi şi de oameni bogaţi, berea fiind
băutura celor săraci.
Nebukadnezar aduce vin din Izalla, Tu'immu, Simminu, Hilbunn şi mai ales de
la Damasc, a cărui producţie de vinuri este lăudată şi de Iezechiel (XXVII, 18). Dar
şi la asirieni Sargon al II-lea numeşte vinul ,,un produs al muntelui" şi vinul produs
în jurul lacului Van (în răsăritul Asiei mici) este mult apreciat de el. Vinul şi în Asiria
şi în Babilon era ţinut în pivniţi în butoaie şi amfore mari.
Smirna şi tămîia, precum şi fumul pe care îl degajau cînd erau arse, jucau un rol
mare în cultul zeilor, care aveau uneori altare aparte pentru arderea smirnei şi a
tămîiei. în temple se ungea cu parfumuri pragul uşilor şi zăvoarelor spre a umple
toată încăperea cu o mireasmă plăcută. Uşile părţii templului numite în greceşte
adyton erau unse cu parfum ca şi tavanul acestei încăperi, dar şi podeaua, statuile
zeilor şi inscripţiile. Aceeaşi afinitate pentru parfumuri o aveau dealtfel şi oamenii.
Uleiul cu care se ungeau babilonienii era tot aşa de necesar ca şi hrana pentru mulţi
382
din ei şi Herodot (I, 195) observă şi el că babilonienii se ung cu miresme bine
mirositoare, pe întreg corpul. Ulei de chiparoase,
ulei de mirt, de cedru şi alte parfumuri erau de aceea in mare cantitate importate.
Ingredientul fundamental pentru aceste parfumuri era uleiul — „uleiul vieţii 1'
cum spuneau babilonienii referindu-se la proprietăţile sale terapeutice, căci face
„articulaţiile omului flexibile": ceea ce este contestabil dealtfel. Se cunoşteau şi alte
uleiuri străine pe lingă cele indigene. Astfel era uleiul de mir, a cărui răşină era foarte
căutata. O specie a lui era mirul indian (budulhu); nardul (lardu) era folosit şi el
pentru fabricarea unui ulei preţios ca şi răşina ladanum pe care Tiglatpileser IV o
căpăta drept tribut din Damasc de la regele Rezin. Toate aceste uleiuri erau utilizate
pure sau în amestecuri felurite. Mai îndrăgite erau mirosurile de mirt, de cedru, de
chiparos şi de conifere în general, dar şi alte plante bine mirositoare erau amestecate
în aceste uleiuri, cum ar fi şofranul sau kalamusul.
383
Diferitele soiuri de trestie care creşteau în ţara dintre ccle două rîuri, dădeau
materie primă pentru nenumărate obiecte. Nu exista un lucrător aparte pentru
prelucrarea trestiei care s-ar fi ocupat numai de fabricarea unor obiecte, ci ele se
făceau fie în gospodăriile sătenilor fie de alţi artizani.
Căsuţe mici erau făcute pretutindeni din trestie nu numai pentru păstori dar şi
pentru ţărani, iar în teritoriile mlăştinoase din sud nu existau alte construcţii decît din
trestie. Dealtfel şi azi mai întîlnim în aceste regiuni multe locuinţe din trestie. Stîlpii
acestor case erau snopi de trestie legaţi împreună, pereţii şi acoperişul erau din
trestie, ca şi grajdul şi coteţul păsărilor, iar gardul era şi el tot de trestie. Desigur un
vînt puternic putea ridica întreaga casă, dar refacerea ei nu era prea grea.
Cele mai vechi corăbii cunoscute erau construite din papură şi trestie; prin
ungere cu asfalt ele deveneau impermeabile la pătrunderea apei: se făceau şi pînze la
asemenea corăbii tot din papură, împletindu-se ca o rogojină. Din tulpinile lungi ale
trestiilor se confecţionau vîsle. Bastonul pe care fiecare babilonian îl purta după
Herodot (I, 195) era făcut tot dintr-o tulpină de trestie, şi tot din trestie era prăjina de
măsurat şi mai ales din trestie era tocul scribului (qan ţuppi). Apoi din trunchiuri
groase de trestie tăiate se făceau vase pentru ţinut hrana dar şi alte obiecte.
Lemnul era indispensabil uneori şj regii sau marii dregători posedau lemn
importat din ţări îndepărtate. însă tîmplarul (naggaru) nu avea lemn mult la
dispoziţie. Din trunchiuri dc palmier uscate se putea obţine lemn, dar uneori trebuia
384
mers în munţi spre a-1 obţine. Uşa făcută din lemn era de aceea scumpă şi chiriaşul
unei case venea cu uşa sa şi pleca cu ea cînd i se sfîrşea contractul de închiriere.
Căruţaşul era acela care lucra carele şi căruţele de transport, partea cea mai grea
a muncii sale fiind lucrul roţilor care în mileniul IV erau pline, apoi au căpătat spiţe.
Dealtfel la origine carele erau pentru război fiindcă greutăţile erau cărate pe spinarea
unor animale, măgari mai cu seamă, sau în Arabia, cămile.
Construirea unei corăbii cerea colaborarea unui tîmplar cu a coră- bierilor. Mai
întîi se făcea un plan apoi se construia „şira spinării" adică chila corăbiei; la aceasta
se adăugau „coastele" şi pereţii ce se întăreau prin adăugare de asfalt. Formele
navelor mesopotamiene erau foarte diferite, de la formele subţiri alungite pînăla
puternicele corăbii de război. Dar şi materialul din care erau construite corăbiile
varia, unele din ele, cu totul de lemn, aveau un coş deasupra catargului, iar la pupă
un cap de cal sau de peşte. Un alt tip de corabie a stîrnit uimirea lui Flerodot. „Dar
după oraşul (Babilon) el însuşi cea mai mare minune este cea despre care voi vorbi.
Babilonienii nu au alte soiuri de corăbii decît cele ce scoboară Eufratul pînă la oraşul
Babilon; aceste (corăbii) sînt rotunde şi făcute cu totul de piele, căci după ce au
lucrat coastele corăbiei, tăind sălcii care cresc în Armenia deasupra Asiriei, ei întind
în afara lor piei apretate astfel că pieile alcătuiesc fundul, fără să se distingă pupa,
fără a strimta prova. Aceste corăbii sînt circulare ca nişte scuturi; ei le căptuşesc pe
dinlăuntrul cu trestie, apoi pleacă spre a-şi face transporturile lor scoborînd fluviul.
încărcătura constă în mărfuri de diferite feluri şi mai ales în vase de pămînt pline cu
vin de palmier. I)oi oameni care stau în picioare, dirijează barca fiecare avînd o
prăjină; unul o retrage pe a sa în timp ce tovarăşul său înfige prăjina pînă în fundul
apei. Se construiesc după modelul acesta bărci mari şi bărci mici. Cele mai mari
primesc o încărcătură avînd greutatea de 5000 talanţi (1 talant = 33 kg, în total
165.000 kg) Fiecare din bărci poartă un măgar viu şi unele duc mai mulţi măgari.
Cînd — după ce au navigat ajung la Babilon şi după ce corăbierii şi-au vîndut
385
încărcătura — ei vînd la licitaţie trestiile şi carcasa corăbiei; apoi pun pielea pe
spinarea măgarilor şi se întorc pe drum pe jos în Armenia, căci este cu neputinţă să
se urce cu barca pe cursul fluviului în sus, din pricina rapidităţii sale. Acesta este
motivul pentru care nu fac corăbiile lor de lemn, ci de piele. Cînd cei ce mînă
măgarii au ajuns în Armenia se apucă să refacă o corabie prin aceleaşi procedee.
Aceasta este navigaţia pe Eufrat". (Herodot, I, 194).
Aceste corăbii apar deseori pe reliefurile asiriene şi s-au conservat pînă în ziua
de azi sub numele de guffa, numai că acum sînt acoperite doar cu asfalt, nu şi cu piei.
386
deosebire de Egipt unde ţeseau bărbaţii. După ce se ţesea o pînză din lînă sau in, ea
era spălată cu un fel de săpun, mai exact cu un amestec de potasă, leşie şi alaun.
Pietre nu existau în Babilon, cel mult fluviile rulau pietre mici care nu puteau
sluji desigur la construcţii. Un oarecare înlocuitor al pietrei îl constituia asfaltul şi
amestecul de argilă şi de asfalt era tare, durabil, avînd toate caracterele pietrei; de
aceea a fost folosit încă de sumerieni. Fără amestecul de argilă asfaltul putea sluji
însă ca mortar la unele clădiri, în special cele ce erau în contact cu apa sau pentru a
întări pereţii bărcilor şi navelor ori la confecţionat vase de împletitură tapiţate cu
asfalt.
387
Totuşi — cu toată lipsa de pietre — în Mesopotamia a existat o epocă de piatră
cînd piatra era adusă de la mari depărtări. Căci în toate săpăturile arheologice s-au
găsit vîrfuri de săgeţi, topoare, lănci, ciocane de cremene şi de obsidiană.
Mai cu seamă în cultul zeilor — care este întotdeauna mai conservator — s-au
găsit cuţite de cremene mult timp după ce se foloseau instrumente de aramă, bronz
sau fier în viaţa de toate zilele.
Pietrele de moară erau toate de piatră, bineînţeles unele din bazalt, şi constau
dintr-o parte inferioară care avea în mijloc un orificiu în care se învîrtea o altă piatră
îmbinată în cea dintîi. Din steatite, onix şi alabastru se făceau vase mici pentru
parfumuri care se lucrau de către cioplitori în piatră cu sfredele. Pe aceste vase se
gravau în piatră scene mitologice sau procesiuni, ori figuri de zei.
388
Temele reprezentate pe sigilii erau din cele mai variate — scene mitologice legate de
Gilgames de pildă, sau lupta dintre zei, ori zeul soarelui.
Se pare că existau şi prăvălii în care lucrau aceşti săpători de sigilii care gravau
cu atîta măestrie şi pare foarte sigur că utilizau lentile măritoare din cristal de rocă
poate, fiindcă nu ne putem explica altfel amănuntele minuscule, ori scrierea
hieroglifică atît de mică de pe aceste sigilii. Dar detaliile devin mai puţin numeroase
în epoca neobabiloniană. Pentru sigiliile asiriene este absolut caracteristică preferinţa
faţă de suprafeţele sferice ale sigiliilor.
în timpurile cele mai vechi (mileniul IV) la sumerieni nu se lucra decît arama
(sum. urudu, akkad. eru), apoi s-a descoperit în epoca pre- sargonidă că aliajul
aramei cu plumbul şi antimoniul dă un produs mult mai tare care a fost numit bronz
(sum. zabar; akkad. siparru).
389
de oţel. Dar cu începere de la Assurnasirpal fierul este ieftin şi folosit des pentru
fabricarea a tot soiul de unelte şi de arme.
Fierarii sînt pomeniţi adesea cu începere din acea vreme, şi ei folosesc foaie pentru a
ridica temperatura focului. Se fabrică de către fierari produse mai grosolane iar
artizanii speciali fabrică unelte sau obiecte mai greu de lucrat. Era cunoscută tehnica
turnării „ă cire perdue" din vremea lui Gudea, folosindu-se un nucleu de argilă sau
de lemn, înconjurat cu ceară peste care se modela argila, lăsîndu-se două mici orificii
.Prin unul se turna bronzul care, topind ceara, lua exact forma nucleului de argilă sau
de lemn, iar celălalt orificiu era lăsat pentru ieşirea aerului. După ce se solidifica şi
răcea bronzul, se spărgea învelişul de argilă, rămînînd statueta sau obiectul de bronz.
în felul acesta s-au lucrat numeroase statuete votive de bronz, dar şi figurine de
animale, de demoni, de genii, de măşti apotropaice.
în ceea ce priveşte metalele nobile, aurul şi argintul, ele se importau desigur din
străinătate. Dintr-un amestec de aur şi argint, poate cu un adaus de aramă, se făcea
un aliaj numit de greci şi de romani aurichal- cum (sau elektrum) a cărei compoziţie
nu ne este cunoscută. Din el existau mai multe varietăţi, roşie, albă şi colorata.
390
Artizani babilonieni pricepuţi lucrau fildeşul importat din Egipt (şi nu din
India), confecţionînd adesea piepteni împodobiţi cu zei sau animale sacre.
îndeobşte se poate afirma că artizanii babilonieni, ca şi cei asirieni, lucrau cu multa
pricepere, în micile lor prăvălioare, un număr mare de produse a căror frumuseţe şi
perfecţiune ne pun pe noi cei de azi în dificultate să afirmăm dacă avem în faţa
obiecte de artă sau produse meşteşugăreşti.Ţăranii şi agricultura asiro-
babiloniană
într-un fel similar se exprimă şi Strabon: „Această ţară dă roade ca nici una alta,
căci ea rodeşte — precum se spune — de trei sute de ori mai mult decît se
însămînţează" (Strabon, XVI, 1, 14).
391
Botanistul Theophrast care vieţuia pe la 300 î.e.n. da cifre mai moderate dar se
referă la grîu, nu la orz: „în Babilonia se seceră de două ori, iar a treia oară se lasă
oile să pască peste grîne .... (Pămîntul) da de 50 de ori roadele (semănate) şi de 100
de ori dacă este bine îngrijit pămîntul. Lucrarea ogoarelor constă în aceea că se lasă
să stea pe cîmp apa cît mai mult cu putinţă, ca să se facă mult noroi. Cînd pămîntul a
devenit moale şi umed în adîncime trebuie afînat. Pămîntul nu rodeşte însă trestii şi
buruieni ca solul egiptean. Aceasta este urmarea unui pămînt de bună calitate"
(Theophrast, Historia plant. VIII, 7). Scriitorul babilonian Berossos (către 280 î.e.n.)
arată că în patria sa cresc grîu şi secară sălbatică.
Dar la fel ca şi zeii, regii arătau acelaşi interes pentru munc? ogoarelor. Marele
rege Nebukadnezar se numea pe sine cu mîndrie „plugarul din Babilon" şi conform
zicalei babiloniene munca ogoarelor e atît de necesară ca împlinirea datoriei
conjugale: „un ogor care nu este pregătit e ca o femeie fără de bărbat".
392
în luna Tişri, adică în luna a 7-a (octombrie-noiembrie), se deschid iar porţile
cerului după o vreme lipsită de ploi, mai exact se deschid „porţile oceanului ceresc"
spuneau babilonienii, adică începe iarăşi să plouă. în luna următoare Marcheswan
(noiembrie-decembrie) trebuie începută pregătirea pămîntului. Căci ploaia cade iarna
şi face toate drumurile impracticabile. în Asiria în timpul iernii cade zăpada şi tem-
peratura poate scădea mult sub zero grade. în luna noastră februarie încep să răsară
ierburile. în Irak recolta începe azi la mijlocul lunii mai.
în vechiul Babilon recolta putea începe la sfîrşitul lunii aprilie iar în mai era
terminată.
Suprafaţa agricolă utilă a Babiloniei, adică între oraşele Sippar şi Eridu, era de
375 km lungime şi 75 km lăţime, reprezenta deci circa 28.000—30.000 km pătraţi.
Suprafaţa agricolă a Asiriei era pe jumătate mai mică. Sudul Babiloniei era acoperit
de mlaştini care nu se puteau înlătura decît cu mare greutate. în Asiria erau munţii
stîncoşi care limitau terenul arabil. Pentru agricultură rămîneau şi în Asiria şi în
Babilonia pămînturile aşezate de-a lungul fluviilor şi al afluenţilor lor. Spre a extinde
pămîntul arabil, dar şi spre a regulariza inundaţia fluviilor, o întreagă reţea de canale
şi de diguri străbătea Asiria şi Babilonia.
Cele mai bune şi mai fertile pămînturi se aflau în mîinile coroanei ; ştim că
aceste pămînturi erau destul de întinse căci regele Melisipak II scuteşte de dări o
moşie de 390 hectare, proprietatea fiului său, iar Nebu- kadnezar o moşie de 104
hectare.
Alături de regi, proprietari ai unor mari întinderi de pămînt erau zeii, prin
templele şi preoţii lor. Adesea se petreceau conflicte între rege şi templu pentru
393
posesiunea unei moşii. Pe de altă parte templele se străduiau prin cumpărări,
moşteniri sau donaţii sa-şi mărească domeniile. Administrarea acestor mari domenii
ale templelor nu era uşoară şi necesita numeroşi ţărani, argaţi, funcţionari şi scribi.
Ceea ce rămînea ca teren arabil, în afara celui ce aparţinea regelui, casei regale
şi templelor era proprietatea obştiilor adică a comunităţilor agrare.
Bucăţile de pămînt vîndute şi cumpărate nu erau prea mari dar variau după timp
şi epocă. în epoca arhaică întîlnim bunuri agrare de 42 iku (circa 165.750 metri
pătraţi adică 16 hectare şi jumătate, n.n.) sau de 216 iku (circa 84 hectare şi jumătate
n.n.).
în timpul regelui Hammurabi suprafeţele agrare vîndute par a fi fost mult mai
mici, iar în Imperiul Nou Babilonian suprafeţele agricole sînt şi mai mici încă.
Ţăranii lucrau ogorul ei înşişi cu familiile lor, eventual cu ajutorul sclavilor sau
al unor lucrători liberi plătiţi, angajaţi fie pentru tot anul, fie doar pentru vremea
recoltei. Cu toată rodnicia pămîntului, ţăranii nu o duceau prea bine din pricina
dărilor, corvezilor, rechiziţiilor dar şi dobînzilor pe care trebuiau să le plătească
cămătarilor. Căci înainte de semănat ţăranul trebuia să se împrumute de sămînţă de la
un cămătar, şi după recoltă trebuia să-şi plătească datoria cu dobîndă.
394
Atît templele cît şi marii proprietari de domenii agricole arendau deseori
întinderi din pămînturile lor ca să nu aibă griji şi să obţină un venit sigur. Posedăm
un mare număr de contracte de arendă. Ţăranul era obligat să aibă o recoltă egală cu
aceea a vecinilor săi iar arenda se plătea în produse naturale în raport cu recolta
obţinută.
Condiţia principală pentru dobîndirea unei recolte abundente era captarea apei şi
distribuirea ei pe terenul propriu. De aceea se săpau canale de către stat şi se căpătau
terenuri fertile noi. însă cel ce voia să aibă apă suficientă trebuia să aducă daruri în
produse naturale. Proprietarii de pămînturi şi bancherii făceau pe socoteala lor canale
şi puneau pe ţărani să plătească scump apa ce li se distribuia. Pentru întreţinerea
canalelor, ţăranii erau obligaţi să le cureţe în mod periodic, apoi să întreţină digurile
şi să îndepărteze tendinţa de înmocirlare a canalelor care se astupau astfel. Pe de altă
parte prin deschiderea şi închiderea neglijentă a stăvilarelor unui canal, se putea
nimici ogorul unui vecin, de aceea se cerea multă grijă în această mînuire a
stăvilarelor.
Aproape în tot decursul unui an ogoarele se aflau mai sus decît suprafaţa apei
din canale (cu excepţia poate a primăverii) şi de aceea era nevoie să se ridice apa
prin maşini hidraulice ca ea să fie condusă prin şanţuri la plantele de irigat. Maşinile
de irigat folosite azi în Irak şi numit circi par a nu fi fost cunoscute în antichitate, dar
maşina hidraulică egipteană de azi numită şaduf este exact acelaşi instrument pe care
îl aveau şi babilonienii, adică o cumpănă care are la un cap o greutate, la celălalt o
găleată mare cu care se scoate apă din canal, ca dintr-o fîntînă cu cumpănă. Apoi se
toarnă într-un şanţ de unde se scurge pe ogor. Regele Sanherib a introdus şi în Âsiria
acest sistem de irigaţie, unde în general irigaţia era mult mai dificilă decît în Babilon
şi depindea mai mult de regimul ploilor. Spre a birui lipsa de ploaie se foloseau
diferite descîntece şi o anumită piatră era folosită în asemenea vrăji de chemat
ploaia.
395
urma plugului. O altă variantă a plugului de lemn avea alături de brazdar o pîlnie
prin care se turnau seminţele. Mai exista şi un plug mai mic ce era tras de oameni
(agadibbu).
După ce era arat ogorul, trebuia mărunţit pămîntul şi aceasta se făcea cu un fel
de greble. După semănat munca ţăranului nu se termina însă şi el trebuia să plivească
buruienile, să păzească ogorul de păsări şi să împiedice lăcustele să se aşeze pe
pămîntul lui.
în Babilon se cultivau multe feluri de cereale, cel mai mult era cultivat orzul
(asnan), dar în afară de acesta existau griul propriu-zis (akkadian: kibtu) şi secara,
dar şi cereala cunoscuta sub numele de durrah în Orient.
Trebuie făcută o deosebire netă între ogoare şi grădini în care se cultivau pomi
fructiferi şi legume, iar ţăranul nu era un grădinar (nuka- ribbu). Acesta din urmă era
un om iscusit. Regele Sargon I a fost crescut de un grădinar şi a fost el însuşi
396
grădinar. Dar grădinarul obişnuit avea aceleaşi greutăţi în viaţă ca şi ţăranul. Arenda
pe care o plătea pentru terenul său mai mănos, era de patru ori mai mare ca aceea a
unui ţăran care-şi lucra ogorul. Se pare că grădinarii erau jefuiţi de roadele muncii
lor de către proprietarul terenului care le cerea o arendă considerabilă. De aceea
regele Hammurabi stipulează în codul său de legi: „Curmalele care sînt produse într-
o grădină, trebuie să le ia numai proprietarul grădinii ; după aceea el va restitui
argintul dimpreună cu dobînda sa conform actului sau de datornic negustorului ; apoi
celelalte curmale, care au fost produse în grădină, vor fi luate în mod exclusiv de
proprietarul grădinii." (Codul lui Hammurabi §66).
Arborele care era cultivat cel mai des în Mesopotamia era curmalul (akkad.
gisimmaru) care are nevoie, spre a da fructe, de o temperatură medie de +21— 23°C,
şi astăzi limita nordică a zonei în care se întinde curmalul este în Mesopotamia la
oraşele Ana şi Tekrit.
397
Un curmal putea să dea pîna la 1 kur (121 litri) curmale, dar în medie această
cantitate era mai mică. Se deosebeau mai multe feluri de curmale — cele din
Makkan, cele de Meluhha, cele de Tilmun (Bahrein). Xeno- phon lauda calitatea
curmalelor din Mesopotamia care erau „minunat de frumoase şi de mari şi se
asemănau în culoare cu chihlimbarul" (Xenophon, Anabasis, II, 5, 16). Curmalele
erau mîncate crude şi reprezentau o parte însemnată din hrana oamenilor ; sucul de
curmale era folosit pentru pregătirea mierei, sau, după fermentare, pentru vin şi oţet.
Sîmburii de curmale erau utilizaţi de fierari pentru cărbune, dar şi pentru hrana
vitelor, după ce erau măcinaţi. De fapt toate părţile curmalului găseau o întrebuinţare
din cele mai utile într-o ţară extrem de săracă în lemn. O poezie persană afirmă ca se
pot trage 300 de foloase din curmal.
398
ceartă cu curmalul spu- nîndu-i: ,,Eu sînt mai valoros ca tine . . . Tot ce are ţăranul îl
obţine din vlăstarele mele. Din sînul meu îşi face el sapăliga şi cu ea deschide
canalele şi udă cîmpul" (cf. At. Negoiţă, Gîndirea asiro-babiloniană în texte, Buc,
1975, p. 252). Chiparosul creşte uşor şi în vremea lui Alexandru cel Mare era folosit
pentru construirea corăbiilor.
în locul lemnului se folosea însă în întreaga Mesopotamie, trestia (sum. gi, gin,
akkadiană qanu) care găsea multe întrebuinţări în viaţa de toate zilele a oamenilor.
Trestia era atît de utilă încît [uneori se planta de-a lungul canalelor.
Creşterea vitelor era una din îndeletnicirile cele mai îndrăgite de zei şi de pildă
zeiţa Istar îi făgăduieşte lui GilgameS: „caprele tale vor naşte cîte doi iezi, oile tale
vor făta gemeni".
399
Vitele cornute, taurul şi vaca erau cele mai apreciate şi existau în Mesopotamia
o varietate cu coarne lungi şi alta cu coarne scurte. Fiecare vită avea un nume ca un
om, de pildă „Proprietate a zeului Lunii" şi primea o hrană abundentă căci în afară de
iarba ce o păştea pe cîmp li se dădea 2,4 litri cereale pe zi. Vitele cornute erau ţinute
pentru lucru, pentru irigat, arat, grăpat, dar şi pentru transporturi. Se folosea bine-
înţeles şi laptele lor din care se făcea brînză. Carnea de vită era rareori mîncată în
alimentaţie, dar vitele erau aduse ca jertfă zeilor şi ucise în mod ritual. Pentru omul
obişnuit o friptură de vacă era mult prea scumpă şi nu putea mînca o astfel de hrană
decît dacă ,,un leu a ucis pe cîmp o vită" sau dacă „zeul a omorît-o" trăsnind-o. Dacă
un taur omoară un om se face o cercetare (cf. Eşire, XXI, 28), dacă taurul era
cunoscut sau nu, că împunge. Dacă nu era cunoscut că împunge atunci nu se puteau
cere despăgubiri de la proprietar. Dacă era cunoscut că împunge şi stă- pînul său nu
i-a legat coarnele sau nu i le-a protejat, atunci trebuia stă- pînul să plătească, dacă cel
ucis era un om liber 1/2 mină, dacă era un sclav 1/3 mină.
Mai însemnate decît vitele cornute erau pentru ţărani, oile şi caprele. Oile erau
mai înalte şi mai vînjoase decît ale noastre de acum şi aparţineau unei rase cu coada
groasă. Preţuită era oaia din Ur sau cea amo- ritica. Caprele erau negre sau albe şi
aveau coarne lungi şi răsucite. Şi oile şi caprele în afară de iarba pe care o păşteau
primeau circa 1 litru zilnic de grăunţe. Oile şi caprele dădeau lapte din care se făcea
brînza. Carnea de oaie şi de capra se mînca la ospeţe. Se foloseau pieile de oaie şi de
capra pentru confecţionarea burdufelor în care se ţineau lichidele, dar cu care,
umflate, se traversau rîurile şi fluviile, apoi din ele se făceau bărci şi încălţăminte. Se
deosebeau încă din vremurile cele mai vechi „oi pentru mîncat" şi „oi de lînă" dar se
torcea şi părul caprelor. Pînă în vremea kasiţilor lîna se smulgea de pe oi, după aceea
pentru tuns s-a folosit foarfeca de fier.
Animalul de povară şi pentru lucru, cel mai folosit de ţăranii săraci, era măgarul
(akkad. imeru) care se dezvolta bine în Mesopotamia. Măgarii albi frumoşi, care şi
astăzi constituie mîndria ţăranilor din Irak, erau cunoscuţi încă din antichitate, dar
erau şi măgari cenuşii şi pătaţi. Desigur pentru munca ogoarelor măgarul nu era prea
folositor, dar pentru căratul unor greutăţi, pentru călărit, pentru tracţiunea unor căruţe
uşoare era foarte adecvat.
400
De aceea în primele dinastii, templele şi regii aveau cirezi de măgari, cu toate că
o pereche de măgari mînca pe lună 378 litri de grăunţe (circa 23 banicioare, n.n)
pentru că nu existau alte animale de tracţiune.
Mai tîrziu calul (akkad. sisu) a luat locul măgarului, totuşi calul apare tîrziu în
Mesopotamia căci de pildă nu este nici măcar menţionat în Codul lui Hammurabi.
Dar începînd din a doua jumătate a mileniului II caii se înmulţesc şi regele Hattusil
din Hatti scrie regelui Kadasman — Elil II din Babilon că „în ţara fratelui meu sînt
mai mulţi cai decît paie". Herodot scrie că satrapul din Babilon avea 800 armăsari şi
16.000 de iepe (Herodot, I, 192). Media şi Armenia erau socotite ţări bogate în cai şi
plăteau tributul prin cai.
Tot impur era considerat şi cîinele, căci mînca resturile menajere, dar şi copiii
expuşi pe maidane sau cadavrele neîngropate. De aceea era un animal necurat în
special cîinele negru, considerat adesea întruparea demonului rău Labartu. Existau
însă şi cîini care erau răsfăţaţi şi iubiţi de stăpînii lor, crescuţi în case, hrăniţi cu
lapte; ajunşi mai mari stăteau pe lîngă casă legaţi cu un lanţ. De fapt multe case
aveau un cîi- ne într-o cuşca, cîine păzitor, adesea şi porţile oraşelor erau păzite de
cîini. Ciobanii aveau şi ei cîini pe lîngă turmele lor, iar vînatoarea se făcea cu
401
ajutorul unor cîini aparte. Herodot scrie ca satrapul pers din Babilon ţinea un număr
aşa de mare de cîini indieni, încît patru sate în cîmpie erau obligate sâ-i hrănească
(Herodot, I, 192).
Păunii au fost aduşi, desigur din India, de către Tiglatpileser IV, dar el i-a primit
ca tribut din Arabia care avea legaturi pe mare cu coasta de apus a Indiei şi cu
regiunile tamile de sud ale peninsulei indiene. Diodor din Sicilia menţionează ca
păunul se găseşte în Babilon (II, 53).
Cel mai primitiv mod de a pescui în apele atît de bogate în peşte din sudul
Mesopotamiei, era să se tulbure apa şi să se prindă peştii cu mîna. Mai tîrziu s-au
folosit undiţe şi în solul Mesopotamiei s-au găsit cîrlige de bronz.
*
402
Desigur avem relativ puţine date despre viaţa de toate zilele a ţăranilor asiro-
babilonieni. Dar modul de producţie tributal (oriental sau asiatic) era acela care regla
viaţa în aşezările săteşti din Mesopotamia. Triburile venite să se instaleze în sudul ei
au avut şefi şi administratori care trebuiau să încaseze în numele regelui dările în
natura, sau să impună corvezile fiecărui locuitor. Fiecare trib ocupa un teritoriu mai
mult sau mai puţin întins, unde s-au construit sate şi oraşe şi acest teritoriu era
posesiunea tribului care îl distribuia la început în parcele membrilor săi. Aceste
parcele erau doar exploatate de sătenii membri ai tribului. Proprietar eminent era însă
regele.
Afară de ţăranii aşezaţi în locuinţele lor şi făcînd parte din comunităţi săteşti,
cărora li se arendau terenuri de către marii proprietari şi temple care posedau mici
bucăţi de pămînt, în Mesopotamia erau lucrători agricoli angajaţi pe termen lung sau
scurt, primind simbria lor fie în produse naturale (grîne), fie în argint. Aceştia puteau
fi arameeni, elamiţi, kasiţi veniţi din afara Mesopotamiei.
La Uruk s-a găsit o parte din arhiva a doi fraţi cămătari care în decurs de 20 de
ani au pus mîna pe mai mult de patruzeci de case şi pe multe terenuri. Dar cămătarii
prin dobînzile enorme ce le percepeau, prin ipotecile şi gajurile ce le luau dobîndeau
403
un mare număr de sclavi dintre cei ce se împrumutau la ei. Era de ajuns o invazie de
lăcuste, de rozătoare, sau o scădere a preţului grînelor ca săteanul care se împrumu-
tase la un cămătar să fie vîndut ca sclav întrucît nu-şi putea plăti datoria. Aceşti
sclavi, foşti clienţi ai cămătarilor de la care se împrumutaseră, erau apoi închiriaţi cu
ziua de ei, altor săteni ca să-şi lucreze ogoarele. Tot din pricina datoriilor la cămătari
unii săteni datori îşi vindeau copiii; se născuse chiar un proverb: ,,Omul puternic
trăieşte prin mîinile sale, iar omul slab cu preţul copiilor săi".
Ţăranul din comunităţile agrare săteşti locuia în case de trestie lipite cu argilă,
sau în case din chirpici cu acoperiş de papură. îi vedem figuraţi pe unele reliefuri,
purtînd barbă mică, un fel de capişon care le acoperea urechile şi aveau un moţ
aplecat înapoi, cu un veşmînt care le ajungea pînă la genunchi şi le acoperea
jumătate din braţe, încinşi cu o curea şi desculţi. Părul lung, stufos, ieşea afară din
capişon la spate.
Canalele sînt folosite de toţi locuitorii, fiind excelente căi de navigaţie, apoi ele
aduc apă şi sporesc prosperitatea generală. Dar canalele cer o întreţinere continuă
fiindcă pămîntul este moale, iar malurile canalului sînt friabile, apele Eufratului
ajung încărcate cu nisip şi argilă, cîte 1 kg la un metru cub de apă, iar la latitudinea
Babilonului astăzi, în vremea inundaţiei, cîte 25 kg pe metru cub de apă. Canale
secundare şi rigole conduceau apa pînă la limitele ogoarelor şi ale păşunilor. Aici
încă din epoca anterioară lui Sargon I, apa era ridicată cu maşini mişcate de boi.
404
Codul lui Hammurabi prevede furtul acestor instalaţii; hoţul va ti obligat să plătească
proprietarului furat, cinci sicii de argint pentru
Dar ţăranii mesopotamieni erau siliţi adesea sa închirieze boi pentru a ara, deşi
am arătat că exista şi un plug tras de oameni care e o dovadă evidentă a spolierii
ţăranilor şi exploatării lor. Preţul de închiriere a boilor pentru arat era fixat din timpul
lui Hammurabi la 4 gur de orz (mai mult de 500 litri = circa 30 banicioare, n.n.) pe
an. Legea prevedea accidentele care se puteau întîmpla boilor, sau din pricina lor şi
fixează despăgubirile. în epoca dinaintea regelui Sargon I randamentul la hectar
poate sa fie stabilit prin datele aflate în tabletele lui Lugalanda. Se recoltau la hectar
circa 22 hectolitri de orz (2200 kg, n.n) ceea ce este un randament scăzut, pentru 42
litri de sămînţă.
405
un cîmp (cu arendă) şi nu a semănat orz pe el, trebuie să-i plătească arenda
proprietarului după recolta medie a ogoarelor învecinate. Dacă se distruge recolta de
o furtună, dacă proprietarul terenului a fost plătit, toată paguba cade pe cel ce a
arendat. Dacă există contract de dijmă şi dacă dijma n-a fost plătită, restul recoltei ce
a rămas după o furtună se împarte între cei doi.
Totuşi, legea lui Hammurabi protejează în teorie pe ţăran, căci daca a făcut un
împrumut cu dobîndă şi nu are nici o recolta ca urmare a unei furtuni sau a lipsei de
apă în canale, el nu este obligat sa plătească dobînda în anul acela. Dar legea aceasta
nu se aplica în realitate.
Se poate încredinţa cultura unui teren unui ţăran plătit cu o retribuţie anuală.
Proprietarul terenului dă boii. Dacă acel ţăran plătit este prins în flagrant delict de
furt este osîndit să i se taie mîinile.
Pămînturile sînt arendate în Mesopotamia pentru o perioada de trei ani ceea ce
presupune rotaţia trienală a culturilor. Arenda se plăteşte în argint şi în produse
naturale
.Hammurabi precizează în codul său preţul închirierii animalelor pentru treieratul
grînelor, care se făcea prin trecerea vitelor şi călcarea spicelor. Astfel se plăteau 20
qa de orz (circa 17 litri, n.n) preţul închirierii unui bou pe zi, 10 qa un măgar. Un car
cu boi se închiria cu 180 qa pe zi (circa 150 litri )de orz, carul singur 40 qa. Salariul
zilnic ce se plătea unui lucrător agricol cu ziua varia cu anotimpul, primăvara fiind
un salariu mai mare decît toamna şi iarna (ziua lumina fiind mai lungă primăvara şi
vara).
Dacă cea mai mare parte a ţăranilor Mesopotamiei locuiau în colibe de trestie
sau de chirpici, mulţi se adăposteau în corturi, sau îşi făceau un fel de bordeie în
pâmînt, acoperite cu trestie şi papură.
De aceea casele ţăranilor nu aveau mare valoare comercială, ele reflectînd sărăcia
cauzată de exploatarea nemiloasă a maselor.Viaţa de toate zilele în Asiría şi
Babilonia
406
Asiro-babilonienii credeau că familia este imaginea statului, aşa cum regele
domneşte într-un stat, tot aşa tatăl domneşte peste familie. Ca semn al nefericirii
depline se socotea faptul că: „bărbatul îşi părăseşte nevasta, şi soţia părăseşte pe
bărbatul ei" sau că „oamenii îşi vînd copiii pentru bani".
Alături de el se afla soţia sa, care trebuia să-i nască un număr cît mai mare de
copii. Căci copiii mulţi erau o dorinţă vie în inima fiecăruia, ei reprezentînd forţa de
muncă; în afară de aceasta ei erau aceia care aveau grijă de părinţii lor după moarte
prin rituri şi ceremonii numeroase. Totuşi familiile nu erau prea mari din pricina
marii mortalităţi infantile. Băieţii erau foarte doriţi de părinţii lor, dar şi fetele erau
îndrăgite.
Cînd se apropia vremea de naştere a unei femei, tatăl şi familia se rugau zeului
Nergal, dar şi lui Samas, zeul soarelui. Femeia năştea însă la fel ca în Egipt şi ca la
iudei între două cărămizi într-o poziţie „flectată" şi aducea copilul nou născut în
lume cu ajutorul unei moaşe. Alteori femeia gravidă năştea şi într-un pat. Cînd
naşterea nu se producea uşor, demonul rău Labartu răsturna părţile interne ale
parturientei, sau o vrăjitoare împiedica naşterea astfel că mama avea mitra „închisă",
în aceste cazuri trebuiau folosite alte mijloace spre a combate în mod eficace puterile
rele, adică se utiliza o anumită „buruiană de naştere" sau „o piatră de naştere" care
are o cavitate lăuntrică în ea în care se află o altă mică pietricică, alcătuind deci un
analogon, un chip similar uterului din abdomenul mamei.
407
După naştere tatăl îl declară legitim pe noul născut spunîndu-i ,,fiul meu", iar
statul îl înscrie în registrul său de dări şi de serviciu militar.
Noul născut e alăptat de mama sa doi sau trei ani, iar oamenii avuţi angajează o
doică. Copilaşul e ţinut în leagăn, dar cînd mama iese cu el din casă îl ţine călare pe
umerii săi (ca şi astăzi în multe locuri în Orient). Ni s-au păstrat jucării de argilă
pentru copii, o cămilă, o oaie, care dovedesc faptul că cei mici sînt la fel în toate
timpurile. Părinţii însă văd pretutindeni duşmani ai copiilor lor: zeul bolii Nergal stă
în piaţa publică şi trage pe cel mic de la joacă luîndu-1 cu el, dar duşmanul cel mai
aprig era demonul femei Labartu care pricinuia boală şi corupţie. Spre a înlătura
acţiunile lor malafice, se atîrna de gîtul copiilor o tăbliţă cu chipul demonului şi cu
un scurt descîntec, ce servea ca amuletă.
Adopţiuni ale copiilor erau frecvente, chiar atunci cînd era vorba de persoane
adulte. Familiile lipsite de copii căpătau în felul acesta forţa de muncă şi artizanul îşi
învăţa fiul adoptat meseria sa, sau preoteasa creştea o fetiţă ca să devină hierodulă şi
în felul acesta să fie un sprijin pentru bătrîneţea ei.
408
Circumcizia care se practica în Egipt şi de aici la iudei nu era întrebuinţată în
Asiria şi nici în Babilonia. Nu ştim cu certitudine cum se îndeplinea în Mesopotamia
ceremonia acordării unui nume copilului nou născut. Este posibil ca tatăl să dea un
nume copilului său imediat după naştere. Căci ce este numit cu un nume există cu
adevărat, şi extirparea numelui unui om era egal cu nimicirea acelui om (F.
Delitzsch, Assirisches Handwörterbuch, p. 666). Faţă de această situaţie eminentă a
numelui, orice nume era un omen (nomen est omen) „un nume este presagiu, o
prezicere" spuneau latinii,), adică o dorinţă de bun augur şi părinţii puneau în numele
copilului lor tot felul de dorinţi bune şi pioase. Noi tragem din aceste nume deducţii
asupra aspectului exterior al copilului asupra situaţiei politice şi religioase a
părinţilor săi, ba chiar căpătăm unele informaţii istorice. Spre a deosebi mai bine
persoanele, asiro-babilonienii, în scrierile oficiale, adăugau alături de numele unui
om şi numele tatălui său. Numai sclavii trebuiau să se mulţumească cu un singur
nume. într-o epocă mai tardivă s-a înrădăcinat obiceiul să se raporteze neamul tatălui
la un strămoş cunoscut, creîndu-se astfel un fel de nume de familie, prin apelaţia
strămoşului sau denumirea profesiunii sale. Aşa de exemplu toţi asociaţii cunoscutei
case de bancheri din Babilon pe timp de mai multe generaţii s-au numit nepoţi ai lui
Egibi, şi la fel era şi cu firma Murassu fii, la Nippur.
Numele vechi sumeriene erau mult mai simple decît cele akkadiene. dar şi
numele de persoane sumeriene puteau fi uneori destul de complexe. Tatăl îşi numea
feciorul ,,micuţul'' (turturra) „cel bun" (dugga), sau ,,viaţa" (namzi) „cel superior"
(nammah); numele conţineau în ele dorinţa ca acela ce era astfel numit să aibă
calităţile ce i se dădeau. Alte sintagme ca „fie ca el să trăiască" (heîil) exprimă
acelaşi lucru. La alte nume subiectul ,care trebuie completat, este numele unei divi-
nităţi „El 1-a scos afară" (Ibtae) sau cu forma întreagă „zeiţa Bau 1-a scos afară"
(Bau-ibtae). Nume care conţin două părţi sînt cele formate dintr-un substantiv şi un
adjectiv „mîna dreaptă" (a-zida) „stăpînul cel legitim" ((sul-gi) sau nume format
dintr-un substantiv şi un altul la genitiv „stăpînul prea plinului" (en-hegal) „slujitor
al (zeiţei) Bau" (ur-Bau)\ „slujitor al lui Gudea" (Gin-Gudea).
Există nume formate dintr-o propoziţiune întreagă „Domnul meu este bun"
(Emmu-dugga) sau „Regele Sulgi este buruiana vieţii veşnice" (Suîgi-u-namtila).
Nume formate din trei termeni pot fi prescurtate „Cine este ca zeul soare?" (aba-utu-
gim) este încă aşa numit, dar nume mai lungi ca: „cu Bau aş vrea să umblu" era
prescurtat pe scurt „cu Bau" (Bau-da).
409
Cînd semiţii au apărut în Mesopotamia au imitat numele sumeriene, luînd la
început nume pur sumeriene în vremea dinastiei din Akkad, apoi nume semite
formate în acelaşi fel ca cele sumeriene, de ex. cu doi termeni „cîine al (zeului) Ea"
(Gelab-Ea) „rege legitim" (Sarru-Kenu) = Sargon.
Cu timpul numele semite s-au înmulţit, dar nume sumeriene au rămas pînă în
epoca Imperiului Nou Babilonian fără să însemne că posesorii acestor nume sînt de
origine sumeriană (aşa cum la noi cei ce au nume semite sau greceşti cum ar fi
Emanoil, Mihail, Teodor etc. nu sînt nici semiţi nici greci). în numele semite din
Mesopotamia se modifică termenii folosiţi, dar structura lor rămîne aceeaşi. O serie
de nume semite se referă la proprietăţi ale corpului „pleşuvul", „golaşul" (gubbuhu)
„cel mic" (daqqum) sau la anumite profesiuni: „fierar" (nappahu) „olar" (paharu) ori
se referă la apartenenţa la un grup etnic „om din oraşul Assur" (AssuraiJ; ori la
lunile anului şi la zile „cel născut în luna Elul" (Ululai) sau la plante, animale, ori
pietre: „vulpe" (selibu) „diamant" (Elmesum).
Nume alcătuite din doi termeni cuprind rugăciuni şi dorinţe pentru tînărul copil,
pentru părinţii lui, fraţii săi sau patria sa: „mama este bună" (ummu-tabat) „să
trăiască ea de-a pururi" (si-lu-darat). Mai dese sînt numele cu caracter teofor şi
numele care afirmă că noul născut este slujitorul, servitoarea, darul unui zeu se
bucurau de o mare răspîn- dire. Şi folosirea zeilor în nume de persoane este frecventă
„Zeul soarelui este divinitatea mea protectoare" (SamaS-lamassi). Marduk sprijină
(Marduk-hatin). Numele formate din trei termeni sînt rare: „Pe tatăl meu eu nu îl
cunosc" (Abi ul idi) se dă unui copil nelegitim, „Cine este ca Uruk?" (Mannu aki
Uruk), „Cine este un rival al zeului soarelui ?" (Mannu sanin Samas).
Numele lungi erau prescurtate. Ştim de pildă că doi duşmani ai regelui Sanherib
pomeniţi în inscripţii cu numele de suzub „potrivnic" se numea unul Nergal usezib
(Nergal a izbăvit), celălalt era chaldeanul Musezib-Marduk (Marduk este mîntuitor).
Despre un sclav care se numea Rimanni Bal „Miluieşte-mă pe mine, Bal" se scrie că
era chemat sub apelaţia de Rimut „miluire".
410
în anumite împrejurări numele vechi era schimbat şi omul căpăta un nume nou.
De exemplu regii Tiglatpileser IV şi Salmanasser V se numeau ca regi ai Babilonului
respectiv Pulu şi Ululai.
Regele Nabonide a dat fiicei sale cînd a făcut-o mare preoteasă a zeului Lunii,
numele cultic de „Bel Salti Nannar, „Un stăpîn biruitor este zeul lunii".
După ce copilul creştea mai mărişor, cei săraci erau trimişi să muncească, iar cei
mai bogaţi mergeau la şcoli să înveţe să scrie, să citească şi să socotească, pe cînd
alţii erau daţi pe lîngă un artizan ca să înveţe o meserie. Patricienii primeau o
învăţătură legată de arte marţiale, călăritul, lupta cu suliţa, trasul cu arcul, condusul
carului de război şi diferitele exerciţii corporale.
Ajuns la vîrsta căsătoriei tînărul alegea adesea o iubită care nu era pe placul
părinţilor lui, mai cu seamă dacă viitoarea noră era o hiero- dulă, slujitoare a unui
zeu pe lîngă un templu. Căci în general babilonienii considerau şi căsătoria ca o
afacere şi de aceea luau toate precauţiile ca această afacere să fie aducătoare de
profit. Se făcea totdeauna un contract de căsătorie în scris.
411
în epoca akkadiană arhaică, mai existau resturi de poliandrie în Mesopotamia şi
o femeie avea doi bărbaţi cu care convieţuia în mod succesiv un număr de săptămîni.
în aceeaşi epocă exista răpirea femeilor care în codul lui Hammurabi este înlocuită
prin cumpărare.
Logodnicul sau tatăl său trebuia să aducă viitoarei soţii un dar substanţial.
Ceremonia nunţii se făcea cu diferite rituri şi printre acestea tatăl mirelui turna ulei
de sesam pe capul norei sale. Nora primea ca zestre o casă, un ogor sau sclavi.însă în
epoca neobabiloniană situaţia socială a femeii fiind mai bună, darul adus de mire
viitoarei soţii a dispărut, poate fiindcă reprezenta prea evident vechea cumpărare a
femeii, şi nu a mai rămas decît zestrea.
Cu toate că femeia era liberă să încheie contracte, să aibă putinţa să facă negoţ
dar şi să se mişte liberă prin oraş, în general femeile stăteau în „casa femeilor'' unde
nu era uşor totdeauna să ţină la respect pe toate concubinele soţului şi pe toate
slujnicele sau sclavele din casă, mai ales dacă acestea au născut stăpînului lor copii.
în acest caz ele nu mai puteau fi vîndute, şi femeia secundară era duşmana născută a
stăpînei casei. Apoi nora avea dese fricţiuni cu soacra ei. Astfel în casa femeilor nu
domnea întotdeauna fericirea.
După Codul lui Hammurabi căsătoria era monogamă. Numai dacă femeia avea
o boală care o făcea incapabilă să îndeplinească datoria ei conjugală, soţul putea să ia
altă nevastă, dar nu avea voie să o izgonească în nici un caz pe vechea lui soţie
(Codul lui Hammurabi § 148). Dar el putea să aibă drept concubine sclave ale sale.
412
Lucrurile stăteau altfel dacă soţia era o preoteasă natitu care nu putea să aibă
copii. Aceasta aducea cu ea în căsnicie şi pe o sclavă care trebuia să nască
descendenţi soţului ei. Dacă nici sclava nu dădea naştere la copii, soţul trebuia să se
căsătorească cu alte preotese — natitu (preoteasă venind în rang imediat după marea
preoteasă, la fiecare templu erau mai multe). Totuşi se pare că existau şi în timpul lui
Hammurabi numeroase căsătorii poligamice, căci găsim la Harran mai mulţi oameni
cu numeroase neveste, ba chiar sclavii posedau două soţii (C.H.W. Johns, Assyrian
Deeds and Documents, p. 229, 3). Pe de altă parte ca şi la iudei exista instituţia
leviratului (cf. Facere, XXXVIII, 8) în vechiul drept asirian astfel că dacă un om
murea, văduva trebuia să se căsătorească cu fratele celui răposat, ca să nu i se stingă
neamul.
Dacă femeia se arăta necredincioasă, putea să fie osîndită să fie aruncată în apă
legată, sau să fie aruncată din turnul cetăţii, să fie făcută sclavă sau cel puţin să i se
dea o mare amendă.
413
Patul era folosit pentru somn ziua şi noaptea, dar în timpuri mai recente se
mînca culcat în pat (aşa cum mîncau grecii şi romanii la ospeţe). Pe scaun se sta aşa
cum stăm şi noi, dar uneori cu picioarele atîrnînd deasupra pămîntului, întrucît unele
scaune erau mai înalte. Lemnul fiind rar şi scump era înlocuit de trestie şi de argilă şi
se folosea trestia pentru confecţionarea mobilelor ieftine. în vase de argilă se
depozitau şi veşmintele şi alimentele. Alte obiecte casnice ce se află de obicei în
casele babiloniene sînt: pietrele de măcinat, cutii de aramă, candele, vase de obicei
lucrate într-o tehnică rudimentară.
Veşmintele mai fine din epoca sumeriană constau dintr-o pînză care acoperea
umărul stîng şi lăsa liber umărul drept. Mai tîrziu femeile au prelungit mantia lor
lungă peste amîndoi umerii lor.
