Artroza reprezintă o boală degenerativă a articulaţiilor care afectează predominant

persoanele în vârstă şi este caracterizată prin alterarea integrităţii cartilajului articular, cu

apariţia unei reacţii hipertrofice a osului subcondral (scleroză) şi formare de os (osteofite),
afectând şi structurile periarticulare (ligamente, tendoane, muşchi, capsula).

Cei mai importanţi factori de risc studiaţi în dezvoltarea artrozei (cu diferite localizări: genunchi,
şold, mână, coloana vertebrală şi piciorul) sunt: înaintarea în vârstă, sexul, rasa, predispoziţia
genetică, obezitatea, traumatisme, tulburări de aliniament articular. Alţi factori de risc: densitatea
osoasă, boli metabolice.

Artroza afectează cel mai frecvent genunchii, şoldurile, coloana vertebrală, picioarele şi mâinile
putând fi simptomatică sau doar cu expresie radiologică. În artroză pot să apară următoarele
simptome şi semne clinice:

Durerea este primul simptom şi cel predominant; pacienţii descriu durere ce apare în timpul
activităţilor zilnice şi se ameliorează în repaus, având caracter mecanic şi fiind meteo-
dependentă. În perioadele de acutizare pacienţii pot acuza şi durere nocturnă.

Scăderea mobilităţii este legată de incongruenţa suprafeţelor articulare, reducerea spaţiului

articular şi tardiv de apariţia atrofiilor
musculare periarticulare, a instabilităţi şi blocajul mecanic ca urmare a formării osteofitelor. În
final apare impotenţa funcţională secundară anchilozelor în poziţii vicioase, pacienţii având
probleme în desfăşurarea activităţilor zilnice.
Tratamentul artrozei necesită îmbinarea tratamentului medicamentos cu terapia de recuperare şi
educaţia pacientului.
Obiectivele tratamentului în artroză cuprind:
- educarea pacientului cu privire la boală şi planul terapeutic al acesteia;
- ameliorarea durerii;
- îmbunătăţirea funcţionalităţii şi scăderea dizabilităţii;
- prevenirea sau întârzierea progresiei bolii şi a consecinţelor sale

Țesutul este o grupare de celule asemănătoare specializate pentru a îndeplini

una sau mai multe funcții caracteristice.
După structura și forma celulelor, respectiv după funcția pe care o îndeplinesc în organism, se
deosebesc patru mari categorii de țesuturi:

 țesutul epitelial (exemplu: primul strat al pielii);

 țesutul conjunctiv (fasciile care învelesc mușchii);
 țesutul muscular (mușchii corpului);
 țesutul nervos (creierul, măduva spinării).

Țesutul epitelial
Este țesutul cel mai răspândit în organism, format din celule foarte asemănătoare, strâns unite între
ele și de diferite forme: cubice, prismatice, cilindrice, pavimentoase (turtite), conice, aranjate într-unul
sau mai multe straturi. Celulele profunde sunt așezate pe o membrană bazală, care le separă de
țesutul conjunctiv ce se află întotdeauna sub țesutul epitelial.
După funcție, epiteliile se clasifică în:

 epitelii de acoperire;
 epitelii glandulare;
 epitelii senzoriale.
Epiteliile de acoperire - sunt epiteliile care acoperă suprafața corpului sau căptușesc cavitățile
corpului ori ale unor organe. Ele sunt formate din celule turtite sau prismatice dispuse într-un singur
strat sau în mai multe straturi, alcătuind epitelii simple (unistratificate), și epitelii stratificate. Simplu sau
stratificat, epiteliul de acoperire se sprijină pe un țesut conjunctiv numit corion, de care este separat
printr-o membrană bazală, o formațiune cu structură și grosime variabilă.
Exemple:

 epiderma este un țesut epitelial pluristratificat pavimentos, deoarece are cinci straturi, iar
ultimul strat are celule turtite, pavimentoase;
 foițele pleurale sunt epitelii unistratificate pavimentoase, deoarece au un singur strat de celule
turtite, așezate pe o membrană bazală.

