Subiectul

Capitolul intitulat Specificul national incheie Istoria literaturii

romane de la origini pana in prezent (1941).
Calinescu porneste de la trasaturile majore si evidente ale
literaturii romane si ajunge la elementele esentei etnice. El stabileste
cateva straturi culturale in evolutia literara si, in functie de ele,
clasifica scriitorii in traci, meridionali ori romani de rasa. De fapt,
istoricul identifica acele trasaturi ale specificitatii pe care le subliniaza
de-a lungul Istoriei... si urmareste punctele de confluenta cu alte
culturi.
Implicit, Calinescu face aici un portret sentimental al natiei romanesti.
Comentariul Istoria... lui G. Calinescu se incheie cu un capitol de
concluzii, intitulat Specificul national, in care criticul si istoricul
literar sustine ca literatura romana conserva structuri ale unei
spiritualitati ancestrale.
Eruditia autorului are ca motivatie principala dorinta sa de a da un
sistem si, prin el, o viziune unitara asupra fenomenului literar. El
porneste de la teza ca o istorie a literaturii are rolul de a evidentia
notele specifice si contributia culturii nationale la cultura universala.
Asadar, literatura contine structuri care conserva mentalitati si
atitudini nationale convertite in motive si simboluri, in toposuri, in
formule artistice capabile sa alcatuiasca un cod cultural.

Schita poematica a romanismului, eseu sentimental si sinteza a

literaturii noastre totodata, capitolul de incheiere reflecta si
dimensiunea culturala a criticului.
Teza specificului national porneste de la clarificarea
termenului. Din perspectiva calinesciana, specificitatea vine din
condensarea spirituala a unei etnii care isi creeaza involuntar
permanente in desfasurarea sa existentiala. in modul sau atat de
caracteristic, criticul alege un exemplu general inregistrat in constiinta
colectiva ca nespecific - Bucurestiul -, care pare un Paris mai mic, dar
care are ca nota distincta o candoare varoasa: e oras de praf in
Baragan cu salcami albi si bisericute albe. Imaginile sensibilizeaza
cititorul roman si obliga la o lectura de implicare sentimentala. Abia
dupa aceea criticul explica specificul ca produs al unui cadru
congenital. Ca si limba, o etnie se afla in permanenta evolutie.
Calinescu vorbeste despre romani puri ori de rasa, dar termenii nu au
propriu-zis sens restrictiv; el explica specificul national prin
condensarea variilor influente sub apasarea aceleiasi „Istorii": o rasa
[...]e cu atat mai perfecta cu cat au intrat in pasta mai multe
elemente. Exista zone geografice in care regulile traditionale au
condus la instituirea unor puncte vitale, in care se regaseste substanta
etnica alaturi de influentele puternice si formative. Viziunea aceasta
despre romanism, naiva si nationalista, are totusi fortificarea unui
climat cultural favorabil teoriilor de acest gen. Criticul transfera ideile
despre substrat, latinitate si influente postromane, vehiculate in epoca
interbelica, in planul literaturii.
Astfel, Creanga se identifica acestui cadru, se inscrie in nodul vital al
permanentelor prin atitudine si constructie narativa. Este un roman de
rasa, ca si Eminescu, Maiorescu, Goga, Cosbuc, Rebreanu,
Sadoveanu si Blaga.
Exista insa si particularitati etnice adiacente fondului principal care
vin din straturi temporale mai vechi sau mai noi si care au rolul de a
intari nota fundamentala prin exceptie. Alecsandri si Odobescu sunt
reprezentativi pentru latura noastra meridionala, Bolintineanu,
Caragiale si Macedonski sunt traci, adica au conservat in fibra lor
intima spiritul balcanic preslav.
in spiritul majoritatii carturarilor romani, Calinescu echivaleaza
specificitatea cu fondul nostru latin, de aceea, atat in Istorie..., cat si in
acest capitol de concluzii, evita sa vorbeasca despre influente slave
sau orientale. De pilda, fatalismul -specific romanilor - nu vine din
Orient, ci din prudenta ce caracterizeaza natiile batrane. Este vorba
mai degraba de un scepticism sanatos. in aceasta idee de popor vechi,
criticul realizeaza o schita antropologica sintetizand trasaturi generice
ale natiei, vehiculate in multe studii ale timpului: romanul este
rabdator, discret si atras de natura nealterata a spatiului rural, pentru
ca face parte din rasele vechi. Aici isi are originea aspiratia eugenica
de puritate, alimentata si de experienta istorica. Afluenta navalitorilor
a creat un stil de constructie minuscul si a facut ca deznadejdea sa
para apatie. Romanul disimuleaza, dar ramane sociabil; aceasta
trasatura a condus la episoadele care ilustreaza psihologia colectiva in
literatura noastra: de aceea subiectele cu miscari de gloata [...]
reusesc mai bine. Desi are simtul glumei, romanul este masurat, nu-i
place zeflemeaua si, din acest motiv, Caragiale nu place tuturor
romanilor.
 Argumentul este, desigur, ca si intreg portretul, discutabil.
Scris pe un ton de compunere scolara, acest eseu dezamageste la o prima
lectura; impresia provine din temperarea intelectuala a sentimentului
patriotic, din teama criticului de a nu cadea in exaltare nationala. Citit cu
atentie, capitolul se constituie intr-o pledoarie in favoarea literaturii romane
care, desi nu deschide drumuri, dezvaluie un spirit profund, care a conservat
valori originare in ciuda conditiilor istorice distructive. Dorinta criticului a
fost, probabil, aceea de a se fixa intre tezele lovinesciene si teoria lui
Radulescu-Motru; el porneste de la trasaturile majore si evidente ale
literaturii romane catre elementele esentei etnice si se adreseaza in primul
rand europeanului de joasa cultura, care crede ca stilul brancovenesc este
unul de imprumut. De aceea textul este demonstrativ si sentimental.
Calinescu s-a identificat literaturii romane, scrie cu admiratie, descopera cu
uimire, urmareste firul traditiei, pentru ca el insusi se considera un element
al continuitatii. El vorbeste despre literatura romana ca si cum ar vorbi
despre sine.