Semiţii din nord, akkadienii au fost însă siliţi din pricina climei mult mai aspre
iarna să-şi schimbe îmbrăcămintea. Servitorii purtau tot o fustă scurtă în jurul şalelor,
dar oamenii de seamă în vremea dinastiei din Akkad purtau o mantie lungă care
acoperea umărul stîng şi-1 lăsa liber pe cel drept. Picioarele erau încălţate în sandale
sau un fel de ghete cu vîrful întors iar capul era acoperit de o tichie.
414
coboară pînă la picioare, apoi o a doua tunică aceasta din lînă, şi pe deasupra o
mantie albă. Ei posedă sandale specifice ţării lor, şi care se aseamănă cu
încălţămintea din Beoţia. Ei încing cu un turban capetele lor care au părul lung, îşi
parfumează tot trupul. Fiecare are un sigiliu şi un toiag lucrat de mînă. Pe acest toiag
este sculptat fie un berbec, fie o oaie, fie un trandafir, fie un crin, fie un vultur, fie o
figură oarecare, căci nu au obiceiul de a purta un toiag fără un semn distinctiv.
Aceasta este îmbrăcămintea lor".
Totuşi curăţeniei corporale i se acorda o mare atenţie din pricina climei calde şi
a numeroaselor insecte, căci păduchii trebuiau înlăturaţi în tot cursul anului, şi
puricii trebuiau îndepărtaţi iar furnicile se găseau nu numai pe ogoare ci şi în case.
Oaspeţi mult mai periculoşi erau scorpionii (aqrabu)t dar mai ales şerpii care intrau
în case. Curăţenia era un semn al bucuriei, iar murdăria un semn de doliu.
415
Asirienii şi babilonienii au acordat o mare atenţie ondulării, irizării părului atît
la femei cît şi la bărbaţi. în epoca preistorică barba se friza, dar sumerienii din epoca
istorică îşi rădeau şi barba şi părul din cap. Numai femeile îşi păstrau părul lung care
cădea în cosiţe pînă la piept, sau era prins în coc ori legat într-o panglică în spatele
capului. Se purtau chiar peruci, aşa cum au purtat şi egiptenii.
416
în jurul lor aburii plăcuţi ai parfumului lor preferat. Dealtfel existau artizani aparte
care, prin amestecuri meşteşugite, creau parfumuri foarte diferite.
Fardul dădea feţei femeilor, dar şi bărbaţilor culoarea dorită şi sprîn- cenele ca şi
pleoapele babilonienilor erau umbrite de un „rimei" din acea epocă fabricat pe bază
de antimoniu. Machiajul babilonian pare a fi fost mai violent şi mai izbitor decît cel
din zilele noastre care păstrează mai multă discreţie, aceasta mai ales dacă adăugăm
că părul, mîinile şi picioarele erau vopsite adesea cu henne (substanţă produsă din
frunzele unui arbust originar din Arabia). Tatuajul se folosea la sclavi mai cu seamă,
spre a se indica în acest fel posesorul lor.
După mese slujitorii turnau apă ca mesenii să se spele pe mîini. După spălare,
apa era aruncată pe stradă, dar orice om trebuia să ia seama pe unde merge spre a nu
călca în această „apă necurată". Curăţenia mîinilor era un rit esenţial şi un om nu
trebuia să aibă relaţii cu o femeie ale cărei mîini sînt necurate. Curăţenia celorlalte
părţi ale corpului nu era atît de riguroasă, de pildă cea a capului, a gurii, a corpului, a
picioarelor care se spălau mai cu seamă în zilele de sărbătoare.
417
De fapt nu este sigur dacă se făceau băi în fluvii şi rîuri, căci de obicei astfel de
băi făceau asirienii şi babilonienii în expediţiile lor războinice sprea a se curăţa „pe
sine şi armele lor".
Spre a mări acţiunea de curăţire, apei i se adăugau alaun şi potasă, iar dintr-un
amestec de ulei de susan şi potasă s-a putut fabrica încă în vremea lui Gudea un fel
de săpun primitiv.
Mai greu era cînd oraşul asediat de vrăjmaşi suferea de foame, preţurile
alimentelor creşteau vertiginos. în această situaţie oamenii mîncau, aşa cum ne
informează unele izvoare, „carnea fiilor şi fiicelor lor" care în lipsa aceea cumplită
de hrană „li se părea mai gustoasă decît carnea de berbec". Ca băutură aveau nu apă
stătută, ci urină de măgar. Din fericire e vorba de stări cu totul excepţionale.
418
îndeobşte Mesopotamia era în stare să procure mijloacele de trai locuitorilor ei,
mai cu seamă fiindcă şi asirienii şi babilonienii se mulţumeau cu o hrană vegetală.
Din grîu măcinat se făcea pîine care era coaptă în cuptoare casnice, adesea de sclave,
şi pîinea reprezenta partea cea mai însemnată a alimentaţiei. Doar în zilele de
sărbătoare se făceau prăjituri din făină mai fină sau turtă dulce.
Pîinea obişnuită avea desigur, ca şi azi în unele ţări din Orient, forma unei lipii
plate, căci cuptorul nu putea să coacă aluatul prin focul său slab decît dacă pîinea era
plată. Prăjiturilor li se dădea forme de semilună, covrig sau găluşcă. Ca adaus la
pîine se puneau pe masă diferite zarzavaturi şi legume după anotimp, în special
curmale şi usturoi. în Asiria se adăugau pîinii smochine, mere şi pere.
Mîncărurile cele mai des preparate erau de natură vegetală, şi cea mai îndrăgită
era o fiertură din lapte prins, miere şi făină care se mînca şi la micul dejun, sau o
mîncare preparată din lapte prins, miere, ulei şi alte ingrediente. Un „desert" era
pregătit din făină, susan şi miere de curmale. Tuturor acestor feluri de mîncare li se
adăuga şi sare.
Babilonienii mîncau cu multă poftă un soi de crap, care trăieşte şi acum în apele
Eufratului; îl frigeau, îl coceau sau îl sărau. Uscat şi măcinat, apoi prefăcut în
pulbere, putea fi mîncat ca un fel de pîine sau ca un soi de terci. După Herodot (I,
419
200) ar fi existat la babilonieni „trei triburi care nu se hrănesc decît cu peşte. Ele îl
pescuiesc, îl usucă la soare, îl aruncă într-un pisălog, îl macină şi îl strecoară printr-o
sită. Apoi cele ce vreau să îl mănînce, ii frămîntă cu mîna ca pe un aluat şi îl coc în
acelaşi fel ca şi pîinea". Se găsesc multe broaşte ţestoase în regiune şi e probabil că
babilonienii le mîncau cu poftă. Dintre păsări, porumbeii, găinile, raţele şi gîştele
erau aduse ca jertfe zeilor, dar erau prezente şi la mesele celor bogaţi. Lăcustele
constituiau o delicatesă mîncată cu poftă de gurmeţi. Dar carnea animalelor
domestice, vite cornute, oi şi capre reprezentau o mîncare de lux, ce se punea la
masă în zilele de sărbătoare doar, poate de cîteva ori pe an. Acestea erau şi destul de
scumpe, apoi dădeau lînă şi lapte aşa că nimeni nu se despărţea uşor de ele. Mult mai
ieftini erau porcii. Dar ei erau socotiţi „necuraţi" (ca la iudei şi în Egiptul faraonic)
apoi se punea apariţia unor boli pe seama consumului de carne de porc. în anumite
zile era interzisă consumarea lor. Dar existau interdicţii alimentare şi pentru alte
alimente în unele zile, prccum pentru ceapă şi fripturi.
Ca băutură la mese se bea apă rece cel mai des, cui nu-i plăcea apa, aceasta
însemna că este bolnav, căci apa dulce din Tigru, Eufrat, dintr-o fîntînă sau canal era
nespus de bună pentru babilonieni. în călătorie apa era purtată în burdufuri şi se bea
direct din burduf fără pahar. în casă exista în Babilon totdeauna un ulcior cu apă
atîrnat afară în vînt ca apa să fie menţinută rece. Se folosea mai mult ca întăritor
decît ca băutură curentă, laptele de capră, iar smîntîna era mîncată crudă sau gătită.
Se bea apoi o băutură formată din apă cu puţin vin, fructe, curmale, susan, secară,
grîu ce se amestecau şi se lăsau să fermenteze. Cei bogaţi au băut vin care se găsea
în regiunile de munte ale Elamului şi în Asiria.
420
Aşadar masa babiloniană nu era prea variată, nici luxoasă, dar era totuşi bine
întocmită din punct de vedere alimentar. Oamenii năimiţi primeau pentru ziua de
lucru 2 sila (0,800 litru), cereale sau hrană şi peste asta untdelemn de susan, şi
zarzavaturi, uneori şi băutură. Femeile şi copiii primeau mai puţin.
în casele oamenilor obişnuiţi, masa chiar dacă era un ospăţ nu comporta prea
mult fast. Oamenii se aşezau cîte patru sau cinci în jurul unui castron luat de pe foc.
Pentru mîncările tari, fiecare se servea de mîna şi de degetele sale (furculiţa sau
lingura nu se utilizau încă). în casele bogătaşilor, care aveau un bucătar sau destule
sclave pentru orîn- duirea mîncării, masa era mult mai pompoasă. Masa principală
avea loc dimineaţa sau seara, dar între ele se lua şi o scurtă masă de prînz, după care
urma siesta aşa de necesară într-o ţară cu un climat atît de călduros. înainte de a se
aşeza la masă stăpînul casei poruncea: „adu-mi apa, toarnă-mi pe mîini, vreau să
mănînc!" Apoi era obligatoriu să se facă, înainte de începutul mesei, o rugăciune
către zeiţa Istar sau zeul Sama§. După aceea se aşezau cu toţii la masa peste care era
întinsă o pînză. în Imperiul Nou Asirian oaspeţii erau culcaţi în paturi. Ospăţul
odată sfîrşit, mesenii se ştergeau pe gură cu o pînză şi rămîneau să bea băutura lor
preferată, alcoolizată. Aceasta nu întîrzia să-şi arate efectul şi mesenilor li se înmuiau
picioarele şi li se tulburau minţile. în localurile ţinute de cîrciumăriţe beţia era mai
gălăgioasă şi se iscau certuri, scandaluri şi bătăi. De aceea un om de treabă nu se
ducea în cîrciumi, iar preotesele care intrau şi stăteau în cîrciumi erau osîndite să fie
arse. Cu toate acestea beţia era răspîndită printre dregători şi oamenii cu stare.
421
adînc, iar înaintea regilor se aruncau jos şi sărutau pămîntul, dar şi picioarele
acesto.a.
nimentelor importante din familie, cu prilejul sărbătorii recoltelor sau a sfinţirii casei
sale. Dar şi în Babilon erau adepţi ai gîndirii hedoniste care sfătuiau pe orice om „să
joace şi să cînte zi şi noapte" sau afirmau că „muzica este mai dulce decît vinul şi
decît mierea" ori ziceau fiecăruia „veseleşte-ţi inima ta". Locuitorii Babilonului se
retrăgeau cu instrumentele lor muzicale în grădini, sau se duceau pe luntre spre a se
veseli la malul apelor. La aceste adunări de familie bătrînii jucau şi tinerii cîntau, şi
chiar si străinii erau solicitaţi să cînte un cîntec din ţara lor (cf. Psalmi, CXXXVI, 1-
8).
Chiar dacă toţi erau veseli şi plini de voioşie, deportaţii iudei din Babilon care
luau parte la asemenea adunări, se întristau cînd li se cerea să cînte cîntece din Sion:
„La rîurile Babilonului am şezut şi am plîns cînd ne-am adus aminte de Sion. în
sălcii pe malurile lor, am spînzurat harfele noastre. Că acolo cei ce ne robiseră ne
cereau să le cîntăm şi apăsătorii noştri ne ziceau: — „Cîntaţi-ne şi nouă din cîntecele
Sio- nuluiî". Cum vom cînta cîntarea Domnului în pămînt străin? De te voi uita
Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! Să mi se lipească limba
422
Fiica Babilonului, dornică de pustiire, ferice de cel ce-ţi va plăti, după fapta ce
ne-ai făcut tu nouă; ferice de cel ce va lua şi va lovi de piatră pruncii tăi" (Psalmi,
CXXXVI, 1—8 după Sept.).
Tinerii se întreceau la tragere cu arcul la ţintă, aceasta avînd chipul unei rozete
sau al unui leu, căci vînătoarea era practicată nu numai de regi sau de dregători, ci de
fiecare om chiar, ca şi pescuitul.
Moartea era aşteptată de omul bătrîn cu teamă, dar Codul lui Hammurabi nu
acordă prea mult spaţiu acestei perspective. Totuşi un părinte putea să
desmoştenească pe fiul legitim şi să declare moştenitor pe cel nelegitim. Pe membrii
familiei pe care voia să-i favorizeze, trebuia să-i indice încă din timpul vieţii lui
(Codul lui Hammurabi § 165). După lege, soţia primeşte la moartea soţului ei,
întreaga sa dotă înapoi, dar şi cadourile pe care le-a primit de la decedatul ei bărbat.
Copiii legitimi moştenesc tatăl, dar copiii nelegitimi proveniţi de la o sclavă sau
copiii adoptaţi nu mostenesc decît dacă sînt indicaţi nominal de către tatăl lor
(Ibidem § 166, 'l70).
După unele tăbliţe provenind din sudul Babiloniei, copilul cel mai mare pare să
moştenească o parte mai mare, „partea sufletului".
423
sînt publicate în întregime în remarcabila lucrare a lui Ata- nasie Negoiţă, Gîndirea
as ir o-babiloniană, în texte, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1975 (Disputa între curmal şi
tamarisc, Concepţia despre lume şi înţelepciune, Dialog despre mizeria umană,
Dreptul suferind, Observaţii asupra vieţii şi ordinii din lume, Povestea unui amărît
etc.)
Viaţa îndelungată este un dar al zeilor pentru viaţa virtuoasă şi cuccr- nică. Viaţa
era scumpă pemtru babilonieni şi ei se temeau de moarte. De aceea sinuciderile sînt
atît de rare în Mesopotamia. Suicidul era comis cînd omul nu putea scăpa din mîinile
duşmanilor, dar suicidul pentru alte motive, ca acela al lui Cambyse, nu stă în spiritul
semiţilor din Mesopotamia.
După deces mortul era acoperit şi imediat întreaga casă răsuna de plîns şi
bocete. Cunoscuţii familiei aveau datoria de a exprima condoleanţe luînd parte la
bocete şi la ţipetele de jale, dar bocitoarele-femei şi bocitorii-bărbaţi conduceau
această ceremonie. Cei prezenţi strigau „vai şi ah" sau „ce păcat" şi urlau de jale în
424
vreme ce muzicanţi tocmiţi cîntau cîntece de doliu. Riturile care însoţeau doliul erau
foarte violente. Cel ce este îndoliat, îşi scoate acoperămîntul capului său, îşi rupe
podoabele ce le poartă la gît, îşi sfîşie îmbrăcămintea şi se îmbracă cu o haină de
doliu confecţionată din pînză de sac, îşi crestează cu un cuţit obrazul, faţa şi pielea
corpului. Se aruncă la pămînt cu burta pe jos în vreme ce răsună bocetele şi
plîngerile.
425
Locul cel mai sublim din oraş — aşa cum se exprimă textele — este necropola,
cetatea morţilor. Unele oraşe cum e Kuta, reşedinţa zeului morţii, Nergal, par a fi
alese de predilecţie de oameni pentru locuri de îngropare. Dar pentru îngropare nu
era obligatoriu un anumit loc, se îngropau morţii lîngă ziduri, dar şi pe străzi şi în
locuri neclădite, în Asiria mormintele se săpau în case şi lucrul acesta ne este arătat
de inscripţii. Chiar regii aveau mormintele lor în palate sau îşi construiau un
mausoleu. Mulţi regi din Asiria şi-au ales ca oraş de înmormîntare Assur şi Ninive.
Regii kasiţi se îngropau în regiunile mlăştinoase din Bit-Hasmer şi Alexandru cel
Mare a cercetat mormintele regilor şi principilor care se aflau în mlaştini (Arian, VII,
22; Strabon, XVI, 11).
O inscripţie pusă pe mormînt ruga pe oricine va găsi acest sarcofag să-1 lase la
locul lui, şi i se făgăduia pentru fapta sa bună ca numele să-i fie binecuvîntat în
lumea de sus, şi în infern duhul său să bea apă curată. în cele din urmă mormîntul se
închidea, iar cripta regală era pecetluită şi se recita peste ea un blestem puternic ca să
împiedice reîntoarcerea duhului celui răposat în lume. Moştenitorul celui mort era
obligat să-i facă libaţiuni, vărsări de apă şi să-i aducă jertfă pentru morţi (Kispu). De
aceea babilonianul care nu avea copii adopta unul ca să i se aducă jertfe şi să i se
facă libaţiuni după moarte. Pentru aceste ceremonii preotul era necesar şi la morţii de
seamă, preoţii trebuiau să plîngă la mormînt (pentru cel decedat), să-i aprindă un foc
pe mormînt, să ungă cu uleiuri tot mormîntul şi să recite numeroase descîntcce.
Zeii şi zeiţele Panteonului asiro-babilonian
426
Sumerienii posedau un sistem teologic complet şi un panteon bine ordonat;
proto-sumerienii înşişi aveau zei şi zeiţe antropomorfe, iar cei care i-au precedat pe
proto-sumerieni aveau o religie pe care nu o cunoaştem, poate animism. în tot cazul
atît sumerienii cît şi babilonienii în epoca istorică adorau încă entităţi divine puţin
definite, legate de cultul strămoşilor, cum ar fi zeul casei, zeul protector al casei sau
vatra de foc a casei. într-o epocă ulterioară aceşti zei ai casei s-au concentrat într-un
zeu al comunităţii agrare primitive, zeu al oraşului, şi un astfel de zeu era numit rege
al oraşului, dîndu-i-se numele de zeu sau zeiţă a oraşului Isin, Girsu, Kinunin etc.
Toţi aceşti zei erau desigur atotputernici şi atotslăpînitori, dar fiecare din ei avea o
serie de particularităţi proprii. Unul reprezenta luna, altul soarele, sau pămîntul, apoi
infernul sau războiul. Desigur diferiţi zei puteau să aibă aceleaşi funcţiuni, apoi
coloniile unor oraşe sau oraşe-fiice căpătau drept zeu pe un fiu al zeului oraşului-
mamă. Aceste relaţii între zei se tulburau cînd oraşele se luptau între ele şi unul era
învins, atunci zeul oraşului învins devenea supus zeului oraşului biruitor.
După ce Sumerul şi Akkadul s-au unificat într-un singur stat, preoţii au căutat să
elaboreze un sistem teologic coerent, în care fiecare zeu avea locul său bine precizat.
Posedăm liste de zei cu domeniile lor de activitate, din epocile cele mai vechi pînă în
secolul IV î.e.n., scrise pe tăbliţele de argilă de la Suruppak, dar pentru epoca tardivă
avem liste de zei cu înrudirile lor şi specialitatea fiecăruia, iar aceste liste repre-
zentau teologia oficială din acea epocă.
Semiţii din Mesopotamia, asirieni şi babilonieni care au depins în atîtea domenii de
influenţa culturii vecinilor lor din sud, sumerienii, au fost înrîuriţi în mod
considerabil şi în ceea ce priveşte teologia. Căci în cel mai rău caz erau schimbate
numele zeilor sumerieni prin num
eDemoni (sus) şi zeu asirian (jos)
semite, dar activitatea şi puterea zeilor sumerieni Enzu şi Babbar este aceeaşi ca a
zeilor akkadieni Sin şi Samas. Chiar religia astrală babiloniană, care atribuia un astru
fiecărui zeu şi căuta cu înfrigurare pe cer ,,semne", mesaje şi porunci ale zeilor
adresate oamenilor, este de origine sumeriană. S-au produs desigur în decursul
secolelor unele schimbări în sistemul teologic sumerian, dar aceste modificări au fost
de mică însemnătate totuşi, pentru că în domeniul teologiei asirienii şi babilonienii
au fost foarte conservatori. Aceasta în mare parte datorită faptului că limba
sumeriană, ca limbă teologică s-a păstrat pînă în epoci tardive, şi rugăciunea din a
IlI-a dinastie din Ur (2300 î.e.n.) era pronunţată încă în epoca seleucidă (sec. III—II
427
î.e.n.). Mai curînd s-a schimbat numele zeilor şi Marduk zeu semit (în akkadiană
numele său înseamnă ,,domn al locului") a luat locul lui Ellil şi Assur a venit în
Asiria în locul lui Marduk. Zeii posedau embleme şi animale emblematice, iar pe
acestea ei le aveau din cele mai vechi timpuri, dar ştiri despre emblemele zeilor ce
ne-au parvenit sînt relativ recente. Apoi zeilor le corespundeau anumite stele,
fiecărui zeu un astru anume, şi de asemenea fiecare zeu avea o cifră sub care era
recunoscut.
După învăţătura oficială teologică, aşa cum reiese şi din străvechile tăbliţe
cuneiforme de la Suruppak, căpetenia zeilor este Anu (în sumeriană An). Teogonia
admite că el ar fi avut 21 de strămoşi din care cei mai cunoscuţi sînt Ansar şi Kisar,
Lahmu şi Lahama. Zeul Anu pare a fi, aşa cum îl arată numele său sumerian ,,cer" o
personificare a cerului. O treime din cer este locuinţa lui, partea cea mai înaltă a
cerului unde se află locuinţa lui. Ca rege al cerului era nu numai părinte al zeilor şi
rege al lor, ci şi zeul prin excelenţă. Totuşi cultul acestui zeu, în afară de oraşele
Uruk şi Der este puţin dezvoltat. De fapt mai cu seamă regii îl cheamă şi nu oamenii
obişnuiţi, fiind zeul oamenilor de seamă, la care şi zeii se refugiază cînd au nevoie de
ajutor. Nu posedăm statui sau chipuri ale lui, iar emblema lui este un scrin al zeilor
cu un vîrf ţuguiat şi acesta este reprezentat adesea pe pietrele de hotar. Tot lui i se
atribuie insignele regalităţii, sceptrul, legătura, căciula ţuguiată şi toiagul. Numărul
este cela al zeilor mari, adică 60, iar astronomiceşte localizat în ecuatorul ceresc.
Locul său de cult cel mai vechi era oraşul Uruk unde locuia în templul E-anna, iar în
oraşul Der era slăvit în templul E-dimgalkalama.
Din Anu s-a format o zeitate feminină în epoca semită, Antu, care este soţia lui,
dar de fapt nu avea vreo semnificaţie reală. El are încă o soţie Ninzalli şi o concubină
Ninursalla. în epoca istorică zeiţa Istar devine soţia lui Anu. Drept fiică a lui Anu se
socotea zeiţa Nanai slăvită la Uruk, iar cei şapte demoni teribili dintre care Labartu e
cea mai rea erau ploduri ale zeului Anu. Acest zeu avea o curte cu un mare vizir,
cu dregători numeroşi ale căror nume se menţionează în listele de zei, dar mai ales
avea lucrători, brutari, grădinari şi sfetnici întocmai ca un rege lumesc. Nu mult sub
Anu se afla zeul Enlil sau Ellil care în unele privinţe era egal cu Anu. La fel ca şi
Anu avea 42 de strămoşi dintre care cel mai cunoscut era zeul lumii de jos
428
Ennesarra cu cei şapte fii şi fiica sa Naruda. Aceşti fii ai zeului lumii de jos erau
ţinuţi legaţi spre a păzi porţile infernului. în epoca mai tardivă erau asimilaţi cu
zeitatea înşeptită (Sibi, Sibitti). Emblema lor era formată din şapte cercuri mici, iar
astrul lor erau Pleiadele.
După etimologie, Enlil era stăpînul vîntului, care aducea şi inundaţia. După ce s-
a împărţit lumea în cer, pămînt şi apă şi aceste elemente au fost atribuite unui zeu,
Enlil a primit ca domeniu al său, pămîntul. Aşa a devenit el ,,Domnul Ţării" şi îşi
avea sălaşul în muntele cel mare care ajungea pînă la cer, care reprezenta o adevărată
legătură între cer şi pămînt. De aceea şi templul sau principal în capitala Nippur era
numit ,,casă pe munte" (E-Kur) şi de la el acest termen a luat înţelesul de templu în
general. Oraşul Nippur era un oraş sacru şi a rămas astfel denumit poate fiindcă Enlil
ca şi Anu era socotit „tată" şi „rege al zeilor", avînd o mare putere pe care nu o
poseda nici un zeu. Semnul acestei puteri imense pe care puţini zei o posedau erau
tablele destinului. Odată pasărea rea Zu a vrut să-i răpească aceste table, iar zeul
Enlil a avut multe greutăţi spre a putea pune din nou mîna pe ele. în legendele despre
creaţia lumii, zeul Enlil la început a fost acela care 1-a biruit pe Tiamat dar după
întemeierea Babilonului, Enlil apare înlocuit cu Marduk în această legendă
cosmologică. Totuşi zeul Enlil se arăta oamenilor într-un chip neprietenos. El este
cela care a creat balaurul Labbu, menit să-i pedepsească pe oameni, şi acelaşi zeu
produce potopul, tot el se mînie că Ut-napi§ti a scăpat cu viaţă din potop.
Emblema lui Enlil este aceeaşi ca a zeului Anu şi el are numărul 50, iar pe cer
are o anumită regiune — o bandă la nord de ecuatorul ceresc care reprezintă „drumul
stelelor ce aparţin lui Enlil". îl vedem reprezentat pe mai multe reliefuri asiriene cu
un veşmînt lung, cu o pălărie ascuţită la vîrf, un toiag şi un inel în mînă, călare pe un
animal fabulos cu cap de şarpe, picioarele dinapoi de pasare şi o coadă dreaptă în
sus. Soţia principală a lui Enlil este Ninlil, care pune un cuvînt bun pe lîngă soţul ei
pentru cerşetorii săraci. Asirienii care înlocuiesc pe Enlil cu zeul lor naţional Assur, o
fac pe Ninlil să fie soţia acestui zeu. Alături de soţia principală Enlil avea şi o
concubină, apoi, există o îngrijitoare a fiului lui Enlil. Teologii asiro-babilonieni l-au
asimilat pe Enlil cu Dagan, zeu străin al cărui cult se notează începînd din 2300 î.e.n.
în alte liste de zei el apare însă imediat după Enlil şi are drept soţie pe Salas al cărei
nume este de asemenea străin. După ei figurează pe listele de zei un zeu Ishara tot cu
nume străin. Fiul însemnat al lui Enlil este eroul Ninurta, zeul războiului şi al
vînatorii care luptă împotriva zeilor răi, a demonilor, dar şi împotriva pietrelor din
care face diguri în munţi spre a preveni inundaţiile. Apoi el este un zeu mîntuitor
429
căci îi izbăveşte pe oameni de nenorociri şi de boli. El este invocat de plante ca
stâpînul lor şi el determină destinul pietrelor. în sistemul planetelor el corespunde lui
Saturn şi în sistemul stelelor fixe corespunde stelei Sirius (Kakkab mesre). El poartă
diferite arme: o sabie, o plasă, un arc, un scut, dar şi arme divine: arma cu 50 de
capete, arma cu 7 capete, arma cu 6 capete, dar mai ales armele Sarur şi Sargaz
care ele însele au devenit zei, şi ca sceptru cu doi lei sau doi vulturi reprezintă
emblema lui Ninurta. Ca fiu al lui Enlil locuieşte mai cu seamă la Nippur unde are
un templu, E-sumedu, dar şi alte oraşe au un templu al lui în special oraşul asirian
Kalach. Soţia lui Ninurta s-ar fi chemat ,,doamna din Nippur", iar alţi teologi fac din
zeiţa Gula soţia lui Ninurta.
Revenind la zeul Enlil trebuie să menţionăm curtea sa divină care avea drept
căpetenii pe marele vizir al său Nusku, zeul focului care înlătură întunericul şi
întemeiază oraşele. Emblema lui este candela şi un scrin pe care este aşezat un
baston luminos. Sub ordinele lui Nusku se află mulţi curteni, soli, olăcari, portari,
bucătari, preoţi care slujesc în templul E-kur.
Alături de aceşti doi zei mari, Anu şi Enlil, ale căror cercuri de zei subordonaţi
le-am expus parţial, există în timpuri vechi o zeiţă feminină „Doamna zeilor" Mah,
adorată sub diferite nume în multe locuri, lucru care se poate explica prin faptul că în
ea s-au concentrat mai multe divinităţi feminine. Zeiţa aceasta era adorată mai ales la
Tilmun (insula Bahrein), Lagas şi Girsu şi mai ales la Kis în nordul Babiloniei. Zeiţa
Mah sau Nin-Mah are un fiu, Lil, care a fost identificat cu Tammuz fiindcă a murit şi
a fost îngropat ca şi acesta. în panteon după zeiţa Mah, mamă a oamenilor şi doamnă
a zeilor, vine zeul Ea sau Nudimmud după numele său sumerian Enki care zeu era
stâpînul lumii de jos; însă această lume de jos reprezintă apa — apa din mare, din
rîuri, din mlaştini, apa din adîncurile pămîntului. Oraşul său era Eridu care se afla în
laguna golfului Persic. Dar apa din adîncuri era socotită ca lăcaş al înţelepciunii; de
aceea Ea era zeul artelor, ştiinţelor şi al învăţăturii. El a învăţat pe oameni diferitele
tehnici, olăritul, lucrul metalelor, ţesutul etc. Dar el era — după aceeaşi sursă — şi
inventatorul scrierii şi al ştiinţei pe care a făcut-o cunoscută oamenilor. Domeniul
său principal îl constituiau disciplinele secrete: vrăjitoria, arta descîntecelor şi a con-
jurării care erau folosite spre a birui puterile duşmane şi a cunoaşte viitorul. Zeul Ea
ajută cu fapta şi sfatul său pe fiul lui Marduk dar zeul Ea, spre deosebire de Anu şi
Enlil, este un prieten al oamenilor pe care îi iubeşte. Zeul Ea posedă multe temple,
mai ales la Eridu şi la Borsippa, dar şi la Babilon şi la Lagas. El este reprezentat ca
430
un om bătrîn care ţine pe umerii săi un butoi, din care dă drumul la apă. Animalul
său sacru era ţapul sălbatic, iar ca simbol avea fie o prăjină cu un cap de berbec, fie o
fiinţă fabuloasă, jumătate peşte, jumătate capră. Are ca număr cifra 40. Mai mulţi zei
ajută pe Ea în activităţile sale, apoi portarii, solii, dregătorii; un zeu al focului Gibil
aparţine şi el aceluiaşi cerc.
Fiul cel dintîi născut al lui Ea este Marduk, dar numele său semit este o dovadă
că el apare tîrziu în panteonul asiro-babilonian unde zeii mai vechi poartă nume
sumeriene. Zeul Marduk ajunge să fie fiul oraşului Babilon şi după ce acest oraş în
vremea lui Hammurabi are o dezvoltare atît de mare zeul Marduk capătă aceeaşi
ascensiune ajungînd un zeu fundamental, fiind mai însemnat decît Enlil şi Anu,
luîndu-le domnia asupra lumii în întregime. El capătă o curte foarte mare, cu mulţi
dregători, iar soţia sa are şi ea o curte numeroasă de slujnice, însoţitoare, paznice,
portărese etc. al căror nume ne este cunoscut. Astfel ajunge Marduk odată cu oraşul
Babilon ,,marele stăpîn", ,,Stăpînul cerului şi al Pămîntului", iar puterea sa esenţială
stă în înţelepciunea pe care o foloseşte ca şi tatăl său spre a ajuta oamenilor bolnavi
sau în nenorocire.
în teogonie Marduk apare ca un mare erou. După ce zeul Ea i-a făcut inofensivi
pe cei doi zei Apsu şi Mummu, el se războieşte cu mîrşava Tiamat şi o biruie după o
luptă înverşunată. Drept răsplata Marduk obţine stăpînirea peste toţi zeii, iar după
aceea el creează pămîntul, cerul, stelele, plantele, animalele şi în cele din urma pe
oameni. Marduk locuieşte în templul E-sagila din Babilon, iar în Asiria are mai
multe locuri de cult. Emblema sa era un vîrf de ţeapă sau o secure, iar numărul său
era 10, un număr destul de mic ce arată că iniţial Marduk era foarte mic printre zei,
dedesubtul lui Istar, Samas şi Sin. în astrologie planeta sa era Jupiter. Statuia lui
Marduk la Babilon, după descrierea lui Hero- dot care îl numeşte Bel, era din aur pur
şi avea o greutate de 80 talanţi de aur (circa 2700 kg aur). Fiul cel mai cunoscut al lui
Marduk era Nabu „crainicul" care este şi scribul zeilor, cel ce are tablele destinului la
el, dar e şi zeul înţelepciunii, acela care pe toate le cunoaşte. El are un templu la
Borsippa, E-zida, iar pe cer corespunde planetei Mercur.
Primei tetrade de zei, Anu, Enlil, Mah (Nintu), şi Ea îi urmează a doua tetradă
compusă din Sin, Samas, Adad şi Istar. Primul zeu al acestei tetrade Sin era socotit şi
431
el ca fiul cel întîi născut al lui Enlil, el mai purtînd şi nume diferite Enzu, Nannar
etc. Cele două jumătăţi ale secerei lunii erau văzute ca două coarne sau ca o barcă cu
care zeul se plimbă prin cer. Eclipsele de lună erau considerate o luptă a demonilor
celor răi împotriva zeului. Numărul său era 30, emblema sa secera lunară. Templul
său cel mai mare era E-hulhul în oraşul Harran şi E-gi§§irgal în oraşul Ur.
Soţia sa este Ningal (mai tîrziu numită şi Nikkal) care era mama zeului soare, iar
ea împreună cu soţul ei „stabilea în cer destinele". Fiul zeului Sin este zeul soarelui
Samas (sau în sumeriană Utu sau Babbar). Babilonienii credeau că el vine în fiecare
dimineaţă din „Muntele cel Mare, Muntele Deschiderii Izvoarelor" şi el „deschide
poarta cea mare a cerului strălucitor". Noaptea se scobora în lumea de sub pămînt.
Dar el este milostiv cu cei sărmani şi cei bolnavi mai cu seamă. Apoi el este,
împreună cu Adad, zeul oracolelor „el înscrie semnele oracolului înlăuntrul
somnului" pentru ca văzătorul să cunoască viitorul. Preoţii care prezic şi prezicătorii
îl socot drept zeu al lor. Numărul său este 20 şi templele sale, care poartă de obicei
numele de E-babbar (sumer: casa strălucitoare) se aflau la Larsa şi la Sippar. El
are mai mulţi viziri, o curte bogată şi feciori şi fiice. Pe listele de azi vine la rînd
acum zeul furtunii Adad pe care sumerienii îl numesc Mec, Mur sau ISkur, iar
numele său akkadian era Ramman sau Adad. în ţara hittiţilor el era numit TeSup iar la
semiţii din vest Amurru. Cînd aduce el ploaia, cresc cerealele, fructele şi vitele, de
aceea el e numit „Stăpînul prea plinului". Dar cînd opreşte el ploile şi inundaţia
fluviilor atunci ţara se prăpădeşte prin lipsuri şi foamete. Iar norii, fulgerul, tunetul,
ploaia, furtuna, toate acestea se supun lui Adad. Alături de zeul SamaS, Adad este
„stăpîn al oracolelor" în astrologie i se atribuie ca astru steaua Regulus. Cifra sa
sacră este 6, iar ca semn al stăpînirii sale i se atribuie o legătură de fulgere şi securea.
Nu se poate spune exact în ce relaţii cu aceste tetrade divine stă zeul Tammuz, care în
sumeriană e numit Dumuzi, „fiu legitim". Acesta pare, după legendă, a fi fost un rege
bătrîn, care fiind vînător şi pescar iscusit, a dobîndit o mare faimă. Pe de altă parte
numele lui Dumuzi apare în cele mai vechi texte religioase sumeriene. Chiar dacă
regii de mai tîrziu nu l-au cinstit şi n-au pomenit numele lui, se pare că amintirea i-a
rămas vie în popor care îi aducea jertfe şi închinări nenumărate. Ba chiar el era
adorat şi de popoare străine după cum ne informează Iezechiel (VIII, 14) care se
revoltă împotriva „femeilor ce îl plîng pe Tammuz". De fapt de persoana acestui rege
mitic este legată divinitatea, dar mai ales numeroase mituri dintre care unele ne sînt
obscure şi puţin inteligibile. Multe din aceste mituri au un caracter agrar, căci în luna
lui Tammuz, numită după el, care este luna iulie dispare de pe pămînt, nu ştim din ce
cauză exact, poate datorită iubirii prea arzătoare a zeiţei IStar, iubita sa din tinereţe.
Zeul Tammuz este identificat cu Adonis la fenicieni, zeu ucis la vînătoare de un
432
mistreţ. Dar ca şi zeul Adonis, Tammuz se reîntoarce la viaţă şi face să reapară
vegetaţia pe pămînt.
Sin şi la început a fost slujnică şi concubina zeului Anu, dar a devenit cu timpul soţia
sa legitimă. Ca zeiţă, Iătar are două activităţi deosebite: pe de o parte este zeiţa
iubirii trupeşti şi a plăcerii, este „hierodula zeilor" dar practică dragostea şi cu
oamenii şi cu animalele chiar, aducînd însă nenorocire şi pierzanie iubiţilor ei. Ea are
totuşi milă de oameni şi la potop plînge şi jeleşte pe toţi oamenii pierduţi. Pe de altă
parte ea este „Doamnă a Bătăliei", „Stăpînă a luptei", ea se luptă cu oastea duşmană,
înfrînge pe conducătorul ei, îl ucide şi cîştigă bătălia. De aceea e uneori reprezentată
cu barbă ca zeul ASsur. I se atribuia de astrologi steaua Venus (Luceafărul, Dilbat în
akkadiană) „Făclia strălucind pe cer şi pe pămînt" ; planeta Venus avînd o fire
masculină dimineaţa (Luceafărul de dimineaţă) şi o fire feminină seara (Luceafărul
de seară). Apoi îi corespund şi steaua Sirius, iar numărul ei este 15, jumătatea cifrei
tatălui ei Sin, iar simbolul ei este o stea cu 8 sau 16 raze. Animalul său este „leul care
rage" şi ea este reprezentată adesea ca o vacă sălbatică. Locul de cult principal al
acestei zeiţe era oraşul Uruk, unde hieroduli feminini şi masculini îi slujeau, dar ea
poseda în multe alte oraşe templele ei, iar în unele din aceste temple se scotea în
evidenţă caracterul ei belicos (Akkad, Arabela), în altele acela de mamă şi femeie
iubitoare.
Pc lista zeilor intilnim din ccrcul zeităţilor din jurul lui Enlil şi Ninurta, mai întîi
pe zeul Uras, numit ca şi Ninurta „cel dinţii născut al lui Enlil" şi zeu al agriculturii.
Astrologie el corespunde constelaţiei Centaurului. O altă divinitate este zeul
Zamama sau Zababa numit şi Ilbaba care este zeul luptei, al bătăliei înarmate
împotriva duşmanului. El locuieşte în oraşul Kis, în templul numit E-meteursag şi
corespunde constelaţiei Acvilei (Aquila). Zeiţa Gula este o zeiţă vindecătoare, invo-
cată des în descîntece, ,,este doftoriţa cea mare care prin atingere cu mîna ei învie pe
morţi". Emblema ei este cîin^ şi pe pietrele de hotar apare zeiţa Gula şezînd pe un jilţ
433
cu cîinele ei alături. Steaua zeiţei Gula este constelaţia Vărsătorului (Aquarius) şi
zeiţa Gula posedă temple în mai toate oraşele mari. Zeul Ningirsu este foarte
asemănător cu Ninurta şi este şi el „primul născut al zeului Enlil". El este zeu al
războiului, dar şi al agriculturii. Ultimul capitol al catalogului zeilor asiro-
babilonieni, pe care îl posedăm este consacrat zeilor lumii de jos. Stă- pînă a lumii de
jos este zeiţa Ereskigal în akkad. Allatu ; ea stăpîneşte „ţara fără întoarcere înapoi" în
care nu se poate ajunge decît după traversarea rîului Chubur şi trecerea a şapte porţi
ferecate. Astronomic această zeiţă este identificată cu constelaţia Hydra, iar pe
pămînt capitala ei este Kuta unde se află Templul ei E-urugal. Vizirul acestei zeiţe a
iadului se numeşte Namtar care introduce pe cei ce mor la stăpîna sa şi care posedă
60 de boli pe care poate să le arunce peste oameni. Cu soţia sa HuSbisag el dă viaţă
la un demon foarte primejdios. Mai mulţi zei gemeni trebuie să fi fost zei chtonici şi
ei sînt menţionaţi des în descîntece ; aşa de pildă: Birdit şi Sarrabu, apoi zeii
gemeni: Mastabba (în akkadiană: /lan) care sînt identificaţi pe cer cu constelaţia
Gemenilor (Gemini) apoi Lugalnamtarra şi Lugal-abba. în catalogul nostru de zei
figurează ca zeu al infernului Nergal, care la început era identic cu Samas. în
general acest zeu întruchipează proprietăţile rele ale soarelui: ciuma, războiul, seceta
şi inundaţia. De aceea el este reprezentat ca zeu urlător al focului şi zeu al ciumei (al
cărui nume nu trebuie scris sau pronunţat spre a nu o chema: nomen odiosum). Cei
patrusprezece slujitori ai săi sînt toţi demoni ai unor boli, şi în această linie de
gîndire Nergal devine „Domn al Lumii de jos", „Domn al mormîntului", dar ca domn
al luptei şi al războiului el este figurat înarmat, iar emblema sa este sceptrul cu cap
de leu, iar ca animale stau în preajma sa: leul, taurul, corbul şi dragonul. Dintre
planete îi corespunde Marte. Reşedinţa sa era templul E-meslam la Kuta.
434
cerului şi al pămîntului..................care locuieşte în cerul strălucitor......................şi
435
care totdeauna este un semn al divinităţii, apoi la zeii masculini conservarea părului
capului şi a bărbii. Toate celelalte elemente vestimentare din ţinuta zeilor sînt supuse
modei, ca şi la oameni.
La sumerieni zeii poartă o manta lungă trasă peste umeri, şi ţin in mîini
emblemele ce caracterizează divinitatea mai îndeaproape: un snop de curmale şi o
jumătate de lună. în vremea dinastiei din Akkad veşmintele zeilor sînt foarte diferite,
fie un şort, fie o fustă scurtă, fie o mantie care acoperă umărul stîng şi lasă gol pe cel
drept, iar zeiţele au o mantie ce le cade peste amîndoi umerii. Pe cap poartă un
capişon cu două coarne. Pe animalul ce-i aparţine, zeul sau zeiţa ţine un picior;
alteori stă cu ambele picioare pe animalul favorit. Acelaşi acoperămînt, cu unul sau
două coarne — simbolizînd desigur cornul lunii — e purtat de zei şi zeiţe. Mai tîrziu,
în locul pălăriei cu un corn sau două, se întîl- neşte la zei o pălărie cilindrică de pene,
iar emblema lor o ţin în mînă: Istar steaua şi arcul, Adad legătura de fulgere şi
animalul său sacru peştele alături de el. în Asiria pare deosebită reprezentarea
demonilor şi a geniilor, în timp ce aceea a zeilor este din ce în ce mai rară. Toţi
poartă o tunică cu mîneci care este menţinută de o centură şi deasupra încă o mantie.
Acoperămîntul pentru cap consta într-un capişon cu două coarne, o pălărie cilindrică,
sau o tiară rotundă. De la zeiţe posedăm statui goale ale lor, care probabil erau
îmbrăcate cu veşminte luxoase în timpul ceremoniilor antice. Zeiţele ţineau şi ele
emblemele în mînă, stînd în picioare pe animalul lor. Mai tîrziu zeiţele apar
reprezentate pe un jilţ.
436
Ninurta, fiul lui Enlil este altfel, căci nimiceşte pe monstrul Labbu, aducător a atîtea
nenorociri; de aceea el este adorat la Nippur. O carieră mult mai strălucitoare a făcut
zeul Marduk, zeu local al unui mic oraş babilonian care, graţie regelui Ham- murabi,
a ajuns un oraş mare. Marduk a urmat destinul oraşului Babilon şi a primit rolul de
„creator al lumii", „biruitor al zeiţei Tiamat". Evoluţii similare au cunoscut marea
majoritate a zeilor însemnaţi din panteonul asiro-babilonian.
în alte texte Cuvîntul (divin) — (amatu) sau Logosul divin apare personificat şi datat
cu multe caractere supraterestre, pe care le foloseşte spre bine şi spre rău. Acest
Cuvînt divin sau Logos apare şi în textele talmudice unde este numit Memra
„cuvîntul divin" de la amar „a vorbi", dar mai cu seamă la Filon din Alexandria unde
Logosul joacă un rol central. prefigurîndu-1 pe acela pe care îl va căpăta cîţiva ani
mai tîrziu în gîndirea creştină (Filon din Alexandria moare la anul 44 e.n.).
437
este zeul Enlil al Cerului ; Zaggarra este zeul Enlil al viselor". într-un text
neobabilonian Marduk devine şi el singurul zeu:
Bineînţeles că supremaţia unui zeu asupra altuia sau subordonarea unui zeu
altuia însemna şi o strălucită afacere pentru preoţii zeului care au reuşit să-1 includă
pe un zeu în altul mai puternic, fiindcă averile lui, ale Templului său, donaţiile ce i se
făceau ajungeau în mîinile zeului celui mai tare. Alţi preoţi au asimilat diferiţi zei
părţilor corpului unui anume zeu, de exemplu Ninurta: „Ochii săi sînt Enlil şi
Ninlil/Irisul ochilor săi este Sin/Anu şi Antu sînt buzele sale/dinţii săi cei şapte
zei/urechile sale sînt Ea şi Damkina/ţeasta sa este Adad/Spatele său este
Marduk/Pieptul său este Nebo."
438
Desigur atunci cînd mesopotamianul credincios cunoştea numele zeilor şi
funcţiunile, specialitatea sa am zice mai exact, el putea să se roage la zeul ce-1 putea
ajuta cerîndu-i milă. Dar mai rău era cînd numele zeului nu era cunoscut. în acest caz
credinciosul se putea ruga zeului necunoscut sau zeiţei necunoscute (un templu al
zeului necunoscut exista şi la Atena în sec. I al erei noastre, cf. Fapte, XVII, 23). Sub
zei.
dar deasupra oamenilor, se aflau eroii şi demonii. Cei dintîi după concepţia
babiloniană sînt personalităţi umane care în timpul vieţii lor au săvîr- şit fapte
remarcabile ridicîndu-se atît de mult deasupra oamenilor încît el era oprit de la
moarte de puteri supranaturale. Unii dintre aceşti eroi cum este Tammuz, a fost
socotit printre zei, iar Adapa, „fiul omului" sau Etana care a zburat spre cer, sau
GilgameS, erou al celebrei povestiri păstrează mai curînd trăsături umane decît
divine. Nu este limpede situaţia celor şapte înţelepţi (pe care i-au avut şi grecii vechi,
probabil numiţi după cei babilonieni) fiecare înţelept fiind dintr-un oraş al Babiloniei
(Ur, Nippur, Eridu, Kullab, Kis, LagaS şi Suruppak). Cei şapte înţelepţi sînt
reprezentanţi ai timpului bun şi ai vîntului favorabil, ei favorizează polenizarea
curmalelor şi înlătură boala şi nenorocirea. Nu este uşor de făcut distincţia între zei şi
demoni, căci ei au funcţiuni întru totul similare. Demonii posedă fie un caracter bun,
fie unul rău. Fiind în contact frecvent cu lumea şi cu oamenii ei, demonii comit fapte
rele şi asupresc pe oameni. Cînd zeii sînt supăraţi pe oameni îi lasă în mîna
demonilor celor răi, cînd zeii îi iubesc pe oameni, duhuri bune îi apără pe oameni de
demoni. Credinţa în demoni este străveche, dar demonii sînt uneori apărători ai
oamenilor, ai femeilor care stau să nască, sau păzesc porţile palatelor sub aspect de
tauri ori lei colosali, de bronz sau de granit. Oamenii obişnuiţi trebuie să se
mulţumească cu figurile de argilă sau de lemn ale acestor demoni: centauri, berbeci,
capre cu cozi de peşte, scorpioni, oameni-lei, cîini etc. şi să împlinească cu aceste
figuri ceremoniile de curăţire.
Berossos, preotul babilonian din secolul al III-lea î.e.n., care ne-a adus
informaţii preţioase despre vechile tradiţii babiloniene, afirmă că în vremurile de
început ale pămîntului acesta era locuit în parte de fiinţe demonice supra-umane:
„oamenii cu 2 aripi sau cu 4 aripi şi 2 capete, sau cu un corp şi 2 capete unul
masculin celălalt feminin ; sau cu două organe sexuale, unul feminin şi celălalt
masculin ; apoi oameni cu picioare de capră şi coarne, alţii cu picioare de cal, ori cu
părţi posterioare de cal şi părţile anterioare de om, adică centauri. De asemenea şi
439
tauri cu capete de oameni, şi cîini cu patru corpuri a căror parte poste- rioară era o
coadă de peşte .... Chipurile lor sînt încă prezente în templul zeului Bel din Babilon"
(Berossos, 254, fragm. 12).
Alături de aceste genii prietenoase faţă de om sînt şi demoni răi care se plimbă
prin cer şi pe pămînt şi întind pretutindeni nenorocirea şi boala. Originea lor este de
raportat la zeul neprietenos Anu. Demonii răi se numeau: Utukku, Alu, Etimmu,
Gallu, Ahhazu, Asakku, Labartu, ucigaşa copiilor, Lilu, Lilitu, slujnica lui Lilu, care
vin în număr de şapte împreună. Demonii sînt reprezentaţi ca fiinţe intermediare cu
elemente comune umane şi animale şi feţe schimbătoare.