Epiteliile glandulare - sunt țesuturi formate din celule epiteliale modificate capabile să producă
anumite substanțe, pe care le elimină în mediul lor înconjurător. De obicei, celule glandulare se
grupează formând organe speciale numite glande; uneori însă, ele rămân ca celule glandulare izolate
printre celulele unor epitelii de acoperire ca, de exemplu, în epiteliul tractului digestiv sau în epiteliul
traheei, alcătuind celulele mucoase.
Epiteliile secretoare se asociază cu țesut conjunctiv, vase și nervi, formând glande. Există trei tipuri de
glande:

 exocrine - produsul lor de secreție este eliminat printr-un canal în exteriorul organismului sau
într-o cavitate a corpului (exemple: glandele sudoripare, glandele sebacee, glandele salivare);
 endocrine - produșii lor de secreție, hormonii - sunt eliminați direct în sânge (exemple: glanda
tiroidă, epifiza, hipofiza etc.);
 mixte - au secreție atât exocrină, cât și endocrină (exemple: pancreasul, ovarele, testiculele).

Epiteliile senzoriale - sunt alcătuite din celule specializate pentru recepționarea stimulilor din
exteriorul sau interiorul organismului. Celulele prezintă la polul apical cili, iar la polul bazal intră în
contact cu dendrite ale neuronilor senzitivi. Fiecare stimul este transformat în influx nervos și transmis
neuronilor. Influxul nervos este transportat de către neuroni până la centrii nervoși și transformat în
senzații. Exemple de epitelii senzoriale: mugurii gustativi, receptorii auditivi și vestibulari.

Țesutul conjunctiv
Țesutul conjunctiv, după cum spune și numele, face legătura dintre diferitele organe, precum și dintre
componentele acestora. Acest tip de țesut nu vine însă în legătură directă cu mediul extern sau cu
lumenul vaselor. Intră în alcătuirea oaselor, are rol trofic (de hrănire), depozitează grăsimi, intervine în
apărarea organismului, în fagocitoză. Este un țesut care asigură rezistența organismului.
Este alcătuit dintr-o substanță gelatinoasă numită substanță fundamentală, în care se află celule și
fibre.
Fibrele dau rezistență și elasticitate țesutului, și pot fi de colagen (proteină fibroasă insolubilă întâlnită
în cantități mari în derm, tendoane, oase), reticulină (proteină fibroasă, care formează o rețea în
organe precum: ficatul, măduva roșie hematogenă, splină, ganglioni limfatici) și elastină (proteină
fibroasă, principalul constituent al fibrelor elastice galbene din țesutul conjunctiv).
Substanța fundamentală poate fi: moale, semidură sau dură. După consistența acesteia, țesutul
conjunctiv se clasifică în:

 țesuturi conjunctive moi;

 țesuturi conjunctive semidure;
 țesuturi conjunctive dure.

Țesuturile conjunctive moi au structuri diferite și îndeplinesc o varietate de funcții: leagă între ele
diferite părți ale organelor, hrănesc alte țesuturi, oferă protecție mecanică, depozitează grăsimi,
produc elementele figurate ale sângelui, au rol în imunitate.
Cele trei componente ale ţesuturilor conjunctive moi se găsesc în diferite proporții:

 în țesutul lax componentele sunt în proporții aproximativ egale; conține nervi și multe vase,
hrănind și însoțind alte țesuturi, cum ar fi cel epitelial (exemplu: dermul, al doilea strat al pielii);
 țesutul fibros are o rezistență mecanică deosebită, datorită numeroaselor fibre de colagen
(exemplu: tendoanele, ligamentele, capsulele organelor);
 țesutul elastic posedă multe fibre elastice (exemplu: tunica mijlocie a vaselor de sânge);
 țesutul adipos conține celule rotunde care acumulează grăsime, ce împinge nucleul la
periferie (exemplu: hipodermul, stratul profund al pielii);
 țesutul reticulat este format din fibre de reticulină dispuse sub formă de rețea, în ochiurile
căreia se află substanța fundamentală și celule (exemplu: măduva hematogenă din oase, care
produce globulele albe, globulele roșii și trombocitele).