Mitologia asiro-babiloniană
Reprezentarea lumii, naşterea zeilor, luptele dintre zei, modul cum a fost făcută
lumea ca şi primul om, relaţiile dintre zei între ei, dintre zei şi oameni constituiau
pentru asiro-babilonieni obiectul mitologiei, adică o summa a noţiunilor pe care pot
să le aibe oamenii despre cosmogonie, teogonie şi antropogonie. în aceeaşi categorie,
ca să zicem aşa, erau aruncate şi amestecate probleme de fizică, de geografie, istorie
şi de teologie, dar noţiunile de mitologie au rămas aceleaşi fără să sufere nici un fel
de modificări esenţiale, fie că avem date mitologice din epoca sumeriană, din cea
veche babiloniană, cea asiriană sau greacă. Aceasta e dovada peremptorie că acest
corp de cunoştinţe mitologice care s-au perpetuat fără modificări fundamentale de-a
lungul a trei sau poate patru milenii, constituie un învăţămînt de temelie predat fie
viitorilor preoţi, fie scribilor, fie chiar ştiutorilor de carte şi pe acest corp esenţial de
cunoştinţe mitologice se grefau ulterior toate noţiunile despre om, lume, natură şi
viaţă ale vechilor asiro-babilonieni.
440
Diferenţe minime existau între mitologia predată la Uruk, Nippur sau Babei ori
Assur, pentru că fiecare din aceste oraşe aşezau pe zeul lor în centrul panteonului şi
făceau din el zeul fundamental. Apoi concepţiile teologice ale şcolilor preoţeşti
difereau desigur de miturile vulgare ale celor inculţi, care dealtfel acordau o
influenţă enormă demonilor, vrăjitoarelor şi magiei în general, în dauna
construcţiilor subtile teologice. Dar întreaga viziune a universului, a aşa-zisului
Weltanschaung asiro- babilonian era legată de mitologie care reprezenta osatura
întregii gîndiri mesopotamiene. De aceea se impune să o studiem în liniile ei mari:
441
prefacerea literelor în valoarea lor cifrică, procedeu bine cunoscut din Talmud unde
este numit ghematrie, n.n.). Cînd Totul a fost astfel orînduit a venit şi Bel, a despicat
pe Omorka în două şi a creat dintr-o jumătate pămîntul, şi din cealaltă cerul şi a zidit
făpturile ce sălăşluesc în ele. Dar (scrie Berossos) acesta ar fi o reprezentare
alegorică a proceselor care se petrec în natură. Cînd totul era încă umed şi cînd s-au
născut în el fiinţele vii, Bel, care este tradus cu Zeus, a tăiat apa şi a separat pămîntul
de cer, apoi a orînduit lumea. Dar fiinţele vii care nu puteau suferi încă puterea
luminii au pierit. Cînd Bel a văzut că întinsul pămîntului era pustiu şi neroditor, a
poruncit unui zeu să-i taie capul şi să amestece pămîntul cu sîngele ce s-a scurs din
el şi să zidească astfel pe oameni şi pe vieţuitoare, care au putut suporta aerul. Şi din
Bel s-au împlinit astfel şi stelele şi soarele şi luna şi cele cinci planete!". Aceste date
cunoscute de noi de mult prin Eudemos şi Berossos au fost confirmate în întregime
de textul Cîntării de Anul nou rostită de anul nou la Babilon şi în care se relatează
facerea lumii. însă textul actual al acestui poem al facerii lumii (Enuma elis) în care
zeul Marduk joacă rolul esenţial, a fost scris în epoca lui Hammurabi cel mai
devreme, iar mai înainte zeul Enlil din Nippur juca rolul fundamental de demiurg.
Pînă aici coincid informaţiile epopeii babiloniene a Creaţiei Lumii cu cele ale
lui Eudemos aproape punct cu punct. într-un comentariu al lui Enuma-eliş se arată că
numele de Mummu înseamnă „chemare, strigăt" deci un fel de Logos. De aici înainte
aflăm însă din izvoarele babiloniene scrise informaţii noi: zeii cei tineri au provocat
în zbenguielile lor tinereşti o gălăgie atît de mare, încît bătrînul Apsu a fost tulburat
în liniştea sa şi nu a putut să mai doarmă. Şi el s-a supărat atît de rău pe ei încît s-a
decis împreună cu ministrul său Mummu să-i nimicească de tot pe zeii cei tineri, cu
toate că Tiamat nu a încuviinţat acest plan. Cînd zeii au aflat despre ameninţarea ce
plana asupra lor, au cerut ajutorul zeului Ea ; el 1-a cufundat pe Apsu printr-un
442
descîntec într-un somn adînc, apoi 1-a nimicit iar pe Mummu 1-a biruit. După
această victorie asupra puterilor ostile, zeul Ea îşi construieşte în laguna Golfului
Persic un palat strălucitor E-abzu, îşi ia o nevastă şi dă naştere lui Marduk, care din
copilărie chiar arată multe calităţi minunate. Ca urmare a acestei ocări aruncate
asupra familiei sale, Tiamat s-a gîndit să se răzbune. Ea dă naştere la unsprezece
făpturi fabuloase ca ajutoare ale ei în timpul bătăliei şi printre zeii care erau supuşii
ei, înalţă pe Quingu ca soţ al ei şi comandant suprem al oştirii sale. El ţine ca semn al
demnităţii tablele destinului. Despre intenţiile lui Tiamat află mai întîi tot zeul Ea şi
îi dă de ştire lui Ansar. Acesta se adresează întîi lui Anu, cerîndu-i să se opună lui
Tiamat, dar acesta se arată ocupat la fel ca şi Ea. în cele din urmă Ansar este nevoit
să facă apel la tînărul Marduk, cerîndu-i ajutor. Acesta se declară gata să înceapă
lupta cu străbuna sa cea rea, Tiamat, dar numai cu condiţia ca în cazul că va fi
victorios el să fie rege al zeilor şi cel ce statorniceşte destinele. După ce străbunii
Lahmu şi Lahamu au fost încunoştiinţaţi de furia lui Tiamat, se convoacă o adunare a
zeilor care admite condiţiile lui Marduk şi îl însărcinează cu lupta de răzbunare
împotriva lui Tiamat. Marduk se pregăteşte de luptă, luînd ca arme arcul, săgeata,
tolba, arma zeilor — fulgerul şi plasa, apoi îi urmează o mulţime de vînturi şi de
furtuni. Astfel înarmat se duce pe un car de război împotriva lui Tiamat. Qinqu şi
ceilalţi zei grupaţi în jurul lui Tiamat intră în panică, ea însăşi opune încă rezistenţă,
dar Marduk o prinde în plasă, face să pătrundă vînturile în gîtlejul ei şi o ucide cu o
săgeată. Pe ajutoarele lui Tiamat le cucereşte şi le prinde, cuprinde în cele din urmă
pe Quinqu şi îi ia tablele destinului. Apoi despică trupul lui Tiamat în două părţi:
dintr-o parte face pămîntul, din cealaltă cerul. Urmează zidirea corpurilor cereşti, a
plantelor şi a animalelor. încununarea tuturor creaturilor o constituie zidirea omului
din argilă şi din sîngele lui Quinqu cel ucis. Zeii, care în felul acesta au scăpat de
pieire, şi-au exprimat recunoştinţa faţă de Marduk, zidindu-i un templu magnific în
cer, care se numeşte la fel ca şi templul său de pe pămînt, E-sagila. în cele din urmă
se adună toţi zeii în ajutorul Iui Marduk spre a enumera şi a numi nenumăratele sale
fapte eroice.
Dacă comparăm mai departe cele două relatări ale Facerii lumii, cea a lui
Berossos şi cea a poemului Enuma-eliş vedem că există coincidenţe generale, dar şi
unele deosebiri. După textul cuneiform Marduk a tăiat capul lui Quinqu spre a făuri
din sîngele său pe oameni. După Berossos însă zeul Marduk s-a oferit pe sine însuşi
jertfă pentru zidirea oamenilor. Dar această relatare se întemeiază pe surse
babiloniene, căci aflăm şi din alte izvoare despre suferinţele, moartea şi învierea lui
Marduk. în alte oraşe mesopotamiene circulau alte legende asupra facerii, care erau
similare din punct de vedere al cuprinsului, dar difereau cu privire la persoana zeilor
care se luptau între ei. Actorii principali erau totdeauna un zeu creator biruitor,
443
desemnat de soartă, apoi un monstru care era doborît. Ca zei biruitori erau sărbătoriţi
Enlil şi Ninurta, iar ca monstru, vicleanul Labbu, similar lui Tiamat. în istoria răpirii
tablelor destinului de la Enlil de către Zu e vorba tot de stăpînire asupra lumii. Ca
jertfă şi sacrificiu pentru zidirea oamenilor în locul lui Marduk este pus zeul Ea, apoi
o zeiţă care este fie Aruru, Mami, Belit-ili, Ninhursag sau IStar iar în locul lui
Quinqu este aşezat un zeu Lamga sau un zeu fără nume, din al cărui sînge au fost
zidiţi oamenii.
Cît priveşte cosmologia asiro-babiloniană, adică totalitatea cerului şi a pămîntului
zidită de zeii creatori, avem o serie de relatări mai recente asiro-babiloniene din a
căror suprapunere putem să ne facem o părere destul de completă. Mai puţin sigur
este dacă toate aceste concepţii au fost unificate într-o viziune cosmologică unitară.
După sistemul de gîn- dire mesopotamian, cerul şi pămîntul se aflau între ele într-un
anumit raport, în aşa fel încît „pămîntul cel de jos" era doar o imagine slabă, ştearsă
a „cerului de sus" — cerul. în esenţă macrocosmul este similar şi egal cu
microcosmul. Am arătat în prefaţa pe care am scris-o cărţii lui Athanasie Negoiţă,
Gîndirea asiro-babiloniană în texte, Buc., 1975, p. XXI, că existau în Mesopotamia
premise obiective ale acestei concepţii, că cerul ar fi identic cu pămîntul. în adevăr în
1958 E. Unger a arătat rolul mare pe care l-au jucat mirajele în pustiu şi fenomenele
de fata morgana în concepţiile religioase ale sumero-babilonienilor (E. Unger, Fata
Morgana, als geisteswissenschaftliches Phănomen im Alten Orient, în „Revista degli
studi Orientali " voi. 33 f. 1—2, 1958, p. 1-51). Mirajele au putut fi observate foarte
des nu numai în Sahara sau pe întinsul oceanelor, ori în jurul Polului Sud sau Nord,
ci şi în regiunile pustii ce înconjoară văile fluviilor Tigru şi Eufrat. De cele mai
multe ori aceste miraje sînt constituite de reflectarea în aer a unor obiecte, locuri sau
fiinţe, situate la mari distanţe de observator. Aşadar sumero-babilonienii vedeau
dubluri, adică — reflectată în cer — imaginea unor obiecte, locuri, fiinţe de pe
pămînt, de unde teza despre corespondenţa macro- cosmosului cu microcosmosul.
Vom observa că Mircea Eliade în a sa Cosmologie şi alchimie babiloniană, 1937, ed.
Vremea, Buc. p. 21 sq, menţionează des ideile sumero-babiloniene despre
corespondenţa între cer şi pămînt şi arată că pentru aceşti semiţi şi sumerieni
„fiecărui lucru de pe pămînt îi corespunde cu precizie un lucru identic, în cer, după al
cărui model ideal s-a realizat". Dar la epoca apariţiei volumului de mai sus al lui
Mircea Eliade, nu se publicase mai nimic despre rolul fenomenelor de fata morgana
în elaborarea unei concepţii idealiste în Mesopotamia, a cărei geneză putem astăzi să
o explicăm prin frecventele miraje din deserturile mesopotamiene
444
.Despre forma pămîntului ştim de la Diodor din Sicilia că locuitorii Babilonului îşi
închipuiau că pămîntul este o luntre răsturnată, rotundă şi concavă înlăuntrul ei, de
felul acelora care sînt folosite pe fluviile Eufrat şi Tigru din vechime. Această ştire a
lui Diodor din Sicilia (Bibliotheca historicall, 31, 7) este exactă şi învăţaţii
babilonieni îşi închipuiau cerul ca o emisferă solidă care era aşezată deasupra
pămîntului. Spaţiul ocupat de cer cuprinde trei despărţiri separate ; cerul de sus este
format din piatra luludanitu şi serveşte zeului Anu al cerului ca loc de şedere perma-
nentă. Al doilea cer, format din piatra saggilmut, aparţine zeului Igigi „zeu al
cerului". Aici îşi are sălaşul său şi „Domnul", adică Marduk, într-o încăpere de
lapislazuli. Cerul mai de jos, cel de al treilea, ultimul, este făcut din piatră albastră de
jasp, e cerul pe care îl vedem noi şi pe care se mişcă stelele şi planetele. Dincolo de
cerul lui Anu, de primul cer, în texte recente neobabiloniene se mai vorbeşte de încă
patru ceruri, deci în total de şapte ceruri şi lucrul acesta este confirmat de către scrii-
torii greci tardivi după cum ne raportează Eusebiu de Cezareea (Prae- poratio
Evangclica IX, 10). Această relatare despre cele şapte ceruri care ar li deasupra
pâmîntului se regăseşte întrutotul şi în Talmud (cf. A. Cohen, Le Talmud. trad. franc ,
Paris, 933, p. 74) şi maialesînKabbală. Cu tot materialul solid din care era făurit,
cerul nu era nemişcat. Cînd zeul Sin al lunii vrea să trimită pe pămînt două zeiţe
pentru apărare, el ridică cerul cu mîna sa. Tot astfel cînd plouă, ferestrele cerului se
deschid. Cerul stă pe temeliile sale care corespund orizontului nostru. Aceste temelii
erau întărite prin ţăruşi şi stîlpi în oceanul ceresc şi este apărat de ape de un zid
circular. Punctul cel mai înălţat al sferei cereşti se numeşte centrul, pe părţile interne
ale sferei celeste lumina străluceşte puternic. Aici stă zeul lunii în cele trei zile cînd
nu este vizibil şi tot aici stă zeul soare Samas în timpul nopţii. Către apus şi către
răsărit se află muntele apusului şi muntele răsăritului, munţi care sînt închişi de o
poartă pe ambele părţi. Dimineaţa zeul soarelui deschide poarta din răsărit spre a lăsa
soarele să intre, iar seara se deschide poarta dinspre apus pentru a lăsa să iasă soarele.
Pe sfera cerească sînt stelele care se arată ca chipuri şi au locurile lor anumite. în
general s-a format ideea — după concepţia corespondenţei dintre macrocosmos şi
microcosmos — că există în unele stele pe cer chipul primitiv al unor ţări, fluvii,
oraşe şi temple, iar reprezentările lor de pe pămînt nu ar fi decît imagini ale acestora.
Desigur, amîndouă acestea aveau diferite dimensiuni, în general un templu ceresc ar
fi de două ori mai mare decît unul terestru. în felul acesta s-a ajuns să se construiască
o adevărată geografie cerească ; de pildă fluviul Tigris ceresc se află în constelaţia
Rîndunicilor. Constelaţia cancerului corespunde oraşului Sippar, Constelaţia Carului
Mare (Ursa major) e identificată cu oraşul Nippur, steaua Iku corespunde oraşului
Babilon, iar templul lui Marduk ceresc E-sagila corespunde acestui templu
pămîntesc. în chip asemănător soarele şi luna sînt împărţite ca şi pămîntul în diferite
ţări, astfel că partea dreaptă a lunii este Akkad, partea stîngă este Elamul, partea de
sus a lunii este Amurru iar partea de jos, Subartu.
445
Sub bolta cerului se află pămîntul, divizat în trei părţi. Partea de sus este locuită
de oameni, partea de mijloc aparţine zeului apei Ea, iar partea cea mai de jos este
sălaşul celor 600 de zei Anunnaki, zeii lumii de jos. După alte relatări, la fel cum sînt
şapte ceruri, tot astfel ar exista şapte pămînturi. (De asemenea Talmudul descrie
pămîntul ca fiind format din şapte straturi suprapuse pentru că Biblia ar folosi şapte
termeni diferiţi spre a numi pămîntul (cf. A. Cohen, Op. cit, p. 75). Spre a întări
pămîntul, el este legat de un cer cu funii şi ţăruşi. Această funie a cerului este, ca şi în
capitolul final al Republicii lui Platon, Calea Lactee. Partea de sus a pămîntului este
domeniul zeului Enlil. După numele templului său e numit şi casa de pe munte
(sumerian: ekur). în Asiria unde zeul Assur a luat locul zeului Enlil, templul lui
Assur numit E-sarra (casa deplinătăţii puterii) este denumirea părţii de sus a
pămîntului, iar adyton-ul (partea secretă) a acestui templu este locul unde s-au născut
zeii Ea, Sin, Samas, Nabu, Adad, Ninurta şi soţiile lor şi acest adyton este numit
Muntele lumii de jos. Acest munte al lumii de jos este împărţit în patru sferturi de
lume care corespunde fiecare ţărilor Akkad, Elam, Subartu şi Amurru, apoi are şapte
etaje concentrice în jurul lui. La răsărit de acest Munte al lumii, unde apune soarele,
se găseşte locul de adunare al zeilor cu o încăpere Duku (muntele strălucitor) unde în
ziua anului nou se stabilesc soarta şi destinul acestui an nou.
Părţile cele mai adînci ale pămîntului reprezintă infernul înconjurat de un zid
gros, prin care treceau şapte (sau 14) porţi. în infern domnea regele său numit Alîatu,
dar şi Ereskighal, înconjurat de cei 600 zei Anu- nnaki. Legată de cosmogonia
aceasta, fantastică pentru noi, era o istorie a umanităţii străvechi pînă la Potop. La fel
ca în Biblie timpul scurs de la creaţia omului şi pînă la Potop este umplut cu domnia
a zece regi care au trăit mult şi au fost descoperitori ai artelor şi tehnicilor. Beros- sos
scrie: „Mai întîi a fost rege Aloros, un chaldean din Babilon care a domnit 10 sari de
ani ( 1 sar avînd circa 3511 ani). . . După moartea lui Aloros a domnit fiul său
Alaparos 3 sari. După Alaparos, Amelon dintre chaldeenii din oraşul Pantibiblon, el a
domnit 13 sari.... în total sînt zece regi, au domnit 120 sari" (adică 432.000 ani)
Dintre aceşti regi străvechi nu ne erau cunoscuţi prin inscripţii decît puţini. Al
şaptelea rege se numea în akkadiană Enmeduranki şi este creatorul artei divinaţiei şi
446
strămoş al tuturor prezicătorilor. Otiertes, altul din aceşti regi, trebuie citit în textul
grecesc al lui Berossos, Opartes, care pare a fi identic cu Ut-napisti, adică
corespondentul lui Noe babilonian. Mai recent s-au găsit liste cu regii străvechi
dinainte de potop, şi numele acestor regi nu coincid cu cele ale lui Berossos. De
exemplu în listele de regi mai recente nu figurează Adapa. în listele străvechi,
dinainte de potop, figurează zece regi care ar fi domnit 126 sari de ani şi 4 nere (adică
456.000 ani). în fine într-o altă listă se dau numai opt regi dinainte de potop, şi este
verosimil că diferitele şcoli teologice din oraşele Babiloniei aveau liste de regi
diferite.
Sub ultimul dintre regii dinainte de potop, numit de Berossos Xisuthros, s-a
produs potopul pe care preotul babilonian Ut-napisti îl relatează astfel: „Zeul Kronos
(zeul Ea) a apărut în somn lui Xisuthros şi i-a dezvăluit că în ziua a 15-a a lunii
Daisios oamenii vor fi nimiciţi de o inundaţie. El i-a poruncit ca din toate scrierile să
ia începutul, mjlocul şi sfîrşitul şi să le îngroape în oraşul soarelui Sippar. Apoi el
trebuie să construiască o corabie şi să intre în ea cu rudele şi casnicii lui, el trebuie să
aducă mîncăruri şi băutură şi să introducă înlăuntrul (corăbiei) şi animale, păsări şi
orice vieţuitoare şi să pregătească totul pentru plecare... El a ascultat şi a făurit o
corabie de 15 stadii lungime (ciica 2700 m) şi 2 stadii lăţime (360 m). După ce
potopul a încetat, Xisuthros a dat drumul la cîteva păsări; dar întrucît acestea n-au
găsit nici hrană nici un loc de aşezare, s-au întors în corabie. După cîteva zile a mai
dat drumul la cîteva păsări, dar ele s-au întors cu picioarele murdare de noroi. După
ce le-a lăsat să plece a treia oară nu s-au mai întors în Arcă. Atunci Xisuthros a gîndit
că pămîntul s-a arătat iarăşi... şi a văzut că Arca s-a oprit la un munte. Atunci el a
coborît din Arcă, cu soţia sa, cu fiicele sale şi cu cîrmaciul său, a sărutat pămîntul, a
înălţat un altar şi a jertfit zeiloi. Atunci el s-a făcut nevăzut împieună cu cei ce au
părăsit Arca. Cei rămaşi în Arcă l-au căutat şi l-au chemat pe nume după ce Xisuthros
a coborît din Arca. El nu s-a mai arătat lor, dar vocea lui s-a auzit în văzduh spunînd
să se teamă de zei. Căci el Xisuthros s-a dus la zei cu soţia şi fetele sale din pricina
temerii sale faţă de zei, şi locuiesc cu zeii. El le-a mai spus să se ducă la Babilon să
aducă din Sippar cum le-a poruncit scripturile şi să le dea oamenilor şi că locul unde
se află acum este ţara Armeniei. Cînd au auzit acestea au jertfit zeilor şi s-au dus pe
jos la Babilon. Din această Arcă ce se afla în Armenia a mai rămas o parte în munţii
Kordyeni ai Armeniei şi mulţi oameni caută urmele ei în pă- mînt spre a le folosi ca
apărare împotriva bolilor. Cînd soţii lui Xisuthros au ajuns la Babilon au dezgropat
scripturile din Sippar, au întemeiat multe state, au înnoit temple şi au reclădit şi
Babilonul". S-au aflat relatări similare întrutotul ale Potopului şi în epopeea lui
Gilgameş se redă o parte din această povestire, cu mici variante faţă de relatarea
Bibliei, căci Ut-napisti trimite porumbelul apoi rîndunica să vadă dacă s-au retras
apele, dar acestea se întorc fără să fi găsit nimic. De abia corbul reuşeşte să găsească
447
hrană suficientă după retragerea apelor şi nu se întoarce înapoi. Zeul Enlil care la
început voia să nimicească pe toţi oamenii care au păcătuit, sub influenţa zeului Ea şi
a soţiei sale Belit-ili, decide să pedepsească doar pe omul care a păcătuit şi a greşit şi
nu pe toţi oamenii, de aceea nu va mai aduce potop peste omenire.
Cît priveşte regii de după potop şi lor li se atribuie timpuri lungi de domnie.
Trebuie să remarcăm că Avram, strămoşul iudeilor, era chal- dean din Ur şi probabil
dintr-o familie înstărită, regală. Citim în textul Genezei, XI, 24 sq: ,,Nahor a trăit
şaptezeci şi nouă de ani şi atunci s-a născut Terah. Iar după naşterea lui Terah, Nahor
a mai trăit o sută douăzeci şi cinci de ani şi a născut fii şi fiice şi apoi a murit. Terah a
trăit şaptezeci de ani şi atunci i s-a născut Avram, Nahor şi Haran. Iar spiţa neamului
lui Terah este aceasta: lui Terah i s-a născut Avram, Nahor şi Haran. Şi lui Haran i s-a
născut Lot. Şi a murit Haran înainte de Terah, tatăl său în pămîntul de naştere în Urul
Chaldeei.... Şi-a luat Terah pe Avram fiul său şi pe Lot fiul lui Haran şi nepotul său, şi
pe Sarai nora sa şi femeia lui şi a plecat din Urul Chaldeei să meargă în ţara
Canaanului, dar au mers pînă la Haran şi s-au aşezat acolo".
Putem deduce că un rege postdiluvian din Urul Chaldeei, oraş care se afla
aproape de Sumer a fost constrîns de sumerieni să părăsească Urul şi s-a îndreptat
către nordul Mesopotamiei unde era oraşul Haran aproape de Eufrat. Dar atît Terah
cît şi Avram sînt akkadieni şi de aceea spiţa regilor antediluvieni coincide cu cea dată
de Biblie. Adică regii ante- şi postdiluvieni pînă la Avram sînt strămoşii iudeilor, iar
istoria iudeilor începe cu regii antediluvieni babilonieni, se continuă cu Noe, numit
Xisuthros sau Ut-napiSti şi ajunge, prin regii postdiluvieni akkadieni, pînă la Terah,
tatăl lui Avram şi la Avram care pleacă din Ur spre a se aşeza în nordul Mesopotamiei
la Haran. Astfel înţelegem de ce istoria iudeilor începe cu relatarea faptelor şi vieţii
îndelungate a regilor ante- şi postdiluvieni akkadieni pînă la Avram, istoria aceasta a
regilor babilonieni fiind însăşi istoria strămoşilor iudeilor pînă la Avram care este
chaldeean, adică akkadian. Dar speculaţii mitologice se mai fac totuşi asupra
sfîrşitului pămîntului, căci şi cosmosul ca şi omul individual avînd un început trebuie
să aibă un sfîrşit. După babilonieni pămîntul avea să dureze 12 ori 12 sari de ani,
adică 144 sari ceea ce înseamnă 518.400 ani solari. Din aceştia Berossos scade
domniile a 10 regi străvechi dinainte de Potop, adică 432.000 ani, rămîn 86.000 ani,
şi el scrie că de la facerea omului pînă la domnia lui Alexandru cel Mare au trecut
468.000 ani, Cicero scrie că sînt 470.000 de ani de la primele monumente
babiloniene (Cicero, De divinatione, I, 19) pe cînd Diodor din Sicilia arată că de fapt
chaldeenii au făcut observaţii astronomice cu 473.000 ani ani înainte de Alexandru
448
cel Mare (Diodor de Sicilia II, 31). După Berossos rămîn de la moartea lui Alexandru
cel Mare şi pînă la sfîrşitul lumii 12 sari de ani (= 43.200 ani). Seneca afirmă că
lumea se va sfîrşi în aceea vreme printr-un incendiu imens pe cînd Berossos crede că
sfîrşitul lumii va fi prin potop. După Seneca acest incendiu cumplit se va produce
„ cînd toate stelele care acum umblă pe căi diferite vor fi în constelaţia Cancerului,
iar Potop va fi cînd toate stelele se vor afla în constelaţia Capricornului" (Nat.
quaestiones III, 29). Totuşi sursele babiloniene sau asiriene nu ne dau nici un fel de
relaţii despre acest incendiu şi acest potop, dar este totuşi posibil ca această concepţie
iudaică şi cabalistică, dar şi a filozofiei stoice să fie de origine babiloniană. Mircea
Eliade în Le Mythe de VÉternel Retour (Paris, Gallimard, 1969, p. 144) scria:
„Această constatare nu ne împiedecă să recunoaştem în Politica unele influenţe
babiloniene, cînd Platon de pildă impută cataclismele periodice revoluţiilor planetare,
explicaţii pe care cercetări recente le fac să derive din speculaţiile astronomice
babiloniene, făcute mai accesibile lumii elenice prin Babilonienele lui Berossos.
După Timeu, catastrofele parţiale sînt datorate deviaţiei planetare (cf. Timeu, 22 d şi
23 e, diluviu menţionat de preotul din Sais) în vreme ce momentul reuniunii tuturor
planetelor este acela al „timpului perfect" (Timeu, 39 d) adică al sfîrşitului Marelui
An." Cum observă J. Bidez (Eos ou Platon et r Orient, Bruxelles, 1945, p. 76) „ideea
că este de ajuns ca planetele să fie în conjucţie spre a provoca o răsturnare universală
este sigur de origine chaldeană". Pe de altă parte, Platon pare să fi avut cunoştinţă
despre concepţia iraniană după care aceste catastrofe au ca scop „purificarea
neamului omenesc" (Timeu, 22 d). Zeii posedă o serie de caractere care îi deosebesc
net de oamenii simpli. Ca toate fiinţele, zeii au un nume, dar şi o poreclă. Apoi zeii
principali sînt văzuţi ca necreaţi de altcineva, născuţi de alţii, ci fiind creaţi prin ei
înşişi. Astfel Assur este propriul său creator, Nergal nu a ieşit din pînteccle unei
femei, iar zeul Ninurta este odrasla unui zeu necunoscut. La alţi zei se accentuează
naşterea lor legitimă. Apoi fiecare dintre zei este stăpînul său propriu, neavînd pe
cineva asemenea lui printre zei, sau rivalizînd în putere cu Anu şi Enlil. Fiecare zeu
are locul său în cosmos şi locuinţa sa acolo. Zeul Anu are locul de reşedinţă în al
treilea cer ; pe sfera cerească se află zeii astrali: Sin, ăarmis şi Istar. Totuşi fiecare zeu
domnea în regatul său ca suveran, astfel încît Tammuz şi Istar au putut fi reţinuţi în
Infern de către zeul Ereskigal împotriva voinţei lor.
449
strălucire care iradiază în jur. Chiar gura le este incadescentă şi cînd Li mişcă buzele
se aprinde focul. Dacă sînt binevoitori, atunci lumina ce o răspîndesc este ca o făclie
ce risipeşte întunericul ; dacă se mînie apare „strălucirea înfricoşării lor" care
răspîndeşte pretutindeni teamă şi cutremur. însăşi răsuflarea lor este un semn special
al divinităţii, al cărui miros dă încredere oamenilor obidiţi. Iar templul este plin de
mirosul răsuflării zeilor. După credinţele babiloniene zeii aveau o putere
extraordinară, genunchii lor nu se muiau niciodată; erau viteji, biruitori şi nimiceau
pe vrăjmaşi. Din cauza puterii erau comparaţi cu unele animale, mai ales cu leul şi cu
leoaica, cu taurul sălbatic, sau cu vaca sălbatică, cu hiena, cu şarpele. Ca stăpîni şi
domni ai bătăliilor, ei aveau nevoie de arme şi foloseau paloşul, arcul, lancea,
pumnalul, plasa, apoi unii zei aveau armele lor proprii, precum otrava sau inundaţia.
Zeii atacă duşmanul, fie mergînd pe jos, fie în care de luptă.
Dacă un zeu a biruit vrăjmaşul, acest zeu devine ,,stăpîn al ţării" sau ,,rege al
cerului şi al pămîntului". Ca semn al stăpînirii şi al domniei sale, zeul poartă o
coroană, un sceptru şi un baston de comandant. O întreagă curte de zei mai mici şi de
zeiţe îl slujesc şi se îngrijesc de relaţiile sale cu lumea dinafară. Fiecare zeu este
socotit de către adoratorii săi ca ,,cel mai mare şi cel mai puternic"; cînd se mînie el,
tremură cerurile, iar zeii din cer „se suie mai sus în ceruri, iar zeii de pe pămînt
coboară în adîncul pămîntului".
Activitatea zeilor este foarte variată, zeii astrali trebuiau să lumineze, ceilalţi zei
aveau o activitate de creaţie şi de menţinere a lumii. Zeii trebuiau să apere viaţa
creaturilor şi să facă pe bolnavi sănătoşi. Dar ei puteau să dăruiască şi viaţă veşnică
prin planta de viaţă (iarba nemuririi), prin apa de viaţă lungă şi prin saliva de viaţă
fără moarte (imat balati). Acestea rămîneau însă rezervate zeilor, iar simpli muritori
nu le căpătau decît în cazuri excepţionale. Zeii de pildă aveau viaţă fără de moarte
prin pecetia vieţii cu care se apărau de orice nenorocire. Iarba minunată, iarba
nemuririi producea întinerire şi menţinea viaţa, iar omul bătrîn devenea tînăr. Această
iarbă creştea pe fundul mării. Eroul Gilgameş a căutat la sfatul strămoşului său iarba
nemuririi spre a o mînca şi a ajunge în stare de tinereţe, el a găsit-o după multe
osteneli. Dar înainte să o folosească i s-a furat această iarbă, astfel că a trebuit să se
întoarcă în ţara sa fără ea. Apa de viaţă lungă era păstrată şi ea într-un burduf în
Infern. Zeii cei mari sînt în acelaşi timp judecători drepţi, fiindcă sînt înţelepţi, pentru
că „nu se uită la gura omului, ci la inima sa". Ei sînt judecătorii care nu iau mită, ei
iau de mînă şi ajută pe cei slabi, afirmă textele babiloniene.
450
Ei exprimă sentinţele lor prin „cuvînt", prin „porunca" lor care este totdeauna
dreaptă, afirmă aceleaşi texte. Dar marea putere a zeilor se vădeşte în statornicirea
destinului, adică în stabilirea evenimentelor ce vor avea loc în viitor. După doctrina
tardivă asiro-babiloniană zeii care statornicesc soarta oamenilor şi a lumii nu sînt
decît Enlil, Marduk, Anu Nebo şi Zababa. Desigur asirienii au afirmat că zeul lor
naţional AsSur stabileşte destinele, ca şi Ningirsu şi zeiţa Nintu-Ninhursag. Din
mitologia şi astrologia asiro-babiloniană reiese clar de tot că toate lucrurile sînt
predestinate din zilele de demult şi din veşnicie. Cu toată această teză a predestinării
din timpuri străvechi, există şi teza stabilirii destinului în fiecare an de ziua Anului
Nou, cînd se scrie pe tablele destinului cele ce vor avea loc în anul următor. Se pare
că vechii babilonieni nu s-au preocupat de această contradicţie a stabilirii destinului
de 1b început şi în fiecare an. Aceste table ale destinului au aparţinut iniţial lui
Tiamat, au fost date lui Quir.qu, luate apoi de zeul Enlil şi furate de pasărea Zu. Mai
tîrziu, cînd zeul Marduk a luat locul lui Enlil, în fiecare an de ziua Anului Nou el
stabilea destinul cerului şi pămîntului într-un loc situat înlăuntrul apelor, numit Duku.
Se stabilea nu numai destinul anual al zeilor şi al oamenilor, ci şi al plantelor, ba
chiar şi al pietrelor lipsite de viaţă.
451
învăţătura potrivit căreia zeii se manifestă prin anumite stele este străveche. Unii
din zei, ca Sin şi ăamas, nu au fost denumiţi nicicînd altfel decît Luna şi Soarele. Dar
şi faptul că semnul stea în scrierea cuneiformă sumeriană înseamnă zeu din cele mai
vechi timpuri arată că doctrina identităţii dintre stele şi zei este străveche. După
poemul Creaţiei Lumii (Enuma Elis), stelele sînt chipuri similare (nu simboluri, ci
imagini, chipuri) ale zeilor celor mari. Astfel identitatea dintre stele şi zei este foarte
veche şi din epoca neo-asiriană posedăm liste lungi de zei cu corespondentul lor
stelar. în cultul religios al asiro-babilonienilor stelele sînt considerate ca zei şi se
aduceau jertfe de ardere de tot (holocaust) lui Jupiter, lui Venus, lui Saturn şi lui
Mercur. Din această concepţie a caracterului astral al zeităţilor asiro-babiloniene s-a
dezvoltat doctrina mitologiei astrale după care cerul şi stelele, ca multe alte fenomene
şi apariţii cereşti, sînt prototipul pămîntului; toate procesele ce se petrec în cer sînt
imagini sau chipuri care anunţă, povestesc, avertizează pe oameni asupra unor
evenimente şi procese terestre, pe scurt macrocosmosul este la fel cu microcosmosul.
Bineînţeles această concepţie nu poate fi generalizată asupra tuturor popoarelor din
Orient, care nu au admis deloc toate că macrocosmosul este la fel ca microcosmosul
(de pildă egiptenii antici şi iudeii).
Zeii puteau să fie închipuiţi nu numai prin stele, ci şi prin alte obiecte şi chipuri.
Se credea că statuile zeilor sînt imagini care au „valoarea egală" cu aceea a zeilor
înşişi. Se credea în Babilon că membrele zeilor sînt formate din aceleaşi materiale
scumpe ca şi statuile lor. Zeii erau reprezentaţi apoi simbolic prin cifre, de la 60
înapoi. Apoi zeii posedau ca simboluri şi anumite animale reale sau fabuloase. Aceste
animale îngenunchează înaintea zeului stăpînului lor, sau stau pe umărul lui. Unii zei
posedau pe lîngă o stea şi un număr ce le era propriu, şi anumite plante, apoi pietre
scumpe şi metale, care le aparţineau la propriu. în fine, templele, corăbiile şi armele
diferiţilor zei aveau forme absolut caracteristice. în epoca neobabiloniană, preoţii
templelor au început să facă speculaţii filologice în legătură cu numele zeilor în
sumeriană şi akkadiană. Astfel Asaru, porecla lui Marduk, ar fi însemnat „creatorul
cerealelor şi plantelor care face să răsară ce e verde", căci ru în sumeriană ar însemna
„a crea", sar însemnă „cereală, plantă", şi a ar însemna „a produce". Apoi teologii din
Babilon au început să facă speculaţii mai mari, identificînd diferiţi zei între ei. De
exemplu ei scriau: „Zisummu este zeiţa Gula şi zeiţa Belit-Nippur care dă viaţă lui
Anu". Mare atenţie i se acorda zeului Marduk, zeul principal al Babilonului şi în
textele neobabiloniene se identifică diferitele animale, plante, metale etc. cu părţi ale
corpului său: „Leul este intestinul său cel mare, cînele este intestinul
452
său cel mic, corbul este bazinul său,..................toba este inima sa, cedrul este
şira spinării, trestia este degetul, argintul ţeasta, aurul este sperma sa etc".
Lupta lui Marduk cu Tiamat este localizată şi în cer în anumite stele, şi după
poziţia acestora în diferite luni ale anului se deduc prevestiri pentru viitor. în magie
anumite instrumente folosite în vrăjitorie sînt identificate cu anumite divinităţi. în
fine, într-un fel de metempsihoză „măgarul sălbatic este o întrupare a duhului zeului
Enlil, hiena e întrupare a duhului zeului Anu, şi cămila este întruparea duhului lui
Tiamat". Desigur cu asemenea identificări se poate demonstra orice. în Panteonul
asiro-babilonian zeii, care nu au existat din veşnicie, nu durează şi nu au o existenţă
veşnică, ci ei trebuie să moară. Dacă la sfîrşitul pămîntului toţii zei vor muri şi ei este
o problemă ce nu a fost dezbătută de preoţii asiro-babilonieni. însă posedăm un text
interesant din epoca sumeriană în care zeu Lil discută cu sora sa care îi porunceşte să
se ridice din mor- mînt iar el spune că nu poate. în lupta dintre zei, care urmează
creaţiei lumii, Apsu, Tiamat, Mummu şi Quinqu îşi pierd viaţa deşi sînt zei. După
triumful asupra lor al zeului Marduk acestuia i se cînta în semn de cinstire că el „a
restabilit pe zeii cei nimiciţi şi prin descîntecele sale a făcut să fie vii pe zeii morţi",
deci i-a înviat. Totuşi doctrina morţii zeilor nu era necunoscută în Babilon. Şi de fapt
în ultima epocă a teologiei babilo- niene Marduk s-a jerfit pe sine şi şi-a tăiat capul,
pentru ca prin sîngele său oamenii să fie creaţi din nou. Mai ales că după moartea
zeilor se menţionează în mitologia asiro-babiloniană că zeii sînt reţinuţi în Infern
împotriva voinţei lor. Astfel zeul vegetaţiei, Tammuz, şi tovarăşul său Ningiszida
petrec o parte a anului în împărăţia lui Allatu în Infern, iar cealaltă parte în cerul lui
Anu. Şi zeiţa Istar care vrea să-1 elibereze pe soţul ei Tammuz este reţinută în Infern.
După Diodor din Sicilia (II, 29, I sq), babilonienii credeau că toţi zeii astrali sînt
reţinuţi în Infern în timpul cînd sînt invizibili şi însuşi Marduk se retrage în Infern
spre a lăsa pe zeul ciumei Irra să lucreze netulburat pe pămînt. S-ar putea ca aşa-
zisele „locuri de îngropare" ale zeilor, care se găsesc în temple în unele turnuri
speciale, să reprezinte cu adevărat morminte ale zeilor, foşti regi divinizaţi.
Cei ce locuiesc lumea alături de zei sînt oamenii care sînt imagini, chipuri ale
zeilor zidite din argilă, care în trupul lor carnal cuprind un dar ceresc, credeau
babilonienii, sufletul (napistu). Unii oameni deosebiţi posedau la fel ca şi zeii, o
453
răsuflare bună, cu care miluiau pe supuşii lor şi le dădeau viaţă. Cu toate că oamenii
se aflau mult sub zei, totuşi între oameni şi zei erau raporturile dintre slugi şi stăpîni,
dar şi relaţii similare celora dintre un tată şi fiul său. Babilonienii spuneau în mod
curent despre un om că „zeul său este tatăl său" că „zeul său 1-a creat". Mai cu seamă
despre regi se afirma că au fost zămisliţi de către zei, ba chiar că au fost alăptaţi de
zeiţe şi crescuţi de ele. Zeii Ie hărăzeau regilor putere, tărie şi arme, dar chiar
muritorii de rînd primesc darurile zeilor şi ei pot fi zămisliţi de zei, conduşi şi
călăuziţi de zei prin cuvîntul lor şi menţinuţi în viaţa lor prin saliva lor dătătoare de
viaţă (imat balati).
Cu zeii cei mari muritorii însă nu se aflau în contacte directe căci se spunea
„inima lor este ca mijlocul cerului îndepărtat de oameni, şi înţelepciunea lor este greu
de priceput"; iar oamenii „nu o învaţă". De aceea se folosea mai cu seamă mijlocirea
acordată de zeii mai mici. Ca recompensă pentru grija zeilor faţă de oameni, aceştia
trebuiau să lucreze pentru ei, să le consacre ostenelile lor. Această muncă a oamenilor
în slujba zeilor constituie cultul zeilor reprezentat prin rugăciune şi jerfte în primul
rînd. Apoi oamenii trebuiau să dea ascultare deplină zeilor şi să împlinească toate
poruncile lor. Dacă omul face astfel atunci zeii se bucură de cl şi îl răsplătesc. Aceste
porunci ale zeilor erau mai ales cultice, apoi magice, în tine de natură pur morală, şi
toate încălcările lor erau strict interzise. Asemenea porunci care se regăsesc mai ales
în textele magice, arată o oarecare asemănare cu textele iudaice, iar deosebirile între
ele sînt cu atît mai mici cu cit nu se face la babilonieni o deosebire între încălcările
cultice, morale şi juridice, ci toate sînt considerate ca avînd aceeaşi greutate. Noi însă
trebuie să le diferenţiem spre a le putea clasifica.
Mai întîi trebuie ca oamenii să nu mănînce cele ce sînt spurcăciune pentru zei şi
zeiţe, apoi să nu comită un păcat chiar dacă nu ştiu că este păcat, să nu se
îndeletnicească cu magia şi cu vrăjitoria, adică cu acte de magie nesancţionate şi
nepermise de stat şi de preoţi; să nu înlăture o masă de jertfe care este alcătuită în
chip cuvenit; să nu mînie pe zeul sau pe zeiţa sa; să nu bea apă dintr-un potir care nu
este curăţat, să nu jure înaintea zeului cu mîinile nespălate ridicate în sus; să nu stea
jos înaintea zeului Soarelui; să nu intre în teritoriul propriu al zeului (din templu); să
nu se atingă de un om blestemat, adică posedat de zei sau de demoni; să nu întindă
mîna sa către zeul sau zeiţa sa dacă este posedat (blestemat); să nu vorbească cu un
om blestemat; să nu mănînce pîinea unui om blestemat, să nu bea din ceea ce a lăsat
un om blestemat (excomunicat, afurisit de zei sau autorităţile templului). Apoi se
interzice ingerarea unor anumite alimente în anumite zile ale anului.
454
Pe plan moral este interzis ,,a vorbi cuvinte rele, în loc de a aproba a nega; a
dezbina sau a învrăjbi pe tatăl cu fiul său; pe mamă cu fiica sa, pe noră cu soacra sa,
frate cu frate, prieten cu prieten, să dai drumul unui prins; să urăşti pe tatăl şi pe
mama ta; să urăşti pe fratele tău mai mare; să înjoseşti pe sora ta cea mare; să intri în
casa aproapelui tău; să te apropii de nevasta aproapelui tău; să verşi sîngele
aproapelui tău; să răpeşti copilul aproapelui tău; să înlături din familia sa pe un om
cumsecade; să nimiceşti un neam şi o familie unită; să te ridici împotriva unui
fruntaş; să fi curat cu gura dar în inimă să fi fals; să dai şi să spui învăţături incorecte
şi necurate; să te ridici în adunări spre a pronunţa cuvinte necurate; să urinezi sau să
scuipi într-un canal (de irigaţie); să aduci o armă în adunare." Precum se vede
interdicţiile morale aveau ca scop să apere orînduirea tributală şi pe căpeteniile ei
care aveau astfel o autoritate sporită din pricina păzirii întocmai a acestor porunci. în
fine, următoarele porunci juridice erau neapărat obligatorii pentru un babilonian: „Să
laşi şi să admiţi ca un judecător să fie mituit, şi să judeci o judecată primind mită; să
dai cu o măsură mică şi să iei cu o măsură mare; să primeşti bani falşi şi să foloseşti o
balanţă falsă, să desmoşteneşti un fiu cinstit şi curat; să treci peste hotarele a ceea ce
este drept. Este interzis să schimbi hotarele a ceea ce este drept. Este interzis să
schimbi hotarele şi marginile unui loc; să dispreţuieşti numele unui zeu comi- ţînd un
furt; să iei un plug şi apoi să juri că nu l-ai luat; să smulgi ierburi şi plante dintr-un
cîmp, să tai trestia şi desişurile; să astupi un canal; adversarului tău să-i fi duşman în
loc să fii blînd cu el"; şi îndeobşte a săvîrşi păcate şi fapte rele.
455
cunoştinţă despre ele. Cel ce le cunoaşte trebuie să Ie arate altuia care le cunoaşte, iar
cel neştiutor nu trebuie să le vadă ca urmare a poruncii marilor zei Anu, Enlil şi Ea.
Astfel de învăţături sînt o taină ascunsă, afirmă textele babiloniene, numai oamenii
înţelepţi care stau într-o adunare de înţelepţi păstrează tainele zeilor celor mari. Acela
ce nu păzeşte aceste taine, nu va rămîne sănătos, zilele sale vor fi scurtate. Astfel de
taine sînt în esenţă toate ştiinţele „spirituale": astrologia, divinaţia, magia, ştiinţa
ritualurilor divine şi teologia speculativă. Dar ca punct central al învăţăturilor tainice
babiloniene rămîne izbăvirea de boală şi de moarte. Căci se pare că preocupările
despre nemurirea sufletului şi despre unirea omului purificat cu divinitatea erau în
centrul interesului tuturor babilonienilor care gîndeau. Aceştia reflectau Ia exemple
din trecut, la faptul că zeiţa IStar şi Tammuz s-au înălţat din Infern Ia viaţă, că Adapa
a căpătat viaţa veşnică în chip misterios, şi că GilgameS a fost foarte aproape de a
dobîndi şi el viaţa veşnică. De aceea se credea că era cu putinţă ca şi alţi muritori să
dobîndească viaţa veşnică. Aşa se explică de ce pe numeroşi cilindri de pecetie se
vede cum un zeu aşezat pe un tron acordă celui ce îl adoră un vas cu apă de viaţă
lungă şi cu hrană pentru viaţa veşnică. Aşa citim într-un poem — foarte asemănător
cu cartea lui Iov — cum un dreptcredincios este copleşit de boli şi de suferinţe fără
de vină, pentru ca în cele din urmă să fie însănătoşit cu totul de zeul Marduk.
456
către Apus în pustiu, şi la intrarea în Infern cel mort trebuie să treacă întîi peste rîul
Hubur, iar coră- bierul lumii de jos care duce pe morţi pe lumea cealaltă se numeşte
Humu- ţtabal, el are capul unei păsări de pradă, patru mîini şi patru picioare. Numai
cel de a traversat acel rîu şi a ajuns la cei doi munţi este socotit definitiv mort. Se
pare că aici într-o casă la picioarele celor doi munţi se face cu cel mort un fel de
judecată a morţilor. împărăţia morţilor care începe acum este înconjurată de şapte
ziduri, prin car® trec şapte porţi (sau patrusprezece după alte texte). Fiecare poartă e
păzită de un paznic care este copil al zeului infernal Enmesarra.
Fiecare nou venit trebuia să se anunţe unui portar după ce acesta primeşte
autorizaţie de la regele Infernului să-1 lase să intre, este primit înăuntru. Aici li se ia
celor morţi toate veşmintele şi podoabele, apoi după datina străveche trebuie să se
prezinte gol şi dezbrăcat înaintea zeiţei Infernului. însăşi zeiţa Istar cînd a efectuat
călătoria sa în Infern a trebuit să se supună acestei reguli. După ce au fost despuiaţi
de veşminte şi podoabe, de inele şi de cununi, cei răposaţi intră în casa ai cărei
locuitori nu mai ies afară — credeau babilonienii — şi aici hrana lor era noroi, nu
vedeau lumina, stăteau în întuneric, erau îmbrăcaţi cu pene ca păsările. în Infern,
„casa prafului" se găseau şi marii preoţi şi tîlcuitorii de vise, vrăjitorii, descîntătorii
dar se afla şi zeul Etana, şi Sumuqan dar mai ales zeiţa Infernului EreSkigal. Această
zeiţă, Ereskigal numită şi Allatu, domneşte într-un palat în mijlocul Infernului. Ea se
ocupă doar ca locul şi poziţia ei să fie păstrate şi respectate, purtînd un dezinteres
aproape total pentru toate celelalte lucruri, ea nu merge nici la sărbătorile zeilor, căci
ea ar bea apă doar cu zeii Infernului Annunnaki, apoi în loc de hrană mănîncă ţărînă
şi noroi şi în loc de băuturi îmbietoare bea apă tulbure. Cu toată fiinţa sa
neprietenoasă ea are milă de supuşii săi, cel puţin de unii, ca de pildă de bărbaţii care
şi-au părăsit nevestele sau de femeile ce au fost răpite de moarte de la sînul soţilor
lor; apoi ea plînge pentru cei mici şi slabi care au răposat înainte de vreme.
Ca soţ al lui Ereskigal este socotit în timpurile mai vechi, zeul Ninazu, apoi el a
fost înlocuit de zeul Nergal, care poartă ca semn al demnităţii sale o coroană pe
creştet şi ţine în mînă o armă de luptă cumplită. Pe el îl însoţesc patrusprezece
demoni (7x2=14, şapte fiind cifra sacră) care sînt reprezentanţi ai diferitelor boli.