Țesutul conjunctiv semidur este un țesut elastic, dar rezistent. Se mai numește țesut
cartilaginos (formează cartilaje) și conține fibre în cantitate mare, puține celule și substanță
fundamentală. Substanța fundamentală este impregnată cu săruri de calciu și sodiu.
Se clasifică în:

 țesut cartilaginos hialin - este situat la suprafețele articulare a oaselor lungi, peretele
laringelui și traheei, cartilaje costale. Are un aspect translucid, albicios și elasticitate redusă.
Conține fibre puține și foarte fine;
 țesut cartilaginos elastic - este bogat în fibre elastice. Este prezent în pavilionul urechii;
 țesut cartilaginos fibros are puține celule și este bogat în fibre care îi dau o rezistență
deosebită. Se întâlnește în discurile dintre vertebre și în simfiza pubiană.

Țesutul conjunctiv dur intră în alcătuirea oaselor. Are în substanța fundamentală o

proteină, oseină impregnată cu săruri minerale de calciu și fosfor. Țesutul osos este format din
lamelele osoase dispuse în două moduri:

 în țesutul osos compact au dispoziție concentrică, în jurul unor canale microscopice (canale
Havers), prevăzute cu vase și nervi. Acest țesut se află în partea centrală a oaselor lungi și la
periferia oaselor late și scurte;
 în țesutul osos spongios lamelele se întretaie, lăsând între ele niște spații (areole), de unde
vine aspectul spongios (buretos). Acest țesut se află la extremitățile oaselor lungi și în centrul
oaselor late și scurte. În areole se găsește măduvă roșie hematogenă.

Țesutul muscular
Este alcătuit din fibre musculare, legate în fascicule prin țesut conjunctiv. Fiecare fibră are o
membrană contractilă, numită sarcolemă, care învelește fibra musculară și o citoplasmă,
numită sarcoplasmă, care conține substanțe chimice necesare pentru contracția musculară, cum ar fi
glicogenul (polizaharid special întâlnit în celulele musculare, dar și hepatice) și fosfocreatina
(substanță prezentă în țesuturi care reprezintă o rezervă de energie chimică stocată). În plus
sarcoplasma mușchilor activi este bogată în mitocondrii. În citoplasmă se află unul sau mai mulți
nuclei și organitele celulare, comune și specifice.
Miofibrilele sunt organitele specifice celulei musculare alcătuite din microfilamente subțiri, contractile,
care se numesc actină (proteină contractilă a țesutului muscular care se găsește sub formă de
filamente) și miozină (proteină contractilă care interacționează cu actina, provocând o contracție
musculară sau o mișcare a celulei). În timpul contracției musculare acestea se întrepătrund,
alunecând unele peste altele și scurtând celula musculară. În timpul relaxării, miofibrilele se
depărtează unele de altele, alungind celula.
În funcție de aspect și de funcția pe care o îndeplinește, țesutul muscular poate fi:
Striat (miofibrilele sunt organizate în unități, numite sarcomere):
  de tip scheletic : formează mușchii scheletici (care se prind de oase), fibrele sunt
plurinucleare;
 de tip cardiac : (mușchiul inimii), fibrele miocardice se dispun inelar, fiind așezate cap la cap
și despărțite de o membrană, numită disc intercalar.

Neted - intră în alcătuirea pereților organelor interne (uter, vezică urinară, tub digestiv).

Țesutul nervos
Este alcătuit din două tipuri de celule: neuroni , celule diferențiate specific, care generează și conduc
impulsurile nervoase, și celule gliale care formează un țesut de suport sau interstițial al sistemului
nervos

Tesutul muscular
Este constituit din fibre musculare care intra in componenta unui muschi (striat sau neted). Fibrele musculare sunt
compuse din celule denumite miocite, care cuprind in citoplasma lor numeroase filamente alungite paralel cu axa

mare a celulei. Aceste filamente sunt de doua tipuri:

– unele, delicate, sunt facute din actina;

– celelalte, groase, sunt compuse din miozina.

Datorita interactiunii lor se realizeaza contractia musculara.

Miocitele pot forma unitati contractile izolate cum sunt celulele mioepiteliale atasate unor formatiuni glandulare si

canalelor galactofore, sau se asociaza tesutului conjunctiv, formatiunilor vasculare si nervoase, alcatuind muschii

(scheletici-striati, netezi si muschiul cardiac-miocardul).

In raport cu proprietatile morfo-functionale ale miocitelor, tesuturile musculare (muschii) se clasifica in:

– tesutul muscular scheletic

– tesutul muscular cardiac

– tesutul muscular neted.

Structura tesuturilor musculare poate fi descrisa incepand de la fibrele musculare, apoi la celulele musculare si

restul structurilor care tin celulele musculare unite si le furnizeaza rezistenta necesara pentru a-si indeplini

functiile.
Tesutul muscular scheletic
Structura tesutului muscular scheletic:
Muschiul scheletic se numeste striat datorita imaginii obtinute la microscop in care se vad „benzi” mai deschise si
mai inchise la culoare. O celula musculara scheletica este alungita si de o forma aproximativ cilindrica cu o
multime de nuclei situati in apropierea membranei celulei.
Functiile tesutului muscular scheletic:
– miscarea scheletului sub un control constient, incluzand miscarea membrelor, degetelor, gatului, etc
– miscarea tesuturilor care determina expresia faciala (fata zambitoare, fata incruntata)

Tesutul muscular cardiac

Structura tesututlui muscular cardiac:

Fibrele tesutului muscular cardiac sunt striate, in forma de Y si au un singur nucleu central. Aceste fibre sunt
legate la capete de fibrele alaturate prin membrane subtiri numite discuri intercalate.

Functiile tesutului muscular cardiac:

– pomparea sangelui prin inima

– alternarea contractiilor si relaxarilor muschiului cardiac

– trimiterea sangelui neoxigenat dinspre atriul drept, in ventricolul drept si apoi la plamani

– trimiterea sangelui oxigenat prin atriul stang si ventricolul stang la aorta si apoi in restul corpului.
Tesutul muscular neted

Structura tesutului muscular neted:

Spre deosebire de tesuturile musculare scheletic si cardiac, tesutul muscular neted nu este striat. Fibrele

musculare netede sunt mici si ascutite la capat. Fiecare fibra are un nucleu localizat central.

Functiile tesutului muscular neted:

– contractiile muschiului neted pun presiune asupra vaselor de sange din apropiere. Acest lucru este important in

principal in sistemul digestiv in care actiunea muschilor netezi ajuta atat la miscarea mancarii de-a lungul tractului

gastro-intestinal cat si la descompunerea ei

– muschii netezi contribuie de asemenea la miscarea fluidelor prin corp si la eliminarea materiilor nedigerabile din

sistemul gastro-intestinal.

Tesutul muscular neted intra in compozitia:

– vaselor de sange
– stomacului
– intestinelor
– vezicii urinare
– vezicii biliare
– cailor aeriene pana la plamani.

Există mai multe tipuri de oase, fiecare fiind proiectat să funcționeze în diverse
moduri.
După raporturile și dimensiunile lor (lungime, lățime, grosime), oasele se
clasifică în: oase lungi, oase plane și oase scurte. Datorită faptului că forma unor
oase este foarte neregulata, se utilizează și alte criterii de clasificare, adăugându-se
celor trei categorii de oase amintite alte patru tipuri: oase pneumatice, oase
sesamoide, oase suturale şi oase neregulate. La aceste tipuri de oase nu se ține seama
de forma lor, ci de caractere arhitecturale (oasele pneumatice), respectiv de situarea lor
în organism (oasele sesamoide și oasele suturale).

1. Oasele lungi

 La aceste oase, lungimea depășește lățimea și grosimea.

 Un os lung este format din:

- un corp sau diafiza

- două extremități sau epifize
  În perioada de creștere, între diafiza și epifize se găsește cartilajul de creștere,
care poartă numele de metafiză.
 Oasele lungi se găsesc în principal la nivelul membrelor, ele îndeplinind rolul
de pârghii de viteză în diferitele mișcări.
 Exemple de oase lungi: (humerus, ulna, radius, femur, tibie, peroneu);

2. Oasele plane

 La aceste oase, lungimea și lățimea sunt aproape egale între ele, dar depășesc
grosimea; Oasele plane sunt turtite și prezintă două fețe și un număr variabil de
margini și unghiuri;
 Oasele plane îndeplinesc două funcții:

a) servesc la edificarea cavităților de protecţie (de exemplu

craniul);
b) dau inserție unui mare număr de mușchi (de exemplu scapula).

 Exemple de oase plane: întâlnite în cadrul centurilor (coxal, scapula), la cap

(frontal, parietale, temporale, occipital etc.), sau cele care formează cutia
toracică: coastele, sternul.