înaintea zeiţei Allatu îngenunchează Belitşen, scribul Infernului şi îi citeşte numele
celor morţi. Ministrul lumii celor răposaţi este Namtar cel furios care cu paloşul în
mîna sa dreaptă împlineşte poruncile ce i se dau. Soţia sa Namtartu are capul unui
taur enorm şi mîini şi picioare de om. în afară de aceşti zei principali în Infern se află
o mulţime de zei mai mici, personificări ale principalelor boli, ca de pildă Alluhappu
457
(plasa, reţeaua) cu un cap de leu şi patru mîini şi picioare omeneşti, apoi Utukku cel
rău cu un cap de leu şi picioare şi mîini de pasăre de pradă. Odată ce au ajuns în
lumea de jos, cei morţi trebuie să se supună în afară de judecata ce li se face la rîul
Hubur, unei alte judecăţi a morţilor, după cîte se pare, şi un pasaj din poemul lui
Gilgameş pare să justifice această teză.
Buc. 1976, p. 242). Dar spre deosebire de egipteni, a căror viaţă era în întregime o
pregătire pentru moarte, pentru viaţa de apoi, la care se gîn- deau cu bucurie şi
plăcere, asiro-babilonienii au considerat viaţa în Infern ca o pedeapsă, ca o existenţă
cumplită de chin şi de groază la care este mai bine să nu te gîndeşti şi să nu o
pomeneşti. Dar existenţa unei judecăţi după moarte este confirmată şi de textele
găsite în mormintele de la Susa în Elam, texte redactate în babiloniană. Totuşi exis-
tenţa unei judecăţi după moarte presupune că cei care au fost „drepţi" sau „puri" vor
avea în Infern o soartă mai bună, decît cei răi şi cei ce au făcut fapte rele. Astfel
există o oarecare similitudine între viziunea egipteană a Infernului şi cea asiro-
babiloniană. Dealtfel posedăm diferite texte care vin să confirme că soarta celor
morţi nu era după credinţa babilonienilor aceeaşi. De pildă un text babilonian afirmă
că cel ce a murit prin fier şi a căzut într-o bătălie se odihneşte într-un pat şi bea apă
curată; tatăl şi mama sa îi ridică în sus capul şi soţia se află lîngă el. Dar ca şi la iudei
— vai de acela al cărui leş a fost aruncat pe cîmp şi al cărui duh de mort nu se
odihneşte pe pămînt, şi nu se bucură de nici o îngrijire. Acest duh trebuie să
rătăcească pe străzi şi să se mulţumească cu resturile de hrană lăsate prin oale. Astfel
potolirea setei cu apă rece şi proaspătă este darul cel mai mare al celui ce a plecat din
lumea aceasta. Aşa se explică grija cea mare pe care o au cei rămaşi să facă libaţiuni
(vărsări, turnări) de apă, iar cea mai mare răsplată a unui om cucernic pentru faptele
sale cele bune este ca în lumea de sus numele său să fie binecuvîntat şi pomenit cu
cinste, iar în Infern să bea apă limpede.
458
Astfel, chiar în cele mai bune cazuri, viaţa după moarte pentru asiro-
babilonieni, spre deosebire de egipteni — nu era deloc fericită. Pe de altă parte cei
păcătoşi puteau să fie pedepsiţi chiar şi în Infern, în primul rînd suprimîndu-li-se apa
de băut.
Posibilitatea ca să ajungă vii în Infern nu era acordată decît zeilor, şi zeii trimit
pe solii lor în Infern. Zeiţa Istar coboară în Infern, ca să-1 caute pe Tammuz şi acesta,
împreună cu prietenul său Ningizzida, locuieşte jumătate de an în cer şi jumătate de
an în Infern. însă oameni „iscusiţi", în special preoţi, pretindeau că pot aduce din
Infern duhurile celor • morţi pentru a le pune întrebări. Gilgames descrie amănunţit
ce trebuie să facă spre a aduce spiritul prietenului său Enkidu în lumea de aici: nu
trebuie să se ungă cu ulei bine mirositor, spre a nu atrage prea mult pe cei morţi. Nu
trebuie să aibă vreun arc cu el, căci cei ucişi îl vor înconjura pe el. Un sceptru îi va
speria pe cei răposaţi. Trebuie să se ferească de emoţiile puternice, să-şi sărute soţia
şi fiul iubit, sau să lovească pe soţia sa pe care nu o iubeşte ori pe fiul său. Aceasta
spre a nu tulbura liniştea din împărăţia celor morţi. Cel mai bine este să te apropii de
cei morţi gol şi despuiat cu totul de veşminte aşa cum sînt goi cei morţi ca şi zeul
Ninazu care porunceşte umbrelor. Prima încercare de a-1 readuce din Infern pe
Enkidu nu reuşeşte şi doar la ordinul lui Nergal se deschide o gaură a Infernului şi
duhul lui Enkidu iese afară din pămînt ca un vînt, pentru ca să povestească Iui
Gilgames legile Infernului. Prin astfel de descîntece şi vrăji, credeau asiro-
babilonienii, că pot aduce pe pămînt spiritele celor morţi. Dar odată ieşite pe pămînt,
aceste spirite se comportă ca nişte duhuri rele şi fac ca oamenii ori vitele să fie
posedate şi bolnave. Un astfel de om posedat de un duh, care nu îi dă drumul zi şi
noapte, astfel că părul îi stă zbîrlit în cap, iar mădularele îi sînt paralizate, se
îndreaptă cu ruga de a fi eliberat de acest spirit care îl posedă, către zeul Sama§ al
Soarelui.
învierea morţilor şi întoarcerea lor la viaţă este posibilă după credinţele asii o-
babiloniene. Unul din mijloace era să fie stropit cu apa de viaţă lungă, apă care era
păstrată într-un burduf numit halziqu, iar fiecare din cei aflaţi în Infern se străduiau
să bea din ea spre a deveni iarăşi vii şi pămînteni. Dar acest burduf, pe cît se pare, era
aşa de bine ascuns, încît nimeni nici pe pămînt, nici în cer, nu putea să ajungă la el.
Nu numai IStar a fost ţinută o vreme în Infern, dar şi zeul Marduk şi el s-a reîntors la
viaţa de pe pămînt. Iar o învăţătură despre o înviere obştească a tuturor morţilor care
după Diogene Laerţiu ar fi aparţinut magilor (Vitae Philosophorum, I, 9) nu se poate
regăsi în literatura mitologică asiro-babiloniană. Diogene Laerţiu redă părerile mai
multor gîn- ditori greci în această privinţă scriind: „Lucrul acesta îl afirmă şi Hermip
în prima carte Despre Magi, şi Eudoxos în Călătoria împrejurul lumii şi Theopomp
în cartea a opta a Filipicelor. Acesta din urmă spune că după părerea magilor,
459
oamenii vor reînvia şi vor fi nemuritori şi că lumea va dura prin invocaţiile lor". Nu
există însă în scrierile asiro-babiloniene nici o aluzie Ia această teză şi trebuie să
conchidem că spiritualitatea magilor indo-europeni îşi are cu totul altă obîrşie decît
cea asiro-babiloniană, deşi s-a dezvoltat în ţinuturi stăpînite vreme de secole şi de mi-
lenii chiar de asirieni, de babilonieni şi de sumerieni. Numai cîţiva oameni au putut
să scape de moarte, aşa cum a fost regele dinainte de potop, Enmeduranki sau Ut-
napi§ti dimpreună cu soţia şi cu cîrmaciul său pe care i-au luat zeii şi i-a pus să
vieţuiască departe, la revărsarea rîului Infernului. Acolo locuiesc şi eroii, ca să nu
poată ajunge la ei nici un muritor
.Numai strănepotul lui Ut-napisti (care corespunde Iui Noe din Geneză), adică
Gilgame§ a ajuns la el spre a-1 întreba despre un leac, dătător de viaţă veşnică. Cu
toate că Ut-napi§ti i-a dat unele sfaturi în acest sens, toate ostenelii« lui Gilgames nu
au reuşit să obţină leacul de viaţă veşnică. Căci el trebuie să stea treaz şase zile şi
şase nopţi fără să închidă ochii, în timp ce soţia lui Ut-napisti îi va aşeza la căpătîi
şapte pîini dătăroare de viaţă. Dar somnul 1-a biruit pe erou şi nu a putut căpăta viaţa
veşnică. Apoi strămoşul său îi spune să aducă din fundul mării planta care întinereşte,
dar Gilgames în loc să o mănînce imediat vrea să o ducă în oraşul Uruk, pentru ca să-
i facă părtaşi la fericirea vieţii veşnice şi pe supuşii săi. Dar în timp ce el era pe drum
şi se spăla într-o peşteră, un şarpe îi fură planta, o mănîncă şi întinereşte pe loc.
Gilgames însă pierde viaţa veşnică şi trebuie să plătească datoria sa de muritor,
morţii.
Catartica şi magia
Vechii locuitori ai Mesopotamiei nu-şi puteau explica altfel apariţia bolilor dar şi
a tot felul de nenorociri decît prin influenţa demonilor care îi iau pe oameni în
posesiunea lor, îi spurcă şi îi îmbolnăvesc. Oamenii din acea epocă trăiau întreaga lor
viaţă sub apăsarea acestei teribile amen- ninţări, căci se credea că lumea întreagă e
plină de astfel de demoni răi, că influenţa lor se putea înlătura cu greu iar izgonirea
nu se putea realiza decît prin magie. Dar arta de a izgoni pe demoni a constituit în
toată antichitatea nu o superstiţie absurdă a oamenilor inculţi, ci dimpotrivă conta ca
o ştiinţă supremă şi tocmai chaldeenii, cum erau numiţi preoţii babilonieni după
originea ţării din care veneau, erau cei ce cunoşteau tehnicile de exorcizare a acestor
460
demoni. Chiar în vremea regelui Gudea activitatea vrăjitorilor aceştia se răspîndise
într-atît de mult încît acest principe a trebuit să-i gonească din oraşul său pe
magicieni. Lucrul nu i-a reuşit lui Gudea şi vrăjitorii s-au răspîndit în decursul
veacurilor peste toate ţinuturile Mesopotamiei. în secolul al XlII-lea î.e.n. faima artei
lor se răspîndise atît de mult încît ajunsese pînă în ţara hittiţilor, de unde regele hittit
Muwattali cere colegului său regele din Babilon să-i trimită un vrăjitor, care venind a
şi murit în ţara lui Hatti. Dar şi Isaia adresează imprecaţiile sale Babilonului pentru
vrăjitorii săi: ,,întru fărădelegile tale tu nădăjduiai şi ziceai: „Nimeni nu mă vede!"
înţelepciunea ta şi ştiinţa ta te-au rătăcit astfel că ziceai în inima ta: ,, Eu şi nimeni
alta ca mine". Drept aceea va veni peste tine o nenorocire pe care tu nu vei şti să o
înlături cu fermecătoria ta, şi te va copleşi prăpădul pe
toriile tale şi vrăjitoriile cu care te-ai trudit din tinereţe, poate îţi vor sluji şi aprigă te
va face. Tu te-ai obosit întrebînd pe atîţia sfătuitori! Să iasă la iveală şi să te
izbăvească aceia care împărţesc cerul şi privitorii cei de stele care în fiecare lună
nouă spun ce se va întîmpla". (Isaia, XLVn, 10-13).
461
locurile pustii, în morminte, în mine şi în deşerturi. îşi petrec existenţa mai cu seamă
în timpul nopţii, dar nimic nu-i opreşte: nici un zid nu este prea înalt pentru ei, nici o
crăpătură prea strîmtă, ei pătrund pretutindeni spre a-şi împlini răutăţile lor şi spre a-i
chinui pe oameni.
O a doua triadă de demoni era alcătuită din Lilu, Lilitu, şi slujnica lui Lilu. Lilit
este cunoscut din scrierile sacre ale iudeilor (.Isaia, XXXIV, 14), şi în scrierile
rabinice se întîlnesc adesea povestiri despre acest demon (cf. tratatul talmudic B.
Erubin, 100 b; şi B. Sabbath, 151 b). în afară de aceştia există alţi demoni răi, de
pildă cei 14 însoţitori ai zeului Nergal, care dau de obicei boli felurite, apoi demonul
vîntului de sud-est Pazuzu. Diferite boli ale oamenilor sînt personificate şi
considerate ca demoni precum: Antasubba (hernie), Lugal-urra (demon al izbiturii),
Su-dingirra (în sumeriană: mînă a zeului), Su-Ninni (mîna a zeiţei). La fel acţionează
deochiul, scuipatul, atingerea cu degetul rău, sau adierea vîntului rău.
462
Pe de altă parte, bărbaţii şi femeile care se pricepeau la vrăji puteau avea o
acţiune malefică, dar nu le foloseau pentru binele, ci pentru nenorocirea oamenilor
lor (este aşa-zisa distincţie între magia neagră malefică şi magia albă benefică, din
evul mediu european). Aceste persoane erau viăjitoare şi vrăjitori şi acţiunile lor mai
nu se deosebeau de acelea ale demonilor, provocînd tot atîta rău. Ca şi demonii,
vrăjitorii şi mai ales vrăjitoarele, furau saliva oamenilor, stricau mîncărurile şi
băuturile, luau posesiunea asupra bieţilor muritori îmbolnăvindu-i de diferite boli,
apoi tulburau viaţa de familie făcînd să se certe între ele rudele apropiate. Preoţii
acţionează împotriva vrăjitorilor, ca şi împotriva demonilor prin descîntece şi
dezlegări, şi deseori erau arşi în efigie ba chiar şi în natură. După Codul lui
Hammurabi (cap. 2) cel acuzat de vrăjitorie trebuia să se supună unei ordalii: ,,Dacă
cineva a acuzat pe un altul de vrăjitorie, dar n-a putut dovedi, atunci cel învinovăţit
de vrăjitorie să meargă la un rîu şi să se arunce în el. Dacă rîul 1-a înecat, atunci
acuzatorul să-i ia casa. Dacă rîul a arătat că acuzatul este nevinovat, lăsîndu-1 teafăr,
atunci acuzatorul de vrăjitorie să fie dat morţii iar acela care s-a aruncat în rîu să ia
averea acuzatoiului". Acelaşi lucru e prescris de vechiul cod de legi asiriene.
Acţiunile demonilor răi erau oprite şi înăbuşite de influenţa spiritelor bune. Acestea
în număr de şapte demoni erau chemaţi să lupte împotriva demonilor Utukku şi Alu.
Tot un demon bun este Udug cel bun care merge înaintea regelui păzindu-1. Apoi
zeul în chip de taur Lamassu coboară din cer spre a ajuta pe oameni. Omul are însă ca
apărător al său împotriva demonilor celor răi, pe zeul sau pe zeiţa sa. După ideile
asiro-babiloniene demonii aveau chipuri bine caracterizate. De obicei sînt
reprezentaţi ca făpturi fabuloase cu trupuri omeneşti şi capete schimonosite de
animale. Astfel cei şapte demoni pe un relief numit al lui Labartu au un corp uman cu
capul unei pantere, unui leu, unui cîine, unui berbec, unui ţap, unei păsări răpitoare şi
al unui şarpe, iar acest relief reprezintă fie pe demoni, fie pe preoţi cu măşti şi chipuri
de demoni. Demonul femeie Labartu are un corp feminin, un cap de leu şi picioare
de pasăre răpitoare. în mîini ţine doi şerpi, şi Ia sînii ei sug un cîine şi un porc, el
însuşi îngenunchează pe un măgar care stă pe o luntre. Demonul Pazuzu se ia la
întrecere cu toate vînturile, pustieşte munţii, scularea sa este de temut, căci pătrunde
ca o furtună pretutindeni.
463
ale celor şapte înţelepţi din Babilon, sau personificări ale vînturilor cele bune.
împotriva demonilor răi se luptă şi îi izgonesc pe ei, zeii. Cu cît sînt mai puternici cu
atît pot să-i combată mai uşor. Se invocă în general împotriva demonilor: „cei 50 de
zei mari, cei 7 zei ai destinului, cei 300 zei Anunnanki ai Cerului, şi cei 600
Annunnaki ai pămîntului". Sau spre a nu trece pe nimeni cu vederea se spunea: „zei
şi zeiţele cîte sînt". Aceleaşi puteri ca şi zeii autohtoni le aveau şi zeii străini, de pildă
zeii kasiţi şi cei elamiţi, stelele, semnele zodiacului şi templele.
Chiar dacă zeii în totalitatea lor pot ajuta pe oameni şi izgoni pe demoni nu toţi
zeii aveau milă de omul suferind. Mai exact cei mai mari şi mai puternici dintre zei
Anu şi Enlil erau mai totdeauna gata să chinuiască pe muritori, să le facă rău şi să-i
supere. în această situaţie omul găseşte însă totdeauna un prieten şi un protector în
zeul Ea care era un specialist în artele magice şi prin vrăji sau descîntece ca şi prin
apa sa vindecătoare aducea tămăduiri celor suferinzi. De fapt operaţiile magice efec-
tuate sub protecţia lui Ea erau acţiuni catartice, de spălare, de curăţare cu apa şi dintr-
un punct de vedere se poate afirma că această străveche tehnică magică numită
catartica a fost strămoaşa medicinii preventive şi mai ales a igienei prin purificările şi
curăţirile ce se efectuau într-un mediu murdar plin de impurităţi de tot felul. Oamenii
şi zeii se îndreptau către zeul Ea cerîndu-i tămăduire, dar oamenii nu se adresau lui
Ea direct ci prin intermediul fiului său Marduk. Acesta, ca şi tatăl său, zeul Ea, era
zeu magician prin excelenţă. Din timpuri imemoriale aceşti doi zei îşi arătaseră
puterile lor împotriva lui Apsu şi Mummu dar şi împotriva lui Tiamat şi a tovarăşilor
ei. De obicei un descîntec magic e precedat de rugăciunea pe care cel suferind de
boală magică o adresează lui Marduk. Acesta Ia rîndul său în descîntec se adresează
tatălui său Ea, care îi răspunde: ,,Ce nu ştii tu, ce aş mai putea să-ţi mai spun eu ţie ?
Marduk ce ai putea tu să nu ştii, ce aş mai putea sa-ţi mai spun ţie ?" Cu toate aceste
cuvinte adresate lui Marduk, că nu ar şti mai mult decît el tatăl său, totuşi zeul Ea îi
dă lui Marduk sfaturi, în special ce manopere trebuie să întreprindă pentru vindecarea
suferindului. Acest dialog între tată şi fiu apare din timpuri străvechi în descîntece,
unde capătă un caracter stereotip.
464
vrăjitori şi vrăjitoare — numai spre binele oamenilor. Principalul mijloc pentru iz-
gonirea demonilor erau descîntecele, vrăjile de dezlegare, de desfacere a acţiunii
demonilor. Aceste descîntece la asiro-babilonieni se făceau noaptea Ia lumina torţelor
şi se recitau — babilonienii spuneau ,,se numărau" fiindcă descîntecele erau
versificate şi se repetau anumite strofe, însoţite uneori de un fluierat. Descîntecele
erau cunoscute mai ales în oraşul Eridu care conta ca fiind al zeului Ea, şi ele constau
fie în apeluri către demoni (cerîndu-le să fugă), fie în ameninţări cu intervenţia unor
zei mai puternici; descîntecele erau însoţite de gestuii şi mişcări simbolice de lovire,
ucidere, stiăpungere cu un cuţit sau altă armă. Alte descîntece povestesc o întîmplare
survenită zeilor. în orice caz descîntecul trebuia să cuprindă un preambul şi o
încheiere. Este de notat în această ordine de idei că unele din descîntecele
babiloniene sînt foarte similare celor româneşti, aşa cum au fost adunate (Arhur
Gorovei, Descîntecele Românilor, Ed. Academiei, Buc., 1938) din diferite părţi din
ţară. Există o literatură cu totul specială a descîntecelor şi unele teme şi metafore
asiro- babiloniene, dar şi procedee poetice se întîlnesc la români ca şi la străvechii
babilonieni.
Amîndouă descîntecele, cel rostit verbal în versuri şi cel efectuat prin gesturi
specifice şi obiecte particulare slujesc acelaşi scop, izgonirea demonilor. Actele
făcute cu mijloace exterioare, cu obiectele arătate mai sus, erau de multe feluri. Cu
gips şi asfalt se ungea uşa bolnavului, se aşezau jos trei grămezi de paie de cereale.
Toba cea mare se punea la capul bolnavului, tot acolo se puneau steagurile.
Amuletele erau atîr- nate în casa omului bolnav sau erau îngropate sub uşă, sub prag,
împreună cu chipurile zeilor şi ale demonilor. Chiar zeii nu puteau să o scoată la cap
fără de amulete — credeau asiro-babilonienii — şi însuşi Maiduk în lupta sa
465
împotriva lui Tiamat ţinea spre a se proteja o amuletă roşie în buze şi avea o plantă în
mîna spre a nimici otrava duşmancei Tiamat. Caracteristice erau alături de acţiuni
analogice (magia simpatică) în care se imită acţiunea de nimicire a duşmanului,
demon, şi acţiunile simbolice (magie simbolică) în care nimicirea demonului rău se
face prin nimicirea unui alt obiect care îl reprezintă alegoric (vezi cap. Magia
feniciană din cartea Civilizaţia feniciană de Constantin Daniel). De exemplu preotul
masmasu desface foile unei cepe şi pronunţă un descîntec în care compară vraja
exercitată de demon cu foile cepei, cum se desfac acestea să se desfacă şi vrăjile lui.
Un ied sau un purcel este schimb sau faţă a bolnavului. Capul iedului este dat pentru
capul omului, gît pentru gît, piept pentru piept şi aşa pentru fiecare bucată a corpului.
Bucăţile animalului sînt puse pe părţile omului, şi în felul acesta, se credea, aduceau
vindecare. Postulatul fundamental era că demonii flămînzi se vor hrăni cu un
înlocuitor, un „ersaţ" al omului bolnav, care va scăpa astfel de ei. Ba uneori demonii
se mulţumesc cu un chip al bolnavului care este pus peste bolnav. Astfel de chipuri de
înlocuire a oamenilor făcute din aluat, făină şi argilă, erau foarte eficace — credeau
asiro-babilonienii, mai ales dacă erau luate din mormintele din grădini şi erau
pregătite din vreme spre a fi utilizate la exorcisme. în aceeaşi ordine de idei era
acţiunea simbolică ce consta în facerea chipului vrăjitoarei din lemn, din argilă sau
din pămînt, apoi arderea lui în foc în ideea că: „precum aceste chipuri se topesc, pier,
dispar, aşa şi vrăjitorul sau vrăjitoarea să se topească, să piară şi să dispară". Invers
vrăjitoarele puteau să alcătuiască chipuri ale oamenilor, să le ardă în foc şi să-i
omoare pe oameni, aşa cum făceau preoţii cu vrăjitoarele.
Ceremoniile vrăjitoreşti nu aveau Ioc în temple, ci mai cu seamă în case, în camerele
bolnavilor, dar şi pe acoperişuri, la malul unor rîuri, eventual într-o colibă de trestie,
sau afară în cîmp. O condiţie fundamentală ca vraja să se împlinească era ca ritualul
magic al unui descîntec să fie păstrat cu rigurozitate de la început şi pînă la sfirşit.
Dacă nu se recita descîntecul decît de două ori în loc de trei ori, sau nu se punea
numărul exact de grămezi de făină, atunci toată osteneala ceremonialului era irosită
în zadar. Literatura magică ce a ajuns pînă la noi este foarte mare, semn al
însemnătăţii care se acorda acestei discipline. Din dinastia a IlI-a din Ur (circa 2100
î.e.n.) ne-au parvenit tăbliţe de lut cuprinzînd descîntece sau părţi din descîntece
redactate în limba sumeriană. O puternică dezvoltare a luat această pseudo-ştiinţă
după ce Babi- lonul ajunge să fie centrul cel mai important al Mesopotamiei. Căci
zeul său cel mai însemnat, Marduk, ca şi tatăl său Ea îşi întemeiau puterea pe
vrăjitorie şi magie. în decursul timpurilor literatura magică a luat o foarte mare
amploare şi pînă în ultimele zile ale Babilonului acest interes pentru magie,
exorcisme, descîntece şi vrăji de tot felul s-a menţinut intact
.Faptele demonului feminin Labartu, precum şi mijloacele prin care se puteau face
inofensive acţiunile ei, sînt enumerate într-o serie de 3 tablete redactate în sumeriană
şi în neo-akkadiană. Important pentru aflarea istoriei acestui text este faptul că
posedăm descîntece împotriva Iui Labartu care par a data din vremea dinastiei I din
466
Babilon. Acţiunile acestui demon, a cărui înfăţişare era groaznică, erau toate
îndreptate spre a suge sîngele animalelor şi oamenilor, dar mai cu seamă al copiilor
mici. De aceea acest demon, după ce iese din stufăriş, se aşază pe capul femeilor ce
au copii mici şi le cere să-i încredinţeze lui copiii spre a-i alăpta, dar în realitate spre
a-i ucide. Căci sîngele de om este hrană care îl satură pe el. Ca mijloace împotriva lui
Labartu slujesc, în afară de descîntece, tot soiul de substanţe cu efecte pur
medicinale: plante, pietre, dar mai cu seamă piatra ittamir care împiedică avorturile,
apoi părţi din animale impure ca porcul şi măgarul, alifii cu asfalt, pămînt, grăsime
de porc, peşte şi plante. Toate aceste mijloace terapeutice se aplică pe locurile
bolnave în cantităţi suficiente şi sînt legate cu nişte şnururi anume. Ca mijloc de
calmare şi de potolire a durerii se dădeau în dar un prîznel de fus rupt, sau un fus
rupt. Dar foarte activă era păpuşa magică. Se modelează din argilă chipul lui Labartu
şi se încercă să se închidă boala suferindului în chipul de argilă. Aceasta se întîmplă
atunci cînd se aşază lîngă păpuşă pîine, apă, hrană şi o cutie cu unsoare, şi se îmbracă
păpuşa în fiecare zi. Dar mai cu seamă demonul Labartu nu putea să reziste tru-
fandalei aşezate în gura statuetei sale, trufanda constînd dintr-o inimă de purcel.
După trei zile se petrecea acea strămutare a demonului Labartu din bolnav în statueta
sa de argilă. Apoi statueta de argilă era ucisă cu sabia sau îngropată alături de un zid
ori dusă în pustiu şi legată bine de spini şi mărăcini, ori era aşezată împreună cu o
corabie mică, ce era condusă prin vrăji dincolo de mare. Tot un mijloc sigur pentru a
preveni acţiunile lui Labartu era portul unei amulete cu chipul acestui demon,
amuletă pe care copiii o aveau în jurul gîtului.
467
o privire groaznică, i-ai schimbat aspectul, i-ai adus suferinţă, i-ai ars trupul la fel ca
focul, eu trebuie să te scot afară, să te nimicesc, ca tu să nu mai vii înapoi, să nu te
apropii, să nu chinui trupul lui Cutare, fiul lui Cutare, te descînt pe tine şi te vrăjesc
înaintea lui Anu, tatăl zeilor celor mari".
Seria descîntecelor asiriene şi babiloniene sau sumeriene este nespus de mare şi toate
pot fi reduse la cîteva tipuri esenţiale care se repetă cu variaţii nesemnificative
.Mantica asiro-babiloniană
468
Se pune desigur problema: unde şi cînd s-a constituit mantica ? De ce a căpătat o
extindere atît de mare în Babilon şi de ce în Sumer rămăsese obscură şi neluată în
seamă? Se poate răspunde că zeii sumerieni sînt mai apropiaţi de oameni şi în
legătură mai intimă, pe cînd zeii semiţi sînt mult îndepărtaţi de oameni, creatura este
ontologic diferită de Creator. Gîndirea akkadiană distanţează pe zei de oameni, zeii se
află la o depărtare considerabilă de oameni. Cum pot fi contactaţi şi cum se pot
cunoaşte părerile lor ? Mantica răspunde la aceste întrebări ară- tînd cum pot fi ştiute
intenţiile zeilor şi dorinţele lor şi îngăduie omului să ia hotărîri adecvate voinţei
zeilor. Ce trebuie să facă regele ? Ce trebuie să facă un negustor, să cumpere cutare
marfă ? Să facă cutare vînzare ? Omul se întreabă: va avea el copii ? Toate aceste
întrebări sînt puse zeului Samas, zeului Sin al lunii, sau astrelor ori chiar zeilor
locali. Totuşi zeii cei mari, Marduk de pildă, nu se preocupă de astfel de amănunte
(de minimis non curat praetor — " ,,despre lucrurile mărunte nu se îngrijeşte
pretorul", cum spuneau latinii), ei sînt prea îndepărtaţi, ca şi cum după ce au creat o
ordine cosmică perfectă nu se mai preocupă de cele prea mici. Totuşi zeul soarelui
este mai totdeauna întrebat — el fiind mereu prezent pe cer ştie toate, şi răspunde
totdeauna dacă este întrebat după canoanele vechi ale divinaţiei.
Mantica este astfel punctul de întîlnire între zei şi oameni; dacă zeii zămislesc,
dînd viaţă prin cuvîntul lor, atunci orice lucru, orice vieţuitoare, orice eveniment
poate fi văzut ca un cuvînt divin întrupat în realitatea pămîntească. Lumea empirică
este — în acest caz — o succesiune de cuvinte divine materializate în lumea
sensibilă. Cheia care face inteligibilă această suită de cuvinte divine cristalizate în
real, este pentru akkadieni ideea că orice fapt este un „semn" căruia îi corespunde un
„cuvînt" divin. Prin analiza unor asemenea „semne" şi a relaţiilor ce vor surveni
ulterior se va putea ajunge la o metodă de interpretare a semnelor. Fără îndoială se
postulează constanţa legilor naturale în lume. Dar ghicitorii asiro-babilonieni se
puneau la adăpost de neîmplinirea prezicerilor lor întrucît acestea erau adesea
ambigue; unele preziceri erau condiţionate de împlinirea unor condiţii, alte preziceri,
sau chiar toate puteau să fie îndepărtate în ceea ce priveşte efectele lor funeste, dacă
erau împlinite anumite ritualuri. în fine, majoritatea ghicitorilor din Babilon nu fixau
un termen pentru realizarea prezicerilor lor. De exemplu cutare semn vesteşte
moartea regelui, dar putea să fie regele altei ţări, apoi nu se spune în cîţi ani va muri,
în fine regele poate abdica în mod temporar ca să i se substituie un altul provizoriu.
Dacă se înşelau în prezicerile lor, aveau latitudinea să răspundă prin vechiul adagiu
astrologie astra agunt non cogunt „astrele acţionează, dar nu silesc". Totuşi
prezicătorii asiro-babilonieni au făcut totul pentru a-şi perfecţiona tehnicile de pre-
zicere, şi în consecinţă au ţinut nişte arhive complete care au fost înregistrate pe mii
de tăbliţe cuneiforme.
469
Desigur cîmpul divinaţiei era nelimitat pentru asiro-babilonieni, căci orice putea
fi un semn prevestitor, care, interpretat corect, vestea viitorul. Marea lege a divinaţiei
babiloniene rămîne credinţa în periodicitatea şi în repetiţia fenomenelor. La
încheierea unui ciclu în care s-au succedat fapte şi evenimente într-o anumită ordine
un acelaşi ciclu în care se inserează aceleaşi fapte şi aceleaşi evenimente se
reproduce din nou. Arta prezicătorului apare în aflarea din ce ciclu şi din care
porţiune a sa fac parte un fenomen sau o acţiune, spre a putea cunoaşte cele care se
vor succede ulterior şi a cunoaşte astfel viitorul. în faţa unui semn, prezicătorul
babilonian trebuia să răspundă la întrebarea din ce ciclu face parte acel semn, spre a
regăsi astfel celelalte componente ale ciclului din care făcuse parte, şi a putea astfel
prezice viitorul.
I. Astrologia
470
aceste constelaţii se puteau apropia sau îndepărta planetele şi din aceste relaţii se
stabileau pronosticuri astrologice. Suprafaţa Lunii era împărţită în patru sectoare,
fiecare dintre ele corespunzînd uneia dintre cele mai mari regiuni mesopotamiene:
Elam, Akkad, Amurru şi Subartu. Aceste ţări aveau şi o proiecţie cerească mai
generală corespunzînd celor patru puncte cardinale. Planetele posedau o virtute
specifică căci Jupiter era considerat planeta regelui din Akkad sau a regelui din
Asiria; Marte avea o virtute malefică şi reprezenta ţara Amurru (adică Siria de unde
veneau invaziile arameilor şi ale canaaneenilor sau ale hitiţilor şi mitan- nienilor);
Saturn care înlocuia în timpul nopţii Soarele aducea un climat de pace, de ordine şi
de armonie. Planeta Venus (nu se recunoscuse că luceafărul de seară e acelaşi cu
luceafărul de dimineaţă) era cînd propice, cînd nefastă.
Astrologii dădeau însemnătate strălucirii mai mult sau mai puţin intense a unei
planete; paloarea însemna că influenţa ei este redusă dar reprezenta o prezicere
nefastă pentru regele al cărui astru era. Dacă această planetă avea o strălucire
puternică era un semn bun şi fast pentru regele pe care îl simboliza. Mişcările
planetelor unele faţă de altele dădeau astrologilor indicaţii asupra viitorului. Dacă
planeta Marte se apropia de Jupiter, ţara Amurru ameninţa prin război, invazii, lupte
Babilonul sau Asiria. Cînd planeta Jupiter se afla în constelaţia zodiacală Sagittarius
sau în cea numită Taurus, se putea prevede moartea regelui din Asiria sau Babilon.
Intrînd însă în constelaţia Scorpionului planeta Jupiter aducea fericire, domnie
paşnică pentru regele din Akkad şi supuşii lui. Astfel de preziceri se împlineau în
orice condiţii, dar realizarea lor era deplină în funcţie de Lună şi de eclipsele ei, Luna
fiind pentru semiţi astrul major. Totuşi pentru exprimarea corectă a unei preziceri
astrologice trebuia luată în consideraţie valoarea proprie a „momentului" în care se
făcea predicţiunea. într-adevăr lunile, zilele şi stiăjile nopţii erau divizate şi
repartizate între cele patru mari ţări mai sus arătate, aşezată fiecare la un punct
cardinal, astfel încît cutare sau cutare zi, lună sau strajă a nopţii era, independent de
orice, favorabilă sau nu asiro-babilonienilor. Pe de altă parte se însumau şi influenţele
„locului" pentru care se făcea prezicerea, apoi intra în joc şi „natura" fenomenului
observat.
471
U. Haruspicina
Haruspicina era arta de a afla viitorul prin cercetarea organelor interne ale unor
animale jertfite în mod special pentru zei. Această disciplină era exercitată de o grupă
specială de preoţi — prezicători care se numeau baru şi constituiau o adevărată elită
printre prezicători. Aceştia atribuiau întemeierea disciplinei lor unui rege legendar
dinainte de potop care ar fi domnit în oraşul Sippar. Haruspicina s-a dezvoltat ca o
disciplină în care se zărea oarecare spirit ştiinţific, în sensul că observaţia viscerelor
animalelor a mers pînă la înregistrarea celor mai mici amănunte. Apoi, aşa cum s-a
putut remarca, spiritul de reflecţie în haruspicina babiloniană s-a concentrat nu asupra
a ceea ce era o iluzie ci asupra a ceea ce era un dat primar. Dar haruspicina a condus
şi la o cunoaştere detailată a anatomiei ovideelor şi prin urmare şi a celorlalte
animale, inclusiv a omului. De menţionat că tratatul fundamental de haruspicină scris
pe tăbliţe în litere cuneiforme cuprindea peste 10.000 de observaţii care presupun
desigur o foarte atentă examinare a organelor şi a particularităţilor lor.
472
examenul viscerelor. De aceea ei au conchis că datele erau incomplete şi au scris un
mare număr de observaţii, de cercetări de coincidenţe care, toate la un loc,
reprezentau un adevărat aparat critic al disciplinei. Căci prezicătorul haruspex nu
admitea că nu există nici un raport logic între o întîmplare, un fapt, o acţiune săvîrşită
de un om şi starea viscerelor unei oi; el nu putea realiza absurditatea acestei relaţii şi
de aceea s-au înmulţit semnele, excepţiile, s-a complicat la extrem această iluzorie
ştiinţă. Se ştie că haruspicina a fost cunoscută şi de etrusci, de Ia care au preluat-o şi
romanii. Pentru etrusci ofranda adusă zeilor, adică animalul jertfit reprezenta un fel
de imagine a universului însuşi. Iar în animalul jertfit şi adus ca prinos, ficatul, care
era considerat ca sediu al vieţii, reflecta situaţia lumii în clipa cînd se făcea
sacrificiul. Inutil să subliniem absurditatea acestei relaţii, dar etruscii au preluat
probabil de la babilonieni (s-a susţinut că etruscii au emigrat în Italia din Asia Mică)
ideea că pe suprafaţa ficatului se poate distinge reşedinţa zeilor şi în raport cu
aspectul diferitelor porţiuni ale ficatului se poate cunoaşte viitorul. S-a descoperit în
Italia la Piacenza un astfel de ficat de bronz pe care haruspicii făceau prezicerilor lor.
III. Oniromancia
473
căutaţi să cîştigaţi vreme — fiindcă vedeţi că eu hotărîrea mea am luat-o; Căci nu îmi
faceţi ştiut visul este că aveţi de gînd să vă sfătuiţi unul cu altul, şi să spuneţi înaintea
mea vorbe mincinoase şi înşelătoare, pînă cînd vremurile se vor schimba. Pentru
aceasta spuneţi-mi dar acum visul, şi eu voi cunoaşte dacă voi veţi putea să-mi daţi
de ştire tîlcul lui". Răspuns-au chaldeii în faţa împăratului şi au zis: „Nu se află om
pe faţa pămîntului care să poată da pe faţă lucrul de care este vorba, fiindcă nici un
împărat, oricît de mare şi de puternic ar fi nu cere aşa ceva de la nici un tîlcuitor de
semne, vrăjitor sau chaldeu. Şi cuvîntul pe care îl cere împăratul este greu şi nimeni
altul nu poate să-1 descopere înaintea lui decît zeii al căror sălaş nu este printre cei
muritori".
Din această pricină împăratul s-a mîniat şi şi-a ieşit din fire foarte şi porunci să se dea
morţii pe toţi înţelepţii cei din Babilon (Daniil, II, 1 — 12). Astfel Nabuchodonosor a
vrut să-i verifice pe chaldeeni (aici sinonim cu prezicători, deşi chaldeenii erau iniţial
o seminţie semită din sudul Mesopotamiei) şi le-a cerut să-i spună visul ce 1-a visat
ca să constate dacă realmente pot ghici, pot prezice. Evident, regele Nabuchodonosor,
vrînd că verifice exactitatea interpretărilor onirice, dovedeşte că nu mai credea în
veracitatea lor şi era sceptic asupra celor ce afirmau tîlcuitorii lui de vise. Este
probabil că lipsa de încredere în prezicerile „chaldeiior", ,,magilor" şi a preoţilor
prezicători a fost creată de desele contradicţii între rezultatele dobîndite de o metodă
mantică faţă de cele arătate de altă tehnică de cunoaştere a viitorului. Este drept că
regele Nabuchodonosor către sfîrşitul domniei sale a înnebunit (Daniil, IV, 30—33)
dar „mintea i-a venit la loc" după un răstimp de „şapte timpuri" (Ibidem, 22) care
poate însemna şi şapte ani şi şapte luni. în general se afirmă că acest rege a suferit de
lycanthropie, o stare în care omul se crede prefăcut în lup. Poate că Nabuchodonosor,
care a făcut aşadar o psihoză depresivă cu elemente paranoide, avea înainte de
psihoza sa vise terifiante (coşmaruri) a căror tîlcuire o cerea regele de la prezicători.
De fapt reiese din Cartea lui Daniil (IV, 2) că experienţa sa cu tîlcuitorii de vise 1-a
determinat să-i „încerce", să-i verifice
474
.Dar după relatările aceluiaşi martor iudeu care a trăit la Babilon la curtea lui
Nabuchodonodor, acest rege a mai avut astfel de vise, ba chiar a avut stări oniroide
semi-vigile; căci are noaptea o „vedenie" pe care i-o interpretează acelaşi Belteşaţar,
după numele său babilonian şi Daniil după numele său iudaic (cf. Daniil, IV, 1—
25). Desigur oni- romancia era utilizată în medicină pentru aflarea leacului eficient,
dar se pare că se foloseau şi diferite metode de dirijare a viselor în sensul că se
căuta să se provoace vise cu un anumit conţinut. Desigur interpretarea viselor este
una din artele divinatorii cele mai vechi, şi ea este cuprinsă în nenumărate „chei ale
viselor", „cărţi de vise" din care multe au fost publicate şi în vechea literatură
română. Dacă visele erau interpretate în Babilon de tîlcuitorii de vise cum a fost
Daniil, despre care am amintit mai sus, sau în Egipt de cătrc Iosif, care a tîlcuit visul
faraonului ce a văzut în somn şapte vaci grase şi şapte vaci slabe (cf. Facere XL-
XLI 1 — 39), visele erau deseori provocate.
475
întîmpla o nenorocire în procesul său. Dacă ţine un arc, şi arcul său se rupe nu va
dobîndi dorinţa inimii sale . . . Dacă are el aripi şi zboară atunci temelia sa nu este
trainică, pentru un om bogat nenorocirea e sigură pentru el şi norocul său îl va
părăsi, pentru un om sărac (înseamnă) că prăpădul îl caută pe el şi îl cuprinde pe el".
Dar trebuie să spunem că asemenea prevestiri rele nu se împlineau decît dacă preoţii
babilonieni ce interpretau visele nu executau ceremoniile magice de ispăşire şi de
înlăturare a tuturor acestor semne nefaste survenite în vis. Astfel că visele rele, care
vesteau nenorocire, puteau să nu se împlinească, graţie concursului — desigur bine
plătit — al preoţilor babilonieni.
VI. Lecanomancia
476
ăGeneviève Tabouis în cartea sa Nabuchodonosor et le triomphe de Babylone, Paris,
1931, p. 316—317, o scenă de lecanomancie, de ghicire a viitorului prin acest
procedeu alături de altele: „înainte de a merge pe urmele oştirii sale,
Nabuchodonosor se urcă la templul lui Marduk spre a consulta pe zeu, stăpînul său
asupra şanselor de succes. Cu trecerea anilor, îndrăzneala mai redusă a regelui vrea
să se sprijine pe manifestările voinţei divine. în faţa marii statui de aur a zeului o
oaie înjunghiată este deja întinsă pe masa de aur. Prezicătorul aduce un vas cu
cărbuni aprinşi şi aşază pe o măsuţă trei vase cu ulei de susan, trei duzini de pîini şi
un amestec de unt, miere şi sare.
2S477
Dar în Mesopotamia ghicirea într-un vas plin cu apă peste care se toarnă o picătură
de ulei era foarte răspîndită. Se afirmă că descoperitorul acestui fel de ghicire era un
rege mitic Enmeduranki; de pe vremea regelui Hammurabi se păstrează două cărţi
de lecanomancie. în una din aceste cărţi citim : „Cînd din uleiul vărsat se formează
un inel şi el rămîne către răsărit (înseamnă) călătorie : o voi face şi o voi îndeplini ;
pentru un bolnav : el se va însănătoşi. Cînd din ulei se nasc două inele, unul mare şi
altul mic, atunci soţia omului naşte un băiat; pentru un bolnav: se va face sănătos
Dacă
uleiul este roşcat, cerul va aduce ploaie". Şi aceste preziceri nefaste, preotul
babilonian le putea face să nu se realizeze prin ceremonii magice, astfel că este de
înţeles scepticismul regelui Nabuchodonosor cu privire la prezicerile deduse din
visele de care am pomenit mai sus.
2S478
O altă carte de literatură populară preluată tot de la asiro-babi- lonieni prin filieră
greacă şi slavă veche este cea numită Gromovnicul în care se prezice viitorul după
regiunea din cer în care apar tunete sau fulgere, care, se ştie, jucau un rol de seamă
în divinaţia mesopotamiană.Etruscii care au împrumutat arta lor divinatorie de la
asiro-babi- lonieni aveau libri fulgurales, cărţi care arătau prezagiile aduse de ful-
gere, şi haruspicii etrusci preziceau viitorul atît din tunete (brontoscopie), cît şi din
fulgere (keraunoscopie). După spusele unor autori antici, haruspicii etrusci puteau
să înlăture şi să îndepărteze fulgerul — oarecum în felul solomonariilor din
folclorul român. Dar cerul era împărţit pentru etrusci în patru părţi corespunzînd
celor patru puncte cardinale. Fiecare parte la rîndul ei era divizată în patru sectoare
egale. Observatorul etrusc (haruspex) se aşeza cu faţa spre miazăzi. Părţile din
stînga dădeau presagii favorabile, cele din dreapta nefavorabile, căci înspre răsărit
erau zeii care ajutau pe oameni, pe cînd la apus erau prevestirile rele şi de acolo
venea noaptea (soarele apune la apus, de observat că în Egiptul antic în spre apus se
afla regatul Iui Osiris, zeul celor morţi). Diferiţi zei ai panteonului etrusc puteau
mînui fulgerele, armă brutală şi decisivă. Erau nouă feluri de fulgere, iar Jupiter
dispunea dc trei dintre ele care, la rindul lor, erau fiecare de trei feluri astfel că
trebuiau considerate unsprezece genuri diferite de fulgere. După Seneca (Quaes-
îiones naturales, § 42) fulgerele trimise de Jupiter aveau valori diferite, unele erau
blînde şi zeul le trimetea spre a da un sfat (fulmen consilia- rium ) de care nimeni nu
trebuia să se sperie. Alte fulgere prezic nenorociri, dar numai un haruspex putea să
interpreteze în mod exact felul fulgerelor, căci în afară de zeul care trimitea fulgerul
(ce putea fi şi Vulcan şi Saturn, sau Junona, Minerva şi Marte) alte elemente ale
unui fulger trebuiau considerate: ceasul şi nuanţa fulgerului, ca şi daunele pe care
fulgerul (trăsnetul) le pricinuiau. într-adevăr, unele trăsnete străpungeau obiectele,
altele le spărgeau, altele le ardeau, sau le înnegreau. Apoi semnificaţia fulgerului
depindea de gîndul pe care îl avea observatorul lui; căci poate reprezenta acordul
sau dezacordul divinităţii la proiectul observatorului (fulmen auctoritatis).
479
individ după aspectul lui exterior. Inutil să arătăm cît de iluzorii şi lipsite de un
fundament real erau asemenea aserţiuni.
480
şi ameninţa întreaga cetate. Cicero în tratatul său De divinatione, I, 121, scrie că
apariţia unui monstru cu două capete însemna pentru etrusci răscoală împotriva
cetăţii, corupţie şi adulter.
Şi alte vieţuitoare mai pot prevesti omului viitorul: „Cînd în ziua de 1 Nissan
un şarpe cade peste un om acel om va muri în cursul acelui an. Dacă un şarpe cade
481
peste un om între 1 şi 15 Nissan, atunci va avea de suferit o boală grea sau o mare
nenorocire . . . Dacă în aceeaşi vreme, în luna Nissan, un şarpe cade în spatele unui
om, fără să fie observat atunci este semn bun pentru un om bogat dar omul sărac va
muri într-un oraş străin" (Ibidem, 262). Printre vieţuitoarele mai mici, scorpionii,
salamandrele, cameleonii, şi furnicile pot da indicii asupra viitorului şi prevesti cum
va fi el: „Cînd se observă în casa unui om furnici negre înaripate, casa aceasta va fi
nimicită, fiul ei va muri" (Ibidem, p. 4).
Un semn deosebit de nefast este acela cînd animalele sălbatice pătrund într-un oraş
şi o tabletă asiriană relatează ca un semn deosebit de infaust pătrunderea unei vulpi
în grădina unui templu din oraşul Assur. Dar din observarea zborului păsărilor care
aduc ceva într-o casă se poate prevesti un bine: „în ceea ce priveşte pe corb, despre
care Domnul meu regele mi-a scris, atunci (să ştie el): Dacă un corb aduce ceva în
casa cuiva, atunci acel om va dobîndi ceva ce nu îi aparţine. Dacă un erete sau un
corb aruncă ceva, ce duce (în cioc) în casa unui om sau înaintea unui om, atunci
casa aceea va avea noroc. Dacă o pasăre duce (în cioc) carne sau pe o altă pasăre
atunci casa aceea va mînca mult si copios" (R. F. Harper, Assyrian and Babylonian
Letters, London, 1913,'N. 353)
.h) Naşterile monstruoase aveau o mare însemnătate în divinaţie. Aşa preotul
Nergal-etir raportează regelui că măcelarul Uddanu a observat un purcel cu opt
picioare şi două cozi şi 1-a conservat în sare. Desigur a făcut aceasta nu din interes
ştiinţific ci pentru că acest monstru aducea o prevestire. Şi într-adevăr preotul de
mai sus scrie interpretarea sa regelui: „Cînd un fetus are opt picioare şi două cozi,
atunci regele va dobîndi putere şi măreţie de rege" (A. Boissier, Op. cit. p. 186). Un
text cuneiform aflat la B itish Museum examinează prevestirile pe care le implică
fătarea a trei pînă la zece miei: „Dacă o oaie va făta trei miei, ţării îi va fi bine,
stăpînul oii va avea bucurii, curtea sa se va mări. . . Dacă oaia va naşte trei miei cu
spatele lipit unul de altul, stă- pînirea va întîmpina vrăjmăşie. Se va scula un rege
răpitor şi ţara va fi răsturnată .... Dacă o oaie va naşte cinci miei, răscoala va stăpîni
ţara, stăpînul îi va muri, casa sa va fi nimicită". Se menţionează în aceste texte
cazurile cînd un animal naşte pui foarte deosebiţi de el, dar e vorba de asemănări
vagi, ca în textul de mai jos aflat în tăbliţele cuneiforme din British Museum: ,,Cînd
o oaie fată un leu, care aie faţa unui om atunci stăpînirea regelui peste acea ţară va fi
puternică . . . Dacă o oaie naşte un miel cu faţa de măgar va fi foamete mare în acea
ţară . . . Cînd o oaie fată un miel care nu are cap, înseamnă moartea regelui".
482
va scula un duşman puternic şi va răsturna ţara, care va fi pustiită, bunurile sale vor
fi mîncate de duşman" găsim scris în aceleaşi tăbliţe. Pe de altă parte, părţi
anormale ale noului născut reprezintă preziceri „clare". Cînd o femeie naşte şi
copilul ei are o ureche de leu, va fi un rege puternic în acea ţară. Cînd o femeie
naşte un copil şi acesta nu va avea urechi, va fi sărăcie în ţară care va fi micşorată.
Dacă o femeie naşte un copil şi acela va avea un cioc de pasăre, ţara va fi răsturnată.
Cînd o femeie naşte şi copilul nu va avea gură, atunci stăpîna casei va muri. Cînd o
femeie naşte şi copilul nu are nara nasului la dreapta, va avea sigur vătămare".
Dimpotrivă: „Dacă o femeie naşte şi copilul va avea un cap de leu, atunci va fi un
rege puternic în acea ţară .... Dacă o femeie naşte un copil cu cap de şarpe, atunci e
vorba de un semn al zeului Ningiszida" etc.
483
lungime egală care aveau scrise pe ele diferite cuvinte. în ceea ce priveşte terafimii
ei sînt statui ale zeilor, menţionaţi şi în Geneză XXXI, 19 sq, în istorisirea cu privire
la Iacob, nu ştim însă cum se puteau face preziceri cu ajutorul lor.
k) Dacă de cele mai multe ori se adunau semne deduse dinti-o singură tehnică
mantică oarecare, în tratatele ce ne-au parvenit totuşi există colecţii de evenimente
extraordinare ce ar fi prevestit o nenorocire mare pentru întreaga ţară. Aceste
colecţii amintesc de cărţile de prodigii etrusce şi romane. O astfel de colecţie
mesopotamiană cuprinde ,,47 semne duşmănoase care s-au petrecut spre a vesti
căderea ţării Akkad". Nu putem stabili nici data, nici autorul acestei colecţii, dar
unele din aceste semne ce vestesc nenorociri şi nimiciri sînt următoarele: „Un cap
de om ce fusese tăiat a strigat... o iapă avea un corn pe fruntea sa la stînga. în oraşul
Der s-a văzut o oaie cu patru coarne. A fost văzută o femeie care avea barbă şi a
cărei buză de jos era despicată ... La Babilon un curmal mascul a avut curmale . . .
Un leu, o hienă şi un porc mistreţ au intrat în oraş. Un bărbat s-a culcat cu mama sa.
Un om s-a culcat cu mama sa vitregă. Un taur a avut relaţii sexuale cu un măgar . . .
Stelele au căzut din cer."
Pe deasupra fiecare cifră este legată de un sens faust sau infaust ; de pildă în
interpretarea sensului fulgerelor (keraunoscopie) acestea aveau un efect favorabil
sau aduceau nenorocire după număr. în general se poate spune că cifrele 3, 4, 5, 7,
15 erau norocoase iar cifrele 1, 2, 6, 10, 11, 12 şi 13 aduceau nenoroc. Era extrem
de importantă ziua lunii în care se petrecea o acţiune umană sau un eveniment. De
fapt nimeni nu întreprindea nimic înainte de a se interesa dacă ziua aceea este fastă,
484
aducătoare de noroc sau zi cu ghinion. Regii asirieni şi babilonieni nu uitau să scrie
pe tablele de fundaţie ale unui templu că s-a început construcţia lui într-o zi bună
aducătoare de noroc. Dar chiar dacă era vorba de săvîrşirea unei jertfe sau mergerea
la audienţă trebuia să se ştie dacă ziua aleasă era purtătoare de noroc sau nu. Regele
Asharddon întreabă într-o scrisoare dacă luna este favorabilă pentru începerea unei
clădiri, pentru aducerea unei jertfe şi pentru o călătorie a fiului său. Iată răspunsul
unui prezicător celebru, un „văzător" Nabu-ahe-riba: „Cu privire la aşezarea
acoperişului, despre care mi-a scris regele meu .... ea este favorabilă. Ea trebuie
împlinită în ziua a 13-a, a 15-a sau a 17-a a lunii. Cu privire la jertfă ... ea poate fi
adusă în această lună. Mîine sau poi- mîine, cînd convine stăpînului meu, trebuie
adusă (această jertfă) cu privire la (principele) Assur-mukin-palu'a şi Ja călătoria sa,
despre care mi-a scris regele, stăpînul meu, el poate întreprinde această călătorie,
este bine şi de bun augur să călătorească el" (R. F. Harper, Assyrian and Babylonian
Letters, Nr. 406). întrebarea ce zi trebuie aleasă, au soluţionat-o văzătorii
babilonieni prin chestionarea oracolelor, în primul rînd prin hepatoscopie, sau prin
interpretarea viselor, dar şi prin alte tehnici. în decursul timpurilor s-a ajuns să se
stabilească liste sigure de zile faste şi nefaste din cursul unui an, aşa încît era destul
să cauţi în aceste liste spre a obţine un răspuns corect. Acestea constituiau aşa-zisele
hemerologe (în greacă hemera „ziuă") şi cele mai simple din ele marcau dacă o zi
este fastă sau nefastă. Hemerologele mai complicate arătau în dreptul fiecărei zile
dacă este „bună pentru un proces" sau în cursul acestei zile „va avea loc o răscoală"
sau că în acea zi „nu trebuie să te însori cu nici o femeie" sau că „nu trebuie trecut
nici un rîu" sau că „nu trebuie mîncat nici un peşte, în caz contrar te îmbolnăveşti".
m) Legate de preziceri sînt şi ordaliile care se practicau în dreptul civil şi penal
asirian sau babilonian pentru aflarea adevărului. Aici prezicătorul nu intervenea şi
se foloseau ordaliile cînd nu se putea afla realitatea din spusele martorilor. Cel mai
adesea se utiliza aruncarea în apă, cel nevinovat nu se îneca şi scăpa nevătămat, cel
vinovat se îneca. După Codul lui Hammurabi bănuiala de vrăjitorie se confirma prin
ordalii: „Dacă un om acuză pe altul că îl bănuieşte de vrăjitorie, dar nu îl dovedeşte,
atunci acela asupra căruia este bănuiala de vrăjitorie va merge la zeul Fluviului şi se
va cufunda în zeul Fluviului". Dacă nu se îneca în apa fluviului, cel ce 1-a acuzat de
vrăjitorie îşi pierde casa şi va fi aruncat el în fluviu. Prin aceleaşi ordalii se decide
asupra bănuielii de infidelitate aduse împotriva unei soţii după acelaşi cod al regelui
Hammurabi. Şi tot în acelaşi fel se hotărăşte asupra adevărului acuzaţiei aduse de o
femeie împotriva unui bărbat pe care îl învinuieşte că a violat-o
.n) La fel ca şi în Israel, dar cu mult mai rar, se iveau în Babilon prooroci, mai cu
seamă în Imperiul Nou Babilonian ; aceşti prooroci fără ajutorul tehnicilor şi
metodelor de divinaţie descrise mai sus, aduceau regilor mesajele pe care le
primeau de la zei. Aşa, de exemplu, după uciderea regelui Sanherib şi după
tulbuiările ce au avut loc în această perioadă, viitorul rege Asarhaddon primeşte din
partea unui asemenea profet un oracol de încurajare. Profetul vorbeşte la persoana I
485
în numele unei zeiţe şi spune: „Sînt zeiţa Istar din Arbela, Asarhaddon, rege al
Asiriei! La Assur, Ninive, Kalah şi Arbela voi dărui zile multe şi ani veşnici lui
Asarhaddon regele meu. Am întemeiat tronul tău sub cerul cel întins, pentru zile
multe şi ani veşnici, voi întări tronul tău în mijlocul cerului cu un ac de aur. Lumina
diamantelor o voi dărui eu să lumineze pe Asarhaddon regele Asiriei". Mai tîrziu,
după ce a biruit pe toţi potrivnicii săi, regele a pus să se adune toate aceste oracole
spre a demonstra ce iubit de zei este el. Alte proorociri se referă la viitorul politic al
Asiriei şi al Babilonului şi descriu într-un stil strălucit viito/ul ce îl vor avea aceste
state desi, precum am arătat, ele au dispărut ca state în secolele VII şi VI.
Medicina
Marele istoric grec Herodot avea o părere destul de proastă despre medicina
asiro-babilonienilor căci scrie: „Ei au de asemenea un obicei care este tot atît de
înţelept ca şi precedentul: ei transportă pe bolnavi pe locul unde se face piaţa, căci
ei nu folosesc medici. Trecătorul atunci se apropie de bolnav şi îl cercetează asupra
bolii de care este suferind, spre a şti dacă el însuşi a zăcut de ea sau dacă a văzut pe
cineva care a suferit de vreuna la fel. Toţi cei care vin şi trec discută cu bolnavul şi
îl sfătuiesc să folosească leacul ce i-a vindecat pe ei de aceeaşi boală, sau care după
ştiinţa lor a tămăduit pe altul. Nu este îngăduit nimănui să treacă în tăcere pe
dinaintea unui bolnav fără să-1 cerceteze cu privire la suferinţele lui" (Herodot, I,
197). Totuşi medici empirici au existat în Mesopotamia, ba chiar aceştia au fost
printre primii medici din lume atestaţi în textele de care dispunem şi medicina
empirică preştiinţifică a început la sumero-akkadieni. încă pe la începuturile
mileniului al II-leaî.e.n. aflăm că existau în Babilon medici chirurgi şi medici
veterinari. Poate Herodot descrie obiceiurile existente Ia oameni mai săraci sau este
vorba de situaţia din Babilonul sărăcit după ce fusese cucerit de către Cirus, regele
perşilor (538 î.e.n.).
486
Existenţa medicilor empirici care nu foloseau nici magia, nici divinaţia, nici
catartica spre a-şi tămădui pacienţii este foarte veche în Mesopotamia căci s-a putut
afla în vestigiile oraşului sumerian Nippur o tăbliţă cu scriere cuneiformă sumeriană
ce datează de pe la sfîrşitul mileniului al III-lea şi care cuprinde un număr însemnat
de reţete medicale pur empirice. Această tabletă cuneiformă atestă deci vechimea
mare a medicinii empirice în lume şi pare a fi cel mai vechi text medical empiric,
adică preştiinţific, pe care îl cunoaştem. în cartea sa Istoria începe la Sumer, S. N.
Kramer descrie această listă de reţete medicale empirice din Nippur şi el scrie că
sumerienii „ajunseseră la o dezvoltare remarcabilă a medicinei la o epocă atît de
îndepărtată" (p. 123) şi că „sumerienii aveau cunoştinţe profunde de chimie"
(ibidem). După aceea autorul cărţii mai sus menţionată scrie: „Este interesant să
observăm că medicul nostru sumerian nu recurge nici la formule magice nici la
descîntece. Nici un zeu, nici un demon nu este menţionat în textul său. Aceasta nu
înseamnă că întrebuinţarea farmecelor sau a incantaţiilor pentru vindecarea bolilor
era necunoscută în Sumer în mileniul al treilea î.e.n. Dimpotrivă, o astfel de practică
reiese în evidenţă din conţinutul a şaizeci de mici tăbliţe acoperite cu descîntece şi
desemnate ca atare de autorii descîntecelor. Ca şi babilonienii mai tîrziu, sumerienii
atribuiau numeroase boli prezentei demonilor vătămători în corpul bolnavilor"
(Ibidem, p. 124).
487
Medicina mesopotamiană pare a fi divizată în mai multe „şcoli" cum am spune
astăzi, aşa cum în zilele noastre există o şcoală de medicină homeopată, alta
allopată, o medicină prin acupuntură, o alta Yoga, sau o medicină naturistă
(Naturheilkunde) şi o medicină populară etc. Dacă în Egiptul antic existau diferite
specialităţi medicale (Herodot, II, 54": Medicina în Egipt este împărţită; fiecare
medic se ocupă de un singur fel de boli şi nu de mai multe. Medicii în orice loc sînt
mulţime multă şi mişună, unii pentru ochi, alţii pentru cap, alţii pentru dinţi, alţii
pentru pîntece, alţii pentru bolile lăuntrice"), în Mesopotamia existau diferite şcoli
medicale pe care vrem să le pomenim în cele ce urmează. într-adevăr medicina
hieratică asiro-babiloniană era practicată de preoţi, iar bolile erau considerate ca
provenind din păcate, din greşeli ale oamenilor faţă de zei. Fie că nu au adus jertfe,
fie că nu au fost destul de generoşi în ofrandele lor, fie că n-au participat la cutare
sărbătoare, un zeu oarecare s-a mîniat şi a pedepsit pe bolnav prin suferinţa pe care
i-a dat-o. Un astfel de bolnav nu putea fi tămăduit decît de preotul zeului sau zeilor
care singur putea să-i înduplece să înlăture boala. Medicina magică asiro-
babiloniană pretindea că boala este efectul unui demon rău, sau a acţiunii magice a
vreunui duşman. Trebuie făcut un diagnostic magic (cine, în ce fel, cînd a provocat
boala) şi o terapeutică magică. Medicina divinatorie era cea care afirma că poate să
ghicească şi cauzele bolii, şi tratamentul şi pronosticul bolii în cauză, folosind
tehnici mantice ca hepatoscopia, lecanoscopia, astrologia etc, Medicina catartică
voia să stabilească ce a „spurcat, prihănit", pe bolnav şi căuta să-1 purifice,
curăţindu-1 astfel de boala sa. (cf. Constantin Daniel, Catartica antică,
precursoarea medicinei prevenitve şi a igienei, în „Almanahul Sănătăţii", 1979, p.
27 sq). Astfel, spre deosebire de Egiptul antic unde medicul trebuia să trateze numai
în felul prescris în papirusul medical pe care îl învăţase, în Mesopotamia bolnavul
putea să aleagă între mai multe „şcoli" medicale care aveau metode terapeutice cu
totul deosebite. Medicina empirică preştiinţifică era doar una din aceste „şcoli
medicale".
488
supranaturală în originea ei, fiind provocată de prezenţa unui vrăjmaş nevăzut —
spirit rău sau demon — în corpul bolnavului. Vindecarea depindea deci de izgonirea
duhului rău de către un zeu mai puternic. Prin urmare diagnosticul, pronosticul şi
tratamentul tuturor afecţiunilor erau în mîna preoţilor. Căci credinţa în activitatea
spiritelor rele era generală. Toate relele şi mai toate nenorocirile care loveau pe
oameni veneau din partea duhurilor rele, cu excepţia celor provenite din ofense pe
care muritorii le aduceau zeilor; dar chiar în asemenea cazuri tot demonii erau
utilizaţi de zei ca unelte ale pedepsirii oamenilor. Astfel de spirite rele — credeau
asiro-babilonienii — existau în tot locul, adesea în grupuri de cîte şapte, sau de
multiplu al lui şapte (cifra şapte fiind cifră sacră). Zeii superiori aveau puterea să
izgoneacă toate duhurile rele pe care asiro-babilonienii le socoteau de trei feluri:
duhurile celor morţi, fiinţele supranaturale ne-umane, diferite de zei şi inferioare
lor, în fine fiinţele jumătate umane, jumătate supranaturale, născute din contactul
sexual dintre oameni şi spirite, care erau nişte monştrii răufăcători.
în felul acesta boala devenea o luptă între demonul rău şi pacient, luptă în care
se caută ajutorul zeilor prin intermediul preoţilor acestor zei. Tămăduirea nu se
putea face decît dacă duhul rău fugea din trupul pacientului. Demonii cauzatori ai
bolilor trebuiau deci izgoniţi şi cel ce efectua astfel de acţiuni era un preot
specializat în asemenea acte, un preot exorcist numit asipu. Acesta studiase bolile şi
cauzele lor, cunoştea bine ritualul rugăciunilor, al incantaţiilor, al exorcismelor şi în
general toate formulele pentru izgonirea duhurilor rele. Arta tainică a preoţilor
asipu era păzită cu străşnicie şi conservată în unele familii, trecînd din tată în fiu.
489
Existau şcoli de medicină hieratică, cea mai vestită fiind cea situată în oraşul
Borsippa. Existau de asemenea adevărate biblioteci de texte cuneiforme scrise pe
tăbliţe de argilă care cuprindeau ritualurile hieratice precum şi incantaţiile pentru tot
felul de boli. De cele mai multe ori preotul asipu se interesa mai întîi dacă pacientul
se făcuse vinovat de vreun păcat ce putuse pricinui boala. Dar făcea aceasta nu spre
a cere celui bolnav să se pocăiască, ci pentru a stabili cu precizie numele zeului sau
demonului care a putut provoca boala — deci spre a face diagnosticul magic al
bolii. Era neapărat necesar să se cunoască numele spiritului rău care a provocat
boala şi să i se ceară plecarea: „Pleacă, fugi Namtar, duh rău! Pe mine mă apără
zeul Baal, fugi de mine!" spune preotul asipu. Remarcăm că această injoncţiune
este un act de magie, căci în magie se porunceşte, se dau ordine, se ameninţă pe
cînd în raporturile dintre zei şi preoţii lor (cum este într-o vindecare hieratică)
aceştia din urmă se roagă, imploră, cad în genunchi, îşi smulg părul închinîndu-se
cu umilinţă şi stăruind temeinic în rugăciunile lor. Dacă numele demonului rău care
a intrat în trupul bolnavului (ce este astfel posedat de duhul rău) nu este cunoscut se
recită o lungă listă de duhuri rele sfîrşindu-se cu porunca: „Oricare ar fi numele tău
depărtează-te!" Dacă, dimpotrivă, un zeu supărat pe un bolnav trebuia îmblînzit şi
trebuia să i se cîştige iertarea, atunci se trecea la o acţiune pur hieratică (şi nu
magică), se repetau imnurile şi laudele, rugăciunile de pocăinţă, lamentaţiile şi mai
ales jertfele şi prinoasele.
Zeul Ea era izvorul tuturor faptelor bune, dar el era şi „stăpînul descîntecelor"
care cunoştea cele mai puternice cuvinte magice, el înlătura răul şi alunga pe
demoni. Se implora pe Ea prin jertfe, rugăciuni, imnuri şi în ritualurile sale de
închinare se făceau libaţiuni cu apă, dar şi cu ulei. Corpul celui bolnav era stropit de
preotul asipu cu apă din Tigru şi Eufrat sau provenite dintr-un izvor sacru, apoi se
scufunda în apă o statuetă care întrupa demonul bolii. O altă divinitate vindecătoare
era zeul Marduk, protector al Babilonului, care era fiu al lui Ea şi el devine
mijlocitorul prin intermediul căruia se adresau rugăciuni către zeul Ea. Se invoca
490
desigur zeul Marduk, dar se presupunea că el se consultă cu tatăl său Ea privitor la
vindecarea unui bolnav.
Pentru a se afla numele duhului rău care a provocat boala, deci pentru a face
diagnosticul etiologic, cum am spune noi astăzi, dar şi pentru pronosticul unei
afecţiuni, şi mai ales pentru aflarea unei medicaţii eficiente într-o boală oarecare se
folosea una din numeroasele metode de divinaţie ale sumero-akkadienilor. Această
metodă putea fi hepa- toscopia, adică examinarea semnelor din ficatul unei oi
jertfite în cinstea unui zeu, fie hidroscopia, numită şi lecanoscopia, adică cercetarea
picăturilor de ulei turnate în apa dintr-un vas, fie oniromancia — divinaţia prin vise,
dar mai cu seamă astrologia — metodă de divinaţie rămasă foarte populară în
Babilon. Odată cu întocmirea efemeridelor de către preoţii astronomi din Babilon
despre care am vorbit în capitolul consacrat astronomiei — posibilitatea stabilirii
unui horoscop a fost mult uşurată căci graţie lor se putea cunoaşte cu precizie
cîmpul stelar şi raporturile sale cu soarele, luna şi planetele în orice zi a anului
trecut şi viitor chiar. în felul acesta se puteau face celebrele pronosticuri astrologice.
în ceea ce priveşte oniromancia sau onirocriţia medicală, ea a fost folosită în şi
Egiptul antic unde erau puşi copiii mici să viseze ,,leacul". Trebuie să menţionăm că
şi în medicina populară românească se mai folosea în secolul trecut acest procedeu
de „ghicire a leacului". Erau luate trei babe, ospătate bine şi puse să doarmă în casa
bolnavului. Peste noapte ele visau şi a doua zi relatau ce au visat. în Babilon însă,
generalii lui Alexandru cel Mare, atunci cînd acesta s-a îmbolnăvit mortal în
491
Babilon (se crede că de febră tifoidă) au fost puşi să se culce în templul zeului
Marduk din Babilon, în nădejdea că vor visa remediul bolii, dezvăluit lor în vis de
către zeul Marduk. Amintim că şi Ia grecii vechi existau asemenea practici
terapeutice, la Cnida dar şi la Cos unde bolnavii erau puşi să doarmă în „săli de
incubaţie" aşezate lîngă templul lui Asclepios spre a-şi visa leacul. Dar la asiro-
babilonieni această medicină prin divinaţie a luat o mult mai mare extensie şi
existau preoţi speciali numiţi baru, însărcinaţi cu această mantică ce juca un rol
însemnat in medicina asiro-babiloniană (cf. Constantin Daniel, Medicina şi
divinaţie în societăţile antice, în „Almanahul Sănătăţii," 1980, p. 188).
Din mileniul al II-lea încă, akkadienii credeau că duhurile rele, dar şi diferite
substanţe organice sau anorganice (murdăria în general, cadavrele de om sau de
animal, sîngele) îi spurcau, îi prihăneau şi le pricinuiau o seamă de boli şi de
afecţiuni de care nu puteau scăpa decît prin purificări şi curăţiri frecvente. De fapt
curăţirea, spălarea, purificarea erau motivul pentru care preoţii egipteni trebuiau să
facă zilnic trei băi, să se radă pe tot corpul la trei zile, să umble cu capul ras şi tot
purificarea îi obliga pe esenieni (autorii Manuscriselor de la Marea Moartă) ca şi pe
preoţii Templului din Ierusalim să facă zilnic o baie. De fapt aşa cum astronomia
ştiinţifică a luat naştere din astrologie, iar chimia modernă din alchimie, tot astfel
medicina preventivă şi igiena au fost precedate de o străveche disciplină practicată
în Mesopotamia, în Egipt şi în tot Orientul de Mijloc şi Mediterana, cel puţin cu
începere din mileniul al II-lea î.e.n. — catartica, arta de a preveni şi vindeca boli şi
suferinţe morale prin curăţire, purificare. De aici şi rolul însemnat pe care îl avea
purificatorul, personaj numit de asiro-babilonieni masmasu, pe jumătate vrăjitor, pe
jumătate vraci şi preot. în războiul nevăzut dintre lumea invizibilă a demonilor şi
oameni, mijloacele eficiente de luptă şi de apărare a muritorilor erau purificările.
Căci murdărirea, spurcarea era de multe şi felurite chipuri: atingerea de sînge de om
sau de animal (sîngele fiind la semiţi principiul vieţii era sacru şi participa Ia
ambivalenţa sacralităţii). contactul cu cadavre, cu materii putrede, cu o serie de
animale considerate „spurcate", apoi în atingerea celor bolnavi de lepră (prin acest
nume înţelegîndu-se un mare număr de afecţiuni dermatologice). Purificările la
asiro-babilonieni se făceau cu ajutorul apei, al untdelemnului şi al focului, dar
uneori şi prin fum de sulf. Zeul Ea al apei supraveghea purificările prin apă, pe cînd
zeul Gibil trebuia să vegheze peste purificările prin foc. Tot Zeul Ea se îngrijea de
purificările prin ulei, rostindu-se totdeauna lungi descîntece însoţite de un ritual
gestic complicat (cf. Constantin Daniel, Op. cit, p.27).
492
V. ,,Şcoala" de medicină empirică
493
vindecători şi purificatori foloseau anumite procedee fizice de vindecare, sau chiar
ingerarea unor substanţe care s-ar fi putut dovedi destul de eficiente în tratamentul
unor boli. Mai tîrziu medicii empirici ajung în slujba regilor şi unul dintre ei îşi dă
titlul de ,,medic al regelui Asarhaddon", iar într-un text cuneiform se menţionează
că regele a fost rugat de supuşii săi ,,să trimeată un medic de la Palat, ca să
examineze un bolnav, întrucît aici nu este nici unul". Iar regii din Babilon trimiteau
pe medicii lor departe în străinătate. Astfel pe la 1300 sînt trimişi un medic şi un
preot exorcist în capitala hittiţilor (azi satul turcesc Bogaz-Koi) la regele Muwattali.
Exorcistul a murit acolo, dar medicul a fost cerut înapoi de stăpînul său, regele din
Babilon. Existau şi medici pentru particulari, care erau obligaţi, ca toţi asiro-
babilonienii, să nu lucreze în zilele sacre sau nefaste ale lunii: 7, 14, 19, 21 şi 28 (la
egipteni ziua nefastă prin excelenţă era ziua a 17-a alunii). Totuşi, medicii erau mai
prost plătiţi decît preoţii exorcişti, şi poate că exista oarecare ostilitate între aceste
două tagme căci asprimea cu care sînt pedepsiţi medicii în Codul lui Hammurabi se
datoreşte poate influenţei slujitorilor zeilor. Medicul akkadian purta totdeauna o
geantă cu el (deja!) în care se aflau instrumente chirurgicale, unele leacuri curente şi
feşi, aşa cum se vede pe sigiliul străvechiului medic mesopotamian Ur-lugal-edina
care era desigur sumerian după nume (lugal avînd sensul de „căpetenie" în
sumeriană) şi trăia pe la începutul mileniului al doilea.
494
dreptul lor ce tratament se impune, în fine într-o a treia coloană se scrie felul de
administrare şi de preparare al medicaţiei. Aşa este şi o tăbliţă asiriană scrisă de un
medic Nabu-Leu care conţine un repertoriu pe trei coloane: în prima coloană
numele unei plante, în a doua coloană în ce boală este utilă, în a treia coloană modul
de preparare şi de administrare. în prima coloană se arată partea din plantă ce va fi
folosită (seminţe, rădăcină, tulpină, răşină etc) dar se scriu şi precauţiile ce trebuie
luate în timpul culesului, în a doua coloană este menţionat la ce temperatură, cît de
des şi în ce moment al zilei se va lua medicamentul apoi dacă trebuie luat pe
nemîncate sau nu.
495
apar în artele divinatorii akkadiene. Hepatoscopia, de pildă, analiza starea ficatului
şi nota cele mai mărunte particularităţi rînd pe rînd. Acelaşi inventar minuţios de
,,semne", de ,,simptome" se regăseşte şi în tratatul de medicină babilonian.
Toate textele medicale au drept titlu doar primele cuvinte cu care începe un
tratat (cum în felul bulelor papale), de ex: ,,Cînd un om este cuprins de călduri în
cap". Şi în acest tratat se expun toate simptomele, dar nu bolile, care pot interesa
extremitatea cefalică fără nici o ordine precisă: calviţia, bolile mintale, bolile
ochilor, bolile nasului, ale urechii etc. Tot astfel: ,,Cînd răsuflarea gurii este grea"
expune toate afecţiunile aparatului respirator de la o simplă tracheo-bronşită pînă la
tuberculoza pulmonară. Este foarte probabil că toate aceste tratate au făcut parte
dintr-o mare culegere, un fel de Corpus hippocraticum.
496
colonul său, cînd interiorul său se deschide (= are scaune diareice) vom aplica
cutare sau cutare medi- caţie." Să recunoaştem că semne obiective sînt destul de
puţine, dar bolnavul care plătea onorarii atît de mari nu l-ar fi putut induce în eroare
pe medic. Deşi textele medicale babiloniene nu fac ceea ce numim noi azi un
diagnostic diferenţial, totuşi citind acest tablou clinic medicul din vremurile acelea
îl identifică uşor cu o serie de aspecte clinice pe care le-a mai văzut. Foarte
important era pronosticul unei afecţiuni, întrucît In cazurile grave,mortale se cerea
medicului ,,să nu trateze, să nu pună mîna, să nu se atingă" de astfel de cazuri în
care este sigur că bolnavul va muri. Aceasta era indicaţia ce se da dealtfel şi
medicilor din Egiptul faraonic în mileniul al II-lea î.e.n. în cazurile grave, să arate
că e vorba de o boală ce nu o va trata. (Prof. I. Banu, Medicina egipteană antică în
volumul ,,Istoria Medicinei Universale" Buc., —, 1970, p.59).
Ni s-au păstrat numeroase texte akkadiene care tratează despre terapeutică, dar
acestea sînt în marea lor majoritate compilaţii căci pentru una şi acecaşi maladie se
enumerau multe medicaţii, atît empirice cît şi magice, de exemplu pînă la 31 moduri
de a trata un icter (şi fiecare tratament este separat net de următorul). Uneori se
arată sfîrşitul letal al unei boli şi se scrie că moartea este inevitabilă. în acest caz
textul descrie simptomatologia, face pronosticul fatal, dar nu prescrie nici o
medicaţie. Ba chiar intervenţia medicului este formal interzisă: ,,Dacă un om suferă
de un icter grav ( a h h a z u ) , dacă capul său, faţa sa, întregul său corp şi
rădăcina limbii sale sînt negre, medicul nu se va atinge de bolnav, acest om va muri,
el nu se poate vindeca". în general aceste tratate de terapeutică iau ca principiu de
clasificare al medicaţiei, localizarea bolii (la cap, la ochi, la urechi); alte tratate, mai
puţin numeroase, se referă la cutare sau cutare boală.
Fără îndoială o bună parte din reţetele prescrise în aceste tratate rămîn de neînţeles
pentru noi fiindcă nu putem identifica plantele sau substanţele care se propun.
Plantele sînt folosite mai cu seamă în această terapeutică babiloniană, într-atîta încît
cuvîntul „plantă", sammu, a căpătat sensul de medicament, leac, ba a trecut şi în alte
limbi semite cu acelaşi sens. Se utilizau dintre plante: curmalul (folosit atît de mult
de akkadieni în atîtea activităţi), cedrul, pinul, smochinul, migdalul, trestia, isopul,
şofranul, muştarul, cicoarea, chimenul, ceapa şi usturoiul precum şi sesamul.
Deseori se foloseau doar anumite plante care creşteau în locuri determinate. Aşa de
pildă, împotriva icterului se utiliza planta namtar „masculină din miazănoapte care
nu poartă rod", sau măceşul era bun de leac numai dacă „a crescut pe un mormînt"
497
sau dacă „atunci cînd a fost smuls nu 1-a văzut soarele", aşadar în această
terapeutică se împletesc concepte magice cu prescripţii empirice
.Din lumea animală se preparau reţete cu produse luate de la om sau de la animale:
vacă, porc, capră, măgar, cîine (în special de Ia cîinele negru, animal magic care era
patronat de zeiţa vindecătoare Gula), de la leu, lup, vulpe, gazelă, şoarece, apoi de
la diferite păsări. Apoi se foloseau anumite părţi din aceste animale sau de la om:
limbă de şoarece, cap de porc, păr de cîine, o bucată de ţeastă de om, corn de cerb,
oase de om, grăsime de şarpe negru, lapte de la o vacă albă etc. Dintre substanţele
minerale întîlnim în reţete: gips, cretă, pucioasă, alaun, pilitură de aramă, praf dintr-
un mormînt, dintr-un oraş părăsit — deci substanţe cu acţiune magică. Astfel de
produse erau aplicate triturate, pulverizate, măcinate, stoarse şi uscate cînd era
vorba de plante sau amestecate cu diferite substanţe vehiculante. Textele medicale
dădeau indicaţii precise asupra modului de preparare a acestor leacuri, însă lipsea
un element esenţial: indicarea cantităţilor exacte ale diferitelor produse
componente. Medi- caţia aceasta trebuie luată la anumite ore din zi sau din noapte,
per os, sau introduse în corp ori aplicate exterior. Se foloseau des fumigaţii, dar şi
mirosirea unei substanţe cu efecte vindecătoare. Se aplicau catap- lasme, oblojeli cu
diferite amestecuri, care ţineau 3—4 zile după ce în prealabil se rădeau părţile
bolnave. Se utilizau clisme uleioase şi supozi- torii, se dădeau purgative şi se
provocau vărsături prin excitarea luetei. Alături de medicamente se prescriau masaje
simple sau cu diferite uleiuri, apoi deseori se recomanda gimnastică şi chiar se
punea bolnavul ,,să stea cu capul în jos şi cu picioarele în sus" (ca într-una din
asanele din radja yoga, care precum se vede părea cunoscută cu secole înainte de
era noastră în Mesopotamia).
498
hippocraticum, culegere de tratate şi scrieri medicale atribuite lui Hippocrate, să se
poată decela o influenţă sigură a şcolilor de medicină asiro-babiloniene. Acesta se
poate vedea de exemplu în tratatul hippocratic: Despre săptămîni ori în tratatul
Despre muşchi ori în însemnătatea ce se dă în aceste opuscule cifrei şapte. Apoi
numeroase reţete din acest Corpus hippocraticum sînt de origine asiro-babi-
loniană, cum de aceeaşi provenienţă sînt multe metode de tratament din Kabala,
dată fiind intensa viaţă culturală pe care au avut-o iudeii în Babilon şi în multe alte
centre mesopotamiene.
Una din direcţiile care i-a preocupat intens pe scribii mesopotamieni a fost
întocmirea aşa-ziselor liste de nume, constituind obiectul a ceea ce s-a numit de
asirologi ştiinţa listelor. Cele mai vechi liste au fost compuse de sumerieni, care au
adunat cuvintele limbii lor în scriere cuneiformă, cuvinte care erau înscrise la rînd
pe tăbliţe de argilă, exis- tînd astfel un fel de inventar filologic al limbii sumeriene.
Dar aceste liste de cuvinte erau foarte greu de mînuit şi scribii au fost nevoiţi de
timpuriu să alcătuiască liste de semne, de semne ideografice, care să facă inventarul
ideogramelor cunoscute. Cum cea mai mare parte din aceste semne reprezentau
cuvinte (în limba sumeriană cuvintele mono- şi bisilabice fiind foarte numeroase)
aceste liste de semne constituiau în acelaşi timp şi repertorii lexicografice. Dar
astfel de repertorii lexicografice nu răspundeau unei necesităţi practice, aceea de a
inventaria semnele sau ideogramele limbii sumeriene. Se ştie că egiptenii, deşi au
avut o scriere nespus de complicată nu au fost nevoiţi să facă un inventar al scrierii
lor hieroglifice decît foarte tîrziu, la sfîrşitul epocii ptolemeice.
499
La sumerieni alcătuirea acestor liste de cuvinte exprimă, se pare, nevoia de a
repartiza datele empirice în serii şi categorii. Fiindcă aceste liste nu au ca scop să
creeze un dicţionar, un lexic complet al limbii. Aceste liste înregistrează doar
substantivele concrete, căci de cele mai multe ori exclud din structura lor verbele şi
adjectivele. Ca la multe popoare ,,primitive'' la sumero-akkadieni a fi, a avea
ontologic o existenţă înseamnă a avea un nume şi denumirea este sinonimă cu
existenţa: orice lucru nu există decît în măsura în care are un nume şi acest fapt se
referă şi la oameni chiar, fiindcă a numi pe cineva înseamnă a-1 crea. Atunci cînd
scribii făceau un catalog al denumirilor, ei clasificau şi lumea reală. Astfel este
foarte verosimil că această ştiinţă a listelor tindea să statornicească o scriere corectă
a unor nume, o cunoaştere a vocabularului, dar şi o cunoaştere a lumii fizice.
500
Studiul vocabularului akkadian şi sumerian avea aşadar la bază, după dispariţia
statelor- oraşe sumeriene, liste lexicale bilingve. Cele mai multe sînt liste alcătuite
pe două coloane şi înşiră la rînd pe coloana din stînga termenii sumerieni, pe
coloana din dreapta pe cei akkadieni. Dar există şi vocabulare mai complexe, care
adaugă la aceste date simple lectura fonetică a ideogramei (care precum se ştie
poate fi polifonă, deci să se citească în multe feluri) şi precizează printr-un sinonim
sau o definiţie scurtă sensul termenului asiro-babilonian echivalent.
501
ales la magii iranieni care admiteau şi ei că Universul se va sfîrşi printr-o
conflagraţie generală ca să-şi reia existenţa din nou într-un mare an cosmic.
Asiro-babilonienii au întocmit şi ei liste de regi precizînd numărul anilor lor de
domnie, apoi liste de dinastii, însă au căutat să dea date exacte şi precise. în felul
acesta asemenea liste dinastice au căpătat valoare de document istoric, iar prin
consemnarea sincronismelor legate de istoria mai multor ţări, au pus bazele unei
istorii universale. Cît priveşte geografia, sumerienii nu cunoşteau decît regiunile
învecinate ţării lor, şi nu enumeră în liste decît ţări, provincii, munţi, fluvii şi canale.
Akkadienii au un orizont mult mai larg, însă expunerile lor geografice, nu au
exactitatea unor descripţii ştiinţifice. Aceste descrieri geografice asiro-babiloniene
rămîn de regulă o înşiruire de apelaţii ale unor munţi oraşe, provincii, fluvii etc. sau
se preocupă de probleme administrative, religioase. Mai rar apar conceptele de
distanţă între oraşe, sau noţiunea de itinerar
.în ceea ce priveşte studiul de ansamblu al Universului, el rămîne dependent de
concepţiile mitologice şi cosmogonice căci Pămîntul este un disc plat care pluteşte
înconjurat de apele Oceanului. în centrul Pă- mîntului se află bineînţeles Babilonul,
aşa cum se poate vedea bine pe singura hartă a Pămîntului ce ne-a rămas de la
babilonieni, fiindcă alte hărţi reproduc doar cartiere de oraşe, oraşe sau canale de
irigaţii. Listele de vieţuitoare erau întocmite după criterii lingvistice; de exemplu:
cîinele, leul, vulpea, şacalul, ghepardul, bursucul şi vidra erau aşezaţi în aceeaşi
familie pentru că numele lor în sumeriană deriva din apelaţia dată cîinelui.
502
Fabulele asiriene şi babiloniene preluate apoi de grecii vechi prin Esop ca şi de
povestitorii sasanizi sau mai tîrziu de musulmani atestă o cunoaştere precisă a
psihologiei animalelor sălbatice.
503
cerească spre a fi memorate şi cunoscute şi de generaţii ulterioare. Ori aceste trei
condiţii au apărut concomitent în Mesopotamia în mileniul al III-lea şi al II-lea
î.e.n. la enigmaticii sumerieni care populau partea sudică a văilor celor două fluvii,
Tigru şi Eufrat.
504
conjucţiile, opoziţiile ce indicau semne, semnale ale voinţei zeiloi transmise
oamenilor. Dar mişcările planetelor şi ale stelelor mai însemnate erau interpretate, li
se dădea un sens şi în aceasta consta trecerea de la astronomie — observaţie pură a
astrelor — la astrologie — stabilirea de rapoarte între mişcăiile astrelor şi voinţa
zeilor, evenimente ce vor avea loc pe pămînt, sau ce trebuiesc îndeplinite de
oameni.
I. Calendarul
505
Pentru ca să existe o concordanţă reală între calendarul solar care marca
succesiunea anotimpurilor şi calendarul lunar, era nevoie la asiro- babilonieni să se
introducă luni intercalare. De fapt calendarul acesta al lor cuprindea luni de 28, de
29 şi de 30 zile ceea ce făcea ca anul să aibă 344 pînă la 360 zile. Aşadar calendarul
akkadian nu avea nici pe depare exactitatea celui egiptean (cf. Constantin Daniel,
Civilizaţia Egiptului antic, Buc. 1976, p. 268—269) şi nu existau ca în Egipt, cinci
zile adăugate regulat la sfîrşitul anului. Mesopotamienii introduceau şi ei din cînd în
cînd a 13-a lună (arakh makru) care avea ca scop să restabilească necesara
concordanţă între anul solar şi cel lunar.
506
în regatele asiro-babiloniene din mileniul II şi I î.e.n. anii se socoteau după
anii de domnie ai fiecărui suveran; se scria de pildă ,,în al 6-lea an de domnie a
regelui Salmanasar". Dar în statul cetate Aşur din mileniul II î.e.n, fiecare an purta
numele unui anumit dregător care era probabil unul din membrii sfatului bătrînilor
care se numea limmu. El era echivalentul arhontelui eponim care dădea numele său
unui an, la grecii vechi.
II. Nivelul cunoştinţelor astronomic
507
eMişcările astrelor indicau ordinele zeilor şi de aceea datoria preoţilor era să observe
cu cea mai mare atenţie astrele. Pe de altă parte luna — zeul Sin — trebuie urmărită
cu mare băgare de seamă şi notate stelele prin vecinătatea cărora se desfăşoară
drumul aparent al lunii. Un grup de asemenea stele prin care trece drumul aparent al
lunii este acela al Pleiadelor (Mulmul in akkadiană). Observînd minuţios drumul
parcurs de lună pe zodiac ( = regiune de forma unui brîu al sferei cereşti ce e stră-
bătută de soare în decurs de un an, şi care cuprinde 12 constelaţii zise zodiacale, ce
sînt străbătute de planete şi de lună în mişcările lor aparente) s-a împăiţit zodiacul în
28 de staţii lunare. Fiecare staţie este un arc de aproape 13° şi reprezintă distanţa
parcursă pe cer de lună în 24 de ore. Aceste staţii lunare au fost cunoscute şi de
astrologii arabi care le-au preluat probabil de la asiro-babilonieni, căci luna se mişcă
printre aceleaşi stele fie că este observată de la Ur sau din China ori din Arabia.
Totuşi într-un număr de cazuri stelele unor staţii lunare sînt mult mai greu
observabile şi ar fi de aşteptat ca astronomii din unele ţări să aleagă drept repere
grupuri stelare diferite pentru unele din staţiile lunare. Totuşi, chiar aceste grupuri
stelare care nu se pot observa uşor şi limpede sînt peste tot în aceeaşi emisfera
nordică, ceea ce dovedeşte că este vorba de influenţa exercitată de astronomia
mesopotamiană întîi asupra Indiei iar apoi asupra astronomiei chineze.
De fapt observarea cu atenţie a lunii în fazele sale — lună nouă sau lună plină,
ori fazele lor intermediare — au obligat pe preoţii astronomi akkadieni să observe şi
să înregistreze astrele ce se află în jurul lunii la fiecare răsărit şi apus al ei în fiecare
lună a anului. Ei au putut constata că stelele care înconjoară luna într-o anume fază
— constelaţiile stelare — sînt altele în fiecare lună a anului şi în fiecare anotimp.
Marile creaţii poetice din epoca primului regat babilonian povestesc cum Marduk,
zeul local al oraşului babilonian, s-a luptat cu monstrul Tiamat care personifică
haosul şi, biruindu-1, a creat din părţi ale corpului său cerul şi lumea. Şi astfel au
primit un nume (ceea ce nu are nume nu are existenţă ontologică pentru
mesopotamieni) după ce au fost create stelele şi constelaţiile cerului. în special au
primit un nume, fiind deci cunoscute, din epoca aceea, cele 12 constelaţii ale
Zodiacului. Remarcabil este faptul că poemul lui Gilgameş este compus din 12
cînturi, fiecare cînt cores- punzînd unei constelaţii zodiacale. Planetele nu par a juca
aici un rol important, căci calendarul akkadian este fundat pe aştri imobili ai zodia-
cului. Se pare că babilonienii au păstrat cu grijă cunoştinţele lor despre constelaţiile
zodiacale căci pe pietrele de hotar (kudurru), care de obicei sînt puse sub protecţia
zeilor, sînt reprezentaţi alături de unele figuri, Soarele, Luna, şi Venus. Dar găsim pe
aceste pietre de hotar şi alte desene care figurează constelaţii: un taur, un spic de grîu,
un cîine, un şarpe, un scorpion, o capră cu o coadă de peşte (aşa era reprezentată
constelaţia Capricornului). în săpăturile de la Bogaz-koi, în locul unde se afla capitala
508
statului hittit s-au găsit cărămizi cu desene de zeităţi babiloniene printre care erau
cele mai mari constelaţii şi stele: Pleiadele, Aldebaran, Orion, Sirius, Fomalhaut,
Vulturul, Peştii şi Scorpionul. Ideograma pentru Scorpion gir — tab — pare a fi fost
preluată ca semn al zodiacului de către greci de la babilonieni (A. Pannekoek, A
History of Astronomy, London, 1964, trad. rusă, p. 32 — 33).
Aşadar soarele, planetele şi luna într-o oarecare măsură se mişcă într-o parte limitată
a cerului (în mod aparent) similară unui brîu. Stelele fixe răspîndite în această zonă
ecuatorială a sferei cereşti au căpătat o însemnătate deosebită: răsăritul lor la orizont
vestea schimbarea anotimpurilor, pronostica venirea primăverii, a verii, a iernii; anul
solar îşi pornea ciclul său neschimbat în raport cu aceste stele fixe răspîndite pe bolta
cerului, constituind stelele zodiacului. Luna avea un mers deosebit, aspecte variabile,
dar orînduite în mod regulat în perioade de şapte zile. Fazele lunii: luna întunecată
sau luna nouă, primul pătrar, lună plină; ultimul pătrar se sfîrşea printr-un corn
subţire înainte de întunecarea luminii lunare. Existau 12 sau 13 cicluri lunare într-un
an solar, şi ecuatorul ceresc al bolţii a fost împărţit în 12 părţi aproape egale între ele,
fiecare pai te fiind ocupată de un grup de stele constituind o constelaţie. Aceasta a
fost originea zodiacului, centură ecuatorială care îi marchează soarelui drumul său
anual. Această cale a soarelui are patru locuri principale în calea sa: echinoxurile,
momente cînd zilele sînt egale cu nopţile; solstiţiile, momentul cînd zilele sînt cele
mai lungi sau cele mai scurte. Pe vremea astronomului grec Hipparc din Nicea (în
Bitinia floruit între 161 — 127 î.e.n.) aceste momente în calea soarelui erau
constelaţia Berbecului (primăvara), constelaţia Cumpenei (toamna), a Racului (vara),
a Capricornului (iarna). Semnele zodiacale, adică acele constelaţii care alcătuiesc
zodiacul sînt: Berbecul, Taurul, Gemenii, Racul, Leul, Fecioara, Cumpăna,
Scorpionul, Săgetătorul, Capricornul, Vărsătorul, Peştii. Unele din aceste constelaţii
posedă stele strălucitoare, ochiul Taurului, Aldebaran, Regulus din constelaţia Leului,
Spicul din constelaţia Fecioarei, Antares din constelaţia Scorpionului. în constelaţia
Taurului erau pe atunci două aglomerări de stele vizibile cu ochiul liber, Pleiadele şi
Hiadele, precursoare ale anotimpului ploilor pentru greci.
509
menstrele feminine se ordonează după ciclul ei, mareele oceanelor cresc şi descresc
după variaţiile fazelor lunare. Astfel oamenii au văzut în astre simboluri ale divinităţii
şi dacă cerul are putere de a stăpîni pămîntul cum au zeii, atunci astrele care parcurg
bolta cerească sau o luminează înrîuresc pe oameni şi pe tot ce trăieşte pe faţa lumii.
în cele din urmă s-a crezut că mişcările corpurilor cereşti şi poziţia lor sînt semne
care indică ce se va întîmpla pe pămînt. în felul acesta astrologia a devenit o ştiinţă
divinatorie. Este de presupus că primele aplicaţii ale acestei ştiinţe divinatorii s-au
utilizat la început doar pentru previziunile meteorologice. Pe de altă parte sim-
bolismul zodiacului este cosmic mai mult decît uman şi a fost aplicat prin extensie
asupra destinelor individuale. Este cert că astrologia ca disciplină divinatorie a apărut
în Mesopotamia căci Egiptul antic n-a cunoscut astrologia decît prin intermediul
grecilor în secolul al III—II î.e.n. Se afirmă că Berossos, preotul babilonian care a
scris în greceşte istoria culturii babiloniene, ar fi scris şi o carte de astrologie în
greceşte, carte astăzi pierdută şi că de la el au învăţat mulţi astrologi greci regulile
artei lor (sec. III î.e.n.).
Cert este că dintre grecii locuitori ai Egiptului s-a născut cel mai mare astrolog al
antichităţii, Claudius Ptolemaios, născut la Pelusion în Delta Nilului, care a trăit pe
vremea împăraţilor romani Hadrian şi Marc Aureliu. Lui îi datorăm un tratat
monumental de astrologie Tetrabiblos (în latineşte Quadripartitus) unde el a codificat
astrologia şi i-a dat o formă dogmatică şi ordonată. Astrologia se împarte în două
mari diviziuni—astrologia judiciară (sau genethliacă) care pievede viitorul unui om
după configuraţia cerului la naşterea sa şi astrologia orală care răspunde la întrebări
bine determinate. Prima se preocupă de horoscoape prin studiul aşa-ziselor teme de
nativitate, adică ale constelaţiilor şi ale raporturilor între planete şi aceste astre în
momentul naşterii omului. Astrologia orală stabileşte teme speciale prin metode care
nu sînt aceleaşi mereu. Dacă vrem să aflăm de exemplu sfîrşitul unui război, se alege
ceasul cînd a fo^t declarat drept început al temei nativităţii lui. O temă este
configuraţia cerului la un moment dat, pămîntul fiind considerat drept centru. Pentru
stabilirea unui horoscop, trebuie să cunoaştem ora exactă a naşterii şi locul naşterii;
aceste două date arătînd configuraţia cerului, astrele existente pe cer în locul naşterii
şi în ceasul acesteia. Se poate reprezenta în mai multe feluri configuraţia cerului şi
astrologii greci, ca şi cei asiro-babilonieni procedau în felul următor: desenau două
pătrate unul într-altul, unul mic şi celălalt mare, iar în spaţiul dintre ele desenau
triunghiuri, care erau în număr de douăsprezece, corespunzînd la douăsprezece case.
Astăzi astrologii moderni trasează următoarea figură mai evidentă; se înscrie un cerc
şi se împarte acest cerc în douăsprezece diviziuni, fiecare diviziune avînd deci 30
grade. Acestea sînt casele. Această împărţire este arbitrară întru-totul, dar are
avantajul că oferă astrologului putinţa de a face ipoteze şi combinaţii mai numeroase.
510
într-adevăr, fiecare casă are o semnificaţie particulară, adică: a) viaţa şi constituţia
fizică sau morală; b) bunurile şi averea; c) fraţii, surorile, prietenii; d) rude mai
îndepărtate, case, averi ascunse; e) copii, dragoste, misiuni; f) infirmităţi, servitori,
turme; g) căsătorie, femei, proces, războaie; h) moarte, moşteniri; i) religie, călătorii
lungi; j) onoruri, demnităţi; k) prieteni, beneficii; h) duşmani, închisoare, supărări.
După ce s-au înscris semnele zodiacale în casele lor se calculează astrele mobile,
adică planetele, se calculează poziţia lor pentru ceasul şi locul (naşterii de ex.) pe
sfera cerească, în grade şi minute în raport cu semnul zodiacal. De asemenea fiecare
planetă are caracterele ei, dar aceste caractere naturale ale planetei sînt influenţate de
situaţia ei fie în case, fie în zodiac, fie prin poziţia sa în raport cu celelalte planete sau
cu unele semne fixe (astre).