3. Oasele scurte

 Aceste oase au cele trei dimensiuni aproape egale, forma lor apropiindu-se de
cea cubică. Oasele scurte se găsesc în acele regiuni unde este necesară o mare
soliditate și unde există mișcări foarte variate însă cu amplitudine mica (coloana
vertebrala, carp, tars).
 Exemple de oase scurte: cele care intră în construcția palmei, tălpii, ca de
exemplu: carpiene, metacarpiene, tarsiene, metatarsiene, falange, sau oasele
coloanei vertebrale: vertebrele.

4. Oasele pneumatice

 Sunt oase neregulate ce au spații cavitare pline cu aer, tapetate cu membrane

mucoase.
 Exemple de oase pneumatice: cele din jurul foselor
nazale frontal, etmoid, sfenoid, maxilar, etc.
5. Oasele sesamoide

 Aceste oase sunt de obicei lentiforme, mici, și se se dezvoltă în vecinătatea unor

articulații (sesamoide periarticulare) sau chiar în tendoanele unor mușchi
(sesamoide intratendinoase).
 Aceste oase glisează de obicei pe o altă suprafața osoasă. Unele se află în grosul
capsulei articulare și mărind suprafața fosei articulare, se unesc cu capul
articular. (Ex: oasele din articulația degetului mare al labei piciorului), altele
sunt adâncite în tendoanele mușchilor ce trec pe deasupra articulației.
 Exemple de oase sesamoide: rotula (patella) și unele oase de la nivelul mâinii
și piciorului.

6. Oasele suturale

 Aceste oase se mai numesc și oase wormiene. Sunt oase mici, plane şi
inconstante. Se dezvolta din puncte de osificare speciale independente de oasele
învecinate, fie la nivelul suturilor craniului, în special în sutura lambdoidă, fie
la nivelul fontanelelor. Mai exista un grup de oase wormiene, numite insulare,
care se dezvolta în centrul oaselor boltii craniene (în special în parietal și
frontal).

7. Oasele neregulate

 Datorită formei și arhitecturii lor complicate nu pot fi încadrate în nici unul din
grupurile precedente (ex: palatinul, sfenoidul).

Articulatiile se clasifica dupa gradul de mobilitate si dupa structura lor.

Clasificarea dupa gradul de mobilitate deosebeste:

Sinartroze : articulatii in care capetele osoase se gasesc in oarecare continuitate datorita

formatiunilor conjunctive de legatura, au o mobilitate redusa (articulatii semimobile sau
amfirtroze), foarte redusa sau nula (articulatii fixe) .

Diartroze : articulatii cu structura tipica, capete osoase gasind-o in contiguitate si avand

mobilitatea importanta.

1.1 SINARTROZELE

Se clasifica, dupa structura elementelor de legatura :

1.1.1. Syndesmoze - juncturae fibrosae

Oasele se afla strans legate prin tesut fibros dens- fibre de colagen sau fibre elastice. Nu
permit miscari sau permit miscari foarte reduse.

Varietati :

Membrana interosoasa este formata din manunchiuri de fibre de colagen, divers

orientate, intinse intre oasele antebratului sau gambei. Prin pozitia ei, membrana separa timente la
nivelul segmentelor respective si este implicata in diferitele tipuri de miscari dintre cele doua oase,
asupra carora are actiune stabilizatoare.

Ligamentele galbene sunt structuri dreptunghiulare formate din tesut elastic, intercalate
intre lamele vertebrale. Ele inchid peretele posterior al canalului vertebral conectand doua lame
adiacente si formeaza un sir de sindesmoze cu rol important in statica coloanei vertebrale.

Suturile reprezinta o varietate speciala a syndesmozelor. Ele constituie articulatiile fixe

dintre oasele craniului. tesutul fibros interpus intre oasele craniene se numeste ligament sutural. El
are o structura complexa. Realizeaza legatura interosoasa prin straturile periostice si ofera spatiu
pentru functia de crestere craniana. In jurul varstei de 20 ani, ligamentul sutural incepe sa fie in-
locuit cu tesut osos, determinand transformarea suturilor in synostoze. Forma interliniei suturale
joaca un rol important, alaturi de ligament, in blocarea miscarilor dintre oase. In functie de
geometria acesteia se descriu urmatoarele varietati de suturi:

sutura serrata are forma de zig-zag, cu 'dinti' care se intrepatrund - ex. sutura sagitala;

sutura denticulata este o varietate de sutura dintata mai complexa, cu dinti mici suprapusi peste
conturul in zig-zag- ex. sutura lambdoida;

sutura squamosa in forma de solz- ex. sutura temporoparietala, in care scuama temporala acopera
marginea inferioara tesita a parietalului;

sutura a, de forma liniara- ex. sutura internazala

Gomfozele reprezinta o varietate diferentiata de syndesmoza, prin care este asigurata

fixarea dintilor in procesul alveolar. Radcina dintelui este fixata in cavitatea alveolara printr-un
ligament periodontal (alveolo-dentar).