511
oare doi copii născuţi în aceeaşi oră, în aceeaşi casă, vor avea un destin identic ? Sau
putea-vom construi un destin fericit unui copil ducîndu-1 să se nască într-un anumit
loc unde astrele i-ar fi favorabile? Dealtfel s-au publicat horoscoapele împăratului
Wilhelm al II-lea al Germaniei şi al ţarului Nicolae al II-lea întocmite în 1894 şi 1896
(în revista engleză Borderland) şi amîndouă s-au dovedit inexacte. în realitate
astrologia este o disciplină cu totul înşelătoare şi nu ne putem opri să nu ne mirăm de
consultaţiile astrologice şi horoscoapele care apar zilnic în unele ziare şi reviste din
Occident. Dar ea a fost mult studiată, s-au publicat atît în lumea arabă, cît şi în cea
chineză, indusă, dar şi în Europa medievală nenumărate tratate de astrologie, aşa cum
s-au aflat foarte numeroase tăbliţe cuneiforme din Babilon şi Asiria care statorniceau
regulile acestei „ştiinţe", reguli extrem de complexe, contradictorii şi desigur iluzorii.
Nu e mai puţin adevărat că astrologia a jucat un oarecare rol în istoria culturilor din
Europa, Asia şi Africa şi că ea a influenţat uneori deciziile luate de regi, căpetenii sau
şefi de state.
512
informaţii despre tot ce se pet recea pe cer, cu interpretarea astrologică a acestor
mişcări a astrelor. Şi de fapt biblioteca lui Assurbanipal conţinea o arhivă destul de
completă despre interpretările astrologice ale unor mişcări pe cer. Şi prezicerile
astrologice din această bibliotecă erau comparate cu datele scoase din celelalte
metode de divinaţie asiriene: hepatoscopia, zborul păsărilor, cutremurele de pămînt,
divinaţia prin citirea în nori. Dar pentru prezicerile astrologice, care aveau cea mai
mare greutate pentru asiro-babi- lonieni, nu erau de folos soarele, nici astrele fixe ci
luna şi cele cinci planete cunoscute. Căci soarele îşi îndeplinea zilnic drumul său fără
nici o schimbare, fiind, e drept, uneori mai întunecat de nori sau fiind uneori mai roşu
său mai palid. Zeul Lunii — Sin —, dimpotrivă, arăta multe deosebiri în aspectul şi
drumul său. Aceasta era adevărat şi pentru cele cinci planete, al căror drum printre
stelele fixe nu era uşor de înţeles şi carc în mişcările lor păreau nişte fiinţe vii. De
aceea ele au devenit obiectul atenţiei pasionate a astrologilor asirieni. Aceştia au
conchis că planetele-astrc ale zeilor celor mari conduceau lumea. Şi fiecare planetă a
început să reprezinte pe un zeu sau pe o zeiţă. Astfel, de pildă, planeta Venus (numită
în akkadiană Dil-bat) era planeta zeiţei Istar, planeta Jupiter (numită în akkadiană
Umanpa-udda apoi mai tîrziu Sagmegar) a devenit planeta lui Marduk, planeta
Mercur (numită Gud-ud) planeta zeului Nabu; Saturn a devenit planeta zeului Ninib,
care era o zeitate solară; planeta Marte era a zeului Nwigal, zeul ciumei şi al morţii.
Se admitea de către astrologi că planeta Marte cea roşie aduce nenoroc, iar Jupiter,
dimpotrivă, noroc. Dar pentru ca să se întîmple noroc sau nenoroc depinde de locul şi
de timpul acţiunii lor. Fiecare din cele patru ţări ale Mesopotamiei: Akkad
(Babilonia), Elamul (munţii din răsăritul Mesopotamiei), Amurru (deşertul din Apus,
mai tîrziu Siria) şi Subartu (ţara din nord) posedau luni determinate, teritorii şi astre,
constelaţii.
513
se vede în luna Duzu şi el este palid.......................Dacă Marte stă mult şi este
strălucitor, regele din Elam moare. Dacă Zeul Nergal în timpul cînd dispare, începe
să slăbească devenind palid ca şi stelele de pe cer (= stelele fixe), el va fi milostiv cu
ţara Akkadului. Dacă Marte este palid — aceasta este noroc, dacă e strălucitor e
nenoroc. Dacă după Marte urmează planeta Jupiter, atunci anul va fi cu noroc
la apus, oştirea duşmană va birui". Se face menţiune despre o stea de foc, probabil un
meteor: „După aceasta, cînd a sosit ceasul al doilea al nopţii, o stea imensă a strălucit
de la nord la sud. Tîlcuirea ei este favorabilă pentru dorinţele regelui. Regele
Akkadului va îndeplini menirea sa". Tot astfel, într-o scrisoare de la un dregător Mar-
istar către regele Asarhaddon ( 668 î.e.n) putem citi: „în luna întîia în a
29-a zi, Jupiter a apărut.... Acum a dispărut de pe cer de o lună şi cinci zile. în ziua a
şasea a lunii a treia Jupiter a devenit vizibil în regiunea constelaţiei Orion; el a pornit
să plece cu cinci zile după timpul său obişnuit. Aceasta se înţelege ca o înştiinţare:
dacă Jupiter devine vizibil
514
intră în Orion, zeii vor devasta ţara" (A. Pannekoek, Op. cit, p. 41—42).
V. Astronomia babiloniană
515
Aceasta n-a însemnat că preoţii—astrologi ai Babilonului au îmbrăţişat altă profesie,
ci ei nu au mai făcut preziceri — care erau ignorate de monarhii achemenizi persani
— ci au cercetat pe cer înainte căile pe care le urmează zeii lor figuraţi prin planete.
Aceasta a devenit o obligaţie rituală a funcţiei lor de preoţi şi observaţiile
astronomice au devenit ritualuri pe care preoţii trebuiau să le îndeplinească cu mare
exactitate. Ei au determinat numeric poziţia pe bolta cerească a planetelor faţă de
stelele cele mai strălucitoare — pe cît le-a stat în putinţă — cu toate că în textele ce
ne-au rămas nu se face menţiune de instrumente de observaţie. Astfel au apărut primii
astronomi în sensul actual al cuvîntului.
Nu ştim în ce direcţie s-au făcut aceste cercetări astronomice, fiindcă s-au păstrat
doar unele rezultate şi nu cercetările astromice propriu-zise. Este posibil ca
descoperirea de noi texte să îmbunătăţească mult cunoştinţele ce le avem despre
astronomia babiloniană în epoca de fier. Astronomii preoţi babilonieni sînt numiţi în
cărţile sacre ale iudeilor, chal- deeni. La început chaldeenii formau o seminţie
separată care locuiau în jurul oraşului Ur aşezat în ţara lor Chaldeea. Ei au dus lupte
cu asi- rienii dar şi cu babilonienii pînă în anul 625 î.e.n. cînd regele asirian
Nabopalasser a cucerit şi a nimicit Babilonul. Fiul acestui rege, Nabucho- donosor a
devenit rege al Babilonului şi se pare că în timpul acestui monarh cele două seminţii
semite s-au contopit. Dealtfel limbile lor erau aproape aceleaşi şi riturile şi
moravurile lor nu se deosebeau cîtuşi de puţin. în orice caz apelaţia de chaldean
capătă în Babilon o altă semnificaţie şi în Cartea lui Daniil cuvîntul „chaldean"
înseamnă „astronom, astrolog" şi în general magician, „vrăjitor". Este cu putinţă ca o
mare parte din preoţii din Babilon să fi fost chaldeeni, dar fapt este că acest termen s-
a prefăcut dintr-un nume de seminţie în denumirea unei profesiuni.
516
Este sigur că astronomii babilonieni au avut noţiunea împărţirii sferei cereşti în
două jumătăţi căci ei notau comportarea „stelelor opuse" cînd Aldebaran răsare,
Arcaturus, apune; cînd Pleiadele răsar, Scorpionul apune şi aşa mai departe. Preoţii
astronomi babilonieni întocmiseră o listă a stelelor în jurul întregului cer, şi alături de
aceste stele scriau o serie de numere care evident par a reprezenta distanţele lor
consecutive. Întrucît se cunoşteau ceasurile cu apă, inventate desigur de babilonieni
şi preluate de greci, aceste cifre şi numere par a fi diferenţe de timp între trecerile la
meridian ale diferitelor astre. Se pare că astronomii babilonieni au folosit aceste
diferenţe spre a citi pe cer înainte de căderea nopţii. Observînd un timp mai lung
diferitele planete, astronomii babilonieni au putut stabili perioadele planetare care
sînt destul de lungi. Pentru a explica înţelesul acestei expresii „perioadă planetară"
trebuie ştiut ce sens are sintagma „perioada sinodică". Planetei Jupiter îi trebuie
11,86 ani ca să-şi descrie orbita sa în jurul Soarelui. Prin expresia „perioada sinodică"
se înţelege timpul care se scurge între două opoziţii. Expresia „opoziţie" înseamnă că
Jupiter sau o altă planetă ocupă pe cer o poziţie situată la 180° faţă de poziţia
Soarelui, la fel ca şi stelele opuse, însemnate atît de conştiincios de astronomii
babilonieni. Astăzi ştim că o „opoziţie" survine atunci cînd Soarele, Pămîntul şi
Jupiter determină în spaţiu o linie dreaptă, Pămîntul aflîndu-se între Soare şi Jupiter.
Şi Pămîntul şi planeta Jupiter se rotesc în jurul Soarelui în aceeaşi direcţie pe orbitele
lor, dar Pămîntul avînd de străbătut o orbită scurtă are o viteză orbitală mai mare.
Aşadar după o zi cele trei astre nu se vor mai afla pe aceeaşi dreaptă; Pămîntul va
depăşi-o mergînd înainte iar Jupiter va rămîne înapoi. Pămîntului îi trebuie 365 V4
zile spre a se reîntoarce în acelaşi loc pe orbită dacă Jupiter ar fi nemişcat. Jupiter
însă se mişcă şi el în acelaşi timp cu Pămîntul, deşi se mişcă mai lent, şi Pămîntului îi
mai trebuie 34 de zile spre a-1 ajunge din urmă. Aşadar linia dreaptă :>e va crea din
nou după 399 zile şi aceasta este lungimea perioadei sinodice a planetei Jupiter.
517
Un text cuneiform din epoca persană descifrat de F. X. Kugler spune: „Dilbat
(planeta Venus) se întoarce după 8 ani . . . vei scădea 4 zile . . . Gudu (Mercur) se
întoarce după 6 ani" (Willy Ley, Op. cit. p.27). Care a fost scopul unor astfel de
tabele care nu se puteau întocmi decît cu o observaţie astronomică atentă de decenii ?
Acela de a răspunde la chestiunea unde va fi cutare planetă într-o anumită zi de
exemplu la întrebarea: ,,Unde va fi Jupiter la 1 Mai ?" Se răspunde: „în constelaţia
Taurus în cutare şi cutare punct". Această precizare a poziţiei lui Jupiter în ziua de 1
Mai constituie ceea ce se numeşte o efemeridă, adică poziţia planetei pe cer în cutare
zi (hemera în greceşte înseamnă „zi") aşa cum o vedem de pe pămînt.
Unitatea de măsură a unghiurilor pe care o foloseau astronomii chaldeeni se numea
ammat corespunzînd Ia 2 V2 grade ale noastre şi era subîmpărţită în 24 ubani. în acest
sistem de unităţi zodiacul (360°) era împărţit într-o duzină de „semne" care
corespundeau unor constelaţii. Fiecare semn avea o duzină de ammat iar fiecare
ammat avea două duzini de ubani (360°= 12 semne zodiacale X 12 ammat X 2,5°).
Astronomii chaldeeni s-au interesat desigur de observarea şi prezicerea eclipselor. Ei
au stabilit că după o eclipsă totală de lună, următoarea eclipsă totală de lună se
produce după 41 sau 47 de luni. Şi ei au conceput un tabel cu eclipsele trecute şi
viitoare care poate fi extins în ambele direcţii în mod nelimitat. Acest tabel reprezintă
desigur o dovadă palpabilă că astronomia asiro-babiloniană ajunsese la o mare
dezvoltare (cf. A. Pannekoek, Op. cit, p. 61). Se crede că aceste tabele cu data
eclipselor de lună trecute şi viitoare au fost întocmite în epoca seleucidă (după anul
312 î.e.n. de cînd începe era seleucidă), dar noi cunoaştem şi numele unora din
astronomii care au întocmit aceste tabele. Pe unul din accşti astronomi îl chema
Kidinu şi el apare şi în Naturalis Historia a lui Pliniu cel Bătrîn sub numele de
Cidenas, iar Strabon menţionează în Geografia sa pe astronomii chaldeeni: Kidenas
(acesta e desigur Kidinu), Naburian- nuos şi Sandines
.Cu toată măiestria lor de observatori ai astrelor şi de calculatori ai timpului în care
planetele străbat cîmpul stelar, astronomii asiro-babi- lonieni sau chaldeeni cum li s-a
spus mai tîrziu n-au depăşit niciodată alcătuirea tot mai exactă a efemeridelor.
Desigur ei nu au dezvoltat un sistem astronomic fiindcă în calitatea lor de preoţi,
trebuiau să urmeze vechile tradiţii care puneau Pămîntul în centrul Universului şi
planetele rotindu-se în jurul Pămîntului. Desigur astronomii chaldeeni nu au mai
făcut preziceri astrologice ca asirienii, dar scopul lor — determinarea exactă a
fenomenelor cereşti — a fost într-o mare măsură precizarea timpului şi momentului
exact în care trebuiau să-şi îndeplin ască slujbele lor în temple spre adorarea zeilor
lor. Calculele astronomice nu erau în ultimă esenţă decît o formă a cultului lor şi ei
nu au dezvoltat un sistem astronomic coerent, limitîndu-se la explicaţiile puţin
plauzibile ale cosmologiei lor mitice.
Ultima tabelă cu conţinut astronomic care s-a găsit şi descifrat datează din anul 75 al
erei noastre, după care dată au încetat, fără îndoială, observaţiile astronomice ale
preoţilor chaldeeni
518
.Matematica
cifra unu şi un cerc O pentru cifra 10. Cind a început să se scrie cu un capăt prismatic
al calamului cifra unu s-a scrisV, şi semnul pentru zece era aşa: I
519
în calculele lor sumerienii utilizau sistemul sexagesimal (bazat pe cifra 60) totuşi
în unele cazuri se folosea şi sistemul zecimal (bazat pe cifra 10). Notarea numerelor
prin cifre se făcea doar în textele de matematică şi de astronomie, în timp ce pentru
alte texte se folosea un sistem mixt: scriind, de pildă, 345 ca ,,3 me şi 45" unde me
însemna „o sută". Iniţial pentru notarea unor cifre mari foloseau submultipli scrişi în
formă mărită. Un semn mare pentru 10 însemna 100, iar în sistemul sexagesimal 60.
Două semne mari pentru 60 însemau 120, dacă la mijloc
mare pentru 10 însemna 3600. Deşi scrierea numerelor a evoluat prin mai multe
feluri de notări şi simboluri diferite, în cele din urmă asiro- babilonienii au inventat
sistemul poziţional al notării cifrelor, care a uşurat în mod covîrşitorscrierea
numerelor. Prin înmulţirea a două semne
un< e
utiliza şi scăderea. în loc de 19 sc scria 20-1 ^
sc citea ,,fâră".
520
într-o epocă ulterioară akkadienii au început să grupeze semnele în grupe de cîte
trei (trei era numărul simbolic al triadei aşa de des întîlnită în miturile lor). Sensul în
care se scriau numerele era iniţial de sus în jos (ca şi scrierea protosumeriană), mai
apoi s-a scris de la stînga la dreapta cum este sensul scrierii akkadicne în general. Se
scriau la început grupurile mai mari de cifre, după ele cele mai mici. Prin grupări de
semne se scriau toate numerele pînă la 59 inclusiv, dar numărul 60 (care constituia
baza sistemului de numeraţic sumerian) se nota prin
pentru 10. Pentru a putea scrie 65, akkadienii adăugau 5 la dreapta semnului pentru
60 şi spre a nu citi ca 1 ( 5 = 6, lăsau un mic spaţiu între aceste două cifre 5 şi 60.
Dar aşa cum cititorul a putut să afle în capitolul despre scrierea akka- diană, multe
din grafemelene akkadiene, erau homofone iar multe polifone. Tot astfel şi notarea
cifrelor se putea citi în mai multe feluri, după cum am văzut acelaşi grafem
însemnînd şi 1 şi 60. Dar prin introducerea sistemului poziţional, notarea cifrelor a
devenit relativ mai
521
însă această notare a unor cifre putea să însemne şi un număr de 60 de ori mai mare --
655.260 şi în general valoarea 60n v 10.921. Pentru fracţii existau semne spcciale:
60 ' 602
care indica un număr se deducea după sensul general al problemei. Desigur sistemul
poziţional de notare a cifrelor nu era riguros la akka- dieni. Trebuie observat că
akkadienii nu au cunoscut cifra 0 (zero), totuşi aveau un semn pentru ordinele
absente cînd se scriau cifre. Acest semn folosit după anul 1500 î.e.n., nu se înscria la
sfîrşitul nume-
522
sexagesimal a pornit tot de la numărarea celor zece degete ale mîinii care au fost
socotite de şase ori la rînd.
Operaţiile aritmetice
523
akkadienii pronunţau grafemele sumeriene altfel decît în limba lor originară, păstrînd
însă sensul acestora, adică datorită faptului că acelaşi semn grafic avea valori fonetice
diferite, s-a putut trece uşor la ideea că lăţimea nu este numai lăţime ci orice mărime
abstractă. în felul acesta akkadienii s-au ridicat pe încetul către treapta următoare de
abstracţie, pînă la algebră. Printre problemele de aritmetică, multe se referau la
calcularea dobînzii pe care bancherii babilonieni o calculau la fiecare 60 de unităţi pe
un an. Se plătea în general o dobîndă de 12 şekeli la 1 mină (adică la 60 şekeli) pe an.
Geometria babiloniană
Aşa-numita teoremă a lui Pitagora era cunoscută de akkadieni cel puţin cu 1000
de ani înaintea lui Pitagora, şi este foarte probabil că acest gînditor grec care a
călătorit şi a locuit mult în Egipt a preluat faimoasa teoremă de la babilonieni prin
intermediul perşilor vechi care în vremea sa stăpîneau şi Egiptul şi Babilonia. De
exemplu se calcula cantitatea de grăunţe necesară pentru însămînţarea unui cîmp de
forma unui triunghi isoscel cu laturi date; se determina deplasarea orizontală a
capătului inferior al unei bare verticale de lungime dată, atunci cînd capătul ei
superior se lăsa cu o cantitate dată. De asemenea s-au găsit şi multe tăbliţe pur
geometrice care nu conţineau probleme concrete. Este sigur că akkadienii aveau
cunoştinţe geometrice foarte serioase de vreme ce cunoşteau teorema lui Pitagora. Nu
ne putem opri să facem reflecţia că gîndirea europocentrică, ce a căutat să facă din
524
Europa centrul din care a izvorît cultura în lumea întreagă, a afirmat secole de-a
rîndul, nu numai că Pitagora ar fi fost cel ce a descoperit faimoasa sa teoremă dar de
pildă, că tiparul l-ar fi „inventat" Guttenberg, deşi el era cunoscut în China cu 500 de
ani înainte şi se tipăreau cataloage de cărţi în jurul anului 900 e.n. Pe de altă parte
multe alte descoperiri în geometrie par a fi preluate de grecii vechi de la egipteni,
date fiind contactele atît de strînse între greci şi locuitorii văii Nilului.
Ecuaţii babiloniene
525
l/a2 + b2 s a + b2/2a unde a este pătratul perfect cel mai mare cuprins în numărul
de sub radical. Se poate de asemenea ca încercînd să determine valoarea lui
3_
care reprezintă una din valorile aproximative ale lui \'2 folosite de babilonieni. în
tăbliţele cuneiforme babiloniene ne-au rămas notate probleme pe care noi Ie
rezolvăm cu ajutorul ecuaţiilor de gradul trei şi de asemenea tipuri speciale de ecuaţii
de gradul patru, cinci şi şase care se reduc Ia ecuaţii de gradul doi şi trei. Şi în astfel
de probleme se percepe clar că „lungimea", „lăţimea", „adîncimea", „volumul" sînt
noţiuni abstracte corespunzînd necunoscutelor din ecuaţiile noastre. Probleme de
genul, a x2 + x2 = c erau reduse la ecuaţia mai simplă de gradul doi x3 + x2 = d şi apoi
x era determinat cu ajutorul tabelelor de rădăcini ale acestui tip de ecuaţii. Nu se
poate spune ce i-a făcut pe babilonieni să efectueze această reducere dacă ei se bazau
pe imagini geometrice, sau dacă ei gîndeau „algebric" aşa cum afirmă unii istorici ai
matematicii.
526
Tot astfel nu a putut fi clucidat procedeul de rezolvare a unor ecuaţii mai
complicate încă, de forma
a x3 b x3 + c x = d
Tot aşa nu este limpede cum foloseau tabelele pentru rădăcinile ecuaţiilor
x3 -f x2 = d
cll 31 + — 60"
527
Pe altă tăbliţă se cere să se afle raza unui cerc înscris într-un hexagon regulat de
unde rezultă că în acest caz |/3 (care este 1,73) este luat
i 1 . 45 egal cu 1 H
60
n , , 17 30
II « 3 +------------------------------------------b------adică
60 602
TI » 3,12
5Pe alta dintre tăbliţe se poate citi o ecuaţie care, după limbajul matematic actual, ar
fi o ecuaţie de gradul 8.
Pe baza tăbliţelor descoperite la Suza se poate trage concluzia că nivelul
cunoştinţelor matematice ale babilonienilor a fost cu mult mai ridicat decît părea în
secolul al XlX-lea cînd nu erau cunoscute decît puţine tablete matematice. Faţă de
cunoştinţele matematice ale egiptenilor (în măsura în care ne-au parvenit cîteva
papirusuri matematice), cele ale babilonienilor par superioare, dar poate că această
superioritate ţine de faptul că s-au găsit puţine texte matematice egiptene şi nu putem
să apreciem nivelul real al cunoştinţelor matematice ale vechilor egipteni. Dacă ar fi
să judecăm după aplicaţiile matematicii în Egiptul faraonic, după construcţiile
piramidelor, templelor şi palatelor colosale de pe valea Nilului ar trebui să conchidem
că egiptenii aveau cunoştinţe matematice cu mult mai vaste decît operaţiile aritmetice
elementare care s-au găsit în mormintele egiptene. în orice caz, sistemul de notaţie al
numerelor la egipteni era cu mult mai unitar şi simplu (cf. Constantin Daniel,
Civilizaţia Egiptului antic, Buc. 1976, p. 258 sq).Limba asiro-babiloniană
(akkadiană)
528
Limba vorbită de locuitorii semiţi ai Mesopotamiei era o limbă semită, cu o
structură nu prea diferită de celelalte limbi semite care sînt dealtfel destul de
asemănătoare între ele.
în celebra listă a popoarelor din Cartea Facerii X, seminţiile din Asia Anterioară
sînt împărţite în trei mari grupări, după cei trei fii ai lui Noe adică Sem, Ham şi Jafet.
Acest fel de reprezentare a descendenţei antice, după un „moş" străbun patronim era
singura folosită spre a se exprima apartenenţa naţională şi etnică. Totuşi, cel ce a
alcătuit acest catalog al popoarelor era interesat mai degrabă de relaţiile politice şi
culturale dintre feluritele etnii şi mai puţin de înrudirea etnică propriu- zisă. Faptul
acesta se poate constata din aceea că elamiţii şi lidienii erau socotiţi fii ai lui Sem, în
calitate de supuşi ai Imperiului asirian, cu toate că nu erau cîtuşi de puţin înrudiţi cu
asirienii semiţi şi nici între ei. Pe de altă parte, cel ce a întocmit acest catalog al
popoarelor din lumea antică, i-a socotit pe fenicieni ca descendenţi ai lui Ham, deci
hamiţi, şi aceasta din cauza strînselor legături politice şi culturale ale fenicienilor cu
egiptenii care erau hamiţi şi descindeau din Ham.
înrudirea între diferitele limbi semite a fost recunoscută încă din secolul al XVII-
lea cînd s-a constatat cît de asemănătoare erau limba hieratică a abisinienilor, limba
ghezi şi araba. Conceptul de unitate a limbilor semite a fost recunoscut cu mult
înainte ca Bopp să arate unitatea limbilor indo-europeane şi înrudirea acestora cu
sanscrita şi iraniana veche. De fapt în secolul al XlX-lea prin descifrarea inscripţiilor
cuneiforme şi a scrierii sud-arabice (sabeene), ca şi a citirii unui mare număr de
inscripţii feniciene, cunoştinţele noastre despre limbile semite s-au adîncit în mod
considerabil. în secolul nostru însă, au fost descifrate inscripţiile cuneiforme scrise
într-un alfabet consonantic, scrierea de la Ras Shamra (Ugarit) şi în deceniul al
şaptelea al secolului nostru, inscripţiile cuneiforme, foarte numeroase, scrise într-o
altă limbă semită, eblaita — limba vorbită în statul-oraş Ebla. Pe de altă parte s-a
admis ideea că toate popoarele ce vorbesc o limbă semită, la fel ca şi indo- europenii
sau protoaltaicii (din altaică s-au despărţit limbile turcice, mongola şi manciuriana
529
(tunguza) ori popoarele ce vorbesc limbile bantu din Africa de sud şi centrală — au
alcătuit pe vremuri un popor unic, protosemiţii.
Care a fost vatra de unde au pornit protosemiţii este greu de spus, în orice caz
cercetările lingvistice nu sînt în măsură să dea un răspuns pertinent acestei întrebări.
Totuşi ştim că în epoca istorică regiunile populate şi urbanizate ale Siriei şi ale
Mesopotamiei au fost cotropite de triburi semite nomade ce soseau din deşertul
arabic. Apoi în secolul al Vll-Iea al erei noastre aceleaşi popoare semite venind din
Arabia au cucerit şi ocupat regiuni întinse din Africa de Nord şi Orientul de Mijloc.
De aceea este foarte verosimil că semiţii ce s-au întins în Asia Ante- roară în
neolitic, în epoca de bronz, apoi în cea de fier îşi aveau obîrşia în Peninsula Arabică,
iar Arabia este vatra de origine a popoarelor semite, însă de unde şi cum au ajuns
semiţii în Peninsula Arabică este cu neputinţă de spus.
a) — Rădăcinile cuvintelor semite sînt compuse în cea mai mare parte de trei
consoane;
530
b) — într-un cuvînt consoanele exprimă ideea generală, iar vocalele fac ca ideea
generală să capete o semnificaţie specifică;
531
j) — Alfabetul se compune numai din consoane pentru cea mai mare parte a
limbilor semite (afară de asiro-babiloniană şi limbile abisiniene, ghezi şi amharică).
Vocalele sînt omise sau înlocuite cu puncte în celelalte limbi semite;
m) Verbele nu au decît două moduri, cel perfectiv (al acţiunii împlinite) şi cel
imperfectiv (al acţiunii în curs de împlinire);
532
După descifrarea scrierii cuneiforme, eforturile semitologilor s-au îndreptat în
direcţia aprofundării cunoşterii limbii scrise din Mesopo- tamia. Prima gramatică a
limbii asiro-babiloniene a fost publicată de Iulius Oppert (1825 — 1905) în 1860,
fiind cel dintîi care a făcut aserţiunea că creatorii scrierii cuneiforme nu erau semiţi ci
alt popor, care vorbea o limbă nesemită, lucru dovedit de sistemul vocalelor din
această scriere. Dar el a fost contrazis categoric de I. Halevy (1827 — 1897) care
vedea în scrierea şi limba sumeriană un sistem de criptografie al preoţilor din
Babilon, şi cu puţin timp înainte de moarte a publicat un „Précis d'al- lographie
assyro-babyloniéenne", Revue semitique, vol. XVIII — XIX, 1910, - 191).
533
Leipzig, 1907), urmate de acelea a lui G. Ryckmans (Grammaire accadienne,
Louvain, 1938) a lui W. von Soden (Grundriss der akkadischen Grammatik, Roma,
1952);
c) în fine, a treia direcţie în care s-au îndreptat eforturile orientaliş- tilor a fost
tipărirea de lucrări lexicografice. în 1926 după moartea autorului apare un
Babylonisch-assyrisches Glossar, Heidelberg, 1926, al lui C. Bezold, iar zece ani mai
tîrziu A. Deimel publică un Akkadisch- sumerisches Glossar, Roma, 1937, în care
sînt cuprinşi şi termenii sumerieni. Acelaşi autor publicase un dicţionar sumerian (A.
Deimel, Sumerisches — Lexikon, Roma, 1925—1937).
în limba rusă a apărut sub redacţia lui V. V. Struve opera lui L. A. Lipin, Limba
akkadiană (asiro babiloniană)., Dicţionar, Leningrad 1957.
534
în limba akkadiană apar modificări ale vocalelor sub influenţa altor vocale, şi
aceasta atît în asiriană cît şi în babiloniană. Se pare că această tendinţă de armonie a
vocalelor s-a realizat sub influenţa limbii sumeriene (armonia vocalelor este
binecunoscută în limbile turcice în special şi în cele ugrofinice, în ungară de pildă).
Asimilarea consoanelor este frecventă în akkadiană, şi ea poate fi regresivă sau
progresivă. De asemenea în akkadiană vocalele se modifică uneori sub influenţa
consoanelor. Aşa de ex. în asiriană vocala cazului genitiv i poate să se transforme în e
( i > e ) înaintea consoanei m , şi rămîne tot e , chiar atunci cînd m cade. Tot aşa
vocalele scurte neaccentuate aşezate între două consoane arată tendinţă de a dispare,
rapasum ,,vast, spaţios" > râpsu (m). Vocalele scurte neaccentuate Ia sfîrşitul unor
cuvinte cad adesea, dacă prin căderea lor nu rezultă apariţia a două consoane într-o
silabă. Astfel prepoziţiile ,,ana" către, la ,,ina" în, „eli" ,,la", adi „pînă" devin „an,
in, el şi ad".
Lexicul limbii akkadiene este foarte variat şi foarte bogat, şi în zilele noastre nu
s-a putut face un inventar complet al acestui lexic din cauza abundenţei termenilor
săi. Fără îndoială există cîteva zeci de mii de cuvinte akkadiene cunoscute; iar
dicţionarul mai sus menţionat ai Institutului de Orientalistică din Chicago cuprinde
peste 30 volume. Trebuie spus însă că multe cuvinte akkadiene nu au ajuns pînă la
noi, fiindcă un imens număr de texte s-au pierdut împreună cu oraşele sau oamenii ce
le-au întocmit. în decuisul istoriei sale multiseculare limba akkadiană s-a modificat;
multe cuvinte vechi au ieşit din uz şi au pierit din fondul său lexical. Multe alte
cuvintc au fost preluate din limbi străine, în special din sumeriană, multe alte cuvinte
s-au modificat, schimbîndu-şi structura sau semnificaţia iniţială.
535
Dar limba akkadiană este cea mai veche din limbile semite cunoscute, şi doar
limba eblaită, limba găsită în scriere cuneiformă pe tăbliţe de argilă în ruinele cetăţii
Ebla, pare a avea aceeaşi vechime sau a fi mai veche decît akkadiana. Multe cuvinte
care se referă la viaţa socială, la procesele de muncă, la religie, la credinţă, la
obiceiuri sînt termeni semiţi cunoscuţi şi în alte limbi semite.
Astfel, dintre termenii semiţi comuni tuturor limbilor semite se poate cita
rădăcina: '^„amînca", aklu „pîine", ukullu ,,furaj", akilu „mîncă- cios", ukultu ,,hrană"
etc. Totuşi o serie de cuvinte akkadiene sînt proprii acestei limbi, create de akkadieni
înşişi după aşezarea lor în Mesopotamia. împrumuturile din limbi străine akkadicnei
sînt numeroase; în primul rînd din sumeriană au fost preluate cuvinte compuse ca de
ex: ekallu (m) ,,palat" < sum. e „casă" + gal „mare" sau elallu (m) „urcior" < sum. e
„apă" + lai „a purta" sau au fost preluate cuvinte sumeriene care au suferit
preschimbări; ex. sum. buzur „taină" > akkad. puzru (m) sau sum. zabar „bronz" >
akkad. siparru (m)\ sau din sumeriană mu „nume" -f- sar „a scrie" > akkad. musar
„înscris, act".
536
Caracterele gramaticii akkadiene sînt destul de particulare şi merită să fie
subliniate. în forma ei clasică limba akkadiană este o limbă flexionară, deci cu
declinaţii şi conjugări, dar cu multe elemente de aglutinare, păstrîndu-se însă
totdeauna rădăcina cuvîntului neschimbată.
537
în afară de aceste două statusuri, gramatica akkadiană cunoaşte un status
indeterminat şi un status predicativ al substantivelor. Adjectivele se acordă în gen şi
număr cu substantivul pe care îl califică, iar pe de altă parte au şi ele aceleaşi
statusuri. Cît priveşte numeralele, în limba akkadiană se amestecă două sisteme de
numeraţie: cel vechi semit, care are la bază zecile, şi cel sumerian, care este întemeiat
pe cifra 60. în afară de aceasta, cifrele se scriu prin logograme, care nu au fost încă
descifrate complet, astfel că despre multe numere nu ştim cum se pronunţau. Astfel
numerele între 11 şi 19, la statusul absolut al lor, nu sînt cunoscute în scriere silabică.
Tot aşa în scriere silabică nu se ştie cum se pronunţau cifrele între 60 şi 90 în sistemul
decimal. Se cunoaşte însă în sistemul care are la bază cifra 60.
538
akkadiană există patru „timpi" (sau mai exact modificaţii ale verbului). Trei din
aceste modificaţii sau timpuri, prezentul, preteritul şi perfectul se conjugă cu prefixe,
iar ultima, permansivul se conjugă cu sufixe. în privinţa modurilor conjugării,
akkadiana are un mod indicativ, unul imperativ, modul optativ (predicativ), un mod
allativ (sau ventiv), şi modul subjonctiv. Corespunzînd „formelor verbale" (engleză:
stems, rusănopoAfci; lat. conjugationes) kaly niphal, piei, pual, hiphil, hophal sau
hithpael din gramatica ebraică, în akkadiană există următoarele ,,forme verbale": I x,
(care dă sensul iniţial al verbului); Ii! (cu dedublarea celei de-a 2-a consoane din
radical, are sens intensiv); IIIj (posedă prefixul sa — şi are sens cauzativ; — IVj
posedă formativul — n — şi are sens pasiv); forma verbală cu infixul — t(a) —
(aşezat după prima consoană radicală, are sens pasiv şi exprimă reciprocitate); în fine
forma verbală cu infixul — tan (a) — (aşezat după preformativ are sens iterativ).
Adverbele akkadiene sînt numeroase şi sînt folosite adesea pentru a indica timpul
unei acţiuni verbale, înlocuind astfel timpurile din conjugarea verbelor. Alte adverbe
arată modul cum se îndeplineşte o acţiune şi locul ei. Prepoziţiile akkadiene sînt
folosite frecvent urmate de pronume sufixe sau substantive la cazul acuzativ sau
genitiv. Multe din prepoziţiile akkadiene sînt compuse.
Conjuncţiile akkadiene sînt însă puţine, cele mai frecvente fiind u ,,şi, iar, de
asemenea", apoi u (lung) ,,sau".
539
Studiul limbii akkadiene continuă şi actualmente, existînd încă zeci de mii de tăbliţe
cu scriere cuneiformă care nu au fost încă descifrate, iar pe de altă parte marile
dicţionare ale limbii asiro-babiloniene nu au fost încă terminate
.Scrierea
540
bucata de trestie tăiată. Pe de altă parte soliditatea şi cvasi- indestructibilitatea
tăbliţelor de argilă au contribuit la folosirea scrierii cuneiforme în tot Orientul de
Mijloc, aşa cum o dovedeşte faptul că nici scrierea pe papirus, nici cea pe pergament
sau piele folosită de scribii arameeni ai Imperiului Persan nu au înlăturat scrierea
cuneiformă, care s-a menţinut pînă în sec. I al erei noastre. în ceea ce priveşte
originea scrierii cuneiforme, este neîndoios că a fost precedată de un stadiu picto-
grafic, în care scribii desenau obiecte, fiinţe, plante, aşa cum se prezintă hieroglifele
egiptene în ideogramele lor. Aceste reprezentări deformate stilizate poate, au dus în
cele din urmă la scricrea cuneiformă. înşişi babilonienii îşi dădeau seama de această
evoluţie căci într-o tăbliţă din secolul al Xll-lea î.e.n, scribul a indicat în dreptul
fiecărui cuvîntîn cuneiforme, pictogramele care i-ar fi dat naştere.
I. Scrierea protosumeriană
în straturile arheologice cele mai vechi din Mesopotamia au fost regăsite o serie
de tăbliţe cu scriere pictografică. în mileniul al IV-lea s-au putut distinge trei perioade
separate, numite de arheologi după locurile (siturile) tipice săpăturii: El Obeid (lîngă
vechea aşezare sumeriană Ur, de unde ar fi fost originar Abraham); Warka (alături de
marele stat-oraş sumerian Uruk) şi Djemdet Nasr (nu departe de statul-oraş Kiş).
Perioada El Obeid este cea mai veche, cea numită Djemdet Nasr cea mai recentă şi ea
a precedat imediat perioada din care avem liste de regi şi numeroase documente
scrise.
541
în această epocă scribul foloseşte tot tăbliţe de argilă, dar şi piatră şi metal. El
scrie cu o frîntură de trestie (calam după numele său grecesc) mai lungă şi mai
subţire decît cea folosită în scrierea cuneiformă propriu- zisă. Cu acest instrument
scribul înscrie pe argilă linii ovale, drepte, necurbate şi frînte, adică adevărate desene
— similare ideogramelor egiptene de pildă — care sînt cu totul diferite de penele de
despicat ale scrierii cuneiforme. Pentru a marca cifrele se folosesc mici instrumente
cu vîrful rotunjit. Semnele folosite de această scriere pre-cuneiformă sînt foarte
numeroase, şi se apreciază că pentru perioada Warka IV au fost peste 2000. Pe de altă
parte forma acestor semne este constantă şi nu variază prea mult. Printre aceste
semne unele figurează obiectele obişnuite, diferite personaje, părţi ale corpului,
animale, plante etc., pe cînd altele — cele mai numeroase — sînt foarte schematizate.
O altă cauză ajută această transfigurare a grafemelor scrierii Warka IV, înclinarea
grafemelor într-un unghi de 90 ° (drept) spre stînga, astfel că obiecte verticale
542
(plantele de pildă) sînt figurate culcate orizontal; iar obiectele culcate (peştii, de
pildă) sînt reprezentaţi ca drepte verticale. Această schimbare a orientării scrierii
derivă din faptul că linia orizontală a scrierii se substituie coloanei verticale. în
textele mai lungi ale scrierii protosumeriene Warka IV linii orizontale delimitează
spaţii suprapuse vertical; ordinea este de sus în jos. Aceste spaţii suprapuse sînt
uneori divizate prin linii verticale în coloane separate care se citesc de la dreapta la
stînga. Spre a putea înscrie semnele scrierii, scribul ţinea tăbliţa de argilă în mîna
stîngă, oblic, într-un unghi de 45 ° aproximativ. Atunci cînd a început să întrebuinţeze
tăbliţe mai mari pe care nu le putea ţine în mînă, el a aşezat tăbliţa în faţa sa într-un
unghi, nu de 45 ° ci de 90 ° (drept) la stînga sa, astfel că, în felul acesta, coloanele
verticale au devenit linii orizontale.
— care cuprindea multe elemente monosilabice, fie astfel structurate iniţial, fie
ajunse monosilabice datorită uzurii şi folosirii îndelungate a fonemelor.
Aceste elemente monosilabice se aglomerau adesea împreună
— proces similar celui din limbile aglutinante şi de asemenea ele devin sufixe,
afixe, infixe.
543
fel cuvinte care se pronunţau la fel, dar aveau sensuri diferite. Este tot aşa cum în
limba română s-ar scrie titlul de nobleţe ban (al Olteniei de ex.) cu o monedă de un
ban. Sau, dacă am vrea să scriem cuvîntul abstract tocmai (adverb), desenînd un toc
de scris şi un mai de pisat. Sistemul rebusului duce totdeauna la o scriere fonetică.
Sumerienii au procedat în acelaşi sens şi cu ajutorul rebusurilor au notat prefixele,
afixele, sufixele etc., care aveau un rol de seamă în scrierea sumeriană. încă din
epoca arhaică sînt astfel transcrise complementele fonetice, prefixele verbale şi
determinativele. Scrierea fonetică la sumerieni a fost mult înlesnită de faptul că
folosirea îndelungată a unor termeni i-a dus la abrevieri însemnate. De pildă cuvîntul
mun „nume" în sumeriană a devenit mu, iar numeroşi termeni monosilabici par să nu
fi avut niciodată o consoană finală. în felul acesta în sumeriană existau cuvinte
monosilabice cu o singură consoană, ceea ce a făcut cu putinţă să se descompună
uşor orice cuvînt în silabe. Pe de altă parte procedeul rebusului se aplică mai uşor
cînd elementele unei limbi sînt simple. Se pare că sumerienii au început să scrie
fonetic în perioada Djemdet Nasr, căci pe o tăbliţă din acea vreme se află scris
numele propriu En-lil-ti „EnliV (nume de zeu) ,,dă viaţă", unde termenul ti, „viaţă"
sau „dă viaţă" este scris prin termenul său omofon ti, „săgeată" (deci un rebus).
544
II. Scrierea asiro-babiloniană
Dacă scrierea sumeriană a devenit atît de complicată — fiind cel mai greu de
citit din toate scrierile cunoscute pînă azi, motivul constă în aceea că ea a fost
preluată de o limbă semitică — în condiţii destul de complexe. într-adevăr în mileniul
al IV-lea î.e.n. akkadienii, un popor semit, locuiau în ţinutul dintre Tigru şi Eufrat
alături de sumerieni. Akadienii semiţi au preluat mai întîi de la sumerieni şi limba şi
scrisul ; limba sumeriană fiind limba folosită în documente de akkadienii semiţi. Mai
tîrziu semiţii din Akkad au preluat numai scrierea sumeriană pentru a nota limba lor
semită. Dar akkadienii nu au putut face o distincţie clară între scrierea sumeriană
propriu-zisă şi limba sumeriană.
Scrierea cuneiformă clasică cuprinde circa 550 semne formate prin combinaţia a
4 elemente de bază:
pană oblică
triunghi ▲
545
- pană verticală ^
546
ignoranţei în care ne aflăm asupra tonului, lungimii şi calităţii vocalelor asiro-babi-
loniene.
b) Semne silabice simple, care reprezintă fie o consoană urmată de o vocală (ba,
bi, de ex.) fie o vocală urmată de o consoană (ar, ir, de ex.) ;
c) Semne silabice complexe, corespunzînd de cele mai multe ori unui grup de
două consoane care încadrează o vocală (bar, kur de exemplu) ;
547
e) Determinativele care sînt plasate fie înainte, fie după termenul la care se
referă şi care indică din ce clasă fac parte. Astfel se aşează semnul
feminine, apoi
numele de localităţi
însă acelaşi semn poate să aparţină la două sau mai multe din catego riile de mai
sus, să aibă două sau mai multe valori fonetice în cuprinsul fiecărei categorii. Se
spune că un semn este polivalent cînd are mai multe valori fonetice diferite. Tot
astfel două caractere distincte, care au aceeaşi valoare fonetică, sînt numite
homofone
.De exemplu semnul poate să aibă sensurile:
dent".
548
Silabele simple (formate dintr-o consoană şi o vocală, sau dintr-o vocală şi o
consoană) se exprimă prin semnele cuneiforme ce le corespund; în ceea ce priveşte
silabele complexe (vocală aşezată între două consoane) se poate utiliza semnul
cuneiform corespondent, sau se poate utiliza în două silabe simple. De exemplu spre
a se scrie dai se poate folosi un semn ideografic cuneiform special care are o valoare
dai, dar se poate şi descompune silaba în da-al. Apoi se poate folosi ideograma unui
cuvînt, atunci cînd există, în loc să se scrie un cuvînt fonetic. în scrierea sumero-
akkadiană cuvintele nu sînt despărţite între ele (cum nu sînt nici în greacă sau
egipteană, despărţirea cuvintelor apărînd în scrierea meroitică şi paleo-persană, cu
caractere cuneiforme ca şi în cea aramaică), dar folosirea unui determinativ indică
sfîrşitul sau începutul unui cuvînt.
549
Cu toate marile greutăţi pe care le oferea citirea scrierii cuneiforme asiro-
babiloniene, aceasta s-a bucurat de un imens succes în întreaga lume antică. Căci ea a
devenit în mileniul al III-lea o scriere internaţională, în această scriere asiro-
babiloniană se duce corespondenţa diplomatică între monarhii mileniului III şi II şi
exemplul cel mai cunoscut este acela al arhivelor diplomatice găsite la Tell-el-
Amarna în Egiptul de Sus, care cuprind corespondenţa în asiro-babiloniană a
faraonului Amenofis al al III-lea şi Amenofis al IV-lea (Ikhunaton). Scrisorile sînt
toate în caractere asiro-babiloniene şi notate cu semne cuneiforme pe tăbliţe de argilă.
Din scrierea sumero-akkadiană au derivat — după cum am arătat — numeroase
scrieri folosite în Orientul de Mijloc.Literatura
Atît egiptenii cît şi asiro-babilonienii sau înaintaşii lor sumerieni au scris foarte
mult şi aveau o adevărată pasiune de a scrie, dar materialul folosit pentru scriere de
egipteni, papirusul, s-a distrus repede în climatul umed al Deltei Nilului, sau al
malurilor acestui fluviu, pe cînd tăbliţele de argilă pe care scribii înscriau caracterele
cuneiforme s-au conservat. Aşa se face că posedăm un număr imens de texte asiro-
babiloniene din care relativ puţine au fost descifrate şi citite. Iar textele literare asiro-
babiloniene sînt şi ele nemăsurat de multe, din ele nu s-a publicat însă decît o mică
parte. Putem împărţi textele literare asiro-babiloniene în: 1) Texte istorice; 2.) Texte
mitologice; 3.) Texte cultice; 4.) Texte sapienţiale; 5.) Texte juridice.
I. Textele istorice
Ele sînt de cele mai multe ori inscripţii ale regilor Asiriei şi Babiloniei, relatînd
campaniile victorioase şi expediţiile lor în ţări îndepărtate, dar ni s-au păstrat şi
inscripţii mai lungi, înfăţişînd pe tăbliţe de argilă anale ale regilor Asiriei sau ai
Babilonului.
550
Leipzig, 1916; C.J. Gadd, The Fall of Niniveh, London, 1923; T.G. Pinches, în
Transactions of the Society of Biblical Archeology, VII, 1880, p. 139-176; A. Poebel,
„...Asarhaddon rege mare, rege puternic, rege al întregii lumi, regele Asiriei,
cîrmuitorul Babilonului, regele Sumerului şi Akkadului, regele Karundiaşului, regele
tuturor acestora, regele ţărilor Musur (Egiptul de Jos), Paturis (Egiptul de Sus) şi Kus
(Ethiopia) care se închină marelui zeu, marelui monarh, absolut (zeul), Assur, zeului
Sames, zeului Nabu şi (lui Marduk); regele regilor, neîndurător, care nimiceşte pe
nelegiuiţi, care răspîndeşte groază în jurul lui, neînfricoşat în luptă, erou desăvîrşit,
necruţător în luptă, domn atotputernic care îi ţine legaţi de sfoară (la nas) pe principi,
dulău furios, răzbunător al tatălui său ce 1-a zămislit, rege care cîrmuieşte cu dreptate
cu ajutorul zeilor Assur, Samas, Nabu şi Marduk ajutoarele lui, cel care şi-a lăţit
dorinţele,cel care a frînt ca pe nişte trestii şi a călcat în picioare pe toţi principii ce nu
i-au dat ascultare şi nu i-au supus, care a închinat jertfe multe marilor zei, ale cărui
gînduri sînt îndreptate către venerarea zeilor şi zeităţilor . . . (începutul inscripţiei pe
partea posterioară a plăcii este mult deteriorat şi de aceea puţin inteligibil) . . . care a
551
înfrînt pe duşmanii lui, care a nimicit pe vrăjmaşii săi, regele care este ca un potop
atunci cînd se pune în mişcare, (iar) în faptele sale (ca) un lup ce îşi arată colţii, în
faţa căruia se află vijelia, iar în spatele său este ruperea de nori, asaltul său în luptă
fiind puternic şi nimiceşte flacăra focului nestins.
Eu (Asarhaddon) fiul lui Sanherib, rege al întregii lumi, regele Asiriei, urmaşul
(regelui) Sargon, cîrmuitorul Babilonului, regele Sumerului şi Akkadului, sămînţă
regală vecinică din neamul lui Balibna, fiul lui Adasa, care a consolidat domnia în
Asiria, care a statornicit pietrele de hotar ale oraşului Assur, cel care cade cu faţa (la
pămînt) în faţa (zeilor) ASsur, Sama§, Nabu şi Marduk, zeii cei mari, stăpînitorii
mei.
Zeii Assur, Samas, Nabu şi Marduk înaltele puteri a căror poruncă este
irevocabilă mi-au hărăzit ca soartă (stăpînirea) unei împărăţii fără seamăn. Zeiţa
IStar, stăpîna care îndrăgeşte slujirea mea mi-a pus în mîini un arc puternic, o suliţă
tare, care biruie pe cei nesupuşi; ea mi-a dat posibilitatea să împlinesc toate dorinţele
inimii mele şi a plecat înaintea picioarelor mele pe toţi principii nesupuşi. Cînd zeul
Assur, marele stăpîn, spre a arăta popoarelor grandoarea faptelor mele măreţe, a făcut
împărăţia mea cea mai puternică printre cele patru ţări ale lumii şi a preamărit numele
meu, el mi-a dat putere să port cu mine un sceptru tare pentru înfrîngerea duşmanilor
şi a încredinţat mîinilor mele o ţară care a păcătuit faţă de (zeul) Assur, a săvîrşit o
(mare) crimă şi 1-a dispreţuit, pentru a jefui şi a prăda hotarele Asiriei.
552
După ce zeul A§sur şi zeii cei mari, stăpînii mei mi-au poruncit să pornesc la un
drum lung peste munţi înalţi şi nisipuri întinse, prin săla- şurile setei, am plecat fericit
şi cu inima încrezătoare. De la (oraşul) ishupri pînă la (oraşul) Memfis, cetatea de
reşedinţă, situată la o depărtare de 15 zile de drum, zilnic şi neîncetat am ucis mulţi
ostaşi ai (faraonului) Taharka, regele Egiptului şi al ţării Kus (Ethiopia), rege bleste-
mat de zeitatea lui cea măreaţă. Pe el însuşi eu l-am rănit de cinci ori cu vîrful suliţei
mele şi i-am pricinuit răni ce nu se tămăduiesc. Cetatea Memfis, oraşul lui de
reşedinţă, l-am încercuit, l-am cucerit, l-am dărîmat, nimicit şi ars cu ajutorul
galeriilor (subterane săpate sub ziduri), spărturile zidurilor şi a scărilor mele de asalt.
Pe soţia (faraonului) pe concubinele din palatul lui, pe Usanhura moştenitorul său şi
pe alţi fii ai lui, fiicele lui, bunurile lui, bogăţiile lui, caii lui, vitele mari şi oile sale
fără număr de multe, le-am luat şi le-am dus în Asiria. Am smuls din Egipt rădăcina
lui Kus, pe nici unul dintre (kusiţi) eu nu i-am lăsat să mă slăvească (ca demnitari ai
mei). în tot Egiptul am aşezat din nou regi, administratori ai porturilor, împuterniciţi
şi dregători. Am decis ca pentru vecie lui Assur şi marilor zei, stăpînitorilor mei să li
se aducă în mod regulat jertfe. Le-am aşezat lor (egiptenilor) un tribut anual,
neîncetat, pe care să mi-1 plătească. I-am silit să facă o lespede pe care să scrie
numele meu şi i-am obligat să scrie pe ea laudă (zeului) ASSur, stăpînului meu,
precum şi faptele măreţe pe care le-am săvîrşit cu ajutorul (zeului) A§§ur stăpînul
meu, şi victoria cucerită cu mîinile mele şi am aşezat (această) lespede pentru
vremurile viitoare ca să uimească pe toţi vrăjmaşii.
Pe cela care va scoate această lespede din locul ei, care va rade numele meu
înscris (pe ea) şi va scrie numele său, sau o va acoperi cu pămînt sau o va arunca în
apă, sau o va arde în foc, sau o va pune într-un loc nevăzut, fie ca zeiţa I§tar, stăpîna
luptei şi a bătăliei, să prefacă puterea lui de bărbat în aceea a unei femei, fie ca legal
să-1 aşeze dedesubtul duşmanului său. Fie ca principele ce va fi în viitor să vadă
această lespede cu numele meu scris (pe ea) şi să pună să-i fie citită în faţa lui, apoi
fie ca el să o ungă cu balsam, fie ca el să săvîrşească jertfe şi fie ca el să slăvească
numele (zeului) Assur stăpînul meu".
553
Regele Asiriei Assurbanipal a domnit între anii 668—631 î.e.n. şi a fost unul din
suveranii cei mai luminaţi ai acestui imperiu. El a constituit o bibliotecă ce a fost
regăsită încă de la începuturile studiilor mesopotamiene în ruinele fostei sale capitale
Ninive în 1878 şi publicate pentru prima oară în traducere în 1880. Textul de faţă
relatează campaniile militare ale acestui rege şi a fost înscris pe o prismă de argilă
arsă cu zece laturi. Traducerea s-a făcut consultîndu-se mai mulţi autori şi textul
prezentat aici redă evenimentele celei de a şasea campanii a sa, expediţie militară
făcută de acest rege al Asiriei.
,,în acest timp SamaSSumuchi, fratele meu necredincios căruia i-am făcut bine şi
l-am pus să domnească ca rege la Babilon, căruia i-am făcut tot ce este cu putinţă ca
domnia lui să fie cît mai frumoasă, pentru care am strîns oşteni, cai şi care de război,
şi i le-am dat lui cît i-au trebuit, căruia i-am mărit oraşele, ogoarele, grădinile,
numărul locuitorilor lui, mai mult decît mi-a poruncit tatăl meu care m-a zămislit,
toate i le-am dat lui. El a uitat această mărinimie a mea faţă de el şi a pus la cale
nelegiuiri. în aparenţă gura lui rostea cuvinte prieteneşti, dar în sinea lui, în inima lui,
el a pus la cale o faptă criminală. Pe fiii Babilonului pe care i-am văzut eu în ţara
zeului Assur, pe robii mei credincioşi, el i-a înşelat şi a purtat cu ei discuţii
mincinoase. El 1-a trimis la mine pe Ninua cu o solie mincinoasă ca să mă salute.
Eu Assurbanipal căruia marii zei i-au hărăzit o soartă fericită, pe care ei l-au
zămislit întru credinţă, adevăr şi dreptate, am aşezat pe aceşti babilonieni la minunata
mea masă de ospăţ, i-am îmbrăcat în straie colorate şi am împodobit cu inele de aur
degetele lor. în vreme ce aceşti babilonieni se găseau în ţara zeului A§§ur, şi se uitau
în ochii sfetnicului meu, el, Samaăsuchin, frate necredincios, care n-a respectat
alianţa cu mine a răzvrătit împotriva mea pe locuitorii din ţara sa, robii mei, supuşii
mei din ţara Akkad, ţara Chaldeia, din ţara Aramu, din ţara de lîngă mare, de la
Akaba pînă la Balsalimeti (Akaba este punctul cel mai nordic al Babiloniei,
Balsalimeti este un port pe Eufrat, aproape de vărsare acestui fluviu în Golful Persic,
punctul cel mai sudic al Babilonului, n. n.). Pe Ummanegas fugarul, care a îmbrăţişat
picioarele mele de stăpîn, pe care eu I-am înscăunat (ca rege), în Elam, pe (regii) din
ţara Amurru, Meluhhi, Gutti, care potrivit poruncii lui Assur şi Belit au fost predaţi în
mîinile mele, pe toţi aceştia el i-a răzvrătit împotriva mea şi ei au încheiat un tratat de
alianţă cu el. El a închis porţile oraşelor Sippar, Babilon şi Borsippa şi a rupt alianţa
frăţească (cu mine). El şi-a urcat oştenii săi pe zidurile acestor oraşe şi ei au pornit
război împotriva mea. El m-a împiedecat să aduc jertfe lui Bel (Bel are înţelesul de
554
„stăpîn" şi aici este indicat în sens acoperit zeul Marduk, n. n.), fiului lui Bel (poate
zeul Ninurta, n. n.), făcliei luminoase a zeului Sama§ şi luptăto- torului zeu Ura,
neîngăduind aducerea jertfei mele. Pentru a cuceri oraşul, lăcaşul marilor zei, ale
căror temple le-am renovat, le-am împodobit cu aur, şi cu argint, înzestrînd interiorul
lor cu tot ce era de trebuinţă, el a pus la cale multe nelegiuiri.
în acest timp un văzător (profet care are vise divinatorii n. n.) s-a urcat să
doarmă şi a avut următorul vis: Pe soclul (statuii) lui Sin era scrisă următoarea
inscripţie: ,,Pe aceia care au uneltit împotriva lui Assur- banipal, regele ţării Assur şi
au provocat o bătălie, îi voi pedepsi cu o moarte năpraznică. Voi pune capăt sufletului
lor cu un pumnal de fier ascuţit, prin revărsare de foc asupra lor, prin foamete, prin
lovirea lor de către zeul Ura". Auzind despre acestea m-am bizuit pe cuvîntul lui Sin,
stăpînul meu. în a şasea campanie militară a mea mi-am adunat oştirea şi am pornit
împotriva lui Samassumukin. L-am închis pe el şi pe oştirea lor în oraşele Sippar,
Babilon, Borsippa şi Cuta şi am zădărnicit ieşirea lor. în oraş, şi pe cîmp i-am
pricinuit numeroase înfrîngeri. Ceilalţi (răzvrătiţi) de pe urma loviturilor lui Ura, a
lipsurilor şi a foametei şi-au dat duhul.
555
de război) şi mă ruga să-1 primesc să-mi fie rob. La porunca lui Assur şi Istar el mă
ruga să sfîrşesc judecata mea asupra lui şi să-mi arăt mărinimia faţă de el. El stătea în
faţa mea şi preamărea vitejia puternicilor mei zei care au venit în ajutorul meu. Iar eu
Assurbanipal, om cu inimă largă, fără de pizmă, iertător al păcatelor altora, l-am
iertat pe Tammaritu, pe el însuşi dimpreună cu seminţia casei lui şi i-am aşezat să stea
în palatul meu (aşadar i-a ţinut prizonieri, n. n.).
în acest timp, pe oamenii din Akkad (adică din Babilonia, n. n.) care fuseseră
alături de Sama§§umuchin şi au uneltit cu el, i-a cuprins foametea. Din pricina
foamei ei mîncau carnea trupurilor fiilor lor şi a fiicelor lor, mestecau bucăţi de
curele de piele. Zeii Assur, Sin, Samas . . . care mă apără şi îi nimicesc pe vrăjmaşii
mei, l-au aruncat pe Samas- sumuchin, fratele meu cel vrăjmaş, care s-a războit
împotriva mea, în adîncul văpăii focului şi i-au ars sufletul (el s-a sinucis dîndu-şi
foc, n. n.). Iar pe oamenii care l-au sfătuit pe Samassumuchin, pe fratele meu duş-
man, să săvîrşească aceste nelegiuri, pe care moartea i-a înspăimîntat şi care ca să-şi
izbăvească viaţa nu s-au aruncat în foc împreună cu SamaSsumuchin, stăpînul lor, şi
care au scăpat de loviturile pumnalului (meu) de fier, de nevoi, de foame, de flacăra
focului şi s-au oploşit undeva găsindu-şi adăpost, plasa marilor zei, stăpînilor mei din
care nu poţi scăpa, i-a nimicit. Nici unul din ei n-a scăpat, nici un fugar nu s-a stre-
curat scăpînd din mîinile mele, zeii i-au lăsat pe toţi în mîinile mele.
Carele, căruţele, baldachinurile, roabele ostatece ale lui, bogăţiile palatului lui au
fost aduse toate la mine. Am smuls limbile acelor oşteni, ale căror guri obraznice au
rostit cuvinte de ocară împotriva lui ASsur zeul meu, şi care au uneltit împotriva mea
regele care i se închină. I-am înfrînt şi pe ceilalţi oameni, aşa cum altă dată ei l-au
ucis pe Senaherib, bunicul meu zămislitorul meu şi în faţa zeilor sedu şi lamassu
(acestea erau spirite ocrotitoare ale geniilor din Panteonul asiro-babilonian; imaginile
lor în chip de tauri înaripaţi cu capete de om — aşa-zişii sfincşi asirieni — erau
aşezate la intrarea templelor şi a palatelor. Senaherib a fost ucis de un grup de
complotişti din sînul vechii artistocraţii babi- loniene, adică ale aceleiaşi grupări
dominante care 1-a sprijinit pe SamaS- sumuchin, împotriva lui Assurbanipal atît în
complotul legat de succesiunea sa la tron cît şi în răscoala din anii 652—648, n.n.)
acum cu prilejul pomenirii lui, eu i-am aruncat de vii pe aceşti oameni peste aceste
chipuri de zei. Trupurile lor sfîrtecate eu le-am dat pradă cîinilor, porcilor, ciorilor,
vulturilor, păsărilor cerului şi peştilor mării. După ce am sfîrşit cu toate acestea, am
liniştit inimile marilor zei, stăpînilor mei.
556
Trupurile oamenilor atinşi de Ura şi care din pricina nevoilor şi a foametei şi-au
dat duhul, ce a mai rămas după ce le-au mîncat ca hrană cîinii şi porcii — grămezi ce
se strîngeau în uliţele şi pieţele oraşelor — eu le-am scos din Babilon, Cuta şi Sippar
şi am făcut din ele mormane. Cu ajutorul preoţilor şi iscusinţei lor (este vorba de arta
catarticii practicată de preoţi, n. n.) am curăţat templele, am spălat străzile ce duceau
la temple şi am potolit cu rugăminţi şi cu lacrimi pe zeii (din Babilon) furioşi şi pe
zeiţele lor mînioase. Am restabilit în întregime — ca în timpurile străvechi jertfele ce
se aduceau zeilor, căci ele se făcuseră mici de tot. Pe băştinaşii acestor oraşe care au
mai rămas, care au scăpat de mo- limi, de nimicire şi de foamete, i-am iertat, am
poruncit inimii lor să trăiască şi i-am aşezat în Babilon.
Oamenii din ţara Akkad (= Babilonia), împreună cu cei din Chaldcea, Aram, şi ai
Ţării de lîngă mare, pe care SamaSsumuchin i-a unit şi i-a făcut să cugete cu toţii la
fel, mă duşmăneau pe mine fiindcă aşa socoteau ei. Potrivit poruncii lui ASsur, Belit
şi marilor zei, ajutoarele mele, i-am călcat în picioare pînă la cel din urmă. Jugul lui
AsSur pe care ei şi-1 scoseseră de pe gît eu i l-am pus din nou. Am aşezat peste ei pe
guvernatorii mei, pe cîrmuitorii de oraşe, protejaţii mei. Le-am poruncit să aducă lui
ASSur, Belit şi zeilor ţării Assur jertfe necontenite fără de oprire, cele mai bune
jertfe. I-am obligat să-mi plătească un tribut anual şi necontenit".
*
557
1975, şi de asemenea de Victor Kernbach în ,,Miturile esenţiale", Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Buc. 1979.
încă din epoca sumeriană, un cînt, un imn este alcătuit din versuri şi fiecare vers
se împarte în două membre cu paralelism al membrelor adică paralelism al formei şi
al sensului (se disting paralelismul antitetic, sinonimic şi sintetic). Fiecare jumătate
de vers arată două sau trei accente, adică două sau trei silabe accentuate. Două
versuri alcătuiesc împreună un distih, iar fiecare vers este deci un stih, care la rîndul
său se împarte în două hemistihuri.
558
Iată o poezie sumeriană despre creaţie:
ti dingir — gim / munna — simmu Zi dari dingir — gim / mannab ede dingir
este termenul sumerian pentru „zeu"
„Să trăiască ca un zeu / i-a dat lui Suflet veşnic ca un zeu / i-a creat lui" Mult
mai bine pronunţat apare ritmul în poezia akkadiană, unde este marcat prin alternanţa
silabelor accentuate. Forma cea mai veche este versul iambic neregulat compus liber
din două sau trei silabe accentuate. Dar de obicei şi în poezia akkadiană se împarte
versul în două jumătăţi care, din punct de vedere formal şi al conţinutului, arată
paralelismul membrelor. Fiecare stih se împarte în două hemistihuri ce cuprind două
silabe accentuate. Dovada justeţei acestei împărţiri a versului akkadian ni-1 aduc
multe tăbliţe cuneiforme, care exprimă în scris această împărţire în hemistihuri. Sînt
tăbliţe cuneiforme scrise în aşa fel încît hemistihul este şi el împărţit în două jumătăţi.
Aceste tăbliţe cuneiforme cu texte poetice le putem interpreta în sensul că fiecare
cuvînt reprezintă un accent, dar particulele, vocativele şi numele proprii nu se
socotesc şi nu se numără în structura versurilor. Apoi legătura dată de un status-
constructus (formaţie specifică limbilor semite care exprimă genitivul din limbile
indo-europene, n.n.) sau chiar două noţiuni strîns legate între ele sînt reunite sub un
singur accent. Dacă acceptăm aceasta structură metrică specifică limbii akkadiene,
atunci înţelegem de ce versuri cu 2 + 2 accente (silabe accentuate) alternează cu
versuri cu 2 + 3 silabe accentuate sau 3 + 2 ori chiar 2 + 2 + 2 silabe accentuate.
Această concepţie asupra metricii akkadiene se verifică prin faptul că semnele de
note care sînt cuprinse în cînturile şi imnurile de creaţie a lumii şi care există în
fiecare rînd în număr de 4 (două hemistihuri avînd fiecare două silabe accentuate,
2 + 2 deci), alternează în unele rînduri cu 2 sau 3,
559
cu o consoană ca în verbele la imperfect, imperativ, permansiv sau în status
constructus. Două versuri astfel formate alcătuiesc un distih mai rar, trei versuri
constituie un tristih, şi în textul cuneiform scribul adesea separă versurile printr-o
linie verticală mică. Distihurile sînt orînduite unele după altele sau scrise în rînduri de
4 sau mai multe versuri ce alcătuiesc strofe. Un număr de astfel de strofe,
560
Mitul lui Adapa relatează că zeul Ea 1-a zămislit dîndu-i înţelepciune divină, dar
nu i-a hărăzit şi viaţă fără de moarte. Adapa stătea pe lîngă templul din Eridu şi purta
de grijă de stăpînul său, făcînd pîinea sa, pregătindu-i masa şi pescuind peşte pentru
masa lui. Fiind într-o luntre pe apele Golfului Persic, Adapa, care pescuia pentru Ea,
este răsturnat cu barca în apă de suflarea vîntului de miazăzi. Atunci Adapa blestemă
vîntul de miazăzi care avea forma unei păsări mari. Pronunţînd blestemul Adapa
frînge una din aripile vîntului de miazăzi, aşa că vreme de şapte zile n-a mai suflat
adierea sa răcoritoare peste ţinutul dogorit de soare al Chaldeii. Dar în urma acestui
blestem şi a urmărilor lui, Adapa este chemat înaintea lui Anu, zeul cerului, să
răspundă de fapta sa. înainte de a se sui la cer, Ea, tatăl lui Adapa, 1-a învăţat ce să
facă şi să spună înaintea judecăţii zeilor, adică să aibă părul lung şi să fie înveşmîntat
în doliu spre a stîrni mila zeilor Tammuz şi Gizida păzitorii porţii cerului. Aceştia îl
vor întreba de ce este îmbrăcat în haine cernite, iar el Adapa va răspunde că este
întristat nespus de mult fiindcă ei, zeii Tammuz şi Gizida, au pierit de pe pămînt. Ei
vor fi atunci foarte mişcaţi de acest semn de profundă venerare a lor şi vor stărui pe
lîngă Anu să-1 ierte pe Adapa. Apoi zeul Ea îi dezvăluie lui Adapa că în cer i se va
pune înainte, „hrana morţii" dar el nu trebuie să mănînce din ea, precum nu va trebui
să bea din ,,apa morţii". Adus în faţa lui Anu, Adapa urma să fie osîndit, dar în ultima
clipă zeii Tammuz şi Gizida îi iau parte şi vorbesc lui Anu în favoarea sa. în cele din
urmă zeul Anu hotă^eşte ca învinuitul să nu fie osîndit deloc, ba chiar să primească
binecuvîntări, dorind probabil să-i hărăzească şi viaţa veşnică pe lîngă înţelepciune.
Aşa că zeul Anu dă poruncă să i se dea lui Adapa să mănînce „pîinea vieţii". însă
Adapa, ascultînd de sfaturile tatălui său, nu o primeşte şi nu mănîncă din ea. Zeul
Anu se uită la el şi zice: „Ia vino încoace Adapa. De ce n-ai mîncat şi n-ai băut ?"
Apoi dă poruncă: „Luaţi-1 şi duceţi-1 înapoi pe pămînt". Dacă Adapa ar fi mîncat s-
ar fi făcut unul din zeii mai mici şi ar fi trăit de-a pururi. Dar neprimind hrana dată de
Anu, „pîinea vieţii", el a fost dus înapoi pe pămînt şi pînă la urmă a murit de moartea
tuturor oamenilor.
Desigur, şi în cazul lui Adapa ca şi în cazul lui Adam nemurirea a fost pierdută
din neascultare, dar Adapa ca şi Gilgames, ca şi mulţi babilonieni, căutau viaţa
veşnică, nemurirea şi tinereţea fără de bătrîneţe.
Mitul lui Etana ni s-a păstrat fragmentar dar se poate deduce textura generală a
povestirii din tabletele cuneiforme ce ne-au rămas, Etana a fost hărăzit de zei să fie
rege pentru a asigura pacea şi liniştea poporului său. Dar viaţa lui era lipsită de orice
bucurie căci nu avea copii. Singurul leac pentru a avea copii, părea să fie o buruiană,
561
„iarba naşterii", pe care Etana trebuia să se ducă să o aducă din cer. El se decide să
facă această călătorie pe un vultur cu care legase prieteşug. Acest vultur îşi trădase
tovarăşul său, un şarpe, şi din cauza răzbunării acestuia acum se afla închis într-o
peşteră întunecoasă. Regele Etana reuşeşte să scape pe vultur din peştera plină de
beznă şi ca drept răsplată îl poartă pe aripile sale spre ceruri într-o călătorie dramatică
şi plină de întîmplări neprevăzute. Se pare că Etana reuşeşte să aducă iarba naşterii
din ceruri căci pe lista regilor se află menţionat numele fiului său.
Scoborîrea zeiţei Istar în Infern are ca temă reţinerea zeiţei Istar în lumea de jos
de către sora ei zeiţa Ereskigal. Intrînd în Infern, zeiţa Istar este despuiată de
podoabele, bijuteriile şi veşmintele ei şi apare goală ca şi ceilalţi răposaţi din lumea
de apoi. Dar după ce Istar a rămas în Infern nici un animal nu mai are relaţii sexuale
şi nici un bărbat cu soţia sa, nici o femeie nu mai este fecundată si nu se mai naşte
nici un pui, sau copil. Atunci zeul Ea trimite un dregător al său să o scoată pe zeiţa
Istar din Infern şi să readucă fecunditatea printre toate vieţuitoarele pămîntului.
Legenda lui Nergal şi EreSkigal expune cum zeul Nergal al ciumii şi al morţii a
învins pe Erigkigal, regina Infernului, şi a devenit prin aceasta soţul ei şi rege al
Infernului, împăcîndu-se cu ea.
562
persoanei şi a faptelor regelui din Uruk, Gilgameş, care era un rege tiranic şi
necruţător. El aducea pe tinerele fete din Uruk la palatul său silindu-le să-i devină
concubine, iar pe tinerii din Uruk îi silea la săvîrşirea unor munci grele pentru
construirea zidurilor oraşului Uruk şi a templului din el. Din această pricină,
locuitorii acestui stat- oraş imploră zeii să-i scape de acest rege despotic şi crud. Zeii
ascultă ruga locuitorilor din Uruk şi se hotărăsc să zămislească o fiinţă care să
constituie un om asemănător lui Gilgameş, care să fie la fel ca el, să aibă aceleaşi
porniri ca şi el, dar care să-i îndrepte atenţia spre alte preocupări şi ocupaţii. Astfel
zeii au creat pe Enkidu, un om cu înfăţişare sălbatică şi cu o forţă titanică. Acesta nu
cunoştea nimic despre viaţa din oraşe, şi străbătea cîmpiile şi pădurile alături de
vieţuitoarele sălbatice, păscînd iarba şi bînd apă alături de ele.
Printr-un vis, apoi printr-un vînător, Gilgameş află despre această făptură ciudată
şi trimite o curtezană să-1 atragă pe Enkidu şi să-1 aducă la Uruk. Aici Gilgameş se
întîlneşte cu Enkidu în faţă casei sfatului oraşului, locuinţă în care regele îşi petrecea
nopţile în orgii, chefuri şi fapte blestemate. Enkidu este atît de dezgustat de ce se
petrece în acea casă încît el încearcă să-1 oprească pe rege să intre înlăuntru. Acesta
din urmă loveşte pe Endiku şi se aprinde o luptă cumplită între cei doi, dar în cele din
urmă GilgameS iese biruitor culcîndu-1 la pămînt pe Enkidu, care-1 recunoaşte drept
căpetenie pe potrivnicul său. Admirîndu-se reciproc, ei ajung să fie prieteni buni şi
fraţi de cruce. Cei doi pornesc înarmaţi bine împotriva unui zmeu, Hubaba care avea
o forţă uriaşă. Ei reuşesc să-1 ucidă pe zmeu şi se întorc biruitori. în oraşul Uruk, Gil-
gameş este aplaudat acum ca un erou fabulos şi zeiţa I§tar se îndrăgosteşte de el. Dar
Gilgameş o respinge, aducîndu-i aminte că a ucis pe toţi aceia care au îndrăznit să se
îndrăgostească de ea. Plină de furie, zeiţa IStar cere lui Anu să zămislească un
monstru, pe Taurul Cerului care să-1 răpună pe Gilgames. Acesta împreună cu
prietenul său Enkidu izbutesc să ucidă fiara, pe care Enkidu o zvîrle înaintea lui Istar.
Zeiţa se înfurie şi mai rău şi caută se se răzbune cu orice preţ. Ea trimite peste Enkidu
o boală grea şi viteazul moare la scurt timp după aceea. Gilgameş este peste măsură
de întristat de moartea soţului său şi începe să se gîndească că într-o zi moartea îl va
cuprinde şi pe el. Atunci se hotărăşte să caute pe Ut-napistim, străbunicul său, care
dobîndise nemurirea de la zei. Ut-napistim îl învaţă să caute o iarbă care, mîncată, ar
da viaţă fără de moarte. Gilgameş o găseşte o ia cu el şi vrea să o ducă locuitorilor
oraşului Uruk spre a-i face şi pe ei nemuritori. în drum spre Uruk iarba vieţii veşnice
îi este furată de un şarpe şi regele se întoarce în oraşul său, încredinţat acum că viaţa
fără de moarte şi tinereţea fără de bătrîneţe nu-i este dată omului să o dobîndească, ea
aparţinînd doar zeilor.
563
Regăsim şi în acest poem aceeaşi căutare a nemuririi care revine des în
legendele şi miturile asiro-babiloniene şi care, ni se pare, constituie unul din
obiectivele principale ale alchimiei babiloniene, aşa cum a reprezentat şi pentru
alchimia arabă şi europeană unde căutarea pietrei filozofale care dădea nemurire, era
scopul ultim al transmutaţiilor efectuate de alchimişti. Dealtfel Mircea Eliade în
lucrarea sa Alchimia Babiloniană, Edit. Vremea, Buc. 1937, ca şi în Alchimia
asiatică, Ed. Vremea, 1935, a arătat că atît alchimia babiloniană, cît şi cea indiană sau
chineză, nu sînt ştiinţe empirice, nu sînt pre-chimii, ci tehnici soterio- logice,
ezoterice, adică în ultimă instanţă menite să confere imortalitatea.
Lupta împotriva lui Labbu este un text mitologic în care lumea locuită de
oameni este bîntuită de un monstru Labbu, zămislit de mare. Mai mulţi zei sînt
solicitaţi ca în bătălia împotriva lui Tiamat să scape omenirea de el, dar nici unul nu
vrea aceasta. în cele din urmă un zeu, al cărui nume este corupt în textul ce ne-a
rămas, reuşeşte să-1 rănească de moarte pe Labbu cu pecetia vieţii, astfel că sîngele ,
său curge vreme de trei ani, trei luni, o zi şi mai multe ceasuri.
Mitul lui Zu relatează furtul tăbliţelor destinului de către un zeu în chip de pasăre
răpitoare numit Zu. După ce a furat tăbliţele destinului, zeii mîniaţi au făcut totul ca
să-1 descopere şi el a fost prins şi biruit, fiind silit să restituie tăbliţele furate.
Mitul lui Ira reprezintă poate un poem care se recita la anumite sărbători în
Babilon. Acest poem este o apărare împotriva bolilor molipsitoare, dar şi contra
nenorocirilor de orice fel care s-ar năpusti asupra Babilonului. Conţinutul acestui
poem relatează crearea de către zeul Anu a şapte demoni răi cărora le dă ca slujitor pe
Ira, şi îi dă ca misiune să se folosească de aceşti demoni pentru a pedepsi şi a ucide
pe muritori. Lumea însă făcuse multe păcate, doar oraşul Babilon era fără de pată.
Dar zeul Anu aţîţă împotriva oamenilor şi pe zeul Marduk. Acesta nu se decide însă
să nimicească pe muritori. în cele din urmă se hotărăşte să se ducă în Infern şi să lase
pe seama lui Ira pedepsirea lumii. Zeul Ira face atunci un fel de judecată a lumii, şi
oraşul Nippur este nimicit, apoi urmează devastarea cetăţii Uruk şi Ur. Ajungînd însă
la oraşul Babilon, cu tot regretul lui Marduk şi acest oraş este nimicit. Apoi sînt
devastate Ţara Mării, Subartu, Asiria, Elamul şi toate ţinuturile din Mesopotamia. în
cele din urmă zeul Ira nu se opreşte nici în faţa naturii, preface muntele Chichi într-o
564
cîmpie şi taie toţi arborii de chiparoşi de pe el. în cele din urmă mînia zeului Ira se
opreşte, şi oraşul Babilon este reclădit şi refăcut şi dobîndeşte supremaţia peste toată
lumea. Poemul se termină cu un îndemn de a adora şi a cinsti pe zeul Ira pentru că cei
ce i se vor închina, vor avea parte de mult bine în viaţă.
în cea mai mare parte acestea sînt imnuri şi rugăciuni versificate după metrica
asiro-babiloniană arătată mai sus în acest capitol. Multe din ele sînt cîntece de laudă
cu descrieri grandioase ale zeilor şi ale lumii lor, dar şi cu rugăminţi de a veni în
ajutorul închinătorilor lor. Multe din aceste texte cultice sînt descîntece, pronunţate
de către preoţi, însoţite de gesturi specifice, o mimică aparte şi mai ales acte care să
mimeze anumite operaţii magice sau să constituie acţiuni magice. Astfel descîn- tecul
trebuie conceput nu ca un discurs, un logos numai adresai zeilor sau demonilor, ci ca
o micro-dramă, în care coexistă o costumaţie aparte, asistenţi şi ajutori ai preotului
descîntător, apoi gesturi cu totul speciale şi o mimică aparte, in fine obiecte, substanţe
sau, vieţuitoare care sînt folosite în desfăşurarea descîntecului. A scrie despre
descîntece şi a le considera drept un gen poetic deosebit, corespondent termenului
francez incantations este o eroare. Nu sîntem în faţa unui text poetic ci a unui text
dramatic, şi descîntecul este strămoşul dacă vrem, a ceea ce va deveni mai tîrziu, —
teatrul. Căci un descîntec este în esenţă o reprezentare teatrală în miniatură şi are
acelaşi efect catartic pe care Aristotel îl atribuie teatrului îndeobşte, numai că teatrul
curăţă (catharsis „curăţire, purificare" în 1. greacă) de pasiuni, de patimi, boli
sufleteşti dacă vrem, pe cînd descîntecele curăţă, purifică în genere de afecţiunile
trupeşti, somatice. Tot în textele cultice trebuie inserate bocetele, cîntecele de jale,
rugile de penitenţă sau de pocăinţă. în acestea din urmă, închinătorul, după o laudă
adusă zeului, se roagă de iertare şi se căinează de greşelile sale implorînd izbăvirea
de relele ce i-au venit din pricina greşelilor sale. Conţinutul acestor texte este
stereotip, convenţional şi nu exprimă deloc trăsături personale. Dar un imn adresat
iniţial lui Mar- duk, poate fi recitat mai tîrziu înaintea zeului Ninurta. Redăm după
textul publicat de Athanase Negoiţă o serie de pasaje din această poezie cultică:
Imn către Istar: „Lăudaţi pe zeiţa cea mai slăvită între zeiţe / Să fie venerată
stăpîna oamenilor, cea mai mare între Igigi / Lăudaţi pe Istar cea mai slăvită între
zeiţe / Să fie venerată regina femeilor cea mai mare între Igigi / Ea e înveşmîntată cu
565
încîntare şi cu afecţiune / Ea e plină de viaţă, farmec şi voluptate / Istar e îmbrăcată
cu încîntare şi tandreţe / Ea e plină de viaţă, de farmec şi de voluptate / Dulci sînt
buzele ei; viaţa e în gura sa / La apariţia ei totul se înveseleşte / Ea e maiestuoasă;
voaluri scumpe are pe capul ei / Faţa ei e frumoasă; ochii ei-s strălucitori / Zeiţa, în
ea se află sfatul / Soarta a orice ea ţine în mînăk< (cf. Athanase Negoiţă, Gîndirea
asiro-babiloniană în texte, Buc., 1975, p. 185-186).
Invocare către zeul Lunii: „O! Sin, O Nannar cel slăvit.. . / Sin cel unic care face
să lumineze .. . / Care dai lumină pentru popor. . .Spre a merge pe calea dreaptă
poporul cu capul în întuneric . . / Strălucitoare e lumina ta în cer. . . / Sclipitoare este
torţa ta, ca fierul. .. / Strălucirea ta a umplut pămîntul cel întins / Poporul e bucuros,
privind la tine prinde curaj / O tu, Anu, al cerului, ale cărui planuri nimeni nu le pri-
cepe" (Ibidem, p. 198).
Imn către zeul Soare:................„O Sames — cel care străluceşte, cel care
alungi întunericul, / Cel care opreşti căldura prînzului. . . cîmpurile verzi / Munţii cei
puternici sînt acoperiţi de strălucirea ta / Lumina ta umple întinsul ţării / (Cînd) tu te-
ai înălţat peste munţi / Tu ţii marginile pămîntului suspendate din mijlocul cerului /
Popoarele lumii, pe care tu le veghezi de sus / Orice Ea, sfetnicul rege, a voit să
creeze, tu să le păzeşti pe toate. Pe cele dăruite cu viaţă, tu de asemenea să le îngri-
jeşti / Dar tu eşti păzitorul lor atît sus cît şi jos / Veşnic, tu continuu, străbaţi
cerurile;/Zilnic călătoreşti peste întinsul pămîntului". (Ibidem p. 202-203).
Invocare către orice zeu: „Să se liniştească furia inimii stăpînului meu faţă de
mine / Să dea zeul pe care nu-1 cunosc, să se potolească faţă de mine / Zeiţa pe care
n-o cunosc, să se liniştească faţă de mine / Zeul, pe care nu-1 cunosc ori îl cunosc, să
se liniştească faţă de mine. / Zeiţa pe care o cunosc ori n-o cunosc, să se liniştească
faţă de mine; / Să se potolească faţă de mine inima zeului meu / Inima zeiţei mele să
se liniştească faţă de mine / . . . . Păcatele pe care le-am comis (nu le cunosc),
Nelegiuirea (pe care am săvîrşit-o n-o cunosc) / Un nume bun (să-mi dăruiască zeul
mie),/..........................................(Ibidem, p. 214—215).
566
Invocare către zeul Marduk şi soţia lui, Sarpanitum: ,,Eu laud numele tău,
Marduk, puternicul zeilor, prinţul (?) cerului şi al pămîntului / Cel ce a fost creat
desăvîrşit, singur este prea înalt / Tu porţi coroana lui Anu, Enlil şi Ea, stăpînirea şi
împărăţia / Tu eşti dascălul a toată înţelepciunea desăvîrşit în putere! / Prinţ,
desăvîrşit, stăpîn măreţ, tare atotputernic, / Cel ce stăpînirea sa şi-o face măreaţă,
începînd lupta lui Anu, / în cer tu eşti cel prea înalt, pe pămînt eşti rege cel mai
înţelept şi mai chibzuit al zeilor" (Ibidem, p. 244).
Astfel, în toate aceste rugi, invocări, poeme zeul este flatat, adulat, i se spune de
către adoratori că este cel mai mare dintre zei (henoteism) că este nespus de puternic
şi mai ales că întrece pe toţi zeii prin puterea şi înţelepciunea sa. Desigur acest
procedeu este folosit şi pentru atragerea bunăvoinţei celor puternici ai lumii de către
oameni, şi prezenţa lui în textele cultice reprezintă o proiecţie în lumea de sus a zeilor
a modului de a dobîndi favoarea celor de aici de pe pămînt. Trebuie să observăm şi în
cazul textelor cultice că acestea constituie doar o parte relativ redusă din liturghia (în
limba greacă termenul înseamnă „slujire") asiro-babi- loniană. Fiindcă imnurile,
psalmii, rugăciunile făcute către zei se însoţeau de cîntece vocale ale unor coruri de
bărbaţi şi femei, care deseori îşi răspundeau; apoi erau însoţite de dansuri sacre ale
hierodulelor, în fine, erau întovărăşite de gesturile, de mimica şi deseori de mutilările
voluntare constînd în tăieturi cu cuţitele în timpul cîntării acestor imnuri. Apoi cei ce
le cîntau erau înveşmîntaţi ca şi dansatoarele sacre în costume speciale, astfel că
textul imnului propriu-zis — care trebuia cîntat exact, fără să se omită nici o silabă
— era doar o mică parte din această dramă sacră înfăţişată în templu dinaintea statuii
zeului.
567
un fapt care trebuie remarcat. De pildă citim în înţelepciunea lui Ahiqar: ,,Nu discuta
un cuvînt al regelui în mînia inimii (tale). (Cum) se vor împotrivi lemnele focului,
carnea cuţitului şi un om unui (rege) ? Oricît de dulce ar fi limba unui rege ea
zdrobeşte oasele unui balaur, cum face şi moartea ce nu se lasă văzută" (Ibidem, p.
290). Groaza de tirania exercitată de regii babilonieni în cadrul orînduirii tribútale se
reflecta în mod insistent în textele sapienţiale: ,,Ţi se pare ceva aspru pe faţa regelui,
nu stărui, mînia lui e mai iute ca fulgerul. Tu ia seama la tine să nu-şi arate pentru
cuvintele tale mînia" (Ibidem, p. 290).
568
Pare probabil că textele sapienţiale erau predate în şcolile de scribi, tocmai
pentru a se insufla bine în mintea tinerilor puterea nemăsurată a regilor. Totuşi aceste
învăţăminte „înţelepte" nu au împiedicat pe babilonieni, dar nici pe asirieni să se
răscoale, să urzească nenumărate comploturi precum se poate constata din relatarea
zbuciumatei lor istorii. Textele sapienţiale urmăreau să dezvolte credinţa în zei şi să
sporească pietatea lăudînd puterea zeilor şi arătînd dependenţa intimă între faptele
oamenilor şi răsplata lor acordată de zei:
„Dă cinstire zilnic zeului tău, / Cu jertfe, rugă şi cuvenitele daruri de tămîie /
Către zeu să ai inima ta îndreptată — Aceasta-i ceea ce se cuvine zeităţii; Rugă,
implorare şi îngenunchieri la pămînt / Trebuie să-i aduci dimineaţa; atunci puterea ta
va fi mare / Şi în abundenţă, cu ajutorul zeului vei prospera /. . . Respectarea (zeităţii)
aduce bunăstare, Sacrificiul prelungeşte viaţa/Iar rugăciunea spală păcatul" (Ibidem,
p. 285). Astfel de sfaturi se dădeau elevilor din şcolile de scribi, căci citim: „La
învăţătura ta cercetează tăbliţa" (Ibidem, p. 285), şi aceste consilii, probabil învăţate
pe dinafară, sau scrise de numeroase ori se întipăreau în minţile tinerilor spre a-i face
să aducă jertfe abundente în temple spre folosul preoţilor şi spre a-i determina să-şi
consacre o mare parte din zi cultului zeilor, neacordînd nici un timp revendicărilor
politice sau luptei împotriva opresiunii şi exploatării exercitate de regi consideraţi ca
fiind numiţi de zei şi îndrăgiţi de ei. Expunînd unele din textele sapienţiale asiro-
babiloniene ce au ajuns pînă la noi, redăm în mod succint cuprinsul lor accentuînd că
ele trebuie considerate ca avînd drept scop bine definit apărarea orînduirii tributale şi
a exploatării exercitate de regi asupra ţăranilor, sclavilor şi artizanilor asiro-
babilonieni.
569
Dialogul despre mizeria umană expune suferinţele unui babilonian lovit de
soartă, dar mai ales de orînduirea tributală şi de exploatarea ei. în decursul expunerii
sînt slăviţi zeii şi zeiţele, mai ales sînt ocăriţi cei care se abat de la normele de
convieţuire din orînduirea tributală: „Duşmanul cirezilor, leul, de care ai amintit, ia-1
în seamă: / Pentru cruzimea pe care a arătat-o / O groapă s-a deschis împotriva lui /
Pe cel parvenit, îndopat de bogăţie, a cărui avuţie n-are cap în foc, mai înainte de
vremea lui, dregătorul îl arde / Doreşti tu să mergi pe urmele pe care au mers
aceştia?" (Ibidem, p. 261). în mod alegoric, omul puternic este denumit aici „leu",
arderea în foc este un mod de executare frecvent în Asiria şi în Babilonia şi se făcea
fie prin „închiderea într-un cuptor încins" (Cf. Cartea lui Daniil, III, 20 sq), fie prin
ardere pe un rug.
Dar sînt atacaţi şi condamnaţi cei puternici şi răpitori în acest text: „Ia aminte,
prietene, înţelege ideea mea / Fii atent la spusa gurii mele; / Lumea slăveşte pe omul
aducător de tristeţe, meşter în ucideri / Dacă înjoseşte pe cel umil, ce n-a comis nici o
nelegiuire" (Ibidem, p. 264). Criticile se îndreaptă în acest text împotriva celor ce
calcă legile statornicite în orînduirea tributală şi în cele din urmă textul laudă şi
slăveşte pe cel smerit, pe cel tăcut care aşa precum am arătat este supusul ideal din
orînduirea tributală: „Fii milostiv prietene; ascultă la plîngerea mea! Ajută-mă! Vezi
necazul meu şi mă înţelege. Eu sînt un sclav înţelept şi / Ajutor şi încurajare n-am
primit nici un moment / Eu am umblat liniştit prin grădinile cetăţii mele / Vocea mea
n-a fost niciodată tare, vorba mea a fost înceată; / Eu n-am ridicat capul ci am mers
cu el în jos / Ca un sclav am fost fără onoare, în adunarea (egalilor mei) /. .. Păstorul,
soarele poporului (să aibă milă)" (Ibidem, p. 264).
570
pentru rege era bucuria mea; / Căutarea pentru el era ce-mi aducea desfătare / ...
Lauda regelui eu am ridicat-o la cel mai înalt grad / Spre venerarea palatului am
dăscălit poporul" (Ibidem9 p. 267). Aici „palatul" este scris în loc de „rege" din
deferenţă nu se repetă numele regelui şi nu se pronunţă numele său şi din motive
magice (cfr. Sublima Poartă pentru denumirea „sultanul"). Este greu de asemuit
aceste două texte cu cartea Ecleziastului sau cu cea a lui Iov, fiindcă lipseşte sfîrşitul
optimist şi fericit din aceste două cărţi. Adică pesimismul asiro-babilonian nu este
transfigurat de o intervenţie salvatoare ca în aceste două cărţi iudaice. Dimpotrivă, în
textul babilonian denumit Observaţii asupra vieţii şi ordinii din lume există un sfîrşit
fericit, o restabilire deplină a stării anterioare, o apocatastază totală pentru dreptul
suferind, ca în cărţile lui Iov şi în Ecleziastul. Dar ca şi pe celelalte texte sapienţiale,
trebuie să considerăm acest text de mai sus ca o povestire cadru în care se află
inserate o mulţime de teze şi de aserţiuni, cele mai multe de ordinul acelora enunţate
mai sus. Adică sînt enumerate pe rînd ca într-un fel de confesiune negativă — aşa
cum o întîlnim în Cartea Morţilor egipteană — păcatele pe care nu le-a săvîrşit
nicicînd victima nenorocirilor abătute asupra capului său: „Ca unuia care n-a adus
jertfă de băutură zeului / Şi care la ospăţ n-a poftit zeiţa, / Care nu şi-a plecat faţa, n-a
îngenun- chiat / în a cărui gură ruga şi implorarea au încetat / Pentru care sărbătorile
au fost lepădate, iar festivitatea de eşeşu a fost scurtată / care a devenit neglijent şi a
nesocotit înfăţişările (zeilor) / Care nu şi-a adus aminte de zeul său, deşi mănîncă
hrană de la el / ... Ca un astfel de om am devenit eu!" (Ibidem, p. 270—271).
Victima acestor nenorociri este un scrib învăţat sau un preot căci spune: „Eu am
învăţat ţara mea să păzească poruncile divine / Să onoreze numele zeiţei am învăţat
poporul" (Ibidem, p. 271). Dar nu lipsesc adulările faţă de rege: „Măreţia regelui au
egalat-o cu cea a unui zeu / Şi respectul pentru palatul (regal) l-am impus oştilor"
(Ibidem, p. 271). Autorul descrie bolile cu care a fost lovit de demonii veniţi din
Infern, şi arată că nici o vinovăţie nu îndreptăţeşte venirea tuturor acestor suferinţe
fizice. Dar zeul se milostiveşte de el şi îl tămăduieşte aducîndu-1 la o sănătate
deplină. Pe altă tăbliţă se descrie pe rînd cum s-a desfăşurat procesul izbăvirii sale de
boala care a mers paralel cu ştergerea păcatelor sale. Tot o povestire cadru, prilej
pentru a enunţa sfaturi, proverbe sau maxime este şi cartea Înţelepciunii lui Ahiqar.
Acesta ar fi fost — relatează povestirea tradusă în mai toate limbile Orientului Antic
— sfetnicul de taină al regilor Asiriei, Senaherib şi Asarhaddon. Cum nu i se născuse
nici un fiu, Ahiqar ia la sine şi înfiază pe fiul sorei sale Nadin pe care îl pune să
înveţe şi îl aduce la regele Asiriei cerîndu-i să-1 primească drept urmaş al său, sfetnic
de taină. Dar odată ajuns în palatul regelui, Nadin pune la cale uneltiri împotriva
unchiului său, care în cele din urmă este osîndit să i se curme viaţa. însă dregătorul
căruia i s-a dat poruncă să-1 ucidă pe Ahiqar omoară în locul lui pe un rob care
571
făptuise multe nelegiuri. Nadin nu avea nici pe departe însă, iscusinţa şi cunoştinţele
unchiului său Ahiqar şi regele Asarhaddon regretă că s-a pripit să rostească osîndirea
sa la moarte. Dar dregătorul care-1 ocrotise pe Ahiqar, scăpindu-1 de la moarte, s-a
dus şi-a mărturisit regelui că 1-a cruţat pe Ahiqar şi că el trăieşte. în felul acesta
Ahiqar intră din nou în slujba regelui şi îşi reia vechea dregătorie iar Nadin este
izgonit cu ruşine. întreaga povestire slujeşte pentru enunţarea unui număr
considerabil de sfaturi, proverbe şi maxime.
V. Textele juridice
572
juridice, expunerea dreptului babilonian ar necesita el singur un volum apaite, aşa
cum dealtfel s-au şi scris. Noi ne vom mărgini să înfăţişăm pe scurt unele aspecte ale
acestui drept, prezentînd extrase din principalele legiuiri. Ca şi alte popoare din
antichitate, babilonienii şi asirienii admiteau că zeii sînt cei ce au dăruit legile
oamenilor, în special zeul Soarelui Samas, care prin lumina ce o răspîndeşte aduce
totul la lumină şi risipeşte întunecimea. Zeul Soarelui este judecătorul. Pentru
babilonieni zeul Soarelui era judecătorul care privea cu ochi milostivi pe omul
sărman, el era acela care acorda legislaţia cea bună după Codul lui Hammurabi. într-
un imn asirian zeul soarelui este cel care răzbună călcarea jurămîntului, ruperea
căsniciei, răutatea, camăta, şi vînzarea cu greutăţi şi unităţi de măsură false. Printre
zeiţe, zeiţa Kadi este cea care distribuie dreptatea în oraşe, dar şi zeiţa Istar este cea
care ocîrmuieşte dreptatea şi nedreptatea oamenilor înaintea justiţiei. Sumerienii au
avut drept primul legislator consemnat de' textele istorice pe regele Urukagina care se
lăuda în tăbliţele ce ne-au rămas de la el că a apărat pe locuitorii care plăteau dăjdii,
de apăsarea preoţilor şi dregătorilor şi a pus capăt abuzurilor comise prin sentinţe
judecătoreşti sau preoţeşti.
în dinastia semită din Akkad dreptul este preţuit mult şi pe reliefurile din această
epocă judecătorul stă alături de rege. Marele obelisc al regelui Manistusu este
acoperit cu texte juridice. Pe vremea regelui Gudea judecăţile aveau loc într-o parte a
templului, şi la ele luau parte şi preoţi- judecători. Şi acest rege se laudă că a instaurat
dreptatea în ţara sa Lagas. Dar nu cunoaştem numele, nici vremea cînd au vieţuit o
serie de regi legislatori ale căror legi se regăsesc aplicate în contracte şi decizii
judiciare dinainte de Hammurabi. Ştim însă că judecăţile erau hotărîte de judecători,
fie patru, fie mai puţini. în aceeaşi epocă se află un loc special „de jurămînt pe
numele regelui" unde în raport cu speţele înfăţişate, reclamantul, acuzatorul şi
martorii trebuiau să jure spre a întări adevărul spuselor lor.
573
Suza, fosta capitală a Elamului. în starea actuală a acestui bloc înălţat în anii 40 şi 43
de domnie a regelui Hammurabi se pot citi 250 articole de legi, scrise pe 46 coloane
şi cuprin- zînd circa 3600 linii de text. Alte cinci coloane au fost şterse din antichitate
din porunca regelui Elamului, Sutruk — Nahhunte care voia probabil să sape o
inscripţie cu numele şi faptele sale. Dar lacuna aceasta a fost în mare parte acoperită
de descoperirea altor texte juridice pe tăbliţe cuneiforme.
art. 2 — Dacă a acuzat pe un altul de vrăjitorie dar n-a putut dovedi, atunci cel
învinovăţit de vrăjitorie (este vorba de magia neagră şi nu de cea albă practicată de
preoţi, n.n.) să meargă la un rîu şi să se arunce în el. Dacă rîul 1-a înecat atunci
acuzatorul să-i ia casa. Dacă rîul a arătat că acuzatul este nevinovat, lăsîndu-1 teafăr,
atunci acuzatorul de vrăjitorie să fie dat morţii, iar cel care s-a aruncat în rîu să ia
averea acuzatorului. (Proba aceasta a ordaliei prin apă, dacă este făcută fără ca cel
acuzat să fie legat cînd e aruncat în apă nu dovedeşte decît dacă ştia să înoate sau nu,
căci nu se prevede că cel acuzat să fie legat, nici cît timp va trebui să stea sub apă,
n.n.);
art. 3 — Dacă cineva s-a prezentat la un proces cu un martor fals şi acesta n-a
putut să-şi probeze declaraţia făcută, el va fi ucis dacă procesul era un proces de
condamnare la moarte;
574
art. 4 — Dacă se prezintă însă într-un proces referitor la cereale sau argint,
atunci el suportă pedeapsa procesului în cauză.
art. 7 — Dacă cineva a cumpărat sau a primit în păstrare fie argint, fie aur, sclav
ori sclavă, bou ori oaie, asin sau altceva, din mîna unui născut liber sau unui sclav,
însă fără martori sau acte, acela va fi considerat hoţ şi va fi omorît;
art. 8 — Dacă un om a furat un bou sau o oaie sau un asin sau un porc, sau o
barcă şi dacă ceea ce a furat aparţine divinităţii sau palatului va restitui întreizecit.