In practica medicala, de foarte multe ori, termenul de syndesmoza este utilizat intr-un
domeniu mult mai restrans: el se aplica pentru jonctiunile osoase prevazute cu ligamente scurte,
situate in vecinatatea unei articulatii sinoviale- ex. articulatia tibio-fibulara distala.

1.1.2. Syncondroze- juncturae cartilagineae

Sunt articulatii temporare sau permanente, realizate intre doua piese osoase formate prin
osificare endocondrala, unite prin tesut cartilaginos hialin sau tesut fibrocartilaginos.

Cele mai numeroase syncondroze se intalnesc spre extremitatile oaselor lungi in perioada
de crestere, reprezentate de cartilajele de crestere. Cunoscute si sub denumirea de fize (physis),
ele realizeaza jonctiunea cartilaginoasa dintre epifize si metafize, asigurand, in acelasi timp,
dezvoltarea in lungime a oaselor. Prin pozitia lor transversala fata de diafiza ele sunt solicitate de
forte de compresiune, dar exista si cartilaje de crestere asociate cu tuberozitatile sau procesele
osoase, solicitate prin forte de tractiune. Syncondrozele sunt structuri in continua
schimbare, cu existenta temporara, care se transforma in synostoze la sfarsitul perioadei de
crestere. Exemplu: syncondroza sfenoocipitala care asigura legatura dintre corpul sfenoidului si
occipital, controland, prin cresterea ei, diametrul anteroposterior al craniului.

Syncondrozele dintre coastele 1-7 si stern, sunt considerate jonctiuni cartilaginoase implicate in
realizarea mecanicii respiratorA Ele nu mai sunt implicate in procesul de crestere osoasa. Au,
astfel, o functie si o existenta permanenta.

Simfiza constiutie o varietate de articulatie cartilaginoasa, situata de obicei pe linia

mediana a corpului, in care legatura dintre cele doua piese osoase se realizeaza prin tesut
fibrocartilaginos. Ea este o articulatie permanenta, cu mobilitate variabila, rezultata din deformarea
tesutului de legatura, fiind considerata, din punct de vedere functional, o articulatie semimobila.
Simfiza pubiana este considerata un exemplu tipic, dar si articulatia dintre doua corpuri vertebrale
cu discul intervertebral fibrocartilaginos este tot o simfiza.

Măduva osoasa este o formațiune complexă în structura căreia intră diferite varietăți de țesut
conjunctiv, vase sanguine și terminații nervoase. Ea este prezentă atât în canalul medular cât și în
canalele Havers de calibru mai mare. Se deosebesc trei varietăți de măduvă
osoasă: roșie, galbenă șicenușie.

Măduva roșie este de două feluri: osteogenă și hematogenă. Măduva roșie osteogenă se
găsește în diafiza oaselor în perioada intrauterină și de creștere și are ca rol principal formarea
țesutului osos. Măduva roșie hematogenă se găsește numai în diafiza oaselor fătului și are ca rol
primordial formarea elementelor figurate ale sângelui. La adult, ea dispare din diafiza oaselor
lungi rămânând cantonată numai în țesutul osos spongios din epifizele unor oase lungi, din oasele
late și din corpurile vertebrelor.

Măduva galbenă se găsește în diafiza oaselor lungi ale adultului și este alcătuită dintr-o
rețea fină de reticulină și din celule grase. Ea se formează din măduva roșie prin transformarea
anumitor tipuri de celule conjunctive în celule grase.

Măduva cenușie este prezentă în canalul medular al diafizei oaselor lungi la bătrâni. Ea se
formează din măduva galbena, prin transformarea celulelor grase în alte tipuri de celule
conjunctive.