Dacă este proprietatea unui muskenu (categorie socială intermediară între sclavi şi
oameni liberi cu drepturi depline, n.n.) atunci va restitui înzecit. Dacă hoţul nu poate
restitui nimic va fi omorît (articolele cu privire la furt nu sînt de acord între ele căci
în art. 6 se pronunţă imediat pedeapsa cu moartea, iar în art. 8 se cere să plătească
hoţul de treizeci de ori şi de zece ori valoarea furtului. Astfel de neconcordanţe cu
privire la pedepsele date pentru furt se regăsesc şi în alte articole, şi aceasta e o
dovadă deplină că acest Cod a fost format din legiuiri şi sentinţe emise în diferite
epoci, n.n.).
575
art. 9 — Dacă un om căruia i se furase ceva din avutul său a găsit bunul său în
mîinile altuia, iar cel în mîinile căruia s-a găsit bunul a zis: „Cineva mi 1-a vîndut.
Am avut martori cînd l-am cumpărat", iar proprietarul lucrului pierdut a zis şi el:
„Voi aduce şi eu martori care cunosc bunul meu" (dacă) cel ce a cumpărat aduce pe
vînzătorul de la care a cumpărat, precum şi martorii înaintea cărora s-a făcut
vînzarea, iar proprietarul bunului pierdut aduce şi el martori care cunosc lucrul său
pierdut, atunci judecătorii vor proba faptele; (dacă) martorii în faţa cărora s-a efectuat
vînzarea şi martorii care cunosc lucrul pierdut vor declara cunoştinţele lor în faţa
unui zeu, atunci vînzătorul va fi socotit hoţul şi va fi omorît. Proprietarul bunului
pierdut îşi va relua ceea ce-i aparţinea, iar cumpărătorul se va despăgubi cu bani din
casa vînzătorului: art. 14 — Dacă cineva a furat pe un tînăr născut liber va fi omorît;
art. 15 — Dacă cineva a ajutat să fugă prin poarta cetăţii pe sclavul palatului sau
sclava palatului sau pe sclavul unui muskenu ori pe sclava unui musckenu, va fi
omorît.
art. 16 — Dacă cineva a ascuns în casa lui pe un sclav şi o sclavă fugiţi din palat
ori de la un cetăţean oarecare militar şi la cererea palatului nu-i predă, stăpînul casei
aceleia va fi omorît;
art. 48 — Dacă pe cineva îl apasă o datorie cu dobîndă, iar cîmpul a fost inundat
de zeul timpului sau un potop 1-a distrus ori din pricina lipsei de ploaie nu s-a făcut
nici un fel de grîne pe loc, în acel an nu va da creditorului nici un fel de cereale. El
trebuie să înnoiască contractul iar pentru anul acela nu va da nici o dobîndă;
art. 117 — Dacă cineva a intrat într-o datorie şi din această cauză şi-a vîndut
soţia, fiul sau fiica pentru bani, nu i-a dat ca servi pentru datoria sa, aceştia vor lucra
în casa creditorului sau arendaşului. în anul al patrulea va trebui să fie puşi în
libertate;
576
art. 127 — Dacă cineva şi-a întins mîna asupra unei hierodule, sau contra soţiei
altuia şi nu există martori, omul acela va fi dus în faţa judecătorului şi i se va tunde
jumătate din părul de pe faţa capului;
art. 128 — Dacă cineva şi-a luat soţie, fără să încheie cu ea un act (scris),
această femeie nu-i este soţie (cf. Athanase Negoiţă, Ibidem, p. 301 sq).
577
armata oricărui duşman, ce are de gînd, ce unelteşte ? Fie prin asediu, fie cu forţa, fie
cu aplicarea armelor de luptă, fie printr-o breşă, fie prin săparea de galerii subterane,
fie cu berbeci spărgători de ziduri, fie cu alte arme de împresurare, fie prin
înfometare, fie prin jurăminte pe numele zeului şi al zeiţei, fie prin vorbe cucernice,
şi prietenie, fie prin oricare altă viclenie, sau orice^s-ar utiliza pentru cucerirea
oraşului, vor ocupa ei oraşul Chisassu, vor pune ei oare mîna pe acest oraş Chisassu,
îl vor adăuga ei la ţinuturile lor ? Tu eşti o mare divinitate şi tu cunoşti acestea.
Cucerirea acestui oraş Chisassu prin puterea oricărui duşman, începînd cu această zi
pînă la termenul stabilit de mine, e orînduită oare prin porunca ta, prin gura marii taie
divinităţi ?
Cel care vede va vedea, cel care aude va auzi. Iartă, dacă spurcatul a adus
murdărie în locul prezicerii (necurăţenia îndepărtează pe zei şi împiedică actele
magice; de aici rolul catarticii, arta de a curăţa, de a se face pur, n.n.) şi a spurcat,
iartă dacă mielul (care trebuia jertfit şi căruia i se examina ficatul, n.n.) divinităţii
tale, luat pentru prezicere, este flămînd, mic, sau are vreun beteşug (animalele aduse
ca jertfe trebuiau să nu aibă defecte fizice, n.n.), iartă dacă cel care se atinge de
fruntea mielului a îmbrăcat haine rituale murdare, dacă a mîncat ceva murdar...
Te întreb, Samas, marele meu stăpîn, dacă începînd cu această zi a treia a lunii
lui Aiar pînă în a unsprezecea zi a lui Abu a acestui an, fie Castaritu cu armata sa, fie
armata mezilor sau a maneilor, fie a oricărui oraş, vor cuceri acest oraş ChiSassu, vor
pune mîna pe acest oraş Chisassu şi îl vor adăuga la ţinuturile lor" (Mai departe
urmează descrierea amănunţită a modificărilor observate în ficatul mielului după care
se făcea prezicerea).
578
ştiinţific am zice astăzi, relaţia dintre modificările ficatului unui miel jertfit şi
împlinirea unor anumite evenimente politice. Evident că neexistînd nici un fel de
corelaţie între cele două grupe de fenomene, studiul acesta era zadarnic şi inutil. El a
fost totuşi continuat vreme de secole de prezicătorii asiro-babilonieni.
Arta
în tot Orientul antic nu s-a făcut o diferenţiere netă între artizanat şi travaliu
artistic pur. în Codul lui Hammurabi zidarul stă alături de sculptor şi fierarul alături
de cel ce făcea încălţămintea. Nume de artişti ni s-au păstrat foarte puţine şi rareori,
iar dacă putem constata la unele monumente că au contribuit mai mulţi sculptori, nu
sîntem în stare să deosebim diferitele direcţii artistice. Pentru noi dezvoltarea artei
meso- potamiene se leagă mai curînd de numele unor regi, sub stăpînirea cărora au
fost create aceste opere şi nu de numele unor artişti. Sub denumirea de artă vom
înfăţişa la asiro-babilonieni: arhitectura, sculptura, pictura, în cele din urmă muzica şi
artele minore.
I. Arhitectura
579
sau sclavii proprietarului casei mor în dărîmăturile casei prost clădită. Pentru
construcţii importante se face mai întîi planul casei, care este uneori atît de amănunţit
că se marchează locul fiecărei cărămizi în parte. După ce zeul (proprietarului sau al
arhitectului) a indicat printr-un semn că ziua este favorabilă, se începe lucrarea. Mai
cu seamă în luna călduroasă a lui Siwat se construiesc casele. La clădirea templelor
ostenesc personal regele cu întreaga sa familie spre a cîştiga ocrotirea zeilor; ei
lucrează de zor cu tărgi şi unelte scumpe zile întregi. Acest rit — zidirea templului de
către rege însuşi — putem să-1 urmărim de la regele Ur-Nina pînă la Nabopalassar.
O seamă de rituri şi de acte magice se împlinesc cu prilejul clădirii unor case.
Temeliile casei sînt stropite cu vin şi cu bere de curmale, la temelii se aşază o
inscripţie comemorînd începerea construcţiei scrisă pe piatră, pe argilă sau pe o
plăcuţă de plumb. Sub pragul uşilor se aşază figurine de lut ars reprezentînd pe zeul
Papsukkal care va ocroti şi păzi casa de duhurile rele. După ce clădirea a fost înălţată,
un preot şi meşterul constructor binecuvîntează casa şi efectuează o serie de
ceremonii magice. Cînd se sfîrşeşte de lucrat un palat, regele face o serbare mare de
inaugurare la care toţi dregătorii ţării sînt poftiţi.
580
Imperiul Nou Babilonian şi Asirian, de exemplu în celebra poartă a lui IStar de la
Babilon cu balaurii săi. Piatra nu a fost folosită în Babilonia din timpuri străvechi
decît pentru fabricarea uşorilor porţilor în care se încastrau porţile şi balamalele lor.
Herodot relatează că la Babilon s-a construit un pod de piatră, informaţie ce este
reluată de Diodor din Sicilia, dar se pare că lucrul nu este exact. Piatra a fost folosită
în Imperiul Nou Babilonian pentru pavarea căii sacre, pentru clădirea grădinilor
suspendate şi pentru înălţarea zidului de nord al citadelei din acest oraş. Pereţii
zidurilor oraşelor, ai palatelor şi templelor erau puternici şi groşi, casele locuitorilor
de rînd aveau pereţi subţiri, groşi de una sau două cărămizi. înlăuntrul caselor,
zidurile erau tencuite şi văruite, iar pe jos erau întinse covoare, pereţii fiind adesea
împodobiţi cu picturi. Mai tîrziu s-au aşezat cărămizi emailate înlăuntrul camerelor.
Podeaua palatelor şi a templelor era de piatră sau cărămizi arse, iar în casele obişnuite
ale locuitorilor era de pămînt bătut. De obicei băile erau asfaltate iar closetele erau de
piatră de cele mai multe ori. Curţile erau pavate cu bucăţi de cărămidă. Canalizarea,
ca şi în oraşele din Valea Indusului cu care civilizaţia asiro-babiloniană avea multe
puncte comune, este perfect realizată, chiar căsuţele mici posedă o canalizare* pentru
deversarea apelor murdare către stradă. Casele nu aveau ferestre şi dacă trebuie şi
putem face o comparaţie cu locuinţele din Kurdistanul actual, constatăm că acestea
din urmă în loc de ferestre au un spaţiu deschis între stîlpii care susţin acoperişul, ce
lasă să intre aerul şi lumina, şi reprezintă totuşi o protecţie împotriva soarelui şi a
ploii. Acoperişul în cele mai multe cazuri era orizontal nu aplecat. El se construia din
trunchiuri care îl susţineau, iar deasupra se aşezau rogojini pe care se întindea argilă
ce se întărea cu timpul. Spre a păzi casele de căldura excesivă din aceste ţinuturi,
Strabon arată că acoperişurile erau formate pe o înălţime de doi coţi din pămînt. Dar
din pricina acestei greutăţi, arhitecţii babilonieni erau siliţi să facă nişte camere lungi
şi strimte, căci nu se foloseau grinzi lungi, iar din pricina căldurii toride era nevoie de
camere mai mari (Strabon, XV, 3,10). Case cu acoperişul în formă de cupolă se
găseau, dar se pare că aveau o destinaţie specială. Clădirile, dar şi palatele, aveau un
singur etaj — după cîte ne putem da seama, şi aceasta cu toată afirmaţia lui Herodot
că în Babilon casele aveau trei sau patru etaje (Herodot, I, 180). Sanherib
construieşte arsenalul său, dîndu-i o înălţime de 200 de straturi de cărămizi, ceea ce
reprezintă nu mai mult de 26 m. Dacă se socoteşte pentru terasele construite circa 16
m, casele obişnuite nu puteau avea decît cel mult 10 m înălţime. Poate se construiau
pe acoperişuri camere mici. Orice edificiu asiro- babilonian fie el palat, templu, casă
a unui locuitor obişnuit are forma unui paralelipiped cu unghiuri drepte şi este aşezat
din timpurile străvechi — ca şi la Mohenjo Dar o şi la Harappa în marile oraşe de pe
valea Indusului — pe o platformă care îl fereşte de revărsarea apelor. Această
platformă este alcătuită din bucăţi de cărămidă şi din pămînt bătut şi este închisă de
ziduri de cărămidă arsă. Spre a o face să reziste inundaţiilor şi spre a înlătura
strîngerea apei de ploaie, se aşază în această platformă tuburi de drenaj. Acestea pot
fi verticale, tub de lut ars umplut şi înconjurat de cioburi de cărămidă. Casele
locuitorilor de rînd sînt clădite cu cărămizi arse, ele se înalţă pe cîteva rînduri de
581
cărămizi arse, restul pereţilor fiind de cărămizi uscate la soare. Acest sistem de
construcţie a existat pînă în epoca neo-babiloniană. în părţile oraşului unde se află
locuinţele oamenilor de rînd, casele au pereţi foarte subţiri şi sînt înghesuite lăsînd
între ele treceri strimte şi ulicioare.
Palatul lui Nabuchodonosor II din Babilon, ale cărui ruine au fost cercetate, este
alcătuit din clădiri grupate în jurul a patru mari curţi. Sala tronului era orientată către
nord şi avea peste cincizeci de metri lungime pe şaptesprezece lăţime. Ea comunica
cu toate încăperile învecinate, avînd în fund o nişă adîncă unde stătea regele, ce putea
fi văzut din una dintre curţi. Pereţii curţii principale care dădea în sala tronului, erau
împodobiţi cu cărămizi emailate cu decoraţia alcătuită din coloane galbene pe un
fond azur, avînd deasupra o bandă largă de roze albe cu mijlocul galben, de romburi
albastre mărginite de galben.
Palatele regilor asirieni sînt deosebite de cele babiloniene, dar ele sînt cu mult
mai numeroase şi se diferenţiază în mod considerabil unele de altele. De fapt îndată
ce se suia pe tron orice rege al Asiriei părăsea palatul predecesorului său, care cădea
în ruină şi îşi înălţa un palat propriu, monument pentru slava sa în care să se
înfăţişeze prin reliefuri sau picturi biruinţele lui şi cele mai de seamă evenimente ale
domniei sale. Aceste reliefuri erau aşezate la baza coloanelor, astfel că prăbuşirea
zidurilor acestor palate a conservat totuşi plintele în care erau înfăţişaţi regii asirieni.
Cel mai bine cercetat dintre aceste palate asiriene este acela de la Dur —
Sarukkin clădit în secolul al VIII-lea, aflat la cincisprezece kilometri de Ninive, la
nord-estul acestui oraş. Spaţiul în care este cuprins acest palat construit şi el pe o
platformă este de circa zece hectare şi se compune din două mari dreptunghiuri lipite
prin lungimea lor. Palatul are două sute de încăperi care se grupează în trei corpuri
deosebite, formate fiecare din apartamentele de recepţie ale regelui, locuinţele
slujbaşilor şi dregătorilor, în fine un templu. Palatul a fost construit odată cu oraşul şi
înspre oraş faţada palatului are trei părţi măreţe păzite de turnuri pătrate. Turnul din
mijloc, cel mai de seamă, este păzit de trei perechi de tauri înaripaţi (aşa-zişii sfincşi
asiro-babiionieni) şi de relieful colosal al lui GilgameS care strînge de gît un leu.
Celelalte două turnuri sînt păzite fiecare de tauri înaripaţi. Acestea erau intrările
pentru muritorii de rînd şi prin ele se pătrundea într-o curte largă dinlăuntrul căreia se
582
putea intra în încăperile de primire şi în templu, care nu comunicau între ele.
Pragurile sînt de cele mai multe ori de piatră, mai ales în sălile de primire ale regelui.
Multe din camerele acestui palat nu aveau uşi propriu-zise şi în locul lor se găsea o
simplă perdea. Principalele porţi ale acestui palat erau acoperite cu plăci de argilă, de
bronz sau de aur pe care se aflau reliefuri.
583
nearse şi mai puţin gros, avînd doar 7,12 m şi la intervale regulate are în el turnuri
care ies în afară. Acest zid se găseşte la 2400 m de E-sagilla, templul lui Marduk şi
inimă a Babilonului. Cu o sută de ani mai înainte, cînd stăpîneau aici asirienii, oraşul
era mai puţin întins şi zidul său de apărare era la 1400 m de templul lui Marduk, fiind
lat de 6,50 m, avînd turnuri înalte alternînd cu turnuri mai mici. Monumentul cel mai
însemnat al Babilonului era poarta zeiţei Istar, care a fost refăcură de regele
Nabuchodonosor II aproape de citadela Babilonului în locul în care drumul sacru
pătrundea în oraşul vechi. Poarta zeiţei Istar e alcătuită din două clădiri, din cărămizi
arse şi fiecare este închisă înainte şi înapoi de o poartă. între ele se află o mică curte,
în părţile laterale ale acelor două clădiri exista de asemenea cîte o poartă. Există deci
trei intrări diferite şi opt porţi. Cele două clădiri principale ale porţii lui IStar, ca şi
faţadele lor, sînt împodobite cu animale orînduite în şiruri orizontale, animale
reprezentînd taurul zeului Adad şi balaurul lui Marduk. Toate aceste animale privesc
spre cel ce intră în oraş. Lemnul pentru construcţii era rar în Babilo ia, de aceea se
utiliza lemnul de palmier, cu toate că era puţin adecvat pentru lucrări de construcţii.
însă lemnul de palmier, mai cu seamă de curmal, prezenta un avantaj, cu cît era mai
vechi cu atît se împotrivea mai bine unei greutăţi care îl apăsa de sus, şi cu atît mai
bine sprijinea acoperişul unei case de pildă. însă regii au adus din cele mai vechi
timpuri lemn din locuri îndepărtate. îndeosebi cedrul din Liban era căutat pentru
durabilitatea sa şi pentru frumosul miros pe care îl răspîndea. Lemnul de cedru era
necesar pentru stîlpii care susţineau acoperişul, de asemenea pentru porţi. Astfel de
stîlpi din lemn de cedru atît în Asiria cît şi în Babilonia erau acoperiţi cu plăci de
bronz şi aşezaţi pe o bază de piatră. Capitelurile asiro-babiloniene imitau de cele mai
multe ori frunzele unui palmier fiindcă palmierului i se acorda un grad oarecare de
sacralitate. Porţile duble făcute din lemn de cedru se mişcau pe balamale ale căror
părţi inferioare erau fixate în piatră.
584
cu totul deosebit, care se regăseşte actualmente în Siria în regiunea Aleppului, dar
care este frecvent aflat în Egipt unde hambarele sînt construite în acest fel. Străzile în
jurul acestor locuinţe particulare nu erau regulate ci aveau multe fundături şi străzi
întortochiate. Herodot (I, 180) afirmă, e drept, că în Babilon străzile erau drepte şi
paralele sau perpendiculare cu fluviul Eufrat, dar ruinele ne arată cu totul altă situaţie
a străzilor şi caselor. Existau şi străzi largi şi regulate, dar pentru edificarea lor au fost
necesare măsurile draconice luate de regele Sanherib, căci el ameninţa cu tragerea în
ţeapă pe cela care îşi va face casa „nimicind casa sa veche şi construind o altă casă în
aşa fel încît temeliile locuinţei sale să ajungă în strada regală.''
Fortăreţe şi cetăţi de unde se putea lupta cu duşmanii care cotropeau ţara erau
întotdeauna construite în palatele regale. Fiecare oraş mai însemnat era în acelaşi
timp şi o fortăreaţă şi avea un zid de protecţie al său. Neapărate de un zid erau doar
satele şi localităţile neînsemnate. Oraşele de frontieră şi oraşele principale erau, pe cît
posibil, bine fortificate. Cu timpul babilonienii nu s-au mai încrezut în tăria unui
singur zid şi s-au căznit să ridice două sau mai multe ziduri unul în spatele celuilalt.
Aceste ziduri — cel puţin în părţile lor inferioare-erau de piatră. în înălţime aceste
ziduri aveau cel puţin 9 metri, uneori mai mult. Cu cît un zid era mai înalt cu atît era
şi mai lat, pentru că spre a oferi rezistenţa trebuia ca grosimea sa să reprezinte 1/3 din
înălţimea lui. în partea exterioară a zidurilor de cele mai multe ori se săpau şanţuri
adînci ce se umpleau cu apă. Mai des însă se înălţa la picioarele zidului de apărare şi
înaintea lui un alt zid mai mic, care oferea o nouă linie de apărare celor asediaţi.
Zidurile erau întrerupte de porţi mari care aveau un rol însemnat şi în schimburile
comerciale, fiindcă adesea la ele erau vămi. Uneori zidurile erau întărite cu turnuri de
pază care erau foarte înalte, iar deseori existau în ziduri un fel de balcoane de unde se
puteau arunca asupra vrăjmaşului săgeţi, suliţi, foc şi lichide fierbinţi.
585
nu e departe de Babilon (Anabasis, II, 4,12). Dar toate aceste ziduri de apărare n-au
însemnat un obstacol real în calea perşilor lui Cyrus care a cucerit repede Babilonul.
Templul asiro-babilonian era compus din două părţi net separate: casa propriu-
zisă a zeului şi turnul templului (ziggurat) pe care fiecare templu mai mare îl poseda.
Această dualitate a planului unui templu se evidenţia şi în denumirea sa, căci fiecare
templu şi fiecare turn al unui templu aveau nume separate. Templul din Babilon al lui
Marduk este E-sagilla iar turnul său este E-temenanki; templul din Borsippa este E-
zida iar turnul său se numeşte E-uriminanki. Templul babilonian constituie de cele
mai multe ori un dreptunghi ale cărui construcţii se grupează în jurul unei curţi
aşezate la mijloc. Se intră printr-o poartă laterală, şi în templu există două mari
încăperi late, aproape pătrate, pronaosul şi naosul, în acesta din urmă se află nişa cu
statuia zeului principal, iar alături nişe cu statuile altor zei. Templul E-sagilla al Iui
Marduk era un dreptunghi de 79 pe 85 metri şi avea patru porţi de fiecare parte, şi pe
ele regele Neriglissar a aşezat mînere în formă de şarpe. Mai bine cercetat a fost
templul E-zida din Borsippa consacrat zeului Nebo (= Mercur, Hermes). Construcţia
dreptunghiulară era înconjurată de un zid mare cu mai multe turnuri. în partea
dinlăuntru a zidurilor se aflau unele lîngă altele numeroase camere care slujeau cre-
dincioşilor pentru loc de repaus şi pentru depozitarea unor mărfuri, înlăuntrul acestor
ziduri se afla templul propriu-zis ale cărui ziduri de cărămidă erau întărite de o
centură de piatră. Printr-un vestibul se intra în curtea principală, unde Nebukadnezar
aşezase animale sălbatice turnate în bronz. Numai după traversarea a două anticamere
se pătrundea în Sfînta Sfintelor care avea şi ea un nume aparte. Lăţimea ei era
ocupată în întregime de postamentul statuii zeului Nebo. La dreapta şi la stînga, în
nişte nişe aşezate la înălţimea unui om se aflau încă două zeităţi. Acoperişul capelei
era făcut din lemn de cedru pe care regele Nebukadnezar 1-a adus el însuşi din Liban,
1-a acoperit cu plăci de aur pe care le-a împodobit cu pietre scumpe. Porţile capelei
erau acoperite cu argint, ca şi întregul postament al statuii şi înlăuntru totul strălucea
puternic de întreaga magnificenţă orientală. Din curtea principală se pătrundea într-o
curte mult mai mică, secundară, unde se afla un altar şi un adyton cu un postament pe
care se afla probabil soţia lui Nebo, Tasmetu ce locuia acolo. Datele pe care le
posedăm despre turnurile templelor (ziggurat) sînt puţine şi nu pot să ne dea o
imagine precisă a acestor construcţii ce existau pe lîngă fiecare templu.
II. Sculptura
586
Din cauza rarităţii materialelor pe care se putea sculpta, nu s-a dezvoltat aşa de
mult sculptura în Mesopotamia ca în Egipt de pildă sau în Armenia. Regii însă cereau
sculptorilor să împodobească palatele lor. Cele mai vechi reliefuri babiloniene
datează din epoca preistorică, poate prediluviană şi sînt săpate în piatră, dar arată
unele caracteristici ce se vor regăsi multă vreme în epocile următoare: capul şi gîtul,
ca şi partea inferioară a trupului sînt reprezentate din profil; pieptul şi toracele sînt
închipuite din faţă. Cît priveşte capul, părţile care sînt cele mai însemnate, nasul şi
ochii sînt înfăţişate mărite în mod cu totul exagerat. Dimpotrivă, fruntea şi bărbia sînt
cu mult mai reduse, nasul în schimb sare puternic în afară şi dă chipului figurat ceva
din aspectul unei păsări. Tot astfel ochiul enorm este înfăţişat totodată văzut din faţă.
Primele reliefuri înfăţişează oameni care poartă barbă şi nu sînt raşi în cap, pe cînd în
epocile următoare apare obiceiul ca oamenii să-şi radă şi capul şi barba. Pieptul este
complet descoperit şi gol la akkadieni, ca şi la sumerienii reprezentaţi în reliefuri, pe
cînd femeile îşi păstrează părul şi au rochia lor trasă peste umărul stîng. Dimpotrivă,
zeii din aceste reliefuri au părul capului şi barba lungă.
587
cîteva secole akkadienii şi-au dezvoltat o artă proprie care ajunge la creaţii frumoase
şi remarcabile, dar mai ales la eliberarea de canoanele artistice ale artei sumeriene pe
care le-am arătat mai sus. Stela lui Naram-Sin, de exemplu, constituia un progres
remarcabil în reprezentarea corpului uman în mişcare; regele este arătat în fruntea
trupelor sale purtînd în mînă o lance şi buzduganul, avînd o statură mai înaltă decît
oştenii săi şi atacînd pe vrăjmaşi care se prăbuşesc străpunşi de suliţe. Peisajul este
acela al unui munte pe care se urcă regele şi ostaşii săi urmărind pe duşmani. O serie
de statui, lucrate în diorit, aveau menirea să fie aşezate în temple unde trebuiau să se
roage zeilor în locul stăpînilor lor decedaţi. Astfel de statui în diorit s-au putut găsi în
număr destul de mare şi una este aceea a regelui Gudea, în care se mai percepe
canonul sumerian statuar, probabil impus de tradiţia şi riturile cultice. Căci în statuia
lui Gudea, care a fost semit, braţele nu se despart de corp, iar gîtul rămîne tot extrem
de scurt, dar lipsesc nasul enorm şi acvilin, ochii holbaţi, sprîncenele groase din
statuile sumeriene care urmează canonul statuar şi mai ales faţa lui Gudea este
expresivă, surîzătoare, nu are nimic comun cu figurile lipsite de viaţă ale sumerie-
nilor. O statuetă de diorit a unei femei akkadiene înfăţişează un gît lung care să
permită ca un lanţ înfăşurat în jurul lui de cinci ori, să stea. Poate faţa ei corespundea
standardului de frumuseţe din Babilonul antic; numai ochii migdalaţi sînt excesivi de
mari, iar sprîncenele nu sînt mai groase decît în mod obişnuit. Gura fină pare să
schiţeze un zîmbet, ceea ce ne arată că artistul s-a străduit să scoată la iveală în
sculptura sa, expresii afective. Ca această sculptură în ronde-bosse s-au găsit altele
evidenţiind caractere artistice similare.
într-un număr de stele se poate urmări evoluţia artei akkadiene tîrzii, şi din
vremea regelui Hammurabi ne-a rămas stela cu codul său, unde el este reprezentat
primind legile din mîinile zeului soarelui Samas. Şi aici artistul s-a străduit să redea
ochii în perspectivă şi toracele nu este văzut din faţă ca în reliefurile sumeriene; omul
este înfăţişat cu umărul drept în faţă; nasul nu mai este gigantic, buzele sînt subţiri şi
rase, barba lungă este sculptată cu multă măiestrie. Totuşi zeul Samas — conform
canonului sculptural sumerian — este redat cu toracele văzut din faţă, în mod cu totul
artifical. în perioada kasită, cînd regii străini kasiţi au domnit în Babilonia circa 380
de ani, singurul lucru nou în sculptura babiloniană este apariţia pietrelor de hotar
sculptate cu reliefuri (Kudurru ) care vestesc totdeauna scutirea de impozite a unui
teren agricol mai mult sau mai puţin întins. Alături de o inscripţie sînt sculptate
emblemele zeilor care sînt chemaţi să fie prezenţi la jurăminte. Astfel steaua cu opt
raze indică pe zeiţa Iătar, secera lunii arată pe zeul Sin, discul solar pe zeul Soarelui,
scorpionul pe zeiţa Ishara, o zeiţă aşezată pe un jilţ alături de un cîine reprezintă pe
zeiţa Gula, candela pe zeul Nusku etc. Mai tîrziu pe aceste pietre de hotar apar
588
chipuri omeneşti care au însă ochii măriţi mult, fruntea joasă, nasul mult ieşit în
afară, gîtul scurt, apoi părul lung care atîrnă pe umeri.
Sculptura asiriană este în epoca veche foarte similară celei babiloniene, astfel
statueta arhaică a zeului A§§ur e mult asemănătoare cu creaţiile din epoca
presargonică babiloniană. Acelaşi şort sau rochie de lînă cu smocuri (Kaunakes), zeul
este ras pe faţă, capul are un gît scurt, o frunte teşită, ochii şi sprîncenele lucrate din
alt material sînt enorme; doar barba scurtă, bărbia pronunţată îl deosebesc de
sculpturile sumeri- ene. în epocile ulterioare arta asiriană sculpturală s-a diferenţiat
mult de cea babiloniană, sub influenţe hittite şi hurrite. Aşa, de pildă, o statuie de
bazalt găsită la Assur şi datînd din mileniul al II-lea înfăţişează, prima poate,
caracterele particulare ale sculpturii asiriene: pronunţarea şi exagerarea musculaturii,
apoi tratarea părţii inferioare a corpului ca un cilindru. Dar în Asiria apar multiple
diferenţieri artistice faţă de Babilonia: astfel se instaurează obiceiul de a aşeza la
intrarea în palate tauri şi a împodobi pereţii cu ortostate. Apoi stelele se lucrează în
dimensiuni mult mai mari şi mai întotdeauna înfăţişează chipul regelui. în fine
obeliscurile care se sfîrşesc în nişte trepte, apoi emblema zeului naţional Assur şi a
zeului soarelui — care, în esenţă, constă într-un disc solar înaripat — trebuie
raportate la modele egiptene care au pătruns în Asiria trecînd prin ţara hittiţilor.
589
rămîne regele. Dintre statuile de zei, a ajuns pînă la noi un tors al zeiţei Istar ale cărei
forme sînt remarcabile. Desigur peste statuia de piatră se aşezau veşminte, şi zeii nu
se înfăţişau goi în temple, aşa precum nici la grecii antici zeii dăltuiţi în marmoră, nu
aveau
590
în decursul secolelor aceste reliefuri nu au fost executate cu o măiestrie mult mai
mare; dar exista tendinţa de a da figurilor dimensiuni considerabile, de a înlătura
amănuntele şi de a nu înfăţişa accidentele de teren şi peisajul în scenele de vînătoare.
în secolul al VlI-lea î.e.n. apare un stil aparte în reliefuri: se suprapun registre
deosebite, cu personaje mai multe, amănuntele sînt acuma înfăţişate iar artistul vrea
să redea peisajul. în acelaşi timp relieful este lucrat mai cu grijă şi cu fineţe.
Artiştii asirieni nu ţin seamă de caracterele etnice ale fiecărui individ reprezentat
în reliefuri, şi duşmanii care se predau sau se supun pot fi distinşi prin costumele lor,
nu prin trăsăturile lor etnice. Apoi se disting două tipuri umane în reliefurile asiriene:
unul cu barbă, închipuind pe bărbatul adult sau pe dregător, altul fără barbă
reprezentînd tineri sau slujitori. Acolo unde asirienii au atins perfecţiunea este
sculptura animalieră. Dar şi aici leii au musculatura — semn al puterii — prea
dezvoltată. Totuşi vînătorile de lei sînt scenele cele mai frumoase ale artei asiriene:
leul străpuns de o săgeată, leoaica rănită ar putea cu greu să fie depăşite chiar şi azi.
Pe de altă parte înfăţişarea în reliefuri a unor fiinţe hibride compuse dintr-un trup de
om, dar cu membre sau cu un cap de animal, sînt mai mult ca sigu- p eluate din
Egiptul faraonic prin intermediul hittiţilor.
în aceste reliefuri putem recunoaşte uşor pe regele Asiriei, care arc în cap un fel
de mitră în formă de con trunchiat ce are un vîrf ascuţit la extremitatea sa de sus, şi
care este ţinută de banderole căzînd pe umeri uneori pînă la centură. Mai tîrziu
această tiară este acoperită cu broderii. Tunica regelui are ciucuri la margine, iar în
picioare suveranul are sandale care acoperă doar vîrful picioarelor. în urechi poartă
cercei masivi si lungi iar brăţări numeroase se găsesc la glezne şi la încheieturile
mîinilor. Adesea are un pumnal şi o sabie la centura sa bogat brodată. înalţii dregători
de la curte poartă acelaşi veşmînt ca şi regele, dar fără tiară sau nu au decît o diademă
în cap. Şi îmbrăcămintea lor este brodată, iar la gît şi pe mîini poartă numeroase
bijuterii. Regii şi nobilii prinţi prizonieri sînt traşi de rege cu un inel în nas, şi ei sînt
uşor de recunoscut după veşminte şi coafură. Toate basoreliefurile erau iniţial
colorate spre a sublinia mai bine amănuntele, şi unele reliefuri erau chiar colorate cu
culori vii. Aceasta mai cu seamă fiindcă multe reliefuri înlocuiau frescele de pe pereţi
care aveau o rezistenţă mai mică şi nu durau. Adesea este reprezentat regele cu
dregătorii săi primind pe solii străini, sau cum cinsteşte pe zei şi se închină lor, ori
arată plecarea sau întoarcerea din expediţii războinice. Toate corpurile din epoca neo-
591
asiriană ale regilor şi ale dregătorilor arată aceeaşi hipertrofie a musculaturii care
vrea să sugereze o putere excepţională şi o valoare militară deosebită.
Dintre obeliscurile asiriene merită să fie amintit acela al lui Salmanas- sar III
lucrat din alabastru negru. Pe el sînt figuraţi ambasadorii regilor străini cu tributul lor
în obiecte şi animale, printre alţii şi regele Iehu din Israel. Artistul asirian pare a ţine
să deseneze mai cu seamă animalele rare: elefanţi, cămile cu două cocoaşe, tauri
sălbatici, în fine diferitele specii de maimuţe.
Regele Tiglatpilescr IV, care în cursul domniei sale a vrut să suprime privilegiile
nobiliilor şi ale preoţimii, a vrut, se pare, să introducă şi în sculptură o manieră nouă.
într-un relief al regelui urcat pe carul său de război caii apar slabi fără muşchii lor
hipertrofiaţi, iar regele are aceeaşi înălţime ca şi cel ce-1 însoţeşte, lipsind statura
gigantică ce se acorda totdeauna regelui. Pe alte reliefuri numărul ostaşilor ce
însoţesc pe rege este mic, trupurile lor sînt corect modelate, ca şi toate animalele ce
figurează în acest relief. Sculptura în vremea regelui Sanherib capătă aspecte noi: mai
în toate reliefurile peisajul are o întindere notabilă, figurile personajelor devin mai
prelungi; numărul acestora e mai redus; în fine, persoana regelui nu este mai înaltă
decît a celor din jurul său. Apoi taurii cu cinci picioare de la intrare dispar (nefiind
reali şi neconformi cu verosimilul) şi au numai patru picioare. Regele Sanherib a pus
să se figureze des construirea palatului său şi a arătat unele detalii autentice şi
neaşteptate: un supraveghetor al lucrărilor marchează prin lovirea palmelor ritmul
muncii lucrătorilor, un altul suflă într-un corn probabil începerea lucrului, altul dă
indicaţii lucrătorilor cum trebuie să aşeze stîlpii de lemn. Mai multe coloane de
prizonieri de război trag un taur colosal de piatră ce va fi aşezat la poarta palatului.
Regele stă pe carul său de luptă şi inspectează lucrările.
592
săgeată care a nimerit-o în măduva spinării (deşi lezarea măduvii spinării dă o
paraparează flască sau spastică, ea nu este dureroasă în sine,
dar leoaica putea să urle simţindu-şi paralizat tot trenul posterior şi poate de durerea
pricinuită de lezarea pielii, a muşchilor si a vertebrelor).
III. Pictura
Am arătat că reliefurile erau mai totdeauna colorate, fie doar în detalii, fie în
întregime. Aceleaşi culori au fost utilizate şi pentru colorarea cărămizilor emailate
apoi în pictură şi în frescă. Dar gama culorilor folosite nu este prea vastă: negru, alb,
roşu, albastru şi rar verde. Totuşi asirienii, ca şi babilonienii, nu se preocupau de
culoarea reală, în basoreliefurile colorate gura, părul şi sprîncenele sînt negre. Pe o
plintă un leu, un taur, un pom, o barcă şi o pasăre sînt colorate în galben pe un fond
albastru. Trebuie bineînţeles să ţinem seama şi de simbolica reprezentată de culori, la
fel ca şi în Egiptul antic. Culorile folosite de asiro- babilonieni nu erau de tempera
pure, ci li se adăuga şi ulei, pentru ca pictura să aibă o durată mai lungă. Avem puţine
date despre pictura asiriană şi babiloniană fiindcă culorile ei s-au alterat imediat după
scoaterea lor la lumină din ruinele cercetate. De fapt pereţii palatelor şi caselor erau
fie zugrăvite în acelaşi ton, fie erau trase benzi paralele orizontale de diferite culori.
De exemplu, cella, camera sfîntă a templului zeului Assur de la Kar-Tukulti-Ninurta
avea benzi de culoare purpurei: o cameră în palatul lui Sargon era zugrăvită în negru,
altele aveau plinte de 0,60 cm. —1 m înălţime colorate în negru. în oraşul Kalah erau
încăperi cu benzi orizontale vopsite în roşu, verde şi galben. Alături de aceste
zugrăveli în culori ale camerelor, se găseau aşa cum arată şi Iezechiel, picturi mari cu
tehnica frescii pe pereţii încăperilor: „Dar aceasta a mers şi mai departe cu
desfrînarea, pentru că văzînd zugrăvite pe pereţi chipuri de bărbaţi, chipuri de
chaldei, zugrăviţi cu vopsele; încinşi peste mijloc cu brîie şi pe cap cu cealmale
pestriţe avînd înfăţişare de căpetenii, asemănători cu fiii Babilonului, patria cărora
593
este ţara Chaldeii, ea s-a aprins după ei la cea dintîi căutătură a ochilor săi şi a trimis
soli la ei în Chaldeea" (Iezechiel, XXIII, 14—15). în săpăturile de la Eridu s-a găsit
un portret de om cu o pasăre pe mînă, dar această pictură s-a alterat repede la aer. Tot
aşa în templul de la Kar-Tukulti-Ninurta şi pe zidurile palatului de acolo s-au aflat
picturi bogate cu motive ornamentale şi figuri lucrate cu o tehnică fină, dar la lumină
şi la aer s-au şters, putînd fi însă desenate imediat după găsirea lor. Şi în oraşul Kalah
s-au găsit picturi, tauri înaripaţi, ornamente pictate pe ziduri, dar se pare că nu au fost
reproduse imediat. Posedăm un fragment de pictură — poate unicul exemplar de
pictură babiloniană — din palatul regelui Sargon II ce ne înfăţişează corpuri umane,
cai şi motive ornamentale. Dar există în Mesopotamia o mare înrudire între pictură şi
basoreliefuri, căci stilul şi mijloacele de expresie par a fi aceleaşi în ambele. De aceea
putem deduce că pictura a mers pe aceleaşi căi şi a avut o evoluţie similară cu cea a
reliefurilor. Astfel, spre deosebire de Egiptul faraonic, pictura asiriană şi babiloniană
ne rămîne cunoscută doar prin comparaţie şi asemănare cu reliefurile şi sculptura
mesopotamiană.
IV. Muzica
594
rostirii lor, de exemplu erau imnuri de liră sau de fluier; un catalog de imnuri arată
împrejurările în care acestea trebuie cîntate. Astfel, muzicanţii şi cîntăreţii, femei şi
bărbaţi, existau în temple încă din timpurile preistorice, dar ei se aflau şi în palatele
regilor, fiind sub conducerea unui şef al lor (nargallu). Atît muzicanţii cît şi
cîntăreţele erau foarte stimaţi şi onoraţi de concetăţenii lor.
595
V. Artele minore
Statuete de aramă găsite sînt mult mai frecvente în săpăturile din Mesopotamia
şi adesea acestea sînt mici figurine pline, aşezate la temeliile unor palate sau temple
însoţite de o inscripţie şi de o tabletă ce descrie un eveniment. Cel mai des e vorba de
statuete figurînd busturi de femei, dar se întîlnesc şi tauri. Două capete de tauri sînt
specimene foarte frumos lucrate din epoca ce precede domnia regelui Sargon. Ochii
acestor capete erau încrustaţi şi găsim de pildă ochi de nacru cu pupile de lapislázuli.
Tot din epoca presargonică ne-au rămas figurine estampate, reprezentînd zeiţe goale
sau înveşmîntate ori zei avînd tiare în cap. în depozitele de la temeliile fundaţiilor
templelor neobabilo- niene se regăsesc adesea mici figurine de argilă ale zeului
protector, Papsukal.
596
folosită pentru sigilii, şi se întîlnesc mai des: steatita, serpentina şi hematita, aceasta
din urmă fiind des întrebuinţată în sigiliile din Ur. Dar se întîl- nes sigilii pe diferite
feluri de jasp şi pe cristal de rocă. Pe timpul regilor kasiţi, jaspul este cel mai folosit
şi se întrebuinţează şi sigilii pe agată, în secolul VI-lea î.e.n. calcedoniul este piatra
cea mai des întîlnită, mai cu seamă pentru sigiliile plate, în vreme ce jaspul, ivoriul şi
cvartzurile hialine sînt folosite de gravorii de mai tîrziu. în vremea primei dinastii
babiloniene pe sigilii găsim des pe Gilgames care, împreună cu Enkidu, aduce mielul
de jertfă zeului soarelui. Pe aceste sigilii se află zeul Amurru, apoi Addad, mai rar
Marduk, zeiţe războinice, dar şi zeiţa goală. Pe timpul regilor kasiţi, găsim pe sigilii
adesea un singur personaj şi cîteva embleme — semne care evocă pe divinităţi.
Legenda este partea cea mai de seamă a sigiliului şi ea cuprinde o invocare către un
zeu, cerîndu-i protecţie, viaţă lungă pentru posesorul sigiliului, credinciosul slujitor al
zeului
597
.Sigiliile cilindrice asiriene, care se rulau pe tăbliţe cuneiforme, au fost regăsite mult
mai puţine decît sigiliile babiloniene. Cele mai vechi sigilii asiriene sînt ale regilor
Eriba-Adad şi Asuruballit, contemporani ai regilor Egiptului. Amenofis III şi
Amenoiis IV (sec. XIV î.e.n.). Pe sigiliile asiriene se regăsesc adesea animale,
gravate cu multă grijă, şi tot atît de perfect reprezentate ca şi în basoreliefurile din
palatele asiriene.
Sub influenţa hittită, în Asiria, se folosesc din ce în ce mai mult sigiliile plate în
locul celor cilindrice care se rulau pe argila moale. Sigiliul plat are baza în trunchi de
con, care este apucat cu două degete şi întipărit pe argila moale a tabletei. Dar
caşetele plate asiriene au o suprafaţă mult mai redusă decît cele cilindrice şi în ele
încap mult mai puţine reprezentări de zei sau de scene de sacrificiu ori de vînătoare.
Costumele asiro-babiloniene erau mult mai bogat ornamentate decît ale grecilor
sau ale romanilor din epoca clasică. De aceea costumele pot fi studiate în cuprinsul
598
acestui capitol, căci ele reprezentau adesea creaţii artistice reir.arcabile. Zeii apar în
toate reprezentările figuraţi printr-o coafură specială care îi deosebea de oameni: un
fel de bonetă ornată cu coarne, ale căror vîrfuri se reuneau înainte şi două cîte două.
Spre a se deosebi unul de altul, zeii aveau arme proprii fiecăruia din ei, un animal
care le aparţinea numai lor, şi pe care puneau piciorul, în fine anumite embleme
deasupra umerilor lor. Mai tîrziu în locul chipului s-au instituit simboluri, specifice
fiecărui zeu. Zeul Anu are ca simbol tiara cu coarne aşezată pe un tron; Marduk are la
picioarele sale un balaur şi suliţa este emblema sa; Nabu este reprezentat de un calam
de scris şi de o pasăre; Adad este figurat de fulger; ăamas, zeu soare, este înconjurat
de flăcări, iar Nisaba, zeiţa vegetaţiei, se află în mijlocul unor trestii.
Personajele figurate goale (nud ritual) sînt fie zei aflaţi în luptă, fie un preot făcînd
jertfe de vărsare, şi mai ales o zeiţă a fecundităţii. Gilgameş are de obicei corpul
cuprins de un brîu al cărui capăt atîrnă de-a lungul piciorului. în epoca Agade unii
zei, ca şi geniile, sînt înveş- mîntaţi în mod simplu cu o pînză trecută între picioare şi
fixată de unBroderiile părţii superioare a veşmîntului purtat de regele Senaherib
brîu. Un costum asemănător este un fel de fustă căzînd pînă la genunchi, lăsînt
pieptul gol. Această fustă poate fi făcută din smocuri de păr etajate şi orînduite
regulat: acest fel de îmbrăcăminte numită de greci Kaunakes se ţesea în Persia la
Ecbatana în sec. IV î.e.n. în veşmîntulacesta apar îmbrăcaţi zei şi regii sumerieni din
timpurile cele mai vechi. Mai tîrziu se adăuga o ţesătură ce acoperea umărul sting, iar
după o vreme apare o pînză care e strînsă sub axilă, acoperind tot braţul stîng,
extremitatea sa liberă trecînd sub braţul drept. Regii kasiţi sînt înveş- mîntaţi însă
într-o tunică cu mîneci strimte şi lungi; ei se acoperă cu un fel de şaluri brodate sau
ţesute în mai multe culori. Către începutul mileniul I î.e.n. în veşmintele regale apar
stofe brodate cu flori, cu arbori sacri, cu genii şi cu animale. Acest costum brodat
pare a fi preluat de la hittiţi direct sau prin intermediul î sirienilor.
599
Geneză, vădea setea de putere şi de slavă a locuitorilor lui care spuneau: „Haideţi să
ne facem un oraş şi un turn, al cărui vîrf să ajungă la cer, şi să ne facem faimă înainte
de a ne împrăştia pe faţa a tot pămîntul" (Geneză. XI, 4). Dacă zigguratele
babiloniene prin masivitatea şi prin înălţimea lor impuneau respect şi teamă, ca şi
zidurile colosale ce înconjurau Ba- bilonul şi multe oraşe, arta asiriană, în special
relieful şi sculptura în ronde-bosse, par să fi căutat să exprime celor ce o priveau
groaza şi teroarea. Nu numai scenele din reliefuri — care se întindeau pe mii de metri
— trebuiau să înfricoşeze prin grămezi de capete tăiate, duşmani măcelăriţi şi
îmbucătăţiţi, traşi în ţeapă sau spînzuraţi, dar şi înfăţişarea generală a asirienilor
figuraţi în reliefuri, fie ei ostaşi, oameni de rînd sau regi. Toţi aveau o hipertrofie
musculară care desigur exprima forţa lor invincibilă şi era menită să insufle frica, toţi
mergeau cu pieptul înainte, cu un aer triumfător şi chiar înaintea zeilor erau lipsiţi de
o postură umilă a corpului şi de o atitudine de supuşenie
600
.Pe multe reliefuri erau înfăţişate scene de vînătoare, în care lei, ori tauri sălbatici
erau ucişi şi aceste imagini voiau să arate forţa de nebiruit a regelui care vîna tiarele
şi le biruia. Dar scenele de asediu din cursul campaniilor militare asiriene, atît de
frecvent repetate în reliefuri, înfăţişau fără îndoială puterea irezistibilă a forţei
asiriene care împresura o cetate. Poate că unele din aceste reliefuri au fost privite şi
de solii unor regi străini, sau de supuşi ai regelui asirian care plănuiau o răscoală şi
nu este îndoielnic că ele aminteau oricui biruinţele ca şi tăria impetuoasă a
armatelor regilor asirieni.
Se cuvine aşadar, cînd privim această nesfîrşită înşirare de izbînzi asiriene, să
înţelegem sensul lor exact, în ce scop şi cui erau adresate, şi ce urmăreau ele să
evoce în mintea privitorului. Mesajul artei asiriene în final era acela de a răspîndi
groaza, teroarea, spaima şi de a înfricoşa pe supuşi, pe vecini şi pe duşmanii atît de
numeroşi ai Asiriei. Este limbajul exprimat prin arta unui stat clădit pe violenţă,
crimă şi teroare, care a rămas în istorie ca prototipul tuturor societăţilor construite
pe aceltaşi temelii ale guvernării prin groaz
ăîncheiere
în anul 614 î.e.n. regele mezilor Kyaxares cucereşte oraşul Assur şi după lupte
înverşunate oraşul Ninive, capitala Asiriei, este şi el ocupat în anul 612. La Harran,
cetatea sfîntă a zeului Sin din Asiria se mai menţine încă un rege care se intitulează
rege al Asiriei, dar în anul 608 şi această ultimă fortăreaţă asiriană cade înaintea
asalturilor impetuoase ale mezilor şi chaldeenilor aliaţi. Aşa se sfîrşeşte în anul 608
istoria bimilenară şi atît de sîngeroasă a Asiriei.